You are on page 1of 4

OMNE IGNOTUM PRO MAGNIFICO

Douazeci si unu decembrie, ora 1830


Cu siguranta ca se poate spune despre mine ca sunt un advarat vanator de
senzational, cat timp am acceptat aceasta misiune in ciuda spuselor celor
apropiati. Adevarul este, insa, ca nu mi-as risca nici in ruptul capului viata
pentru un amarat de articol daca nu ar fi curiozitatea mea teribilista de a
cauta si vedea invizibilul, incredibilul.
Ce am de pierdut, oricum? Nu am prieteni si singura ruda ramasa este bunica
mea, care nici macar nu-mi este ruda de sange. Oricum de cand eram mic imi
doresc sa mor inaintea ei pentru a nu suferi pierderea unei persoane atat de
dragi. Biata de ea, e bolnava de inima si la cel mai mic soc suferit poate ceda.
Am devenit atat de nepasator,insa, ca desi s-a pus in genunchi biata batrana
in fata mea sa "nu ma arunc in bratele Satanei chiar in noaptea sa de glorie",
mi-am incarcat borseta cu filme foto pentru aparatul meu Cmena vechi si am
pornit catre gara cu o usoara retinere dar resemnandu-ma, totusi, caci nu
aveam oicum nimic de pierdut si inafara de bunica mea n-ar mai fi plans
nimeni pentru mine. Asa, de aveam sa mor, aveam sa o fac intr-un chip brav,
cum mi-am dorit, de altfel, toata viata.
Ce noroc pe mine, cum m-am urcat in tren a si inceput sa ninga marunt, dar
des. Nu era prima ninsoare din an, dar cred ca era cea mai frumoasa. Fulgii
mici de nea de izbeau de geamul rece al compartimentului creind un sunet ce
ma linistea tot mai mult prin agitatia sa haotica. Nu dupa mult timp de l
plecarea trenului s-a si inserat -Dumnezeule, iarna zilele-s atat de scurte! Miam scos ziarele pe care le stransesem special pentru calatoria asta si am
inceput sa cercetez istoria tintei mele: Cimitirul Highgate. Se pare ca locul
este incarcat de tot felul de povesti paranormale, necuvantatoare gasite
secate de sange si chiar o legatura cu vampirul Lucy din minunata carte a lui
Bram Stocker, care este, de altfel si preferata mea. Insa toate astea nici de
cum sa ma descurajeze in vreun fel, ci doar imi faceau sangele sa
clocoteasca si mai mult de nerabdare.

Douazeci si doi decembrie, ora 2300


Din cate observ si oamenii de pe aici sunt mai mult decat sceptici in ceea ce
priveste misiunea mea nocturna din cimitir din seara aceasta. O femeie in
varsta chiar mi-a si daruit un mic crucifix pe care a tinut mortis sa in port
strans in jurul garului si un saculet din catifea plic cu anafura care se
presupunea sa ma apere de duhurile rele. Idiotenii! Eram chiar revoltat

pentru sunt genul de persoana despre care nu se poate spune ca este neutra
din punct de vedere religios, ci chiar ferm contra oricaror docme religioase,
desi in acelasi timp eram recunoscator pentru grija pe care mi-o aratau niste
oameni de pe alte meleaguri pe care ii vad pentru prima data in viata. In fine,
am indesat crucifixul si saculetul in buzunarul interior al paltonului multumind
politicos. Data viitoare cand voi scrie, daca nu ma vor fi mancat deja spiritele
de strigoii, va fi dupa ce am adunat destul material pentru articolul meu.
Acum plec catre cimitir.

Douazeci si cinci decembrie, ora 0100


Este a treia noapte la rand in care ma chinuie o insomnie grea si apasatoare,
asa ca m-am hotarat sa scriu, insfarsit, articolul Highgate. Nu credeam ca voi
ajunge vreodata la aceasta hotarare. Voi povesti aici tot ce s-a intamplat, cu
lux de amanunte, pentru ca imi amintesc perfect orice mic detaliu, desi au
trecut cateva zile.

Douazeci si doi decembrie, solstitiul de iarna. Cimitirul


Highgate Londra.

Dupa ce am terminat de notat in jurnal, mi-am luat masina si am pornit la


drum. Nu voi putea uita niciodata imaginea induiosatoare a strainei de la han,
inlacrimata, in momentul plecarii mele. Norocul meu ca am o personalitate de
fier si nu ma las atins de orice sensibilitate de genul.
Dupa un drum anevoios care parca ma impiedica sa ajung la destinatie, am
izbutit intr-un final sa ating portile cimitirului si sa patrund in incinta acestuia
inundata in mistere indescifrabile.
Ninsoarea slaba asternuse o mantie moale peste intreg peisajul, pictandu-l
intr-un alb imaculat parca menit sa spele pacatele tuturor nefericitilor
raposati.
Mi-am cautat un loc in mijlocul cimitirului, ferit de ninsoare si pe cat se putea
de frigul intepator de afara, dar de unde sa pot avea o arie extinsa de
observatie si astfel am putut gasi un cavou mare impodobit cu niste scari
stalucitoare de marmura avand lateral doua statuete grandioase sub forma
unor inceri incoronati cu un strt gros de zapada, al carui acoperis era
prelungit incat sa ma fereasca de ninsoare si ai carui pereti luciosi de sticla
fina imi permiteau sa vad totul in juru-mi.

Asa stateam acum cu ochii-n patru, inghetat de frig, fotografiind vechile


pietre funerare invaluite in inghetul imaculat al acelei nopti de iarna. Si tot
asa, ceasul a atins mai intai ora 12, 1, 2 si nici o fantasma nu se arata.
Dezamagit pana peste cap, am decis sa plec, pentru ca deja simteam cum
imi amortire intreg trupul din cauza gerului aspru care se lasase odata cu
inaintarea in noapte. Insa, tocmai atunci, ninsoarea s-a intetit intr-atat incat
nu mai puteam vedea nimic in fata ochilor decat un voal alb nedefinit din
care se mai distingeau arareori trupurile pietrelor funerare ingropate si ele in
zapada.
Nu era chip sa plec atunci, pentru ca in mod cert nu as fi reusit sa gasesc
iesirea din cimitir, asa ca am mai poposit un timp asteptand imblanzirea
viscolului. Timpul trecea atat de incep in acea tacere moarta, tenebroasa,
incat incepeam a-mi pierde speranta cu fiecare secunda. Amorteala se
transformase treptat intr-o durere insuportabila.
Dintr-o data, din oceanul de argint al atmosferei, mi se paru ca disting la o
mare distanta in fata mea o silueta neagra care se apropia tot mai mult de
mine. Mi-am frecat ochii, apoi, din ceata care-mi pecetluise vedea o vedeam
cu mult mai aproape si foarte clar: era o tanara de o paloare cum nu mai
vazusem, cu un par negru, drept si atat de lung ca mangaia zapada de la
picioarele-i desculte si insangerate ce lasau urme rosiatice pe albul imaculat
al pamantului amortit. Era imbracata intr-o rochie neagra, rupta, dintr-o
matase fina, impodobita cu fel de fel de dantele si funde. Insa, ceea ce m-a
inspaimantat de moarte era faptul ca din spatele ei firav se distingeau doua
aripi mari, ca de inger, insa negre.
Durerea imi stapanise intreg trupul incat nu mai puteam sa tip sau sa m misc.
To ce puteam face era sa stau cu ochii atintiti la aratarea asta care se apropia
tot mai mult de mine, acompaniata de urlete disperate de lupi, din departare.
Deabia cand a ajuns in fata mea i-am putut observa ochii rosii plini de ura dar
care imi exprimau in acelasi timp o blandete plina de voluptate, din care se
scurgeau siroaie de lacrimi sangerii care i se prelungeau pe buzele sale
trandafirii. Cuprins de o teama inimaginabila, am reusit sa schitez o miscare
scurta. Atunci, din buzunarul paltonului mi-a alunecat pe scara de marmura
crucifixul primit de la hangita batrana. Aratarea s-a dat inapoi cativa pasi.
Dezghetat, parca, am reusit sa ma aplec si sa-l iau, strangandu-l la piept si
inchizand ochii pentru o clipa.
Iar cand i-am deschis din nou, printre lacrimi, n-am mai vazut acel dumnezeu
al mortii coborat din cer sa ma rapeasca. In fata mea, intr-o rochie de
inmormantare, neagra, cu o mica palarie ce-i acoperea parul grizonat, era in
fata ochilor mei chiar bunica mea. Zambindu-mi, cu lacrimi in ochi, mi-a
sarutat incet fruntea, dupa care, trecand prin mine, a intrat in cavoul din

spatele meu unde a disparut, la fel de spontan si neprevazut cum a si aparut.


Ninsoarea se oprise si in fata mea parca se deschise o carare prin zapada
care ducea spre poarta cimitirului. Cand am iesit, uitandu-ma la ceas, spre
uimirea mea aceasta indica aceeasi ora ca atunci cand sosisem. Dupa un
drum lung, direct spre casa, ajungand am constatat ca bunica mea disparuse
fara urma...

Douazeci si sapte decembrie, ora 2330


Bunica este inca disparuta. Astazi mi-am gasit insfarsit curajul de a patrunde
din nou in incinta cimitirului Highgate. Aruncand din nou o privire asupra
cavoului care ma adapostise de zapada, am observat o placuta asezata pe
frontispiciul acestuia, pe care nu o observasem in acea seara. Pe ea scria:
Aici odihneste mult respectata si iubita Cathy Cross
1841-1913
Asta era numele bunicii mele...

You might also like