You are on page 1of 7

Mihai Eminescu: „Luceafărul”

Contextul
Romantismul
- etalonul valoric impus
de poezia eminesciană
-Eminescu, romantic în
fond şi clasic în formă
Generalităţi despre text
Poem-sinteză:
- la nivel tematic
-la nivel de viziune
artistică
-la nivel de genuri literare
toate acestea afirmând
caracterul romantic al
operei

- substanţa lirică

- surse de inspiraţie:
Folclorică
Filosofică
ambele
probând
caracterul romantic

Raportată cronologic, opera eminesciană încheie romantismul universal, fiind
ultima notă fundamentală ataşată unui curent care a produs o adevărată
reverberaţie de valori. Sintetizând viziuni şi concepţii profund romantice,
trecându-le însă prin filtrul originalităţii, Eminescu a reuşit să dea literaturii
noastre acel etalon valoric ce se va impune mult timp ca un prag necesar pentru
orice mare creator al timpurilor viitoare. Romantic în fond dar clasic în
formă, Eminescu rămâne personalitatea care s-a clădit în marginile unei culturi
moderne de esenţă universală şi s-a zămislit ca poet în matricea stilistică a
limbii curate româneşti.
Considerat un poem sinteză al liricii sale, operă a deplinei maturităţi artistice,
cu o gestaţie îndelungată, „Luceafărul” este textul reper al iubirii neîmplinite, al
aspiraţiei către absolut, al zborului intergalactic, dar şi al condiţiei tragice duble:
a geniului incapabil de a se împlini în plan uman şi a omului ce nu-şi poate
depăşi esenţa.
Spiritul de sinteză, poate fi argumentat la mai multe nivele de lectură şi
interpretare: la nivel tematic (poemul tratează atât tema iubirii, cât şi cosmicul,
timpul, cunoaşterea, drama omului de geniu – toate fiind profund romantice), la
nivel de viziune artistică, la nivel stilistic (exploatează mai multe registre ale
limbii), dar şi la nivel de simbioză a genurilor (un alt element profund
romantic). Argumentând ultimul reper amintit, se poate observa faptul că
poemul poate fi revendicat, în egală măsură, şi de epic (prin formula de incipit
tipică basmului, prin constituirea unui fir epic, la care participă mai multe
personaje, prin evidenţierea unei voci abstracte care îşi asumă actul narării, prin
reperele spaţiale şi temporale care nu lipsesc) şi de dramatic (construcţia pe
tablouri, în funcţie de modificările decorului, evoluţia dialogului pe sistemul
schimbului de replici). Şi totuşi, substanţa rămâne lirică; incipitul are rolul de a
crea mai curând o atmosferă, acţiunea este o alegorie pe care o dezvăluie chiar
poetul în scrisoarea care însoţea manuscrisul („Iar înţelesul alegoric ce i-am dat
este că dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea
uitării, pe de altă parte, aici pe pământ nici e capabil a ferici pe cineva, nici
capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că
soarta luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ şi iam dat acest înţeles alegoric.”), personajele sunt mai curând simboluri
(Luceafărul – simbol al omului de geniu, fata de împărat – simbol al omului
comun care are totuşi o aspiraţie înaltă, Cătălin – simbol al omului comun cu
aspiraţii comune, iar Demiurgul – simbol al absolutului), sau voci ale eului liric,
ca şi naratorul, caz în care putem aborda poemul ca o lirică a măştilor.
Şi coroborarea surselor de inspiraţie devine un argument al spiritului de
sinteză demonstrat de acest text, dar și al esenței sale romantice. Astfel, putem
repera o sursă folclorică (îndrăgostit ca orice romantic de fondul popular
autohton, Eminescu a preluat substanţa poemului din basmul „Fata în grădina
de aur” cules de germanul Kunisch, dar a fructificat şi mitul autohton al
zburătorului), la care se adaugă sursa filosofică (sunt exploatate conceptele lui

1

dar transpune şi ideea iluminării la nivelul conştiinţei individuale care urmează să se producă: „Şi din oglindă luminiş / Pe trupu-i se revarsă / Pe ochii mari. el este o stea către care aspiră. textul impresionează şi prin amploare. luceafăr blând. fiind compus din 98 de catrene. / Spre umbra negrului castel / Când ea o să-i apară”. / A fost ca niciodată”.lumea fetei în antiteză cu cea a Luceafărului . şi chiar biografică (unii interpreţi identifică elemente ale vieţii eminesciene). omul de geniu care este reprezentat sub forma luceafărului. în care cere Luceafărului să se integreze în spaţiul lumii comune şi să-i dăruiască astfel cunoaşterea: „Cobori în jos. privitoare la distincţia dintre omul comun şi omul de geniu.apariţia sentimentelor . fata de împărat rosteşte o primă invocaţie. / Alunecând pe-o rază.Structura textului 98 catrene 4 tablouri dispuse simetric Interpretarea titlului Imaginarul poetic Tabloul I: . din gândirea indiană a Vedelor şi din cea creştină). Primul tablou înfăţişează iubirea dintre fata de împărat şi Luceafăr şi debutează printr-o formulă de incipit preluată din basmul popular: „A fost odată ca-n poveşti. în cazul Luceafărului apare mai greu şi este de o intensitate deosebită: „Şi cât de viu s-aprinde el / În orişicare sară. Forma accentuată cu articol hotărât a substantivului unicizează simbolul. Portretul fetei de împărat evidenţiază ideea de unicitate prin descendenţa înaltă („Din rude mari împărăteşti”). Dacă în cazul fetei de împărat sentimentul stă sub semnul „dorinţei” (adică un impuls afectiv puternic dar de scurtă durată). are şi rolul unui avertisment că ceea ce urmează a fi povestit nu va fi reluat niciodată.formula de incipit -portretul fetei de împărat . obținându-se astfel o poziționare pe sistemul opoziției . o entitate absolută și eternă.motivul oglinzii -prima invocaţie -metamorfoza Luceafărului (din cer şi Schopenhauer din lucrarea „Lumea ca voinţă şi reprezentare”. În totală antiteză. în timp ce al treilea se cantonează în spaţiul cosmic.întâlnirea în vis . „mări”. Pentru Demiurg el este Hyperion. Titlul evidențiază simbolul central al poemului. marcate de lumină pătrunzătoare („zare”. al doilea valorifică exclusiv coordonata telurică. corelată cu finalul. căci el nu e doar o simplă stea. bătând închişi. În somn. ce structurează patru tablouri cu o dispunere simetrică. frumuseţe („O prea frumoasă fată”) şi prin calităţile morale („Şi mândră-n toate cele”). prin repere spaţiale vaste. Lumea în care îşi duce viaţa fata de împărat este reprezentată de spaţii limitate şi marcate de umbră sau întuneric („odaie”. deşi repere ale aspiraţiei există („umbra falnicelor bolţi”.” Pentru ca acestă iluminare să se realizeze. „Răsare şi străluce”). Din punct de vedere formal. care creează o atmosferă feerică dar. „umbra negrului castel”). Acesta are însă o dublă semnificație în text: pentru fata de împărat. / Pătrunde-n casă şi în gând / Şi 2 . combinate însă cu idei provenite din filozofia greacă a lui Platon şi Aristotel. este configurată lumea Luceafărului. Astfel. „fereastră”). / Pe faţa ei întoarsă. Întâlnirea dintre cei doi are loc în vis (motiv romantic). Motivul oglinzii are rolul de a atenua contactul dintre cele două lumi. e un călăuzitor al destinelor umane: „Pe mişcătoarele cărări / Corăbii negre duce”. sugerându-se astfel destinul comun şi supus non-cunoaşterii. conștientă fiind de imposibilitatea de a o atinge („Dar se înalță tot mai sus/ Ca să nu-l pot ajunge”). e nevoie ca omul să-şi închidă total bariera conştiinţei şi să-şi întoarcă faţa de la ceea ce e omenesc. Comparaţia „Cum e Fecioara între sfinţi / Şi luna între stele” desăvârşeşte ideea. căci doar în acest spaţiu al subconştientului imposibilul devine posibil. primul şi ultimul tablou îmbină o coordonată celestă cu una terestră. Sentimentele apar şi evoluează diferit.

”). pe când „un toiag încununat cu trestii” simbolizează înţelepciunea.antiteza dintre paj şi fată . Prin răspunsul ei. fata de împărat condiţionează iubirea pe care i-o poartă de modificarea esenţei lui: „Dar dacă vrei cu crezământ / Să tendrăgesc pe tine / Tu te coboară pe pământ. Motivându-şi refuzul prin incapacitatea de a-şi depăşi limitele.idila dintre fata de împărat (Cătălina) şi un paj (Cătălin) . iar ca trăsătură interioară el deţine îndrăzneala („îndrăzneţ cu ochii”). dar nu îi percepe esenţa căci îl judecă pe principiile umane ale aparenţei („Străin la vorbă şi la port”). ca şi forţa cunoaşterii absolute („Şi ochiul tău mă-ngheaţă”). fata îşi recunoaşte limitele.” Răspunsul Luceafărului este imediat. şi redă idila dintre fata de împărat şi un paj al curţii. Spre deosebire de aceasta. identitatea (s-a întrupat prin unificarea unor principii contrare). dar rădăcina este comună. „umbra feţei străvezii” (intensitatea trăirilor). Luceafărul îşi declină esenţa (e fiinţa absolută care trăieşte într-o lume absolută – simbolistica sferei). deşi este conştient că acest lucru ar echivala cu un păcat suprem.. Decizia de a o aborda pe fată este motivată iniţial doar de dorinţa de aşi schimba destinul („Ei Cătălin. acu-i acu / Ca să-ţi încerci norocul”). „vânăt giulgi” (subtitut al mantiei dar şi condiţia nemuritoare). „marmoreele braţe”. „păr de aur moale”. deşi reuşeşte totuşi să-i ghicească ipostaza angelică („O.oferta: stăpânirea lumii celeste şi eternitatea .interpretarea numelor -iniţierea în ars amandi viaţa-mi luminează!”. principiile fundamentale care facilitează întruparea fiind lumina şi întunericul. iar apoi îi oferă fetei condiţia eternă şi posibilitatea de a stăpâni peste împărăţia acvatică.. Portretul său valorifică modelul romantic al omului de geniu în ipostază angelică. „trist şi gânditor”. „umerele goale” (frumuseţe statuară). cel din urmă fiind un derivat al primului. descrisă de poet în termenii unei cosmogonii. căci după trei zile fata rosteşte o nouă invocaţie. căci Luceafărul a dispărut de pe bolta cerească.oferta de a stăpâni lumea acvaticului refuzul fetei (incapacitatea de a cunoaşte şi teama de eternitate) . / Fii muritor ca mine. căci necesită schimbarea legilor universului. „palid e la faţă”. Este gata să renunţe la nemurire. urmată de o nouă metamorfoză. lucru care sugerează faptul că aparţin aceleiaşi lumi. eşti frumos. Al doilea tablou se articulează exclusiv în spaţiul terestru.ipostaza angelică a omului de geniu . Ceea ce încearcă acum Cătălin este de a o iniţia 3 . adică înconjurat de ceea ce îi reprezintă esenţa. „negru giulgi”. în termeni identici. sau Aer – Apă). iar ochii trădează cunoaşterea absolută pe care o deţine: „Dar ochii mari şi minunaţi / Lucesc adânc himeric / Ca două patimi fără saţ / Şi pline de-ntuneric”. El vine plutind „în adevăr”. de aceea refuză modificarea condiţiei sale. poetul oferă celor doi numele Cătălin.ipostaza demonică a omului de geniu . În adresarea către fata de împărat. respectiv Cătălina. Portretul valorifică acum ipostaza demonică a omului de geniu.mare) . are o descendenţă obscură („băiat din flori şi de pripas”) şi o frumuseţe obişnuită. De data aceasta el îi oferă aceeaşi condiţie eternă şi posibilitatea de a stăpâni peste lumea celestă.a doua invocaţie . căci Luceafărul se întrupează din corelarea unor principii fundamentale (cer şi mare. prin repere clare precum: „un tânăr voievod” (eternitatea geniului stăpânitor).o nouă metamorfoză (din lumină şi întuneric) . evidenţiată printr-o comparaţie din registrul popular („Cu obrăjei ca doi bujori”). el este doar un curtean ce duce rochia împărătesei şi umple mesenilor cupele cu vin. cum numa-n vis / Un înger se arată. tu eşti mort”). Invocaţia este urmată imediat de o primă metamorfoză. conţinută în noi repere tipice: „negre viţele-i de păr”. Potretul pajului valorifică particularităţi ale omului comun şi este construit pe ideea de antiteză cu fata de împărat. Eternitatea o sperie („Căci eu sunt vie.răspunsul fetei conţine o nouă cerere – transformarea Luceafărului într-un muritor Tabloul II: . În mod simbolic. Aşteptarea preia forme ale unui ritual iniţiatic. ceea ce denotă intensitatea sentimentelor sale.

Veşnicia i se pare acum grea. rămâi / Oriunde ai apune”). / Şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte. încetul cu încetul. Polarizarea „ei” (oamenii) – „noi” (fiinţele absolute) va sublinia ideea. indiferent de spaţiu sau timp („Iar tu. Cătălin nu are adâncimea interioară a fetei. Creat din haos. al cărui unic principiu este mimesis-ul (imitaţia). dar. Deplasarea nu vizează doar spaţiul („Un cer de stele dedesupt. obţinut prin compunere în limba greacă (înseamnă „pe deasupra mergător” şi sugerează faptul că este înscris pe un destin de excepţie). este gata să renunţe la eternitate dar şi la cunoaşterea absolută („Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din privire”) pentru a obţine în schimb şansa de a trăi o iubire pământeană („Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire”). acceptă şi constată asemănarea dintre ei. Demiurgul plasează destinul uman sub semnul irelevantului şi al hazardului. ci şi timpul. şi apărând înaintea creaţiei universale. Concepţia eminesciană despre iubire este enunţată în aceşti termeni de către Luceafăr. „Ei au doar stele cu noroc / Şi prigoniri de soarte”.”. „Ei numai doar durează-n vânt / Deşerte idealuri”. iar timpul individual nu există („Căci unde-ajunge nu-i hotar.principiul mimetic -conştientizarea aparteneţei la lume aceeaşi Tabloul al III-lea: Planul cosmic . „lecţia” e destinată atragerii fetei în mrejele seducţiei. redate prin sugestii puternic vizuale.”).. al armoniei 4 . / Deasupra cer de stele”). adică arta de a iubi. dar conştientizează că aparţin unor lumi total diferite.zborul intergalactic (raportul spaţiu-timp) spaţiul divinităţiinelimitat. atemporal adresarea Demiurg către . către care va râvni mereu. / Cum izvorau lumine”). Demiurgul i se adresează Luceafărului cu un nume secret. el este gata să revină în haosul lumesc. Tabloul al treilea se constituie pe o coordonată a planului cosmic şi conţine mai multe secvenţe: zborul intergalactic. aşa cum e cea umană. La început. spaţiul Demiurgului. Întro tonalitate gravă. dar care nu se va materializa niciodată: „În veci îl voi iubi şi-n veci / Va rămânea departe”. / Şi guraliv şi de nimic / Te-ai potrivi cu mine.. Luceafărul îmbracă acum forma unui ideal absolut. cu evidente note sarcastice. Hyperion.. Drumul către Demiurg echivalează cu o întoarcere la momentul creaţiei universale („Vedea ca-n ziua cea dentâi. Cătălina pare dezinteresată. menţionând că îşi va păstra esenţa. fapt evidenţiat prin utilizarea formei de plural a subtantivului: „Vei pierde dorul de părinţi / Şi visul de luceferi”. / Nici ochi spre a cunoaşte. Îi oferă în schimb posibilitatea de a reorganiza universul pe diferite principii: cel al cuvântului creator („Cere-mi cuvântul meu dentâi – / Să-ţi dau înţelepciune?”). din moment ce vehiculează principii şi concepte specifice. Realizată sub forma unui joc. e dispus să revină la starea de repaos. Răspunsul Demiurgului este cuprins într-o secvenţă amplă şi conţinând puternice accente filosofice.răspunsul Demiurgului pe fată în ceea ce se poate numi „ars amandi”. Zborul intergalactic devine prilej pentru poet de a excela în tablouri cosmice impresionante. prin care se redă viziunea profund romantică asupra lumii: „Dar piară oamenii cu toţi / S-ar naşte iarăşi oameni”. Îşi aminteşte însă brusc de „luceafărul din cer” care îi înfrumuseţează existenţa. înţeleasă acum ca existenţă nesemnificativă. Locul divinităţii aminteşte de tabloul cosmogoniei din „Scrisoarea I”: e lipsit de orice formă de limitare. situându-se astfel într-o relație de simetrie: „Încă de mic / Te cunoşteam pe tine. de un dinamism diferit. Pentru ea. Hyperion. drept pentru care minimalizează importanţa acestui ideal. Secvenţa adresării către Demiurg evidenţiază determinarea Luceafărului de a-şi schimba esenţa. adresarea Luceafărului şi răspunsul divinităţii.

conştientizarea propriului destin trăit în singurătate şi negarea afectului Limbajul artistic . primul tablou valorifică un limbaj extrem de curat. Cătălina. / Dac-oi fi eu sau altul”. dar pentru fiinţa de excepţie. astfel încât povestea de iubire dintre fiinţa umană şi cea absolută nu va mai fi reluată niciodată. ca orice om comun. adică o simplă muritoare. lumea în care trăiesc este perfectă (simbolistica cercului). care îşi face din iubirea lui unicul ţel al existenţei: „Căci eşti iubirea mea dentâi / Şi visul meu din urmă”. poetul sau creatorul) sau activ (luptătorul). a căror atitudine este acum profund schimbată.ultima invocaţie . nu are capacitatea de a discerne între absolut şi relativ. / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece. Totodată. Finalul exaltă valoarea cunoaşterii şi superioritatea acesteia în faţa afectului şi conturează o nouă traiectorie pentru geniul romantic: cea a singurătăţii depline şi a eliberării de afecte. ea fiind numită „chip de lut”. dacă i-ar nega esenţa. în care solicită acestuia să coboare în lumea sa şi să o ajute să realizeze o alegere: „Norocu-mi luminează!”. Sunt ipostaze ale geniului romantic pasiv (înţeleptul. de aceea nu lipsesc motivele specifice. obţinută prin reducţia maximă a mijloacelor de expresie. poemul se distinge prin limpezimea clasică a discursului. teiul (arborele sacru). s-ar nega pe sine. acestea devenind incompatibile. În acest spaţiu profund romantic este plasat cuplul CătălinCătălina. Ultimul tablou dezvoltă din nou dubla coordonată celest-terestru şi conţine revelaţia Luceafărului.cuplul de îndrăgostiţi . Fata de împărat nu mai deţine acum atribute ale unicităţii. între singular şi repetabil. Reacţia Luceafărului este de data aceasta neaşteptată şi demonstrează că iubirea pe care o simţea în primul tablou a fost doar o rătăcire de moment. / Ca dup-a ei cântare / Să se ia munţii cu păduri / Şi insulele-n mare?”). Într-o ultimă năzuinţă. sau al faptei („Vrei poate-n faptă să arăţi / Dreptate şi tărie?”). Ultimul tablou amestecă nuanţele exprimării afective cu cele ale stilului uşor sentenţios. ea îşi ridică privirea spre cer. îi enunţă marele adevăr: „Dar moartea nu se poate”. cu semnificaţiile adiacente: noaptea (moment prielnic romanticilor).Tabloul IV natura romantică terestră .limpezime clasică . în vreme ce al treilea mizează pe exprimarea gnomică. Tabloul naturii e profund eminescian. căci. revărsându-şi lumina şi transfigurând spaţiul teluric. 5 . între excepţie şi nediferenţiat: „Ce-ţi pasă ţie. Conjuncţia adversativă „ci” separă cele două lumi pentru totdeauna. cu tonalităţi puternic afective în cazul fetei de împărat şi uşor solemne în cazul Luceafărului. iar la vederea Luceafărului rosteşte o ultimă invocaţie. iar fata de împărat e „îmbătată de amor”. Astfel. În final. luna (care creează efecte feerice). Mai mult decât atât. cei doi fiind situa ți într-o relație de profundă simetrie.îmbinarea registrelor limbii („Vrei să dau glas acelei guri. Ultima strofă echivalează cu un blestem rostit la adresa întregii umanităţi: „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece. Tabloul al doilea exploatează din plin valenţele registrului popular. spiritul de sinteză se transpune în îmbinarea armonioasă de registre şi forme stilistice. La nivel stilistic. chip de lut. iar echilibrarea s-a produs doar prin rostirea acelui nume secret de către Demiurg. Pajul este îndrăgostitul specific eminescian.” Metafora „cercul vostru strâmt” redă o dublă viziune asupra lumii: pentru oameni. incompatibilitatea lumilor. incapabilă de cunoaştere. aceasta este imperfectă (cercul e „strâmt”). El revine „în locul lui menit din cer”.răspunsul Luceafărului: fata devine lipsită de valoare. Îl îndeamnă să se întoarcă „spre-acel pământ rătăcitor” spre a se convinge de ceea ce-l aşteaptă.

ale lui Cătălin şi ale Cătălinei. Fundaţia pentru literatură şi artă. Poemul „Luceafărul” rămâne măsura incontestabilă a valorii lirismului românesc. demonică şi filozofică prin înfăţişările pe care le ia Luceafărul. Referințe critice  Poetul care îşi asumă o mască eterogenă o face pentru a manifesta mai răspicat sentimentele lui cele mai profunde. legenda Luceafărului lui Eminescu. O psihologie atentă nu poate trece cu vederea deosebirea care separă atitudinea eului în lirica mascată şi în lirica rolurilor. reactivând laturile nedezvoltate şi excentrice ale naturii sale. Luceafărul lui Eminescu reprezintă mai pe scurt o dramă a antinomiilor. el intră însă într-un rol pentru a se resimţi în ceea ce ar fi putut deveni. este tulburătoare. 1930  Aceasta este. rima încrucişată şi ritm predominant iambic. Interesul acestor distincţii apare în deplină lumină dacă cercetăm cu ajutorul lor poezia lui Mihai Eminescu.ritm iambic Concluzii Nivelul prozodic definitivează textul prin versuri cu măsura de 7-8 silabe. este intimă. Eminescu nu mărturiseşte numai sentimentele sale. lirica rolurilor este puţin reprezentata în poezia lui Eminescu. Complexitatea muzicală a tonurilor ca şi aceea a atitudinilor sufleteşti corespunzătoare constituie aspectul cel mai încântător al acestei legende. Poezia lui Eminescu. Ea este fantastică. Legenda „Luceafărului”. fiind motivul fundamental ce se regăseşte în întreaga inspiraţie a poetului. Vladimir Streinu. în convorbirea dintre Luceafăr şi părintele său ca şi în strofele finale de mândră acceptare a unui destin nefericit. din perspectiva absolutului. Editura Cartea românească. I. gravă şi transcendentă în propunerile de nuntire făcute de Luceafăr fetei de împărat. acele care aderă la partea cea mai intimă a propriei naturi.Prozodia -măsura 7-8 silabe . Poetul rolurilor intră într-o individualitate străină făcând descoperiri neaşteptate în sine însuşi. 1943  Văzut de sus. Eminescu ne vorbeşte şi în rolul lui Cătălin şi de sub masca Luceafărului. dar şi pe ale lui Călin. În primul caz simţim însă că poetul se joacă. pe când în cel de-al doilea este limpede că el se regăseşte într-una din dominantele profunde ale caracterului său. Tudor Vianu. Poetul pune masca pentru a fi mai el însuşi. care şi-a găsit în Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire. în cadrul ei şi în devenirile Luceafărului. Statistic vorbind. şi ale fetei de împărat. familiară şi chiar şăgalnică în scenele de hârjoană amoroasă dintre paj şi fata de împărat. în făgăduinţa cea mai îndepărtată şi cea mai puţin ţinută a naturii sale. în Clasicii noştri. dar nu s-a realizat. sărăcită de mai toate frumuseţile ei. supranaturală şi inexplicabilă ca orice basm. în calea urmată până la părintele ceresc. Ea nu este însă cu totul absentă. este solemnă. spre care Eminescu a aspirat cu o 6 .rima încrucişată .

1976 7 . ştiut numai de Demiurg. care-l strigă în momentul cel mai grav al uitării (şi aci e topit în fabulaţie un alt mit. şi să tânjească şi el după iubire. Eminescu . începe să se contamineze de trăirile lor. posibilă prin faţa ei întoarsă spre pământ. Numele lui Hyperion e numele tainic al eroului. Priveghind asupra muritorilor. tot privind în lumea lor. Hyperion e o făptură nemuritoare. aparţinând primei creaţii. spre pământ.cultură şi creaţie. indian). de sentimentele lor. Editura Eminescu. de divinitate. numenală. pentru a-l trezi la realitatea sa esenţială.irezistibilă putere şi cu rezultate poetice uimitoare. Ce s-a întâmplat cu eroul şi de ce este nevoie să fie strigat pe nume spre a-şi aminti de adevărata lui natură? Cu această făptură care participă la eternitate se petrece o dramă de existenţă. uitând de origina-i divină şi de misiunea sa care depăşeşte scurtul ceas al pământenilor. Zoe Dumitrescu-Buşulenga. asociat într-un anumit fel la facerea lumii.