Cum au ajuns sa fie retinuti in celebra baza militara Deveselu liderii comunisti

Manea Manescu si Emil Bobu

Alina Mitran,

Revolutia din 1989 a fost linistita in judetul Olt, dar marcata, in acelasi timp, de cateva momente ciudate.
Conducerea PCR a trimis muncitori la Timisoara sa-i ciomageasca pe revolutionari, iar liderii comunisti Manea
Manescu si Emil Bobu au ajuns sub paza la regimentul de aviatie din Deveselu.
Desi lucrurile pare ca s-au intamplat ieri, si oamenii au multe de povestit, in arhivele institutiilor de cultura din
Slatina, orasul in care nu s-a tras niciun glont la Revolutie, dar s-au intamplat multe altele, nu exista niciun
document, nicio poza, niciun rand despre evenimentele petrecute.
Cei care au trait, insa, acele zile tensionate isi amintesc zambind amar, constatand ca au trait, de fapt, o
,,Revolutie confiscata".
Oltul era judetul de unde carmuitorul a pornit sa duca Romania ,,pe cele mai inalte culmi ale culturii si
civilizatiei". Oltenii, in schimb, se trezeau la ora 3,00 dimineata, ca toata lumea, sa stea la coada la lapte, li se
,,taia" curentul seara de seara, sau o porneau cu trenul spre Bucuresti, de unde se intorceau cu sacii plini cu
paine.
Cu toate acestea, inca din seara zilei de 17 decembrie, cand in Timisoara evenimentele parea ca scapa de sub

control, structurile de conducere ale PCR hotarasc sa urce in garnituri de tren sute de muncitori de la fabricile de
pe platforma Slatinei, pe care considerau ca-i controleaza. ,,Au fost de peste tot. De la IPTAPA, de la Uzina, de
la Carbonoase, de la Oltul, de la Utilaj Alimentar, dar si de la fabricile din Caracal. Batele cu care i-au inarmat
in trenuri erau facute la IPSP Oltul si la UMPS.", spune Constantin Soare, revolutionar cu certificat, dar si cu
urme vizibile de la Revolutie.
Cei mai multi dintre muncitori au fost luati din schimbul II si urcati in tren. Ajunsi in Timisoara, pe peron ii
asteptau, cu lumanari in maini si garoafe, revolutionarii. Dupa cateva minute de panica, muncitorii au coborat, iau imbratisat pe revolutionari si au pornit-o impreuna spre Piata Operei, povestesc cei care au trait ,,pe viu"
acele momente.
,,Revolutia" de la Casa Sindicatelor
Cu urechea mai tot timpul la Europa Libera, sute de slatineni aflasera ca in tara lucrurile incep sa se schimbe.
Muncitorii trimisi la Timisoara sa-i ,,linisteasca" pe protestatari se intorc, inainte de 22 decembrie, si povestesc
si ei ce-au vazut si auzit. Curentul se propaga si, in 22 decembrie, in fata Judetenei de Partid (actualul sediu al
Consiliului Judetean) se strang primii oameni. Alti cativa patrund in resedinta sotilor Elena si Lica Barbulescu
(sora, respectivul cumnatul lui Nicolae Ceausescu), acestia plecati de mult, de unde arunca pe fereastra cu
obiecte, probabil unii mai si dosesc diverse lucruri prin buzunare, cu o manie nestavilita constatand cat de mare
era diferenta intre traiul la care era supus romanul de rand si cel al oamenilor de incredere ai partidului. Grupul
de protestatari pleaca spre Casa Sindicatelor. Pe drum idei de tot felul, care astazi, gandind la rece, ii fac pe cei
angrenati atunci in evenimente sa se gandeasca la persoane infiltrate pentru diversiune. ,,Haideti sa spargem
vitrinele la magazinul Oltul!", se porneste cineva, repede potolit de cei din jur. Se ajunge la Sindicate, de unde
din balcon incep sa zboare din nou portrete ale conducatorului iubit.
Sefii de la judet se lasa foarte usor dusi, iar in micul balcon al cladirii actualului Consiliu Judetean incep sa iasa,
la un soi de validare de catre multime, primii membri ai Consiliului, o structura care sa preia conducerea in
acele ore inca tulburi.
Intre timp numarul celor stransi la proteste ajunsese la cateva sute, iesind din schimb o buna parte dintre
muncitori. Unii dintre cei propusi sunt acceptati cu urale, altii nu corespund, invalidati cu replica: ,,Voi nu stiti
cine-a fost asta, ce-a facut
Se aleg noua sau 11 membri in primul Consiliu, care hotarasc ce obiectiv va avea, fiecare, in grija de acum.
,,Prima decizie a fost sa aparam castelul de apa de pe Gradiste, pentru ca circulau atatea zvonuri...", marturiseste
unul dintre cei alesi atunci, care astazi, rememorand cine a ajuns ulterior in functii, constata ca mare parte din cea trait a fost, cel mai probabil, manipulare.
La fiecare institutie importanta este trimis cate un aparator al Revolutiei. Sunt ore ingrozitoare, ore in care te
astepti la orice, stand alaturi de angajatii institutiei si de militari care nici macar nu apucasera sa depuna
juramantul si care aveau in maini arme fara gloante.
,,Tin minte ca pe 17 sau pe 18 ne-au chemat pe toti sefii institutiilor de cultura si ne-au spus ca din acel
moment suntem liberi sa facem ce vrem, ce ne dicteaza constiinta"
,,Cel putin noi, la muzeu, am stat acolo pana in ianuarie, cred ca 10 ianuarie, pentru ca ne era teama sa nu se
intample ceva cu patrimoniul. Muzeul functiona in cladirea de jos, in care ulterior a ramas sectia de etnografie.
Am avut fel de fel de trairi, ce sa zic, de la frica, pana la... Aveam vitrine, aveam exponate in toate spatiile, nu
era un depozit pe care sa-l pazim. Ne randuiam, mai plecam acasa, iar veneam. Am avut tot timpul cu noi pe
cineva. Au venit si ne-au zis: <<Suntem de la Comitetul Revolutionarilor, am venit sa v-ajutam!>>. Nu prea
stiai ce sa crezi, erau sentimente confuze. Noi eram atunci calati pe televizor, zi si noapte", marturiseste istoricul

Aurelia Grosu, la acel moment director al Muzeului Judetean.

Si totusi, semne, cu putine zile inainte, se aratasera: ,,Tin minte ca pe 17 sau pe 18 ne-au chemat pe toti sefii
institutiilor de cultura si ne-au spus ca din acel moment suntem liberi sa facem ce vrem, ce ne dicteaza
constiinta, ca in tara sunt niste evenimente care nu se stie cum vor evolua. Si-am avut, asa, o senzatie ca lumea
fuge", isi mai aminteste fostul director.
Manea Manescu si Emil Bobu, sub paza la Deveselu
Un episod redat, de altfel, si in Monografia comunei Deveselu, se petrecea in localitatea de langa Caracal, unde
la Regimentul de aviatie (astazi baza NATO) au fost adusi in 23 decembrie Manea Manescu si Emil Bobu, cei
care fugisera din Bucuresti cu elicopterul, impreuna cu Nicolae Ceausescu. ,,La noi au stat, in regim de arest,
pana in 31 decembrie, cand au fost urcati intr-un avion AN 24 sau AN26 si, insotiti de parasutisti, au fost trimiti
la Bucuresti", isi aminteste col. (r) Tudor Nicola. Cei doi au fost judecati si condamnati initial la detentie pe
viata, pedeapsa fiind ulterior comutata in 10 ani de inchisoare.
In 23 decembrie se pleaca spre Bucuresti
Cum in Slatina lucrurile erau aproape lamurite, in 23 decembrie se organizeaza deja plecarea spre Bucuresti.
Muncitori, profesori, studenti, sute de oameni din toate categoriile sociale isi arata disponibilitatea sa mearga in
Bucuresti, sa-i sustina pe revolutionari. S-a plecat cu garnituri de tren, din autobaza s-au solicitat autobuze. ,,Iam cerut autobuze si domnul Gradinaru (seful noii structuri de conducere, la cativa ani numit prefect de Olt n.r.) a gasit solutii", isi aminteste revolutionarul Constantin Soare. Au ajuns in Capitala chiar in 23 decembrie,
participand la evenimente in punctele fierbinti. Au inceput sa se intoarca pe 24 decembrie, pe 25 decembrie, o
mica parte ramanand, insa, pana la trecerea in noul an.
,,Tin minte ca Revelionul Revolutionarilor l-am facut pe 3 ianuarie, la Casa Tineretului, cand lucrurile pareau ca
au intrat pe un fagas normal. Eram vreo 30 de oameni, ne intorsesem cu o diploma pe care tovarasul Ion Iliescu
ne-o oferise personal si pe care scria <<Grupului de tineri din judetul Olt care au participat activ la Revolutia
din 1989.>> Adevarul e ca atunci ne-a pacalit, credeam in el, de ce sa n-o recunosc!", mai spune Constantin
Soare.
Si nu mult a trecut pana cand idealurile pentru care luptasera atat de tare s-au diluat, au inceput sa apara peste
noapte zeci, sute, mii de revolutionari in toata tara, ce parea in acele zile clar a devenit de nepatruns in anii
urmatori. Astazi, si Constantin Soare si altii ca el au o singura certitudine. Au trait niste evenimente care i-au
marcat, pe unii dintre ei si fizic, pentru toata viata. Ce au trait de fapt, inca nu s-au dumirit. ,,Nu stiu adevarul,
dar stiu ca acesti criminali cu sange rece trebuie sa plateasca. Daca cumva vrea cineva sa-i ierte, s-o faca, dar eu,
unul, Constantin Soare, n-o fac!", decreteaza revolutionarul.