You are on page 1of 6

Tema: „ Eminescu și lirica românească de azi”

Elemente de intertextualitate. Citatul.
I. Citatul. Noțiuni generale.
1. Fascinație sau criză ?
În literatura de specialitate orientarea criticii spre analiza fenomenului citării răspundea unei
situații aparte din literatuta contemporană: proliferării formulelor para-textuale în discursul celor
mai diverși scriitori. Chiar dacă s-a demonstrat în nenumărate rînduri vechimea utilizării
conștiente a intertextualitățiiîn istoria literaturii, parcă niciodată apelul la artificiile intertextului na fost mai frecvent ca în literatura secolului nostru. Să fie aceasta o problemă de modă ? A o
judeca astfel ar însemna adoptarea unui punct de vedere simplificator. Citatul e semnul unei
crize- nu numai a limbajului închistat în convenții , ci și a unei ideologii, a unei întregi culturi.
Unul din primii comentatori contemporani ai fenomenului, Herman Meyer, observă că „ în calitate
de element al reprezentării sociale mimetice, citatul e un mijloc efectiv de a caracteriza
mulțumirea de sine îndestulată și superficială a culturii anumitor cercuri burgheze.
Tehnica citatului are o fascinație diabolică. Pentru Adrian Leverkuhn , a cita înseamnă a
distruge, a desface , prin distanțare ironică și rîs glacial coerența lumii. E ceea ce H. Meyer
teoretiza în volumul anterior : „ fascinația citatului emană dintr-o tensiune unică între asimilare și
disimilare : e strîns legat de noul său mediu, dar în acelașii timp se detașează de acesta, permițînd
astfel unei noi lumi să radieze în lumea conținută de roman. Efectul său e de a lărgi și a însufle ți
romanul, contribuind prin aceasta la bogăția și totalitatea sa multicoloră”.
2. Tehnică. Poetică. Retorică.
Tentativa de a schița o poetică a citatului este dificilă din două motive :
a) Numărul mare de studii consacrate citatului ( toate acestea nereușind să ajungă la cîteva
soluții esențiale comune )
b) Limbajul de specialitate ( este o adevărată aventură a terminologiei pe care fiecare critic șio perfecționează din dorința de a afla nu un limbaj comun, ci unul cît mai exact și mai
sugestiv.

decît un caz particular al fenomenului intertextualității. omul. Particularitățile de intertextualizare a citatului în text În demersurile critice consacrate domeniului intertextualității era normal ca problema citatului să ocupe un loc important. adică la nivelul sintaxei textului. În cazul prezenței unui citat într-un text literar . mai multe enunțuri luate din alte texte se încrucișează și se neutralizează”. apariția sa într-un text modificînd esențial comunicarea literară. du-mă . Stănescu . spuneam. Caracteristicile esențiale ale citatului : 1. întrucît este prin excelență un mod de manifestare a intertextualității. o intertextualitate : în spațiul unui text.. Stănescu .Citatul nu este. stilistice sau gramaticale ) permit să se observe că e vorba de împrumuturi din registre foarte variate. (N. omul / este cel care nu crede / care nu credea / care nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. vom observa că „ interacțiunea textuală” despre care vorbește Kristeva este dublă : pe de o parte. Demersul analitic propus în continuare în Problemele structurării textului este dublu : 1) Textul se cere studiat ca „ o transformare în interiorul lui însușii./ du-mă. Kristeva definește textul ca ”o permutare de texte. adică un element imprevizibil în contextul operei. Onfor opiniei aceluiași autor . dar anumite trăsături ( prozodice. ea se manifestă între fragmentul citat și textul citant și. ruptura în discurs fiind de ordin: a) gramatical „ Supuși cuvântului de verb mă rog. Dacă trecem în revistă definirea intertextualității de către Julia Kristeva. / și nu mă pedepsi / și mie nu mă mai redă-mă. J. indicația urmează să fie „ dată ” de cititor ) 2. Dialog cu oda în metrul antic) b) sintactic . raportat la textele anterioare. una din operațiile principale ale lecturii textului fiind tocmai identificarea acestor secvențe contrastive. observăm cum citatul ( și citarea ) se înscrie ca o componentă esențială a acestui concept. menit să fie perceput în contrast cu ansamblul. intertextualitatea fiind în consecință „ această interacțiune textuală care se produce în interiorul unui singur text”. omul. 2) Situarea textului în ansamblul textelor epocii. Ce este omul ? Care-i este originea?) . În poetica riffaterriană. Citatul este un fapt de stil . în egală măsură citatul trebuie să constituie obiectul esteticii receptării./du-mă odată din groaza vieții. prin provocarea directă adresată cititorului de a-l recunoașteși de a da sens prezenței sale în contextul respectiv. este lipsit de orice indicație referitoare la originea sa ( chiar în cazul unor citate celebre sau recognoscibile. pe de altă parte. citatul asigură literalitate frazei la nivelul supradeterminării. între textul căruia îi aparține fragmentul și textul citant.” ( N. II. Și totuși.

o poetică a citatului va avea în vedere : b) INTERTEXTUALITATEA („ relația de coprezență între două sau mai multe texte…. cu scopul de a nuan ța conceptul Juliei Kristeva .) d) HIPERTEXTUALITATEA ( „ hipertext este orice text derivat dintr-un alt text anterior.Ieri obscuritate. alături de citat intră aici plagiatul și aluzia. conform căreia . Raportul dintre lirica eminesciană și lirica românească de azi . în ultimă instanță. Conform clasificării lui Genette . fără a-l numi. următorul sistem ale cărui concepte sunt necesare și unei poetici a citatului : a) TRANSTEXTUALITATEA ( „ transcendența textuală a textului. și deci din existența operei”. pe motocicletă. „ Această condiție de lectură face parte din definiția genului.. oarecum suficientă. mangafaua a plecat la fetești. fie și o pastișă. fără o agramaticalitate perceptibilă .c) semantic . Coșovei .poate. Mangafaua ) 3. fără a-l cita neapărat – a-l convoca – ba chiar. ea depășește și include arhitextualitatea). într-un mod similar cu definirea relației sintactice. să se citească pentru sine însuși . Cărtărescu . azi lumină. Orice hipertext. pe bițiclu. citatul este unul din semnele explicite ale fenomenelor reunite de Julia Kristeva sub termenul de intertextualitate. De ce nu vii tu ?vină !” ( M. îl putem numi „ un raport creator al termenilor”. tot ceea ce îl pune în relație manifestă sau secretă cu alte texte…. dacă un text B reia un text A . / La marginea orașului am văzut cimitirele de mașini și mi-am spus că ele există ”. Un cer de stele) d) stilistic . Față de primul. deci. Dintre relațiile transtextuale. în cele din urmă . comportă o semnificație autonomă și. conform căreia „ recursul la hipotext nu e niciodată indispensabil simplei înțelegeri a hipertextului. trebuie să-l cunoaștem pe A pentru a-l înțelege pe B. Doar suficientă nu înseamnă exhaustivă ”. stare măreață a sufletului. Din sistemul transtextualității prezentat îm Palimpsestes două postulate sunt esențiale pentru o poetică a citatului. prin prezența efectivă a unui text în altul”) pentru care citatul este „ forma cea mai explicită și cea mai literală”. Conform acestor caracteristici. Acest raport este el insuși purtător de semnificașie și. III. în Palimpsestes. … ci vino tu. și a perceptibilității. Gerard Genette . generează o pasionată căutare a termenului celui mai potrivit. citatul se află în raport mai mult sau mai puțin strîns cu ansamblul compozi ției. Aventura terminologică genettiană oferă. (Traian T... pe limuzină. c) METATEXTUALITATEA ( „ relația de comentariu care unește un tot cu altul despre care se vorbește. al doilea postulat poate părea paradoxal. Cel dintîi este condiția de lectură . dar nu trebuie absolutizat : este cel al semnificației autonome suficiente. prin „ trasformare sau imitație” ) .

Existența unui dialog permanent cu Eminescu e semn că acesta trăiește în spațiul cultural românesc : „ Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” este versul unui învingător . dar prea puțin analizat. Nu există. au scris despre Eminescu. devenită ca urmare fundamentală. trăită precum cele ale nașterii sau morții. începînd chiar cu contemporanii poetului. Poeziile închinate lui Eminescu de autori contemporani ne interesează în măsura în care ocurența citatului eminescian în astfel de texte confirmă datele referitoare la dialogul contemporanilor cu universul liric al poetului . mulți condeieri considerau că e de ajuns să „dialogheze” cu Eminescu sau să-i „recunoască” supremația pentru a intra în istoria literară. el numai dînd numele său acelor coordonate esențiale ale specificului nostru național pe care creația sa a reușit sî le sintetizeze într-un mod decisiv. precum și existența unui „ limbaj marcat” în lirica românească. de fapt.  Cultura română ar fi eminesciană dinainte de apariția poetului și. la fel cu a te situa în cosmos. Deocamdată este important de relevat faptul că toate personalitățile literaturii române și majoritatea numelor de seamă ale culturii noastre. Citatul eminescian ca formă aparte a dialogului cu universul liric al poetuluieste o consecință la nivel textual a persistenței acestui marcaj asupra culturii și limbii române. dintotdeauna. Din păcate. Creația eminesciană s-a transformat – ea singură în toată literatura română – într-una existențială. Necesitatea raportării la Eminescu este atît de puternicăîn istoria literaturii române încît ea devine. a cărui funcționare corectă nu garantează totuși epifania imediată a Talentului. conștientă de sine. o condiție de existență a oricărei voci noi. marcaj față de care atitudinea scriitorilor posteminescieni este dublă : ei îl acceptă și îl resping totodată. Este evident sentimentul tuturor că trebuie să se raporteze la modelul eminescian. În opera sa Nichita Stănescu menționează că Eminescu rămâne necontestat după mai bine de un secol pentru că „ a supraviețuit”. Există două răspunsiri posibile :  Cultura română eminesciană numai după Eminescu Acceptarea acestei prime explicații ar presupune posibilitatea dezvoltării unei culturi în continuarea unei singure personalități. astfel încît suntem în situația de a nu putea preciza – pe baza bibliografiei existente – cum și cînd începe eminescianismul culturii românești. elogiat cel mai adesea. Al poetului care a supraviețuit cel mai intens în literatura noastră pentru că . Forma cea mai simplă de acceptare o constituie elogiul.Când Nichita Stănescu afirma : „ Sunt contemporan […] cu teiul care din pricina lui Eminescu nu îmi mai tihnește să-l miros ca lumea …”. al unui om care a supraviețuit. pentru a exprima înstăpânirea lui Eminescu asupra culturii române. el recunoaște măsura în care universul poetic eminescian i-a devenit o grilă de percepere a realității. faptul a fost contestat ori de cîte ori era cazul. Afirmația poate fi ridicată la rang de generalitate . Adesea însă textele lor dovedesc existența unui limbaj format din clișee eminesciene. Situația are și un revers rizibil. după știința noastră în istoria altor culturi situații similare.

pe de altă parte. O altă caracteristică aparte a acestui dialog cu eminescu al literaturii române moderne și contemporane o constituie faptul că el afost perceput – în toate epocile următoare aceleia în care a trăit – ca un contemporan. . Începînd cu generația lui Nichita Stănescu. uneori. întrucît pe drept am putea spune că ea a avut rolul unui demiurg al sensibilității naționale”. Datorită amplorii sale. Tragismul conștiinței poetice din lirica lui Eminescu este poate elementul ce îl apropie cel mai mult pe port de cititorul de azi. ori înstrăinate de propriile sensuri. decît de contemporanii săi. citarea poeziilor lui Eminescu reprezintă forma cea mai simplă de invocare a sa. și chiar aproape de existențialiști – în bine-cunoscuta și nu mai puțin cuceritoarea analiză a Odei în metrul antic ca existențialistă. consideră că descoperirea lui Eminescu înseamnă pentu orice poet român „intrarea în maturitate” . a jocului cu textul. Dan Laurențiu . toți sunt. Aproape toți marii poeți posteminescieni refac. Raportîndu-se – în mod obligatoriu – la crea ția sa. locuitor al unui timp în care tragicul și formele sale aberante par să fi înlocuit orice sentiment de armonie a omului-în-cosmos. sensibilitate căreia îi sunt recunoscătoare cele mai pure pagini ale scriitorilor români. Edgar Papu descoperă în Eminescu un mare … postmodern. în același timp. Fenomenul citării merită o atenție aparte în contextul discuției referitoare la dialogul cu Eminescu nu numai pentru că este forma cea mai evidentă a dialogului. Poetul este contemporan neliniștilor literaturii timpului nostru prin felul în care criza conștiinței sale poetice (tragice) anunță criza modelelor secolului XX. configurația unor „imago mundi” ale universului liricii sale : conștiința reflectînd lumi armonioase. poezia contemporană adoptă soluția dialogului deschis cu opera lui Eminescu . într-atît ne-am obișnuit cu ideea că Eminescu sintetizează nu numai poezia anterioară lui. Stănescu – „Un poet este tot timpul și oriunde. stăpîniți de „raza” geniului eminescian și cei mai mul ți î ți afișează apartenența la Eminescu cu orgoliul unui însemn de castă. văzîndu-l mai apropiat de poeții moderni ai sfîrșitului de secol XIX. curentele literare ale acestui veac și-au găsit întotdeauna în Eminescu precursorul ilustru. din simpla pricină că este”. ci și fiindcă are o frecvență surprinzător de mare. dăruite cu har și cu iubire. ci li pe cea care avea să vină. acela „descoperind că filonul nostru cel mai puternic se cristalizează în sensibilitatea eminesciană. decît un exemplu ce ilustrează faptul că – tot după expreia lui N.a exprimat cel mai acutpricina și sensul literaturii : a fi „Pricina și sensul” permanenței geniului eminescian își regăsesc în recitirile stănesciene cea mai succintă definiție oferită vreodată. descoperirile „anticipărilor” eminesciene nu șochează. fenomenul nu mai poate fi trecut cu vederea și nici încadrat definitiv în sfera ludicului. creația stănesciană nu este. Deși spectaculoase. la poeți de facturi foarte diferite. Fiind exemplul cel mai strălucit al raportării la Eminescu în poezia contemporană. într-un fel sau altul .

nu e capabil de o reacție adevărată la acea operă”.asupra creației lui Eminescu. competența literară a cititorului sunt la fel de necesare pentru a înțelege texte care utilizează procedee intertextuale ca și componenta lingvistică. sub amenințarea de a rata efectul intertextualității. pe care nici un poet nu o va depăși. invocate înainte. poeții îi vor converti universul într-unul cu valoare de mit. Experiența anterioară de lectură. Dialogul poeziei contemporane cu universul creației sale demonstrează atît actualitatea lui Eminescu . . fiindcă „dacă un cititor nu-și dă seama de problemele importante ale unei opere.Poeții contemporani se adresează unui cititor presupus a fi informat – cel puțin în linii generale.sfirmația lui Nichita Stănescu nu reflectă atît o neputință a noastră. Ca poet național . dovedind că cpntactul cu opera eminesciană este la fel de important ca marile experiențe existențiale. Eminescu are un statut aparte. nefiind o valoare izolată în singurătatea propriei statui. „Suntem contemporani cu teiul…”. dau așa-zisa „ măsură a uniformității în experiența lecturii” . cît și stratul său de model. Textele eminesciene cunoscute. cît permanența poetului. Adesea. ci un principiu încă fecund pentru devenirea poeziei românești.