You are on page 1of 6

I.

Soluționarea pe cale pașnică a diferendelor
internaționale – principiu fundamental al
dreptului internațional

Principiul soluționării prin mijloace pașnice a diferendelor interna ționale, consacrat de
dreptul internațional, stabilește obligația statelor de a rezolva orice diferend pe cale exclusiv
pașnică. De respectarea acestui principiu depind pacea, stabilitatea, securitatea internațională
sens în care statele trebuie să depună toate diligențele.
Cadrul juridic al soluționării pașnice implică toate izvoarele dreptului internațional
(convenții, cutume internaționale), precum și respectarea celorlalte principii de drept
internațional, în special pacta sunt servanda. În același timp, soluționarea pe căi pașnice
presupune nu doar încercarea de soluționare, ci și procesul derulat în vederea soluționării
definitive a diferendelor apărute. De aceea, în mai multe dintre documentele internaționale
adoptate în acest domeniu, se stipulează obligația statelor de a nu tergiversa solu ționarea, de a se
abține de la orice act ce ar putea agrava situația sau, mai grav, ar putea implica, atrage și alte
state și conduce la declanșarea unui conflict de proporții.
Primele documente adoptate în acest domeniu sunt: Convențiile de la Haga din 1899 și
1907 (care se referă la imperativul menținerii păcii), Pactul Societă ții Națiunilor (în care se
stipula necesitatea ca un diferend apărut între membrii organizației să fie supus fie arbitrajului,
fie soluționării judiciare), Acordul general pentru reglementarea pașnică a diferendelor
internaționale (adoptat de Adunarea Societății Națiunilor în anul 1928) și Tratatul general de
renunțare la război, cunoscut ca Pactul Briand-Kellogg, adoptat la 27 august 1928 la Paris
(potrivit dispozițiilor căruia niciodată soluționarea conflictelor sau diferendelor nu va trebui să
fie altfel decât pașnică.
Carta ONU, după cel de-al doilea război mondial, consacră capitolul VI problemelor
ținând de soluționarea diferendelor și menținerea păcii. Carta stabilește pentru statele păr ți
obligația de a “înfăptui prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului
internațional aplanarea și rezolvarea diferendelor și situațiilor cu caracter internațional care ar
putea duce la o violare a păcii” (art. 1). Totodată, acest document stabilește o obligație erga
omnes față de umanitate constând în rezolvarea diferendelor “în așa fel încât pacea și securitatea
internațională, precum și justiția să nu fie puse în primejdie” (art. 2).

II.

Noțiunea de diferend internațional

În raporturile dintre ele, statele, dar și celelalte subiecte de drept internațional folosesc
diferiți termini pentru a califica o neînțelegere, cum sunt: diferend, litigiu, situație criză, confict
etc. Dintre aceștia s-a spus că cel de diferend are o accepțiune mai largă, înglobându-i pe ceilal ți.
În jurisprudența internațională, diferendul a fost definit de Curtea Permanentă de Justiție
Internațională ca o neînțelegere privind o problemă juridică sau un conflict de concep ții juridice
sau de interese.
Curtea apreciază diferendul ca un dezacord asupra unei probleme de drept sau de fapt, un
conflict, o opoziție între teze juridice sau de interese între părți. Pentru a stabili existen ța unui
diferend trebuie demonstrat că susținerea unei părți contrastează cu cea a celeilalte. Existența
unui diferend trebuie stabilită în mod obiectiv
Ulterior, Curtea Internațională de Justiție s-a pronunțat cu privire la acest termen, arătând
că un diferend constituie o problemă între două părți care au opinii opuse privind problema
executării unor tratate.
În doctrina și jurisprudența de drept internațional se face distincție între diferende juridice
și politice. sunt clasificate ca fiind diferende juridice, potrivit dispozițiilor art. 36 al Statutului
Curții Internaționale de Justiție, cele care au ca obiect:
 Interpretarea unui tratat orice problemă de drept internațional
 Existent oricărui fapt, care, dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligații
internaționale
 Natura și întinderea despăgubirilor datorate pentru încălcarea unei obligații
internaționale.
Diferendele juridice sunt, potrivit definiției date de Rousseau cele în care părțile sunt în
dezacord asupra aplicării sau interpretării dreptului existent.
Pe de altă parte, diferendele politice au fost caracterizate ca fiind cele ce nu pot fi
formulate juridic.

III.

Modalități și mijloace de soluționare pașnică

În vederea soluționăriă referendelor internaționale, statele pot recurge la umătoarele
mijoace pașnice (potrivit art.33 al Cartei ONU): mijloace diplomatice (negocierea(tratativele),
bunele oficii și medierea, ancheta și concilierea internațională), mijloace jurisdicționale
(arbitrajul internaținal și jurisdicția internațională) și mijloace politice asigurate de organizațiile
internaționale.

III.1. Mijloace diplomatice
III.1.1. Negocierile (tratativele)

În practica statelor, negocierile reprezintă unul dintre mijloacele lacare se recurge celmai
fregvent deoarece sunt celemai puțin costisitoare și în desfășurarea cărora părțile vin în contact
una cu alta în mod direct ceea ce este de natură a situa părțile pe baze egale în discu ții, dându-le
posibilitatea de a-și exprima direct, fără rezervele și formalismul propriu procedurii judiciare sau
arbitrale, opiniile lor și a-și apăra interesele.
Condițiile necesare ajungerii la un rezultat corespunzător prin intermediul negocierilor
implică voința reală a părților de a se înțelege și buna credință manifestată în timpul acestui
proces. Negocierile se pot încheia printr-o înțelegere sau pein realizarea unui compromis, astfel
încât ambelor părți să li se dea satisfacție (depinde foarte mult, desigur, de abilitatea
negociatorilor), prin renunțarea unei părți la pretențiile sale, prin recurgerea la un alt mijloc
pașnic de soluționare.
De regulă, negocierile directe sunt conduse prin intermediul canalelor diplomatice, de
ministerele afacerilor de externe, de agenți diplomatici, șefi ai guvernelor sau chiar de șefi de
state. În cazul organizațiilor internaționale, negocierile se poartă între cei mai înal ți func ționari ai
acestora.

III.1.2. Bunele oficii și medierea
Când statele implicate într-un diferend nu au reușit să ajungă la o în țelegere, interven ția
unui terț este posibilă și necesară, la cerere sau din propria inițiativă. . Astfel bunele oficii
reprezintă "demersul întreprins pe lângă statele părți laun litigiu de un ter ț-stat sau organiza ție
international – din proprie initiative sau la cererea părților, cu scopul de a convinge statele
litigante să îl resolve pe calea negocierilor diplomatice". Terțul nu participă la negocieri și nici nu
formulează propuneri pentru statele implicate.
Medierea presupune participarea terțului la negocieri, ca participant activ și autorizat.
Rolul de mediator poate fi jucat de un stat sau un grup de state, de ONU sau institu țiile sale
specializate, de o organizație internațională, cu vocație universală sau regională sau de către o
personalitate de largă recunoaștere. Participarea terțului poate consta în formularea de propuneri,
pe baza informațiilor pe care le obține de la părți sau pe care le culege. Păr țile nu sunt ținute însă
să respecte aceste propuneri. Rolul său încetează dacă propunerile sale nu sunt acceptate sau
dacă una dintre părți declară acest lucru.

III.1.3. Ancheta internațională
Ancheta este mijlocul diplomatic careare cascop stabilirea exactă a faptelor (fact-finding)
și lămurirea împrejurărilor care au dus la apariția diferendelor. Actul de înfiin țare al unei comisii
de anchetă poate rezulta dn acordul părților cu privire la un diferend existent și trebuie să
cuprindă date privind diferendul, neînțelegerile pe care trebuie să le clarifice, termenul pe care îl
au la dispoziție membrii săi, mijloacele prin care se realizează etc. De asemenea, înfiin țarea
comisiilor de anchetă poate fi stipulată în cuprinsul unor tratate, precizându-se că, în
eventualitatea ivirii unui diferend între părți ele vor recurge la acest mijloc de soluționare.
Comisia de anchetă este, de regulă, compusă dintr-un număr impar (3-5) de membricomisari, având cetățenia părților în conflict și comisari terți, care lucrează după o procedură
contradictorie, în prezența părților. Acestea se obligă să furnizeze comisiei toate datele,
informațiile, documentele necesare. Deliberarea comisiei este secretă și activitatea sa se încheie
cu redactarea unui raport, ale cărui concluzii au caracter facultativ pentru părți.

III.1.4. Concilierea internațională

Concilierea reprezintă un mijloc diplomatic de soluționare a diferendelor, apărut de dată
mai recentă în practica internațională și care face trecerea spre mijloacele jurisdic ționle. Ea
presupune o activitate mai elaborată decât în cazul anchetei internaționale : se realizează nu de
către un terț mediator ci de un organ independent și, mai mult, nu se rezumă la stabilireafaptelor,
ci continuă cu propunerea de soluții părților implicate. Deosebirea față de mijloacele
jurisdicționale constă în caracterul facultativ al soluției propuse.
Concilirea se efectuează de către o comisie constituită de părți fie cu titlu permanent sau
pentru un diferend dat și constă în examinarea diferendului sub toate aspectele sale, fără
participarea părților și propunerea soluției de împăcare. Procedura comisiilor de conciliere se
drulează în două faze: cea de anchetă constând în examinarea faptelor și administrarea probelor
și faza de conciliere propriu-zisă, care se desfășoară în contradictoriu, cu ascultarea părților.
Soluția poate fi acceptată sau respinsă de părți. Comisia este compusă de 3-5 membri. Activitatea
sa are un caracter secret până în momentul în care s-a ajuns la un rezultat, care se consemnează
într-un raport final.

III.2. Mijloace cu caracter jurisdicțional

III.2.1. Arbitrajul
A. Considerații generale
Instituția arbitrajului cunoscută încă din antichitate se dezvoltă în perioada modernă,
astfel că până la Conferința de la Haga din 1899 s-au adoptat peste 225 de conven ții pentru
crearea unor tribunale arbitrale și peste 100 de convenții care prevedeau rezolvarea diferendelor
pe calea arbitrajului. Convenția de la Haga din anul 1907 recomandă statelor să recurgă la
arbitraj pentru rezolvarea diferendelor de ordin juridic și, totodată crează prima Curte
Permanentă de Arbitraj.
B. Carcaterele specifice ale arbitrajului sunt:

Caracterul juridic, care rezultă din supunerea diferendului unui organ
specializat, a cărui horărâre este obligatorie pentru părți
 Caracterul consensual, care presupune existența acordului părților de a se
supune diferendului arbitrajului
 Caracterul flexibi, dat de procedura aleasă de părți și care presupune reguli
simple și eficiente.
C. Temeiul arbitrajului