You are on page 1of 7

Anxietatea de separare

Debut si evolutie:
- poate avea loc inca din perioada prescolara, dar poate surveni oricand inainte de etatea de
18 ani, insa debutul dupa adolescenta este rar;
- dureaza minim 4 saptamani;
Manifestare:
- detresa excesiva recurenta la separarea de casa sau de persoanale de atasament major;
- nevoia de contact permanent cu cei de care sunt atasati, vor sa stie tot timpul unde se afla
acestia, cer detalii chiar si la telefon (unde esti?, ce faci?, cand te intorci?);
- dorinta intensa de reunire cu persoanele de referinta, deseori fantezii de reunire;
- unii indivizi devin extrem de nostalgici si de neconsolati, mergand pana la punctul de a fi
nefericiti, cand sunt departe de casa;
- cand sunt separati de casa sau de persoanele de atasament major, in functie de etatea lor,
indivizii pot avea frici de animale, de monstri, de intuneric, de banditi, de hoti, de rapitorii de
copii, de accidente de circulatie, de calatorii cu avionul ori de alte situatii care sunt percepute
ca prezentand un pericol pentru integritatea familiei sau a lor insisi;
- frica de a nu fi pierduti si de a nu se mai reuni niciodata cu parintii lor;
- sunt comune preocuparile in legatura cu moartea si cu faptul de a muri, se pot plange de
faptul ca nimeni nu-i iubeste si nu are grija de ei, si ca doresc sa fie morti;
- evita sa calatoareasca singuri departe de casa sau de alte locuri familiare;
- pot fi refractari sau pot refuza sa mearga la scoala sau intr-un camping, sa viziteze sau sa
doarma in casa amicilor lor ori sa faca comisioane;
- pot fi opozitionisti in situatiile in care sunt fortati sa se separe de persoanele de atasament;
- pot prezenta un comportament adeziv", stand strans lipiti de parinti si urmarindu-i ca o
umbra" in jurul casei sau cerand cuiva sa stea langa ei cand merg in alta camera din casa;
- deseori pretentiosi, intrusivi si necesitand permanent atentie;
- adesea dificultati in mersul la culcare si pot insista ca sa stea cineva langa ei pana adorm in
curs ul noptii;
- au cosmaruri al caror continut exprima fricile individului (de ex., distrugerea familiei prin
foc, crima sau alta catastrofa);
- acuze somatice, precum durerile de stomac, durerile de cap, greturile si varsaturile, intalnite
la copii, iar la adulti simptomele cardiovasculare, cum ar fi palpitatiile, ameteala si senzatia de
lesin;
- uneori copiii cu aceasta tulburare sunt descrisi ca fiind extrem de constiinciosi, complianti,
dornici sa placa;
- desi adolescentii cu aceasta tulburare, in special barbatii, pot nega anxietatea in legatura cu
separarea, aceasta se poate reflecta in activitatea lor independenta limitata si in refuzul de a
pleca de acasa;

- la indivizii mai in etate, tulburarea poate limita capacitatea persoanei de a rezolva


schimbarile in circumstantele sale de viata (de ex., mutare, casatorie);
- adultii cu aceasta tulburare sunt de regula excesiv de concentrati asupra copiilor si sotului
(sotiei) si experienteaza un disconfort considerabil cand sunt separati de ei.
Cauze:
- copiii cu anxietate de separare tind a proveni din familii strans unite;
- unele evenimente stresante (de ex., moartea unei rude sau a unui animal favorit, maladia unui
copil sau a unei rude,
schimbarea scolii, mutarea intr-un cartier nou sau imigrarea).
Efecte:
- cauzeza o detresa sau deteriorare semnificativa clinic in domeniul social, scolar (profesional)
ori in alte domenii importante de functionare;
- pot prezenta in mod recurent izolare sociala, apatie, tristete ori dificultate in concentrare in
activitate sau in joc;
- refuzul de a merge la scoala poate duce la dificultati scolare si la evitare sociala;
- cererile excesive ale copilului devin adesea o sursa de frustrare parentala, ducand la
resentimente si conflicte in familie;
- dispozitia depresiva este frecvent prezenta si poate deveni persistenta cu timpul
- tulburarea poate precede aparitia panicii cu agorafobie.
(Sursa: DSM-IV)
Iubirea pasionala, prieteneasca sau ideala
De curand am inceput o relatie sexuala cu o prietena pe care o cunosteam de cativa ani. Era genul de
persoana cu care poti sa discuti orice si, deseori, ma confesam despre iubirile mele. Ma simteam bine in
preajma ei, dar niciodata nu ma gandisem sa merg mai departe. Ma intreb daca, tinand cont de
imprejurari, vom mai putea vorbi la fel de deschis. Nu cred ca o iubesc, dar imi face placere sa fim
impreuna.
Ce este iubirea?
In mod sigur poate fi definita prin prisma gandurilor pe care le avem despre o persoana si prin ceea ce
facem cand ne aflam in prezenta acesteia.
Cand gandurile ni se indreapta constant spre cineva anume, cand ii simtim lipsa (desi suntem preocupati cu
diverse activitati), cand dorim sa petrecem cat mai mult timp impreuna, cand suntem atrasi de calitati si nu
observam defectele (pe care orice persoana le are, de altfel), cand trecem usor peste anumite comportamente
care in alt context ne-ar fi iritat, inseamna ca iubim.
Iubirea ne ofera o persectiva diferita a persoanei respective si a vietii in general. Tindem sa fim mai generosi,
dar in acelasi timp mai posesivi in relatie. Chiar daca, de obicei, ne place sa socializam, cand iubim, dorim sa

nu fim perturbati de prieteni, cunostinte, ci lasati sa ne satisfacem in tihna dorinta de explorare a persoanei
iubite.
Iubirea este un sentiment puternic care se hraneste cu emotii intense: bucurie, tristete, furie.
De asemenea, iubirea arata o combinatie a trei componente, fiecare mai mult sau mai putin prezenta, care dau
vitalitate relatiei de cuplu: pasiune, intimitate si atasament.
In fiecare relatie, una dintre componente predomina, fapt ce o incadreaza intr-un anumit tip de iubire.
Astfel, cand pasiunea este structura de baza, iubirea celor doi parteneri reflecta de fapt atractia sexuala; daca
dorinta de intimitate este trasatura care predomina, cei doi se bucura sa impartaseasca atat experientele fericite
cat si pe cele nefericite si le face placere sa petreaca cat mai mult timp impreuna; angajamentul reprezinta
decizia de a merge mai departe in ciuda unor crize care apar in decursul timpului.
Iubirea pasionala implica dorinta de a fi impreuna combinata cu atractia sexuala. Un astfel de cuplu nu trece
neobservat. Cei doi parteneri nu pot rezista tentatiei de a se atinge, de a se cauta din priviri cand se afla intr-un
grup mai mare, iti dau impresia ca fac abstractie de toti ceilalti, practic se afla sub lumina unui reflector, dar
publicul nu exista pentru ei. Traiesc intr-un mic univers care le apartine doar lor. Nu-si fac planuri de viitor, nu
au asteptari unul de la celalalt, ci doar se bucura de ce le ofera prezentul. Este tipul de iubire pe care-l intalnim
intre amanti.
De cealalta parte gasim iubirea prieteneasca, aceasta implica angajament si intimitate. Cei doi parteneri au
asteptari unul de la celalat, isi construiesc viitorul pas cu pas, se bucura de momentele pe care le petrec
impreuna, exista atractie sexuala (la inceputul relatiei mai puternica, dar treptat scade in intensitate).
Impartasirea acelorasi idealuri este ceea ce-i aduce pe cei doi impreuna si ceea ce-i face sa-si doreasca
intarirea angajamentului prin casatorie.
Desi ambele tipuri par bine implementate, fiecare se potriveste unui anumit context si in oricare dintre ele
poate aparea la un moment dat aspiratia de a dobandi/intari si componenta lipsa/slaba. Aceasta nazuinta
conduce, de obicei, la deteriorarea relatiei si mutarea partenerilor in alte aranjamente care corespund mai bine
nevoilor lor din acel moment. Probabil ca asa se explica si numarul mare de relatii de cuplu, legalizate sau nu,
esuate.
Cum ar arata o relatie de cuplu in care se regasesc toate cele trei componente?
Acest cuplu ar impartasi cu siguranta o iubire ideala, care inseamna o combinatie a urmatoarelor ingrediente:
incredere reciproca, atractie puternica (fizica si sexuala), dorinta ca nevoile celuilalt sa fie satisfacute
(prezenta la ambii parteneri), lipsa posesivitatii, impartasirea acelorasi idealuri, bucurie pentru timpul petrecut
atat impreuna cat si separat, angajament in indeplinirea obiectivelor comune si personale.
Spre oricare dintre tipurile de iubire am tinde este bine sa ne amintim ca, in general, cautam tipul cu care
suntem cel mai bine familiarizati. Identificarea acestuia ne poate ajuta in construirea unei relatii de cuplu
functionale.
Pasiunea se dezvolta cel mai repede si dispare cel mai repede. Intimitatea se dezvolta mult mai lent iar
angajamentul chiar si mai greu (Robert Sternberg)
Eu mi-am ales deja tipul de iubire. Tu, stii ce vrei, care este tipul de iubire pentru care optezi?

Iubirea pasionala, prieteneasca sau ideala


De curand am inceput o relatie sexuala cu o prietena pe care o cunosteam de cativa ani. Era genul de persoana
cu care poti sa discuti orice si, deseori, ma confesam despre iubirile mele. Ma simteam bine in preajma ei, dar
niciodata nu ma gandisem sa merg mai departe. Ma intreb daca, tinand cont de imprejurari, vom mai putea
vorbi la fel de deschis. Nu cred ca o iubesc, dar imi face placere sa fim impreuna.
Ce este iubirea?

In mod sigur poate fi definita prin prisma gandurilor pe care le avem despre o persoana si prin ceea ce facem
cand ne aflam in prezenta acesteia.
Cand gandurile ni se indreapta constant spre cineva anume, cand ii simtim lipsa (desi suntem preocupati cu diverse
activitati), cand dorim sa petrecem cat mai mult timp impreuna, cand suntem atrasi de calitati si nu observam
defectele (pe care orice persoana le are, de altfel), cand trecem usor peste anumite comportamente care in alt
context ne-ar fi iritat, inseamna ca iubim.
Iubirea ne ofera o persectiva diferita a persoanei respective si a vietii in general. Tindem sa fim mai generosi, dar in
acelasi timp mai posesivi in relatie. Chiar daca, de obicei, ne place sa socializam, cand iubim, dorim sa nu fim
perturbati de prieteni, cunostinte, ci lasati sa ne satisfacem in tihna dorinta de explorare a persoanei iubite.
Iubirea este un sentiment puternic care se hraneste cu emotii intense: bucurie, tristete, furie.
De asemenea, iubirea arata o combinatie a trei componente, fiecare mai mult sau mai putin prezenta, care dau
vitalitate relatiei de cuplu: pasiune, intimitate si atasament.
In fiecare relatie, una dintre componente predomina, fapt ce o incadreaza intr-un anumit tip de iubire.
Astfel, cand pasiunea este structura de baza, iubirea celor doi parteneri reflecta de fapt atractia sexuala; daca dorinta
de intimitate este trasatura care predomina, cei doi se bucura sa impartaseasca atat experientele fericite cat si pe cele
nefericite si le face placere sa petreaca cat mai mult timp impreuna; angajamentul reprezinta decizia de a merge mai
departe in ciuda unor crize care apar in decursul timpului.
Iubirea pasionala implica dorinta de a fi impreuna combinata cu atractia sexuala. Un astfel de cuplu nu trece
neobservat. Cei doi parteneri nu pot rezista tentatiei de a se atinge, de a se cauta din priviri cand se afla intr-un grup
mai mare, iti dau impresia ca fac abstractie de toti ceilalti, practic se afla sub lumina unui reflector, dar publicul nu
exista pentru ei. Traiesc intr-un mic univers care le apartine doar lor. Nu-si fac planuri de viitor, nu au asteptari unul
de la celalalt, ci doar se bucura de ce le ofera prezentul. Este tipul de iubire pe care-l intalnim intre amanti.
De cealalta parte gasim iubirea prieteneasca, aceasta implica angajament si intimitate. Cei doi parteneri au asteptari
unul de la celalat, isi construiesc viitorul pas cu pas, se bucura de momentele pe care le petrec impreuna, exista
atractie sexuala (la inceputul relatiei mai puternica, dar treptat scade in intensitate). Impartasirea acelorasi idealuri
este ceea ce-i aduce pe cei doi impreuna si ceea ce-i face sa-si doreasca intarirea angajamentului prin casatorie.
Desi ambele tipuri par bine implementate, fiecare se potriveste unui anumit context si in oricare dintre ele poate
aparea la un moment dat aspiratia de a dobandi/intari si componenta lipsa/slaba. Aceasta nazuinta conduce, de
obicei, la deteriorarea relatiei si mutarea partenerilor in alte aranjamente care corespund mai bine nevoilor lor din
acel moment. Probabil ca asa se explica si numarul mare de relatii de cuplu, legalizate sau nu, esuate.
Cum ar arata o relatie de cuplu in care se regasesc toate cele trei componente?
Acest cuplu ar impartasi cu siguranta o iubire ideala, care inseamna o combinatie a urmatoarelor ingrediente:
incredere reciproca, atractie puternica (fizica si sexuala), dorinta ca nevoile celuilalt sa fie satisfacute (prezenta la
ambii parteneri), lipsa posesivitatii, impartasirea acelorasi idealuri, bucurie pentru timpul petrecut atat impreuna cat
si separat, angajament in indeplinirea obiectivelor comune si personale.
Spre oricare dintre tipurile de iubire am tinde este bine sa ne amintim ca, in general, cautam tipul cu care suntem cel
mai bine familiarizati. Identificarea acestuia ne poate ajuta in construirea unei relatii de cuplu functionale.
Pasiunea se dezvolta cel mai repede si dispare cel mai repede. Intimitatea se dezvolta mult mai lent iar
angajamentul chiar si mai greu (Robert Sternberg)
Eu mi-am ales deja tipul de iubire. Tu, stii ce vrei, care este tipul de iubire pentru care optezi?

Obsesiile cu continut agresiv


Uneori, fara nicio legatura cu contextul, mintea este invadata de anumite imagini, idei, ganduri, care nu
sunt deloc placute. Cand acestea tind sa se repete, se transforma in obsesii. Desi individul intelege ca sunt
un produs al propriei minti, nu-si poate explica ce anume le declanseaza.
In obsesiile cu continut agresiv, imaginile care predomina sunt cele in care individul se imagineaza in
diverse ipostaze, manifestand un comportament violent sau inadecvat, fie fata de propria persoana, fie fata
de altii.
Toate persoanele care se confrunta cu un anumit tip de obsesie ajung sa aiba indoieli in privinta sanatatii
lor mintale, tocmai din cauza luptei pe care o duc cu suprimarea gandului obsedant si pe care o pierd de
cele mai multe ori. Cu cat dorinta de a anihila gandurile care nu dau pace este mai mare, cu atat acestea
prind mai multa forta si sunt mai persistente.
Obsesiile sunt ganduri care nu au legatura cu dificultatile curente ale vietii, ci cu probleme ireale de viata. Aceasta
trasatura le transforma in ganduri morbide.
Aceasta tema a agresivitatii poate fi intalnita si in cazul unui parinte care vede cu ochii mintii cum isi molesteaza
propriul copil. Chiar daca persoana constientizeaza ca in mod normal nu ar face asa ceva, faptul ca aceste ganduri
ii acapareaza mintea constant o face sa se teama ca la un moment dat nu va mai putea sa-si controleze impulsul
agresiv.
Imaginile carora incearca sa se opuna sunt cele in care isi brutalizeaza propriul copil, il omoara sau il molesteaza
sexual. Acestea pun la grea incercare orice parinte normal, mai ales ca, in mod real, doreste sa-i ofere securitate si
protectie. Este dificil de explicat cum, brusc, aceste idei ajung sa capete consistenta si aderenta, daca tii cont ca,
pe parcursul vietii, isi doreste ca propriul copil sa fie fericit. Dar, sunt usor de inteles teama si ingrijorarea cu care
se confrunta cand nu se poate apara de propriile ganduri.
Acest tip de obsesie da nastere la anxietate si depresie, parintele isi aduce acuze serioase si se indoieste de
capacitatile sale in acest rol. Nu poate accepta ca agresarea, sufocarea, inecarea, violarea si orice alta actiune de
genul acesta pot exista in mintea sa, chiar daca realizeaza ca nu exista suport real in sustinerea acestor obsesii.
Refuzul sau vine ca reactie la imposibilitatea de a schimba continutul acestor idei cu ceva care sa-l confirme ca
parinte bun. Persoana se intreba continuu de ce are astfel de ganduri, de ce apar si ce semnifica in termeni de
motivatie si intentie.
Imaginile aferente obsesiei cu continut agresiv, in care parintele este agresorul si copilul victima, au fost esalonate
in functie de varsta tintei agresiunii imaginare: nou-nascut si copilaria mica; prescolari si adolescenti.
Nou-nascut si copilaria mica parintele isi inchipuie ca isi agreseaza copilul prin: inecare, sufocare, sugrumare,
asfixiere, scuturare violenta sau izbire, aruncarea pe fereastra, otravire, injunghiere, violare etc..
Copii cu varste mai mari si adolescenti - agresarea prin lovirea cu obiecte, ciupire, otravire, atingeri care implica
dorinta sexuala, violare, sufocare in timpul somnului etc..
Acest tip de ganduri intruzive poate fi intalnit pe mai multe paliere de actiune. Astfel, parintele:
- experientiaza imboldul de a pune in practica scenariile din minte,
- isi imagineaza ca aceste ganduri isi au radacinile in actiuni care s-au petrecut in prezent sau in trecut,

- sau prezinta o combinatie a ambelor forme.


Cei din prima categorie isi spun ca aceste ganduri arata ca sunt un pericol pentru copiii lor si se tem ca intr-un
final vor actiona ca atare. Nu pot sa inteleaga ca aceste idei sunt doar un rezultat al chimiei defectuoase a
creierului si sunt convinsi ca reprezinta gandurile lor reale carora trebuie sa le acorde o atentie speciala. Tendinta
va fi sa raspunda prin compulsii care sa-i ajute sa se descarce de energia emotionala negativa acumulata. Cele mai
multe strategii care implica o compulsie presupun din partea parintelui: evitarea propriului copil, verificarea
propriilor reactii cand se afla in preajma acestuia pentru a vedea ce simte in realitate, combaterea proprilor
ganduri pentru a-si dovedi ca nu i-ar face ceva rau.
Pe al doile palier sunt cei care se intreaba daca nu au actionat cumva, in trecut sau in prezent, conform imaginilor
ce le vin in minte. Au indoieli in privinta comportamentului lor din intervalul de timp petrecut alaturi de copii si
se gandesc ca gesturile lor au fost inadecvate atunci cand i-au atins, mangaiat, spalat etc. Din aceasta cauza
incearca sa reanalizeze toate evenimentele din trecut, cautand sa gaseasca indicii care sa dovedeasca realitatea
gandurilor lor. Uneori, apropiatii sunt chestionati daca au observat ceva, un act violent, o atingere, o mangaiere,
sau orice iesit din tipar.
Aceste obsesii ajung de multe ori sa ocupe ore intregi din viata persoanei care se gaseste sub puterea lor.
O buna modalitate de a rezista si a le tine sub control este coborarea pragului de toleranta prin acceptarea faptului
ca pot exista si astfel de ganduri si ca ele nu indica si transpunerea in realitate.
Evitarea lor sau compulsiile aduc un echilibru doar pe o perioada scurta de timp, pe cand confruntarea cu obiectul
fricii poate ajuta la elaborarea de strategii functionale.

Curajul de a renunta!
In functie de experientele noastre, renuntarea are pentru fiecare dintre noi o semnificatie diferita, pentru
unii poate sa insemne renuntarea la un vis frumos, pentru altii poate fi renuntarea la un cosmar. In ambele
cazuri e nevoie de mult curaj pentru a renunta.
Cand renuntam la indeplinirea unui vis, regretele se aduna si ne macina viata, zi cu zi. In timp, apar
intrebarile despre cum ar fi fost daca .?.
Bineinteles ca nu o sa aflam niciodata, dar o sa traim continuu cu gandul ca in mod sigur am fi fost mai
buni, mai frumosi si mai destepti.
Renuntarea se face in favoarea, ci nu in detrimentul a ceva.
Din nefericire, este insotita de teama de a trai prezentul si de a face fiecare clipa sa merite decizia luata.
Uneori, uitam sa ne bucuram de lucrurile frumoase din jurul nostru, traind intr-un viitor iluzoriu in care
cream un personaj fantasmatic, il investim cu atributele puterii absolute (el poate orice) si ii dam rolul
principal in marea scena a vietii.
In timpul asta, purtam ochelari de orbi si nu vedem drumurile ce se deschid in fata noastra.
Suntem atrasi de vis pentru ca ne ofera posibilitatea de a testa succesul, pe cand in plan real dorintele noastre sunt
infranate de convingerile acumulate in timp.
Poate ca, gandindu-ne la beneficiile pe care am fi putut sa le avem, trecem pe langa sansa vietii noastre, o
promovare, marea iubire, sau simplu fapt de a fi noi insine - dincolo de aparente, de asteptari, de mastile sociale.
Insa, nciodata nu vom sti, pentru ca ochii mintii noastre privesc un alt film.
A renunta nu este un sfarsit de drum, ci doar un alt inceput.
Cum ar fi sa ramanem intinsi pe caldaram cand ne impiedicam si cadem?
Cu toate astea, ne ridicam, ne scuturam si mergem mai departe, mai atenti, evitand de data aceasta obstacolele.
Astfel, am mai facut o achizitie, am invatat sa evitam sicanele din drumul nostru.
Renuntarea este acel recul de care avem nevoie pentru a ne urni intr-o directie care corespunde mai bine nevoilor
noastre.
Este de ajuns sa privim putin in urma, sa facem o evaluare a experientelor pe care le consideram definitorii pentru
noul drum, sa extragem esentialul, si asa cu temele facute sa ne aventuram in necunoscut, incarcati de clipa
prezentului. Ne cunoastem trecutul, prezentul il construim pas cu pas, iar viitorul este doar un mare semn de
intrebare. Putem sa ne propunem o tinta, dar nimeni nu ne poate oferi certitudinea ca vom ajunge acolo. Sta insa
in puterea nostra sa ne bucuram de clipa prezentului, de ceea ce avem si de ceea ce suntem.
Poate ca unora le pare mai usoara renuntarea la un cosmar?
De exemplu, suntem ancorati de un loc de munca unde seful crede ca este stapanul de necontestat al adevarului.
Orice s-ar intampla, el stie cel mai bine. Cu toate astea, timp de 10, 15 ani, sau poate chiar mai multi, ne-am trezit
in fiecare dimineata si am pornit spre acel loc, in care, nicio clipa, nu am fost apreciati.
Daca ne gandim la investitia in acel cosmar, la strategiile pe care le-am dezvoltat pentru rezolvarea problemelor
cu care ne-am confruntat, la dilemele pe care le-am avut de fiecare data si care au dat un sens zilelor, lunilor,
anilor., oare sa fie usor sa renuntam pentru un alt inceput?
Sau, daca ne gandim la doi parteneri dintr-o casnicie, care au uitat demult ce i-a adus impreuna, nu putem sa nu ne
intrebam care-i legatura invizibila care-i face inca sa reziste in aceasta relatie? Desi ajung sa-si spuna cuvinte
urate, isi rezolva conflictele prin bataie si sunt ca doi inamici care impart aceeasi cusca, nu doresc sa renunte la
acest cosmar. Ba chiar au creat o dependenta.
Cum o sa fie viata unul fara celalalt?
Cum sa renunte la investitia lor? Doar au muncit o viata intreaga pentru a ajunge aici. Si-au invatat atat de bine
rolurile si cunosc toate replicile, incat, pentru un nou inceput, e nevoie de mult curaj.