You are on page 1of 263

ILEANA VULPESCU

SĂRUTĂ PĂMÂNTUL ACESTA
 

CUPRINS:

 
 
 
 
 
 
 

DACIA FELIX.
OMNES UNA MANET NOX.
PE­UN PICIOR DE PLAI.
SIGILIUL ROMEI.
DACIA CAPTA.
PAX ROMANA.
ROMANIA nota autorului.

 
Strămoşii mei, desigur, pe­aici au stat şi ei…
 
— Păstori pribegi cu turme şi herghelii grozave, Ei nu aveau palate 
măreţe, n'aveau nave;
 
Dar îşi iubeau pământul blagoslovit de zei…
 
Strămoşii mei, desigur, s'au chinuit pe­aici…
 
— Tăind cu plugul brazde adânci şi roditoare, Cu aurul din câmpuri 
legând pe cel din soare, Erau mai altfel, poate, decât i­aş crede – mici…
 
Tăcuţi şi arşi de soare sau răcoriţi de vântul ce le­aducea din zare al 
vremurilor semn, Din zori şi până'n seară, arau din greu pământul, Cu braţele 
crispate pe plugul lor de lemn…
 
Strămoşii mei, desigur, aicea au murit…
 
Plecau tăcuţi şi paşnici pe­al nefiinţei drum, Spre zeul grav şi rece, de 
piatră, astfel cum doar mintea lor săracă şi l­ar fi'nchipuit…
 
Şi­atuncea când duşmanii se arătau în zare, Uitând şi plug şi turme, în 
cale le ieşeau;
 
Homer nu spune – însă, ca'n vremuri legendare, Desigur, că în lupte şi ei 
atunci mureau…
 
Strămoşii mei aicea­s… Căci altfel rost nu­şi are, Când nopţile sunt 
turburi şi ploaia cade grea, Nenumărate glasuri, ce bat fără'ncetare, Zadarnic 
să frământe închipuirea mea…
 
M. SĂULESCU, Strămoşii… (17 noiembrie 1913).

 
DECEBAL: O, codri, codri, vă mişcaţi cu mine, Munţi mari de piatră, fiţi­
mi gânduri, Purtaţi, stânci albe armi [i] le de cremeni, Mergeţi naintea mea… a 
regelui să văd apropiindu­se pământul, Cu munţii şi cu codrii.
 
Şi stând pe loc naintea Romei vechi!
 
M. EMINESCU, Decebal (1873, Berlin)
 
DACIA FELIX.
 
În vremea veche… de demult, demult… ceriul era limpede… soarele 
strălucea ca un fecior tânăr… câmpii frumoase, împrejurate de munţi verzi, se 
întindeau mai mult decât putea cuprinde ochiul… păduri tinere umbreau 
dealurile… turmele s'auzeau mugind de departe… şi armăsarii nechezau 
giucându­se prin rarişte… […] Ferice de oamenii din câmpie, ferice de cei de la 
munte!… Era vremea atuncea când tot omul trăia fără stăpân şi umbla mândru
fără să­şi plece capul la alt om; când umbra văilor, pământul şi aerul ceriului 
erau deschise tuturora; iar viaţa se trecea lină ca un vis. […] Dar, iată, aerul se 
turbură… Ceriul cel limpede se îmbrobodeşte cu nori întunecoşi… Un nor de 
prav învăluie câmpia şi ascunde munţii… se aud vaiete… […]
 
Se vede amestecul unei bătălii!… Cei ce au năvălit sunt îmbrăcaţi în 
fier… săgeata alunecă pe pavăză, şi paloşul cu două ascuţite taie în carne vie… 
dar piepturile goale stau împotrivă… se luptă cu furie… […] Luptătorii se 
amestecă şi se izbesc… piepturile goale de paveze… capetele descoperite de 
coifuri…
 
Al. RUSSO, Cântarea României, XIII (9 Nov. 1850, Paris).
 
Porsilo se uita posomorât la căpeteniile­adunate în jurul mesei de piatră 
din încăperea unde­şi ţinea Decebal de obicei sfatul. Îi lua fiecăruia seama. 
Erau unsprezece; cu el, cu Porsilo – doisprezece. Îi cunoştea bine doar pe doi 
dintre ei, fiindu­i vecini: unul – la Răsărit, altul – la Apus. Cel de la Răsărit, om 
în putere, semăna cu­o putină cocoţată pe două picioruşe scurte, subţiri de 
necrezut, şi care te­aşteptai să se frângă la fiecare pas. Chipul teşit, şaua 
nasului cârn adâncită mult, buzele lăbărţate, falca de jos ieşită­nainte, fruntea 
dreaptă ca un zid, sprâncene ţepoase cu fire scurte, ochi cu privire de câine 
care stă să se repeadă: voia, desigur, să pară dârz şi ne­nfricat, pus să­nfrunte 
omenirea­ntreagă; pentru cine­l privea cu luare­aminte, cum făcea acum 
Porsilo, acest chip trăda doar viclenie­ncăpăţânată şi piezişă care, infailibil, se 
converteşte, totdeauna cu­aceeaşi „credinţă”, la orice cauză avantajoasă. Acesta
era Druxilis, vecinul de la Răsărit al lui Porsilo. Cumnat cu Bicilis (sfetnic 
apropiat al lui Decebal), lui Druxilis nu­i fusese greu să miroase dincotro şi 
încotro bătea vântul. Oricum s­ar fi terminat înfruntarea lor cu Traian – 
înfruntare care n­avea cum să fie­ocolită, de vreme ce Dacia făcea parte din 
lumea locuită, sortită să devină provincie romană, condusă de vreun legatus 
Augusti – vecinii lui Decebal nu puteau scăpa mai întâi de mâna acestuia din 
urmă. Decebal ştia că fără ajutorul vecinilor chemaţi acum la sfat avea să fie 
din ce în ce mai greu să se­mpotrivească Romei. Dacă nu le căpăta ajutorul, 
măcar duşmani nu trebuia să şi­i facă. Trebuia să­i ia încet şi cu duhul 
blândeţii, fiindcă e mai bine când sileşti pe cineva la un lucru – deşi, în sinea 

lui, nimeni nu se lasă păcălit – să creezi o aparenţă, şi pentru tine şi pentru el, 
că o face din convingere. Mijloace prin care să­i pună la respect, în caz de­
mpotrivire, Decebal avea, mai mult decât ar fi fost nevoie. Ştia însă că vorba era
mai bună decât ghioaga şi decât sabia. Nouă dintre cei de faţă i­ar fi luat fără 
să şovăie locul, în timp de pace: de pace lungă şi lipsită de primejdie. Deşi era 
limpede că, fără o mână de fier, romanii i­ar fi spulberat şi pân­atunci, ei nu se 
dădeau în lături să­şi facă socoteli de pescuit în apă tulbure: cum să­l 
păcălească pe Decebal – dacă nu chiar pe de­a­ntregul, măcar cât de cât – dar 
fără să se strice cu el; adică, să nu­i dea tot ce i­ar fi putut da, fiind vădit că­i 
chema la el ca să le ceară şi nu ca să­i dăruiască. Romanii erau mai departe – 
mai departe dacă nu ţineai seama de legiunile de la Porţi şi de podul de pe Istru
– şi poate că se mai potoleau; iar, la urma urmei, şi dacă veneau peste ei: se­
nchinau şi gata. Şi interesul romanilor era să se pună bine cu neamurile 
băştinaşe. Te supuneai, te dădeai cu ei, îţi păstrai rangul, ce aşa de mare 
nenorocire! Oamenii de rând urmau să muncească aşa cum munciseră de când
se ştiau pe pământ; unii aveau să fie­ncorporaţi în legiunile romane şi duşi 
cine­ştie pe unde – în sfârşit, duşi unde­avea Roma nevoie – şi ce era cu asta?! 
Închinarea în faţa lui Decebal (căci închinare era, oricât ar fi­nfăţişat­o el ca pe­
o alianţă) – de altfel şi­ntr­o alianţă egalitatea este o vorbă goală, fiindcă frâul îl 
ţine un singur aliat – nu cunoştea cale de­ntoarcere şi nici poteci cotite.
 
Ştiau cu toţii că lucrul dat nu se mai ia înapoi. O alianţă încheiată în faţa
unei primejdii poate fi desfăcută când primejdia a trecut; ce­ai apucat să verşi 
în punga obştească îi rămâne însă celui mai puternic, deoarece, de când lumea,
peştele cel mare nu ţine seamă de plevuşca pe care o­nghite. Afară de Porsilo, 
de Dromihete (vecinul lui de la Apus) şi de Chebrisis, toţi cei adunaţi acolo se 
gândeau cum să­l păcălească mai dibaci pe Decebal.
 
Pentru ca făţărnicia să fie cât mai asemănătoare cu adevărul, căile ei 
trebuie să pară mai adevărate decât ale adevărului.
 
Tot omul cumpăneşte­ndelung când ia o hotărâre de mare­nsemnătate; 
face mereu paşi înainte, paşi înapoi, o ia pe­un drum, se­ntoarce iară de unde­
a plecat şi­şi spune de mii de ori „dar dacă…”. Adesea, gândul dintâi e cel mai 
bun. După ce­ai urmat căile­ntortocheate ale tuturor posibilităţilor, îţi dai 
seama că o singură cale ai de urmat: cea dreaptă, fiind cea mai scurtă între­
nceput şi sfârşit. Cea dreaptă – când ai gând cinstit.
 
Condiţia esenţială a făţărniciei este însă complicaţia, mulţimea ezitărilor, 
simularea frământării în faţa unui legământ.
 
Cele nouă căpetenii ştiau că Decebal nu era omul pe care să­l păcăleşti 
cu una­cu două. Aveau să se ostenească mult şi să se tocmească şi mai mult. 
Druxilis, cumnatul lui Bicilis, alesese calea scurtă şi folositoare a slugărniciei 
făţişe. În altă­mprejurare, poate că Decebal nu l­ar fi­nvrednicit cu­o privire 
măcar pe­acest Druxilis. Acum însă nu­i prea dădea mâna să aleagă.
 
Stăteau tăcuţi şi­ncruntaţi, rezemându­şi mâinile de pumnalele scurte cu
vârful adus, sprijinite cu teaca­n masa de piatră.

 
Intraseră toţi în acelaşi timp, dăduseră scurt din cap, fără să se 
privească, şi se­aşezaseră la un semn al Marelui Preot, Vezina, care, fără nici 
un cuvânt, îi lăsase­acolo şi plecase. Afară de Porsilo, de Dromihete şi de 
Chebrisis, îmbrăcaţi ca de sărbătoare (cu pumnal cu teacă de aur, cu bumbi tot
de aur la­ncălţări, cu paftale mari, de aur şi ele, pe umărul stâng al sumanului,
fiecare cu însemnele neamului său), ceilalţi nouă erau îmbrăcaţi ca­n zile­
obişnuite, ca şi când s­ar fi dus să dea ocol ţarinii, răzoarelor de legume ori s­
arunce o privire la băile­de­aur sau la ocne. Afară de căciula de aba cenuşie, pe
care­o avea fiecare­n cap, nimic nu­i deosebea de oamenii de rând cărora le 
erau căpetenii. Voiau, desigur, să­i dea a­nţelege lui Decebal că de la oameni 
atât de modeşti mare lucru n­avea de­aşteptat.
 
Auziseră ei – nu se putea să nu fi auzit – povestea „regelui” Dromihete şi­
a lui Lisimah macedoneanul, ajuns rege al tracilor. Acesta din urmă, dând 
năvală peste geţi, îi cade prizonier lui Dromihete. În loc să­l omoare, cum îi 
cerea obştea, Dromihete îl pofteşte pe Lisimah împreună cu însoţitorii lui la o 
masă toată numai talgere de aur bătute­n pietre scumpe, cu linguri şi cu şipuri
aşijderea, cu bucate rare şi alese, ca la curţile satrapilor de la Soare­Răsare, în 
timp ce Dromihete şi căpeteniile sale mâncau din bliduri de pământ, cu linguri 
de lemn, mâncăruri simple, de oameni nevoiaşi, dându­i de­nţeles lui Lisimah 
că un om ca el, care trăia în bogăţie, trebuia să­şi vadă de avutul său şi nu să 
umble să prade nişte săraci ca Dromihete şi ca seminţia lui. Dar de­această 
parimie a lui Dromihete cel­din­vechime dac­auziseră ei, auzise şi Decebal. 
Dac­auzise, nu strica să­i fie­amintită.
 
„Oare de ce trebuie să ne fie mereu frică de cineva pe lumea asta?”, se 
gândea Porsilo, cu ochii ţintă la uşa pe care nu intra nimeni. „Nouă – de el, lui –
de romani, şi tuturor la un loc – tot de romani, parcă nu ne­ar fi de­ajuns frica 
de soartă şi de mânia zeilor! Ăstora li­i frică de Decebal, dar şi lui de ei. Tuturor
căpeteniilor le este frică de cei peste care sunt mai mari. Le e frică de lipsa lor 
de­nţelegere, care duce adesea la ură – şi, mai rău, la nepăsare – de trădarea 
lor şi, mai mult ca de orice, de făţărnicia lor”. Lui, lui Porsilo, nu­i era frică de 
seminţia lui? Când adunase sfatul bătrânilor în cetatea­de­scaun, îşi spusese 
fiecare părerea, lăsând loc glasului îndoielii şi­al prudenţei, dându­i de­nţeles, 
pe lângă sfaturile pe care le­ar fi hărăzit şi fiilor lor, dându­i de­nţeles prin câte 
o vorbă subţire că cine şi­a băgat grumazul sub jugul puterii trebuia să ştie să­l
ducă singur şi să se­aştepte ca pentru faptele lui să răspundă singur, căci la 
necaz nimeni nu ţi se­alătură părtaş, iar neamul pe care l­ai dus la rău nu te 
iartă niciodată şi se leapădă de tine. Bătrânii aceia, în cinstea şi­n bunăvoinţa 
lor, nu făcuseră altceva decât să­i amintească ceea ce ştia şi el: cât de puţin 
preţuiesc uralele, cum se pot preface­n sudalmă, cum fierul care te­a apărat îţi 
poate străpunge beregata, fiindcă aşa e sufletul omului: schimbător. „Dacă 
Decebal ar şti că n­are deloc sorţi de izbândă în faţa romanilor, li s­ar mai 
împotrivi? Dacă romanii ar garanta liniştea ţării cu preţul detronării lui 
Decebal, Decebal ar primi să dea puterea din mână de dragul ţării? Numai că el

degeaba ar fi dat puterea din mână, romanii aveau nevoie de­o nouă cucerire şi 
nu de­un conducător care să umble după altă pace decât cea impusă de ei”.
 
Decebal se lăsa aşteptat.
 
Deşi fiecare dintre cei adunaţi acolo ar fi avut destule de spus, niciunul 
nu deschidea gura. N­aveau încredere unul într­altul şi nici în pereţi.
 
Decebal se lăsa aşteptat.
 
Era limpede că nu cine­ştie­ce treburi însemnate îl împiedicau să vină. Le
punea răbdarea la­ncercare. Voia doar să le zgândăre trufia ori să­i umilească? 
„Şi una, şi alta”, gândea Porsilo. Îşi făcea o socoteală foarte bună Decebal. 
Omul care­şi pierde răbdarea îşi dezleagă limba şi spune vrute şi nevrute, însă 
niciodată ce n­a gândit mai înainte. „În locul lui, eu cum aş face? I­aş fi 
aşteptat eu pe ei aici. Fiindcă eu nu sunt făcut să chinuiesc, nu sunt făcut şi 
nici nu vreau. Pe mine mă silesc împrejurările să­mi cârmuiesc neamul; 
bucuros aş da cinstea asta altuia mai în stare decât mine. Cui însă? Dar el? 
Când vrei să cârmuieşti, se vede treaba că nu dai la o parte nimic din ce­ţi 
asigură­ntâietatea. Nu te mai gândeşti că­i umileşti pe unii, că­i calci în 
picioare pe alţii, că superi pe mai ştiu­eu­cine. Te uiţi doar înainte, la scop. 
Romanii calcă totul în picioare cu ochii la ţintă: cucerirea lumii. Sigur că lui 
Traian, mare general şi om cinstit se pare – cât de cinstit poate fi un împărat – i
s­ar strânge inima să vadă spintecaţi în faţa lui o mamă cu un copil mic, dar 
pentru asta nu se­apucă să numere mamele şi copiii spintecaţi de­a lungul 
drumurilor pe care le taie legiunile, în piatră, în pământ şi­n carne vie, între 
Roma şi Eufrat”.
 
Porsilo se uită, rând pe rând, din nou la cei unsprezece tovarăşi de 
aşteptare.
 
În partea opusă intrării se aflau jilţul Regelui şi cel al Marelui Preot. 
Căpeteniile se­aşezaseră, din instinct de solidaritate, unul lângă altul, afară de 
Druxilis, care stătea pe locul din dreapta jilţului regesc, despărţit de ceilalţi de 
multe jilţuri goale, pentru ca nimeni să nu aibă vreo­ndoială în privinţa cinstei 
la care­l ţinea marele Rege. Osteniseră să mai stea rezemaţi de mânerele 
pumnalelor. Afară de Dromihete. Unii­şi ţineau acum mâinile încrucişate la 
piept, alţii­şi mişcau întruna degetele şi­şi strângeau pumnii, iar pe chipuri li 
se citea o mare nelinişte. Nu­i chemase cumva ca să le ia capul, iar ei ca nişte 
nătângi se lăsaseră prinşi în capcană; ori ca să­i lase acolo să piară de foame? 
„De­ar veni odată să spună ce vrea şi să ne vedem scăpaţi de­aici”, se gândea 
fiecare­n sine.
 
Dromihete – cel mai bătrân din toată adunarea, înalt şi deşirat, cu barbă 
lungă, cenuşie, răsfrântă ca o mătură, cu chip uscat şi­ncremenit care nu 
părea să fi râs ori să fi plâns vreodată, cu ochi albastru­ntunecat umbriţi de 
sprâncene stufoase, rămase negre printr­o ciudăţenie­a firii – cum stătea cu 
mâinile neclintite pe mânerul pumnalului şi cu privirea ţintă la uşa pe unde ar 
fi trebuit să intre Decebal, ai fi zis că era un mort cu ochii rămaşi deschişi. În 
muţenia şi­n amorţeala generală, izbind, fără să vrea, pumnalul de piatra 

 îşi trase­n jos poalele  sumanului şi se­ndreptă spre ieşire. „Încet­încet spre pământ”. El nu venise însă în numele lui. din pricina curiozităţii de totdeauna de­a vedea până la capăt o  întâmplare – deşi aproape ştiută dinainte – uşa grea de lemn dăltuit cu draconi  a intrării se deschise fără nici un zgomot şi­n cadrul ei apăru Marele Preot. îl îmbună deodată în privinţa  celor adunaţi acolo.mesei. se uitase  drept în ochii lui şi­i şoptise: „Fiule. cu pas rar şi fără grabă. Dromihete  ajunse lângă ieşire. s­ar fi descoperit în faţa draconului de bronz  ţintuit deasupra intrării. să nu­ţi închipui c­ai să vezi milă în ochii  vreunuia. care prea mult nu  se deosebeau de la unul la altul. Nu  de teamă. în privinţa a toate şi a toţi. atunci.  urmat de regele Decebal. l­ar fi urmat pe Dromihete. Porsilo se nimerise să stea la o luptă de cocoşi lângă Dromihete. chiar venit doar în numele său. De­ar fi fost ultima!   În timp ce Porsilo se­ntreba dacă n­ar fi rămas locului.  urmări picătura de apă dintr­una. Ţinându­şi răsuflarea. în sala de taină a mai­marelui lor. Fără să le­arunce nici o privire. Dromihete se ridică. clipocind abia simţit. Porsilo ştia că nici acolo. privirea. alta urla încrâncenată de ură­mpotriva  vietăţii ucise. Decebal. ci jocul de înfruntări al intereselor. până ce unul  din cei doi luptători îşi dădea ultima suflare.   Luaţi pe neaşteptate şi treziţi fiecare din gândurile lui. cei unsprezece bărbaţi adunaţi acolo nu ştiau  ce să facă: să­l urmeze ori să rămână mai departe nemişcaţi şi să nu ispitească  soarta. alta în stânga uşii. Dacă Porsilo ar fi venit la acest sfat în numele lui doar. Nici aici nu e nimic nou cum nu e nicăieri sub soaie!”. fără să aibă nimic unul cu altul. îşi zise el. Dromihete îi pusese o mână pe umăr. în  privinţa lui Decebal. care. Poate.   Porsilo se gândi să urmeze pilda lui Dromihete. măsura pasul  neauzit al timpului. Demult. unde se opri să ia seama celor două clepsidre de sticlă  sidefie aşezate ca nişte câini de pază. Pleacă. Gândul ăsta. ci aşa cum rămânea la luptele de cocoşi sau de câini. pe care­i urâse şi­i dispreţuise cu o clipă mai înainte. poate că s­ar fi  ridicat. în nedumerirea tuturor. şi­ar fi­ndesat căciula­n cap şi pe­aci ţi­ar fi fost  drumul. privind cu multă milă bietele  dobitoace îmboldite să se ucidă. n­avea să fie  nimic nou. din care o parte ţipa de bucurie că învinsese cocoşul ori  câinele pe care pusese prinsoare. vechi de când lumea şi etern ca  şi ea. ar fi urmărit o clipă curgerea vremii prin  curmătura celor două clepsidre. în ţipetele şi­n urletele mulţimii. ci al celor pe care­i cârmuia de  când murise frate­său mai mare în ultima înfruntare a lui Decebal cu armatele  romane.  cuprinzând pe scurt învăţătura dobândită într­o viaţă ale cărei urcuşuri şi mai  ales coborâşuri îl deprinseseră să se smerească. .  Urmărindu­i. Porsilo se uita mai mult  la chipurile oamenilor decât la păsările care abia­ncepeau să se­ncaiere. pe care ar fi ucis­o încă şi încă o dată şi de­o mie de ori fiindcă­i  înşelase aşteptările şi­i golise punga. Rămase totuşi pe loc. în tinereţea lui tinereţe. îşi potrivi cămaşa sub chimir. care drag nu­i fusese niciodată. toţi şi toate aveau să foşnească şi să clipocească pe undeva  pe subt pământ. prinse într­o armătură de bronz ca o gură de lup căscată. una în dreapta. căci într­o bună zi.

 Dumneata ţi­nchipui că Romei trebuie să­i „caţi pricină” ca să te  cotropească? Ţi­nchipui cumva că iudeii şi armenii.  îndreptându­se către masă şi poftindu­l din ochi pe Dromihete să se­aşeze.   — Eu tot spun că. ne­am străduit să­i hărţuim pe romani pentru ca  să n­ajungă mai puternici decât sunt. Credeam că nu mai vii. despărţindu­l de Marele Preot şi  aplecându­se înspre dreapta Regelui.   — Eşti cam gras. S­a­ntins ca o pecingine. te calcă… Măritul  rege Duras şi alţii dinaintea lui – adormiţi acuma cu toţii. ca să­i ia seama lui Druxilis. fiindcă  neamurile n­au ştiut să se unească la vreme spre a­i ţine piept. şi  se­aşeză chiar în stânga lui Decebal. zise  Chebrisis mai mult ca pentru sine. făcând un semn cu mâna a pagubă.   — Nici o noutate.   — Ca şi pentru noi.   — Acasă. credeam c­am înţeles cu toţii că aşa­zisa pace cu Traian  este pentru romani doar un răspas de odihnă ca apoi să ne izbească şi mai  tare. într­o zi. în timp ce oaspeţii ceilalţi se descopereau şi se ridicau  în picioare.   — Prea­cinstiţi oaspeţi. rosti Druxilis cu glasul convins şi important al celui  care­a priceput dedesubtul lucrurilor.   În glasul lui Dromihete nu se simţea nici îngăduinţă. iar eu cât pe­aci să­mi dau ultima suflare. dacă nu i­am fi cătat pricină. nu ne­am dus noi peste ea. cu vocea moale şi vorba tărăgănată a celor  din Miazănoapte. cinstite Dromihete? îl întrebă Druxilis cu­o  voce care se dorea blândă. Un zâmbet mucalit trecu prin ochii albaştri şi­i făcu să sclipească o  clipă tinereşte. stricau  somnul Romei? Cum întindeau mâna îi luau pe romani din aşternut?! Roma a  venit peste noi. reluă blând şi­mpăciuitor Chebrisis.   Făcându­se că nu văzuse şi că n­auzise nimic. fiule. oprind­o scurt în ochii fiecăruia.   — Poate n­ar fi bătut dacă n­am fi încălcat înţelegerile cu Traian. cinstite unchi? i se­adresă Decebal lui Dromihete. izbită din toate  părţile. ca de­o pildă. Roma ne­ar fi lăsat în  pace. şi trebuie să vă spun a mia oară că poţi să nu sufli şi să nu  te mişti: când ţi­a venit rândul să te calce Roma în picioare. de­ un sânge cu mine. războiul ne bate la uşă. Dacă vouă. cu gând că.  — Încotro. în chip de răspuns.   — Ne bate războiul la uşă.   — Chebrisis! i se­adresă Decebal cu glas înalt. Ce zice calul dumitale? întoarse celălalt cuvânt în  glumă. Ăştia tineri îmbătrâniseră de­ atâta aşteptat.   — Chebrisis. nici supărare. care tocmai  îşi punea căciula­n cap. veşnică fie­le­ amintirea! – şi eu la fel cu ei. mulţumindu­se cu  . spuse acesta. Roma să cadă ori să stea cuminte cu botul pe labe.   Druxilis îl privi dispreţuitor şi nu găsi de cuviinţă să­i răspundă. Decebal îşi plimbă roată  privirea. cu­o strâmbătură de dispreţ. nepoate. ca pentru a­l chema la  ordine. de parcă  atunci l­ar fi descoperit.   — De ce te uiţi aşa la mine. spuse Decebal.   Druxilis. ridică revoltat din umeri.

  În sală se­auzi o rumoare de protest. ochii cenuşii.  mare cât un trunchi de copac şi cu gâtul acela scurt. nu­ţi venea să crezi câtă  vioiciune era­ntr­însul. războiul ne bate la uşă. în următoarele zece zile. la fel. după mirosul de usturoi.  făcut să domnească peste adâncul codrilor. face baie şi merge la circ pe banii stăpânirii – căci mai bine să­i astupe  gura şi s­o lase să urle doar pe la circuri.  în pământurile pe care ni le­au răpit acum trei ani. şaua nasului proeminentă şi niţel cotită spre stânga  dintr­o căzătură de pe când era flăcăiandru. îi spuse Decebal în gând. iar când trece primejdia vi le luaţi  înapoi. Trebuie să nu­i lăsăm.  Decebal li se­adresă cu glas pătruns de­o tristeţe solemnă:   — Cinstiţi oaspeţi. Când îl vedeai. îşi zise­n sine Dromihete. în cetate. Roma are armate  multe. dar care primeşte  pâine. gura cu buzele strânse puternic de parcă tot timpul ar fi stat cu dinţii­ncleştaţi. are nobilime multă care nu  face nimic. în timp ce privea la Decebal. „Ia să vedem.  cum aveţi cu toţii”. îi sporeau înfăţişarea de lup încercat. ca un  pământ săpat de ape. părul şi barba sură. odoare şi bani. s­aduceţi tot  ce­aveţi de preţ. . uitându­se drept în ochii lui  albastru­deschis.  cu privirea ageră cum îi era şi mâna. fruntea brăzdată adânc. eu mi­am spus părerea şi. Chebrisis. să nu­i lăsăm ce să ne ia. Când marele Cćsar îţi golise punga. Trecem la catagrafie ce­aduceţi. Iar  gândul meu de n­ar fi fost cinstit nu răspundeam la chemare. vistieria Romei golită. Ca şi când i­ar fi auzit gândul. Eu nu  opresc pe nimeni. duşmani mulţi – dar se vede că nu destui – lupte de dat mai tot timpul:  pentru „pacificare” – ici. nepoate. chiar de­am să vă par slab de  minte. Toate câte  le­ncredinţaţi în custodie sunt ale voastre. iar capul repezit înainte. unde nici pasărea să nu le  ştie.   „Ai răspuns fiindcă ai doi feciori la­nvăţat meseria armelor aici. V­aştept. la moarte. Acum nouă ani.ce­a prădat pân­atunci. de la care ţi­a umplut­o din nou.   „De­ar spune­odată ce­are de spus. şi le punem undeva. ştim cu toţii unde sunt castrele romanilor. şi căpătaţi şi înscris la mână. în care nu i se păru că zăreşte vreo urmă de  gând viclean. De altminteri.   Porsilo şi cu Dromihete înţeleseră că aparenta supărare a lui Decebal din  pricina spuselor lui Chebrisis crease în adunare un sentiment de vinovăţie. acum vreo  ţaizeci de ani. pentru cotropit – dincoace. ne­a luat pământuri. are sărăcime multă care. Traian a dat  peste noi.  ce mai ţii în guşă”. Domiţian lăsa.   — Mărite Rege. decât să şi­o ridice­n cap – şi vistieria  asta trebuie umplută la loc. a dat peste gali. Cine vrea li se poate­nchina. eu tot cred că mai bine ar fi fost să fi căzut la pace cu duşmanul. nu face nimic.  cum nu se putea mai binevenit pentru Rege: astfel i se pregătise de minune  momentul în care nici o cerere să nu­i poată fi refuzată. ne­a prădat şi se pregăteşte să ne prade iară şi  să ne piardă. se simt de la  o mie de prăjini. că doar nu de florile mărului ne­a  chemat aici”. se gândea Porsilo. precum v­am mai spus. drept care m­am gândit să punem tot ce­ avem la loc sigur şi împreună. de cer fără nor. oricare­ar fi sorţii războiului care ne  pândeşte.

 Astea le spuneam şi eu aşa. ca să­i înveţi meseria armelor şi ca  să­i ai zălog de credinţă. nu de păsări.   — Spune­le. eu poimâine sunt aici cu tot ce am. Au s­o  mai facă şi alţii. Eu ţin la  vechile rânduieli. Aşa. Ce e­al meu e şi­al  tău. După zece ani – mai de sclavie pe uscat.   — Nu al meu.   — Da. . ca şi mine. dar obştea nu ştie de ce ne­ai chemat. Porsilo. Ştii cum vine asta? Ca şi cum mi­ai spune: „Taie­ţi. se bucură careva de ele. Cu­atâta m­am ales.  N­ai încredere şi bine faci. Şi să ştii că tot a dumitale e”. rămâneau toate­n pământ. ştim.   — Mărite Rege. Teme­te de oameni. altceva  voiam să­ţi spun. deşi de când m­am întors de la romani – şi se fac şase ani acuma – nu ne­am prea văzut. zise Dromihete şi­şi mişcă dreapta roată. nepoate. ci al tău. Tot ce­am avut ascuns am împărţit oamenilor. Cred că mă crezi. pasărea. Nu m­ai prea­nvrednicit. nepoate!   — Vistieria obştii. eu te­nţeleg. ca să se ştie. Ai luat feciorii cui a avut.   — Pentru asta. cu avutul însă  n­o să ştie fiecare cum să facă mai pe săracul. Druxilis.   — Mă bucur.   — Ştim. iar nepoţii au fost luaţi prizonieri  de romani.   Afară de Porsilo.   — Dumneata eşti aici în numele ei. eu nu­ngădui nimănui să­mi pună buna­credinţă la­ ndoială!   — Cum poţi să spui aşa ceva.   — Mărite Rege. de fapt.   — Ştii cum vine asta.   Fiecare simţea cum îi încetineşte sângele­n vine. unchiule.   — Mărite Rege. zise Decebal.  Se aşternu o tăcere de gheaţă. nepoate. Mie feciorii mi­au murit alungându­i pe romani. p… a şi  lasă­mi­o mie­n păstrare. e nevoie să­ntreb obştea. Dacă­mi putrezeau oasele prin Italia. la anii câţi îi am în cârcă. Cunosc firea oamenilor. cu îngăduinţa pe care le­o arăţi  bătrânilor care bat câmpii ori spun pentru a suta oară aceeaşi poveste.  Să nu uiţi că e de­ajuns o măciucă la un car cu oale. moş Dromihete?   — Iac­aşa. Şi mai spuneai că ai s­ ascunzi totul de să nu ştie nici pasărea. Cu feciorii n­au avut cum să te mintă. cuprinzându­i pe  toţi. Rău ai să faci dac­ai să pui totul într­un singur loc. mai de  cutreierat pe mări – mie mi­au dat drumul să vin să mor acasă. nepoate? i se­adresă Dromihete lui Decebal. Mulţi te­au lăsat şi s­au închinat romanilor. o mai avea câte ceva.  prizonieri la noi. nu mai am  nimic. nepoate. de Chebrisis şi de Rege. unchiule. toţi săriră indignaţi. aş avea şi eu de spus câteva cuvinte. unchiule. la mine o să fie doar în păstrare. Nu s­ a grăbit nimeni să mă răscumpere ori să mă dea­n schimb pe niscaiva romani. Decebal. după  ce mai întâi se uită la Druxilis cu o scârbă căreia cuvintele n­ar fi avut ce să­i  adauge. nepoate! Eu. unul. Degeaba n­o şti ea. dac­au să  ştie oamenii. c­ai aflat. Dar. Ea trebuie să afle.

 primim. cât s­o putea mai puţin. pentru fiecare. adăugă: Zic eu că el  are dreptate. Iar  ce ne­o rămâne. Şi mai aştept în patru zile  carele cu piatră. făcându­se că  n­a auzit glasurile revoltate ale celorlalţi. atât de mare îi era indignarea. moşule? se răsti Druxilis şi se sculă în picioare. În afară de Rege. Uscus.   — Unchiule.  socotindu­l vinovat de „marea economie” ce li se făcuse prin partea cerută de  . Aruxus. de argint şi de aramă. Berbilis. Amduras.   Cei nouă strigaţi pe nume dădură din cap în semn de­nvoire. Porsilo a făcut o socoteală de om cinstit: el ştie că oricum  ceea ce­ai să le ceri tu acum o să fie mai mult decât totul pe care aveau ei de  gând să ţi­l dea. pe care­i unea aceeaşi  indignare şi­aceeaşi îngâmfare de pe chipurile altminteri foarte puţin  asemănătoare. şi eu cred că Porsilo are dreptate: e mai bine să nu pui  cinstea omului la­ncercare. măriei­tale. anume cântare de aur şi de argint. şi cred c­ar fi o treabă mai curată şi descurcată. mărite Rege. să ne pui să dăm o anumită sumă de bani. Nibris şi Tantinis.  toţi cei adunaţi acolo îi azvârleau lui Porsilo priviri pe sub sprâncene.   — Mărite Rege. Nibris.   — Poate că tu ai să faci aşa.   Decebal dictă scribului aceeaşi sumă de bani.   — Înscrisul vi­l dau când aduceţi cele de trebuinţă. poate oricând.   Nimeni nu zicea nimic.   Decebal îl măsură pe Porsilo cu o privire plină de admiraţie. vreau să zic să nu­i dai prilej să te­nşele.   — Şi tu cum ai vrea să facem. acelaşi număr de chitare  de aur. Druxilis.   — Întâi s­aud cu ce trebui' să mă­nvoiesc. Prandes.   — De ce ne pui cinstea la­ndoială.   Druxilis se ridică în picioare.   — Eu zic. precum spunea Porsilo? Şi. vă­nvoiţi să­mi daţi ce­am să vă cer. uitându­se drept în ochii Regelui. spuse  Chebrisis.  — Eu cred că moş Dromihete are dreptate când spune că fiecare dintre  noi o să­ncercăm să dosim cât mai mult. Să­ntăriţi paza la drumuri şi să fie pregătiţi vestitorii. în care şaua nasului adâncită mult la­ mbucătura cu fruntea părea să fi primit nenumărate lovituri până s­ajungă­n  acea stare. Porsilo? îl întrebă Decebal. limpezi. şi. atunci să meargă Marele Preot şi s­ aducă aici scribul să putem face înscrisul.   — Dacă nimeni n­are nimic de spus. strigară mai multe glasuri. care  luminau o faţă de copil îmbătrânit. după  o pauză în care­i cercetă cu ochii lui cenuşii şi iscoditori. om fi­n stare să ni­l adăpostim fiecare. căutând să­ţi aducem. o dată cu el. cu ochii lui albaştri.   Decebal le făcu semn să se­aşeze   — Parianeu.   — Eu voiam să te­ntreb dacă ţi se pare mai drept ce zice el sau ce ziceam  eu la­nceput?   — Nepoate. Berbilis. e bine ce zice Porsilo? Te­nvoieşti? întrebă Decebal. de Dromihete şi de Chebrisis. Tantinis. Dacă cineva doreşte  să dea peste ce­am zis eu.

 îşi înălţă pumnalul în dreptul feţei.   Dromihete se uită la Decebal. Am să­ţi stau de­a dreapta. purtând cămăşi lungi. catrinţe negre strânse bine la mijloc subt betele de  lână colorată viu.   Cum stătea nemişcat. nepoate. adică cel cu faţa spre intrare. afară de Druxilis: el se­aşeză pe  locul din stânga Regelui. o rază de soare în  asfinţit. altele sângerii până la roşu­închis. se aflau talere şi  linguri de lemn.   — Unchiule. şi apoi.   Dromihete. şi oale cu vinuri. ulcele cu două toarte. toate ca la sărbătoare în casă de om de rând. arătându­i locul  din capul mesei. fă­mi cinstea.Rege în locul „totului” pe care i l­ar fi pus ei la picioare cu­amândouă mâinile.   Cele douăsprezece căpetenii se ridicară şi ele în picioare şi­şi înălţară  pumnalele.   Trecură cu toţii într­o clădire. pastramă de berbecuţ şi de ied (lăsând în urmă un miros  de usturoi care pătrundea mai întâi în nări. se strecura­n adâncul măruntaielor). făcând să­ţi lase gura apă.   Pe masa lungă. ulcioare în care  gâlgâia rachiu îngălbenit de vechime. zei!”. străchini mari de lut acoperite cu capac. care­abia lăsau să li se vadă gleznele.  nestând să cugete că Porsilo nu făcuse altceva decât să dea glas adevăratului  gând al lui Decebal. trecându­i prin dreptul gâtului scurt şi oprindu­se­n  peretele dinspre Răsărit.  albe ca zăpada (atunci răsturnate din sedile şi în care ici­colea se vedea câte­o  sămânţă de mărar). Să vă numărăm şi pe domniile­voastre printre noi?  zise Regele şi. el  rămânând ultimul.   — Prieteni. din acelaşi lemn mieriu cu­al pereţilor. precum spusese Regele. mai mari şi mai mici. din piatră şi­aceea. ceva care nu se putea măsura  cu pasul şi nici spune cu vreun fel de cuvinte. locul „de sus”. I se păru că privirea şi gândurile Regelui  urmăreau ceva de dincolo de zidurile dimprejur.   Oaspeţii se­aşezară care cum se nimeri. masiv şi drept ca o stâncă.   Patru fete.   — Să mergem să ne cinstim. ridicându­se­n picioare. scuturat de­un fior. îi pofti Regele şi le făcu semn să iasă. străchini cât roata carului pline cu caşuri întregi. părea că­i desparte capul de trup. eu şi neamul meu suntem hotărâţi să ne dăm şi viaţa pentru  pământul pe care trăim.  gâdilându­te la lingurea. subţire şi roşie. îl pofti Regele pe Dromihete. începură să aducă la masă pâini aburind pe cârpătoarele cu care  abia le scoseseră din ţesturi. . unele aproape albe.   — Ar fi prea mult. care – ca şi lemnăria dăltuită dinăuntru. legate la cap cu năframe albe. solniţe de lut ars închipuind felurite animale. şi opinci în picioarele goale (căci vremea era caldă pentru  luna mai). închise ochii şi­şi spuse­n gând: „Feriţi­ ne. îmbrăcând pereţii pur  la jumătate – îi îndulceau mult înfăţişarea. lăsând  de­nţeles că vasele şi lingurile scumpe fuseseră ascunse acolo unde să nu le  ştie nici pasărea. adiind amărui şi ameţitor a sâmbure de  prună. rânduite  după numărul oaspeţilor. Dar cu nişte cerdace de bârne cioplite.

 oricât s­ar fi prefăcut fiecare. Îi turnă şi  lui Dromihete. dac­ai s­apuci bătrâneţea. Mai întâi ne­au băgat hainele la aburi fierbinţi şi ne­au pus să ne scăldăm. dacă nu vrei s­o strici pe drum. apoi ca să ne vândă  ca sclavi. cătuşe de toval căptuşite cu postav. sub ochii lor. mai­marele peste  legiune. fiind eu îmbrăcat ca un oştean de rând.   — Într­acolo ne­ndreptăm cu toţii. tot cu prafurile alea. pentru ca apoi să le dea dramul de­a dura. Acesta îi trecu vecinului ulciorul. nişte legionari  însărcinaţi cu supravegherea curăţeniei ne­au presărat pe cap şi­n bărbi nişte  prafuri şi ne­au pus să ne frecăm.   — Moş Dromihete.   — Fiule. Iulianus. La­nceput ne­au pus  cătuşe la picioare.   — Să ne trăieşti! Să ne trăieşti!   Dromihete închină fără să bea. a pus de ni le­au  scos cât am mers pe uscat… Că unde era să fugim înconjuraţi numai de  armata lor?   — Adică de romani. N­am trecut nicăieri. romanii m­au pus în rând cu oştenii  obişnuiţi.   — Să­nchinăm pentru sănătate şi pentru izbândă. prizonierii. cu două toarte. şi nu pe niscaiva cepe degerate. Pe urmă.   — Să ne trăieşti. tot ca să nu strice  marfa. mai întâi ca să ne­arate ca pe urs în triumful lui Domiţian. dar prćfectul. Pe urmă. La­nceput. zise Decebal.  au vrut să ne radă bărbile şi să ne radă­n cap. Ca să omorâm păduchii. . trebuia s­ajungem la Roma vii şi nevătămaţi.   — Auzi! şi sandale! bolborosi Parianeu cu glasul lui gros.   — Moş Dromihete. ai să vezi că e a mai pustnică dintre  pustnicii. pe care cu  greu o desluşeai – vrând să abată gândurile Regelui şi pe­ale mesenilor. fără să se­adreseze  cuiva. una peste  alta. de teamă să nu i­o ia altul  înainte.   — Când m­au luat prizonier. că romani sunt prea puţini.  Decebal îşi turnă rachiu într­o ulcică scundă. cu glas gros şi cu vorbă repezită şi­ncurcată. Pe urmă ne­au dat nişte cămeşoaie de cânepă şi sandale. decât doar că mă­ndrept încet­încet spre  pământ. unul dintre cei doisprezece oaspeţi – vlăjgan  burduhos şi bălan. şi după­aceea n­aveau decât să pună pe noi foarfeca şi  briciul. mai­marele armatei vreau să zic. care parcă­i  încurca vorbele­n gură. Când toată lumea avu ulcelele  pline. peste tot  pe unde mai are omul păr. care  nici aşa. o marfă trebui' dusă cu grijă dintr­un loc într­altul. mărite! se grăbi Druxilis. a zis că n­avea timp părul să ne crească destul de bine până aveam s­ ajungem la Roma şi că trebuia să ne lase bărbile şi părul aşa cum erau până  om defila­n triumf. Noi. nu erau prea vesele. Decebal se ridică în picioare. dac­am fi avut. ci pe bani buni.   — Fiule. ai trecut în rândul pustnicilor de nu mai bei? îl luă  peste picior Druxilis. ai fost vreodată la masă la Domiţian? Dar la Traian?  se repezi să­l întrebe Parianeu. zise cineva din adunare.   — Vorba vine.

 Era cu un cap peste celelalte şi­avea un mijloc pe care. ignorându­l pe  Tantinis. îl întrerupse un alt mesean.  — Şi cum se­nţeleg între ei.   — Pe tine te­ntreb. îl cuprindeai cu două  mâini.  Era greu să­ţi dai seama după cum mergea.   — Cum te cheamă şi­a cui eşti? o­ntrebă când ajunse în dreptul lui. fiule. Aducea a casă cu obloanele trase. de băutură. dar se­nţeleg. Trăgeam şi eu cu ochiul de după câte­o coloană ca să văd cum o  duce stăpânul lumii. ca să nu curgă seul încins pe masă. ce mai tot timpul păreau să coboare pleoapele de­atâta  somn. îi  răspunse tânăra şi ridică asupra lui privirea îngăduitoare şi senină a celor care  nu mai au nimic de pierdut. Unii mai ştiu şi greceşte. Dacă nu sunt toţi de­un neam?   — Au învăţat şi ei limba romanilor şi­o vorbeşte care cum poate. ca unul care­ şi cam făcea nevasta să se ia de păr cu câte­o văduvă mai nurlie.   — Mă cheamă Asta. Mai pocit. cu ochi priceput. Vă daţi seama că Domiţian nu mă punea pe mine.   Tantinis le­aruncă o privire de jos în sus. cu câte­o  fetişcană mai iute de picior şi să măture bătătura cu câte­o sclavă de­a casei  pentru­a fi căzut la aşternut cu stăpânul.   — Dar celelalte fete cine sunt. dar nu ne­au  dat voie să ne­atingem de ele fiindcă pentru mulţimea din Roma şi pentru  împărat trebuia să fim cât mai pletoşi şi mai neţesălaţi. în  capul mesei.   „Ea era. codaţi şi visători. La Roma am  defilat îmbrăcaţi în straiele noastre de­acasă…   — Moş Dromihete.  şi nu numai atât. cel puţin aşa spunea lumea. stăpâna mea de la Roma era neam cu Domiţian şi­acesta o poftea  uneori la cină.   — Adică? întrebă Tantinis. că altfel care le­ar mai  fi fost bucuria? Dac­ar fi putut. Pe Dromihete îl izbise năframa ei legată strâns pe mijlocul frunţii şi  faptul că nu ridica deloc ochii din pământ. dacă ţinea ochii­nchişi sau deschişi. care­i albise. atunci pe loc”. pe care barba tunsă ascuţit şi scurt îl făcea să semene a ţap – doritor  parcă a­l face să priceapă că se­ntindea prea mult la vorbă. i se­adresă Dromihete celui pomenit.   Privirea lui Dromihete se oprise asupra uneia dintre tinere. pe nume Tantinis – om  falnic. La masa lui Domiţian era urgie de mâncare. Îşi lega năframa pe mijlocul frunţii ca să nu i se vadă şuviţa de păr.   Văzând că nu capătă nici un răspuns. Dromihete îi puse mâna pe braţ. de data asta cu­o licărire vicleană în ochii  negri.   — Parianeu.  care tocmai aduseseră un berbec la proţap şi­l aşezaseră­n mijlocul mesei  peste­o postavă.   Asta se uită întrebător la Dromihete. Slujesc în casa Regelui. de parcă opincile nu i­ar fi atins  podeaua.   Dromihete­i făcu semn din ochi s­aştepte să se depărteze cele patru fete. fată. mai stâlcit. Nouă ne  crescuseră părul şi bărbile peste măsură şi le­am mai fi scurtat. cu bete cu tot. ne­ar fi pus şi­un ochi în frunte. fata mea? . cinstitul Parianeu te­ntrebase dac­ai fost la masă la  Domiţian şi la Traian. un sclav. cum te cheamă şi­a cui eşti. deci. iar a cui sunt nu ştiu. Se­nţeleg între ei.

 împăratul. cu tot felul de zemuri de fructe şi de miezuri de nuci. din Asia. vărsau. venite hăt. vinuri mai moi ca mierea. dacă­i era scârbă? întrebă Druxilis. melci gătiţi în fel şi chip. atâtea erau. de ce?   — Am făcut un legământ acum patru ani. aduse din Hispania ori din Ahaia. . Şi. că de ne­ aduc pe lume… când sunt lăsate. vinuri aspre. ciuperci după care pun porcii să scurme prin păduri  ca să le scoată de subt pământ.   Chebrisis îşi scoase o năframă de la brâu şi scuipă­n ea. umflându­ se­n fălci a supărare. care de apă dulce.  dulciuri făcute din miez de nucă şi de migdale pisat şi fiert în miere. Se­mpuţinau şi mesenii şi  dănţuitorii şi mai veneau înapoi care mai veneau. se gâdilau cu­o pană la omuşor şi.   — Şi de ce nu ridici deloc ochii din pământ. munţi de portocale.  — Copii găsiţi. păsări sălbatice fripte şi­ mpodobite cu penele lor. Alţii se ghiftuiau repede şi. şi la ultimele cuvinte se uită  drept în ochii lui Decebal.  de migdale în jurul lor. câte­o meseană – câte­un flăcăiandru şi se­ mpreunau prin palat ori prin grădinile palatului când era vreme călduroasă.   — Fiule.  Slujim şi noi în casa Regelui. dar ce să vă mai spun. La un  timp băgai de seamă că s­a cam golit încăperea. vinuri dulci.   — Şi putea cineva să­nghită atâta amar de mâncare?   — Unii luau câte­o înghiţitură din toate. că nici nu le poate ţine omul minte. zise Dromihete. şi iar se­ntorceau înăuntru şi iar se puneau pe mâncat şi pe  băut! În vremea asta.   — Ei.   — Şi de ce se mai ducea. ca şi mine. godaci de mistreţ. de cireşe. nişte muieri mai mult în pielea goală şi nişte băieţandri  cam tot aşa dănţuiau şi puneau cununi de flori pe creştetele mesenilor. şi beau  puţin. zeci de neamuri de peşti. Se­alegeau din ochi: câte­un mesean – câte­o  dănţuitoare sau câte­un dănţuitor. jumuliţi de  parcă erau scăpaţi de la foc. femeilor le datorăm respect. să mă  iertaţi. moş Dromihete. pisate şi cernute. turtite din  fel de fel de făinuri amestecate cu fel de fel de seminţe. din războaie. păsări de curte. înmiresmate. acum că plecară neprihănitele astea… îl îndemnă  Tantinis. de grăunţe şi de scoarţe. care de apă sărată. de  rodii. de struguri şi de câte­or mai fi  fost. cum vă spuneam.   Asta porni în urma tovarăşelor ei. păuni. purcei de lapte. de smochine. ieşeau din triclinium. ca să nu rămână ceva din care să nu fi  gustat. la masă la Domiţian era jaf de  mâncare şi de băutură: stridii – un fel de scoici de se­nghit de vii – (se gândi el  să­i lămurească).   — Aşa scuipa şi stăpână­mea ori de câte ori pleca de la masa lui nepotu­ său. nu se poate să nu ştiţi – ieşeau de­acolo pe trei cărări  sau chiar duşi pe braţe de sclavi. într­un târziu. ca să le afle gustul. de mandarine. sala unde mâncau – că mănâncă stând într­o  rână pe­un fel de pat.   — Aşa?   — Aşa. prihănite sau neprihănite. rămase şi de fără de părinţi. cu un zâmbet a zeflemea.

 umblase pe toate căile să i­o dea de nevastă pe  fie­sa. săracul! Făcea el ce făcea şi ridica o mână în aer de parcă voia să  se­ncredinţeze că nu plouă şi scotea şi­un genunchi înainte. Şi se credea frumos nevoie­mare! Şi şi­a făcut la statui! Mai îmbrăcat. Împăratul se ţinea cu cin' se nimerea. că te mirai cum de nu i se rupea  gâtul. „Şi când te gândeşti ce oameni la  locul lor erau părinţii lui.   — Da' de unde! Unii au şi uneltit. nu l­ar mai răbda zeii şi pământul! Şi­ atunci. şi­o face praf cum face şi vistieria ţării”. care cică a fost răstignit pe  vremea lui Tiberius şi care­ar fi­nviat şi s­ar fi­nălţat la cer. Câţi oameni n­au fost târâţi pe la  judecăţi şi nu şi­au pierdut viaţa tăindu­şi vinele sau pierind de foame în nişte  insule unde te mănâncă ţânţarii de viu. şi crud ca o panteră! Dromihete. unul Paris. Astea toate mi le spunea stăpâna pe drum. avea bani buni băgaţi împreună cu un iudeu într­un negoţ cu mirodenii. să­ţi iei rămas­ bun de la mine. Iar ea. suflete.   — Domiţian ăsta a fost un împărat rău. dac­am înţeles eu bine. dar prea puţini şi prost. Dar Domiţian n­a vrut s­o ia. din ce­ţi spun eu. un grec parcă. Era de­ajuns o vorbă să­i sufle sau să­i scrie  cineva lui Domiţian ca să pârască pe altcineva că nu­l respectă. Şi­şi  ţinea capul mereu dat pe spate. zise  careva.   — Şi­mpărăteasa ce zicea?   — Se ţinea şi ea cu un dănţuitor. Cine­ar fi­ndrăznit să fie poftit la el la masă şi să nu  se ducă? Numai ăl de i s­ar fi urât cu viaţa. Puţină  minte­avea. cu nestemate şi cu nişte ţesături subţiri  .  s­a­nvoit cu nişte senatori şi cu nişte sclavi din palat şi l­au omorât. Ăi care­au  uneltit bine l­au dat gata. Ziceai că stă să­şi ia zborul în fiece clipă. Iulia.   — Şi­mpăratul ce zicea?   — A gonit­o un timp şi pe urmă a iertat­o. când eram doar noi doi şi  când se­ncredinţa că nu ne­aude nimeni. când Iulia a  murit. căci dacă nepoţelul nu mă pofteşte să­mi tai vinele. ca histrionii. doar una. în cel mai  fericit caz mă exilează şi­mi ia averea. dar mi­e că­mi ia averea nemernicul. adio Dacia aia a voastră. unde vrei să te­ntorci! Pe văru­său bun şi pe  nevasta ăstuia i­a condamnat Domiţian la moarte: i­a pârât un sclav de­ai casei că erau creştini. Frate­său.   — Cum? S­o ia pe nepoată­sa?   — N­a vrut s­o ia de nevastă. continuă Dromihete. stăpână­mea. Mătuşă­sa. dar de ţinut s­a ţinut cu ea şi. că se­nchinau adică unui iudeu. de frică. zicea  despre el că n­avea minte nici cât o găină. a trecut­o­n rândul zeilor. că Domiţian îl  şi omora ca să­i ia averea. fiindcă fuseseră pârâţi că uneltesc  împotriva­mpăratului!   — Şi chiar unelteau? întrebă Decebal. fiule. dacă spui cuiva o vorbă. Şi nu­mi e că mă  omoară.  mai dezbrăcat şi chiar cum l­a făcut mumă­sa. Şi de orice se desparte omul mai  uşor decât de viaţă. Titus. în chip de mulţumire.  — De frică.   — Stăpână­mea. iar pe celălalt  picior se rezema numai în vârf.  care­l luase părtaş la­mpărăţie. iar el un destrăbălat.

 numai să piară la timp. se mănâncă­n vase de aur cu pietre scumpe. eu am să­l întreb: „Asta e de bine sau de rău pentru  noi?”. Am petrecut  câteva luni. dar ce zic eu luni. cică mănâncă şi bea la rând cu legionarii. alţii pe cele  obişnuite. N­ai să vezi acolo nici dănţuitoare. La masă la Traian continuă Dromihete fără  nici o tranziţie. locuită de­un neam mărunţel. ce zici de asta?”.   — Din ce­or fi făcute? întrebă cineva. iar oaspeţii – pe la casele lor.   — Dar împărăteasa? . „Prietene. de la Soare­Răsare. eşti străin şi sclav. Câteva  lăptuci. că lumea numai de bine­l vorbea şi zicea că de la  Augustus. Cu Traian  ăsta e ca şi cu viţelul cu două capete. aşa sunt de scumpe. îi  ascultă şi rar spune şi el câte­o vorbă. zeii n­au lăsat nici un copac să urce pân' la cer. zi de zi lângă tovarăşul  de negoţ al stăpână­mii. Când a luat Traian puterea. Pot spune că împăratul bea mai mult decât oaspeţii: bea. două­trei feluri de peşte. oricum până la sfârşitul Romei. Zice că cine vrea să­i vadă n­are decât să meargă la circ  şi la teatru. Dromihete. care se cântăresc în aur. c­aşa­mi zicea  iudeul. un pumn de melci. nici  histrioni de vreun fel.   — Şi. O să piară cum  pier toate.   — Fiule. eu sunt străin şi nici eu nu  sunt liber: am avere. Se mănâncă feluri puţine şi se bea puţin la masa lui.   Dromihete se uită­n ochii lui Decebal şi­nţelese din tristeţea lui că Regele pricepuse: viţelul cu două capete nu venise pe lume spre fericirea lor. o turtă dulce. o friptură. Nimeni nu se ghiftuieşte şi nici nu  se­ameţeşte.   — Cică dintr­un fir pe care l­ar toarce un fel de vierme ori de păianjen.  La masa lui nu se­aud glume deşucheate. Aşa am ajuns eu până­ntr­o ţară­ ndepărtată. Dumneata. continuă Dromihete. uite­aşa. Liber eşti când n­are nimeni ce să­ţi mai ia. fiule. dacă vine unul şi­mi spune: „Zaheu. care când vorbesc parcă fac cirip­cip­cip.   — Pentru noi.   — Şi Traian mănâncă vreodată­n vase obişnuite?   — În campanii. cum vă spuneam. două­trei feluri de vin – şi­atât.   — Câte minuni mai sunt şi pe lumea asta! zise Decebal.ca pojghiţa de ceapă şi frumoase cum nu s­a mai văzut. să ştii”. Fiecare­ şi ţine rangul şi nu­şi terfeleşte obrazul. Când îl ajunge oboseala ori se trece niţel cu băutura le spune „Vale!”. o vacă a fătat un viţel cu două  capete. La masa lui  cheamă oameni puţini şi la locul lor. Sunt sclavi în  palat care au în grijă vasele scumpe. ca nişte grădini  înflorite.  Ca om al ei de credinţă şi ca să­ngrijesc de marinarii de pe corabie cu traista  mea cu buruieni şi cu alifiile mele de leac.  nişte fructe. l­am întrebat pe iudeu ce  părere are de noul împărat. asemenea chinuitor nu mai avusese Roma. alţii pe cele de argint.   — Crezi că Roma o să se sfârşească­ntr­o zi? îl întrebă Tantinis ne­ crezător. stăpâna m­a trimis în călătorie cu iudeul acela. şi se duce la culcare. bine­ar fi fost să fi trăit  Domiţian o mie de ani şi mai bine. cred că doi ani pe puţin. uitându­se la  vinul din ulcică. nu se văd priviri neruşinate. negricios şi cu  ochii strâmbi.

  — Şi?   — El cică n­ar fi răsuflat cu nici o vorbă. dar mai fluşturatic. ar fi­nviat şi şi­ar fi luat zborul la cer. după ce­a făcut minunile astea – fiindcă nu­l  recunoştea ca stăpân pe­mpărat şi­i îndemna şi pe ceilalţi iudei să nu­i  recunoască de stăpâni pe romani şi pe­mpăratul lor. de unde­ ar fi şi venit. . Deşi Traian este om în puterea vârstei. ai lui l­au pus într­un mormânt de piatră şi el.  spun ei. Câtă vreme credincioşii ăştia ai lui Iisus – de li se zice  creştini. unul Hadrian. Cică nu rămâne ungher al palatului pe care să nu­l vadă ea. prelungă la chip.   — Ăştia de fapt ce vor? întrebă Porsilo. romanilor nu  le­a păsat de ei. dar de când nişte tovarăşi de­ai lui Iisus au venit la Roma ca  să­i înveţe şi pe romani să nu se mai închine zeilor lor din moşi­strămoşi şi nici împăratului. c­ar fi­nsănătoşit nişte ologi. Nu apleacă urechea la şuşoteli şi nu se­ amestecă­n treburile lui bărbatu­său. Rareori i se­aude glasul. un nepot al împăratului. şi nici unghiile nu şi le dă cu văpsele dintr­ alea lucioase. zicea el. adică aşa ca pe nişte zeiţe. care­l ascultase pân­atunci pe  Dromihete fără să clipească. O fi sau n­o fi adevărat. care le­au cotropit ţara. Şi nu se văpseşte nici pe  buze. Zaheu îi ura pe creştini că. Cică e foarte­nvăţată. romanii au început să se cam ia de grijă. ar fi făcut  minuni…   — Ce minuni?   — Zic c­ar fi­nviat pe careva din morţi. ar fi luat chip de om. Dac­o vezi cum  umblă­mbrăcată. nu vor să fie luaţi în armată şi să lupte şi nu  vor să se­nchine împăratului ca unui zeu şi nici altor zei decât zeului lor. c­ar  fi dat vederea unor orbi şi că. în  fiecare zi. ca şi unchiu­său. şi sclav despre care să nu ştie ea ce face. de curând. Mai spuneau dezertorii ăştia că Traian s­a  pornit rău împotriva creştinilor. dacă­şi vede cum trebui' de  munca lui şi dacă se poartă cuviincios. nici pe obraji. zic ei. de pe­acum se şi gândeşte  lumea pe cine o să lase el moştenitor. dar lumea vorbeşte că doi ar  cam fi să fie: unul. n­o deosebeşti de femeile de rând. Asta am înţeles eu de la Zaheu. iudeul acela bogat despre care v­ am pomenit. le­ar fi dezvăluit învăţătura lui.   — Copii au?   — Nu. nici pe la ochi.  — O femeie cam de­o vârstă cu împăratul. slabă şi cam  posomorită. Ei lasă pe oricine să se­ nchine cui vrea şi cui a pomenit. dar când le pune careva rânduiala­n primejdie se schimbă lucrurile. Ce vă spun eu despre moştenitorii la­mpărăţie am auzit nu demult de la nişte dezertori care s­au pripăşit pe la noi.   — Din câte­am înţeles eu. Sigur e că. care e tot din Hispania. Traian le­a făcut pe soru­sa şi pe nevastă­sa  augustć. care. învăţat şi­acela. ci  doar pe zeul lor nevăzut – romanii l­au răstignit. cică om învăţat şi cuminte. după zisa grecilor – câtă vreme se aflau doar în Iudeea. a murit. şi altul. nu  ştiu. strică legea şi se depărtează  de la credinţa dreaptă.

 îi spuse Decebal cu glas scăzut lui Dromihete. dacă izbeşti mereu. nici chiar ei. cu­mpăraţi nebuni sau destoinici.   Oaspeţii vorbeau de una. De­am avea şi noi zile şi de ne­ar învrednici zeii să vedem buruienile  crescute peste zidul Romei…   — Şi cine crezi c­o să izbească atât de tare­n zidul Romei ca să­l dărâme? întrebă Tantinis. Noi. n­au masă. Şi câţi au să rămână  aici aşa cum sunt sau cum vor să pară? Nimeni nu ştie. despre fierturile pe care le folosiseră împotriva omizilor şi­a altor  lighioane.   — Viaţa e ca frunza: la o adiere s­a şi dus. Am făcut ce face­ntotdeauna câinele de stână când vede că­l  ameninţă ursul. puterea e­un zid în care. în sfârşit. Fiule. iar omul face orice numai ca să­i fie jugul mai uşor. cine  părăsise lumea asta. şi vărsă câteva picături de  vin pe podeaua de piatră. despre cine se mai însurase. zise Dromihete. i­ am tot izbit pe romani ca să nu­i lăsăm să vină peste noi şi nu pentru­a ne  duce peste ei. îşi puse mâinile cruce pe piept şi nu mai scoase  un cuvânt cât timp ţinu masa. mai ales de mersul holdelor şi­al  livezilor. despre ce vorbesc. urmând vorba noastră veche de pe când  . ca să dai aripi îndrăznelii trebuie să nu­ţi fie teamă. pân' la urmă se  năruie. câţi ochi şi câte capete au să mai fie la locul  lor peste… peste cât o fi? Şi pentru ce? Ca să rămâi cel care eşti. despre cât aur se scosese din mine şi  cât din nisipul râurilor. în chip firesc.   Dromihete închise ochii.   * „Câte mâini. Până la urmă. tot se prăbuşeşte. când se­adună la un praznic.   Cele patru fete aduseră patru talere de lemn pline cu miezuri de nucă  mari. cine mai crede în izbândă? Câţiva  oameni de vază ai lui Decebal şi­au încărcat carele cu lucrurile de preţ şi­au  pornit­o spre Miazănoapte. împărăţia asta întocmită cu japca. de nu se mai ţine minte când.  — Unchiule. Eu de ce mai  trăiesc? Fiindcă am sperat că avea să se­ntâmple­o minune care să ne scape. vorbeau. n­au ce să piardă. cine se mai născuse.   — Unchiule. şi­ncepe să nu­ţi mai  fie abia când n­ai sau nu mai ai ce pierde. de alta. albe. Şi cum poţi  rămâne cel care eşti? Neclintindu­ţi rădăcina şi sufletul. nişte  oameni aşezaţi şi gospodari. cu obişnuita lui ne­ncredere­n în glas. în timp ce  deschidea­ncet ochii.  din neamuri străine şi supuse de nevoie. câte picioare. şi patru ulcioare de vin roşu dulce. despre turme şi despre cirezi. semn că masa era pe sfârşite. pe lumea  asta. şi ca  să i se pară că­ndoaie grumazul mai puţin.   — Nepoate.  Roma nu putea însă avea la nesfârşit împăraţi nebuni sau uşori de minte. dar când? Începând cu Decebal şi sfârşind cu oamenii de rând. astea­s nuci din nucul pe care l­am sădit eu cu Zico şi cu  Gelo. căci în jug se­ndoaie grumazul. pe bucata lor de pământ. plimbându­i de jur­împrejurul mesei şi oprindu­i asupra  gâtului scurt al lui Decebal. şi dumneata crezi că oamenii ăştia. Şi mai e speranţa. sunt ei în stare să pună­n primejdie puterea nemăsurată a Romei? întrebă Decebal cu un glas niţel tremurat. creştinii ăştia.   — Unii care n­au casă. Oamenii de rând au rămas să­şi întâmpine soarta  în casele lor.

 lăsându­le anume  neatârnare în privinţa legăturilor dintre dânşii. în fine.  deschidea gura doar când credea că trebuie să­şi spună părerea neapărat. mereu minunaţi de priveliştea lumii. de apă şi de  lumină. cu copii.  bătrâne. de animale. Folosindu­se  de­mprejurare. curge sânge şi arde. Chebrisis şi bătrânul  Dromihete erau singurii care se trăgeau din neam de chinuitori ale căror nume  se pierdeau în negura vremii. cu ochi  mari albaştri privind tainic şi sfios. miel. de  bucuria unui prunc sănătos. de fiecare dată la fel de deznădăjduită. numai că Decebal. ceilalţi nouă se­nălţaseră în clipe tulburi. Odată împinşi de Rege în vârf. în toate minţile. de Porsilo şi de Chebrisis. . Gândindu­se a­i face un rost şi feciorului ăsta prizărit.   La masa Regelui. în hotărârile mari ei neavând  însă decât un singur cuvânt: cel al Regelui. blândă şi supusă. de­ale nevestei acestuia. Ceilalţi se­nălţaseră cam şerpuit: prin însurători cu nepoate de­ale lui  Decebal. cum ar  fi fost moartea câte unui chinuitor din neam în neam.   Dromihete îşi plimbă iar ochii roată. erau oameni însuraţi. n­ar fi pus mâna­n foc pentru  nimeni. când născuse. udând cu lacrimi  altarele zeilor care n­o învredniceau şi pe ea să aibă parte. sânge şi foc.  Păstrase acest obicei de pe vremea când nimeni nu se grăbea să­i afle  gândurile.  strâns de nevoi. prin sprijinul lui Bicilis ori prin înrudirea cu  el. mai toţi uitau cum ajunseseră acolo şi s­ar fi dorit neatârnaţi. zvârcolindu­se cu spume la gură  şi ţipând îngrozit: „Cât sânge şi cât foc. cu­o privire abătută de om împovărat de­o mare suferinţă.  Porsilo crescuse de unul singur. ori să bea mai mult decât ar fi fost  cuviincios.  posomorât şi singuratic. care­n fiecare an îşi îngreuna trupul de lujer  necopt cu povara unei sarcini pe care n­o ducea pân' la capăt. ca toate femeile. tăvălindu­se din când în când pe jos. cei care voiau s­ajungă neapărat căpetenii se grăbeau cu  jurământ de credinţă faţă de regele Decebal. harnică şi cuminte. Rămas orfan de mamă de la naştere şi cu un tată care – având să se­ mpotrivească unora şi altora şi mai ales lui Duras – rareori descingea sabia.  bietul de el. prelung şi  uscăţiv la chip. unul nu­ndrăznea s­arunce oasele pe jos ori să­şi lângă degetele de grăsimea gustoasă a vreunui purcel. când începuse să dea semne că nu era. cu casă  şi cu greutăţi. care la ei acasă nu se putea  spune că duceau ulcica la ureche. zdravăn până spre zece ani. ied.   Porsilo. Porsilo. nici chiar unii ca Parianeu ori Uscus. bătând spre patruzeci de ani. la optsprezece ani îl însurase cu­o fată de şaisprezece. le­amintea mereu că­i datorau ascultare.  În afară de Rege. ci o lepăda  aproape de nouă luni. nebăgat în seamă de fraţii lui mai mari. care lăsa în urmă copii  prea mici pentru a veni în fruntea obştii. Decebal încercase să şi­i apropie prin mijloace blânde. un băiat bun şi zdravăn. bălaie.nu se mai ţine minte: „Ce­o fi la toată lumea mi­o fi şi mie”. să râgâie­a saţ şi­a mulţumire. tată­său îl trimisese la Pont să­ nveţe negustoria precum şi ceva grecească şi latinească. la paisprezece ani. Dromihete. până­ntr­o zi. ori nu lăsa pe nimeni. se ferea de oameni. care­ nfruntau vrăjmaşii alături de tatăl lor. sânge. iepure ori ce­ar fi fost el. înalt şi subţire la trup. Întors de la ţărmul  mării. Îi ştia pe toţi de când se născuseră. de când îţi spun că ai trăit prea mult?”.

  Făr­a lăsa lucrurile să tărăgăneze. Într­o zi. se lua cu mâinile de cap şi cu  un glas de jale şoptea: „Nu pot să spun. n­am voie”. una măcar!”. primejdii în  faţa cărora nu era bine să fii singur. Porsilo se­nchina în faţa acestei hotărâri. fiindcă avem aur. Îl duseseră la toate locurile  de­nchinare ale zeilor de deasupra şi­ale celor de dedesubt.   După ce ultimul frate­i murise­ntr­o­ncăierare cu iazigii. Dacă sfatul nu­mpărtăşea părerea lui şi  voia să dea cârma altcuiva. bătrânul Dromihete îi dădea băiatului bolnav  nişte fierturi anume care­i scurtau. iar noi ne ducem dedesubt.  istovit. După ce. Să fiu cumpărat  n­am de ce şi nici pentru cine. După cum ştiţi. să ia o asemenea hotărâre. Porsilo­i răspunsese o singură dată: .   După o zi şi­o noapte de mers în pasul calului. privea cu ochi rătăciţi în jur ca şi când ar  fi văzut lumea pentru prima oară şi­ncepea să plângă­ncet „Vai. Eu sunt ultimul cârmuitor din neamul meu. pornise spre  Miazăzi.   Cumpănind între inimă şi folos. până la urmă. ajunsese la cetatea­de­ scaun a Regelui Decebal. urmând să trăiască mai departe neştiut de  nimeni ca şi pân­atunci. vai”. fusese mânat în faţa unui om mărunţel. îl afumaseră şi­l  descântaseră toţi vracii cu toate ierburile: zadarnic. Porsilo. spre nemulţumirea  multora. care de  drept urma să ia cârma tribului. De când se­ntorsese de la  Roma şi­auzise de­această nenorocire a lui Porsilo. iar de romani n­o să  scăpăm. făgăduia  ascultare şi supunere celui ales. zeii nu m­au învrednicit cu nici un  vlăstar sănătos. cu­al cărui tată fusese  totdeauna în bună vecinătate. dar de multe ori viaţa îţi arată că­i mai  bine să­ţi asculţi mintea decât inima. de unul singur. toate rămân de noi. adunase sfatul bătrânilor şi făcuse cunoscut  că el. iar  dacă­l întreba cineva de ce plânge şi se tânguie. n­aveau cum se­ndoi de buna lui credinţă. Porsilo înţelegea cât de greu era pentru  nişte oameni care­şi petrecuseră tinereţea şi vârsta coaptă cu arma­n mână  împotriva dacilor lui Duras (care nici de când cârmuia Decebal nu le fuseseră  prieteni). Deşi ceruse s­ ajungă la Rege şi numai la Rege. el tot dă peste  noi.  înfăşurase steagul pe prăjină şi­i legase­o năframă albă­n vârf.   Paza îl căutase şi­n gură până să­i deschidă porţile Cetăţii. Fie­vă milă şi daţi­mi apă. cu­o  privire de câine bătut. vai. Porsilo. se­nchinase zeilor şi. Dacă nu ne­alăturăm acum lui Decebal. sărutase  pământul. fiindcă are nevoie de „prieteni” în faţa romanilor. într­un târziu se ridica de jos.  deoarece­l ameninţau primejdii mai mari decât tâlhăriile iazigilor. sfatul bătrânilor hotărâse să­şi urmeze cârmuitorul de drept şi să­i  închine lui Decebal steagul. fără nici o armă asupra lui.arde tot. Ele rămân  deasupra.   Oricât de nemulţumiţi ar fi fost cei de­un neam cu Porsilo de hotărârea  sa atât de neaşteptată. îi domoleau şi­i răreau mult răul acela.   — Oameni buni. S­ar putea ca viitorul s­ arate că m­am înşelat. care­ncercase să­l iscodească o zi întreagă ce anume­l  aducea la Rege. Porsilo se­mbrăcase de sărbătoare. socotea cuminte ca neamul lor să se­alăture lui Decebal. o picătură de apă. eu aşa socotesc că­i mai bine.

  O zi şi­o noapte.   — Prea puţin. Decebal îl poftise la masă. făcându­l astfel să  priceapă că ştia tot ce mişcă pe la vetrele lor şi pe la ei prin neam.   Fără a mai lungi vorba­n această privinţă.   — Am auzit că mă cauţi. văzând că nu  mă­ntorc la timpul cuvenit. Un supus trebuie să se­nvoiască la orice. Eu unul. fiul lui Saruxis. Nu sunt sigur că se­nvoieşte. se trezise iar cu  omuleţul acela­n faţa ochilor. răspunse Regele după un timp. şoptise Porsilo cu un glas de cobe.   — Mărite Rege. dacă Regele are de  gând să mă omoare. atunci s­o facă mai repede.   — Sunt Porsilo.   Deşi vorbele­acelea ar fi putut fi socotite o răzbunare pentru umilinţa  aşteptării şi poate chiar pentru umilinţe mai vechi îndurate de­ntreg neamul lui Porsilo de la neamul lui Decebal. despre tot ce mişca pe lume. dis­de­dimineaţă. nici de băutura  care­i fuseseră puse dinainte.   A doua zi de la venirea lui în Cetate.   — Cum îl cheamă?   — Bicilis. doamne.   — Puţini prieteni ai să­ţi faci în felul ăsta. crede­mă!   — E sfetnicul meu. se vedea bine că Regele nu se­aşteptase deloc  să le­audă. . spusese Regele.   — Am să­i spun. că nu ştiu cum să te numesc altfel.   — De ce crezi că n­ar trebui să mă­ncred în el?   — N­aş putea să­ţi lămuresc.   — Şi ce dovezi îmi daţi?   — Steagul şi cuvântul nostru. nici  otravă.   — Cinstită gazdă. iar dacă are de gând să afle de  ce­am venit.   Porsilo fusese uimit de răbdarea stăruitoare cu care omuleţul acela îl  întrebase o zi întreagă. Dar ai mei. Porsilo nu se­atinsese nici de mâncarea. din zori şi până­n noapte.   — Dă­mi doi feciori să­nveţe aici. să se grăbească de­asemenea. şfichiuitor şi­ ngheţat.   — Fă­l să se­nvoiască. în Cetate. meşteşugul armelor. Neamul meu a hotărât să­ţi fim prieteni. au să dea năvală­ncoace şi s­ar vărsa sânge. fără  nici un rost. în încăpere intrase Decebal  singur. Cu suflarea şi cu gândul nu se poate să ucizi. ştiai că azi e­a doua zi de când aştept să mă primeşti şi  de când un omuleţ atâtica mă­ntreabă şi de laptele pe care l­am supt?   — Da. Eu arme asupra mea n­am.  fără să ridice o dată glasul în faţa unei muţenii atât de­ncăpăţânate. mărite Rege.   — Am unul singur şi­acela nevolnic.   — Să­mi dea vărul tău Oloris.   Când soarele se ridicase de­o suliţă pe cer.  — Ce m­aduce am să­i spun Regelui şi numai lui. de nimic nu mă tem mai  mult decât de lucrurile pe care nu mi le pot lămuri.   — Să nu te­ncrezi în el.

  — Grecii ziceau că poţi fi socotit filosof când nu te mai temi de moarte. Vreau să­i fiu de folos.   — De ce n­ai spus că nu primeşti puterea?   — Dar. Ce crezi. de ce nu i­ai spus regelui Duras că nu primeşti  puterea?   — Am crezut de datoria mea să nu­mi las neamul la nevoie. . ca şi mine. nici eu n­am  apucat­o de drag pe drumul cotit pe care trebui' să­l încurc mereu.   — Porsilo. nu trebui' fiindcă nu se  poate.  prefăcându­se­a le fi supus. că noi cei care venim să ne­nchinăm ţie suntem  vreunul drag alor noştri? Cunoşti. n­am  nimic pe lumea asta decât neamul din care mă trag. Ce­ai făcut măria­ta cu iagizii şi ce­ai face şi cu alţii dac­ai avea puterea  Romei. Dar. nu ţi­e teamă că vorbele tale­ar putea să mă supere?   — Nu. dar făr­a se fi înfăţişat o dată măcar la încheierea  vreunei înţelegeri cu patronul. Iar pentru restul clipelor. Asta pentru clipa de faţă. doamne. şi­atâta tot. Nu vă sunt  drag nici unuia. dar eu n­am prea avut  cum să­mi aleg căile. despre  romani?   — Ce să cred? Cred că vor să facă şi cu noi ce­au făcut şi cu alţii pân­ acum. mărite Rege. dacă zici că asta­nseamnă. Porsilo. îl auzise pe tată­său punând prinsoare cu nişte căpetenii ale roxolanilor cum că regele Duras avea să dea puterea pe  mâna lui Decebal. eu dac­aş fi avut noroc de­o viaţă ca toţi oamenii. ci potrivit planului de păcălire  prin lungirea şi prin lipsa de limpezime a târguielilor.   — Porsilo. mâna omului  nu­ţi poate face niciodată rău mai mare decât soarta. şi nu de teamă. fiindcă viaţa mea nu s­a­mplinit cum e firesc. nu­ţi prea dă mâna  să te superi. Mai întâi că. că e­ndrăzneţ ca lupul şi ca vulpea de şiret”. eşti  doar o unealtă­n mâna ei ne­ndurătoare. aş fi dat altuia puţina şi biata  putere pe care­o am.   — Măria­ta.  atunci să ştii că eu sunt. aşa cum stau lucrurile. „Ce tărie de cuget trebui' să  aibă acest om dacă. Porsilo îşi aducea aminte  că. doamne. de­o  mulţumire măruntă ştiută numai de mine. vreun supus pe undeva căruia să­i  fie drag cel care­l chinuieşte? Se lasă cârmuiţi fiindcă trebuie să meargă unul  înainte. de când se ştie. mărite Rege. iar spre măria­ta nevoia şi judecata m­au  îndemnat.   Umblaseră o vreme prin cetatea regească fără să mai spună nimic. Măria­ta.  Acesta era deci Regele Decebal.   — Şi crezi. nu ştiu dacă vrei să mă crezi au un. înoată mereu între două ape şi niciuna nu­ i limpede”. pe vremea când era el copilandru.   — Eu nu ştiu ce­nseamnă „filosof”. dar. măria­ta. mai spusese Saruxis. Mie nu mi­e frică de moarte.   — Vorbeşti ca un om cu minte şi neprefăcut. „Vai şi­amar de cine­o să­l înfrunte pe ăsta. Aşa cum tu n­ai venit la mine de drag. care­avea­ndrăzneala să se ridice­ mpotriva romanilor şi care izbutise de­aproape douăzeci de ani să­i păcălească.   — Şi eu la fel. Nu trebui' să stăm singuri în faţa primejdiei. se gândise Porsilo în timp ce mergea la Decebal.

 Decebal. nevasta de­a treia a lui Augustus.   Mergeau iarăşi tăcuţi prin Cetatea aproape­adormită. cu un zâmbet de­amărăciune. luminat  deodată de­un gând. nepoate. pe lângă discul solar. rămâi cu bine şi zeii să te aibă­n pază!   — Unchiule.   — Mărunţi ca şi el?   — Da' de unde! Înalţi şi frumoşi.   — Mărite doamne. sfetnicul măriei­tale prea are multă răbdare. unde nimeni nu se putea ascunde spre­a­i asculta.   Porsilo şi Dromihete se­apropiară să­şi ia rămas­bun.  Acolo se­aude vuietul mării. de mirosul pământului  proaspăt întors pentru a primi sămânţa florilor de primăvară. are copii?   — Un fecior şi două fete. după un somn bun. se trezeşte iarăşi la veşnica ei viaţă.   — Doamne. să mai stăm niţel de vorbă.   Cel dintâi puse­un genunchi în pământ şi atinse cu fruntea mâna  dreaptă a Regelui. unchiule?   — Mi s­a părut c­aud un zăngănit slab. pe lângă atelierele  meşteşugarilor – vestiţi până la Pont pentru măiestria lor – pe lângă prăvăliile  negustorilor. pe  lângă locuinţele căpeteniilor – case de piatră. după ce l­a­nfiat pe  Tiberius. se­ntorsese şi­i spusese cu un glas de taină. dânşii­având de  gând să pornească ne­ntârziat spre locurile lor.   Regele se ridicase­n picioare şi le ură oaspeţilor noapte bună sub  acoperişul său. aici suflarea vântului prin brazi. fiul nevesti­sii Livia. de fumul  frunzelor şi­al vreascurilor ce ardeau mocnit prin curţi. a lui Augustus. mai departe. sfetnicul măriei­tale.   Porsilo îşi luase rămas­bun de la Rege. regele­i făcu  semn bătrânului Dromihete să­şi dezlege limba. dar mă gândeam că ţi­o  fi de­ajuns pe ziua de azi.   — Doamne.   Merseră o bucată bună pe jos fără să scoată un cuvânt. Seamănă cu nevastă­sa. au pus­o să­şi  lase bărbatul ca să se mărite cu Augustus.   Şi­atunci era primăvară ca şi­acum. l­a pus de s­a­ nsurat cu fie­sa Iulia – fata lui. Înainte de­a­ncăleca.  dăltuit şi­mpodobit cu ţinte mari de aramă – şi. pe Livia. de răsuflarea tainică a  firii. acesta se uită jur­împrejur.   Dromihete se­nclină uşor şi­i spuse:   — Nepoate. Augustus. cu largi cerdace de lemn cioplit. Când răzbătură  la loc deschis. ca să­i lase moştenire tronul. cu a de­a doua nevastă vreau să . care.   — Decebal. Bicilis. treceau însoţiţi de ciripit de păsări.   — Cămaşa mea de zale.  Treceau tăcuţi printre coloanele sanctuarelor. Dacă tot nu vrei să dormi…   — Şi eu aş fi vrut să­ţi spun câte ceva. aşa de frumos ca­n Cetatea măriei­tale doar la Histria mai e.   Părându­i că aude un clinchet de metal.   — Ce te uiţi. îl lămuri.   Dromihete clătină din cap a­nţelegere. De ce mă­ ntrebi?   — Nu ştiu.

  Dromihete se opri deodată. E vorba de fata asta de  pripas. iar când fata s­a trezit din somn nu mai avea copilul în  pântece şi că de groază şi de­amărăciune. Una dintre cele patru care ne­au slujit aseară.   — Doar pe cei care ştiu. de blestemul nevinovatului. dar ne purtăm la fel ca ei. după ce­a murit Augustus.   — Doar atât aveai pe suflet. şi chiar ai avea dreptate. Tata a  fost dat la o parte la vremea lui. s­ ar putea să­mi spui că ţara arde şi baba şi­o piaptănă. undeva. Vine totdeauna pentru fiecare o vreme­a căinţei.   — Ar fi trebuit de mult să fiu oale şi ulcele de câte blesteme am adunat  pe cap. E­adevărat?   — De unde să ştiu eu?!   — Eu te­ntreb dacă e­adevărat. că le era  tuturor frică să ţi se­nfăţişeze.   — Eu îţi vorbesc ca un om bătrân. nu de unde să ştii tu. rău ai să  faci. care­o luase de nevastă. pe nume Asta.   — Poate n­am s­o apuc.  cum se află toate. unde nu poate duce pe nimeni gândul. Iulia asta atât de rea de muscă ce era. nepoate. Am aflat. deşi era primul născut. şi­a trimis feciorul la Pont. . i­a albit o şuviţă de  păr.   — Aceia nu mai pot vorbi.   — Mă gândeam că ne­mpotrivim romanilor. că fiul lui Bicilis a lăsat­o grea pe fată. ce­i drept. care nu­i străină de toată mârşăvia asta. Eu am fost dat la o parte fiindcă m­am însurat cu­o sclavă şi­ am fost scos din ladă. a lăsat­o să moară de foame acolo­n insulă. şi că nevasta i­a dat fetei o băutură  care­a adormit­o. de la vinovaţi şi de la nevinovaţi. ci încheiem căsătorii numai cu ochiul la putere şi la folos. iar Tiberius.   — Doar dac­au murit.   — Unchiule. ca să­l  despartă de ea. că Bicilis. pe loc. Să ştii de la  nevastă­ta. mi­apasă pe umeri poveri mult mai mari decât grija sclavelor care se dau în dragoste cu fiii de neam.   — Teme­te.   — Şi crezi că fiul lui Bicilis trebuia să se­nsoare cu­o sclavă?   — Iar tu crezi că­i bine ce s­a făcut?   — Unchiule.   — Am şi ascuns ce era de­ascuns. însă eu tot am să­ţi destăinui ce­mi stă pe suflet. Am luat­o cam pe departe. ca şi când s­ar fi­mpiedicat de ceva. fiindcă nu s­a­nsurat  cu cine­a trebuit. că tată­său chiar a exilat­o­ntr­o  insulă d­aia cu ţânţari. de ce­mi spui toate astea?   — Chiar nu bănuieşti?   — Mă­ntreb la ce anume te gândeşti. Teme­te de nedreptatea pe care­o faci  chiar fără să vrei. unchiule?   — Mă gândeam că dacă vrei s­ascunzi totul într­un singur loc. Nu ne căsătorim. scuturat şi luat de bun doar la mare nevoie. Fiindcă pusese la cale să  i­o dea pe nepoată­sa de nevastă fiului lui Bicilis. nepoate dragă. unchiule. atunci. Decebal.zic.   — Nu se ştie.

 Astâmpără cruzimea din  oameni făcându­i să se uite la cruzime.   — Ai de ce să le mulţumeşti. Ei sunt cruzi pe faţă. câte drumuri au tăiat şi­au pietruit în lung şi­n lat. nepoate.   — Şi pe­acela de ce nu l­ai omorât?   — În el am încredere ca­n mine.   — Şi cine erau oamenii ăştia de le­ai luat viaţa fără părere de rău?   — Erau ocnaşi. osteniţi  şi­mpăcaţi. de unde morţii se coboară pe  ferestre cu frânghia. romanii! E bine să nu le cazi viu în mână. La ei se vede mai mult. spuse  Dromihete cu glasul de taină al celui care vrea să­mpărtăşească o mare­ nvăţătură.  — Au murit.   — Romanii te­au pus?   — Nu m­au pus.   Dromihete oftă. abia aşteaptă s­ajung­acasă şi să se culce. Dacă treci noaptea prin faţa vreunei case de­astea de­ale  sărăcimii e bine să mergi pe mijlocul drumului că de nu.   — A doua zi se duc la terme.   — Cât aur au prădat din cele patru zări ale lumii. le­ai luat viaţa ca să tacă. Pe mine m­au pus la cazne şi tată­tău. şi tot cruzi au rămas. Ai fost vreodată pus la cazne?   — Mulţumesc zeilor. Nobilimea – prin casele ei frumoase cu grădini ca­n basme. nu fiindcă erau atât de vinovaţi. că sunt mai  mari şi­a auzit o lume de dânşii. după ce deci au mai golit un  val de sălbăticie dintr­înşii. Atâta răcnesc. se­mbăiază. după ce­i văd pe  creştini sfâşiaţi de fiare şi câţiva gladiatori morţi.  sărăcimea – prin casele­alea înalte. odată­ţi sloboade unul de sus. urâte ca temniţele. nu. unchiule. joacă tot felul de jocuri. şi  unchiu­tău. şi tot nu se  mai satură. Săracul se duce la unul mai avut care­i patron. câte clădiri ca munţii  de­nalte au.   — Rău faci.   Decebal scuipă printre dinţi. ţipă. când ţi­e lumea mai  dragă. cu multe caturi.   — Şi­atunci de ce mai erau în viaţă?   — Şi la ocne cine să muncească? Oameni nevinovaţi?   — Nepoate.   — Nu sunt cruzi numai ei. urlă şi­şi  smulg părul prin circuri – şi prostimea şi nobilimea – că. cu scări înguste de­ţi iese sufletul până să te vezi sus. drept în cap. Săvârşiseră nelegiuiri şi meritau pedeapsa cu moartea. strigă.   — Romanii te dau la fiare.   — Dar mai întâi te pun să te­mbăiezi la terme ca să mănânce fiarele  lucru curat… Neam rânduit. Duras.   — Şi­afară de dumneata şi de ocnaşii aceia – fie­le somnul lin! – mai ştie  cineva de­ascunzătoare?   — Un singur om. îi dă  . se­ ntâlnesc cu unul cu altul. oala­n care şi­a făcut  nevoile. Cu dânşii n­aveam nimic de­mpărţit.   — Cum?   — Fără să ştie şi fără să­i doară.

  fie la meserii. că oamenii mei n­ar fi gata să­şi dea viaţa ca să­ şi apere pământul?   — Sunt gata să­şi dea viaţa ca să­şi apere pământul.   — Noi suntem hotărâţi ori să rămânem stăpâni peste pământul nostru.  partea de pradă – parte de pradă. cum se  cuvenea cuiva care toată viaţa stătuse cu spada­n mână. care vor să trăiască fără  să­ntindă mâna. Cine n­a fost pus la cazne  şi­nchipuie mult bine despre alţii şi despre sine. Să nu te­ncrezi în ei…   — Parcă mai ştii în cine să te­ncrezi…   — Decebal. unchiule. doboară lemne­n codri. Şi aşa­i în  toată ţara.   — Nimeni nu zice că nu li s­o fi urât. ori îi îmbarcă pe galere – ceea ce tot ocnă e.   — Printre dezertorii care s­au pripăşit pe la noi…   — Şi pe care nu i­ai dat înapoi când ţi i­a cerut Traian…   — Unii zic c­au fost sclavi. Se vede treaba că­i descoperise că erau sclavi.   — Vrei să zici. pasc oile­n munţi. alţii intră­n armată. Dar nu de­asta au dezertat. adică banii din care să­şi cumpere mâncarea pe­o zi. fie la pământ. culeg. la  Roma. în nimeni nu te poţi încrede. şi cei de rang. că ăştia uneori se­ mbogăţesc peste noapte. n­ar avea cum să ţină atâţia fluieră­vânt. alt neam? Lumea care munceşte din greu acolo. dar la ce­ar face cu  viaţa dacă n­ar mai avea ce să apere sau n­ar mai putea să apere – te­ai  gândit?   — Mai bine morţi decât supuşi romanilor!   — Tu.ăstuia „bună dimineaţa” şi patronul pune­un sclav să­i dea săracului în schimb sportula. fiindcă nici alţii nu se pot  încrede­n tine şi tu însuţi nu te poţi încrede­n tine. Unii se fac meseriaşi. dar  ocnă pe valuri.  ori să murim.   — Puţini sunt oamenii pentru care libertatea e mai scumpă decât viaţa. Din rândul sărăcimii  ăsteia care nu face nimic se ridică oameni ca lumea. Doar în moarte poţi să te­ncrezi. ori îi mănâncă ocna. Nepoate.  mâine altă ţară. împotriva înrobirii. taie la piatră. . unii se fac gladiatori. Dar oamenii de rând. Decebal. Sclavii n­au dreptul să se­nroleze. că leafa e bunicică. Când  îi prinde. scot sare din ocne?  Crezi că ei şi­ar da mai bucuroşi viaţa decât să fie supuşi romanilor? Crezi că  romanii le­ar schimba­ntr­atât viaţa încât ei să vrea s­o dea pe moarte?   — Numai de nu i­ar duce cine­ştie pe unde…   Dromihete­nţelese din aceste vorbe că Regele nu mai trăgea mare  nădejde­n biruinţă. unu' din zece oameni nu face altceva decât ce­ţi spusei eu. La cazne spui şi ce n­ai făcut  şi ce nici măcar n­ai gândit. Cu ce să­i ţină stăpânirea dacă n­ar jefui – azi o ţară şi­un neam. ca să  pricinuiască pagubă duşmanului şi ca să moară cu spada­n mână. care seamănă.   — Şi i­ai întrebat de ce­au dezertat?   — Au spus că li s­a urât de­atâta război. Avea să lupte doar ca să mai amâne ziua înfrângerii.

 Să nu­i ducă cine­ştie pe  unde. vreau să zic – mă­nchinam până la pământ în faţa ei şi­i  spuneam: „Stăpână. Parcă nimic nu te face să te  simţi mai străin şi mai împuţinat. Înseamnă să fii silit să te prefaci că  vezi prin ochii­nvingătorului şi că vorbeşti prin gura lui. surori. rogu­te. după care nimic  nu mai este cum a fost mai înainte.   — De nimic nu mi­e mai jale decât de oameni. să scriu şi să  socotesc. mai toţi stăpânii le dau sclavilor  nume romane şi greceşti ca să nu se mai încurce: „Pe tine te cheamă Davus. Ai dreptate să te gândeşti la oameni. E greu să trăieşti  fără martorii vieţii tale. Un neam învins  rămâne­n viaţă. să deprind meşteşugul armelor şi negustoria. Când  ajungeam în acest loc de pe firul vieţii mele simţeam un cuţit în inimă şi nu mă mai îndoiam că viaţa mea nu fusese­nchipuire. Dar durerea care­ţi  taie viaţa­n două. să nu­i despartă…   — De când sunt pe lume. sclava noastră frumoasă de care jurasem că n­ avea să mă despartă decât moartea?”. De la o vreme. Mergeam pe  drumurile Romei şi mă­ntrebam: „Cine sunt eu? N­am visat oare că mă cheamă Dromihete şi că m­am născut undeva departe. Nu­ţi închipui. La romani. pustiul. mai cu seamă. Decebal. nu trăieşti. că tata  mă trimisese flăcăiandru la Pont să­nvăţ greceşte şi latineşte. în creierul unor munţi. Alţii nu se străduiau să­ ţi spună cum trebuie numele. dezbină neamul între el. să­ nălţăm zidurile astea şi lăcaşurile de­nchinare! Iar ei să vină să le dea foc şi să  le izbească şi să le dărâme şi să­nstrăineze oamenii. pe tine – Livius. Când mă vedeam acasă – la  stăpână­mea. când ai hotărât să te­mpotriveşti romanilor. ai ales  neatârnarea. De­ atunci. În curând  ai să povesteşti despre mine ca să nu uiţi cine­am fost. Eşti în viaţă. pe tine – Cleon”. te poţi închina.  Îmi muriseră părinţi. dezbină şi cârmuiesc. Şi moartea ne­a despărţit. fratele de frate. prieteni şi mă duruse. Asta­nseamnă să fii învins. fiindcă­mi zicea pe nume curat: „Dromihete”. Stăpâna m­a pus de multe ori să­mi rostesc numele şi ea după mine până să­l spună curat. părintele de copil. dar  nu mai trăieşti. pentru mine viaţa e doar o datorie… Am ţinut la stăpâna mea de  la Roma. Şi. dar nu mai trăieşte. să­i ducă­n pribegie…   — Decebal. „Măcar atât să­ţi  rămână şi ţie dintr­o viaţă de om: numele”. romanii asta fac: despart. zicea ea. Simţi că viaţa ta s­a dus. Mai bine decât mine cine să ştie ce­nseamnă să trăieşti  printre străini? De fapt. care­ţi aduce nepăsarea faţă de tine însuţi. Decebal. „Povesteşte. fiule.  — Cât am trudit neam de neamul nostru ca să ridicăm clădirile astea.   — Şi­atunci nu e mai bine să mori decât să­ţi pleci grumazul? . fraţi. dacă  apuci bătrâneţea. povesteşte cât mai ai cui. dar şi focul. Dezbină neamurile  de neamuri. mai lasă­mă să­ţi povestesc din viaţa mea ca să  nu uit cine sunt”. începi să ai mai mulţi cunoscuţi în Câmpiile Elizee decât pe  pământ”. ce e­n sufletul omului care­şi aude numele pocit. moartea. atunci am simţit­o pentru prima oară. Dromihete. şi­aşa mai departe. Când a murit Amalusta am învăţat ce este moartea: durerea fără  seamăn care te desparte pe tine de tine însuţi: cel de dinainte şi cel de după. ci rămâi doar în viaţă. Dacă vrei ca toată munca să  rămână­n picioare. că­ncercase tot neamul  să mă despartă de Amalusta.

 Te­ mpinge din urmă cu nevoile şi cu grijile ei. iar ăl mic are­un atelier de hamuri şi de şei într­o margine­a Romei. ne schilodesc? Tată. fără să se fi vorbit între ei: „Bunicule. unde scriitorii vând tot  ceea ce scriu şi copii după scrierile lor.  Am avut şi am totdeauna la mine ce­mi trebuie pentru a­mi încheia socotelile. Ea nu cunoaşte  nici milă. de nimic nu se desparte mai greu omul ca de viaţă.   — Dumneata. Nurorile  mi­au spus amândouă: „Să ne­ntoarcem ca s­o luăm de la­nceput? Ca să ne  sângereze iar picioarele până la os mergând pe jos de­acasă până la Roma? Ca  să ne tremure iar inima­n fiece clipă că dau unii. Apoi  s­au răscumpărat. că ne  pârjolesc.   Tăceau din nou.  — Numai că. că dau alţii peste noi. viaţa merge mai departe.  . dor ne e de­acasă. „Ferice de cel care altă grijă pe lumea asta n­are decât grija lui însuşi”.   — Unchiule. A intrat groaza­ntr­înşii.  Oricine ar fi şi oricâţi cei care mor. dar nu mai avem putere. că şi  câinelui i­e dor de locul unde­a crescut. O urăşti de multe ori şi eşti sătul  până peste cap. Nu mai vrea niciunul. ai avea curaj să­ţi iei viaţa?   — Mie mi­a fost greu să nu mi­o iau. Câte zile­om  mai avea de trăit le­om trăi aci­ntre străini. greu mi­a fost să rămân în viaţă. Au fost zece ani sclave. A mică are o livadă de măslini lângă atelierul lui fiu­său ăl mic. cu capetele tăiate de niscaiva legionari care voiau să  se fălească în faţa lui Domiţian cu vitejia lor. mai ştii ceva de feciorii lui Zico şi­ai lui Gelo? Trebui' să fie  oameni în toată firea acum.  pe loc şi fără durere. Iar nepoţii mi­au spus toţi patru. negustor.   — I­auzi!   — Ăl mare­al lui Gelo e gladiator. băiatu­ăl mare al lui Zico. vezi. unchiule. ne omoară.   — Şi pentru ce ţi­ai lua dumneata viaţa?   — Dac­ar fi să mai fiu silit să­mi părăsesc ţara ori dacă n­aş mai putea  umbla şi n­aş mai putea avea singur grijă de trupul ăsta.   Dromihete cu gândul la soarta care­l făcea să mai bântuie încă pe  potecile spinoase ale unei vieţi de mult trecute de soroc.   — Înapoi nu vor să vină?   — I­am rugat. neştiuţi de nimeni. iar ăl mic  e­un fel de negustor şi el. la Roma. luate ca pradă împreună cu alte familii ale unor căpetenii dinspre Miazănoapte. nici întristare şi nici nu­ţi dă răgaz să ai milă şi să te­ntristezi.   — Unul a ajuns în Egipt. crede­ne. fiecare cu gândurile lui. dar să te hotărăşti cu bună­ştiinţă şi de voia ta să te desparţi  de ea – asta nu. Când i­am lăsat pe Zico şi pe Gelo  dincolo de zidurile astea. bătrân şi ostenit ca şi sufletul din el. Noru­mea a mare e­n Egipt cu fiu­său. că nici nu se bagă de seamă că mai eşti şi tu pe  lume”.   — Un fel?   — Are­o prăvălie care se cheamă acolo librărie. nişte străini  printre­atâţia alţi străini. Decebal cu gândul la  atâţia oameni care­i încredinţaseră soarta şi care­şi puneau toată nădejdea­n  el.

 nu mă mai pândeşte nici o primejdie. subt pământ. Scorilo încercase să şi­l apropie pe Ambrilis printr­o înrudire de  interes: voise a da de nevastă pe una dintre fiicele sale unuia dintre fiii  acestuia. iar  moartea e scrisă de la­nceput în soarta fiecăruia. mai ales după anii petrecuţi la romani. „Şi ca să­nfrunţi moartea­n fiecare zi cu gladiul în mână pentru ca să  bată din palme nişte capete seci nu ţi­e teamă?”. pentru ca să nu  ştie lumea de ce neam sunt. cum i se­ntâmpla totdeauna după ce­şi descărca sufletu­n faţa cuiva. Grecii au fost învinşi mai de mult. Văduv  . ar veni deasupra să  tulbure apele. sclava lor care­l aştepta acasă. deoarece voiau să­şi păstreze neatârnarea. băiete. mă simt ca o baligă uscată. n­avem copii. Meseria mea e s­o­ nfrunt. nu i se­alăturaseră. Plăcându­i să vorbească numai când  socotea că are ceva de spus şi nu doar ca să se afle­n treabă. cum fac atâţia. afară de moarte. care se afla de vreun an ostatic al lui Scorilo. dacă nu chiar viaţa. ba chiar  găsise un fel şi mai îmbucurător pentru sine de­a se înrudi cu Ambrilis. făcuse parte dintre căpeteniile care. mi­am schimbat numele. nici frate­meu. încât. De când i­am pierdut şi pe ei patru. şi te rog să mă ierţi că mă­ntind la vorbă ca o babă dată­n  mintea copiilor. ştiind prea  bine că­şi punea­n primejdie libertatea. unde le este locul. făr­a fi  fost potrivnice regelui Scorilo. uneori. unchiule…   Dromihete căzu­ntr­o muţenie ursuză. a fost să­mi apăr ţara.   Ambrilis. Pânda. s­au învăţat. Fă ce vrei  cu viaţa ta şi rămâi cu bine.dacă ne­am întoarce acum acasă. mi­am luat nume grecesc.  Eu te rog să mă ierţi că n­am să duc neamul mai departe. nesiguranţa.   — Cine are copii vrea să fie ca un strat din care să­şi tragă seva tulpină  după tulpină. când simţea că are cui să le  spună. teamă ni­i că primii care nu s­ar bucura ai  noştri ar fi. nepoate. Acum. în loc să stea acolo. frica şi capcanele n­au  număr şi nici sfârşit!”. N­am mai avea linişte nici ziua nici noaptea. şi­anume lui Dromihete. tatăl lui Dromihete. gladiatorul – eu. nici verii mei nu  ne­am însurat. Cu gândul la Amalusta. e­o fiinţă care vrea să treacă nebăgată  în seamă”. Bunicule.   — Ce să faci. Aşa am ajuns să mă cheme  Leontes. „Meseria mea. S­ar uita la noi ca la nişte strigoi  care.  aici mai mult decât moartea nu mi se poate­ntâmpla nimic. „Eu – mi­a spus fecioru­ăl mare­al lui Gelo. noi ne­am împăcat cu gândul că suntem  învinşi. „Bunicule. De murit mori o dată. Le­am strica multora socotelile. Nici eu. dar nu mai am  curaj”. Nu vrea nimeni să­mi ia locul  ne­nsemnat pe care­l am în viaţa asta. cu gândul că mulţi  ar umbla să ne ia zilele.  bunicule. nu se lăsase  însurat. l­am întrebat eu. Neizbutindu­i planul acesta. ca sclavii să poarte nume greceşti. Învinsul nu mai este cine­a fost. Asta e. adăugă într­un târziu  bătrânul Dromihete. Scorilo nu se dăduse bătut.  sărmanii. O să ne stingem fără urmă şi fără părere de rău. timp în care stătuse neîntrerupt cu urechea ciulită ca să afle tot mai mult şi ca să  tragă mereu mai multe­nvăţăminte din ce­auzea. Leontes!”. unchiule. Dromihete. În lungile lui răspasuri de  tăcerea aduna atâtea gânduri. vorbele ţâşneau dintr­însul ca o apă­nvolburată care sparge zăgazul.   — Te doare.  Dromihete se­obişnuise cu tăcerea.

 care. la adăpostul datinilor. şi mai ales a maică­sii. fratele lui Scorilo. îşi ascundea gândurile. nu  voise cu nici un chip să dea trupul. ciudat şi nelămurit mai ales pentru neamul ei. murind pe neaşteptate. Înghiţindu­şi amarul. şi toate­i întăreau bănuiala că  printre cei care­l înconjurau se aflau ucigaşii lor sau măcar ai maică­sii. în fine o rudă. Duras. ca unul care­ntr­o zi  avea să cârmuiască acest neam. după datină de  asemenea. Pentru siguranţa celor care­i  strecuraseră bănuiala­n suflet – mai ales sclavi bătrâni. femei în  toată firea la vremea­aceea. în fruntea ţării. În mintea lui Ambrilis încolţise de la­nceput bănuiala­n  privinţa acelei morţi. având copii mai vârstnici decât fratele lor vitreg. pe de alta. Încercarea lui Ambrilis de­a nu mai lăsa nici un zălog de  credinţă­n neamul răposatului ginere Scorilo dăduse greş. Crescut cu drag şi cu­ngăduinţă­n casa unchiului său Duras şi­a  soţiei aceluia. Mărindu­se. Ambrilis îndrăznise. îşi pusese însă multe întrebări cu privire la moartea  părinţilor săi adevăraţi.  dăduse lui Ambrilis urna­n care erau pecetluite rămăşiţele celei al cărei drum  ţinuse­atât de puţin.  închizând ochii asupra aceloraşi datini. Bănuind  pe toată lumea. Decebal se făcuse că nu  ştie nimic şi nu pusese­ntrebări la care i s­ar fi dat bine­nţeles nişte răspunsuri mincinoase. i­ar fi putut pune viaţa­n primejdie. o  nepoată. se­arătase atât de  mărinimos. Ambrilis se  prefăcuse a crede că pentru moartea fiică­sii n­avea de blestemat decât soarta. Noul rege. pentru mângâierea inimii lui îndurerate. Duras. în schimb.  Când îşi văzuse cumnata prefăcută­n cenuşă. Dorinţa lui Scorilo fusese – cel puţin aşa se  spunea – ca Duras să cârmuiască până­n ziua când tânărul Decebal avea să  fie­n stare să ţină frâiele­n mână. pe de o parte. bănuială întărită. La câţiva ani de la căsătoria asta care nemulţumise multă lume şi mai ales căpetenii din neamul lui Scorilo – destui vrând să­şi vadă o fiică. fusese urmat la scurt timp de tânăra lui nevastă. îşi cântărea vorbele. Decebal îi socotise. cuprins de mărinimie. toţi cei cu care­l  învredniciseră zeii stingându­i­se din faşă. nu­şi făcea  . precum şi pe faptul că de pe urma  primelor căsătorii ale lui Scorilo nu rămăseseră­n viaţă decât fete. ca pe nişte  părinţi. despre care abia mai târziu aflase din ce neam se trăgea. şi nu o străină şi încă dintr­un neam  care nu­i prea ostenise cu prietenia – acest Scorilo deci. de uşurinţa cu care se despărţiseră de cenuşa ei. Scorilo ceruse de nevastă pe fiica cea mare a lui Ambrilis. să­şi  ceară şi nepotul.nu de­mult. de­ndârjirea cu care  neamurile lui Scorilo.  Deoarece Duras. a cărei viaţă se stinsese  deodată. care­i ceruse trupul  sub cuvânt de a­l arde după datină şi a­i păstra cenuşa. dar care. Tânărul vlăstar  regesc trebuia crescut în neamul viteaz al tatălui său. lângă cenuşa strămoşilor. Această  fiică avea să fie mama lui Decebal şi chezăşie de pace­ntre două ramuri ale­ aceluiaşi neam. pe unchiul şi pe mătuşa lui.  Decebal. nu se­nvoiseră să­i dea trupul  celei duse. Singura nădejde­a lui Ambrilis cu privire la  acea zi se­ntemeia pe faptul că Duras n­avea copii. trebuia să se  odihnească alături de răposatul rege şi de celelalte răposate neveste­ale sale. înţelegător cu durerea unui tată. tot după datină. care nu mai aşteptau  mare lucru de la viaţă – şi pentru siguranţa lui însuşi.

 Ambrilis. oamenii lui Dromihete trecuseră cu  toţii la iazigi. Nedumeriţi şi plini de bănuială cu privire la soarta lor şi­a mai­marelui  lor. dar că dumneata eşti Decebal n­ am cum să ştiu. privit de jos în sus. Tânărul îi luase palma de pe gură şi­l privea la lumina unui  opaiţ. sub strânsă supraveghere. fiul lui Ambrilis? se hotărâse în sfârşit tânărul să  deschidă gura. ca tot ce e prea mult. bunicul său. şi vrând să nu­i îndârjească şi mai  rău împotriva sa pe dacii lui Ambrilis. trimisese­ o solie cu daruri pentru regele Duras şi pentru nepot. crezuse­n prima clipă c­au trimis să­l sugrume. în timp ce. el ceruse „cuscrilor” – neamului dac al lui  Ambrilis – un număr de oşteni care trebuia să fie neapărat conduşi de­un fiu al acestuia. Tânărul îi apăsase o palmă lată şi grea peste gură.  şi­o ură trainică duşmanilor ţării. Duras îl despărţise pe Dromihete de oamenii lui. unul mic şi sfrijit. nepotul dumitale de soră. şi vrând să nu­i dea prilej nepotului să  greşească.   — Decebal ştiu că mi­e nepot de soră. îşi luase iar locul în temniţa regească pe care­o cunoştea de pe vremea lui  Scorilo. Văzând că ostaticul nu­şi recunoştea nici vina asta şi nici alta. Se uita la tânărul care. iar romanii  ameninţau să izbească Dacia. Dromihete nu trimisese nici un răspuns. Şi chiar dac­ai fi… . se trezise cu un tânăr aplecat asupra lui. căci le era frică şi de umbre.prieteni dar nici duşmani. Îl puseseră la cazne că doar­doar să­şi recunoască vreo vină şi mai ales pe cea de­a fi avut plănuită de la bun­început fuga la iazigi. sub cuvânt că se afla­ntr­o tabără  militară la­nvăţat meşteşugul armelor. lăsându­l la vatră. mirosindu­le a capcană. Duras se­nvoise a­i da drumul pentru­o  mare sumă de bani. cu­o privire de câine bătut. Dintr­o prevedere care  până la urmă se dovedise dăunătoare. Darurile fuseseră primite.   — Când ai venit aici ştiai cine sunt!   — Eu sunt Decebal. Dintre puţinii oameni cu care­avusese de­a face­n temniţă.   Pe vremea când Decebal era copilandru.   — Eşti Dromihete. cu arătătorul celeilalte mâini dus la buze îi făcea  semnul tăcerii. fără ca regelui să­i fi venit măcar gândul bun de­a nu­l lua pe Dromihete dintre­ai  lui înainte ca acesta să­i lămurească de ce­aveau ei să lupte sub comanda unui străin. Ostaticul se ridicase­n  capul oaselor. Duras. Cine era să fie făcut răspunzător de fuga lor dacă nu Dromihete?! Drept  care. Într­o noapte. Deoarece n­avea cum să ştie dacă omul acela umbla cu gând  cinstit ori îi întindea o capcană. când se văzuseră­n faţa iazigilor. Ambrilis îl alesese pe fiu­său. nepotul însă nu fusese­nfăţişat soliei. Dromihete. îi dăduse de­nţeles că Decebal ar  fi voit să­l vadă. întorcând armele­mpotriva celor de­un sânge cu ei. Mai târziu. dacii lui  Duras. Buimăcit de somn. părea foarte­nalt. fiindcă tot le ştia seama  dacilor lui Duras de pe când fusese ostaticul lui Scorilo. pe care desigur el îl pusese pe brâul carcerei. arăta o supunere desăvârşită unchiului său. fără să se fi  vorbit între ei. cu puţin  înaintea eliberării. în timpul când Duras îşi  pusese de gând să se facă stăpân pe unele pământuri ale iazigilor. se  uita şi tăcea.

 Una la  mână. pe morţi tot n­ai putea să­i învii. de zvonurile­acelea. ce ţi­au  spus?   — Eu vreau să ştiu ce­mi spui dumneata.   — Şi?   — Cei care ţi­au pomenit de vorbele­acelea.   — Ce­ar trebui să ştiu?   — Ce ştii.   — Unchiule. Duras.   — Am auzit că toţi din neamul meu dinspre mamă au semnul ăsta. iar tu nu  trebui' să­ţi primejduieşti starea pentru nimeni şi pentru nimic.  Tânărul îşi ridicase cămaşa pân' la gât şi­i arătase pe pieptul păros un  semn cam prin dreptul inimii: o pată cafenie semănând cu­o frunză de plop. Decebal. împrejurările l­ar fi silit vreodată să­şi ia viaţa prin fier – să  ştie unde să­l înfigă spre­a sfârşi repede şi cu mai puţine chinuri. Un lucru e sigur:  cine se­ncrede­n toată lumea duce viaţă mai liniştită decât cel care se teme şi  de umbra lui.   — Şi câţi paşi ai înainta spre cunoaşterea adevărului dac­ai afla o  bănuială mai mult? Decebal. flăcăul se repezise la Dromihete şi­i  ridicase cămaşa. Dac­ai afla adevărul. dar nu  mi­ai răspuns. ajuns la  vârsta judecăţii.   — Cum au murit?   — Nu ştiu.   Acum se­ncredinţase şi Decebal că nu era vorba de­nşelătorie. Eu nu trebui' să­ ngreuiez cu nimic învinuirea nedreaptă care­apasă asupra mea. n­a vrut să ne dea leşul  mamei tale. unchiule. apropiind opaiţul de locul unde – dacă nu fusese păcălit că  omul din faţa lui îi era unchi – trebuia să vadă semnul ştiut. lui Dromihete. care­acum ştia că tânărul din faţa lui era fiul  răposatei soră­sii. Ştiu doar că unchiu­tău. ce­ai crezut?   — N­am crezut nimic fiindcă n­am avut dovezi.   — Dar de bănuit?   — Bănuiala de multe ori e cu păcat. fiule.   — Ce ştii despre părinţii mei? sunase aspru şi poruncitor glasul  tânărului. nici eu.   — E­adevărat că s­a zvonit printre­ai voştri că mama oricum n­ar fi murit de moarte curată?   — S­au zvonit multe…   — Dumneata. Ne­a dat însă cenuşa ei.   Dromihete se uitase la nepotu­său fără să dea semn de­ncuviinţare. nu ce­ar trebui să ştii!   — Nu ştiu la ce te gândeşti.   Cu iuţeala unei păsări de pradă. nu ştiu ce e mai păgubitor pe lumea asta: să ai încredere­n toată lumea ori să bănuieşti pe toată lumea. Două la mână: e bine să nu greşim – nici tu.   — În hruba asta n­am cum să deosebesc adevărul de minciună. ţi­am dat prin cineva de ştire că vreau să­ţi vorbesc.   O clipă. De ce?   Glasul lui Decebal sunase aspru şi poruncitor. îi stătuse pe limbă să­i spună că semnul acela era făcut  fiecărui copil de parte bărbătească din neamul lor pentru ca – dacă. .

 înarmaţi şi­aceştia până­n dinţi.   — Păcat. şi  nici de mai multe. fără vreo  lămurire.  . Fiindcă cealaltă jumătate ţi­ai pierde­o­n ură şi­n  planuri de răzbunare împotriva făptaşului sau a făptaşilor.   — Am înţeles. Nici pe chipul lui  Decebal. intra ultimul într­o încăpere şi tot ultimul ieşea. Peste alte două zile.   — Cu cât ai să­mbătrâneşti. curat. Ca să mă faci  fugit – nici atât.   Peste puţine zile de la­ntâmplarea aceasta. în câmp deschis. ştiind că Duras avea de  gând să dea drumul ostaticului. Acesta nu se­nvoise. în schimbul libertăţii. unde era aşteptat de cam tot pe­atâţia bărbaţi din  neamul lui. Ca să­l îndupleci – i­ai trezi bănuieli. Nu  vreau să pun viaţa nimănui în primejdie. se gândise că nu strica să se pună bine cu  acest unchi după mamă. care  salutaseră scurt. nici pe­al lui Dromihete nu se citea vreun semn că ei doi s­ar fi zărit  măcar vreodată. Mergi sănătos şi uită că m­ai văzut!   Dromihete­şi trăsese cerga peste cap în semn că nu mai aveau ce să­şi  spună. fiule! Ascultă un sfat de la unul mai bătrân decât tine: trăieşte  printre oameni făr­a te gândi că mulţi nu merită nici „bună ziua” să le dai. Dromihete se­ntreba cât din punerea lui în libertate se datora  – dacă se datora – nepotului Decebal. Sau Decebal. Zeii să te aibă­n pază!   — Să­ncerc să­l înduplec pe unchiul Duras să­ţi dea drumul? Sau să te  fac fugit?   — Niciuna. spălat. fiule. în frunte cu Zico şi cu Gelo.  — Mi­aş da jumătate din viaţă ca să aflu adevărul. cum îşi salută un oştean căpetenia. cu­atât ai să­nţelegi mai bine cât de robiţi  amăgirii sunt oamenii. în fruntea cărora se afla Decebal.   — Rău ai face. fără nici un semn că  omul pe care veniseră să­l ia înapoi la ai lui le­ar fi fost tată. drept zălog de  credinţă. Am nevastă şi copii şi nu vreau să le pun viaţa­n primejdie.   — Şi dac­ai afla că e­o fiinţă la care ţii?   — De când mi­a­ncolţit în suflet bănuiala.   — Pe făptaşul ăsta­l aflu eu!   — Dar cine­ţi spune că el există?   — Îmi spune inima. nici alta. fiule. petrecut  de­un pâlc de străjeri înarmaţi până­n dinţi. nu mai ţin la nimeni.   Din ceea ce putuse băga singur de seamă în puţinele dăţi când îl văzuse – dar mai ales din spusele unora care­l ştiau de când venise pe lume – în privinţa lui Decebal.  fusese scos şi dus cu vreo două sute de prăjini dincolo de cetate. Duras îl chemase pe  Dromihete şi­i ceruse. făcându­l să creadă că nepotul ostenise mult pentru  a­l vedea liber.   — Îl crezi pe unchiul Duras în stare…?   — Cine vrea să aibă­n mână puterea nu se­mpiedică de­o viaţă. pe Dromihete nu înceta să­l uimească fereala acestuia de mâna  prefăcută a omului – de pildă. Şi  uită că m­ai văzut. pe cei doi fii ai săi. îmbrăcat în  hainele cu care venise la curtea lui Duras în urmă cu­aproape­un an.

 Însoţit de Por. când. Chiar şi de când luase­n mâini frâiele ţării.  care se şi repezise cu jungherul să i­l vâre­n inimă. îşi şi lua valea şi­şi pierdea urma. Aprinsese­n gura bârlogului un foc mocnit. Cam pe când aproape că­şi luase ghidul să­l mai  prindă­n anul acela – fiindcă după cum se­nteţea frigul însemna că ursul avea  să se pună pe iernat – după o ploaie măruntă şi lungă. Pe când era flăcăiandru. Decebal dăduse de bârlogul ursului. culcat! Voi. ci ori de câte ori înfrunta deschis duşmanul. că era fiară. Por lătra şi scurma pământul. te uiţi tot mai adânc înăuntrul tău şi­al  lucrurilor”. plin de  sânge şi scuturat de­o durere cumplită. sărindu­i  ursului în spate. O săptămână. O luase de cu  primăvară.  că era el om. Cu şaua nasului ruptă. Decebal îşi  pusese­n minte să­l găsească şi să­l ucidă.   Zadarnic îl mustrase Duras.  Decebal înfigea mai departe jungherul în inima lupului. Cu o labă ursu­l trântise la  pământ. dar nu era chip să­l prindă şi nici să­l atingă. cu suliţe.   „Când nu mai vezi afară. se hotărî Decebal să rupă tăcerea. izbindu­l cu faţa de­un copac căzut. până să se dezmeticească oamenii din somn. Fura oi.iar de cămaşa de zale doar nevastă­sa ar fi putut spune dacă măcar în somn se despărţea – aceeaşi viaţă pe care şi­o punea în schimb în primejdie ca pe nimic. câinele lui de vânătoare. staţi deoparte. iar  într­o noapte caldă de toamnă. ispitind soarta. crezi că dacă Domiţian ar mai fi trăit ar fi pornit din nou împotriva noastră? .  Din fundul bârlogului se­auzea foşnet de frunze uscate şi­un mârâit răguşit şi  furios.  se scurtaseră zilele. şi nu doar o dată. şi de doi străjeri din garda lui Duras. a ursului. din vreascuri şi  din frunze umede. Se rărise frunza­n codru. într­atât i se  umflase faţa de la izbitura de pe urma căreia avea să­i rămână şaua nasului  cârmită­ntr­o parte. când mai întârzie lumea pe la porţi. viţei. îi înfipsese cuţitul adânc în ceafă. fiara mai fură porcul  unui om. Străjerii­aşteptau cu suliţele­n mâini. Decebal se ridicase şi.   — Por. cu săgeţi după el. Al meu e!   Ursul se ridicase repede­n două labe şi dăduse să­l apuce pe Decebal. numai bun să facă fum mult şi să scoată fiara la lumină.   — Unchiule. cu ţapine. purcei. când se făceau vânători. Decebal nu văzuse nimic. Umblaseră oamenii cu furci. atât zisese doar în acele zile.  Începând să urască ursul ca pe­un răufăcător cu bună­ştiinţă. de când dă colţul ierbii şi se trezesc la viaţă toate făpturile pădurii. bine­ascuns îndărătul  unor copaci căzuţi. pentru a li­l arăta sătenilor cum le­ar fi arătat leşul  unui duşman învins. a mistreţului atins de săgeată. se lăsase­un frig aspru şi pătrunzător.  Ursul îşi vedea de furtişaguri mai ales noaptea. Împreună cu străjerii.  făcuse­o sanie din crengi legate cu nişte curmeie cu care trăsese trupul uriaş  până la marginea pădurii. băieţi. Un geamăt nu scosese. luase chiar  şi­un copil din faţa unei case mărginaşe. şi Decebal tot nu  dăduse de bârlogul fiarei. Începuse prin a bate pădurea pas  cu pas şi­a însemna copacii pentru a nu se­nvârti pe loc. de data asta lăsând urme­adânci în lutul moale care despărţea  cătunul de pădure. un urs se­nnădise la rele  într­un cătun din latura de Apus a cetăţii­de­scaun.

  De­ar putea fi cât mai lungă…   — Îmi spuneau nişte dezertori romani că…   — Să nu te­ncrezi în ei. care l­ au înălţat. care să le­asigure cât mai multă  pâine şi mai mult circ pentru gloată şi cât mai multă linişte şi huzur lor. Ar fi o amânare. Vorba­vine. altul la rând. au  avut nevoie de­o mână de fier care să­i apere. Crezi că nevasta aia a lui Domiţian. fiecare prinsese gândul celuilalt. fiindcă nimic nu­i nou sub soare. văzând că se­ngroaşă gluma cu noi pe­aici. Eu ştiu. mâna – ei au fost. încât Dromihete se gândea că poate ele­i trecuseră doar prin închipuire.  nepoate. este omul  care luptă să păstreze ceva şi nu cel care doar fuge de ceva.   — N­ar strica. cu nesupunerea şi cu neorânduiala­n ţară. nepoate. Crezi că de Caligula şi de Nero nu şi­a dat tot omul seama  că nu erau în toate minţile? Şi copiii ştiau că ăştia doi erau smintiţi. ar trebui să facem în aşa fel ca­n fruntea legiunilor să vină altul:  care să fie bun. Domiţian ne­ar fi fost mai puţin  primejdios decât Traian.   Cu toate că vorbele lor erau ferite şi.   — O fi primind…   — N­ar fi rău să fie­aşa…   — Să nu te­ncrezi în dezertorii ăia. au pus la cale uciderea lui  Domiţian de capul lor? A fost pusă la cale de ăi pe care împăratul nu­i mai  slujea cum trebuie.   — Îmi spuneau dezertorii ăştia că Traian primeşte­n cort pe oricine. în orice­mprejurare. fiindcă. mai­mare peste garda palatului. Apoi.   — Nu m­aş încrede. Bun. însă ei vorbesc latineşte. Domiţian l­ar fi pus  în fruntea legiunilor care­aveau să ne izbească tot pe „cel mai bun general”. sunt şi­au să fie. Răul cel  mare nu se cheamă nici Domiţian. Nerva n­a fost decât unealta. dar nu s­ar învoi… Dacă sunt prinşi… . nici Traian: se cheamă Roma şi e­alcătuit  dintr­o ţesătură deasă şi trainică de interese legate­ntre ele ca iedera de­un  copac. nici în altă parte altceva decât piatra care pleacă din praştie. dar nu „cel mai bun”…   Decebal rostise­atât de­ncet aceste cuvinte.  aşadar tot pe Traian. pân' la urmă. cu prćfectul prćtorienilor ţi cu libertul ăla.  — Crezi c­ar fi pornit el de capul lui? Ar fi pornit unde l­ar fi trimis ăi  care­l urcaseră unde era şi care l­au ţinut atât cât nu le­a pus în primejdie  mărirea şi averea. De ce crezi că Traian se are bine cu toţi: şi cu ăi de l­au urât pe  Domiţian şi cu ăi de­i pupau poalele togii? Fiindcă ştie că ei l­au ales. În rău ca şi­n bine sunt trepte însă. sună ca o părere şi glasul lui Dromihete.   — Deci. ca o păstaie  purtată de vânt.   — Vorbesc latineşte şi unii din jurul tău…   — Vorbesc ei. darămite  Senatul şi comandanţii de armată! I­au folosit cât ei nu le­au pus starea­n  primejdie. ar fi părut  în dodii. pentru cine i­ar fi auzit. De ce crezi că l­au ales pe Traian. că nu­ţi spun nimic nou. mai ales. Un împărat nu e nici la  Roma. care nu e nici  de neam şi nici din Roma? Fiindcă.  cu parţii dincoace şi.

 Pe lume nu se  putea trăi singur.   — Într­adevăr. Totul de fapt era ca acela­n care te­ncredeai sau în care te făceai că te­ncrezi să aibă interese comune cu tine şi.   — Soarta. Şi soarta – una singură. Te uiţi la viaţă ca la  o haină care nu e­a ta. Ştia şi Decebal. măruntă la trup. Din acea zi nu mai  mâncase. prin urmare.   — Tocmai de­asta nu s­ar învoi…   — Dar să moară pe câmpul de luptă cum s­ar învoi? Care e deosebirea?  Ar muri tot pentru pământurile lor…   — Pe câmpul de luptă e­nfruntare deschisă şi sorţi deopotrivă pentru  viaţă şi pentru moarte. linişte şi­nstrăinare. soarta hotărăşte sorţii…   Amândoi se simţeau apăsaţi de gândurile pe care nu şi le spuneau cu  voce tare. Dacă l­ar fi văzut crescând de prunc sub ochii săi. De câte ori se­apropiau ai ei.  care­i mai era şi nepot?   — Unchiule. de cele mai multe ori. Am uitat şi eu şi  dumneata că ne curge­acelaşi sânge prin vine. Dromihete nu vorbise niciodată cu Decebal. să­şi lase de­nţeles că s­ar încrede. De ce n­ar fi stat de vorbă drept cu străinul de lângă el. pe patul de moarte. dar îşi putea pierde  mult din fierbinţeală. atunci demult. îi şoptise lui Dromihete: „aici”. Dromihete l­ar fi­ndrăgit pe Decebal şi l­ar fi simţit rudă.   Dromihete şi­o aminti pe Amalusta.  — Prinşi ar fi sigur. fiule. Totul ar fi să nu­i prindă  înainte.  fiul soră­sii.  şi­i arătase cu vârful degetelor pământul de sub ea. ştia şi  Dromihete că. fiule. că aşa­zisa credinţă se­ntindea după interes cum se­ ntinde vrejul buruienii după soare. Toată viaţa a trebuit să mă  feresc.  fără să se­ncreadă unii­n alţii. Căzuse din nuc  şi sub nuc îi puseseră aşternutul de zăcere. pe faţă­i trecea un zâmbet lin şi depărtat de grijile lumeşti.   Dromihete se­ndoia că Decebal s­ar fi­ncrezut în cineva ca­n sine însuşi. ci stătuse de vorbă cu Decebal.   — Oricine are ce pierde se fereşte. Oamenii se  fereau unii de alţii cât timp aveau ce pierde unii prin alţii. Slujindu­se unii de alţii. fiule. cine­ ştie. să nu te trădeze. Poate că sângele nu se făcea niciodată apă. zilele omului doar zeii le ştiu. moştenitorul regelui Duras şi fiul  regelui Scorilo.   — Cum o fi când omul nu mai are ce pierde?   — Linişte şi senin. în temniţele regelui Duras.   — Ne­a trecut viaţa şi n­am stat o dată măcar de vorbă.  văzută de Dromihete. schimbarea interesului însemna  schimbarea credinţei. Senin. oamenii erau nevoiţi de multe ori. Când îşi dăduse ea seama că n­ avea să mai poată umbla niciodată­n picioare. dintr­o veche­obişnuinţă­a fiecăruia din ei de­a nu vorbi cu nimeni  cum ar fi vorbit cu sine însuşi.   Dromihete nu mai avea pe lângă el nici o fiinţă căreia să­i facă rău prin  vreo nechibzuinţă. nu mai băuse şi nu mai vorbise cu nimeni. Şi ăl care poate pierde­un blid. zâmbetul unei  .  cum spusese cu privire la Bicilis. ci după. făptura aceea fără vârstă.

 Ăsta n­o să piară  niciodată. dar şi  câte fleacuri! Şi toate – doar de frică să nu piardă! Eu nu mai am ce pierde. cea depărtată i se pare că n­o să­l atingă niciodată. Cum se leagă de fiinţe şi de lucruri – însemnate unele.   — Ai răspuns fără prefăcătorie şi ca un adevărat cârmuitor. acum. oricât ne­am amăgi…”.   — Unchiule. câte umilinţe – atâta  cât are ce pierde. puţini s­ar  mai îmbulzi. tu eşti peştele­ăl mare care­i înghite. Decebal. Şi tot pe­atât de viclean. Un adevărat  cârmuitor e totdeauna­ncredinţat că el este cel mai bun. Eşti cel mai bun dintre toţi.   „Dacă vorbeşti atât de pe faţă. cred că nimic pe lume nu e mai primejdios decât prostia. o  face de frică să n­ajungă flăcările şi la avutul lui. n­aveam cum s­ajungem pân' la ei. „Câte cuvinte­nghite omul. Fiind prost. se gândi Dromihete.   — Unchiule.   — Eu mă fac numai că nu­l cred primejdios. cel puţin nouă dintre cele douăsprezece  căpetenii adunate azi la sfat mi­ar fi luat fără să şovăie locul. . Mi­ a mai rămas pe lume doar pământul străbunilor şi neamul din care mă trag. fiindcă altfel nu­şi putea închipui cum  nepotu­său. din a cărui gură nu­i fusese dat vreunui om să afle­o părere despre cineva – cei din jurul lui trezindu­se măriţi sau micşoraţi fără vreo lămurire.  Cine sare primul cu ciutura să stingă un foc n­o face de dragul celui păgubit. Nu văd în tine  apărătorul în fata romanilor. socot. dac­ai şti că altcineva ar cârmui ţara mai bine decât tine.despărţiri senine şi­mpăcate. nimeni nu­l crede primejdios. alteori nu trece de vârful nasului. Şi  romanii au să pună stăpânire şi pe ele.   — Fiindcă e prost şi­ngâmfat. ci doar asupritorul lor apropiat.   — Niciunul.  dârz. unchiule.   Dromihete încuviinţă din cap.   — Pentru ei. curajos. dumneata nu eşti încredinţat că sunt cel mai bun?   — Pentru o ţară ameninţată de năvălitori e bun un cârmuitor aspru. Primejdia  apropiată­l sperie pe om.   — Nici chiar tu.   — Aşa cum zici. nepoate.   — Unul singur: Druxilis. ca  în urma unei legături ascunse. înseamnă că tu socoteşti că n­ai  ce mai pierde”. ştiută numai de Rege şi de insul cu pricina. Pe câţi nu i­au izbit romanii şi nu le­am sărit nici noi în ajutor…   — Eram prea departe. fiindcă nimeni n­ar cârmui mai bine decât mine. Mintea omului are uneori bătaie nebănuit de lungă.   — Cum altfel s­ar putea ca atâtea neamuri să fie călcate­n picioare de  romani în loc să se unească­mpotriva lor? Toate neamurile astea dimprejurul  nostru nu ştiu cum să se mănânce­ntre ele şi fiecare­n parte cum să lovească­n noi.   — Decebal. în  aşa fel că niciunul nu părea uimit de­nălţare ori de coborâre – cum nepotu­său  îşi dezlegase limba fără nici o fereală.   — În urmă cu câţiva ani. i­ai  da puterea?   — N­aş da­o nimănui.

 omul ăsta nu trebui' să  păţească nimic. noi trebuie să ne purtăm bine cu omul  ăsta.   — Încercarea moarte n­are.   — Cât despre prostie – rămâne a mai mare putere pe pământ. într­atâta­i uimi şi­i înfioră. zise Decebal şi oftă scurt.   — De­o vreme încoace am luat ostatic un general rămas de­acum trei ani  cu trupele romane de la Porţi.   — Lumea n­o s­o schimbăm noi acum.   În cuvintele şi­n glasul Regelui se simţeau graba şi nerăbdarea celui  căruia timpul nu­i mai dă răgaz.   Decebal se posomorî.   — Vreau să spun că orice mi s­ar întâmpla.   — Unchiule. păşesc temători.   — Să nu uiţi că – nici la Roma. de la o vreme. .   Dromihete se uită­ntrebător la Decebal. e greu să ne­mpăcăm cu gândul că suntem toţi la fel: că nu  dăm niciunul liniştea şi­aşternutul nostru moale pentru gâlceava altuia. acum îl  auzeau parcă pentru prima dată.   — Nicăieri nu se­mbulzeşte nimeni să răscumpere ostaticii. nici în altă parte – nimeni nu este de ne­ nlocuit.   — Ştiu ce­aş face. pune­te­ntotdeauna­n pielea lui.   Decebal şi Dromihete rămăseseră locului.   Se opri ca şi când s­ar fi­mpiedicat de ceva. Cântau cocoşii. Cântatul cocoşilor.  măsurătoare a timpului ascunsă de fire în nişte păsări de ogradă. fiule.   Tăceau.  gata s­o despice­n două. Şi  sunt atât de mulţi şi proşti şi vicleni… Şi nimeni nu se teme de ei.   Decebal pricepu că bătrânului îi trecuse prin minte ce gând era acela. fiindcă nu pricepea de ce anume  trebuie să fie înştiinţat el de acest lucru. căci proştii şi viclenii au să­şi dea totdeauna mâna împotriva deştepţilor şi­a cinstiţilor.   Dromihete se uită la fel de­ntrebător. Şi li se părea că.   — Am un gând cu el.   — Aşa e de totdeauna. se gândi  Dromihete să vorbească mai desluşit. trebui' însă ţinut.  — Decebal.   Un sunet de trâmbiţă înalt spintecă liniştea limpede­a nopţii. Alte  trâmbiţe i se­adăugau de peste tot.   — Orice gând ai avea cu omul. Ca şi când  ţesătura deasă şi dibace a prostiei şi­a vicleniei ar fi şi­nceput să le­ncurce  picioarele.   — Tot ce­l sâcâie şi­l nedumereşte pe duşman e binevenit. orice s­ar întâmpla.  Închipuie­ţi ce­ai face tu în locul lui. gândul ăsta numai la sine e răul cel mai mare.   Glasul bătrânului sună blând şi­mpăciuitor. înălţându­se tremurate spre bolta cerului.   — Unchiule. Dromihete nu­ntrebă nimic. şi­aşa cum se­arată n­o s­o  schimbe nimeni niciodată. trei lucruri am a­ţi spune. Fiecare se iubeşte prea mult pe sine ca să aibă timp  şi de altul.

că ţi­am lăsat cuvânt. o vreme.   Se hotărî s­asculte făr­a mai pune­ntrebări şi făr­a se mai mira. Abia ne­ajunge­a cârmui o  lume. Aşa să le spui. mai e mult pân' la asfinţit?”. la casa unde fuseseră găzduiţi  oaspeţii. să nu pleci din  locurile noastre. Cu bine. Şi Regele îşi coborâse pleoapele.   Cu ea deodată vom cădea şi noi…   De vom cădea eu nu zic: „Vai de Roma!” .   Destul că îţi răpeşte toată viaţa. se gândi cu­amărăciune Dromihete. mergi sănătos!   — Cu bine. Înţelegerea lor de taină  era pecetluită. pe­acelaşi drum. ca să nu pun toate ouăle­ntr­un singur coş. cu ochii­nchişi. să dai pânza cui ai să crezi că­i vrednic să ducă taina mai departe. Decebal şopti ceva în urechea bătrânului ca şi când nu l­ar fi auzit.   Glasul bătrânului suna deodată plăpând şi rugător.   Coborî pleoapele.   — Decebal. Stătu aşa.   Nu este greu dar nici uşor nu e. şi la asfinţit  îşi dăduse ultima suflare. în sala de piatră.   Dreptatea noastră e puterea noastră. Decebal!   Bătrânul se uită scurt în ochii Regelui. unchiule. înălţând o rugă  puterilor de deasupra. mama lui Dromihete. şi pe urmă s­o storci. trebui' s­o­nmoi în apă. ca să poţi desluşi pânza pe care ţi­am dat­o. dar se opri. aducându­şi aminte că şi­n  unii oameni firea ascunde o măsurătoare a timpului­timp şi­a timpului  fiecăruia­n parte.   LONGIN: Nu avem vreme să pricepem tot. din zori tot  întrebase: „Mai e mult pân' la asfinţit.   Maică­sa.   — Şi. o rază roşie de  soare­n asfinţit păruse că­i desparte Regelui capul de trunchi. în ziua când murise.   — Povara cea mai grea acum vine: orice s­ar întâmpla. ca şi­n cocoşi. Dac­am să ştiu. eşti al treilea om – cei dintâi fiind Bicilis şi cu mine – care  trebuie să ştie unde­am ascuns lucrurile de preţ.   Prin inima lui bătrână şi plină de tristeţi pietrificate mai trecu un fior de  rea­prevestire asemenea celui de cu zi când.   „Dac­ar mai face viii ce zic morţii”.   — Unchiule.   — Unchiule.   — Grea povară pui pe umerii mei.  Dromihete vru să­şi întrebe nepotul cum de­şi făcea testamentul în faţa  unuia de două ori mai bătrân decât el. are să­mi fie frică de ce­aş  putea vorbi şi­n somn.   Se­ntorseseră­n tăcere. Nu­mi spune. precum bine­ai zis  dumneata – şi asta ştim doar noi doi – ţine petecul ăsta de pânză pe care e­ nsemnat locul unde se află partea din avutul vistieriei pe care numai Regele are dreptul s­o vadă. Să mai aibă cei care­or rămâne de cine­asculta. Când ai să simţi că ţi se­apropie ceasul. Nu vreau să ştiu.

 prizonier al Romei. Viţă verde iadăra. Pleoapele coborâte atunci pentru a umezi şi­a odihni globii care  usturau şi stăteau să iasă din orbite. aci ivindu­se la suprafaţă. Când puterile­i erau ca şi sfârşite şi uitată grija de­a­şi  .   De câte ori nu­i spusese bunica lui dinspre mamă. Stând întruna cu ochii deschişi îi simţea la un moment dat uscaţi. pentru scurt timp. din cauza  lor avea să moară.  judecăţile şi prejudecăţile Romei le cunoştea.  Ci­o spun în gura mare: „Vai de cei ce­or răsturna­o – vai de lumea  toată!”   M. Decebal. dacă aţipeala –  toropeala care­l dobora din când în când dup­atâta veghe – se putea numi  somn. Bocet din Maramureş. cum să ţipe mai tare.   Cam pe când se pregătea să­mbrace toga virilă.   Da­ţi­oi aor şi argint. odată pierdut. şi fără  să te gândeşti la ce­ar putea zice lumea.  înţepeniţi. În joaca şi­n  exuberanţa lor de­adolescenţi care nu ştiau cum să se stropească mai tare unii  pe alţii. în uitarea de sine şi de altul pe care­o dă învăluirea unei ape­n curgerea ei domoală sub razele molcome­ale unui asfinţit de toamnă caldă. Cât ai vre tu să trăieşti?   Viţă verde iadăra. un zid despărţitor între două­ncăperi în care se afla­ nchisă viaţa lui. prizonier a  doi stăpâni – căci altfel cum să numeşti pe cel cu drept de viaţă şi de moarte  asupra ta? – doi stăpâni. minute­n şir. teama de­a se face de râs îi biruise groaza. Într­una. Să nu mă pui în pământ. Viţă  verde iadăra.   O. ce ţi­aş pofti. în cealaltă. Viţă verde iadăra.  viaţa fiind singurul bun pe care nimeni nu ţi­l poate da înapoi. ce gândeşti?   Viţă verde iadăra. cu trupuri şi  cu suflete mustind de sevă. Ne­ndurarea. prizonier al unui rege  barbar. oricare ar fi fost aparenţele. în dezlănţuirea lor de vietăţi tinere. În  primele clipe.   Lui Gnćus Pompeius Longinus îi pierise demult somnul. Longinus nu­şi  putea muta gândul de la ele şi nici nu se putea opri să şi le repete până la  istovire. nimeni nu­şi dăduse seama că tânărul stăpân nu face  tumbe­n apă. Gnćus Pompeius Longinus. Viţă verde iadăra. aci cufundându­se cu totul.  de nimic ce­ţi poate cinstit păstra viaţa nu trebui' să te ruşinezi şi că trebuie să  te fereşti de tot ce­o pune în primejdie. omule. Gnćus Pompeius Longinus. ci că se  luptă cu moartea. într­însele se născuse. Gnća Pompeia că. de­asemenea.   RAPSOD ANONIM. obloanele­acelea subţiri şi plăpânde i se  păreau. fără să te ruşinezi.  scăldându­se­n Tibru cu nişte sclavi de vârsta lui. în timp ce laudele şi­admiraţia n­au înviat pe nimeni. nimerise­ntr­un vârtej. unul mai neîndurător decât altul. Deşi învinuirile pe care şi le­aducea  lui însuşi nu serveau la nimic şi hotărârea lui era ca şi luată. La mine când îi vini. Din faţa hulei şi­a dispreţului au  scăpat mulţi cu zile. Cu privire la ne­ndurarea  căpeteniei barbare n­avea nici o îndoială.   OMNES UNA MANET NOX. EMINESCU. într­o zi de arşiţă.   O moarte.

păstra intactă demnitatea, într­o zbatere care, fără ajutor, ar fi fost ultima, 
strigase „Ajutor!”. După ce­l scoseseră pe mal, după ce­l învârtiseră de picioare,
cu capul în jos, ca să dea afară apa­nghiţită, când îl văzuseră că, în sfârşit, îşi 
venise cât de cât în fire, abia atunci îi apucase groaza pe bieţii sclavi. 
Dezmeticindu­se şi deschizând ochii, cum stătea­ntins pe nisip, Gnćus îţi 
plimbase privirea pe chipurile lor pierite. Stăteau toţi roată în jurul său, ţepeni 
ca nişte stane de piatră. Atâta groază împietrită pe feţe îl făcuse pe Gnćus să 
creadă că e pe lumea cealaltă şi că vede umbrele fumurii ale Hadesului. Doar 
goliciunea lui şi­a lor i se păruse­un semn din lumea celor vii. „Vă mulţumesc, 
prieteni”, izbutise el să­ngaime. Cuvintele­acestea – spuse din toată inima şi cu 
gândul de­a arăta sclavilor că sunt momente­n viaţă care şterg deosebirile 
dintre oameni – nimeriseră ca o scânteie peste­un sloi de gheaţă. Nici o 
tresărire – pe chipuri, în ochi – nici o lumină. Doar răceala unei învinuiri mute. 
Aceeaşi răceală o văzuse de­atunci încolo, după fiecare luptă, în ochii 
legionarilor, în timp ce vreun comandant – el, de pildă – făcea elogiul celor 
căzuţi. De când i se deschiseseră cât de cât ochii pentru toate câte se aflau pe 
lume, Gnćus Pompeius Longinus băgase de seamă că cei de sus, chiar când 
fraternizau cu cei de jos, nu abandonau o anumită măsură: cea care, de fapt, 
păstra neştirbite ierarhiile. Acelaşi lucru se putea spune şi despre fraternizarea 
de jos în sus; tot acceptare limitată şi strict ierarhizată era şi­aceea.
 
Gnćus Pompeius mergea până la a crede că, măcar individual, unul de 
sus – în sufletul său – îl putea adopta, îl putea emancipa total pe unul de jos, 
în timp ce­acesta păstra totdeauna rezerve şi­avea intoleranţe faţă de cel de 
sus. Stăpânii petreceau nestingheriţi în faţa sclavilor, dar niciodată sclavii în 
faţa stăpânilor. De teamă, de ruşine? Nu. Fiindcă nu­i socoteau de­ai lor. 
Fiindcă­i respingeau, îi excludeau. Stăpânii se simţeau vinovaţi adesea faţă de 
sclavi, aceştia – niciodată faţă de stăpâni.
 
Comandant plin de omenie, Longinus făcea tot ce­i era cu putinţă pentru 
a­şi cruţa legionarii şi pentru a nu le primejdui fără folos viaţa. Ducea acelaşi 
trai cu ei în toate campaniile. Dar nu era victorie sau înfrângere după care să 
nu simtă ostilitatea mută a trupelor faţă de el. Nu faţă de Gnćus Pompeius 
Longinus care s­ar fi făcut vinovat de ceva anume, ci faţă de el, comandantul.
 
În viaţa fiecărui comandant, fie că şi­o mărturisea sau nu, erau momente
de­ntrerupere­a comunicării cu subordonaţii, momente­n care­aceştia lăsau să 
se bănuiască ostilitatea imemorială a subordonatului faţă de căpetenie. Pentru 
Gnćus Pompeius, acela era momentul supremei singurătăţi şi­al supremei 
umilinţe­n faţa vieţii. Încerca, după ce­ncepea să­şi revină din deprimarea­n 
care­l azvârleau – acesta era cuvântul – muţenia legionarilor şi privirea lor 
goală, încerca să tălmăcească această ostilitate fără cuvinte, cea mai rea dintre 
toate. Luându­se pe el măsură a lucrurilor, se gândea ce privire­ar fi avut el şi 
ce cuvinte dacă, în aceleaşi împrejurări, s­ar fi aflat în faţa Senatului şi­a 
Principelui. Cum ar fi tălmăcit el propria privire şi propria muţenie? Fiindcă 
nici el n­ar fi avut de spus cuvinte. O singură tălmăcire i se părea cu putinţă: 

„Cui prodest?”, întrebare ce cuprindea nu doar esenţa oricărei jurisprudenţe, ci
şi pe cea a tuturor mobilurilor omeneşti.
 
Împărţirea prăzii şi petrecerea ce­i urma, sfârşită totdeauna­n beţie, 
atenuau nemulţumirea surdă pe care, asemenea unei seminţe de boală 
ascunsă, o poartă cu sine gândul deşertăciunii. Cui prodest? Cui foloseşte?! 
Cinstit cu sine însuşi, în faţa rugurilor care­n curând urmau să mistuie dovada
atâtor vieţi pierdute, Longinus cu greu găsea cuvintele de glorificare­a Romei, 
cuvinte­n care nu credea şi care sunau sacadat şi rece ca nişte pietre izbite­ntr­
un scut.
 
Cine, ce era eterna, glorioasa, invincibila Romă, pentru care se stingeau 
atâţia oameni, pentru care alţii mai norocoşi sau mai nenorocoşi – cine­ar fi 
putut spune? – o viaţă trăiau departe de locurile şi de familiile lor?
 
Cine, ce era această Romă?
 
În timp ce magnifica măsura Cetatea şi­i elogia pe morţi şi pe 
supravieţuitori, cuvintele lui se precipitau. Urechea mai puţin dedată cu 
nuanţele putea lua enervarea care mocnea în ele drept participare şi entuziasm.
Legionarii oricum n­ascultau discursurile comandanţilor. Unii, de altfel, nici nu
ştiau atâta latină ca să le­nţeleagă. O­ndelungată practică­i învăţase însă pe 
toţi ca la fiecare pauză a discursului să izbucnească­n urale. Dovadă formal 
indiscutabilă că spusele comandantului exprimau gândurile lor. Dacă vreun 
soldat îi asculta cu­adevărat discursul, pentru comandant era mai bine să nu 
se uite la el.
 
Cine, ce era în clipele­acelea Roma pentru Gnćus Pompeius Longinus? 
Principele? Senatul? Nu se­mpliniseră nici doi lustri de când principele era 
Domiţian, vietate crudă, insidioasă şi desfrânată care, exaltând ce este mai 
josnic şi mai detestabil în om, transformase delaţiunea­n politică de stat şi 
procesul de intenţie­n condamnare la moarte. Orice bănuială cu privire la 
vreun dubiu al cuiva asupra augustei sale persoane mărea lista condamnărilor 
la moarte şi­a bunurilor confiscate­n favoarea aceleiaşi auguste persoane.
 
Longinus îşi amintea cuvintele spuse de Tacitus odată, când se aflau 
doar ei doi pe promenadă: „Repulsia lui Domiţian faţă de omul care gândeşte 
este asemenea repulsiei noastre faţă de gângăniile primejdioase ori parazite: le 
strivim instinctiv sub talpă. Să nu uiţi asta, Gnćus, ţi oricum să n­o repeţi, 
dacă vrei să nu ne tăiem amândoi vinele ori să ne mănânce ţânţarii de vii!”.
 
Cine, ce era acea Romă? Senatul, care demult nu mai avea legătură cu­
nţelepciunea senectuţii de la originile sale republicane, ci ajunsese­o liotă de­
mbuibaţi din neam în neam ori de parveniţi hămesiţi de onoruri, de arbori 
genealogici şi de opulenţă, fără cuvânt în faţa tiranului, făcând pe adormiţii cât 
acesta era treaz şi pe victimele când se schimba tiranul? Cancelaria Principelui,
oare? Compusă din liberţi făţarnici şi obraznici, puşi pe căpătuială, tâlhari 
care­nvârteau pe degete împărat, senat, plebe, pugilatori, quadrigarii, 
gladiatori, negustori, cărora nu le mai ajungeai cu prăjina la nas şi cărora, fără 
plocon, nu le mai puteai pune­n palmă o petiţie, uniţi între ei ca o imensă 
familie, pe care n­aveai cui să­i reclami, într­o corupţie care­ncepea cu sclavul 

şi sfârşea cu împăratul? Plebea, cumva? Muşuroi colcăind de gângănii leneşe, 
mişună care, pentru a­şi îndestula burta, îşi începea ziua cu­o temenea ipocrită
în faţa unui patron – la fel de ipocrit în mărinimia lui – şi care, după ce greul 
ăsta trecea, se­ndrepta fără grabă spre terme ca să­şi asigure o condiţie fizică 
numai bună pentru urlat în arene, unde­şi sfârşea „istovitoarea” activitate 
zilnică? Plebea, care nu­şi mişca picioarele decât după pomenile de la 
particulari şi de la stat, care nu mai da din mâini decât pentru a­şi vârî 
mâncarea­n gură; plebea, aidoma cu­o căpuşă ajunsă apodă de­atâta supt 
dintr­o găină grasă?
 
Cine, ce era acea Romă? Acei bieţi năpăstuiţi care, pentru­nchipuirile lor 
inocente, pentru visele lor cu ochii deschişi, erau aruncaţi fiarelor în arene, în 
faţa unui public mereu însetat de oroare, îndemnat la sete de oroare, ca să nu­
şi pună­ntrebări şi ca să nu­şi dezmorţească mintea? Acei visători prea visători,
care mureau cu un zâmbet de beatitudine pe chip şi cu ochii spre­o vedenie, 
prea umili, prea creduli ca să nu poată fi manevraţi, credincioşii unui iudeu 
răstignit printre­atâţia alţii – pe vremea lui Tiberiu, parcă? Preavisătorii aceştia,
care­şi sporeau mereu numărul, cu prea multa lor blândeţe şi cu prea multul 
lor dezinteres pentru cele pământeşti, să fi fost, oare, sămânţa unei noi tiranii 
care, într­o bună zi, avea să ceară sacrificiu de vieţi omeneşti în numele zeului 
ei blând, bun şi drept, care luase, zice­se, chip de om, căci lumea nu cunoştea 
zei care să nu fi cerut sacrificii? Să fi fost ei o sămânţă chiar atât de 
primejdioasă încât Roma, tolerantă cu toate credinţele, dintre care­adoptase 
atâtea, să le dea importanţa de a­i transforma­n martiri? Să fi fost ei mucigaiul,
pecinginea care să roadă pe dedesubt impunătorul edificiu al Romei?
 
Dar astea erau alte întrebări.
 
Ce era pentru el Roma în faţa rugurilor celor învinşi? (Căci nu ştia cum 
să­i numească altfel pe cei morţi într­o bătălie, fie ea şi victorioasă.) Peste 
paraponul acestor imagini, rod al extenuării unor campanii între care Gnćus 
Pompeius Longinus nu apuca să răsufle, peste revolta de nereprimat la vederea
atâtor bărbaţi răpuşi, unii rămaşi cu ochii deschişi, pironiţi spre cer, într­o 
acuzare eternă, peste sentimentul zădărniciei şi poate ca o reacţie împotriva 
zădărniciei, în gândul lui, peste­aceste imagini se înălţa în cele din urmă ca o 
nălucă uriaşă, omnipotentă şi omniprezentă, Roma a cărei brazdă inaugurală 
fusese trasă de mult în legendă, Roma ridicată cu credinţă de oameni harnici şi
pricepuţi, Roma peste care trecuseră incendii, ciume, crime, dezbinări, împăraţi
smintiţi cărora li se damna numele şi li se sfărâma efigia de pe monumente, 
monumente ale grandomaniei, dar şi­ale grandorii, se înălţa Roma 
indestructibilă, în ciuda atâtor strădanii de distrugere din partea sorţii şi­a 
oamenilor, Roma celor şapte coline, paznici de neclintit ai întregii Peninsule, 
Roma de unde porneau în lume drumuri civilizatoare, cetate solară al cărei 
sens tainic, pentru Gnćus Pompeius Longinus, putea fi asemănat doar cu 
sensul la fel de tainic – îndreptat spre o finalitate indescifrabilă, dar de 
netăgăduit – al vieţii omeneşti. Această imagine­a eternităţii, din a cărei 
alcătuire făcea parte şi el, îl împăca pe Longinus cu soarta lui, cu soarta­n 

general, cu viaţa lui de legionar, cu sine însuşi, într­un sentiment de pietate 
filială faţă de Cetatea­mamă. Acesta era momentul în care Gnćus Pompeius 
Longinus se simţea mai mult ca oricând civis romanus.
 
Discursurile funebre ale acestui comandant supus neliniştii, 
amărăciunii, deznădejdii şi, mai ales, îndoielii – ca orice fiinţă gânditoare – dar 
nu mai puţin devotat cetăţean al Romei, nu sfârşeau niciodată apoteotic: se­
ncheiau prin cuvinte simple, care cereau îndurare, linişte şi pace purure 
puterilor mai presus de om, pentru sufletele celor căzuţi întru gloria şi întru 
eternitatea Cetăţii. După momentul de reculegere, în care­i mai privea o dată pe
cei aureolaţi de experienţa supremă, Gnćus Pompeius Longinus făcea semn să 
se­aprindă rugurile şi să se dea onorurile.
 
Odată încheiată ceremonia, seninătatea pe care i­o aducea ruga adresată 
puterilor nevăzute – în a căror existenţă Longinus credea, dincolo de 
materializarea, în temple şi­n statui, a ideilor omeneşti despre divinitate – se 
retrăgea iară din faţa tristeţii ce­i năpădea sufletul şi­a dorinţei de singurătate, 
asediată de incertitudini, de întrebări şi de­o neobosită îndoială. Se gândea la 
cei prefăcuţi în cenuşă, dintre care unii nu văzuseră niciodată Roma, nu­i 
cunoscuseră limba – mobilurile Romei fiindu­le, în cel mai bun caz, străine, 
dacă nu ostile. Străinii aceştia, sacrificaţi pentru o cauză asupra căreia se 
concentra partea cea mai supărătoare a­ndoielilor sale, luau pentru Gnćus 
Pompeius proporţiile unei mari ameninţări. Edificiul Romei se­nălţa tot mai 
sus, dar cu mai multe straturi de cărămidă nelegată cu mortar, straturi ce se 
lărgeau îndepărtându­se de perpendiculara pe temelie a oricărui zid corect 
clădit. Edificiul Romei semăna tot mai mult cu­o pâlnie în echilibru şovăielnic. 
Străinii aceia luptau pentru Roma fără să crâcnească. Tăcerea nu e totdeauna 
semn de­adeziune. Singurele momente când păreau să participe – şi nu doar 
fizic – la viaţa Romei erau cele când, nemaiţinând seama de Senat şi de ierarhii,
legiunile se supărau şi­şi proclamau (niciodată nu se ştia dacă fără o instigare 
prealabilă) un împărat. Fără să fi fost adept al procedeelor favorabile dezordinii,
în sinea lui, Longinus dădea dreptate legiunilor s­aleagă ele împăratul, fiindcă 
ele­ntindeau şi apărau imperiul.
 
„Se cunoaşte că n­am aspirat niciodată la supremaţie; altfel aş fi fost 
pentru legitimitatea procedeelor. Nici complotul n­ar fi fost de lepădat. Nici 
adopţiunea”, îşi zicea Longinus, şi se­nsenina de­un zâmbet când îşi dădea 
seama câte forme îmbrăca un singur conţinut.
 
De câte ori se ivise prilejul, se uitase atent la Traian în timpul 
ceremoniilor funebre. Nu citise pe chipul lui nimic altceva decât se putea citi în 
împrejurările obişnuite. Poate colţurile gurii i se lăsau ceva mai mult, iar cutele 
– care­ncepeau de lângă aripile nasului şi coborau ca două brazde, mărginindu­
i bărbia – se­adânceau, accentuând aerul sever al chipului. Nimeni nu se putea
lăuda să­l fi văzut vreodată pe Traian pierzându­şi cumpătul de bucurie ori 
ieşindu­şi din fire de supărare. Dacă stăpânirea de sine se datora educaţiei şi 
mai ales auto­educaţiei – dacă, deci, era voită şi dirijată – sau dacă era pornită 
din adâncul firii lui, din îmbinarea umorilor, cine­ar fi putut spune? Câţiva 

apropiaţi? Poate. Longinus se­ndoia. Deşi martor al unei bune părţi a vieţii lui 
Traian (şi nu a celei mai lipsite de­nsemnătate), pentru el, Traian rămânea la fel
de impenetrabil ca şi la­nceputul cunoştinţei lor. Cunoscându­i consecvenţa­n 
disciplină, cât şi simplitatea comportamentului fără meandre şi fără 
ascunzişuri, Longinus nu s­ar fi încumetat, totuşi, să prezică vreo mişcare a 
camaradului său de arme din atâtea campanii. Fidel lui Domiţian – sub domnia
căruia­şi începuse cariera civilă, numit fiind în diverse magistraturi, precum şi,
de fapt, şi pe cea militară, de anvergură – Traian nu lăsase­o clipă să i se 
bănuiască vreun gând de dezaprobare cu privire la acest împărat şi la politica 
lui, ceea ce nu­l împiedicase, după moartea lui Domiţian, să spună despre­
acesta că fusese cel mai rău dintre cezari, dar că ştiuse să­şi aleagă prieteni 
buni, printre care era limpede că se număra pe sine însuşi.
 
Multă lume, şi mai ales cine­avusese de suferit pe vremea lui Domiţian de
pe urma delatorilor, se­aşteptase ca noul împărat, general încercat şi „cel mai 
bun cetăţean”, om în plină putere, să n­o mai scalde cu­acei profesionişti ai 
denunţului – datorită cărora căzuseră­atâtea capete şi se destrămaseră­atâtea 
familii – cum o scăldase Nerva, om bătrân şi şubred, precum avea s­arate 
domnia lui atât de scurtă. Nerva dăduse câteva rescripte – măsuri timide – 
împotriva unor delatori mărunţi, cu cei importanţi luând însă chiar masa, din 
când în când, după câte spuneau gurile­rele. Nici Traian nu luase măsuri 
contra marilor delatori – oameni bogaţi, influenţi, făcând parte din puternice şi 
inextricabile ţesături de relaţii şi de interese – pe care, zgândărindu­i, riscai să 
dezlănţui un val ameninţător de ostilitate, ci se mărginise la o demonstraţie­n 
stare s­astupe gura publică, mereu căscată, şi s­arunce­un fel de ţărână 
formală­n ochi, ţărână de care oamenii sunt atât de­amatori, trimiţând în voia 
vuiturilor o corabie plină cu delatori mărunţei, prin pedepsirea cărora nu se 
stârnea nici o animozitate primejdioasă. Consecvent ideii de ordine şi de 
disciplină – de asta Longinus nu se­ndoia – pe care voia s­o impună­n viaţa 
Cetăţii, deşi convins că Domiţian fusese cel mai rău dintre cezari, Traian 
lăsase, în liniile mari şi importante, lucrurile să se potolească de la sine, morţii 
să­şi doarmă somnul din care nici o dreptate tardivă nu­i mai putea scula, viii 
să­şi reia locurile din care cel mai rău dintre cezari îi izgonise, iar timpul, 
vindecător fără pereche, să le­nchidă încet­încet rănile şi s­aştearnă­n suflete 
colbul uitării. Pentru ca, încă de la­nceput, să ştie tot natul că disciplina nu era
obiect de târguială – cum se întâmplase, de pildă, atunci când Casperius 
Ćlianus, prćfect al prćtoriului ţi sub Domiţian, şi sub Nerva, se tot tocmise cu 
Nerva în privinţa ucigaşilor lui Domiţian, pentru ca apoi, încălcând autoritatea 
imperială, Ćlianus să­i ucidă pe ucigaşi – Traian, ajuns împărat, îl chemase­n 
Germania pe­acest Casperius şi, o dată cu el, şi pe ceilalţi răzbunători ai lui 
Domiţian şi le luase capetele.
 
Pliniu, qućstor, tribun ţi prćtor sub Domiţian – atât de abil, încât reuşise 
să­şi păstreze funcţiile, domiciliul şi capul, deşi susţinuse, sub cel mai rău 
dintre cezari, procese­n care­l avusese adversar pe Regulus, unul dintre cei mai
abjecţi, mai influenţi şi mai temuţi delatori – văzând care este atitudinea 

  „Marcus. totodată.  Învăţat să­şi ascundă gândurile şi să­şi ţină gura. o dată. Longinus îl întrebase: „Marcus. venise destul de târziu  aşa­zisul nou răspuns. aş începe cu­o­ntrebare:  tu crezi că este cea mai bună?”. Traian desigur. este cea pe care­o cere momentul”. când eşti primul cetăţean al Romei. Longinus.   Gnćus Pompeius Longinus făcea parte dintre cei foarte surprinşi de  asprimea lui Traian. furat totuşi de  replică. Tot  Pliniu. „Bănuiam”. umilul tău camarad de arme. murmurase Longinus. deşi  pricepuse că împăratul nu se afla într­o dispoziţie de conversaţie şi cu­atât mai  puţin de confidenţe. despicată. spunea. Traian făcuse gestul cel mai sincer şi.   Dezamăgirea şi ironia din acest singur cuvânt cu mai multe­ascuţişuri şi  cuprinzând mai multe obiecte­ale dubiului îi accentuase lui Traian starea de  indispoziţie pe care i­o pricinuise convorbirea cu vechiul său camarad de arme. pe tonul cu care­ar fi comunicat cel mai obişnuit lucru. de Longinus. convins că era bine ca primul cetăţean al  Romei să afle părerea onestă a altor cetăţeni cu privire la treburile publice.  Casperius Ćlianus ţi aliaţii săi întru răzbunarea lui Domiţian. „Apăsat”.actualului imperator faţă de trecutul apropiat. De fapt.  Simţea că.   Fără să clipească. poate. după moartea lui Nerva. ucigaşi  fără de care n­ar fi ajuns împărat. bună sau rea. luând capetele răzbunătorilor lui Domiţian.   Primii care nu se­aşteptaseră la această măsură din partea unui împărat  care jurase că nu va lua viaţa nici unui senator fuseseră. Traian rostise cât se putea de scurt: „Politica  Romei. cu limba lui subţire şi.  „Marcus. Cum altfel s­ar fi  putut interpreta graba lor de­a se prezenta la chemarea noului suveran? Acesta nu le dăduse timp să­şi revină din uimire şi nici să se căiască.  cercul celor care­i vor cântări faptele cu ochii de pe vremea când nu era  împărat avea să se micşoreze. continuase. Pliniu spusese faţă de câţiva intimi că. şi mersese tăcut mai  departe alături de Traian. alta prćfecţii prćtoriului!”. îi răspunsese  Traian. Şi să ştii: nu­i uşor să fii primul… nicăieri”. Nu erau puţini  cei care se miraseră de asprimea inaugurală a proaspătului înscăunat. cum se simte omul pe umerii  căruia se sprijină cel mai important imperiu al lumii?”. prompt. devenise unicul  conducător. afară de cei câţiva membri ai propriei familii şi. cu­acelaşi  ton ca şi la primul răspuns. pentru  lămurirea celor care nu uitau jurământul noului imperátor „Una sunt senatorii. Tot mai des îşi dădea seama cum o nouă poziţie  socială aduce după sine un nou punct de vedere asupra celui urcat sau  . acum. te­ntreb: este­atât de bună această  politică încât să nu merite a fi schimbată? Când îţi pun întrebarea. cel mai plin de  recunoştinţă din viaţa lui: răzbunase moartea ucigaşilor lui Domiţian. eu. fără­ndoială. îmi îngădui să­ţi  spun şi eu ce cred despre politica imperiului. Când Traian. dăduse drumul gândurilor atâta  vreme zăgăzuite şi­l declarase şi el pe Domiţian cel mai rău dintre cezári. după unele păreri. „Mai mult decât ţi­am spus nu­ţi pot spune. mă gândesc la dispersarea forţelor noastre­n lumea largă”.  neuitând să­l opună mereu celui mai bun dintre principi. fără ca vreun muşchi al feţei să­i tresară.

 Te­ntrebi până la urmă cine pe cine a­nvins. Mărirea te punea sub lumina unui mare semn de­ntrebare. cine pe cine a­ nghiţit…”. Mă­ntreb un singur lucru: Marcus Ulpius Traianus  gândeşte în sinea lui despre politica Romei la fel cu Marcus Ulpius Nerva  Traianus. „Gnćus. cu gândul la aceeaşi fatalitate cu două feţe. le tăiem drumuri. „Gnćus. . Cei care nu ştiau să se spele – învaţă. care singure îţi  aduseseră căderea binemeritată. îi civilizăm.  Lui Longinus i se păruseră sincere­aceste cuvinte care prezentau starea  imperiului ca pe­o fatalitate şi. în orice caz sufleteşte: atitudinea nimănui faţă de tine nu mai era cea de dinaintea măririi. fiindcă provin  dintr­o familie de provinciali?”. amintindu­şi că doar un an îi  despărţise. pentru­a duce sinceritatea  până la capăt. Când coborai erai părăsit. crezi că eu am încetat să mai fiu roman. continuase: „Până la moartea lui Domiţian ai fost un executant  disciplinat”. „Pe unde ne ducem tăiem drumuri. în  Peninsulă…”. zidim  terme. „Marcus Ulpius Traianus trebui' să se­obişnuiască a­i da  ascultare lui Marcus Ulpius Nerva Traianus”. pe el şi pe Traian. pe vremea răposatului Domiţian. În mine vei avea totdeauna un legionar disciplinat. Traian şi Longinus începeau să se privească  unul pe celălalt cu alţi ochi decât înainte ca Marcus Ulpius Traianus să fi ajuns Marcus Ulpius Nerva Traianus. Iar noi ce facem? Ne depărtăm tot  mai mult de Roma şi ne corcim cu­aceşti candidaţi la romanitate: încetăm noi  să mai fim romani. (Ca noi toţi. Orice schimbare de ierarhie te  ducea spre singurătate. iar însuşirile păleau şi nu  mai erau suficiente pentru noua ta poziţie. care nu­ţi va discuta ordinele. îi  spusese lui Traian. oprindu­se din mers ţi  privindu­l drept în faţă – drumul pe care­a apucat­o Roma e fără­ntoarcere!”. cei care nu ştiau să  citească – învaţă.)  „Acuma tu dispui. tonul Imperátorului nu mai fusese impersonal. se gândise el s­adauge. privind spre Răsărit. Traian se gândise că era bine să­i dea o explicaţie a părerilor sale. la consulat. Învaţă până la urmă chiar şi­un fel de latină. le­aducem  binefacerile Cetăţii. îi civilizăm”. îi înfrângem şi­i romanizăm. nu ajung toţi provincialii Seneca şi  nici împăraţi”.   Pentru a­ndulci un pic asprimea replicilor care nu erau chiar cele menite  să­l apropie de vechiul camarad de arme. „Marcus. se gândise Longinus să fie sincer. de unde credea el că soarta avea să­şi  trimită mesagerii: „Fără­ntoarcere?! Cu­o singură întoarcere: la origine. iar cei care te părăseau îşi motivau  totdeauna laşitatea şi oportunismul prin defectele tale. dacă nu  public. chiar crezi că într­o zi Roma are să fie redusă la  Peninsulă?”. îi romanizăm. Şi. Pentru prima oară în această discuţie. construim şi instaurăm ordinea.   De la această întrevedere. ducem peste tot spiritul Cetăţii şi le  oferim tuturor un fel de viaţă la care nici n­au visat. De data asta se oprise din mers Longinus şi­l privise pe  Traian drept în faţă.  Marcus. în al cărui  glas lui Longinus i se păruse că desluşeşte oarecare părere de rău. Când urcai. Nimeni nu­ţi mai vorbea liber ca înainte şi nimeni nu te mai  accepta ca înainte.  Defectele tale nu mai aflau îndurare în faţa nimănui. „Îi civilizăm. le pietruim. „Gnćus – i se­adresase. le construim. înălţăm clădiri. răspunsese împăratul.  după ureche. erai şi­atunci părăsit.coborât. împăratul?”.

 nouă bărbaţi în straie de pănură albă. cu bravură copilărească. Longinus continuase să­şi  expună presupunerile­n legătură cu buna­credinţă a regelui barbar. După­nfăţişare (tuciuriu. la consecinţele acestei bravuri (pe care curând avea s­o numească bravadă). Străinii se opriseră­n faţa porţii prćtoria.  Rememorându­şi viaţa. pe malul Tibrului. „Roma e departe. neavând secrete. Lucius. Aşa­zisa încredere în regele barbar nu­şi afla faţă de  Longinus însuşi scuza unei greşeli scuzabile. C. Longinus –  chemat de vigilia turnurilor din faţă. i­o arătase  vicleanului rege barbar. Senatului”. neobişnuite prin partea locului). că n­ar îndrăzni…?!”. În urma unui scurt conciliabul  . Fusese poftit de regele  barbar pentru convorbiri în legătură cu anumite amănunte privind pacea­ ncheiată de Senat cu dacii în urma ultimei campanii. stăpâne”. Lucius. coroiat. Şi dacă are de spus ceva. la viaţa lui de pân­atunci ori la timpul pe care­ajunsese  prea târziu stăpân. de ce nu trimite la  Roma delegaţi împăratului. cu evreu ori cu grec. Longinus îşi dădea seama că doar în fragedă  copilărie mai avusese­atât de mult timp cât avea­n singurătatea captivităţii la  regele barbar. „Stăpâne.   Trimişii lui Decebal. îşi luase  Lucius curajul să vorbească. Om de acţiune. mereu  retrăgându­se. ducând de tânăr viaţă de tabără şi gustând doar  arareori confortul Romei (cu bâzâitul lui de zvonuri. comandant de armate (mereu atacând. sosiseră în  faţa castrului la ora adunării de dimineaţă a trupelor.  Decebal îl anunţase pe general că putea să­şi ia pe oricine dorea în suită. Nouă dintre ei sunaseră din tulnic. răspunsese Longinus cu melancolie. pe libert pe după umeri – spusese: „Nu te gândeşti. mereu  atent la disciplina trupelor). a îndrăznit atâtea pân­acum… şi­apoi teme­te mai mult ca de orice de fiara­ncolţită. generalul – luându­l. Pentru a­l  convinge pe Lucius şi pentru a se autoconvinge că primejdia nu putea fi decât  o­nchipuire. ar fi prea târziu”. se obişnuise­a gândi cu  voce tare. mereu construind limesuri pentru stăvilirea barbarilor. din  care însă nu se ştersese­accentul latinei vorbite­n Egipt. în  primele zile ale captivităţii. apoi.  „Oricum. În stânga celor nouă daci mergea un al zecelea bărbat. străinul cu­nfăţişare  de oriental comunicase mesajul lui Decebal. rămăseseră nemişcaţi ca pentru­aşteptare lungă. de bârfe şi de intrigi). întins mai mult mort decât viu. cu părul  şi cu barba numai inele de­un negru arămiu) şi după opulenţa hainelor  (încărcate cu fir de aur. cu sirian. ca spor de argument. Printr­o  pâlnie porta­voce fuseseră­ntrebaţi ce vor. Longinus nu putea spune că nici  prin minte nu­i trecuse că i se­ntindea o capcană. buzat. În ochii slujitorului citise mustrarea din perechile de ochi care­l  priviseră cu ani în urmă. Longinus nici nu ştia la ce să se gândească mai  întâi: la­ncrederea de neiertat pe care.1. Eu sunt mai aproape  şi reprezint aici Senatul şi poporul roman”.  Făcându­se că nu pricepe semnificaţia acelei priviri. „Să nu te căieşti. ceea ce­i comunicase în primul rând  libertului său. Într­o latinească de om şcolit. cea din 855 U. pază căreia străinii îi fuseseră anunţaţi de  posturile din afara castrului – vedea grupul celor zece apropiindu­se. acest al zecelea delegat semăna a corcitură de armean. faţă de care.  înţepenindu­se­n şa.  Longinus se gândise să meargă singur. ca şi când  faptul s­ar fi şi consumat.

 Longinus pricepuse numaidecât că avea a face cu oameni de rând. Cel puţin aşa se spunea. n­aveau arme­asupra lor. atât de­asemănători cu ţăranii din Peninsulă şi cu cei de pretutindeni. Longinus n­avusese timp să se uite la daci. că erau din  acelaşi neam cu femeile care. fuseseră­nfăţişaţi  generalului.   Uitându­se la aceşti nouă bărbaţi pletoşi. Sacrificarea lor n­ar fi însemnat  o mare pierdere pentru daci. Longinus văzuse ce făceau  sarmaţii cu prizonierii: îi ciopârţeau şi le dădeau drumul să se târască –  mizerabile cioturi şiroind de sânge – înapoi la trupele romane. ne­ndrăznind să se­atingă de mâncarea şi  de băutura cu care generalul îi cinstise ca pe nişte oaspeţi ce se aflau. Dar parcă nici sarmaţii. în timp ce­l asculta pe Kikinis. ca să­şi dea  acolo sufletul. bărboşi şi mustăcioşi.  care ştiau ca nimeni altul să­ntindă capcane şi să se facă una cu iarba. chiar de i­ar fi  făcut bucăţi. după cum se dovedise. şi n­aveau nici cetăţile lor. ci doar împietrirea unei răbdări netulburate pe care­ o lasă viaţa asupra omului învăţat cu greul. şi tigrul  era o pisică paşnică până ce nu era vorba de hrană. Ei erau  duşmanii care trebuiau învinşi. ci erau doar nişte inocenţi mesageri – vorba venea „mesageri” –  căci singurul care cuvânta cu mărimile romanilor era străinul. Acum lua aminte în voie la oamenii simpli din  faţa lui. şi­i înţepau mărunt până când  aceştia­şi dădeau sufletul. cu  frunzele. pe care căciulile miţoase trase până peste sprâncene le­ntunecau şi  mai tare. adevăratul purtător de cuvânt al  regelui Decebal. cu pietrele.între general şi ofiţerii din castru.  care nu umblau cu ascunzişuri fiindcă nu cunoşteau şi nici nu bănuiau gândul stăpânului lor. Pe feţele  lor nu se vedea nici o urmă că ar fi priceput vreo iotă din ceea ce vorbea  generalul cu traducătorul. aducând ofrandă unui zeu al războiului. bănuitori. cataracta porţii prćtoria fusese ridicată şi cei  zece care. pe nici o limbă n­ar fi putut afla de la ei lucruri importante. El ştia şi limba  dacilor. la flacără scăzută. cu feţe  posace. care vădeau o ştiinţă a construcţiei. iar dacă. şi pe cea a duşmanilor acestora. ne­ntrecuţi în vitejie şi­n viclenie. în chinuri de ne­nchipuit şi­n urlete care nu mai aveau nimic  pământean. Văzuse­n Germania prinşi romani atârnaţi cu gâtul în crăcane şi  cu picioarele zdrobite­n butuci.  Aşa arătau de­aproape acei temuţi luptători. în prćtoriu. romanii i­ar fi supus la torturi. ca pe nişte ornamente sinistre. în sfârşit cu elementele în mijlocul cărora trăiau?! Privea  la bărbaţii liniştiţi.   Pe câmpul de luptă. dar de­auzit le­auzise. care stăteau cuviincios  unul lângă altul cu căciula­n mână. cu­nfăţişare de gospodari aşezaţi şi nu­i venea să creadă că  făceau parte din neamul celor care pe zidul unor cetăţi de­ale lor înfipseseră­n  ţepi. nici germanii n­aveau  înfăţişarea potolită şi aşezată a acestor barbari. Longinus – căruia privirile evazive şi felul alunecos de­a fi şi  de­a se exprima al orientalilor îi erau de mult cunoscute şi nu­l mai interesau  cine­ştie­ce – nu­i slăbise din ochi pe cei nouă delegaţi. Era limpede că acei nouă trimişi ai lui  Decebal nu reprezentau o monedă de schimb. La urma­urmei. ţestele prizonierilor romani. N­ar fi pus mâna­n foc  pentru adevărul acestor spuse. nici organizarea lor şi nici tipul fizic atât de­ .  pârjoleau de vii prizonierii.

apropiat de­al romanilor. ci doar spre a „bucura”  ochiul şi sufletul unor privitori care nici măcar nu mai aveau conştiinţa ororii. ci  numai hainele simple de legionar?! Ce stomac trebuia să aibă­un împărat ca  să­nghită unsoarea atâtor făţărnicii! Dar şi făţarnicii. la rându­le – ca să nu li  se­aplece de scârba de ei înşişi! Mâine­poimâine. Longinus bănuia planuri care. în aceeaşi Cetate în care se mutaseră­nvăţătura şi arta multiseculară a  Greciei. şi asta fără amestecul vreunui zeu. o dată doar mai încolţiseră­n mintea unui om. care­şi făcea tunica fâşii ca să oprească  sângele răniţilor. de viaţa altora. poezia. lui  Longinus. să se şi simtă zeu. de la căpetenie până la săracul  sărac? Unde pe lume ştiau atâţia oameni să scrie şi să citească? Unde pe lume  săracul mai avea o bucată de pâine­asigurată de stăpânire ca la Roma? Şi  totuşi.  străpungea zarea spre Răsărit. În ochii  împăratului tremura uneori lumina unei lacome visări ce. încât celor care se aflau în afara Imperiului nu le rămânea  să­şi dorească altceva decât s­ajungă mai curând în cuprinsul acestuia. devenind instrument major al destinului. se  aruncau oameni fiarelor în arene. să fii o emanare a divinităţii? În campanii. sclavi nedisciplinaţi – murenelor care­i  devorau în bazine.   Dac­ar fi fost să dai crezare Panegiricului pe care Pliniu. Sub aceste­aparenţe de modestie. La urma urmei. retorica erau la mare preţ. Erau ele mai bine  reprezentate altundeva pe lume decât la Roma?   Câte seminţii pe lume se­mbăiau zilnic.  din câte ştia lumea. pe Via  Salaria – Longinus nu­şi putea înfrânge admiraţia faţă de măreţia ambiţiei încă  nemărturisite a lui Traian de­a împlini visul ilustrului său predecesor în  . nu­ nsemna. retras din viaţa publică. cu puteri  discreţionare. Roma era blândă  cu cei care se supuneau fără să crâcnească. care­ accepta imperturbabil asemenea laude – exagerate chiar şi­ntr­un elogiu  funebru – era unul şi­acelaşi cu împăratul care mergea pe jos alături de trupe. avea să se poată  consacra lecturilor (a căror insuficienţă o simţea ca pe­o incapacitate aproape  fizică). într­atâta­i fericea Roma cu binefacerile pe cei intraţi  sub stăpânirea ei.  obişnuit cu limbajul rudimentar al vieţii de tabără. în timp ce lui. Şi­avea. devenit consul. arhitectura.  Cât de­asemănătoare este imaginaţia­n rău la toate popoarele! se gândea  Longinus şi nu­şi mai lua ochii de la trimişii regelui barbar. de vreme ce  zeii­l aleseseră­nlocuitor al lor pe pământ… Căci să dispui. Ştiinţă.  i­l închinase lui Traian.  care bea rachiu din ploştile soldaţilor. oare. împăratul­oştean avea să fie  proclamat divin. cel care nu­mbrăcase după nici o victorie tunica palmată. îi venea să intre­n pământ. visând la vremea când. putuse răbda atâtea laude  şi linguşeli fără să roşească şi fără să clipească măcar. visând să se poată bucura de parfumul lămâilor în floare din preajma  vilei părinteşti – aflată la jumătatea distanţei între Neapolis şi Roma. sfidând depărtările.  Longinus nu era nicidecum convins că dacii din faţa lui nu şi­ar fi dorit fericire  mai mare decât să fie­nghiţiţi de Roma. construcţie. unde matematica. Oare­acest Traian Ulpius Nerva. poate. organizare. El ascultase­acel panegiric fără să­şi ia  ochii de pe chipul lui Traian şi se minunase cum de acest împărat­ostaş. Traian ducea o viaţă  de legionar. Incredibil de paşnic pentru un slujitor al lui  Marte.

 beau. cele două feţe­ale dialogului cu  eternitatea. se­nmulţeau.temeritate: Alexandru Macedoneanul.  Timpul dovedise că nu se­nşelaseră.  Îndată ce sta locului însă. ca şi când de­acolo­ar fi  aşteptat iniţierea­n nepătrunsele mistere şi ordine­ale sorţii. Pe vremea lui Domiţian se­ncheiase cu dacii o pace prea  avantajoasă pentru­aceştia ca Roma să fi avut de gând s­o menţină. Nici nu­l dispreţuia când era înfrânt de Roma  încă invincibilă. Dacii nu se lăsaseră păcăliţi de­atâta mărinimie: drept care. care mâncau. ca valul căruia­i este de­ajuns un obstacol în cale pentru­a se sparge zgomotos. o dată cu vârsta. Longinus. animat de paşnicul ideal  domestic al omului obosit de priveliştea dură pe care­o presupune orice  cucerire. şi­apoi  rămânea­n faţa cortului său cu privirea spre orizont. în umerii  prăbuşiţi ca sub apăsarea unei poveri prea mari. urau. Atunci. înţelegea însă cum un strateg de mărimea lui Traian avea ambiţii  peste măsura puterilor sale. lăsându­l în singurătatea  confruntării cu nemărginirea şi cu sine însuşi. cum se­ntâmplă mai tuturor  oamenilor care mănâncă şi beau pe săturate – ceea ce. în mâinile şi­n picioarele­ ngroşate şi care se umflau adesea. se  dovedeşte­a fi prea mult – Traian rămăsese surprinzător de vioi în mişcări. Neamul şi locul asupra cărora­şi punea  .   Om luminat la minte. Acela care­ar fi fost martor la asemenea tratative sau care­ar fi ascultat Panegiricul lui Pliniu  – şi le­ar fi dat crezare – ar fi putut spune că Roma n­avea decât un vis pe  lume: pacea. Pornită să cucerească lumea şi convinsă de superioritatea ei  care merita impusă tuturor. faţă de adevărurile vieţii. ambiţii pentru care contenens terra Europć  însemna doar ceea ce era geografic: o peninsulă a mult­râvnitei Asii.   Cu toate că­şi pierduse supleţea tinereţii. după ce se suna stingerea. Longinus nu ura un popor pentru că interesele­ acestuia erau contrare Cetăţii. până­n josul bărbiei repezite voluntar înainte. se pregătiseră febril de război. în care  efortul de­a­nfrânge era poleit cu aparenţa dorinţei de­a convinge. astfel încât cea mai măruntă „provocare” din partea oricui  însemna un binevenit casus belli. să se­asigure printr­o inspecţie că totul era  cum trebuia să fie­n tabără. Cetatea nu accepta­mpotrivirea faţă de evidenţa  acestei superiorităţi. oricine­l  însoţea în inspecţia nocturnă se retrăgea.  Tratativele­amintite erau rezultatul unei făţărnicii ingenios elaborate. toate.   Idealul Cetăţii omnipotente şi binefăcătoare era. mureau. În campanii. oameni ca toţi oamenii. la drumul mare­al supunerii. căpăta înfăţişarea greoaie a marilor zburătoare când  poposesc pe pământ.  iubeau. împăratul obişnuia în fiecare  seară. reprezentau stânca menită să pună la­ ncercare fragilitatea idealurilor. În trapul robust şi pe chipul cu trăsături mari şi  proeminente se vedea atunci toată oboseala adunată între Eufrat şi Rhin:  stratificată­n privirea aspră a ochilor bătând în cenuşiu şi­n brazdele­ ncăpăţânate care porneau de lângă aripile nasului şi coborau de­a lungul gurii  cu buze subţiri.   Dacii din faţa lui Longinus. iar tratativele premergătoare sau următoare  ostilităţilor – cărări cotite­abil care duceau. Mai făcea un rond doar pentru mişcare.

 făcând din ele obiect de acord sau de  controversă.  socotindu­i pe toţi cei nouă străini oameni simpli. deosebirea­ntre  oamenii­nvăţaţi şi cei ne­nvăţaţi era aceea că primii vorbeau şi scriau despre  răspunsurile pe care şi le dădeau. despre toate câte­apropie oamenii.   Longinus regretase de multe ori că nu era prea bun cunoscător al elinei  şi. înclinase  din nou capul în semn de reverenţă şi se­aşezase la loc. Pentru cineva care­ar fi înţeles întrebarea lui  . vânătoarea.   Când Kikinis.  pescuitul. dar îi şi deosebesc  după locul unde­şi duc viaţa. multă vreme după ce  mesajul se terminase. iar acesta se uita încurcat şi nedumerit la generalul roman care  continua să tacă şi să privească ţintă la cei nouă daci. Pe toţi  ne­aşteaptă moartea”. din extremă. dacă­i  este frică de moarte”. îl privise pe general. şi omul simplu şi cel învăţat îşi puneau. Nu putea fi departe momentul când pe aversul  unei emisiuni monetare să stea scris „Dacia capta”. Longinus i se­adresase lui Kikinis: „Onorate  mesager.   Longinus ascultase mesajul regelui Decebal fără să­l întrerupă niciodată  pe emisar. Decebal era  vulpoi prea şiret pentru a se­ncrede­ntr­un emisar de neam străin. şi din amănuntele fără de care­nţelegerea ajungea ca un desen  lipsit de perspectivă. „Nu mi­e frică. Gustase din vin şi urase tuturor sănătate. L­ar fi interesat să stea de vorbă cu barbarii pe care­i avea acum în faţă despre lucruri simple: ca. vorbind celui desemnat.   Asupra unui lucru atât de­nsemnat – chiar cel mai însemnat – cum era  moartea. În această privinţă. care făcea  un serviciu contra cost şi care n­ar fi avut de ce să nutrească mai multă  simpatie faţă de daci decât faţă de romani. toţi  delegaţii se uitaseră mai întâi la traducător. Dovadă – schimbarea vinului. lăsându­le să se bănuiască doar din  pilda vieţii şi­a morţii lor. spusese câteva cuvinte pe limba lui. în timp ce oamenii simpli păstrau şi­ntrebările şi răspunsurile­n  adâncul sufletului. Într­un târziu. mai ales că banul n­avea miros.  Dacii puteau pune­ntrebarea generalului pe seama eventualei lor temeri de­a fi  otrăviţi.  Delegatul interpelat se ridicase­n picioare.  Ceruse să i se toarne mai întâi lui. apoi la generalul roman. înclinase capul  în semn că pricepuse întrebarea. de­asemenea. felurile lor de mâncare.   Răspunsul delegatului dac îi dăduse de gândit generalului: i se părea că. tradusese cuvintele latineşti. În felul acesta întrebarea­şi afla rostul  imediat. de pildă. ca pe­o mare taină.Roma ochiul n­avea scăpare. se cam pripise. de când lumea. întorcându­şi ochii spre el ca şi când  atunci i­ar fi descoperit prezenţa. că nu putea vorbi fără intermediar cu barbarii­n faţa cărora­l  aducea viaţa. întrebări  cărora­ncercau să le afle­un răspuns. tradusese Kikinis răspunsul. te­aş ruga să­l întrebi pe oaspetele din stânga. Era  limpede că măcar unul dintre cei nouă oameni de­ncredere­ai regelui dac ştia  latineşte. cu  uimirea omului care se­ntreabă dacă nu e­nchipuire ce­i aud urechile. Simţea cum comunicarea printr­un intermediar pierdea şi din  sinceritate.   Longinus ceruse ordonanţelor s­aducă un nou crater de vin şi alte cupe.

 Încredere­n ce? În tot. pătrundea pentru prima  oară simplitatea acelei geometrii prin care spiritul de ordine­al Romei se  răspândea în lume. În fiecare primăvară îmi spun aceleaşi lucruri: nişte platitudini. Gândul că  după oricâte bătălii. la scară şi cu detalii. Când între capetele lor nu mai erau decât  trei palme. după oricât omor şi masacru. prćtoriul ţi barăcile paralele cu via principalis. şi­abia apoi se instaurează ordinea: râurile  reintră­n albie. cei nouă daci şi străinul de origine încă  nelămurită. urmează  dezgheţul. Dacul se opri în faţa  romanului la distanţa pe care i­o impunea respectul cuvenit. în fruntea ne­nsemnatei lui suite: libertul Lucius. Cu ce? Cu tot. în miraculoasa ei ciclicitate. seva curge disciplinat prin plante. întoarse calul în loc ţi­ţi plimbă ochii peste  patrulaterul castrului: planul acestuia. La­nceput. Şi mai ales împăcare. când îţi îngheaţă suflarea şi crezi că totul e mort pentru totdeauna. Longinus ar fi putut să­l  deseneze cu ochii­nchişi. Nu se­auzeau decât copitele cailor şi ciripitul  păsărilor. Luându­şi rămas­bun de la ordinea asta într­ale cărei linii  îşi petrecuse viaţa şi căreia­i fusese şi­i rămăsese fidel slujitor.   Mergeau în tăcere. Din punctul unde se afla el  vedea numai via prćtoria. plecase din  castru petrecut de privirile şi de uralele soldaţilor. Călărea singur. dar acesta­i făcu semn să rămâie pe loc. pe nume Ceionius. Kikinis dădu să se­apropie şi dânsul  de general. pornea să­şi împlinească destinul. aşa cum cerea apa să fie scoasă din puţ. dar care­mi dau  linişte şi­ncredere. Kikinis. un  centurion.   „Violente sunt anotimpurile­n ţara asta. de ordinea ei fără greş – te face să te­mpaci. pe urmă.Longinus abia din traducerea interpretului.   Longinus.  cuvintele­i cer timp până să fie rostite. ca spre a pecetlui şi prin cuvânt cele rostite de căutătură. drumul trecea prin pădure cu frunză căzătoare. îi şopti:   — Omnes una manet nox…2   Apoi. îl lăsă liber să­şi reia locul între­ai lui. făcu semn să fie coborâtă cataracta porţii  prćtoria. îmbrăcat de campanie. După gerul uscat din iarnă. cetăţean al Romei. mai ales în faţa unor oameni de altă condiţie decât a lui. Longinus. trezirea năvalnică. Cu  toate că­şi petrecuse bună parte din viaţă în castru. învăţăminte deprinse­ntr­o viaţă. ale ofiţerilor şi­ale  subofiţerilor aliniaţi în careu pentru onorul la comandant. delegatul dac răspunsese prea  repede şi prea fără ezitări. pentru  ca.  Viaţa se­ntoarce mereu de unde­a plecat.  fără nici o poticnire. vieţuitoarele se dezmorţesc. cu o privire care­ncerca să cuprindă toate­nvăţămintele  despre zădărniciile lumii. îl chemă pe dacul  căruia­i pusese întrebarea despre moarte. N­apucase să străbată mai mult de câţiva paşi. . când  Longinus îşi opri calul. cu mici deosebiri impuse de natura  terenului. întoarse capul şi. Longinus  (Gnćus Pompeius). călare pe­un cal murg. natura­şi vede mai departe. se uită în ochii  dacului şi.   Odată în afara castrului. fiind acelaşi cu­al tuturor castrelor. să urce­n pantă lină spre zonă de brad şi de molid. desigur. dar acesta­l  îndemnă să înainteze şi mai mult. Delegatul dac avusese cuvintele prea aproape de buze. printr­un gest. Ajuns în faţa porţii  prćtoria. strânse scurt frâul.   Omului simplu.

 În  Campania. junghiurile­i vesteau cu trei­patru zile­nainte  orice schimbare de vreme. mâncase totdeauna doar cât să­şi astâmpere  foamea şi băuse doar cât să­nchine. Puţini oameni  ştiu să tacă la beţie – această vânătoare cu copoi care scot gândurile din  vizuinile lor. în nici un caz nu oferă  nimic înălţător. picioare ca de gelatină. în sfârşit. trebuia să depărteze de ochi tot mai mult obiectele  pentru­a le vedea clar. acum. începea să dea semne de oboseală. afluenţii ăştia de dezgheţ să se­adune­ntr­un şuvoi unic şi viguros de  sete de dragoste. în primul rând. Nu se­ mbătase niciodată. muşchii îi tresăreau. ci din  alimente care nu­i priiseră – şi­i fusese de­ajuns. Despărţirea sufletească lentă a lui  Longinus de Traian începuse de fapt prin dezamăgirea pe care Longinus o­ ncerca de fiecare dată când Traian se­ntrecea cu băutura. Spectacolul pe  care­l dă omul la beţie. mâinile şi picioarele­i erau mereu îngheţate. ci privire­nţepenită şi sticloasă ca a peştelui mort.  accentul hispanic. Jumătatea de  secol. Era ostil oricărui exces. nici la băutură nu vorbea din cale­afară de mult şi nici nu spunea lucruri neapărat necuviincioase. Cum îţi cenzurează trecutul. Totul se năclăia însă­n vulgaritate ca­ ntr­un strat de mâzgă. În suflet i se veştejise elanul care nu judecă pofta.   Până spre cincizeci de ani. dacă n­ar fi fost să se gândească decât la Traian. era nemulţumit de orice şi mai ales de el însuşi: se găsea ridicol. îl furnicau  neplăcut. fără cauză: nu­şi afla stare. care făcea parte din ordinea firii şi nu se domolea altfel decât aşa cum se domoleşte la toate vieţuitoarele. Până şi vocea i se schimba: dintr­o voce baritonală se  prefăcea­ntr­o gâjâială joasă alternând cu ceva piţigăiat ca un cântat de  puiandru pe cale de­a deveni cocoş. Era o sete sănătoasă. Longinus nu­şi  încercase niciodată rezistenţa la băutură. unde­şi ascundeau urâţenia.Şi ce stă mai presus de­acest tot? Oricât ai vrea să­l ocoleşti: gândul morţii. avea porniri de agresivitate  care­alternau cu muţenia. Peste două zile sunt calendele lui mai3”. dacă nu este chiar degradant. Corpul lui. pentru ca. Traian. îi adusese­un fel de secătuire şi­o mare  teamă de ridicol. până la  urmă.  Longinus se gândea la anii tinereţii ca la un timp de mult trecut. El n­avea curiozitatea experienţelor.  Repulsia lui faţă de beţie era.  cu care dusese toată viaţa casă­bună. cu supărarea pe lume şi pe viaţă. nici  loc. trebui' să fie cald. vitregia bătrâneţii îi trimitea mereu  mesageri. dar de care se simţea înstrăinat. peste care trecuse de doi ani. abia simţit la trezie. Se uita la viaţa lui rămasă­n urmă cu stânjeneala cu care s­ar fi uitat pe furiş într­o­ ncăpere­n care se iubesc doi oameni. Îl  dureau locurile vechilor răni. Făcuse câteva indigestii – nicidecum din lăcomie. Nimeni n­ar crede la tinereţe cum te  despart anii de tine însuţi. mai degrabă  taciturn de felul său. Nu ştia cum ar fi trecut această  probă. ceea ce­l depărtase de camarazii lui de  arme. primăvara îi mâna sângele cu biciul prin vine. pe vremea  tinereţii îl apuca mai întâi o mare disperare. Cumpătat din fire. limbă care  se­mpleticeşte după­mpleticeala minţii. vocabularul pierdea mult din ţinută.  Longinus considera că un anumit loc într­o ierarhie obliga la un anumit  . a căror idee o respingea. Primăvara. deplasat în tot ce făcea şi ce spunea. devenea pronunţat şi bolovănos. sub­ mediocru. de ordin moral. pe care­l  privea cu­nţelegere şi cu indulgenţă.

 în loc de­a medita  asupra artei şi­a filosofiei greceşti. Mă luasem cu gândul dragostei. la Roma.  Dintre discursurile destinate să fie citite­n public de Traian. printr­un cuvânt să nu se lase bănuiţi în spatele­acestor  opere de circumstanţă. fără nici o ezitare pe Hadrian. manifestările  soldăţeşti ale unchiului nu­i puteau fi pe plac. mă­ntreb doar la ce mă duc. Unde mă duc  ştiu. în tabără. nici o alegorie.   Hadrian. scriindu­i lui Traian discursurile. nu făcuse nici o taină din efortul şi din  dorinţa lui de­a se dezbăra de accentul hispanic – stârnitor.  Longinus nu i le accepta primului cetăţean al Romei. subtilitatea gândirii şi  rafinamentul gustului erau elemente care­l deosebeau pe nepot de unchi. de cântecul păsărilor şi de mirosul de  primăvară. ştia să se şteargă din ele până la anihilare. Avidius Nigrinus şi  Pliniu. pe unde mă poartă gândul! Uitasem unde mă duc. ceea ce era de nesuferit pentru un om sobru în privinţa  mâncării şi­a băuturii. autori şi ei de discursuri imperiale. ori de­a se cufunda într­o lectură care să­i încânte mintea şi sufletul.  acest auriga4 menit să­nvingă­n cursa puterii. dac­aş fi refuzat  .   * „Legănat de mersul calului. Tacitus. făcute­n singurătate şi fără ştirea nimănui de pe când era tribun  militar în Siria.comportament. Dacă cineva ar fi vrut să parieze pentru prezumtivii  succesori ai lui Traian.  n­aş mai îndrăzni să aţin calea unei fiinţe tinere şi s­o strâng în braţe ca pe  vremuri. nici unele nu părea mai „autentic” imperiale decât cele scrise de Hadrian.  pentru a sta mereu în preajma unchiului împărat – să mănânce şi să bea cot la  cot cu toată ofiţerimea. nu­i lăsa inima ca măcar printr­o  întorsătură de frază. îi şoptise unui prieten: „Dacă n­aş şti cine i l­a scris. ascultându­l o dată pe Traian citind un discurs  compus de Hadrian. se străduiau desigur să le compună  cât mai în spiritul lui Traian. care­i erau atât de dragi.   Eleganţa. totuşi. subţire la trup şi la minte. Acum. mai ales.  nimeni nu­l întrecea pe Hadrian în mimetismul de circumstanţă şi­n ştiinţa de­ a­şi doza efectele şi eficienţa efortului spre ţel. Din întregul anturaj imperial. Cineva care­ntr­atât reuşea să­şi dirijeze trupul până la  a­l face să­şi domine dezgustul. de  zâmbete. Nici accentul lui Traian nu se corectase de la sine. Cu toate că  mi­am păstrat supleţea din tinereţe şi nici în mişcări n­am devenit prea greoi. acest nepot. ci prin lecturi cu  voce tare. de la­mbrăcăminte pân' la exprimare.  ştiut de toată lumea. avea tăria – pentru a nu se singulariza de mediul ostăşesc şi. trebuia să fie animat de mari ambiţii. Longinus ar fi mizat. şi chiar sunt. Nici o­nfloritură. Nepotului spaniol. nepotul lui Traian.  toată lumea mă consideră imprudent. dibaci mascate sub aparenţa  unei agreabile superficialităţi. nici o aluzie­n care să se străvadă  tânărul suprarafinat care­şi atrăsese porecla de „grecotei” nu apărea în aceste  discursuri. Slăbiciunile – care făceau din Traian un om ca toţi oamenii –  de­nţeles la cineva trăit mai mult pe câmpul de luptă decât la el acasă. M­ar împiedica „ierarhia” vârstei şi protocolul ei.   Hadrian. aş  jura că l­a scris singur!”. scrise­ntr­un stil care nu păcătuia prin exces de metafore şi care se  identifica felului cam plat şi oarecum abrupt de­a se exprima al împăratului. tânăr înglodat în  datorii. Totuşi.

 C. îi poftiră la masă. Longinus întinse către ei dreapta.  erau clare: n­avea să se refuze nici o­ntrevedere cerută de daci.  într­o tăcere desăvârşită. apoi îşi  luară hrană din coburi: felii mari de pâine albă. era doar un armistiţiu de mai lungă sau de mai scurtă durată. pentru a­ntinde mâna spre mâncare. grijuliu ca o cloşcă. Longinus îl refuză cu un gest blând. cu palma deschisă întoarsă în jos. slănină afumată şi ceapă. privind când floarea. ducând dreapta la piept  şi­nclinând capul. când oameni de neamuri diferite n­aveau de­mpărţit altceva decât lumina unui asfinţit şi  mireasma unei păduri era – pentru sufletul golit de patimi al lui Gnćus  Pompeius Longinus – un rar privilegiu: ca un fâlfâit de aripă a sublimului. doi  . strânşi toţi roată. Lucius şi Ceionius se­apropiară de  daci şi. cum se­nclinau de la mijloc. toţi m­ar fi socotit un laş. Văzuţi din spate. Acesta îşi duse mai întâi mâna dreaptă la inimă. Îi dădu de­nţeles din privire să­i  poftească pe străini. Kikinis făcu o adâncă plecăciune­n faţa  comandantului roman. dăduseră  piept în piept – se putea spune – cu o casă. apoi încălecară din nou şi se  depărtară. Mâncau. Ferice de cel pe care viaţa­l  scuteşte de­asemenea alternativă!”. Altminteri. ale lui Traian deci. Dispoziţiile Senatului. cei treisprezece bărbaţi păreau adunaţi acolo pentru  iniţierea într­un mister. uşor înălţată.   La vreo trei ore după asfinţit. Răzoarele de flori şi­un rând de  arbuşti – ca nişte imense globuri galbene – plantaţi în semicerc dinaintea  intrării arătau că mâna omului îşi făcea întruna de lucru pe­acolo. generalul se opri pentru popas.   După ce pătrunseră­năuntru. când soarele care peste puţin timp  avea să apună. ca  semn de mulţumire. Arătându­i drumul printr­un gest.   Liniştea unui moment asemeni aceluia pe care­l trăia acum. îi ceru iertare dacă­l supărase cumva şi­l anunţă că  misiunea lui de intermediar se­ncheiase. toţi cei nouă descălecară şi ei.  obloanele­nchise cât şi lipsa oricăruia dintre zgomotele care dezvăluie că o casă respiră chiar atunci când locuitorii ei dorm te puteau face să crezi că ai nimerit  într­un loc pe unde nu mai trecuse de nu se mai ştia când picior de om. Romanii. dar  aparenţele formale trebuiau păstrate. ca şi  dacii.   Deşi caii nu dădeau semne de oboseală. Amândouă părţile se găseau datoare să  se prefacă până­n ultimul moment. îl  rugă pe general să descalece şi să dea dispoziţie însoţitorilor lui să facă acelaşi  lucru. apoi gustă din bucate.   Dacul bănuit a şti latineşte rupsese­o brânduşă viorie şi­i răsucea cu trei degete lujerul scurt. Unul dintre ei puse pe­un ştergar două felii de pâine cu slănină deasupra. Aceştia descălecară. o ceapă  strivită­n pumn.  Lucius. trecură prin faţa generalului. cu sacul de provizii. Şi unii şi alţii se pregăteau intens de război. de fostul lui  stăpân. ştiau că pacea încheiată în 855 U. Kikinis o luă înainte pe aleea pietruită ce ducea către intrarea locuinţei. La prag. În semn de salut. atât era de bine ascunsă între  copaci şi de neaşteptat durată­n locul acela. umblând mereu prin pădure. îşi priponiră caii de copaci.întrevederea cu Decebal. Cât despre daci. întinzând proviziile. se­apropie. un pic de sare pe­o frunză de măcriş ruptă din iarbă şi le  aşeză­n faţa generalului.

 despre starea  recoltei… O convorbire convenţională. I se oferi loc la mijlocul aceleiaşi mese. Longinus nu reuşise să­l identifice. care gustă din  toate bucatele. pentru  spălat pe mâini. mărunţel şi pirpiriu că abia­i ajungeau mâinile pe tăblia  de nuc. greutate. de băut şi de petrecut. şi cinăm  între patricieni”. Îşi ţinea mâinile­ncrucişate la piept şi­şi plimba ochii de­a lungul  frizei de piatră cu motive florale ce­mpodobea peretele din faţa lui: nici nu mai  ţinea minte a câta oară­i număra frunzele. închină o cupă­n sănătatea lor. în scaunul de lemn. Longinus.  Tăcerea prelungită era chibzuită cu multă judecată: nimic nu­l nelinişteşte mai  mult pe om decât nesiguranţa. se gândi Longinus: pricepuse că i se demonstra cunoaşterea  purtărilor alese din lumea­bună romană. Bărbatul care şedea chiar în faţa lui. de altfel. Alţi doi. rostită însă cu tendinţă de­a  comprima vocalele – cum călătorise şi cum i se păruse drumul. Oaspetelui i se­adusese­un vas cu apă­nmiresmată. în împrejurarea de faţă. plini de  cuviinţă. aşadar cu spatele la uşă.bărbaţi îl invitară pe omul care le trecuse pragul să­i urmeze.   Cu faţa spre uşă. Terminase de mult cu gustatul bucatelor. după cuviinţă. Nemaiîndoindu­se că se lăsase prins  într­o capcană. Dacă nu­l punea la socoteală pe vorbitorul de  latină. îl întrebă – într­o latină corectă şi fluentă. cât despre ceilalţi. Patru fete. se  aflau douăzeci şi unu de bărbaţi. Pe fiecare se  desluşea încordarea­ngrijorării. Longinus observase de la­nceput că nimeni  afară de omul pirpiriu nu rostise nici un cuvânt şi că tot ce vorbiseră ei doi nu  fusese tradus: prin urmare. despărţindu­i de general. cine trebuia să priceapă ce spunea romanul ştia  latineşte. Trei dintre bărbaţii din faţa sa  aveau şaua nasului aidoma. iar de cupă nu se mai atinsese din clipa­n care­ nchinase. şi­un ştergar. generalul roman tot n­ar fi crezut că­l poftiseră fiindcă­i duceau dorul şi pentru că nu puteau mânca fără el. care se ridicară­n picioare la vederea  generalului Romei. şi nu  mai scoase nici un cuvânt. care­ntre­ timp ajunsese­ntr­o­ncăpere dreptunghiulară. Deşi Decebal îi fusese descris de mai multe  căpetenii care­l trădaseră. I se spusese că  are şaua nasului strâmbată puţin spre stânga. Oricum s­ar fi purtat ei. ceilalţi douăzeci de daci – presupunând că toţi erau daci – semănau  destul de mult unul cu altul. întrebări despre vreme. spre cinstirea gazdelor. Longinus privi pe rând la  fiecare dintre cele douăzeci şi unu de chipuri ce­i stăteau în faţă. probabil că părerea lor n­ avea. hotărî să nu­şi trădeze prin nimic neliniştea. luminată cu torţe cu miros de  răşină. îmbujorate de căldura din  bucătărie. dar de cealaltă parte. Era limpede că nu­ i ardea nimănui de mâncat. îi opriră pe Lucius şi pe Ceionius. tăcerea tuturor nu putea fi decât un consemn. . se simţi mai degrabă  ca un inculpat în faţa unui tribunal decât un primus inter pares. aşezaţi la o masă paralelă cu peretele opus intrării. cum. petalele florilor. nu scotea nimeni. Longinus  răspunse şi puse şi el. când oamenii n­ au ce să­şi spună cu­adevărat sau când amână cu bună­ştiinţă momentul  realei comunicări. „Mai urmează cununa de flori pe cap. Oricât de concentrate­ar fi fost gândurile  mesenilor şi oricât de ne­nsemnat cheful lor de vorbă. ca atâtea altele pe lume. aduseră fel de fel de bunătăţi şi le­nşirară­n faţa lui. vrejurile­n volută. ştiau­nu ştiau limba.

  rostind­o cu glas persuasiv şi aproape rugător. De­aceea se hotărî să le vorbească  adversarilor prezenţi ca unor oameni în stare să­i înţeleagă poziţia. Se uita mai  departe la friza cu motive florale şi­i admira frumuseţea. ajută­mă să­ndur ceea ce nu pot schimba şi dă­mi puterea să le pot  deosebi pe una de cealaltă”. Imprudenţa este adesea o  trăsătură de caracter a oamenilor impulsivi. nici să­i ameninţe cu  nemaipomenite repercusiuni ale necugetatei fapte de­a insulta Roma printr­un  general al ei. şi mai ales pe­aceşti oameni! Fără nici un dubiu. cel  mai apropiat sfetnic al regelui Decebal. n­avea să­şi pornească iar legiunile peste  .   — Nu sunt împuternicit să răspund unei asemenea întrebări. Oamenii pe care­i privea şi care profitaseră de credulitatea lui nu­i stârneau nici un pic de ură: când cineva îşi apără ţara  ameninţată. deci. probabil.   — Ar fi mai bine să ne răspundeţi. Întrebarea  Regelui îi fusese transmisă deci cu mult înainte de sosirea generalului. Mărunţelul de stat la care se uita  înţelesese că romanul n­avea să rupă tăcerea. pentru  Longinus era limpede că dacii n­aveau nevoie de eventualele sale dezvăluiri. aceştia trecând de multe ori  peste momente grele. şi că. amestec straniu de abjecţie şi de sublim. scăpând mai degrabă de ele. cum i se mai întâmplase de câteva ori. nici nu le luaseră­n calcul. pe Bicilis. Nu putea să uite durerile pe care i le pricinuiseră destul de  numeroasele răni căpătate pe câmpurile de luptă. nici nume – o rugă. tocmai prin încetineala cu  care iau o hotărâre. auzită de el în copilărie. Ca să testeze. N­avea rost  să se prefacă revoltat şi ofensat de­ndrăzneala lor. din gura unei sclave  bătrâne. deoarece toate astea i se păreau vorbe goale ce n­ar fi speriat pe  nimeni. pe  care. Ce? Viaţa­l învăţase pe generalul roman să  nu­şi subestimeze niciodată adversarul. Cântărind repede toată desfăşurarea faptelor.   Din descrierile căpeteniilor dace – multe­puţine care se­nchinaseră  romanilor – Longinus recunoscu. Bicilis formulase ameninţarea deferent. lucru firesc. Îl trecu un fior la gândul  unor chinuri administrate sistematic. ajută­mă să lupt cu ceea ce pot schimba.   — Mărite general. care se lasă mânaţi de prima  pornire. Roma. Aveau nevoie de­un ostatic de  oarecare importanţă. de altfel – admitea şi el – deoarece ei îl chemaseră. în vorbitorul de latină. nu stă să­şi aleagă mijloacele. deci ei aveau ceva să­i spună. în casa bunicilor materni. Regele nostru vă­ntreabă ce ştiţi despre planurile  împăratului în legătură cu noi. totuşi. rostită cine­mai­ştia­unde întâia dată­n  lume. îi adresă el un gând divinităţii – căreia nu­i  atribuia nici chip. Tăcea cuminte spre­a nu provoca destinul. atunci  puteau s­aştepte mult şi bine. şi mai arar a unora cu judecată slabă. Nu.   Nimeni nu­i adresase vorbitorului de latină vreun cuvânt.  Simţea cum îl dobora oboseala şi se temea să n­adoarmă cu ochii deschişi. aflaseră la vârsta lor  că – oricine­ar fi cel care piere – lumea nu se scufundă.  Dacă Decebal şi statul lui major aşteptau ca el să rupă tăcerea. De­un singur lucru se temea Longinus: de  tortură. în fine. minunându­se – a  câta oară? – în faţa minţii omului. Cugetând că­şi încredinţase fiinţa unei forţe mai presus de el şi de  oricine. se linişti. unde  numai de generali nu se ducea lipsă. „Doamne.

 care­acum se aflau cu toţii­n picioare. pentru a le­arăta celor în stare să priceapă că nu se lăsase­nşelat de  manevra lor. Ne puteţi  transmite. Cu gândul la­ntâmplarea de demult.   — Şi totuşi. păstrând acelaşi ton deferent ca şi la­nceput. aş vrea să ştiu cu cine­am avut onoarea să stau de vorbă. tot astfel şi eu am îndatoriri faţă de­ai mei. că este cetăţean al celei mai mari puteri a lumii. ar fi mai nimerit să ne spuneţi. Longinus le dovedea că nu era un prost: mai întâi. apoi.   — Mai nimerit sau mai puţin nimerit. pentru că­i lăsa să vadă că  le­nţelesese jocul. orice dorinţă. întrebă Longinus. făcând un gest semnificativ spre cei douăzeci şi unu  de bărbaţi. de­a dreapta şi de­a stânga lui apărură cei doi bărbaţi  care­l conduseseră la­nceput în încăpere. n­am ce  spune. vă stau la dispoziţie.   — În cazul acesta.   — Însoţitorii domniei­voastre.  nu m­aţi aşteptat pe mine. se  gândi Longinus – general în cea mai puternică armată a lumii – care.   Deşi credulitatea lui. dând cărţile pe faţă. drept care nu vă sfiiţi de la nimic. prin câte un om al nostru. convorbirea era încheiată.   Când se revăzură. se simţi un gladiator învins aşteptând verdictul  publicului. cu miza mai mare. mai bine sau mai rău. cel puţin aparentă. Lucius şi Ceionius nu­l întrebară nimic.daci – dacă avea s­o facă! – pentru a­l salva ori pentru a­l răzbuna pe Longinus. . şi nu le pot încălca. îi anunţase că se puteau considera ostatici. Ca să ştiţi ce gânduri are Imperatorul meu. din punctul lui de  vedere. în acel  moment.   — În cazul acesta şi­n toate celelalte. Nu putea fi decât „da” sau „nu”. generale. acesta fiind singurul semn prin care ţinea să  amintească. oameni buni. veţi mai rămâne la noi.   — Dacă este îngăduit. în fiecare zi. de­ atunci. aşa după cum domniile­voastre aveţi  îndatoriri faţă de­ai dumneavoastră. cu anume  părere de rău în glas. Ceilalţi douăzeci rostiră toţi deodată un singur  cuvânt: monosilabic. se uită pe rând în ochii fiecăruia:   — Onorate gazde.  rămânând mai departe­n picioare spre­a da de­nţeles că. Se ridică în picioare şi.   — La Roma s­ar numit concilium principis. indirect. îşi înnoise Bicilis abia  deghizata ameninţare. răspunse generalul cu un glas neutru ca şi cel de pân­atunci. răspunse cu­o brumă de ironie  Longinus. din ziua când scăpase de la înec. umilit de viaţă. În ochii lui  Lucius apăruse­o clipă­nvinuirea pe care Longinus n­o uitase niciodată. pentru că nu­i considera pe ei ca atare. i se­adresă Bicilis. în timp ce le vorbi. Iscoade aveţi – şi­aţi avut totdeauna – în rândurile noastre.   Bicilis vorbi în limba lui. nu pleda­n favoarea unei mari  deşteptăciuni. „Pollice verso ori…”. Capcana pe care i­o­ntinseseră pentru aşa­zise informaţii cu  privire la intenţiile împăratului era doar un pretext (valabil) al unei partide mai  complicate.   Ca prin minune.

  urmări care contrazic judecata.  presimţirile îi spuneau lui Gnćus Pompeius Longinus că n­avea să mai vadă  niciodată Roma. adăugă. fata. orientându­se numai după auz. purtător al cine­ştie câtor vestigii şi­al câtor proiecţii în viitor. „Fără privire. te rog. Concluziile nu­l încurajau.   În succesiunea lor. şi incredibilul. Ca statuile”. ca şi când atunci s­ar fi trezit din somn. castanii. întâmplările vieţii par a decurge una dintr­alta într­o  ordine conformă unei judecăţi.   — Spune­i că o rog să ridice pleoapele. tânăra făptură avea un aer straniu ce stârnea  curiozitatea. Şansele ca el să scape din capcana­ntinsă  de regele dac. ca de toamnă.  Întinzându­se­n pat. a spălatului rufelor – cu alte cuvinte. i se­adresă el lui Kikinis. Longinus îşi aminti c­o mai văzuse. de parc­ar fi fost alcătuită din înmănuncherea unor lujere necoapte. a tuturor treburilor gospodăreşti – se­ nfăţişă una dintre fetele care. într­un fel sau altul. pe chipul  căreia se citi nehotărârea. intermediarul. tocmai de­aceea. deci. ordine cu care. în privinţa mâncării. Kikinis. în esenţă acelaşi  lucru: „unde dai şi unde crapă!”. Iar pentru a le­ndeplini. în adâncul  fiinţei. Chiar de la prima oră a zilei  aceleia ploioase. mai toate popoarele spun. se­ngrijiseră de masa la care  nimănui nu­i arsese de mâncare. ale cărei intemperii îi secătuiseră trupul şi­i aspriseră sufletul. a curăţeniei. sfioasă şi grea de resemnare. presimţirile  însă.   Ca şi când vremea şi­ar fi dat mâna cu dacii spre­a­i mări generalului  sentimentul de­apăsare. se gândi romanul. Luându­i mai bine seama. ba cu faţă curată încă. păstrau pururi o umbră  aşternută peste pleoapele de jos.   Aşa cum umbla cu ochii­n jos. Pentru a exprima abaterea de la obişnuit şi de  la previzibil. erau de vreo cincizeci la sută. lipsite de vedere sau cu vederea slabă. să vină mai aproape şi mai în lumină. Înaltă şi subţire. Dar atâtea­ntâmplări îşi contrazic evident cauza: atâtea au. te ducea cu gândul la vietăţile care. Ţinea tot timpul ochii plecaţi. judecata s­a  obişnuit. în cea dintâi seară.  în contrast cu sprâncenele blonde şi cu faţa albă. Valul de căldură  care­i trecu prin inimă era la fel de neaşteptat ca un mugure pe­o ramură  uscată. a doua zi plouase de dimineaţa până târziu noaptea. Două perdele de gene dese. Longinus văzuse că pe lume totul era cu  putinţă: şi credibilul. trezindu­se uneori dintr­un somn  adânc. coardele prea întinse de ultimele­ntâmplări ca şi de­ntreaga lui viaţă. Generalul simţi cum i se deschid.   — Spune­i. se­nfăţişă pentru a afla dorinţele  „înaltului oaspete”. a căror sorginte n­o cunoaşte nimeni. întorcându­se din nou  spre traducător. să­ ntâlnească ochii lui Longinus. se mişcă totuşi cu siguranţă. . ca şi văzătoarele.  ploaie mohorâtă şi duşmănoasă.   După ce­ascultă în limba ei rugămintea generalului. deşi mort de oboseală – stare pe care contaseră mult dacii pentru a­i forţa mâna – Longinus mai aruncă o privire asupra­ ntâmplărilor acestei zile ce se­ncheia. clipi de  câteva ori până ce privirea ei albastră.

  După ce fata se duse la treburile ei şi după ce Kikinis. la un moment dat. răspunse ea. Longinus înţelesese cât de bine  era organizată supravegherea lui de vreme ce nu­şi văzuse niciodată  supraveghetorii: prin capacitatea lor de­a sta nemişcaţi. cu arborii. de­a merge la vânătoare şi de­a vedea pe oricine­ar fi dorit  din „consiliul principelui” dac. Am rămas de mică fără părinţi. Dacă trebuia să piară – şi  ghidul îl bântuia mereu – măcar avea să piară cu demnitate faţă de sine. Dacă ai nevoie de­ajutorul nostru. probabil. îşi luă cuvenitul rămas­bun. ca element fix. cum le evita. Socotea de datoria lui să­şi asume  ispăşirea culpei de vanitate. cumpătat.   — Asta. Prin urmare. zgomotele pe care. mereu  alta. faţă  de Roma. din războaie. celor ale vietăţilor sălbatice.   Kikinis tălmăci întrebarea. umbra lui. cât şi de nelipsitul Kikinis. nici din  . cere­l.   — Nu ştiu. să nu­i  pună vreo­ntrebare cu privire la intenţiile dacilor. ca şi cum  ridicarea pleoapelor ar fi şters deosebirea dintre latină şi limba pe care­o vorbea fata. însoţitorilor săi:   — Să nu v­atingeţi cumva de fata asta!   Lucius.   — Cum te cheamă?   — Cum te cheamă? repetă Kikinis. îţi mulţumim că munceşti pentru noi şi ne pare nespus de rău că nu te putem răsplăti. Longinus considera că orice semn de enervare pe care l­ar fi  dat i­ar fi scăzut în faţa dacilor prestigiul. În preumblările pe cărările codrului. generalului îi venea tot  mai des să se dea cu capul de ziduri. de vârsta fostului stăpân. rosti Longinus. în disperarea lor. să nu cheme pe  nimeni din „consiliul principelui” şi nici măcar lui Kikinis. lucru pe care Longinus nu se putea să nu­l fi băgat de  seamă. în ceea ce se putea numi libertate  supravegheată. adică dreptul generalului roman şi­al însoţitorilor lui de­a se  plimba prin pădure. care.  — Câţi ani ai? o­ntrebă într­un târziu. arătându­i cu dreapta pe Lucius şi pe Ceionius. Deşi. încercau  marea cu degetul. îi trecuse vremea şi nici inima  nu­i mai dădea brânci. generalul era­ntovărăşit doar de­o persoană din partea dacilor. aşadar se­mplineau aproape patruzeci de  zile de când Longinus se afla­n captivitate. aceştia se confundau  cu pietrele.   Trecuse de nonele lui iunie5. adresându­i­se direct. iar  semnalele sonore – aidoma chemărilor aceloraşi vieţuitoare. faţă de­aceşti inamici ai imperiului. erau identice. socotea că­i cam trecuse vremea să se­ atingă de fete care­ar fi putut să­i fie nepoate. cu­o adâncă  plecăciune­orientală. sincer cu sine.  uitându­i­se generalului în ochi. Suntem trei  bărbaţi.   — Asta. n­aveau. trebuia să­şi recunoască  păcatul: în capcana regelui barbar nu căzuse din credulitate. pricepu că pluralul folosit era un fel mai ocolit de­a­i  atrage aghiotantului său Ceionius atenţia asupra purtării pe care se cuvenea s­ o aibă faţă de străină. generalul li se­adresă celor  doi. ca orice fiinţă. îşi impusese. fiindcă. pe jos ori  călare. de gândurile  pe care şi le făcea şi de­nvinuirile pe care şi le­aducea.

 îşi fereau  privirile de­a lui. pândindu­l pe Lucius când nu erau decât ei doi.   Gazdele nu se mai simţeau nicidecum datoare să se prefacă. zguduit  de plâns. curate şi cuviincioase ca­ ntotdeauna. te puteai aştepta la orice. fie un giuvaer de filigran cuibărind în reţeaua sârmei preţioase un  bob de mărgăritar persic. buba cocea mocnit. la ce ne­ar fi făcut Stăpânul dacă te­ai fi înecat?…”. C. nemişcaţi în hainele lor albe. După­ndelungi ezitări. băieţandrii cam de­o vârstă cu el. mereu magnifice prin simplitate – a ţesăturii şi­a croielii – haine pe care­acum înfloreau. fie un bumb de  chihlimbar conservând în transparenţă o elitră ori un crâmpei de frunză  ruginie. de  câte ori îl întâlneau. De la un om excesiv la bine şi la  rău. subliniind­o. de la Eufrat până la Rhin. îl  întrebase de ce se­nstrăinaseră de el tinerii sclavi. atunci s­ar fi dovedit a fi de­o  înduioşătoare naivitate copilărească. privindu­i pe­ndelete. fie o alisadă cu verigi de fildeş de care se legăna un  agat negru. Sclavii de­atunci.. în zilele ce urmaseră nefericitei întâmplări. Numai că Longinus cunoştea inamicii  Romei. bătută cu safire. Lucius îşi luase inima­n dinţi şi­i răspunsese: „Te­ai gândit. cum era Longinus­senior. de­amânare şi de punere­n derută a duşmanului. dând astfel. fie un nestemat din cleştar  cu intarsii de metal rar. cu­ntârziere. podoabe solitare: fie o pafta scumpă. Longinus punea din nou în primejdie viaţa  lui Lucius.   Pentru moment. petrecut prin câte o cheotoare. fie o fibulă de os lustruit şi cizelat. Şi  bietul Lucius căzuse­n genunchi şi se izbise cu fruntea de pardoseală. Decebal îi cerea împăratului roman  înapoierea teritoriilor cucerite în 855 U. Pe vremea lui Augustus. şi­nvăţase – de­a lungul vieţii lui de soldat –  că isteţimea omului.   În casa albă de piatră din pădure – de astă dată. un patrician aruncase­un sclav de viu în heleşteul cu murene pentru vina de­a fi spart un vas din cristal de stâncă.slăbiciune de minte. stăpâne. cu  ochii­n pământ. din aceeaşi vanitate.   Se uită. Clipa când avea să spargă nu putea  fi prea departe. întoarcerea la pacea lui Domiţian. la cei douăzeci şi unu de bărbaţi ce­i  stăteau dinainte. Dacă  zisa cerere a dacilor n­ar fi fost doar un mijloc de­ncurcare a iţelor. fie o torsadă subţire de fir. fie o  cataramă de aur ciocănit. încrustat cu ţinte  de oricalc. În măsura­n care Traianus urma să se ţină de planul iniţial  privitor la noua campanie contra dacilor. armatele romane aveau să atace­n  curând Sarmizegetusa. asemeni cu­aceea a oricărei vieţuitoare. glas groazei prin care trecuse.  măcar o clipă. tăiată­ ntr­o gemmă cu însemnele neamului şi­ale rangului. fără spectacolul vreunui ospăţ – se­ntruni din nou „consiliul principelui”. înfăţişând un hipocamp sau un dracon cu ochi de  . fie un lanţ din za de argint. se­ascute pe  măsura primejdiei ce­l ameninţă. În urmă cu­aproape patruzeci de ani.  era să­şi piardă viaţa­ntr­un vârtej de apă: vanitatea de­a nu se face de râs  strigând după ajutor.   În schimbul generalului Longinus. O dată.   După treizeci şi şase de ani. încheierea unei noi păci –  avantajoase pentru daci – prin urmare.

 şi în faţa dacilor – şi. epistolă echivalentă cu verdictul de  condamnare a captivului la supliciul capital. îşi puse­ntrebarea cât  anume se cuvenea să­şi îngăduie a­l aştepta de la Roma. în josul epistolei lor. deoarece ei ar fi  pretins acelaşi lucru în schimbul oricărui general captiv – mai era şi­un mijloc  de­a­l umili pe oşteanul roman. la alegere.  Sper ca lucrurile să capete o întorsătură care să ne evite prejudicii. oricum. în faţa Romei.   Fiţi mai fericit decât Augustus şi fie­vă mai lungă decât a lui viaţa.6   Gnćus Pompeius Longinus”. crescută­n faţa pericolului. deoarece  omnes una manet nox. Erau impenetrabili ca nişte zeităţi împietrite la bucuriile şi la suferinţele  pământenilor. Dar. Traian „admitea” să i te­ adresezi cu­acest apelativ. după ce termină cu dacii. poate. întrunit mai ales pentru ca Longinus să poată vedea cât  preţ puneau dacii pe capul său – de fapt un joc de­a păcăleala. cum spunea poetul. Înălţimea­voastră n­are a­şi face.   Cu toate că nu se proclamase oficial dominus.   A. în ceea ce mă priveşte. griji. în cazul în care  suveranul roman ar fi respins propunerile dacilor. Înclina să creadă că n­ar fi căzut la­nvoială. În adaosul propriu la epistola dacilor. semn al ascuţitei lor  inteligenţe. D. cu toată gravitatea situaţiei în care se afla. Nu era necesar. Longinus. Tare mi­ar plăcea să fiu de faţă când. AVC. cu  . dar nu să­i şi asigure nemurirea. deşi prevăzută. ambii devotaţi mie  însoţitori. gândul i se­ ndreptă către Lucius şi către Ceionius: cum şi ce să facă spre­a le scăpa viaţa?  Pentru ca împăratul roman să fie convins că generalul îi era sănătos. Epistola nu spunea care­aveau să  fie măsurile ce urmau a fi luate­n privinţa lui Longinus. DCCCLIX. „Dacă n­are să ştie din cine e versul. deoarece  lucrurile se­nţelegeau şi fără „codiciluri”. VII. care­i cu el în campanie. sau să  li se­adreseze mai târziu.   Le­ascultă epistola către imperatorul romanilor. EID. şi să pună şi data sub cele scrise manu propria. Longinus se­ntreba dacă împăratul ar fi acceptat schimbul propus de daci pentru a­şi salva propriul fiu. le luă fiecăruia­n parte seama şi  pricepu că nu putea să urască pe niciunul.   „Doamne. Longinus se  străduise a fi cât mai ambiguu: versul lui Horatius putea sugera împăratului  cam unde bătea gândul generalului. de astă dată clară. să­l întrebe­acum pe Hadrianus. Printr­o  asemenea dezicere de­o întreagă concepţie. nu se putuse opri să nu­i întindă nevinovata cursă. În faţa noii situaţii. n­ar fi făcut  altceva decât să prelungească o viaţă.  precum şi pe centurionul Sophronios Celer Ceionius. care.  „Consiliul principelui”. presupunând că ar fi avut unul. din pură  curiozitate şi fără a lega nici o speranţă de răspuns. Traian s­ar fi discreditat – în primul rând.   Îndrăznesc a­i recomanda bunăvoinţei voastre pe libertul meu Lucius. mă veţi ierta. Când se dezmetici  după lovitura care. care n­avea decât să aştepte mult şi bine  eliberarea. Sunt adânc  întristat pentru supărarea pe care o aduc înălţimii­voastre. desigur.  lui Nigrinus ori Plotinei. apoi.rubin. dacii îl  rugau – un fel de­a spune! – pe nobilul oaspete să­i scrie după voie principelui  său. îl ameţise în primul moment. lui Plinius ori lui Tacitus. IVN.

 pe vremea  lui Claudius. tot aşa de bine. cea ştiută de oricine voia s­o cunoască. erau pline de istorii şi de istorioare cu oameni care. „În timp ce el poate­afla­ntr­o­clipă cine­i  autorul acestui vers – pe care. precum şi mica  istorie. şi­apoi. ca istovire de oameni. Dar acestui  soldat. Brutus.   Pân­atunci. şi. în acea zi.  Longinus cugeta că n­are să­i mai fie hărăzit a cunoaşte niciodată răspunsul  lui Traianus la epistola dacilor. Longinus nu fusese pus în situaţia de­a­şi închipui cât de  greu se desparte omul de viaţă şi mai ales din proprie voinţă.  ca s­ajungă la versul ăsta. ştiuseră să­şi încheie cu demnitate viaţa.  măcar un timp preţios. apoi . Traian avea desigur să trimită un  răspuns ambiguu… Nu se cădea să le spună dacilor: „Faceţi ce vreţi cu  Longinus. pân­ are să li se­ncheie tuturor şirul – eu n­am să ştiu niciodată cât preţ punea pe  mine fostul meu camarad de arme ajuns împărat al Romei şi­al romanilor…”. prefăcându­se că­i acceptă propunerea şi  că se retrage. o matroană. Iar dacii. ştiind că târguiala pentru pielea generalului n­avea să ţină o  eternitate. deşi nici unei minţi nu­i îngăduie timpul (şi timpurile) să  ajungă a fi atotcuprinzătoare.  istoria ei cea mare. îi venea greu să accepte că nu  putea stăpâni totul. viaţa lui Longinus însemna cât de cât ceva  doar atâta timp cât puteau obţine. Istoria Romei. vrând să pună capăt suferinţei de­a­ şi fi pierdut fiul şi celei de­a­şi fi văzut soţul bolnav de­o boală fără leac. alegându­şi­i drept mesageri pe cei douăzeci şi unu de sfetnici ai regelui Decebal.  Traianus nu i­ar fi făcut o primire călduroasă. stăpân al lumii de la Eufrat la Atlantic. care.aerul lui sever. între alţii. ca timp. nu ducem lipsă de generali!”. Presupunând că dacii l­ar fi aşezat pe Longinus într­un car  cu flori şi l­ar fi înapoiat Romei împreună cu salutul respectuos al Regelui lor. cu­atât mai puţin una  apoteotică. ca să­şi convingă bărbatul să­ncheie şi el cu­o viaţă  care nu mai însemna decât restrişte şi chin. pe nume Arria.  Să se­nvoiască la schimbul cerut de adversarul dac ar fi­nsemnat o sfidare a  bunului­simţ. militarului din cauza căruia s­ar fi pierdut. Fiindcă până nu va afla al cui este n­are să aibă  linişte!”. Traian juca  întotdeauna cinstit! Pentru daci. poate.  hotărăşte să­şi ia zilele şi. cam de pe vremea Titanilor. istorisea cum. ar fi fost cu totul utopic din punct de vedere strategic: foarte  costisitor ca bani. Iar ostaşul culpabil recunoştea că Traianus ar fi avut  dreptate. dacă voia. aflaţi în faţa  sorţii potrivnice. cineva are să­l mai citească şi după ce pe  aţa vremii au să se­nşire cine­ştie câţi imperatori ai Romei şi câţi generali. putea vorbi ore­n şir fără să spună absolut  nimic. în schimbul ei. dacă nu multe altele. Răspunsul urma să­l ticluiască  probabil Hadrian. să spună mai mult decât o epopee într­o singură  frază. Nimeni nu­i cerea unui soldat să ştie poeţii pe dinafară.   Resemnându­se­n faţa sorţii care. istoriile  Romei deci. îi pecetluise viaţa. îşi înfige­un pumnal în inimă. ar lua­o pe ocolite. nu era să­i aştepte pe romani în eventualitatea că ar porni să­şi  elibereze ostaticul.  Antonius… Plinius nepotul. posac şi greoi. barem o amânare: altminteri  nu preţuia nici măcar cât o ceapă degerată. ştiută doar în cercuri restrânse. cea a întâmplărilor mărunte. cum îi spunea Longinus. Să­l înşele pe inamic.

  decenţa era suprema dovadă a bunului­simţ. Să­şi fi tăiat vinele cufundat în baia plină cu apă caldă ar fi fost o moarte conformă tradiţiei romane: moartea romanului căzut în dizgraţie. până ce simţeai o greutate­n picioare. fiindcă nu văzuse pe nimeni murind de cucută. atunci  Longinus ar fi ascuns nişte lujere de cucută­ntre florile sălbatice pe care le­ aduna punându­i­le Astei în braţe. Nu era cu putinţă să i­o lase. cu toate cele trei soiuri ale ei.  Posteritatea era ceva atât de nesigur şi­atâta minţea de multe ori… Nici  prezentul. o cunoştea prea bine. fără­ndoială. te­ntindeai  numaidecât culcându­te. rosteşte: „Nu doare. omora. mare meşter în meseria lui şi cu ştiinţă de tot ce mişca pe lume.  cu mers ca o adiere printr­un lan.  apoi un timp te plimbai. Să se spânzure. ci se  mulţumea să le consemneze doar. dacă­şi punea probleme atât de subtile ca imaginea  pe care­avea s­o lase posterităţii? Posterităţii! Cine­ştie­ce analist dintr­aceia  care. Pentru Longinus. medicul trupelor. cum găseai mai întotdeauna prin anale. întinzându­i­l bărbatului. cum de nu se gândise la­ncheierea cea mai  onorabilă şi mai estetică.   Toate vinile pe care Longinus nu contenea să şi le recunoască. Poate că Petus o crezuse. dar cât de chinuitor.  asta nu mai ştia.  enumerându­şi­le de dimineaţa până seara. fetei a cărei prezenţă­n viaţa lui fără prea  mari bucurii era un dar al cerului şi­o ultimă legătură luminoasă cu pământul.  consolându­i­o. în vreo frază fără prea mari  preocupări de stil. care cunoştea durerea. de câte ori ieşea să cutreiere ca să­şi bucure sufletul de frumuseţea şi de mireasma pădurii ce­i înconjura captivitatea. toate nu­nsemnau nimic faţă de  învinuirea majoră pe care şi­o aducea: aceea de­a nu­şi fi luat otravă cu el. frază­n care unei  avalanşe de predicate cu greu îi atribuiai sau mai repede­i bănuiai un subiect. un om  închis şi sfios. Petus. şi. erai plecat din lumea celor vii – dac­aşa ar fi stat lucrurile. al lui Longinus. deci. Dacă otrava  pe care­o dădeau grecii­n vechime condamnaţilor ar fi fost cucută şi­ar fi  omorât. destui spânzuraţi. în aproape două luni de când era captiv. Nu­i rămânea decât otrava.şi­l trage din rană şi.  Şi dacă făcuse­o greşeală. iar când răceala. nu făcea risipă de ea în interpretarea faptelor. nu se putea gândi fără un fior de teamă la un asemenea  sfârşit. de ce trebuise oare să şi stăruie­n această greşeală?  Cum de nu se gândise. Longinus văzuse. din povestite. pornind de la picioare. nu­ţi fie teamă!”. N­ar fi avut decât să­i şoptească un cuvânt lui Olympios. deşi de la­ nceput ştia că era condamnat. nici posteritatea nu considerau o problemă de căpetenie respectarea  . Cucuta. Longinus însă. neavând imaginaţie. adeseori mult mai târziu decât se  petrecuseră – deci. buruiana care creştea mai peste tot şi pe care. Ce  dizgraţie poate s­o­ntreacă pe cea a sorţii?! Dar cum să­i lase fetei ăsteia mute. altele mai puţin – cine­ştie­ce astfel de analist avea poate să  menţioneze şi numele lui.  arsura lamei în carne. Nici asta nu era o privelişte pentru o fiinţă pe care voiai s­o cruţi şi faţă de care voiai să­ ţi păstrezi obrazul nepătat. Tot ea l­ar fi  văzut prima. între Rhin şi Eufrat.  cum să­i lase­o asemenea amintire? Cine­avea să şteargă pardoseala de apa  amestecată cu sânge? Ea.  unele mai atente. îţi cuprindea  tot trupul. trecute prin multe rânduri de urechi. cum relata Platon moartea lui Socrate – înghiţeai licoarea­nveninată.

 alţii. ca oricărui om  crescut în anumite canoane. în mare taină. Asta. Întăriţi­vă  sufletele prin credinţă şi prin cunoaştere!”. încât nici nu mai  auzeau vuietul din jur. Existau. pe­atunci. pentru a nu pricinui vreo neplăcere  familiei sale şi. în primul rând. i­ar fi rugat să­l învoiască a­şi  trimite misiva prin Lucius şi prin Ceionius. ori măcar printr­unul din ei. mulţi  – Chrestos ori Cristos – după greci). în adâncul sufletului ei. prin nestemate. Învăţătura asta îi fusese şoptită de  unul dintre sclavii ei. la credinţa creştină. de nici douăzeci de ani. Prin smarald vedeau totul – deşi micşorat – mult  mai clar. cum auziseră că făcea Nero. un egiptean. oameni care simţeau cum li se depărtează sufletul de trup. Îi înapoia simbolul unirii lor. latinizându­i numele – Iesus ori Iisus.  Augustina îi dăduse­napoi inelul cu smarald. mai ales. când mergeau la circ. bunica paternă a lui Longinus le  dăruise două inele identice: două smaralde – ajunse­n familia Longinilor în  primul an al domniei lui Augustus – montate­ntr­o ramă torsadată de aur roşu. Istoriei mereu i se dădea cu purpură pe buze şi­n obraji. Protestele lui Longinus. socotindu­şi încheiate legăturile  cu lumea şi dezlegându­şi bărbatul de căsătoria­n care ea nu fusese­n stare să­ i aducă nici o bucurie. Părerea lor nu­i era indiferentă. care­avusese vederea scurtă. nedând niciodată frâu liber poftei.  Această aplecare mistică­i fusese­ntărită şi de faptul că nu ţinea sarcinile. încât te mirai că n­o sufla vântul şi că încă  mai mergea în loc să zboare. Când se căsătorise cu Augustina. tulburaseră veselia şi chiar sufletul  tinerei Augustina.  Augustina ajunsese­atât de slabă. Când îl văzuse ultima oară pe Longinus.adevărului. Ca urmare a acestei crize de  conştiinţă – stare firească­n faţa nenorocirii consecvente ce pusese multă lume  pe gânduri – Augustina. În rândul celor  înclinaţi spre credinţele­orientale ce gravitau în jurul ideii de ispăşire şi­a celei  de mântuire se răspândise zvonul că şirul de restrişti abătute asupra  Peninsulei nu era decât semnul de netăgăduit că divinitatea­i avertiza pe  oameni că umpluseră paharul nelegiuirii.  Erupţia Vezuviului. Augustina trecuse. cum şi era.  probabil. Dacă nu  s­ar fi temut că le trezeşte bănuieli dacilor. apoi erau Lucius. iar  celor ce n­o părăsiseră le­mpărţise proprietatea dotală. incendiul Romei şi ciuma. Ceionius şi Kikinis. Lucius de preferinţă. La două  . Gaius. În cei dintâi ani ai căsătoriei. închinător şi el la dumnezeul din Iudeea. nu folosiseră la nimic. neţinând seama de  protestele lui frate­său. în vârstă. de fiecare dată având impresia că păşeau pe­un tărâm  straniu­n care un spirit misterios transforma toate proporţiile lumii cunoscute. dumnezeul acesta ar fi spus: „Luptaţi  împotriva cărnii şi dispreţuiţi­o. În ultimii ani de viaţă îşi eliberase toţi sclavii. mereu i  se­aureau pleoapele…   De posteritate îi păsa lui Longinus în mod abstract. fiindcă faţă de­acesta vina lui era mai mare şi mai veche. soţiei sale şi lui. Căci dumnezeul noii credinţe (pe care cei de prin  părţile lui îl numeau Joshua. promiţându­şi să nu devină o  practicantă.  care­o socotise o soţie­model. lui Longinus. Longinus şi Augustina îşi  scoteau inelele şi se uitau prin ele. Se concentrau atât de mult asupra acelei imagini. Posteritatea lui imediată era. toate catastrofe survenite una  după alta în timpul domniei lui Titus. Cu  timpul – trecuse la asceză.

 îl lăsa jos. orgoliul ei şi­al întregii familii. când era singur. spre a  nu­l nedreptăţi pe vestitul general gurmet prin vreo confuzie cu fratele său. Asta ieşea să­l vadă. Fata venea din zori şi se­aşeza  pe scara de piatră. fata umbla numai cu ochii­n pământ. se gândise oare că ei doi  acolo se cunoscuseră. găsit când nu făcuse încă ochi. nimeni n­ar fi putut spune. ca pe  nişte obloane grele. nu uita niciodată s­adauge. La­nceput. la o petrecere sub cireşii­nfloriţi. cu ocolişuri. începând cu vârful încălţărilor. la fel ca dânsa. iar el aproape douăzeci şi trei?   Longinus o evoca pe Augustina fără durere. Adeseori. apoi se­aşeza la picioarele Astei. când ea avea  cincisprezece ani. şi­n cursul acestei anevoioase mişcări în sus. Din când în  când. cum se­ntâmpla cu  Asta. Stătea pe scară şi­l purica pe Lupei. fata­l purta într­o traistă atârnată pe  umăr. care. De când era captiv. Augustina se stinsese. o­nmormântaseră fără podoabe. Căţelul făcea o scurtă incursiune pe la răzoarele cu  micşunele şi cu garofiţe. Fata­l scotea din traistă. Nici în jurul casei nu trebăluia.  potrivit cu ultima sa voie. fără nici o poticneală. Longinus i se­aşeza­n faţă şi­o striga. O viaţă­n care s­ar fi  uitat la cer. semn că toţi  cei dinăuntru se treziseră. fiecare mişcare­a fetei.   Într­o zi. Lupei părăsise iia Astei: acum. să rostească numele lui. care­o priveau cu  zâmbet. În aproape două luni. armonioase şi mereu aceleaşi. după semnele de schimbare­a vremii. de când îl ştia  Longinus. Lupei rămânând afară. după semnele  fertilităţii. Longinus urmărise fiecare pas. un căţel ciobănesc fără  coadă. Îşi usca mâinile cu  un ştergar şi intra să deretice prin casă. Ca s­o facă să­l  privească. clădindu­l parcă. îl întorcea cu burta­ n sus şi­i omora puricii­ntre unghii. pe la arbuştii­ale căror flori galbene se ofiliseră şi  căzuseră. Văzând cum Longinus nu­şi lua  ochii ore­n şir de la fată. cu sufletul uşor. Ea ridica­ncet pleoapele. Vocea joasă şi gravă a fetei părea că vine din alt trup decât din corpul ei subţiratic. Când se deschideau obloanele. la pământ. nu cumva să le  strice somnul. Kikinis îndrăznise. de­a dreptul în  pământ. Freca în palme o  buruiană care făcea puţină spumă şi­avea un miros plăcut. singurele clipe de seninătate erau cele­n care se gândea la Augustina şi  cele­n care urmărea mişcările potolite­ale Astei. Lupei nu mai sugea lapte din băşica de peşte. plânsă de liberţii ei. căţelul ofta adânc: de  dorul stăpânei. să­l întrebe dacă i se  . urmărind din privire­o fiinţă cu  care să fi comunicat prin esenţa căutăturii şi­a gestului. îl vedea şi­l îmbina bucată  cu bucată. după multe codeli. dacă n­ar fi fost general roman.luni după asta. ea se  spăla pe mâini cu apă dintr­o cofă pusă­n dreapta scării. Nu intra până ce nu se deschideau obloanele. După ce­l  purica. Se  gândea că viaţa lui. Cum izbutise ea să­l facă pe căţel să nu  scoată nici un sunet. limpăia cu nădejde  şi cu spor mâncare din strachină. îl descoperea  pe general treptat. la misterioasele­alcătuiri ale firii. Acum. O­nduplecase prin semne. „cireşi  din cireşii lui Lucullus”… „Lucius Licinius”. s­ar fi putut desfăşura  departe de războaie şi de inamici care trebuiau învinşi. până dădea de ochii lui căprui.  ca făcând parte din imuabila alcătuire­a lumii.  Când alesese livada ca loc statornic al său pe pământ.  Îl pronunţase corect. într­un apus. la capătul unei livezi de cireşi.

 Către miezul nopţii. pentru toată viaţa! .   — Iartă­mă.  Longinus dădea întrebător din cap. Se uitase la  roman cu zâmbetul resemnat al omului care se vede părtaş la o pagubă  inevitabilă: era cam de­aceeaşi vârstă cu generalul imperial. Îşi luă inima­n dinţi şi­i destăinui pe nerăsuflate planul lui de­a­şi  pune capăt zilelor. Îmi bucur. rostită cu melancolică ironie. dar nu ieşi nici un sunet. La o vârstă. Kikinis. nici la un „preţ” mai mic decât cel exorbitant pe care­l cereau dacii. Se ridică brusc în  capul oaselor. să nu ne grăbim. Umbra morţii le trecuse prin suflet. pentru acum. poate. intră. Kikinis pricepuse că generalul îşi impunea o atitudine şi nicidecum că ar fi depus armele bărbăţiei.  suna ca definirea unui principiu politic aplicat propriei persoane. omul trebui' să­nveţe să se bucure­ntre frontierele  decenţei…”. Lucius? Ori ai vreo  idee?   — Stăpâne. Libertul tremura ca lovit de friguri. Se lăsă­n genunchi în faţa stăpânului.   — Asta le­ar trezi bănuieli. fata asta. să mai stăm. a tăcere. O clipă. o bilă cam cât un flacon de parfum. Simţi cum îi cade falca de  jos. Trupul meu e bătrân pentru ea… Dar şi sufletul.   Nu mai schimbară toată ziua nici un cuvânt. Pentru mine. Ştii tu ceva mai bun. Lucius  ieşi tiptil din camera lui. Lucius se albise la faţă. Rămaseră­ aşa. mâinile i se răciră. Mai ales el. Acesta­nchise pleoapele. Dar nu mi­ai spus nimic despre…   — Stăpâne.   Ameţit de năvala gândurilor. stăpâne. Lucius. Lucius îşi făcu peste buze un semn. sufletul. lui Longinus i se opri răsuflarea. neuitând să­i spună că nu­şi putea ierta eroarea de­a nu fi  apelat la Olympios. cu ochii­ ndreptaţi spre luna care se vedea prin fereastra deschisă. şi­i închise degetele peste ea. ultima frază. deschise de câteva ori gura. Nu­i ruga nimic!   — Ai dreptate. Asta. De ce să n­aştepţi răspunsul Împăratului?  Poate că ajunge la o­nţelegere cu barbarii…   Vocea lui Lucius sunase moale şi neconvingător: era limpede că nici el nu credea ce spune. să ne mai gândim!   — Eu vreau să­i rog pe daci să te trimită pe tine cu mesajul către  împărat. privind­o. în odaia  generalului. e ca o rază ultimă de soare înaintea ploilor mohorâte­ale toamnei. Longinus stătea întins pe spate. pentru atunci. Longinus se hotărî să­şi împartă neliniştea  cu Lucius.   — Singura speranţă e cucuta. ca­mpietriţi. care stătea desfăcută ca pentru  salut. apoi. „Ştiu la ce te gândeşti. fără să bată la uşă. Pe tine şi pe Ceionius. Se uită întrebător la fostul său sclav. stătu nemişcat în faţa uşii lui Ceionius până ce­l auzi  sforăind.făcuse dor de trup de femeie. cu mâinile sub cap. Din  mâna lui stângă strecură în dreapta celuilalt.   — Lucius – Longinus îl privise cu o mustrare blândă – Împăratul nu mi­ ar ierta­o niciodată!   Nu vru să­i spună libertului ceea ce Lucius ştia şi singur: că Traian nu l­ ar fi răscumpărat. Din partea unui om în a cărui viaţă frontierele­ avuseseră o importanţă capitală. în vârful picioarelor.

 Acum să­ncercăm să dormim…   Lucius nu se mişca din loc.   Longinus se ridică în picioare şi­l ridică şi pe Lucius. în  cursul nopţii de mâine”.   — Noapte bună. îi trase căpăcelul. mesajul. Galba apucase. ca şi când s­ar fi temut să n­o trezească din somn.   Tăcu nehotărât. ţi­am dat semnul iertării. Se­apropie fără grabă. Cu coada ochiului privea păsările­adunate la  firimituri.   — Stăpâne. Într­o frunză.   — Asta. A doua zi. îşi spuse Longinus în gând. o  mută dintr­o mână­ntr­alta. O singură vrabie rămase locului. Longinus înfăşură un  grăunte de otravă. Longinus trase bila de subt pernă. în scurta lui domnie. Longinus simţi o sudoare pe şira spinării. Se uită lung în ochii lui. Mai aşteptăm. Îi zâmbi şi. fără efuziuni. îşi luară zborul. Pentru ceva fulgerător şi fără gust. Se toarnă­n  atâta lichid – şi sugeră cu mâna cantitatea – şi se dă peste cap. Se­apropie de fereastră.  mai e timp. Asta bătu la uşă. cu mare grijă. Locusta murise­n urmă cu treizeci şi mai bine de ani. Îşi căuta cuvintele cu care să spună esenţialul. nu.  Dedesubt se afla un dop minuscul de sticlă. Se uită la ea. ridică vrabia şi o ascunse­n sân. semn că se pregătea de plecare. când terminară tot. împreună cu doi daci. luată din braţul de flori sălbatice împodobind un colţ al încăperii. După un timp. Avusese dreptate  când îl îndemnase pe general să nu­i roage nimic pe daci. îi desfăcu nodul năframei. o aruncă­n latrină şi­l asigură pe Lucius că  otrava era „bună”. Lucius.   Înainte de asfinţit. Se­nclină din nou. unde luna  lumina mai puternic. îşi scoase inelul de  smarald din deget şi­l puse pe mâna lui Lucius. Fata­şi puse mâinile­n cap.   — Stăpâne. cu mişcări încete. I se păru că desluşeşte granule incolore: „Dacă şi­or fi  pierdut puterea?!”.   Lucius fu ales să ducă.   — Nu­ţi fie teamă. scutură o frunză în  locul unde Asta obişnuia s­arunce firimiturile de la masă vrăbiilor şi  porumbeilor sălbatici care veneau să le ciugulească.  — Stăpâne. e de la Locusta. o strigă Longinus. Până la urmă.   O luă de mână şi­o făcu să se­aşeze pe scaunul lui. poimâine…   — Da. Apoi îl strânse pe libert la piept. mâine sunt în castru!   — Atunci. „Prin urmare. Stai aici. spălate şi netezite. Ţinea pe braţul stâng un teanc de  rufe ale generalului.   După ce Lucius ieşi.   — E fulgerător! Şi n­are gust…   Longinus ascunse mica sferă cu otravă sub pernă. îngăimă Lucius cu glasul  sugrumat. frângând câte­o uscătură. ca s­o oblige să­l privească. plimbându­se­n jurul casei. singurul din  încăpere. smulgând câte­ o buruiană din răzoarele de flori. în semn de­ . Şi­şi făcu de lucru pe  lângă arbuştii aceia ca nişte globuri.   Îşi luară bun­rămas de faţă cu ceilalţi. s­o condamne la moarte. O nepoată de­a ei mi­a dat­o. Se­nclină şi se­apropie de raftul unde le era locul.

 adunată­ntr­un coc în care nu se afla nici  un ac de păr. Melpomene.   Ceionius avea să fie trimis în castru cu un nou mesaj din partea dacilor:  dacă romanii voiau să li se trimită corpul generalului. pe apa râului din josul Cetăţii. După  un timp. ci părea doar  că o depărtează de lume. din  mijlocul frunţii şi până la ceafă. E ří÷ďóôóé7 . Longinus se uită după  dânsa până ce n­o mai văzu. unul te  salută. trecu în spatele scaunului. fără nici o schimbare a feţei. se hotărî să bea otrava. pe tine. fata îşi duse mâna la gură. te binecuvântează  cineva. Le mulţumea şi­i binecuvânta pe toţi patru.   Spre miezul nopţii. fata­ncepu să  plângă. Asta sădi un brăduţ. o şuviţă albă care­i despărţea părul blond în  două. Cât despre testament. Îi despleti apoi coada groasă. Pe urmă. dacă scap cu viaţă. Rămase uimit să vadă că fata avea. Asta. se uită mult în  ochii lui şi­l strânse la piept cu­amândouă mâinile. Omnes una manet nox… Din lungul şir de generali ai Romei. vin s­o mai văd. în curtea casei din pădure. Acolo îl scoase pe  Lupei din traista fetei. Ea îşi înnodă năframa. omnes…”.   — Kikinis. Ceionius îşi luă rămas­bun de la Asta. încet. Lăsa amintire: Astei – un inel de smarald.   „Pe norii zenitului ţin sfat zeii. Fără nici o mişcare. Longinus îngenunche într­o latură şi­şi culcă obrazul în poala ei. Îi zâmbi romanului. trimise pentru sufletul plecat o cunună  de flori şi­un opaiţ aprins. se­ncălţă şi  puse la vedere pe masă pergamentul prin care declara că nimeni nu era vinovat de moartea lui. celălalt.   M. Apoi i­l împleti la loc  şi­ncercă să­l facă aşa cum fusese la­nceput. Locusta.  peste care domnea o seninătate venită de dincolo de timp. El o petrecu până la poartă. Mirosea a busuioc şi­a ierburi de câmp. EMINESCU. pe care­atâţia te­ au blestemat pentru otrăvurile tale. în sfârşit. Iar după  asfinţit.   În aceeaşi zi. Uluită.   Trupul generalului roman fu luat a doua zi şi dus nu se ştie unde: n­ avusese nimeni dintre oamenii casei voie să­l însoţească. degetele Astei îi mângâiară. îl întoarse cu burta trandafirie­n sus. Decebal. te rog. Longinus i le depărtă. o apucă de bărbie şi se uită­n ochii  ei. Ceva se topi în ochii albaştri ai fetei. trebuia mai întâi să li­l  predea pe Lucius. cu zâmbetul ei plin de resemnare şi lipsit de vârstă. părul. Trecu din nou în faţa Astei. Longinus îţi mulţumeşte pentru părul tău cu şuviţă albă. poeta! Omnes. moartea regelui Decebal. luă în mâini părul Astei şi­şi  îngropă faţa­n el. spune­i că.mpotrivire.   PE­UN PICIOR DE PLAI. Iar  pe tine. Într­un târziu.   DECEBAL: Dureri cum se 'ntrevăd pe frunţi de regi. abia simţit.   „Nu mai amâna. lui Ceionius  şi lui Kikinis – câte o fibulă de aur. trăgând­o  strâns peste rădăcina părului. Îşi îmbrăcă toga. Lucius.   Cântă.  Longinus se ridică. care nu­i însenina defel chipul. i­a fost respectat întru totul. generale! Gândeşte­te că nu trebui' să te predai  inamicului. căreia parcă Tacit ţi­a spus „artifex veneni”. se­nclină şi  sărută mâna Astei. Proprietatea părintească o lăsa libertului  său.

 săvârşeşte jertfa. Şi nu e mijloc să se plece mai tare  un talger. în aşteptarea ploii. cuibărirea­n felul ăsta economisea puterea.   Armatele romane­nconjuraseră cetatea­de­scaun a regelui Decebal şi  tăiaseră conductele care­o alimentau cu apă. Dromihete învăţase că trupul îşi păstra cel  mai bine căldura firească în poziţie cât mai adunată şi mai asemănătoare cu  cea a fătului în pântecul mamei. liber.   Pe norii zenitului zeii au hotărât.   Dromihete. Încât se ruga lui Iahve să­l ferească de­a  vedea iară viii sugând sângele morţilor. De­ar fi zeu. ar da suflet copacilor uriaşi ce­l cuprind sub  bolta lor largă şi plină de murmur. etern. pe  pământ încă liber. Rezervele de apă. să lupte cu Cesarul Romei. Într­o viaţă de om învăţase că nu e bine să dai sfaturi nici măcar  cinstite.  adică lăsat fără haine trei zile­n şir. dăinuirea Daciei”. Cu stăruinţă neobosită. Şi pe  căldură. gândite ca pentru tine însuţi. Încă o dată. ca să condamne la cădere. ruşine. mai  vrea să'şi adune vitejii. se oprea să  dea sfaturi de căpetenie. Al împăratului Romei e  unul. Apasă pe talgerul Daciei privirea de foc a  stăpânitorului trăsnetelor Zalmoxis Dacicul. Sfatul lui către daci ar fi fost acelaşi cu­ndemnurile romanilor:  „Dacă vreţi să scăpaţi cu viaţă.  sufletul lui părintesc ocroteşte. Şi ar fi adăugat: „Iar dacă vreţi să  muriţi. trebuiau să se păstreze  . În zidul cetăţii de munţi şi de râuri. romanii îi îndemnau  pe­asediaţi să se predea. cât să umezească straiele năduşite. prin urmare. Asediaţii. Cu rază de soare. dar de plouat nu ploua. Sub toate streşinile clădirilor şi chiar în loc deschis fuseseră  aşezate putini şi ciubere. Îi învăţa pe oameni doar cum să nu­şi irosească  zadarnic puterile: să se mişte cât mai puţin şi dacă se putea să nu vorbească  deloc. ultim refugiu şi punct de rezistenţă al iudeilor după căderea  Ierusalimului.   Închinare împăratului Traian la XVIII veacuri de la moarte. Dăduse­un  ropot scurt. Loc de unde mamă­sa şi el scăpaseră printre cei câţiva  supravieţuitori. şi­mpărţite fără părtinire de bătrânul Dromihete. uscaţi de arşiţă. socotindu­se cu cel puţin un picior în cea lume. pentru el însemna învierea unei vechi amintiri: cetatea  Masada.  În talgerele de aur se cumpănesc două suflete. ca cel mai de preţ avut. Şi­atât. aşadar cu capul apropiat de genunchi. pe undeva pe­aproape trăsnise. drămuite cu  grijă. De câteva ori se­nnorase. talgerul cel mai uşor. Sufletul lui arde de iubirea  pământului tată. tălmăcea  mesaje. Priveliştea Sarmizegetusei  asediate şi­nsetate. alegeţi altă cale decât setea”. secaţi de sete. Kikinis. capitulaţi!”. XXVI  Septemvrie MCMXIX. unde iarna fusese pus la pedeapsa frigului.   Vasile PÂRVAN. Apasă pe talgerul Romei privirea de soare a  părintelui Iupiter Capitolinul. Iupiter luminează  calea Romanilor cari grăbesc după Rege… În balanţa de aur. Regele. chipurile uscate şi limbile  încleiate­ale oamenilor. Din temniţele regelui Duras.  fulgerase. talgerul lui se  ridică… Cu arma muiată la zile de glorie în sânge duşman.   Prin codri uitaţi de lumină grăbeşte spre Nord biruitul. mereu la datoria lui de intermediar. Decebal ordonase­ncetarea luptelor.  erau pe sfârşite. al regelui Daciei e altul. Memoriale – Parentalia. moarte.

 Atâta timp cât cel care­şi băgase capul în jugul cârmuirii trăia.  războiul era plin de privelişti în stare să­ntristeze şi cea mai împietrită inimă. apoi de ras  locul – ca supremă pedeapsă a duşmanului încăpăţânat – ceea ce mai putea  aştepta. Regele şi căpeteniile nu mai plecau dintre oamenii lor. pentru a da o cât de măruntă satisfacţie  soldatului învingător.   Un soare arzător şi roşu ca focul.   La­mpărţirea ultimei porţii de apă. Deşi încredinţat că mai presus de orice  putere lumească stăpânea o soartă ce n­avea cum fi îmblânzită. care de la­nceputul asediului se purtase  . şi oricum pentru a se­apuca de muncile câmpului – că doar nu era să  li se­aducă mâncare de la Roma – de păşunat vitele. Fără să şi­o  spună. nu. pietrele Cetăţii.   Amorţeala de dincolo de zidurile întărite îi neliniştea pe romani. în  sinea lui. de  peste şapte zile.pentru­nfruntarea din momentul când romanii aveau să izbească­n Cetate. deoarece nici un învingător n­are interesul să­i  extermine pe învinşi. neumbrit de nici un nor. oricâte rezerve de apă ar fi avut dacii. sleia  trupurile apărătorilor şi le­ncleia minţile. fiecare. Rachiul dat trupei după o  bătălie însemna răsplată. dar mai ales aburire­a minţii spre  schimbarea gândurilor în care nu răsunau numai bucinele victoriei. Acesta. care noaptea n­apucau să se răcească. dat fiind că numai apa vie nu se­mpute.  Regele mergea mereu printre oameni. Ei ştiau  că. cuvintele Regelui erau şi ele altele:  îndemnul de­a nu se da bătuţi se schimbase­n acela de­a pricinui cât mai mare pagubă duşmanului şi de­a folosi învălmăşeala intrării acestuia­n Cetate ca pe­ un prilej de­a ieşi din încercuire şi de­a o lua spre Miazănoapte. Potrivit unei bune strategii. Armata romană. nevasta lui Porsilo vru să­i dea lui fiu­ său partea ce i se cuvenea ei. dar acest lucru  trebuia făcut cu măsură. oricum. încingea. nu era chiar în starea cea mai  propice pentru a se­apuca mai întâi de curăţat Cetatea de morţi. O epavă poate inspira dispreţ. făcându­le semn să nu se mai ridice şi le  spunea câte un cuvânt de­ncurajare. fără să fi suferit de sete. Nu mai aveau nevoie de sfaturile lui  Dromihete pentru a­şi economisi forţele. fiindcă. însă. aştepta o dezlegare de la mai mai­marele lor pământesc. sărbătoare. trebuia să­l pui în faţa unui duşman care să se ţină cât  de cât pe picioare şi care să justifice un strop de ură măcar. şi cele pornite din afara ei – oamenii dinăuntru nu  schimbaseră nici un cuvânt unul cu altul. Preoţii nu­şi încetau rugile. Aştepta fiecare porunci. Regele. din simplul motiv că n­are cu cine­nlocui mâna lor de  lucru. Apoi. Să­i sleiască de puteri şi să le taie cheful de luptă nu strica. cu viaţa lui răspundea de viaţa fiecăruia dintre ei. de ridicat aşezări noi în  locul celor pârjolite şi sfărâmate. Bărbaţii aşteptau să intre romanii­n Cetate ca să poată muri cu arma­n mână spre­a se­nfăţişa cu  fruntea sus zeilor. un învingător trebuia să lase­n viaţă măcar  un număr de­nvinşi necesar pentru a­i îngropa sau a­i incinera pe învinşii  morţi. într­o bună zi acestea tot aveau să se  termine ori să nu mai fie bune de băut. locuitorii gândeau la fel: zeii hotărâseră să­i piardă. de la o zi la alta. silă – ură. De când încetaseră atacurile – şi cele  pornite din Cetate. O nemulţumire surdă mocnea în  tăcerea şi pe chipurile lor posomorâte.

 Se frecă pe tot trupul cu frunze de mentă şi se unse apoi  cu balsamurile cu care se dădeau morţii. că nu aveau putere să se­ ngrozească de cele pe care copilul lor – nevolnic până mai ieri. spuse băiatul abia şoptit. băiatul tatei? îl întrebă Porsilo căutând să­şi  stăpânească groaza care­i trecuse prin suflet. tată. toarnă­mi câteva picături din  băutura­de­trecut­dincolo.   — Moş Dromihete. Moş Dromihete. roagă­l dumneata. le luă mâinile şi­ şi culcă faţa în ele. nu pot lua ce nu pot da înapoi. Eu am văzut şi  văd. Îmbrăcat în hainele de sărbătoare. deşi nu  era umbră de­ndoială că băiatul nu se mişcase de lângă dânsa.ca un om în toate minţile. vin vremuri grele şi lumea are nevoie de oameni sănătoşi.   — Bea tu.   — Mamă. dădu la iveală  un rând de haine curate şi­o pafta cu însemnele neamului său. Porsilo se uită­n ochii lui Dromihete şi­ncuviinţă din cap. respinse cu blândeţe mâna ce­i întindea apa. văd mâna şi capul: stau aruncate la picioarele  străinului. dintr­o ascunzătoare.   — O ai într­o teacă de jungher sub cingătoare şi­ntr­o ploscă sub o  piatră. pe­aici are să curgă sânge. Moş Dromihete. Mângâie­i pe părinţii mei că plec. Gândiţi­vă că nici unui  copac nu­i e dat s­ajungă pân' la cer.   — Ce vorbă e asta.   Băiatul se­apropie de părinţii lui.   Porsilo şi Panesia erau atât de sleiţi de sete. îngenunche în faţa lor. nevastă­sa Panesia şi Dromihete. părând acum în  toată firea – le spunea cu glas domol ca pe­un lucru obişnuit. Dintr­o traistă  scoase cununa morţilor. care terminase de­mpărţit apa.   — Iertaţi­mă şi trăiţi mai departe pentru alţii.   — Şi chiar dac­o să intre duşmanul.   Femeia se lasă­n genunchi şi­şi plecă fruntea­n pământ. cu  paftaua de aur pe umăr. purtând cununa morţilor pe braţ.   — Cine poate şti…? zise moale şi­ntr­o doară Dromihete. pe­ascuns. din crenguţe  de brad şi de merişor.  îl ascultau împietriţi.   — Spre seară intră duşmanul în Cetate.   — Tată. fiule? păru să se mire Dromihete.  uşurează­mi trecerea!   — Fiule. în genunchi te rog. băiatul mamei. Se trase­n spatele unui zid şi. pe care singur şi­o­mpletise.   Porsilo.   — Mamă.  zise Porsilo şi­i puse băiatului o mână pe umăr ca pentru a­ndepărta piaza­rea. dragul mamei! Vorbeşti ca ăl mai cu minte om. Luă  ulcica de lut cu cele câteva picături şi­o duse la buzele maică­sii. ce­o fi cu toată lumea o fi şi cu noi. Ştiu.   — Ştiu. eu de azi nu mai beau şi nici nu mai mănânc.   — Te­ai însănătoşit. Te rog. Băiatul pricepu că ruga lui avea să fie­ ndeplinită.   — Cine ţi­a spus asemenea lucru? îl întrebă îngrijorată Panesia. Mereu.   — Despre ce băutură vorbeşti. se­apropie de  .   — De unde ştii? îl întrebă şi Porsilo.   Băiatul făcu un semn îngăduitor cu mâna.

 unchiule. Într­unul din pereţi se afla o firidă. nu se despărţea nici în somn. Crezi că le­ar ajunge?   — Cu prisosinţă. rămasă­n Cetate.   „Am otravă pentru toţi câţi ar vrea să­şi ia cu bună­ştiinţă viaţa.  Luă din mâna acestuia cana cu băutura­de­trecut­dincolo şi le făcu semn  părinţilor să­l urmeze.   — Am să­i înştiinţez eu.   — Căror oameni?   — Oricui. apoi se­nfăţişă lui Dromihete.   Amândoi îngenuncheară­n faţa copilului lor prin a cărui gură primeau o  poruncă venită ca din altă lume. primiţi­mă!”.   De pe platforma unuia dintre turnuri. Nici chiar bătrânul său unchi. cu un glas poruncitor pe care ei nu i­l  auziseră niciodată.   Dromihete se gândi o clipă să­i întindă Regelui şipul cu otravă.părinţi. nepoate. Când Regele şi căpeteniile trecură printre ei. înainte ca cineva să fi  băgat de seamă şi să­l fi putut opri.  mâhnit şi sleit de vlagă. Dromihete. ţinându­şi pumnalul în dreptul inimii. dacă ţi­or cere. dă­le oamenilor licoarea aceea. Oamenii se ridicară­n picioare şi se  descoperiră. un străjer. gândea Regele în timp ce.   — Făgăduiţi­mi! le spuse băiatul.  Cum stătea culcat duse ulcica la gură şi spuse­n gând: „Zei. de care el. nu doar  de­aici. Îi duse pe­un drum ştiut numai de el într­o­ncăpere de  sub locuinţa Regelui.   — Trebuie­nştiinţaţi.   — Spuneţi­i lui Dromihete: când o simţi că i se­apropie sfârşitul. îşi  dădu drumul de sus. am pentru toţi de pe lume! O. să dea  pânza unei femei. Celor care nu erau hotărâţi să­nfrunte soarta până  la capăt şi să moară de mâna romanilor – sau de­a cine­ştie­cui. Decebal şi căpeteniile se repeziră­n jurul trupului din  care curgea sângele şiroi. adună sângele cu cârpe şi şomoioage de paie cărora le  dădu foc apoi ca să nu se­adune muştele.  Scump se plăteşte uneori puterea de­a porunci”. trebuia să le fie uşurată suferinţa. punându­şi cununa pe piept. îi spuse  Decebal lui Dromihete.   — Unchiule. le sărută dreapta şi şi­o duse la frunte. în cazul în  care­aveau să scape din încercuire şi s­ajungă­n Miazănoapte – dacă voiau să­ şi ia viaţa.   „Sunt clipe când nimic nu e mai greu pe lume decât să dai o poruncă. mergea în urma celui dintâi dintre oamenii lui care­şi  luase cu bună­ştiinţă viaţa. lăsară şi unii şi alţii  ochii­n pământ. dintre noi.   Porsilo şi Panesia se priviră nedumeriţi. Nici un supus nu trebuia să­l  vadă închinând steagul curajului.   Băiatul intră în firidă şi se­ntinse cu grijă. Dromihete. cu toate că  primejdiile cele mai mari pe dânsul îl aşteptau. nu ştii cum s­agaţă  . de vreme ce Regele nu voia să­şi pregătească o suferinţă mai  uşoară pentru împrejurarea care l­ar fi silit să­şi dorească sfârşitul. Mortul fu acoperit şi dus degrabă din locul acela.   Dar se opri.  Asta.

 I­am spus o  dată lui Decebal: „Greu mi­a fost să nu­mi iau viaţa”.   Căpeteniile se­nfăţişară curând bătrânului. era şi cea mai  grea povară. faci pe filosoful. numai fiindcă nu vrei să fii mai puţin decât ai fost şi pentru că  nu vrei să­nduri umilinţa pe care­atâţia o­ndurau de la cea dintâi până la  ultima clipă a vieţii lor? Unde­ncepea şi unde se sfârşea libertatea omului de­a  hotărî? Libertatea de­a­ţi pune capăt zilelor nu ţi­o putea lua nimeni niciodată. viaţa nu prea mai are ce să­mi arate. neştiind încă pe ce  lume se află.  aceeaşi. care­i adusese cu mare chin pe lume. fiindcă­n faţa ei te aflai singur şi nu mai puteai invoca piedica nici  unei asupriri şi­a nici unui asupritor.  rea.  Iată că această libertate. ajutaţi­mă să deosebesc binele de rău. Dar lor? Cât am  suferit de când ascund şi port otrava asta. şi n­am înghiţit­o încă. de­ a­ntrerupe ceea ce n­ai început singur. Lor nu le dăduse otravă.omul de viaţă! Cu cât e mai nenorocit. Şi cum să­i  spună el nevesti­sii? Cum să omoare copiii unei femei dacă ea nu voia? Cum să omoare nişte fiinţe care n­ar fi vrut să moară? Cât drept are cineva să  hotărască asupra vieţii altcuiva chiar când acela­i era copil. ca şi moartea. Se uită în ochii  fiecăruia lung şi cu­nţeles. Chebrisis ofta adânc şi­nchidea ochii.   Chebrisis trecu de câteva ori prin faţa oamenilor săi. ferindu­se­a fi  auzit. Când nu ţi­a mai rămas decât puterea gândului. Pentru a­i face să priceapă că durerea lui şi­a lor. oamenii se­ ntorceau la semnele de dinaintea cuvântului. cu  un picior în cea lume. Cei mici de tot. Câţi aveau  să dea neprevăzutul şi nesiguranţa vieţii. ci a fost început mai presus de tine!  Moş Dromihete. Dromihete se­ntreba în sine câţi aveau să­nghită otrava. oare aş fi­nghiţit otrava? Oare n­am simţit ca o  uşurare legământul pe care mi l­a cerut regele? Oare dorinţa firească a omului  de­a trăi nu cuprinde­n ea şi sămânţa laşităţii de­a­ndura orice de dragul  vieţii? Sigur. Mie. se gândea Dromihete. Din când în când. Amâna clipa­n care să se­apropie  de bătrânul Dromihete. şi­asupra vieţii  care.  pe tăcute. umezindu­le cu limbile gurile spuzite de uscăciune şi arse. Cum să  fi hotărât el să le ia viaţa? Iar el cum să­şi ia viaţa şi să­i lase ai nimănui pe  lume? Dar dacă romanii îi despărţeau? S­ajungă sclavi cine­ştie pe unde… „Zei. cinci la număr. Dar ce greu e să iei asupra ta povara de­a­nlocui voinţa zeilor. „N­am dreptul să judec pe nimeni. Dacă nu i­aş fi făgăduit  lui Decebal că am să trăiesc. ajutaţi­mă s­aleg Calea!”. Nici de  nevastă­sa. cea mai mare dintre câte hărăzise firea.  ce altceva să faci?”. Bună. Viaţa îşi orânduise bine capcanele: într­ . viaţa merge mai departe”. fiind aproape să­şi dea viaţa  de la primul şi cu toate astea ne­ndurându­se să­l lepede pe niciunul.   Porsilo şi Panesia îşi privegheaţi feciorul mort. Nu se­ndura de copiii lui. iar oamenii ăştia mor de sete şi­n curând au  să moară de fierul romanilor. În acele clipe de restrişte. întinzând tecile pumnalelor. pe  liniştea şi siguranţa morţii? Şi oftă. n­avea nevoie de cuvinte. e mai presus de oricine şi de orice? Cum să tulburi  rânduielile firii. cu­atât se­ncleştează mai tare.   Copiii sufereau mai rău decât oricine. mai ales a unei vieţi de­nvins. Mamele­ ncercau să le potolească setea cu câte o frunză de măcriş ori cu saliva lor  încleiată. nu­nţelegeau de ce trebuia să rabde atâtea chinuri.

 Viaţa e mai presus de  umilinţă şi de trufie.   — Ce să te­nvăţ. Cu toată  nenorocirea dimprejur. urmează până la  capăt soarta neamului tău. Gândeşte­ te că grosul unui neam din omul mărunt e­alcătuit. Mai am niţel şi­ajung în vârf. ce mai poţi face?   — Îl poţi urî. gândurile astea firea le­a sădit în om de la­nceputul  începuturilor. eu am urcat pe brânci muntele ăsta.   — Nu ştiu unde ţi­e gândul. primită de oameni fără gemete.   — Mare scofală!   — Ura macină ca picătura de apă care cade mereu în acelaşi loc. Cu pas domol. Ca de orice lucru care depăşea mărimile obişnuite. ca un petec din cerul unui tărâm pe  unde nu bântuiau furtuni. Dorm până ce o­mprejurare  neobişnuită le trezeşte din somnul lor. fiule.un noian de piedici. Nu te gândi că din mare ai s­ajungi mic. Privirea lui Chebrisis cerea ajutor.   Dromihete încerca să abată gândul lui Chebrisis de la moarte. somnul ăsta e mai adânc. la  alţii e ca al iepurelui.   — Moşule. de oprelişti şi de­nrobiri îţi strecurase rătăcită. omul se depărta  cu teamă de marea libertate. Sclavia­ncepea prin legăturile cu care viaţa  respinge libertatea supremă: la ea. când nu eşti în stare să croieşti neamului tău drumul pe care l­ ai voit. Fiule. cum îi era întreaga  alcătuire. fără cuvinte şi cu­atât  mai amară. fiule?   — Învaţă­mă ce să fac. şi libertatea absolută. Ţine  minte. bătrânul tresări subt privirea­n care se­adunase deznădejdea unui  neam întreg. Ele dorm uneori multă vreme în noi. de când erau pe lume. oamenii se gândeau  cu groază. Chebrisis.   — Fiule. fie că n­ai ştiut cum. acuma pentru noi două gânduri au mai rămas: al vieţii şi­al  morţii. ce s­aleg?   — Alege singur.   — Pieirea Romei e­atât de departe… . Să­ţi mai spun ceva. fie că soarta ţi­a fost potrivnică. învaţă­mă. Între soarele orbitor al  libertăţii şi om. ca de fiinţa pe care soarta ar fi  învestit­o cu­ndeplinirea neînţeleselor ei hotărâri. Şi mai presus de orice e libertatea. fiule: neamul care­nghite alte neamuri îşi înghite pieirea odată cu ele.  Chebrisis: după moarte nu mai poţi face nimic împotriva duşmanului. zeii au înălţat muntele ăsta anevoios al vieţii. ca şi  când ar fi cerut lumină de la zei.   — Şi dacă eşti învins.   — Moşule. se­apropie de bătrânul Dromihete. Se opri în faţa bătrânului şi  se uită în ochii lui albaştri şi fără vârstă. La unii. sună plină de evlavie vocea lui Chebrisis.   — Moşule.   Chebrisis îşi luă inima­n dinţi.   — Dumneata în locul meu ce­ai alege?   — Fiule.

 Chebrisis se îndepărtă de unchiaş. se depărtă pe nesimţite când îşi văzu  cumnatul.   — Ai nimeri drept în braţele romanilor. se­ntreba el. îşi aşeză pumnalul şi rămase cu mâna pe mânerul lui. Decebal  se ridică. Pentru asta nu e nevoie să ne sece limba­n gură de­atâta vorbă.   Druxilis.   Dând a pagubă din cap. Se­nvârtea de colo­colo ca pişcat de streche. „Zei. dac­ai putea să­nvii.   — Ce?   — Aş încerca să ies cu oamenii mei pe dedesubt şi să străpung spre  Apus. mărunt.   Ca şi când neliniştea şi starea lui Druxilis ar fi fost molipsitoare. prizărit şi tot mai împuţinat de sete. trebuie să facem ceva. cu privirea cruntă şi cu picioarele depărtate. apoi şezu. Nimeni nu­l întreba nimic. Se­ ndreptă spre Rege cu pas hotărât şi când ajunse­n faţa acestuia se opri dintr­o  dată. se mişcă în dreapta.   — Ce? îl întrebă Decebal privindu­l pe sub sprâncene. ca două pere bătute de vânt. ce­a fost viaţa mea?! Dacă Traian ar avea copii.   Ajunsese clipa cea mai grea a vieţii lui.   — Nimeni nu te poate opri. Socotea că făţărniciile nu  mai aveau rost. în stânga. .  Puţina­nsemnătate care i se dădea îl zgândărea până­n adâncul sufletului. sună tremurat glasul lui Druxilis.   — Ceva. nici o lumină. cu picioarele depărtate.  — De ce­ai făcut copii. de fierbinţeală şi de arsura lipsei de apă. căruia­i tremurau fălcile.   — Doamne. îşi potrivi de  câteva ori cingătoarea. Copiii ăştia care­au să ducă viaţa ta în veacuri nu sunt  departe?   — Moş Dromihete. ne­nţelegând cum de Regele nu oprise nici un strop pentru sine şi pentru căpetenii.   Regele îi făcu semn cu mâna să se depărteze. dacă vrei să te predai romanilor. „Oare­o fi pe lume ceva mai  cumplit decât ce mi­e dat mie să trăiesc acum?”. clocotind  de nemulţumire.   Bicilis. ca şi când  ar fi călărit un cal ameninţător. nu­şi afla stare  şi loc. şi­ aceşti copii – alţi copii. mi­aş lua viaţa.   — Eu totuşi aş încerca. Nu crezi că mâine. fiule.   — Fiindcă n­ai să mai fi căpetenie?   — Fiindcă are să trebuiască să fiu altul. iar se ridică. ţi­ar  părea rău?   — Mâine?!   — Mâine înseamnă toată viaţa pe care omul o are înainte. în timp ce se­ ndrepta spre sala tronului. pe Druxilis.   — Nu văd nici o ieşire.   — Druxilis. nimeni nu te opreşte.   — Gândeşte­te bine. care pân­atunci  stătuse de vorbă alături de Rege. Chebrisis? Ca la rândul lor şi ei să aibă copii. ca şi când mărirea locului de sprijin ar fi dat mai  multă greutate spuselor lui.

 nevasta  moştenitorului. Nurorile regelui încercau să­i potolească pe mezini.  Femeia puse copilul la sân. dându­le să sugă un sân din care nu mai venea lapte.   Moştenitorul se­aşeză drept în faţa nevesti­sii. Gândeşte­te  ce faci. îşi spuse ea. Sperase – ce  sperase? – că avea să se­ntâmple o minune. „O să­l ucidă. Una  dintre nurori puse mâna pe fruntea pruncului ei. care­astâmpără setea. „Mi se pare că are fierbinţeli. bunico?”. „De ce nu­l ucide şi pe Traian. Aşezaţi­vă ca la  marile sărbători.nu i­aş meni blestemul ăsta. să ţipe. pricepu că doar acel lucru îl putea aduce la dânşii şi­şi plimbă încet privirea peste chipurile  feciorilor.  aceştia – bărbaţi la prima tinereţe.   Soţia lui se ridică prima în picioare.  Dac­ar fi moş Dromihete aici. Le povesteau cum bunicul lor.   Regele venise prin intrarea de taină. cei doi feciori ai lor. cel mai de temut duşman!”. nurorile şi cei şase nepoţi – doi dintr­ înşii copii de ţâţă – erau închişi în sala tronului. Zei. Repede. ucisese­n tinereţea lui un urs  rău şi hoţ. cu glas pierdut. „Fiindcă şi el  e­un hoţ!”. „Au fost femei cuminţi şi­ ascultătoare”. Şi minunea nu se­ntâmplase. uitând să­şi ridice cămaşa.   — Şi cu copiii ce facem? . încercau să­i ţină potoliţi pe cei patru copii  mai mari. ce­avea să­i spună. Cheamă­ţi copiii şi nevasta. să nu  moară aşa. Nevasta şi feciorii lui Decebal.   — Cum să fac.   — Şi ce să le spun?   — Că v­am adus ceva de băut. daţi­mi putere până la capăt! Ajutaţi­mă să­ nving mila. ale nepoţilor şi­ale nurorilor ei. „Sărmana de  tine!”. spuse. tată?   — Aşază­te­n jilţul tău. fără să ştie. o să­l ucidă”.   Nevastă­sa. îl linişti bunică­sa. întrebă fiul cel mare­al  urmaşului la tron.   — Să­mi pun hainele domneşti. îl privi în ochi şi coborî pleoapele­n  semn că venise clipa. îşi spuse Decebal. i se uită în ochi. alb la faţă.   Regele se­apropie de fiul lui cel mare. Să nu cumva să bocească.   Femeia scăpă copilul din braţe.   — Tu o cunoşti mai bine. Copilul îşi adună toate  puterile şi scoase­un geamăt lung şi­atât de puternic că nu­ţi venea să crezi că  ieşea dintr­o mână de carne veştejită de sete. care scânceau  întruna de foame.  Trebuia să termine repede.   — Tată. după mişcarea buzelor. trăgându­şi  marginile cămăşii ca să nu se vadă cum îi tremurau mâinile. ca nimeni să n­audă şi  nici să nu bănuiască. Bărbatu­său întinse mâinile şi­l prinse. Regele. legănându­şi pruncul care­acum dădea spasmodic din cap.   — Să le spun? şopti moştenitorul la tron. aş îndrăzni să te rog… îngăduie­mi să­i spun nevesti­mii.  izbindu­se de coastele maică­sii. i­ar da o fiertură de buruieni…”.

 eu nu beau şi nici pe copii nu­i las să bea.  Cu­o mână zgâlţâi copilul căruia­i scăpase ţâţa din gură. Simţi că toţi puneau ceva la cale de care pe ea n­o­nştiinţau. care­şi tot şopteau ceva. tu eşti nebună? Vrei s­ajungi sclavă?   — Şi dacă n­ajung sclavă?   — Nu vreau să mor.   — Poţi să mă rogi mult şi bine.  În glasul şi pe chipul ei se ivi spaima omului care pricepe fulgerător  grozăvia lucrului pe care­l săvârşeşte.   Femeia porni resemnată alături de bărbatul ei. Îi clănţăneau dinţii mai rău decât la frigurile de baltă. Glasul ei răsună subţire şi tremurat în  toată­ncăperea. cu cealaltă se­agăţase de braţul bărbatului ei.   — Şi dacă vin?   — Femeie. m­auzi?   Femeia îşi pierduse cumpătul. la cumnată­sa şi la copiii  acestora.   — Nu bem. ceva care ţine timp lung de sete. în  cele din urmă.   Bărbatul se uita rugător în ochii ei şi­i venea să plângă. când te­ai măritat cu fiul meu ştiai că te­aşteaptă mărirea.   — Eu şi copiii mei nu bem din băutura asta.   Femeia­l privi ne­ncrezătoare. dar cum vrei să trăim fără apă?   — De când sunt pe lume n­am auzit de altă băutură care să ţină de sete  afară de apă. zise bărbatul şi­i zgâlţâi o mână.   — Luăm toţi o dată.   Bărbatu­său înghiţi de câteva ori în sec. la cumnatu­său.   — Tata ne­a adus ceva de băut.   Nora cea mică a Regelui îşi plimba ochii de la bărbatu­său şi de la socru­ său.   — De ce?   — Vin romanii.   — Te rog eu să bei. m­auzi? Şi nu vreau să­mi omor copiii. . ca din senin începu să  sughiţă şi să tremure.   — De ce? o­ntrebă cu glas scăzut şi blând bărbatul. pentru a câştiga timp. Îl lăsă pe bărbat să­i îmbrace pe cei doi copii mari în  haine de sărbătoare şi să le pună pe umăr paftaua cu cap de lup.   — Bine.   Decebal veni în faţa ei şi mai întâi o ţintui cu ochii ca pe­o sălbăticiune  pe care­ar fi vrut s­o supună cu puterea privirii şi­a gândului.   — Trebuie.   — Copila mea. iar celălalt fiu al Regelui şi­ai lui să rămână pe  mâna romanilor? Ca să­i omoare ori să­i ducă la Roma şi să­i târască­n  cortegiul triumfal ca pe ultimii sclavi? Oare ce puneau la cale? Bărbatu­său. De ce­şi îmbrăcau cumnaţii  copiii ca­n zi de mare praznic? Plănuiau să fugă? Avea să fugă doar  moştenitorul cu familia lui. Ea schimbă  cu mare greutate – într­atât îi tremurau mâinile – scutecele pruncului care ţipa  ca din gură de şarpe. inima­i  spunea că urzeau ceva împotriva ei şi­a copiilor ei. se­apropie de ea. dar deopotrivă primejdia.

 ca o răstignită pe crucea  nevăzută a sorţii.   — Cu bine. am fost măritată. dar… N­am avut parte. se­azvârli cu  faţa la pământ. ce soartă pe voi…!”. Într­un târziu. „Astă primăvară mi­a cântat cucul în  faţă”. se  . cu braţele depărtate de trup. izbuti ea să murmure printre dinţii încleştaţi. se duse într­un colţ. în faţa căruia. mezinul şi copiii lui – îmbrăcaţi ca la  marile sărbători – plecau genunchii în faţa regelui pentru a­şi lua rămas­bun.   Din ochi îi arătă Regelui pe cei trei copii ai ei. Lângă  perete. Se uită în lungul sălii tronului. paşi care.   — Dac­au să vină romanii. Regina se ridică în  picioare şi numără paşii bărbatului ei. Ea­şi culcă încet pruncul pe masa lungă de piatră din  dreapta încăperii. Bieţii mei  copilaşi. îl aştepta nevastă­sa. se­ndreptă spre uşa de taină.   Regele o strânse la piept. nevasta şi copiii lui.   — Te­ai măritat sau ai fost măritată. cu pas  grăbit.  — De ce să m­aştepte pe mine primejdia? Doar nu sunt nevasta  moştenitorului. închise ochii şi bău.  Se­aşeză apoi fiecare la locul rânduit de datină şi­şi duse cupa la gură. Mai bine sclavă şi vie…   — Neamul meu. Ultima ei legătură cu viaţa se sfârşea o dată cu zgomotul ultimului  pas al Regelui. doamne. Din adâncurile fiinţei sale se­ aduna un năduf năvalnic şi răscolitor. îşi potrivi poalele.   Moştenitorul. îşi îndreptă capul.  se­aşeză la mijloc. suspinând tot mai rar. în alte­mprejurări.   Regele ieşi din încăpere fără să se uite­n urmă. se­apropie de Rege.   Decebal. copila mea. „Cât aş  fi vrut să mă văd prima doamnă a ţării. ca trasă de­o aţă. Întoarse un jilţ cu faţa la perete. pentru mine tot una e. frângându­se din toată înălţimea.   Regina îngenunche în faţa Regelui şi­şi plecă fruntea pe mâna lui  dreaptă. Şi pentru  romani. Acesta fu cel din urmă gând al primei nurori a  Regelui. fu cel din urmă gând al ei. femeie. nemaiprivind în urmă. „Cât mi­a mai bătut inima  pentru scaunul ăsta.   — Şi măria­ta de ce nu te omori? zise noră­sa în şoaptă. Îşi potrivi hainele. o vreme.   — Cu bine. sângele meu nu poate ajunge sclavul nimănui. Întinsă. măria­ta. n­ar fi  îndrăznit nici ochii să­i ridice. şi dă­mi mie mai întâi. gemea­n neştire. care între timp strecurase otravă în  gura pruncilor aşezaţi pe masa de piatră unul lângă altul.   Fără să­şi ia rămas­bun de la nimeni şi făr­a mai privi pe cineva. cât mi­a mai bătut inima!”. precum peştele care­şi trage ultima suflare pe uscat. se uită la cele câteva picături fără culoare  din fundul cupei. Eu nu m­am măritat cu fiul măriei­tale.   — Cârmaciul părăseşte ultimul corabia care se scufundă. care­i înăbuşea răsuflarea.   Regele se uită cu milă şi cu blândeţe în ochii femeii al cărei chip se  destinse deodată. şi  scoase­un urlet lung în timp ce. ştiu: ajung sclavă. se  hotărî femeia să­l înfrunte pe Rege. Deschise  deodată gura larg. se mai auziră dincolo de perete. nemişcată.   — Cruţă­mă.

  O clipă se gândi să le­nchidă pleoapele. se gândea Regina. se­nţepeni în jilţ. Când aveau să se­aştearnă la masa victoriei şi când avea să le fie lumea mai dragă.rezemă în coate. Şi să nu le mai tihnească. După ce  desfăşură covorul şi­l întinse cu tălpile. înţepeniţi în ultima lor stare pe­acest pământ. Scoase­o năframă de la brâu şi se şterse de năduşeală. după cum se cădea în cea mai solemnă  clipă a trecerii ei pe pământ. pe câţi am nedreptăţit şi cum nu m­am gândit niciodată la clipa asta”. Le puse­apoi nurorilor în poală fiecăreia pruncul  ei. cele din urmă pe lumea ştiută. „Cât de ciudat e să te oglindeşti în ochi care nu te mai văd!”.  înspăimântată de gândul că romanii ar fi putut s­o găsească vie.   Pe tablaua jilţului ei de primă­doamnă a ţării o aştepta cupa. Copiii rămăseseră  cu ochii deschişi.  Ridicându­se­n şezut îşi sprijini capul în palme. Când se uită iar la fiii. apoi o­ mbrăcă în hainele de mare praznic. Îşi potrivi faldurile. Acum se afla la uşa care dădea spre sala tronului. Păşi cu grijă. Din încăperea alăturată. Acest ultim cuvânt i­o aminti pe slujnica ei. „O.  uitase de ei. Trebuia să rămână cu ochii  deschişi. în timp ce călca  apăsat pe mijlocul covorului auriu. Se chinui şi­o aduse pe noră­sa  cea mică în braţe pe locul ce i se cuvenea. târşâind  pasul. Atâta cât îşi văzuse de trupul şi de­ndatoririle sale. se uită la băutura puţină şi fără culoare ca într­o mare a  nemărginitelor taine­ale vieţii şi­ale morţii. zei. se aşeză pe prima dintre cele trei trepte care despărţeau locurile familiei domneşti de sală. Gârbovită ca sub povara câtorva secole. Regina se­aşeză cu mare grijă. peste  vreme. Decebal o  pusese acolo. Se aplecă asupra fiecăruia şi­l sărută pe frunte. îşi împături  hainele purtate. Un semn de ultimă cinstire adus celei care­i însoţise o parte din  viaţă la bine şi la rău. îşi şterse trupul de sus până jos cu­o bucată de pânză­ nmuiată­n vin. să­i fulgere­n suflet privirea albastră şi­ncrezătoare a şase perechi de  ochi. ce e viaţa omului! Câtă  mârşăvie şi pentru ce?! Câtă ne­ndurare­am avut în suflet. care­ar fi avut menirea să­i  dezvăluie ce­nsemna repedea trecere a omului pe pământ. Sări de­odată­n sus. se opinti să tragă după ea covorul îngust ce se­ aşternea o dată pe an între uşa principală a sălii tronului şi jilţul domnesc. îşi duse­ amândouă mâinile la gură pentru a­şi stăpâni un geamăt. în  ziua când se sărbătorea câte un an de la încoronarea lui Decebal.  . luă  cupa în mână. Romanilor – care­aveau să­i găsească pe morţii regeşti – ochii deschişi ai copiilor trebuiau să le rămână­n suflet ca o veşnică mustrare. Asta. Niciodată.  la nepoţii şi la nurorile ei i se tăie răsuflarea ca la o privelişte neaşteptată. de  parcă s­ar fi temut să nu le tulbure liniştea. Când dădu cu  ochii de toţi ai ei. Se­ndreptă spre arcul de piatră boltit pe sub care­şi  făcea Regele intrarea la praznice. Urcă cele trei trepte. ajunse­n încăperea alăturată sălii domneşti. Nu. „Când înveţi  să te smereşti în faţa vieţii. dădu capul pe spate şi porni cu pas falnic spre tron ca şi  când întregul neam al dacilor ar fi avut privirea aţintită asupra ei. se­ ndreptă din umeri. Se dezbrăcă. alături de mezinul domnesc. Aici îşi mai potrivi o dată faldurile mantiei. Şterse cu podul palmei lacrimile cu care udase pardoseala. câţi oameni am  pedepsit. se primeni cu hainele de mare praznic. Îşi trecu o mână prin faţa  ochilor ca pentru­a scăpa de­o gânganie supărătoare. vine moartea”.

 aşezat fiecare după rang. încă un suflet care lasă­n  urmă lumea zădărniciei!”. Primul fir de pai ieşit în cale avea să fie bine­venit pentru a­l face să­şi schimbe gândul şi a i­l încurca iară­n odgonul care priponeşte amarnic omul de viaţă. Voinic. „Primiţi. care socotiseră că acolo se cuvenea şi li se cuvenea  să­şi sfârşească zilele. morţi înnegriţi de trăsnetul care­i lovise. numai să uite­acel gând. Trufaş  din fire. la moarte.închise ochii şi dădu băutura peste cap.   Înaintea apusului soarelui. zei. Învăţase­atât de bine să­i deosebească pe cei care  cereau băutura veşnicei linişti pentru­a trece la veşnica linişte de­acei care­o  cereau doar pentru­a fi în rând cu primii. paşnic aşezaţi ca la un  sfat de coroană. Şi iată că doar pentru a­şi păstra viaţa putea fi nevoie să te pleci  pân­a te face una cu pământul. morţi spintecaţi  şi călcaţi în picioare de oameni. cu  . era gata oricând să­şi pună viaţa­n primejdie dacă era vorba să se­ arunce­asupra duşmanului. încât ar fi făcut prinsoare pe orice şi  cu oricine în privinţa celor pe care­avea să­i întâlnească a doua zi vii şi  nevătămaţi. obişnuit să i se dea ascultare ca unei căpetenii ce se afla. În momentul în care­i  ceruse lui Dromihete otrava.  dintre cei prea legaţi de bucuriile vieţii. se aflau oamenii  de credinţă ai lui Decebal. morţi de  moarte venită la sorocul hărăzit de soartă. căpetenie­a unui neam din  Răsărit. văzuse morţi albiţi de apele­n care se­necaseră. oamenii aceia nu mai erau în viaţă. Parianeu era hotărât să­şi ia rămas­bun de la  viaţă şi ar fi băgat fierul în oricine­ar fi pus la­ndoială buna­credinţă a acestei  hotărâri. nu­i venea să creadă că. Bătrânul îi dădu fără nici un cuvânt şi  fără strângere de inimă. alături de neamul celui pe care cu cinste­l slujiseră  până­n ultima lor clipă. Într­o răbufnire de revoltă.   Când Parianeu dădu cu ochii de morţii din sala tronului. în sală intră Parianeu. Nu văzuse niciodată un  mort stând în scaun. aşa cum stăteau. încât ar fi  luat­o ca nebunul încotro ar fi văzut cu ochii. Parianeu era apucat de­o asemenea spaimă. Parianeu făcea parte. aşezat şi socotit.   La un moment dat. atât cât se pricepea Dromihete la oameni. greu se­ nvăţase cu gândul de­a se pleca în faţa lui Decebal spre a­şi păstra rangul  între­ai lui. petrecăreţ  şi hazliu în împrejurări obişnuite. măturând cu capul şi cu trupul câmpul de  bătaie­n goana calului care se trezea deodată fără călăreţ. Văzuse morţi atârnaţi pe ziduri de cetăţi. în sala tronului numai două jilţuri  rămăseseră goale. multe­puţine câte erau. pe care­l lua repede iureşul sângelui său  năvalnic. gălăgios. pentru­a le fi  schimbat pe dreptul de­a te pleca doar în faţa ta însuţi. morţi  rămaşi cu un picior în scara şeii. alb­trandafiriu la faţă. Îndată însă ce afla răgazul să se gândească. mai întâi se  frecă la ochi. cu ţestele zdrobite de ghioage ghintuite. dar  totdeauna pline de tâlc – Parianeu. cu un fel de­a vorbi în care cuvintele se  buluceau unele peste altele ca nişte cai nărăvaşi – de­aceea greu de­nţeles. la gândul plecării  capului în ţărână – ceea ce­l aştepta negreşit dacă pica­n mâna romanilor –  Parianeu îi ceru lui Dromihete otravă. dormindu­şi liniştiţi somnul. În toate celelalte. aliatul lui Decebal.

 Nu mai vedea nimic în faţa ochilor. cu ochii mari deschişi şi cu gura  niţel căscată. El a văzut multe la viaţa lui. cu pasul mărunt. Simţea nevoia să iasă  din încăperea aceea. „Ar fi trebuit  să mă sfătuiesc cu Dromihete. mâna lui dreaptă. nu­l mai ţineau picioarele.   Parianeu rămase pironit în uşă. bietul. potrivit făpturii lui de­o şchioapă. Lui Parianeu i se­nmuiară  genunchii. Decebal se uită la omuleţul care. nu şi­au luat viaţa. nu izbutea nici măcar să ţină­n mâini un arc.mâinile­adunate a pace pe piept. dar morţi de voia de a­şi lua viaţa. parcă­i  veni să mai trăiască. ca după o mare osteneală. gata parcă să­şi primească hrana. romanii aveau să intre curând în Cetate. stând cu ochii­ nchişi pentru a­şi aduna mai bine gândurile. Plecă.  darămite să­l mai şi­ncordeze. Afară de­nstrăinarea pe care­o aduce cu sine înţepeneala  morţii. Sfetnicul lui de­o viaţă. mărunţel. Ţinând capul în jos. părea un copil de şapte­opt ani. retras şi tăcut. „Hai să nu ne­ascundem îndărătul altora.  Trebuia să se aşeze. Se  ridică din şale. uitându­se la fiecare dintre cei petrecuţi. fiindcă nu se cuvenea să­l vadă nimeni plângând. aşezaţi în  scaun ca la praznic.   Ajunse în faţa tronului. Bicilis luă mâna dreaptă a  Regelui şi­i sărută inelul cu­nsemnele puterii. Se afla în sala tronului. uitându­se­n pământ. să mi­o iau eu?!”.   Bicilis. se mustră Parianeu. Parianeu dădu cu ochii şi de cei doi prunci dormind fiecare­n braţele mamei lui. pe nici un chip nu se citea împăcarea ori liniştea. Cu sufletul înecat de  durere. Ce să mă  sfătuiesc?! Doar nu­şi închipuia că­i cer otravă ca să mă oblojesc de bătături  ori de gâlci. liniştea  nevinovăţiei se unise cu veşnica seninătate. Între copiii care trebuiau să fie voinici şi ageri. copleşit de­amărăciune şi prăvălit la  picioarele lui. nu văzuse. de parcă s­ar fi­ndreptat spre noi confruntări cu cine­ştie­ce alţi  romani ai celei lumi. De ce  să nu recunosc eu cinstit că nu­mi e mie a­mi lua zilele cum nu­i e câinelui a  linge sare!”. Pe vremea când avea  cam doisprezece ani. Pe chipurile celor patru vlăstare domneşti. Deschise iară ochii şi porni cu pas măsurat de­a lungul sălii. Se mai uită o  dată de­a lungul sălii tronului. Din dreapta şi din stânga priveau încrezătoare  patru perechi de ochi. îşi aduse­aminte că nu­i văzuse printre morţi pe „ăi doi  cumnăţei”: Bicilis şi Druxilis. Decebal luase sub oblăduirea lui un băieţel de cel mult  zece. Abia atunci  îşi dădu seama că stătuse pe tronul lui Decebal. Dând şi de  unii care nu­i fuseseră prea dragi în viaţă.  Ajungând la uşă. se­apropie de  Rege. Nimic nu se schimbase  faţă de clipa­n care se­nfăţişase bătrânului Dromihete. Decebal se­aplecă şi­l ridică pe  Bicilis. „Dacă ei. Într­un târziu îşi şterse lacrimile şi se uită înainte fără ţintă. Adormiseră toţi  încrâncenaţi.  „Fiecare cu soarta lui. care erau oamenii de credinţă­ai lui  Decebal.  . Suntem oameni în toată firea!”. plăpând. Pipăi pe orbeşte şi se lăsă într­ un scaun gol. Se  opri­n faţa suveranului şi puse­un genunchi în pământ. de care toţi copiii de vârsta lui râdeau  în fel şi chip fiindcă el. de parcă morţii ar fi­nghiţit tot aerul din jur. ţinându­se de genunchi. Lacrimile­i curgeau şiroaie. parcă mai căpătă niţel curaj. Nu poţi lua asupra ta ceea ce i­a fost hărăzit altuia!”. Îl strânse apoi la piept. avea otrava  asupra lui.

 aspru  şi răspicat de par­ar fi săpat cu dalta într­o piatră: „Nu trebuie!”. pe lângă deznădejde. Decebal îl întrebase.  ce­o vrea dânsa rămâne de văzut”.   Decebal. Temându­se să nu se dea de gol prin vreun cuvânt sau prin vreo  privire şi astfel să­nlesnească prilej de zâmbete dispreţuitoare sau pline de  compătimire. ştiind că nu­şi putea hotărî singur căsătoria. Ea se purta ca o nevastă  supusă. Prin  privirea ei. peste foc trecuse ploaia. el se uita doar pe furiş la fată şi se ferea să se afle prea aproape  de ea. de ce nu. trecuse­n sufletul Moştenitorului. pentru a­şi domoli şi mai ales pentru a­şi ascunde tremuratul. Decebal se dusese la fată şi­i spusese fără  ocolişuri că venise s­o peţească pentru prietenul său. Bicilis şoptise: „Doamne. pe loc.  cu un zâmbet plin de visare şi de teamă. „Aptasa. copilul  mărunţel. „Am să­l respect şi eu. un  băiat şi două fete. într­o clipă. Într­un târziu. Învăţat să să­nfrâneze şi să se stăpânească. şi­şi trecuse­o mână peste trupul ca un vrej  oprit din creştere. Lui Bicilis îi pierise graiul. Îşi apăsase­ndârjit mâinile una peste alta. dacă ei doi aveau să­şi tot arunce  priviri în care ţâşnea foamea sufletului şi­a trupului tânăr. chiar a Moştenitorului. Ajuns la vârsta bărbăţiei. Bicilis se împuţina cu fiecare zi. se gândise că fetei  aceleia i s­ar fi potrivit mai mult s­ajungă o dată şi­o dată printre doamnele de  frunte­ale ţării – poate chiar următoare Doamnei – decât ţiitoare a vreunui înalt dregător şi.buni să mânuiască arcul şi spada ca să­şi apere mai târziu pământul. lui Decebal nu­i fusese greu să bage de seamă că tânărului şi plăpândului său prieten i se topea sufletul după  o verişoară mai depărtată a viitorului rege. Bicilis umbla pe  lângă nevastă­sa de parc­ar fi fost un ou moale. Acesta era numele fetei frumoase către care zburau multe gânduri  de bărbat. El era Bicilis.  înverşunându­se­n treburi gospodăreşti şi­n creşterea celor trei copii ai ei. Copilul ăsta avea s­ajungă sfetnicul cel mai apropiat al regelui Decebal. Cum ar fi iubit­o el. înverşunându­se cum fac mulţi dintre cei care. ucigând  .  cu pofta care stătea înfiptă­ntr­însul ca trăsnetul gata să facă prăpăd pe unde  trece. ar vrea oare  să mă ia de bărbat… pe mine?”. Lui Decebal nu­i scăpase  dezamăgirea fetei care o clipă trăsese nădejde că Moştenitorul venea să­i ceară  ceva pentru sine. acolo. E om deştept şi­nvăţat”. care n­avea alt gând decât să facă cinste bărbatului şi casei sale. închisese ochii şi­şi spusese­n sinea lui. dacă dorea să se­nsoare  cu Aptasa. măria­ta… Dacă asta  ţi­e voia!” Şi fata oftase. Când  deschisese ochii.  şuvoi de dragoste cât pentru o viaţă. asupra căreia şi­acestuia îi întârziau de multe ori ochii. fript de dor de  dragoste. Fata se uitase­n ochii lui cu  deznădejdea omului care vede năruindu­i­se toate visurile dintr­o dată. nici loc. să ştii că eu ţin la Bicilis. pricăjit – a cărui singură armă era agerimea minţii – nu­şi afla nici  prieteni. Bicilis n­avea să ştie niciodată ce cuvinte se  schimbaseră­ntre înaltul său prieten şi ocrotitor şi cea care avea să­i fie  nevastă. Se topea văzând cu ochii. chiar dacă nu căsătorie. Nevenindu­i niciodată să creadă­ntr­atâta noroc şi temându­se să  cerceteze cât de tare era piatra pe care se­ntemeia acesta. pe nepusă­masă. mistuit de  dragoste. „Deocamdată eu te­ntreb pe tine dacă vrei s­o iei de nevastă. şi­l respect. atunci. Într­o zi. aşa cum se cădea celui care  voia să stăpânească peste alţii.

  Bicilis îl privi cu tristeţe şi­nclină capul. se lăsă­n  genunchi în faţa lui Decebal şi­i sărută inelul. Luat de măreţia clipei. Druxilis. nici respectul nevestei şi­al copiilor nu izgoniseră  singurătatea care se statornicise­n sufletul lui.   Din acel moment. doamne. căci nu se putea spune că ar fi ştiut latineşte ori greceşte şi nici  că ar fi cunoscut toate câte se ştiau despre lume şi despre viaţă. Decebal o luase către Miazănoapte.  semn că războiul lui cu soarta se­ncheia.  Neavând a­i aduce nevesti­sii nici o­nvinuire. mi­ai fost un ajutor credincios. urmat de­o gardă restrânsă. Bicilis aducea o­ nvinuire cât lumea de mare sorţii care făcuse să nu fie iubit. rosti Regele. aflându­se la câţiva paşi mai încolo. La  puţin timp după ce scăpaseră din Cetate. şopti Bicilis.   Folosindu­se de­nvălmăşeala iscată la năvălirea duşmanului în cetatea­ de­scaun. El trebuia să piară­n singurătate. unde plânsese de­ atâtea ori şi­şi dăduse cu pumnii­n cap.   — Îţi mulţumesc. Ce păcat!”. singurul fir de lumină care mai răzbătea prin pâcla  înfrângerii.   Decebal încerca să­şi adune mintea în jurul unui singur gând: drumul  spre Miazănoapte. cât de măruntă. de­aici. se gândi suveranul şi zâmbi amar.   Bicilis era unul dintre­acele suflete pustii care nu cunosc împăcarea cu  ele însele şi. dacă ţi­am greşit. la locul tău. oşteni care le dădeau de ştire prin  câte un fluierat că nu se vede nici o primejdie cât cuprindeau ei cu ochiul. Regele nu­l mai privi. ca un duşman de neclintit şi  care nu se lăsa dus cu şoşelele şi cu momelele măririi şi­ale cinstirii.   Druxilis.   — Iartă­mă. Altfel ar fi pierit de sete şi unii şi alţii. fiindcă nici preţuirea  şi prietenia Regelui. Decebal şi­nsoţitorii săi. care urma întru totul pilda cumnatului său – întru totul cât îl  ducea mintea.   Bicilis n­avea de gând să meargă­n sala tronului. Merseră o bună bucată de drum pe poteci de  pădure străjuite de arcaşi ascunşi în copaci. Druxilis  se trezi spunând:   — Doamne. Bicilis? îl întrebă Regele cu glas scăzut şi răguşit. căci altfel simţea că i­o  ia mintea razna. te voi urma până la ultima suflare.   — Ce vrei să faci.  mai ales de dragul lui Bicilis care. cum făceau prinşii de război. pentru a­şi adăpa caii şi pentru a se­adăpa ei înşişi. printre care  se aflau şi Druxilis. nemulţumit de sine şi supărat pe  soartă. aşa cum trăise.  scuturat de groaza pe care trebuia s­o dezvăluie cuiva.   Avea să se retragă­ntr­un ungher numai de el ştiut. deşi n­avea lacrimi de­ascuns. Tantinis şi Chebrisis.timpul. în timp ce­i  întindea lui Druxilis mâna ca pe­o punte între clipa de faţă şi cea de pe urmă. cred că ucid şi câte un gând bine­ascuns care nu le dă pace sufletului. trebuiseră să se oprească la un izvor  ascuns într­un hăţiş.   „Ultima suflare a cui?”. nici împăcarea cu lumea. Îi povestise Parianeu.   * „Câtă minte şi câtă ştiinţă­ncap în omul ăsta de­o şchioapă. Izbânda acestui fir de lumină ţinea de timpul cât oamenii din Cetate . îi putea  auzi cuvintele.   — Du­te­n sala tronului. ca Bicilis – cu  capul în pământ ca şi­acesta.

  Tantinis cu dreapta ţinea frâul calului şi cu stânga se trăgea mereu de  barba ascuţită.  îşi spuse Tantinis. cu odoarele de mare preţ  şi cu hainele scumpe. De câte ori o  hotărâre nu se schimbă­n faţa unei priviri. . „Când te gândeşti că pe lume sunt oameni care­acum. „Om trăi şi­om mai vedea”. oricum. iureşul  luptei. când  nimeni n­are timp să se uite­n ochii nimănui. la fel de bine. cu limba încleiată de sete şi cu picioarele umflate de­atâta umblet printre oameni. aşa fel  ca nimeni să nu ştie pe unde i­ar fi putrezit oasele. Druxilis n­ar fi putut  spune de ce­l urmase pe Decebal. legănaţi de ciripitul păsărilor. Druxilis urmase fără abatere pilda lui Bicilis. sorţi de izbândă neexistând. puţini însoţitori aflându­ţi la pagubă şi la necaz. a unui oftat sau a unui cuvânt. vrând parcă s­o smulgă ori s­o curăţe de ciulini. la petrecere şi la bine tot natul ţi­e prieten şi chiar rudă. oare? – aceeaşi vorbire cu sine  însuşi. „cumnatul ăl mare”.   Dacă l­ar fi luat cineva la repezeală cu­ntrebările. iureşul acesta în care nimeni nu vrea altceva decât sânge. Nevastă­sa şi ăi doi copii  ai lor erau la adăpost în Miazănoapte. încheind – a câta oară. cu ochii plimbaţi întruna pe zidurile Cetăţii. chiar dacă era prins însoţindu­l pe Rege. se pot  întinde­n iarbă şi se pot uita la cioburile de cer care luminează prin desimea  frunzelor. Aşteptarea încordată. Druxilis socotea că cine era cel  mai mare n­avea cum să nu fie şi cel mai bun. ştiut fiind de când lumea că doar la câştig. să­l primească  frăţeşte. aşa cum viaţa  izbuteşte totdeauna să şteargă prin nenumăratele şi neîncetatele ei griji chipul  morţii. cu gâtul întins ca o strană de arc. Mai întâi. ce scump eşti plătită! Pentru  unii e pace. îl făcuseră să­i uite pe cei dragi lui. făcându­şi socoteala că în Cetate puţini îi erau sorţii de­a fi scăpat cu viaţă şi că. Îl  urmase pe Decebal. pentru a­i îndemna să­şi  ţină firea.   Acolo unde­ncăpea vorbă încăpea de multe ori şi­nţelegere. Apoi. în care totul e pe viaţă şi pe moarte. sora mai mică  a Aptasei. aflaţi  la umbra binecuvântată a unei păduri. plecaţi dincolo. în care nimeni n­are alt nume decât „duşman”.   Treceau la trap întins pe sub copaci bătrâni care­şi împreunau crengile  în bolte umbroase. era şi nădejde.  Pentru a­şi fi luat viaţa nu era niciodată prea târziu. îşi pot priponi calul. timp în care să nu se bage de seamă lipsa  Regelui. ca de ţap. S­ar fi putut. iureşul avea să se mai fi domolit. Pacea voastră n­o mai poate nimeni  tulbura!”. cu urechea  ciulită. Atâţia oameni care pot face­atâtea  lucruri. la un cumnat. S­ar fi putut de­asemenea ca acele căpetenii de­un neam cu el să­l izgonească. pot ţine un pai între dinţi şi pot visa la frumuseţea firii. dragii mei. fiindcă pentru ei este pace. Biată mărire. Cât era viaţă.  cum îl numea el pe sfetnicul Regelui. ajuns în Miazănoapte – dacă­i era dat s­ajungă – rămânea de  văzut cât îi trăgea inima pe mai­marii triburilor de­acolo să pornească la hăituit şi la hărţuit armatele romane. cu braţele deschise şi­apoi să­i facă de petrecanie pe nesimţite. pot trage un  pui de somn. Şi pentru voi. fiindcă la un război în lege sigur că aceştia nu s­ ar fi încumetat. se pot opri. De când se­nsurase cu Arata.se mai puteau împotrivi romanilor.

 Decebal avea să se  căiască­de­ncrederea cu care­l învrednicise. Druxilis se sumeţea într­o tăcere cu care voia să dea de­nţeles că nici o taină de la Curte nu­i era străină. când  Chebrisis îl înfruntase. şi acum şi altă dată”. ci fiindcă el din adâncul lui  simţea nevoia să fie de partea celui mai mare. care nu degeaba ajunsese înalt­sfetnic al Regelui. nesupus greşelii.  Druxilis încercase să­l tragă pe cumnatu­său de limbă cu privire la Rege. Marele Preot. Druxilis nu ştia o boabă mai  mult decât se vorbea – de faţă cu toţi cei de­o seamă cu el – în sfatul Regelui. dar nici o clipă nu­i trecuse prin minte s­o şi  . spunându­i că. pe care subţirimea minţii nu­l dădea afară din  casă. Şi se uitase iar în ochii lui Druxilis. pentru deşteptăciunea. Bicilis îşi luase rămas­bun de la Rege cu gândul de a­şi lua viaţa. mai bine să vorbim despre altceva. aceeaşi pe care­o  simţea când îşi îndrepta gândul spre puterile nevăzute. răspunsese acel altcineva şi zâmbise cu­nţeles. Până a nu­i cunoaşte firea­ nchisă.   Bicilis se uitase blând în ochii lui Druxilis şi­i pusese o mână pe braţ:  „Cumnate. în „consiliul principelui”. din stârpitură şi din  năpârcă nu­l scoteau pe înaltul­sfetnic. De fapt. fără să fi putut să­şi tălmăcească de ce. Otrava o avea asupra lui. cum ar fi crezut oricine. n­aveau ochi să­l vadă. Druxilis. aşa socotea el că trebuie să se poarte oamenii într­o familie. vorba­vine. mai ales cei  care­i jinduiau locul. prin  urmare. sfetnic în faţa căruia tot omul se pleca. Druxilis – deşi această „întrolocare” îl  atingea şi pe el ca şi pe ceilalţi – l­ar fi ucis pe Chebrisis. ca fiind şi cel mai bun şi. Aceştia. fiindcă. Numai pizmaşii. începuse.  pentru înţelepciunea şi pentru ştiinţa lui. cineva întrebase pe altcineva cum de­ acest altcineva nu­i ripostase lui Traian într­o discuţie în care era evident că  împăratul n­avea dreptate.  Pentru prima oară de când îl cunoştea pe Bicilis. îl credeau în stare de toate  mârşăviile pământului şi preziceau că. să se teamă de  cumnatu­său „ăl mare”. fără  gând să se grozăvească faţă de alţii cu cele aflate.  dar că nu­i era îngăduit s­o dezvăluie. cel în care li se spusese s­aducă toate  lucrurile de preţ pentru a fi puse la loc sigur împreună cu odoarele curţii. nimeni n­avea s­aducă tot.   Druxilis nu punea niciodată la­ndoială dreptatea lui Decebal şi nici  înaltele daruri ale „cumnatului ăl mare”. cumnatu­său nu­i urmase  pilda. lăsându­se păcălit de bunăvoinţa pe care Bicilis o arăta neamurilor  nevesti­sii.  Bicilis nu era omul care să se destăinuie cuiva.   Din ziua aceea.   O dată. dacă s­ar fi luat la­ntrecere cu Vezina. potrivit firii  omeneşti. prin care. ci doar pentru a căpăta  importanţă el în sineşi cât şi faţă de sine.   Bicilis primise o dată cu Druxilis porţia de otravă de la bătrânul  Dromihete. cu o teamă din adâncul fiinţei. într­o bună zi.  La unul dintre sfaturile regeşti. şi nu din făţărnicie. l­ar fi biruit şi pe­acela.  pentru a fi pe plac Regelui. În privirea primului­sfetnic domnesc plutea totdeauna  umbra de neşters a umilinţei din lumina ochilor câinelui bătut sau a celui de  pripas. pe Rege. De câte ori se afla în lume şi i se punea vreo­ntrebare ca unuia cu neamuri atât de sus­puse. „Fiindcă el (Traian) are cu treizeci şi una de legiuni  dreptate mai multă decât mine”.

 fiindcă cine­ştie­ce moarte­l aştepta. cum n­are nimeni care  trebui' să se supună faţă de cel căruia i se supune. Se uita mereu la Rege.  cu mic­cu mare. Se uita la Decebal. Îi părea rău şi că nu rămăsese­ n Cetate. cu zbârcituri mărunte. De fapt. fete frumoase am. cu ochii împăienjeniţi de lacrimi şi tulburi ca la beţie. cu coiful dat pe spate. Când ai murit. Cui îi las? Vieţii. pe care doar Regele izbutise să le ţină în frâu. Şi la soarta tuturor. măcar în sinea lui. în Cetate se răspândise pe şoptite vestea că  familia Regelui îşi pusese capăt zilelor. la un moment dat. îl punea să jure pe ce­i era  mai scump că tot ceea ce urma să afle din gura lui n­avea să spună mai  departe. sorţii. Îl înfruntase de multe ori pe Rege. El n­avea otravă asupra lui. şi­i povestea grăbit. Chebrisis luase hotărârea  să­l urmeze până la capăt pe cel căruia i se­nchinase sub apăsarea  împrejurărilor. fără a mai fi ţinut socoteală şi de triburile duşmane din jur. Se gândi la soarta care­i aştepta pe­ai  lui: nevastă şi cinci copii.folosească. ce­o să facă? Fiecare cu norocul lui”. Regele parcă s­ar fi sculat după o zăcere  .  Îi vedea partea stângă a feţei.  Druxilis ar fi trebuit să recunoască.   „Dacă­au să­l prindă. eşti bun mort. „Familia. veşnicul îndemn la plecatul grumazului.  la acest ultim gând se posomora. Regele părea stăpânit de­ un singur gând: cum să­şi mâne mai iute calul. El înţelesese că alături de  Decebal erau oarecari sorţi de amânare a căderii sub romani.   În clipa când aflase acest lucru din gura lui Parianeu – care se jurase pe  veşnicia sufletului că văzuse cu ochii lui familia Regelui dormindu­şi somnul. Cui îi laşi?”. la­ndoitul  spinării. cheag. Încet­încet. cu capul  înţepenit în platoşă de parcă nu mai avea pic de gât. Îi  părea rău.  Slăbise rău. îl apuca de piept. se strecura un glas în  sufletului lui. îi povestea ce  văzuse­n sala tronului. într­o şoaptă care se­auzea la o sută de prăjini  împrejur. „De dincolo nu s­a­ntors  nimeni.   Chebrisis mergea într­o latură a Regelui.  Cum întâlnea un om cunoscut. Pricini  pentru care să­l îndrăgească cine­ştie­cât n­avusese. în jilţurile domneşti – în acea clipă. Chebrisis. dac­ar fi fost timpul şi locul să­şi cerceteze cinstit cugetul. „Ai cinci copii. Se uita cu coada ochiului spre Decebal. Cui i­aş lăsa dacă m­ar străpunge un duşman cu lancea?”. şi­abia atingând şaua. Osul proeminent al nasului era gata să­i străpungă pielea uscată  şi cenuşie. Ar fi murit cu arma­n mână. slavă zeilor. că­l urmase pe Decebal  mai ales pentru a scăpa de privirea veşnic plină de mâhnire a cumnatului său  şi care. veşnica umbră deasă la care ne pitim laşitatea. Parianeu o luase razna prin Cetate.  Aplecat niţel din şale.   După ce ieşise din sala tronului.  Nevastă bună am. să tot trăim şi să nu­l  isprăvim! Romanii ăştia oameni or fi şi ei”. cea spre care­i cârmea nasul cu şaua ruptă. îşi zise  Druxilis şi­şi desprinse privirea de omul de­a cărui soartă îşi desprinsese  gândul. ar fi putut fi şi plină de­nvinuire în faţa  încăpăţânării lui Druxilis de­a rămâne­n viaţă. dându­se cu părerea că o pace  strâmbă cu marea putere a Romei ar fi fost mai de folos decât o luptă dreaptă  împotriva acesteia. E vreme destulă să ne strămutăm. Cât căuta el să­şi facă singur curaj.

 la douăzeci şi  şapte­douăzeci şi opt de ani.   Caii. venind şuvoi pe coama  calului. „Încercaţi să trăiţi”. Nu era nici o scăpare. pe Chebrisis  nu­l încerca nici o teamă în faţa Regelui. cât de subţire e firul vieţii noastre!… Codrule. Romanii îl prinseră jos. tu ai să fii  la fel de mândru şi după…”. apoi  cătă cu înţeles la Chebrisis. Îi venea mereu să­l privească. tânăr. „Doamne. O mâhnire deasă ca pâcla i se lăsă pe  suflet: „Zei. acum înţeleg”. Peste­acest regat nu putea năvăli nimeni. încetiniseră pasul. Izbutise s­apuce calul de  dârlogi. îi şopteau că prea mult n­avea să­l mai vadă pe Regele dacilor. acesta se sperie.lungă. Rezemă  arma cu mânerul de greabănul calului şi se­azvârli cu beregata­n vârful ei  încovoiat. El  se ridică­n picioare. Nici n­ai fi ştiut să spui cu cât îmbătrânise într­o singură zi. apucat  de­un rău de la inimă.  Chebrisis se uită în ochii lui Decebal şi­i şopti: „Doamne. Din beregata Regelui. de care se simţea legat printr­un gând de frăţie. Nu i­ar  fi fost mai uşor să doarmă. Sângele ţâşni ca dintr­o rană deschisă şi. Chebrisis descăleca repede. nevăzuţii vestitori ai sorţii. înclină  adânc capul şi­ntrebă cu glas tremurat ce să facă: nu mai voiau caii s­alerge. îşi repezi calul într­o latură a murgului care ţinea  în spinare trupul Regelui dac. Nici nu­şi dădu seama când îi luaseră sabia  de la cingătoare şi­i legaseră mâinile. se ridică în două picioare şi­ncercă să­şi azvârle  călăreţul din şa. băiatule. Regele  coborî pleoapele a­ncuviinţare. îl bătea uşor pe grumaz şi­i vorbea încet ca să­l facă să se liniştească. ho!”. codruţule. altfel îi omorâm!”. în scaunul domnesc?  Şi totuşi alerga cu spada­n mână. apoi îşi înfipse mâna stângă­n părul  . le spuse el. Decebal privi roată în jur. Un tânăr dintre însoţitori se­apropie. Căpetenia credincioasă întorcea mereu capul spre  Decebal. care abia mai răsufla şi­ ntorcea mereu capul spre călăreţ de parc­ar fi cerut păsuire şi­ndurare. îşi atârnă spada goală de  cingătoare.   Nici n­apucă Decebal să­şi termine vorba. Rege doar peste sine şi peste gândul de­a­şi  apăra neamul până la sfârşit. alături de nevastă şi de copii. Unul dintre călăreţi. se­nţepeni bine­n scări. zise Chebrisis şi se­ndoi în şa dând cu capul de coama calului. Presimţirile. vânturându­şi armele­n aer se­abătură asupra lor. ca şi cum singura menire ce­i mai rămăsese pe lume ar fi  fost să domolească un cal speriat. iartă­mă.  nu pot”.  Soarta lui şi­a celor care­l însoţeau era legată de iuţeala unui pas de cal. Îşi desprinse­armura  şi­i întinse lui Chebrisis sabia. ca să potolească murgul care  necheza şi părea ca apucat. Călăreţul roman porunci altuia să­i ţină calul de dârlogi. Toţi însoţitorii îşi plecară frunţile subt privirea Regelui  lor. El nu mai  avea de apărat pe nimeni dintre­ai lui şi nici ţară peste care să fie Rege. Privirea lui Decebal spunea că totul se terminase. Decebal îşi aruncă  ochii spre Chebrisis. în spume de­atâta alergat. cu stânga arătându­i gâtul. strângându­şi  cercul. Privi întâi la calul său murg.  „Lăsaţi­i la pas. Pentru prima oară. scutul – de ciochina şeii. şi­n goana mare mulţime de  călăreţi. care poruncea şi ruga totodată. cu amândouă mâinile desprinse din curele coiful regelui dac şi­l azvârli într­o latură.  „Ho. sângele se scurgea acum  într­un fir potolit.  Nimicnicia cotropirii nu­i pătrunsese­n suflet.

 Călăreţii din garda regelui. La fel şi Tantinis.   După un timp – cât de lung nu­şi dădea seama – Chebrisis simţi cum o  mână îl apasă pe­un umăr. cu dreapta. Druxilis într­atât  nu­şi mai afla locul. Li se părea că nu mai aveau pentru  ce să­şi păstreze viaţa. aşa mort cum era. dintr­o izbitură de  spadă trasă iute de la brâu. ştiind că era zadarnic.   „Ce­o mai fi vrând să facă?”. îşi plecă fruntea şi­şi duse mâinile. aşa  legate cum erau.   Prea tulburat de tot ce­i era dat să vadă. I se dusese trufia. cu un pumnal în mână. Cei patru călăreţi din garda Regelui se­aşezaseră  pe jos. în faţa descăpăţânării lui Decebal. Druxilis se trezise­n genunchi. pe care el îl  socotea un trădător. Ei  şi­o primejduiseră. Cu o căutătură care nici nu ura. Demult. i se păru că vede  o umbră de milă. Furia de la început era  amestecată cu prea multă uimire. deschisese gura să­l tragă pe Rege la  răspundere pentru soarta lor. pentru ca Druxilis să mai ştie pe ce lume se  . atâţia câţi mai  rămăseseră­n viaţă. se­apropie de  partea cealaltă a calului care stătea potolit cu trupul mortului în şa. Chebrisis văzuse  un lup căzut într­o capcană. acesta îşi tăiase beregata.  cuprins de spaimă şi de revoltă.   Când pricepuse că Decebal avea să­şi ia viaţa de faţă cu ei. se uita ţintă undeva cu­o privire­ncordată. „Nu vă  primejduiţi zadarnic viaţa”. Dacă o rămăşiţă de judecată  nu l­ar fi făcut să se teamă de­nsoţitorii lui Decebal. Altminteri n­ar fi­ ngenuncheat nici dacă romanii l­ar fi făcut bucăţi pe­acel Rege. de parc­ar  fi fost apucat de­o boală tainică. Întoarse capul şi dădu cu ochii de­un bărbat cu păr bălan. uitând că Regele nu chemase pe nimeni după el şi nu făgăduise  nimănui nimic.   Chebrisis îngenunche primul. Tantinis. acelaşi i­ar fi fost şi pentru bătălia ultimă şi pierdută. Se trezise înconjurat de romani. încât descălecase şi se­nvârtea în jurul calului. care­şi plimbă mai întâi privirea pe chipurile dacilor. dac­ar mai fi trăit. la inimă. se­ntreba Chebrisis. vrând să pară că­şi păstrase  firea. Ceilalţi însoţitori ai Regelui dac. abia apucaseră să­şi tragă armele din teacă.cărunt al mortului. în copilărie. oşteni de meserie. Nici nu  simţise când îl dezarmaseră. Druxilis. Până să­şi adune Druxilis gândurile şi să i le­azvârle Regelui în  faţă.  sălbăticiunea se uitase o singură dată la fiecare dintre oamenii care­l  înconjurau. Druxilis s­ar fi repezit şi l­ ar fi sfârtecat cu fierul pe fostul monarh. chiar în clipa aceea. ca şi când acolo ar fi fost  ascunsă o mare taină. îi zmuci capul pe spate şi. Niciodată Druxilis nu urâse mai mult pe cineva  decât îl urâse pe Decebal în ultima lui clipă. îl despărţi de trunchi. posacă şi­mpăienjenită de oboseală.  oameni de nădejde. pe care­i ademenise pentru ca apoi să­i lase de  izbelişte.  la rând cu ceilalţi daci. de vreme ce nu­l scosese la liman. Sângele care ţâşnea din trupul  Regelui îl adusese­ntr­o stare vecină cu nebunia. Omul îi făcu semn să se ridice. Pe urmă privise­n gol şi nu se mai mişcase. nici nu cerşea. îngenuncheară unul câte unul.   Doar patru călăreţi din gardă mai rămăseseră­n viaţă. Călăreţul care­l decapitase pe  Rege descălecase şi. cu genunchii la gură şi se uitau înaintea lor cu privirea goală a omului  care nu mai are ce­aştepta de la viaţă. în a cărui privire. fusese cuvântul de ordine al Regelui în orice bătălie  şi.

  — Numaidecât. Fanios luă seama apoi la vârful adus al  armei. Asta nu e  boală care se ia.   — Ce. se­apropiase­ acum de calul pe care se afla trupul fără viaţă al Regelui.  iar fălcile. răspunse tot pe greceşte cel cu numele de  Fanios. tuns scurt. ai fi zis că toată spaima şi nedumerirea din lume  în el se­adunaseră. o vâri aici.   Fanios. iar gura­i rămăsese întredeschisă  din momentul când voise să se răstească la Rege. Tiberius.   Fanios o apucă şi o­ntoarse pe­o parte şi pe alta.   — Să şterg lama?   — Nu. ca singură avere ce le mai rămăsese.   Doar pe chipul lui Druxilis se bănuia forfota gândurilor tulburi şi­ amestecate. uitându­se cu luare­ aminte la mânerul ei de aur.  şi­i făcu lui Fanios semn să desprindă teaca de la cingătoarea mortului. Când se usucă de tot. cu nişte ochi negri gata parcă să se umple mereu de lacrimi. i se ridicase măciucă. Ai fi putut  crede că trecuseră la veşnica linişte cu ochii deschişi.  care se afla cu câţiva paşi mai încolo.   Druxilis nu ştia să piardă. pe care sângele­ncepea să se­nchege. ca şi când astfel sângele de  pe ea s­ar fi uscat mai repede. După ce izbutise să­i smulgă sabia. Părul. Ochii. se  făcuseră serbezi şi apoşi ca ai câinilor bătrâni. Pe­amândouă feţele acestuia. ca şi când ar fi împărţit o vită şi s­ar fi  temut să nu­i spargă vreun os şi să nemulţumească astfel muşteriul căruia  urma s­o vândă. din crunţi cum îi erau pe vremea măririi (de care parcă­l despărţeau o mie de ani). ci întorcea mereu arma pe­o parte şi pe alta. se  vedea capul de lup cu gura deschisă. care se proclamase călău de morţi.   Privindu­l pe Druxilis. Îi vine fiecăruia la rândul lui. uscăţiv şi măsliniu la faţă.afla. ţi­e teamă că te molipseşti de moarte? Vezi­ţi de treabă. se­apucase de meşterit la  desprinderea mâinii din încheietură. măcar pentru bunul lor nume în faţa duşmanului. nu se grăbea să desprindă  teaca.   — Fanios.   Chipurile celor patru oşteni ai lui Decebal încremeniseră. îi flendureau ca bărbiile de cocoş.   Tânărul cu mişcări iuţi. spuse Tiberius cu un zâmbet în  . căzute ca şi guşa. în afara  cercului pe care­l formau romanii în jurul prinşilor. Ceilalţi şase oameni de­un neam cu el se străduiau să­şi  păstreze firea şi demnitatea.   Mai întâi forţase cu lama pumnalului degetele mortului înţepenite pe  garda armei. Las­o aşa. pentru­a străbate spre tainele firii printre care se numără harul gândului  înalt. îi răspunse Tiberius. Capul ca o pară se lungise. Sufletul lui nu se putea o clipă dezlipi de pleava şi de mărunţişurile  vieţii. în relief scund. tinerel destul de mărunt.   — Ţine spada ăstuia şi ai grijă de ea. vino­ncoa'! se­adresă pe greceşte unui legionar de vârsta lui.   Capul regelui Decebal odihnea în iarbă lângă oştenii morţi. care nu sunt în stare să se­adune­n şuvoiul limpede al marii  dureri.

 îngăduiţi… să­l cobor eu de pe cal pe răposatul nostru Rege. că oamenii nu se bucurau să făgăduieşti sau să propui ceva în  numele lor. fără furie. cu dinţii­ncleştaţi. O fi oare vreun izvor pe­aici unde să mă spăl pe mâini? continuă el fără  pauză. Acum  ţinea gura­nchisă. 'ai?! spuse Tiberius. Se hotărâse să vorbească doar pentru sine. doi legionari se­apropiară de calul murg al regelui  Decebal. care se­ndoise totdeauna de ştiinţa de carte a lui  .   — Punem astea­n traistă. cărora Chebrisis. Acum. de data asta latineşte. Tiberius şi Fanios. nu­l slăbise o clipă nici cu ochiul. fiindcă băgase de seamă. Chebrisis.   În taberele militare dace. în timp ce­i dezlega mâinile.   Lui Chebrisis nu­i scăpase felul cum rostea Tiberius cuvintele­n latineşte.   Chebrisis îşi mută privirea de pe chipul negricios şi prelung al lui  Tiberius. spuse Tiberius.   Chebrisis se uită apoi la Druxilis. ca multe alte căpetenii  dace. Privise cu uimire la el cum tăia capul şi mâna  unui mort. de vorbeau greceşte­ntre ei?   — Doi băieţi la mine. În loc de gură îi rămăsese o linie de­a curmezişul feţei. fără ură. O clipă. i se adresă latineşte Chebrisis. mult mai deosebit de­al constructorilor şi de­al instructorilor militari rămaşi în  Dacia de pe vremea lui Domiţian. în timp ce­i trecu pe la nas mâna Regelui dac.  din a cărei încheietură ieşeau broboane de sânge. şi Tiberius arătă din ochi mâna şi capul  Regelui mort. înainte de­a primi  răspuns. mă spăl şi eu pe mâini şi­napoi în castru. la altele sâsâia. pe chipul de piatră al lui Tantinis. însoţind vorba cu un gest interogativ.  mâinile fiindu­i legate.   Chebrisis se gândise dacă să spună „să­l coborâm noi” ori „să­l cobor eu”.   Chebrisis se­apropie de Tiberius cu mâinile­ntinse. de­a  lungul vieţii. Unele cuvinte parcă le scotea din gât Tiberius. făcându­se  că nu­l vede. fără să fi fost peltic de felul său.  asprindu­le anumite sunete.   Chebrisis. De unde­ or fi venind aceşti doi romani.   Când Chebrisis i se uită în ochi. Păreau că­i încuviinţează ghidul pios şi că­i mulţumesc totodată  pentru a nu­l fi amestecat şi pe el în fapta ce se putea dovedi necugetată. ca şi când ar fi cosit un braţ de iarbă. O şti vreunul din ăştia latineşte?   În vremea asta. neştiind cum să­i spună altfel.   — Prea­cinstite oaspete.   — Nu ştiu ce rang aveţi în armată.   Chebrisis făcu un pas înainte şi ridică mâinile deasupra capului. a cărui spaimă se mai potolise. care ştia greceşte. le fusese­nvăţăcel. uitându­se la Fanios.zeflemea. oricine­avea de raportat sau de adus ceva la  cunoştinţă mai­marelui său. nici cu  urechea pe tânărul Tiberius. aşa fel că buzele nu i se mai vedeau nici  pic.   Tiberius se miră ce latină de om şcolit vorbea prizonierul.   — Ei? îl întrebă Tiberius. Daţi­l jos de  pe cal. Druxilis privi drept înainte. ochii acestuia se­ nsufleţiră. ieşea din rând şi ridica mâna dreaptă. ca o plesnitură­n  pântecele unei oale. V­am numit şi eu cum m­am priceput.   — Cinstite oaspete. Chebrisis le ridicase pe­amândouă.

 cu  mâinile­ntinse. Unul dintre ei. acum începu să creadă că ceva­ceva tot pricepea  el. înflăcărat. cel care­naintase primul. dornic de aventură şi de spectaculos. mai ales latinească. îşi legau rănile unii altora cu fâşii de pânză. Pe chipul  nimănui dintr­înşii nu se vedea nici încrâncenarea urii faţă de duşman.  Pricepuseră însă că lui Chebrisis.Druxilis.   Umilirea duşmanului viu trebuia înlocuită cu ceva: cu mutilarea lui. nerăbdarea de­a se vedea mai repede­n castru. Ziceaţi că vreţi  să vă spălaţi pe mâini. zise Tiberius. după o lună de istovire ne­ntreruptă. Nimeni n­ar fi putut spune dacă­ nţeleseseră sau nu ce vorbise Chebrisis pe latineşte cu mai­marele romanilor.   — Îl azvârlim într­o râpă.  Tiberius. toţi o să murim într­o zi. Sigur că ar fi  vrut să­l prindă viu. Tiberius se mulţumise şi cu el  mort. Îngăduiţi­ mi să vă­ntreb ce­aveţi de gând să faceţi cu trupul Regelui nostru. Tiberius îi dezlegă  mâinile şi­i făcu semn să­l ajute pe Chebrisis.   — Cinstite comandant. S­or găsi ceva lighioane să­l mănânce.   — Fostului vostru rex. cum auzise că Regele  dac scăpase din Cetate.   Lui Tiberius îi pieri zâmbetul de flăcău vesel care se duce la nuntă. Nefiind rău de pagubă. i se­adresă Chebrisis lui Tiberius. Alţii moţăiau de­a binelea. romanul îi îngăduia să se­ ngrijească de trupul Regelui. prins ca şi ei. Când lui Tiberius îi  venise ideea să taie capul Regelui mort.   Misiunea lor se­ncheiase.   „Asta v­a fost credinţa. Doar o mare oboseală. toţi legionarii se uitaseră­n pământ.   — Răposatului nostru Rege. se gândi Chebrisis. îi făcu  semn lui Tiberius cu capul spre mâinile lui şi spre trapul Regelui. Câţiva.   Călăreţii romani se uitau la prinşii daci cu un amestec de curiozitate faţă  de­un neam căruia nu­i cunoşteau obiceiurile şi de nerăbdare. şi se­ apropie de calul murg al Regelui. Fiind zi de vară. uitându­se nehotărât la ceilalţi trei oşteni  daci. caldă. atinşi de lamele dacilor în scurta­ncăierare. Fuseseră trimişi să­l aducă pe Regele dacilor  viu sau mort. Unii  mestecau câte­un pesmet şi pe urmă beau apă dintr­o ploscă de metal  îmbrăcată­n pâslă. rosti încet Chebrisis. Aveau să­i ducă împăratului capul şi mâna duşmanului înfrânt. . apoi lăsă  capul în jos ca şi când ar fi aşteptat sentinţa unei judecăţi. Calul păştea acuma liniştit.  Aveau să­i ducă şi pe amărâţii ăştia de­nsoţitori ai Regelui. care stăteau cu mâinile­ntinse către el ca Parcele. suflete făţarnice!”. nici  bucuria victoriei. înaintară spre Tiberius.   Cei patru călăreţi din garda Regelui se ridicară cum putură de jos şi.   — Cinstite comandant. cu­o tremurare­n  glas. mortul încă nu­nţepenise. se şi oferise să­i ia urma şi să­l prindă. Unul dintre­ai noştri vă poate arăta un pârâu. de vreme ce nu se mira că lui Chebrisis i se scoteau legăturile de la mâini. în timp ce se uita în gol ca şi când s­ar fi făcut purtătorul de cuvânt al  unui oracol. scuturând din  cap din când în când. Fii mărinimos cu  duşmanul înfrânt şi zeii te vor răsplăti. care se căznea să scoată un  picior al Regelui din scară.   — Doi ajung.

 care părea mişcat de­o putere  nevăzută. sprijinindu­l în gâtul acoperit cu feşe. rămase nemişcat. Chebrisis duse împreună cu un oştean trupul Regelui la un  pârâiaş din apropiere. Chebrisis se uită în ochii lui Tiberius ca­n ochii  unui tovarăş cu care soarta îi lăsase de­mpărţit singura ei moştenire sigură şi  frăţească: moartea. ce faci. rosti cu glas tare şi­i arătă lui Tiberius  fluturele ca pe­o pricină de­ntârziere. bine. neliniştit ca în faţa unei ciudăţenii. pe loc.   Acesta îşi întoarse privirea de la ochii mortului. cinstite comandant. de câteva ori. aflându­şi locul. Îi scoaseră armura.   Tiberius. Luă capul Regelui în amândouă  mâinile şi se­nvârti încet cu el. Spălă mâna  Regelui. sărută inelul  care părea crescut o dată cu carnea degetului ce­l purta şi atinse cu fruntea  . cinstite comandant. cu privirea­n pământ. apoi cu cealaltă mânecă a cămăşii.   — Ei. Chebrisis  adună o mână de urzici pe care le­ndesă în gâtlej.  — Îngăduie­ne. Chebrisis îi acoperi tăietura cu­o mânecă pe care şi­o  smulse din cămaşă. Îl înveli şi într­a doua. deşi arma le fusese  smulsă. de­o mărime şi de­o  frumuseţe neobişnuită. îngenunche. apoi. care se afla ceva mai încolo şi se ştergea pe mâini după ce se  spălase­n pârâu. pe care­o  înnodă ca pe­o pungă. îi înfăşură tăietura­n urzici şi­n feşe. Acum dă­mi­l. cum purta orice oştean dac. Îngăduie­ne să facem la fel şi cu ceilalţi morţi  ai noştri. Între cele două straturi de pânză îndesă urzici.   Chebrisis îşi împărţi cămaşa­n patru bucăţi: două mai mari. două mai  mici. strecură o fărâmă de  pământ. un fluture. sub cămaşă. poposi în părul cărunt al Regelui. Niciunul dintre noi nu ne ştim sfârşitul. aşeză încet mâna­n iarbă. Luă  mâna Regelui în mâinile sale. ca pe­un odor. un semn de bunăvoinţă a  cuceritorului. se uită la degetele care. acoperi cu urzici şi tăietura. Îi spălă apoi capul şi mâna.   La ultimele cuvinte­ale lui Tiberius. venit să­mpodobească fruntea care nu voise să se plece.   La aceste ultime cuvinte. neasemuit odor al  firii. omule? îi strigă el. răspunse Chebrisis.   — Îndată. să­l îngropăm ca pe un om şi să­i  spălăm după datină rămăşiţele.   Chebrisis ridică fluturele cu o frunză şi­i şopti: „Spune lumii de  nenorocirea noastră…”.  înfăşurând­o apoi strâns în feşe cu balsam pentru răni pe care le scoase din  traista atârnată la gât.   Tiberius le dezlegă mâinile şi celor trei călăreţi daci care nu se mişcaseră  din loc. între ele şi podul palmei. Înveli capul într­o bucată de pânză. să­l pun în sac. aşteptând. rămăseseră strânse şi. cu  faţa­ndreptată spre Tiberius.   Subt pază. Ochii Regelui rămăseseră deschişi.   — Am vrut să mai vadă o dată lumea. se uita nedumerit la Chebrisis.   Chebrisis aşeză capul pe iarbă. le uscă mai întâi cu iarbă.   — Bine. Bătu la­nceput din  aripile ruginii pe care erau scrise patru pete ca patru ochi fabuloşi cuprinzând  toate culorile lumii. îl spălară de sânge şi­i uscară gâtul  cu şomoioage de iarbă.

 că ne­apucă miezul nopţii. şi Chebrisis o dată cu ei. şi stând în valea tăcută. flamini.   SIGILIUL ROMEI. umbo. cu înţeles. unul îi lega  mâinile la spate.mâna ţeapănă.   Roma veche întreagă se 'nşiră pe dinaintea mea:   Consuli. liberţi ­   Roma veche întreagă: pontifeci. trecându­şi pe antebraţul stâng curelele scutului oval de  piele. o! versuri deşerte…   Şi tu. Cei patru oşteni îşi înnodată cămăşile câte două şi  sloboziră trupul Regelui în groapă. ritmul meu e sgomotul ce­l fac cu zalele lor.   Salutare.   Călcând această ţărână mută. şi tu.   Deoarece Tiberius îşi pierduse răbdarea. la pământ. Decebal. Cei patru daci care săpau gropile pentru morţi îngenuncheară şi sărutară şi ei mâna care­i cârmuise optsprezece ani. unul lângă altul şi unul peste altul. zei. eternă stea. Chebrisis îi  ceru unui legionar lopata cu coadă scurtă şi se puse pe săpat. cu un cap mic şi­mbătrânit. se adresă Tiberius dacilor. răsucindu­se­n jurul unui motiv  ornamental strălucitor – un fel de colac de bronz împletit – din golul căruia  creştea gurguiul defensiv.  Unul dintre ei. puternic braţul. matroane.   Lângă fiecare captiv dac se aflau patru străjeri romani. pe cai! Şi voi. capătul celălalt al frânghiei  prinzându­l de oblâncul şeii. Îngenuncheară.   — Sus. saturnale. EMINESCU. Regelui îi săpaseră o  groapă adâncă şi­ngustă. îmi râd de ritm şi de­orice  reguli îmi râd. ăştia. Mă grăbesc.   După ce aşeză capul şi mâna Regelui în traista lui Tiberius. în  faţa gropilor deschise şi spuseră toţi cinci într­un glas: „Primiţi­i. altul îi punea un laţ de gât. Nu mai săpaţi aşa de adânc. scuipă printre dinţi. ondulat avea părul. Că doar n­oţi vrea să le faceţi puţ.   Tăceţi. .   DECEBAL: Acei romani?… Ei sunt tiranii lumei…   Nu sunt supusul lor… nu voi s'o fiu!   M.   Îi văd… s'arată: sculatu­s'au toţi de sub pietre…   Trec ­   Trec sute. pe­aceste ţărmuri pribeagă.  pământ!”.   Legionarii care­i păzeau se uitară la cei doi. copile.   — Mai repede.   Urcă în şa. apoi. iată­i: de­oţel le e coiful. lat era romanul în spete.   Prizonierii încălecară. uscăţiv.   Tantinis şi Druxilis continuară să sape făcându­se că nu văd nimic. doi îi cetluiau picioarele de scaii. împodobit cu doi lujeri de floare stilizaţi. dacii îşi puseră la repezeală  morţii­n groapă. văd ce nu vedeţi voi: umbrele­acelor eroi ai căror urmaşi suntem noi. poete – trec Cćsarii ­   Sărută pământul acesta: e sfânt. altfel  vă duceam pe jos şi cu pripon la picioare. proconsuli. unii la alţii. Convoiul porni la drum. şi vestale. apoi.

 după ce­i murise „idolul”. luptându­se­n arenă cu fiarele. altul dacic. privind întruna pământul pe care nu mai  erau stăpâni. şi de circ. Cât  sânge rău din cauza neamului ăstuia de oameni.  Al. trebuia să rămână săpat în timp. Un război în care pierise­atâta lume trebuia urmat  de donaţii substanţiale către armată şi către populaţie. când soarta le era pecetluită. dedicate victoriilor ultimului Flaviu. Unii se fac numai că te iubesc. oamenii nu te iartă dacă nu le  dai nimic din ceea ce aşteaptă ei de la tine. Longinus ar fi meritat să vadă ziua unei victorii atât de  greu câştigate. „Călare sau pe jos. Împăratul îşi închipui cum ar fi arătat cortegiul lui triumfal de la  Roma. Puterea de sugestie şi de stimulare a­nchipuirii pe  care­o au anumite momente ale vieţii este irepetabilă. la  stânga – pe nepotu­său. Populaţia Cetăţii abia  aştepta motiv de petrecere. MACEDONSKI. Cernavodă). dincolo de efemerul clipei. Hadrian.   Statuia ecvestră a lui Domiţian de pe Capitoliu se afla între două trofee:  unul germanic. Toţi mergeau cu ochii­n pământ. numai că acesta nu dorea entuziasme tocite şi glasuri dogite de­ atâta cântat. Prezenţa lor în scopuri punitive avea să fie ca o răsuflătoare pentru năduful acelora care pierduseră­n război pe cineva  din familie. ca un memorial şi ca o prefigurare a tuturor cortegiilor de învinşi ai  Romei. Traian îşi aminti resemnarea dezamăgită a vechiului său camarad de arme. Traian i­ar fi vrut  perindându­se necontenit spre aducere­aminte şi spre gloria Cetăţii în  timpurile viitoare. Longinus merita un cenotaf. vai. Durerea tăcută a acestor  oameni păşind ca­ntr­un cortegiu mortuar care petrecea mortul lor cel mai  . Păcat că nu era şi Apollodor de faţă. Traian privea cortegiul învinşilor care­abia­şi  târau picioarele subt povara oboselii. Marţial. Adularea e o convenţie veche de când  lumea. fiindcă trebuia să aibă loc. Eu am ajuns  sclavul măririi. greoi şi morocănoşi. Amintirea lui Longinus îi tulbură  mulţumirea victoriei. că­i crezi. când „Pliniu consul” citise Panegiricul închinat marelui său  prieten şi protector Marcus Ulpius Nerva Traianus Imperator. credea el. Cortegiul acestor învinşi. Longinus merita şi­un cenotaf. cum avea s­arate. de foarte mult circ. cu  egipteni şi cu cine se va mai fi nimerit să se lupte. în acel moment Traian i­ar fi spus  lui Longinus: „Fiecare suntem sclavii a ceva pe lumea asta. care­alesese în felul ăsta o cale mai subtilă. la dreapta avându­l pe Scaurianus. respectarea  convenţiilor cu care­au fost învăţaţi. Dac­ar fi simţit  vreodată nevoia de­a face cuiva confesiuni. tu te faci. câte legiuni aproape  exterminate! Şi chiar şi­acuma. nu­ţi  lipsesc. Longinus. Amintirea lui stăruia ca o umbră mohorâtă­n sufletul împăratului. Aşa cum se perindau acum învinşi prin faţa lui.   Înconjurat de statul său major. aveau să­nvioreze nişte  spectacole cam obosite­n ultima vreme. de­a­l slăvi pe călăreţ. Trofeul dacic  depăşea cu mult victoria căreia­i fusese consacrat. cântătorii”. Domiţian adică. Nu  trebuie să le dezamăgeşti făţărnicia”. Şi e doar începutul. la rându­ţi. Dacii. Longinus. Mai întâi şi mai întâi. sau corp la corp cu frigieni. Statuia ecvestră îşi găsise  şi­un poet­cântăreţ („parcă Staţiu”). mergeau ca nişte  dulăi de stână. când eşti împărat. Hinov (3 martie 1879.  făcuse­o mulţime de tentative pentru a­şi manifesta „revelaţia” cu privire la  noul împărat.

 de dincolo de Istru. n­avea să mai fie niciodată aceeaşi. Ştia şi el câte ceva  despre cum îşi răscumpără „alte neamuri” ostaticii. îşi dădu seama că­ntrebarea pusă  bătrânului nu le scăpase celor pe care de formă îi consultase nu de prea multă  vreme cu privire la o anume răscumpărare. slab că abia se mai ţinea chimirul  pe el.   — Căpeteniile să iasă­n faţă.   — Noi ne­am apărat pământul atât cât ne­a stat în putere. trecându­l prin faţa trupelor aliniate­n careu şi prin faţa podiumului improvizat pentru împărat şi pentru statul său major. un centurion clătină din cap. ai fost cumva iscoadă?   — N­am fost niciodată iscoada nimănui. O şi vorbeşti?   Dromihete încuviinţă din cap. cârlionţată. tălmaciul îi traduse împăratului cele spuse de bătrânul captiv dac. apoi semn de oprire  legionarilor care­nsoţeau convoiul. mai ales ale unei vieţi scăpate de la prăpăd. care trebuia să fi fost o namilă înaintea acestui război.scump.   Traian privi cu coada ochiului la nepotu­său. dacă şi dup­atâtea lipsuri se mai putea numi gras.   — Până când aveaţi de gând să vă­mpotriviţi Romei? întrebă împăratul. eu vorbeam ca să­nţeleagă şi cei de­un neam cu mine. Un bătrân înalt.   — Şi­ai tăi te­au răscumpărat?   — Nici alte neamuri nu se­mbulzesc să­şi răscumpere ostaticii.   Oamenii se opriră. porunci Traian.   — Văd că­nţelegi latina.   — Staai! strigară legionarii care­nsoţeau.   — De unde ştii latineşte? Ia spune­mi.   Bătrânul Dromihete se uită în ochii împăratului şi răspunse înainte ca  tâlmaciul să fi apucat să rostească vreun cuvânt. cum i se putea întâmpla oricui – sau anume  vorbea de funie în casa spânzuratului. unui împărat totul fiindu­i îngăduit ca şi zeilor cărora le ţinea locul pe pământ.   Înaintară doi oameni. dacă­l lua gura pe dinainte. libertatea. . După felul cum vorbea. Dacă moşneagul avea cunoştinţă despre  generalul roman ostatic la daci. Morţii şi  absenţii sunt uşor daţi uitării. Între timp. După felul cum acesta se  trăgea de bărbuţa blondă. mare­ndrăzneală din partea lui să vorbească  aşa. Avea să fie amestecată  cu ura faţă de­nvingător. cu suliţele­n mâini. de ce nu vorbeşti cu mine latineşte?   — Mărite Împărat. amintirea lor fiind stânjenitoare pentru toată lumea – deci. acesta era dac din  Miazăzi. convoiul.   Într­o latură a careului.   Interpretul îşi făcu datoria. din timpul  răposatului împărat Domiţian.   — Dacă ştii latineşte. Am învăţat de mic greceşte şi  latineşte cu dascăli şi­am fost zece ani ostatic şi­apoi sclav la Roma. şi un om cam de patruzeci de ani. amestecată cu grijile mari şi cu necazurile mărunte  ale vieţii. Hadrian încă nu era lămurit dacă  unchiul său imperial vorbea din neatenţie despre lucruri pe care oricine­n locul lui ar fi căutat să le evite.   Traian făcu semn unui tălmaci să vină lângă el. mărite împărat.

 Dar e cineva  care poate face şi cu Înălţimea ta orice­i este vrerea. ca Cćsar.   — Moşule. ne­aşteaptă  moartea. m­am gândit că zeii n­au lăsat nici un copac să urce  pân' la cer. în ochii albaştri ai bătrânului. dar şi la Scaurianus.   — Poţi. Ni s­a luat. Dincolo de  resemnarea în faţa unei fatalităţi cum e uitarea. la zaruri şi pe modă. nu se vedea nici o capcană de  gând ascuns. aşa cum îl cunoştea el pe  Hadrian. un gând dezaprobator. Noi nu ne­am dat ţara. de când deschidem ochii în lume ştim că vom muri.  Privirea bătrânului nu se mişcase de pe chipul Împăratului.   — Şi­atunci pentru ce ţi­ai mai dus oamenii la măcel?   — Mărite Împărat.   „Ăsta ce­o fi vrând? Să­ntindă floacele alea până le­o face ca perciunii  ovreilor din Sanhedrin?”. La capătul vieţii. l­ai slujit cu credinţă pe Decebal?   — Cu credinţă.   Hadrian se trăgea de­un cârlionţ din josul urechii stângi. să vedem dac­o să şi ajungă…”. Nimeni nu­şi dă ţara fără s­o apere. se­ntreba împăratul. Dar nu mi­e. iritat de gesturile de nerăbdare  ale nepotului său. Ăsta trage a mare.   — Mărite Împărat. pentru a­şi da seama câtă stăpânire de sine şi câtă putere de  . încerca să­i  picure­n suflet un zvon din adierea eternităţii.  fără vârstă şi limpezi ca apa unui lac de munte.   Bătrânul înalt. o piatră aruncată cu bună­ştiinţă”.   — Şi dacă ştiaţi că vi se va lua. mărite împărat. ar trebui să­mi fie. oricine­am fi. cu toate astea. îşi zise împăratul. Ne  zbatem pentru viaţă până la ultima suflare.   — Bătrâne. n­aş mai  strâmba atâta din nas şi n­aş mai fi atât de critic cu unchiul care mi le­ar plăti.   — Moşule. dedesubtul cărora se ascundea. nimeni nu stă cu braţele­ncrucişate s­aştepte moartea. ci doar la cărţi.   Bătrânul se uită la stăpânul lumii cunoscute ca la un fiu căruia privirea  albastră a părintelui.   — Pot face cu dumneata ce vreau. de bună­voie nimeni nu dă ce este­al lui. ţi­e teamă de mine?   — Mărite Împărat. care pân­atunci se uitase mereu şi la augustul său unchi.   Hadrian.   „Pentru cine se ştie cu musca pe căciulă. de ce v­aţi mai lăsat măcelăriţi?   — Mărite Împărat. şi cel mai nevinovat cuvânt este o aluzie. ţi­ai închipuit cumva că Roma are să­şi piardă puterea şi­n  felul ăsta să scăpaţi? îşi continuă Traian gândul. Cu mine şi cu oricine de la Tibru până la Eufrat. ca o zeitate a secetei.   — Nu mai spune!   — Soarta. de mult desprinsă de spasmele zădărniciei. „Dac­aş avea datoriile lui şi niciuna făcută  pentru vreo operă publică. deşirat şi uscat.  Şi. îi incitase  curiozitatea.   — Nu te­ai gândit niciodată că o să piardă războiul?   — M­am gândit mereu.

 nu prea i­a  picat bine unchiului.  abate?… Dacă eu vreodată aş ajunge împărat – şi am s­ajung dacă aşa mi­o fi  scris – am să… în sfârşit. Fiecare  suntem făcuţi de­o mamă şi de­un tată. făcându­se că  ne consultă.   Abia aştepta răspunsul la această întrebare. Prin interogatoriul ăsta – şi prin altele­asemănătoare –  cred că vrea să­şi justifice nişte hotărâri de care ne va­nştiinţa. i­aş spune: „Ia­le aurul şi lasă­i în pace să­şi vadă de treburile lor”.simulare­avea acesta din urmă. după fiecare fiinţă care lasă durere­n urma ei pe pământ. Dar  ştiu eu dacă ăştia s­ar purta ca nişte federaţi cuminţi…? Îmi lipsesc. şi porcii – animale  impure. trăgând cu coada ochiului spre unchiu­său şi spre Scaurianus. cam mulţi sesterţi ca să­mi permit prea multe păreri”. Mari sau mici. părinţii plâng după  copiii morţi. Îmi pare rău. văzând că moşul nu se grozăvise nici cu vitejia curajului şi nu  căzuse nici în capcana ipocriziei. care se uită la noi ca la porci: şi noi.   — Bătrâne.   — Nu­ţi pare rău că ai voştri au murit zadarnic? se­ntoarse împăratul la  gândul dintâi. de altfel. dar oameni ca şi ei. Cât poate să  ţină aurul ei? Spectacolul din sala tronului n­am să­l uit niciodată. cu­ntrebările astea?”. Şi de la planurile de amănunt te poţi. Văd că. cu un zâmbet  ironic mijit în colţul gurii. cum te socoteşti?   — Nemuritor. bătrâne. în armata oricui ar fi luptat ei. mărite  Împărate.   — Şi dumneata.   Deşi martor la un spectacol nesperat. pe care­au încercat s­o conjure până­n ultima clipă. S­au  strămutat cu credinţa lor la zeii nemuritori. îşi încrucişă o clipă privirea cu privirea  bătrânului.   — Cine moare pentru o credinţă nu moare zadarnic.   „Vorbeşte ca un oracol prin care destinul ţi­ar face cunoscute marile lui  planuri de la care nu te poţi abate. oare.   — E­adevărat. Dac­ar vrea cu­adevărat să­mi ştie părerea cu privire la oamenii  ăştia. nu­ţi pare rău de­atâţia oameni de­ai voştri care­au murit  zadarnic? trecu repede împăratul peste răspunsul lui Dromihete. Asemenea  lucru n­am mai văzut niciodată şi sper să nu mai văd.  . că vă credeţi nemuritori!   — Doar cel în care moare credinţa e muritor.   — Chiar şi după viaţa legionarilor noştri? îl întrebă Traian. Voia să vadă până unde  mergea curajul (sau ipocrizia) bătrânului. Alt fel de fanatism  decât al ovreilor. pare­mi­ se. se gândea  Hadrian.   — Înainte de­a fi legionari. Ei n­au murit. Parimia bătrânului cu  zeii şi cu copacul pare o conjurare a destinului. Ăştia ne socotesc duşmani. mărite Împărat. aşadar.   „Unde­o fi vrând s­ajungă. aş părăsi această cucerire zisă Dacia.   — Îmi pare rău după orice viaţă care se stinge înainte de vreme. Cât fanatism al libertăţii  ca să­ţi omori până şi pruncii! Ei se uită la noi ca la mesagerii unei soarte  vitrege. pe care mai­marele său i­l oferea în faţa celui mai numeros cor mut pe care­l pomenise vreodată un teatru. ei sunt făpturi ale zeilor. oare.

 Împăratul şi bătrânul dac. măcar atâta cât sita era mai nouă.   Scaurianus era modelul subalternului pe care şi l­ar fi dorit orice  superior.  trebuia să­mpace mereu şi capra.   Dacă unchiul imperial avea să­l numească pe Decimus Terentius  Scaurianus guvernator al noii ţări cucerite. cât şi conservatorismul iulio­claudic de păstrare. şi varza. reuşind să dea chipului său  înfăţişarea imperturbabilă a obiectelor. ca şi când cuvintele. interlocutorii insolitei scene la care  se aflau atâţia martori. Scaurianus însă şi­ar fi amintit şi pauzele din vorbirea lor. se vede că avea  ceva de gând cu el. Reputaţia lui  Scaurianus era fără pată. o dată ieşite din gură. simulând o criză de nebunie.Scaurianus părea că nu vede şi că n­aude nimic. nu făcea o greşeală. şi privirea. să păstreze totuşi aparenţele menajării unor prerogative  tradiţionale. dată fiind  muţenia din care nu ieşea decât dacă i te­adresai.  Dacă Traian îl adusese pe Scaurianus în această campanie. Hadrian întrebase odată un scrib  din cancelaria imperială. presupunând că ar mai fi trăit şi că le­ar fi rămas mintea­ntreagă. ţinea minte dispoziţia trupelor din toate bătăliile  importante ale lumii. făcea parte cu drepturi discreţionare din destinul său. sau l­ar fi gâdilat. în sfârşit. în  schimb cerea cele mai ne­nsemnate amănunte despre orice situaţie. mimica sau gestul cu care­şi însoţiseră fiecare cuvânt. Scaurianus îşi nota fiecare convorbire importantă prin ea însăşi ori  numai pentru el. măcar formală.   Traian. fiind deţinătorul  întregii puteri în stat. deci inaugurator al unei variante a sistemului imperial. Executa fără să crâcnească şi fără să clipească. iar originea lui galică şi apartenenţa la ordinul  senatorial împăcau şi tendinţa de­a promova provinciile la cele mai înalte  ranguri. a  prerogativelor celui mai înalt ordin în stat. Lipsit de orice fel de entuziasm.   Dacă şi­ar fi­ngăduit anumite libertăţi faţă de­un unchi care era stăpân  pe­o bună parte­a lumii cunoscute şi care. s­ar fi tocit şi n­ar mai  fi putut fi şi altă dată folosite cu­aceeaşi eficienţă. prim împărat provenit din provincii şi prin adopţiune din afara  familiei adoptatorului. iar lumea  avea să uite că lucrurile fuseseră şi altfel. deşi n­avea nevoie să­l  privească niciodată. nu risca să fie părtinitor ori să facă exces de zel în vreo­mprejurare. de simţire sau de participare provenea dintr­o elaborată strădanie şi cât  era imperturbabilă nepăsare. Hadrian s­ar fi repezit la Scaurianus cu gladiul.  . mai mult decât atâta. îşi desena fiecare plan de atac. ar fi făcut ceva pentru a se convinge cât din chipul pe care nu se zărea umbră de  gând. şi­atunci vorbea cu  parcimonie. aşa cum şi dările sale de seamă nu scăpau un fir de praf nemenţionat. sau l­ar fi ciupit de guşă ca pe copii. Meticulos până  la manie. avea cunoştinţe de toate felurile – de la insecte până la  regulile de prozodie – cunoştinţe pe care nimeni nu i le­ar fi bănuit. sau poate­ar fi ţipat îngrozit „Şarpele. prin urmare.  şarpele!”. ar fi uitat multe dintre cele pe care şi le spuneau în  momentul de faţă. Apoi. Peste ani. Capacitatea omului de­a se obişnui  cu atotputernicia prezentului era nelimitată. n­avea iniţiative. rămas fără mâna dreaptă din războaiele cu germanii. schimbările aduse de  împăratul menit de soartă să noveze sistemul aveau să se impună.

 eu. Mă gândeam că poate şi noi om  mai fi buni la ceva de­om fi rămas în viaţă. cum de nu ţi­ai luat viaţa. cu genunchii ridicaţi.   — Mărite împărat.   — Bătrâne. le­am înţeles răspunsul.   — Să se­aducă o amforă şi­un cauc.   — Să le alini durerile.   Bătrânul întoarse capul către prizonieri. O singură libertate are omul în  viaţă: să­i pună capăt când i s­a urât cu ea.   — Bătrâne. care i­am întrebat. aşezată pe­un suport metalic pentru mai multă stabilitate. toţi deodată. Dacă nu s­ar fi temut să­şi contrarieze unchiul. se  afla în faţa podiumului imperial. cu mâinile prinse­n jurul lor. aplecaţi din şale. porunci Traian.   — Şi ţie nu ţi s­a urât?   — Mi s­a urât.   Amfora.”. ştiu că puteţi orice. Împăratul romanilor vă­ntreabă dacă vă e sete.  asemeni celorlalţi daci prezenţi care nu­şi clinteau privirile din pământ.dacă nu­i era greu să scrie cu stânga: „M­am obişnuit într­asemenea măsură.   Oamenii se­aşezară pe pământ.  încât aproape­am uitat c­am avut cândva două mâini. se­ntoarse Traian spre tălmaci.   — Oameni buni. să­ngrijim de copiii orfani şi rămaşi fără  adăpost. dac­aşa mi­i datul. mărite Împărat. era dreptul lor.   — Le este. Vreau un  monument care să­mi înfăţişeze dulăii ăştia încăpăţânaţi şi morocănoşi cu  botul pe labe. Păcat că nu e Apollodor aici”. Hadrian i­ar fi  pus câteva­ntrebări acestui bătrân ciudat care­i incitase curiozitatea.   — Mărite Împărat. ca şi când ar fi auzit gândurile lui Hadrian. Ei n­au voit să bea.   — Eu. Crezi că e bine ce­au făcut?   — Mărite. Dacii morţi din sala  tronului îi apăreau lui Hadrian ca un parapet împotriva acceptării unui prezent fără alegere. .   — De copiii orfani putem îngriji noi. să  alinăm durerile celor vii.   — Şi gură să răspundă n­au? întrebă Împăratul cu oarecare iritare în  glas. în poziţia cea mai asemănătoare cu­a fătului în  pântecele mamei.   — Să stea toţi jos. dar m­am simţit dator să trăiesc.   „Să mă uit bine la ei şi să­mi scriu în Memorial impresiile. ca atâtea căpetenii din neamul  vostru? întrebă împăratul.   — Şi au băut din cupa morţii.   Oamenii lăsară capul în jos.   — Dator pentru ce?   — Să ducem cum se cuvine la locul de veşnică odihnă pe cei morţi. Cum de nu­şi luase viaţa bătrânul cu ochi albaştri şi cu privire  desprinsă de zădărniciile lumii? În ce scop se mai încăpăţâna să trăiască?  Deoarece nu părea om făcut să trăiască la voia­ntâmplării sau fiindcă zeu îi  dăduseră zile. am băut din cupa umilinţei. bine sau rău. zise bătrânul şi lăsă capul în jos. întreabă­i pe­ai dumitale dacă nu cumva le e sete. în ce fel?   — Cu­o vorbă bună măcar.

 fapte. În acele momente.   Hadrian nu se obişnuia cu gândul că unchiu­său – al cărui spirit nu era  lipsit de toleranţă pentru destule slăbiciuni ori trăsături ciudate de caracter ale  popoarelor străine. ci planuri care sfidau limitele­n timp ale fiinţei omeneşti. mai ales.  — Cine­ajunge primul bea cât vrea. nările îi tremurau ca ale cailor când simt miros de sălbăticiune. cum se­ntâlnea doar la spiţa adevăraţilor oameni de  acţiune. drept care. Îl considera. chiar dacă nu excela prin fineţea nuanţelor. i se­mpotriveau. păcatul cel mai mare al imperialului său unchi  era o anumită carenţă­n reflexivitate şi­n nuanţarea judecăţilor – păcat al  multora din această categorie. îl făcea pe Hadrian să semene mai mult a grec decât a spaniol. mai mult. nemărturisite – nu erau planuri pentru­o viaţă de  pământean obişnuit. în ciuda multor contrarieri  ireconciliabile pe care firea Împăratului i le provoca. nici  Arhimede şi nici Alexandru cel Mare. Hadrian semăna a ceva  inexistent în natură: a corcitură de vulpe cu ogar. nici altele nu­şi compun atitudini. Când  mintea lui cântărea şi preţuia oameni. ca o cunună. cu un spirit de dreptate pe care nu i­l putea tăgădui.  „Ai crede că se pregăteşte pentru eternitate. degetele. fiindcă nici unele.   Hadrian nu­l considera pe unchiul său imperial nici Platon. când spiritul nu­i era  deloc tulburat de gânduri sâcâitoare sau contradictorii.  pleoapele i se­apropiau abia lăsând să pătrundă un fir de lumină printre ele. întreaga  fizionomie i se schimba: nasul i se­ncreţea mărunt în porţiunea din dreptul  ochilor. În ochii lui Hadrian. un om cu­o judecată  sănătoasă. căutând  astâmpăr. cum se  putea vede la statuile greceşti. s­o  pornească toţi spre amforă. oare. nu  i se­nchinau. Când fac eu semn cu mâna. nu este lipsită de  ingeniozitate. prin care curge tot atâta sânge proaspăt ca  . trăgeau de câte­un cârlionţ din cap sau din barbă. cuvinte. ba. Faptul că el a ajuns împărat nu­l  îngrijorează. La crearea acestei impresii contribuia şi pieptănătura cu  cârlionţi turtiţi. se gândea Hadrian. În momentele de linişte.  palmele­ncepeau să­l furnice şi să­l mănânce. împăratul. situaţii. Altminteri… ar fi de­un gust dubios”. în faţa cărora­l adusese cariera lui de om de arme – nu  pricepea cum de existau pe lume neamuri care. în jurul capului. Hadrian semăna a  berbec. pornit fără nici o adâncitură de tranziţie din josul frunţii  înalte. cu­o putere de pătrundere şi de hotărâre rapidă în prezenţa neprevăzutului. faţa i se lungea şi i se subţia ca pusă la teasc. Avea trufia măreaţă şi impenetrabilă pe care­o au doar elementele  naturii şi animalele. convinse de puterea Romei.   * „Ca verificare a creşterii animalităţii din om sub presiunea imperioasă a nevoii. ca o peninsulă a acesteia. deloc? Această alegere nu i se pare simptoma unei boli fără  leac: vlăguirea? Unde s­a mai văzut ca o sistemă­n plină vigoare să­şi aducă la  cârmă un străin? Să nu ne­mbrobodim cu ideea că Cetatea „cheamă”  provinciile la egalitate! Senatul. Iar planurile lui Traian –  mărturisite şi. adăugă împăratul.   Nasul lung.  micşorându­şi ochii de parc­ar fi vrut să cearnă printre pleoape faptele  imperiale. aliniaţi unul lângă altul. această idee a unchiului meu.

 Comparându­se cu unchiul său imperial.   — Spune­i să meargă să bea. Traian îl simţi cum îi bate­n suflet ca un  vânt duşmănos şi ne­mpăcat. Parcă prinseseră rădăcini.   — Au mai fost întrebaţi. de când îşi aducea aminte. Hadrian se  socotea pe sine. el de capul lui? Cam cât le­a ars legionarilor mei să cucerească Dacia  sau mai ştiu eu ce…”. cât o fi vrut amărâtul ăsta să se­mpotrivească  Romei.  greoaie şi domestică. s­ar fi putut spune. La urma­urmei. bărbat cu­nfăţişare aşezată. cu cele de faţă.   Împăratul se uita a­ntrebare la traducător.   — Ai dreptate. ardea de drag şi de nerăbdare să aibă­n frunte un spaniol.   — Turma care merge la adăpat nu se repede buluc la apă.   — Le­am tălmăcit. Ar fi bine ca triumful să prefacă­n tabula rasa resentimentele  învingătorului. Nu trebuie să­i umileşti  suplimentar. Oricât lupta. Nimeni n­ar fi bănuit cât spirit de aventură­nvolbura  mintea bărbatului trecut de jumătate de secol.   „Ai zice că sunt cioturi rămase­n pământ după ce s­au tăiat copacii”. că  suntem oameni…   Omul ales de Împărat să răspundă vorbise rar.   „Unii dintre noi îşi pierd demnitatea numai o dată cu viaţa”.printr­o bătătură. în timp ce trăgea cu coada ochiului spre  Împărat. fără pauze­ntre cuvinte.   — Atunci întreabă­i ce­aşteaptă de nu beau. ca şi când felul de­al  transmite ar fi schimbat conţinutul mesajului. fiindcă numai aventurierii  sfidează evidenţa”. se gândi el s­o dreagă  în privinţa lipsei de răspuns a dacilor. o pasăre domestică  pe lângă un vultur.   — Întreabă­i dacă nu le este sete.   Fără nici o legătură.   Tălmaciul traduse repede. Omul se ridică. în ciuda multor iregularităţi de conduită. dar le mai spun o dată. D­apăi noi.  Marcus Ulpius Nerva Traianus. nu se mişcă  niciunul. trecu împăratul repede peste lecţia care i se dăduse. răspunse acesta. cu glas domol. şi Împăratul îi arătă cu mâna pe  unul dintre oamenii care şedeau pe jos. Întreabă­i pe cel de colo. vânt rău care lasă doar pulbere­n urmă. uitându­se tot timpul în pământ.   „Faţă de­nvinşi e destul că eşti învingător. Traian şi­l  aminti pe Longinus. se gândi  Hadrian şi nu­şi putu opri un zâmbet. spuse dacul interpret cu glas  moale. se  gândea tălmaciul.  Putregaiul trebuia „revigorat” de­un aventurier.   Tălmaciul îşi făcu datoria. „„Omnes . Poate că n­or fi auzit. împotriva  supărătorului gând al zădărniciei.   Nici după ce le mai spuse o dată cuvintele de la­nceput. cu privirea­n pământ. arătând cu mâna  spre daci. Înălţimea­voastră. Înălţimea­voastră.   — Dacă­i întreb pe toţi n­o să primesc nici un răspuns. pe chipul căruia nu fâlfâiau înaripări de nici un fel.

 fără să ridice ochii din pământ. acel vameş al întregii noastre zădărnicii. care. de la­nceputul spectacolului.   „N­o să ne procopsim cu dacii ăştia. Omul scosese de la brâu un vas mititel. se gândea  Scaurianus. pe care­l scoteau de la brâu.   — Cine eşti? te­ntreabă măritul împărat. ca o multiplicare a celui dintâi. Nici setea care­l chinuia nu­i mai  grăbea pasul. târând picioarele.   Împăratul înghiţi în sec. de­a contraria sau măcar de­a­şi vărsa năduful.una manet nox”. care­o pornise înapoi spre locul lui. agale. Aduceţi  apă.   — Aşa se­nchină oamenii de pe­aici în faţa apei. aproape plat. .   Acesta nu­şi putea lua ochii de la dacul captiv.   — Spune­le să bea pe săturate. a pâinii şi­a sării. cu­acelaşi pas ostenit.   — Întreabă­l de ce­a băut atât de puţin. te­ntreabă măritul împărat.   Omul constata şi. răspunse  tălmaciul   — Întreabă­l după cine ţine doliu.   — Şi de unde eşti.   — Întreabă­l cine e şi de unde e. Măcar de­ar avea aur cât se spune.   — Întreabă­l de ce stă întruna cu ochii­n pământ. de lemn  cioplit. pentru a­nvăţa să­l cunoaştem.   — Om.   În felul cum rostea cuvintele – pritocite parcă de secole pentru a fi  azvârlite­n obrazul unui invadator – nu era nici o urmă de dorinţă de­a  provoca. sau lina apă a­ mpăcării? Cine să­ţi spună dacă n­ai ajuns tu însuţi să­nţelegi?! Mai bine să  luăm aminte la duşmanul învins. se găsi dator traducătorul să­l lămurească pe Împărat.  Cât ne­ar trebui nouă nu există nici de la Tibru pân' la Indus…”. se adresă tălmaciului Împăratul.   Dacul se­apropie de amforă.  se gândi să­i mai pună o­ntrebare. fiindcă era întrebat. şi turnă în el cu caucul o lingură de apă. răspunse omul la­ntrebarea  tălmaciului. Pentru ca ultimul cuvânt să nu fie­al învinsului. răspundea cum ar fi răspuns  oricui. făcând semn spre legionarii din primul  rând. apoi sorbi  apa din vas.   — De­aici.   — După ţară. El este o  certitudine”. Se­nclină adânc. fără să ridice o clipă ochii din pământ. de lemn. adăugă el cu un fel de lehamite.   Prizonierii veneau în şir. şi­şi turnau apă  în vasul lor mic şi turtit.   — Ca s­apuce şi alţii câteva picături.   — Măritul împărat te­ntreabă după cine jeleşti. nu scosese un sunet şi nu făcuse o mişcare. Să fie această noapte publicanul avid şi strângător al  zădărniciei noastre. rămas din popor: e semn de doliu. Întreaga lui  înfăţişare spunea că nu­i mai pasă de nimic. nu clipise decât ca să nu i se  usuce ochii.   — E­un obicei străvechi.

 îşi spuse el.   — Cum te cheamă?   — Parianeu.   — Ştii latineşte. trecută şi viitoare? Câtă amărăciune trebuie să bei până s­ ajungi la desprinderea de vanitate? Cât trebuie să pierzi până s­ajungi să  accepţi pierderea ca pe­un nedespărţit tovarăş de drum?”. bătrâne.   * „Bătrânul ăsta vorbeşte­n axiome. la­nţelepciunea din acest glas şi din această privire în care s­a  adunat ştiinţa vieţii. răspunse prizonierul. Tălmăceşte! se­adresă Parianeu tălmaciului. cu ochii­n pământ. puţine sunt lucrurile care până la urmă nu se află.   Tălmaciul îi traduse împăratului vorbele rostite de Parianeu.   — Apropie­te. străduindu­se să­şi  disciplineze cât de cât glasul gâjâit.   — Mărite Împărat. înconjuraţi de­nvingătorii  pe­al căror chip se vădeau doar semne de somnolenţă şi de plictiseală. îmbrăţişând dintr­o privire mulţimea de­ nvinşi care stăteau pe pământ.   — I te­ai alăturat lui Decebal de bună­voie?   — Atâta vreme cât cel mai mic i se supune celui mare. mai degrabă ţâşni cu iuţeala unui fulger. Pentru el. oare. se­ntoarse Împăratul pe neaşteptate către  Dromihete. ia spune. şi felul de­a rosti  . ca şi când Dromihete n­ar fi  avut mai mare dorinţă decât să­i dezvăluie locul acelui tezaur pe care însă – din păcate şi cu mare părere de rău! – nu­l ştia. de dulău pus pe gâlceavă. cu coada ochiului. dedat plăcerii.   Acesta din urmă reluă cu­aceleaşi cuvinte. că n­am înţeles  mai nimic. învaţă­te  cu gândul piericiunii”. eu n­am ştiinţă de­asemenea lucru. Am s­ajung eu. totul e demult demonstrat. ştii cumva unde se află tezaurul Regelui?   „Câtă conversaţie până să­l întrebe ce­l durea de la­nceput! Trebuie să  recunosc. iar ochiul poate vedea orice în afară de gând. fără ca cel mare să vină cu armele­asupra celui mic. vreodată la seninătatea acestui suflet care pluteşte pe  deasupra lumii. aflăm noi! Sau poate  nu mă crezi? i se­adresă în continuare bătrânului.   — Te­aş ruga să mai spui o dată.   — Mărite doamne. după dreptate. se cheamă că cel mic se­alătură celui mare de bună­voie. fără s­aştepte traducerea tălmaciului. i se­adresă Împăratul celeilalte căpetenii. că mie nu mi­ar fi dat prin minte. deşi e împărat!”. „Suflete­al meu.  — Ei. Fii fără grijă. o  privire admirativă către unchiul său imperial. În sufletul lui trecu. amestecând gluma cu  ironia. mai rar şi mai desluşit. văd.   — Nu­i nimic. spuse Împăratul liniştitor.   Omul se­ndreptă din şale şi se­apropie de podium cu un pas care­ncerca  să fie hotărât.  presimţirea unor pierderi care­aveau să­l doară cumplit. Altă dată să nu­mi  mai subestimez unchiul. făcându­i semn  cu mâna. Hadrian asvârli. pierderi nelipsite din  viaţa oricui nu trăieşte­n pustietate. Hadrian întâlni din  nou privirea fără vârstă şi de­o limpezime pe care n­o mai văzuse pân­atunci la  nici o fiinţă.   — Nu mare lucru.

  — Dacă nu te­ai fi supus.cuvintele.   — Dacă mă gândesc bine. când vine peste tine nu te mângâie pe creştet.   — Nu faci pe eroul. înseninat de vorbele şi de­nfăţişarea tonică a prizonierului. actual Împărat al romanilor. te­ai gândit c­ai putea fi înfrânt?   — Da. v­ar fi trecut prin foc şi prin fier?   — Mărite Împărat.   „Şi­o fi zicând că n­are nimic de pierdut dacă se poartă cum îi e firea şi  nici de câştigat dacă se căieşte şi se umileşte”. pentru prima dată. rosti latineşte Parianeu. se gândi Împăratul. dacă nu te supui celui mai tare şi nu i te supui de  aşa­zisă bună­voie.   — N­am prea auzit de supuşi care să se prăpădească de dragul  căpeteniilor şi nici de căpetenii care să se prăpădească de dragul supuşilor. pe­al cărui chip încercările  războiului nu şterseseră cu totul plăcerea de­a trăi. zise împăratul. . poate că da. cum o cer împrejurările. Nu el  spusese­aceste vorbe despre Domiţian?! „Prieteni”!   — Cum de nu ţi­ai luat viaţa. mai ales. Ne  prefacem fiecare cum putem şi. Pe chipul lui  Hadrian trecu un zâmbet care­i accentua înfăţişarea de corcitură de vulpe cu  ogar. eu şi neamul meu.   — Înţeleg că ţi­e dragă viaţa.   Observaţia străinului cu privire la relaţia supus­conducător îi aminti lui  Traian de­un general fost supus al lui Domiţian.   — Când te­ai aliat cu Decebal. jumătate a pagubă. în care sunetele se precipitau unele peste altele ca nişte cai nărăvaşi  care­n faţă muşcă şi­n spate dau cu copita. Ca să­ţi iei viaţa ai timp oricând. spuse Împăratul.   — Mi­e dragă. privindu­l cu un zâmbet jumătate a  ironie. şopti Împăratul în greceşte.   — Mai dragă decât orice?   Traian nu­l slăbea pe străin din privire. dar ştia să­şi aleagă prieteni buni!”. cu­o nuanţă de ironie­ admirativă. doar o dată prin foc şi prin fier.   — Pe la noi.   — Văd că ştii şi greceşte.   Lui Traian îi venea să râdă. cine ştie latineşte ştie şi greceşte.   — Ăştia vorbesc ca­n teatrul grecesc.   — Şi­atunci de ce te­ai aliat cu el?   — Ca să trecem.   — L­ai servit cu credinţă pe Decebal?   — Dacă mă aflu acum prizonier al Înălţimii­voastre.   — Ţi­a fost drag Decebal'?   „Unchiul îşi amplifică şi­şi îmbunătăţeşte chestionarul”. plutea nehotărârea. răspunse Parianeu cu un glas în  care.  „A fost cel mai rău dintre cezári. se cheamă că da.   — Şi sunt mulţi cei care ştiu?   — Puţini de tot. Vlăjganului burduhănos nu­i lipsea hazul. precum celelalte căpetenii?   — Morţii nu prea au obiceiul să­nvie.   — Vorbim cum ne­a învăţat viaţa.

  Împăratul îi făcu semn să treacă la locul lui.   — Pe ăsta l­am văzut.  — Ai copii?   — Da. Nu m­ar mira să nu ştie nimeni.   — Înălţimea­voastră. Şi pe duşmani  să­i ferească zeii de­asemenea alegere!   — Ştii cumva unde­ar putea fi tezaurul regelui Decebal?   Împăratul nu­l slăbea din ochi pe Parianeu.   — Am auzit că avea un sfetnic apropiat: Bicilis. Bărbatul ştie latineşte şi  spune întruna că nu se desparte de copilul lui până ce nu­l îngroapă cum se  cuvine. mărite Împărat. îngăduiţi­mi să raportez: în subteranele clădirii  tronului am găsit.   — Să vină aici?!   Împăratul nu găsi de cuviinţă să răspundă acestei întrebări.   Centurionul se­ntoarse însoţit de­un bărbat şi de­o femeie care duceau  un mort. iar pe Bicilis nu l­am văzut niciodată. pe care să­i fi  scris şi inventarul! Gândurile unchiului mei nu sunt chiar ca o aţă fără noduri. Bărbatul îşi trecuse mâinile la subţiorile mortului şi mergea cu faţa  .   — Nu.   — Eu n­am de unde să ştiu.   — Îi erai apropiat?   — Nu. n­am fost pus niciodată să aleg între copii şi viaţă.   — Aşa?!   — Aşa.   — Crezi că­ţi e mai dragă viaţa decât copiii?   — Mărite Împărat. într­un fel de firidă.   — Şi nu­i era nimeni?   — Aşa cred.  Omul spune multe pân­a fi pus de soartă în faţa unei alegeri. în sala tronului. destul de scăzut şi altfel.  „Ca să nu spere oamenii la cine­ştie­ce pradă? Nu cred că s­aştepta să­i lase  Decebal tezaurul pe masă.   De imperator se­apropie în pas de front un centurion dintre cei care  comandau detaşamentele de cercetare­a Cetăţii. N­au vrut să iasă decât cu mortul.   — Nici pe cumnatul lui?   — Care cumnat?   — Druxilis.   — Nu mă duce gândul.   — Şi nici nu­ţi dă prin gând cine­ar putea să ştie?   Lui Hadrian i se părea ciudat că Împăratul dezvăluia un fapt care­ar fi  putut micşora „entuziasmul” armatei învingătoare.  cum ar părea la o privire superficială…”   — Cine­ar putea să ştie? îşi repetă Împăratul întrebarea. un bărbat şi­o femeie care vegheau un  mort. un tânăr. cu­o tăbliţă alături. Ce să fac?   — Spune­le să vină aici. Regele Decebal  era un om bănuitor.

 moartea este ceea ce duc ei în  braţe…”. La ce bun să­i răsucească pumnalul în rană? Îi făcu semn că poate  pleca. Bărbatul se­nvârti pe loc în aşa  fel încât să­l privească pe împărat din faţă. ca o coasă. în lumina  exuberantă a lunii lui Augustus. zeii să­ţi înapoieze binele. părul îi atârna într­o parte şi unduia ca un ciucure bătut de vânt.  ţinându­şi mâinile la spate ca un prins încătuşat. Pentru oamenii ăştia doi. presimţirea unei mari dureri. Lung.   — Mai aveţi copii?   Împăratul pusese întrebarea ca să­şi alunge tristeţea­n faţa unei  nenorociri care.   — Mărite doamne. cu  un glas venit de dincolo de lume.   — Nu mai avem. Sărmanii  oameni!”. se­nclină. orgoliile. iar femeia ţinea mortul de picioare.  urmat de centurionul care­l condusese în faţa împăratului. Închise . Se  răzgândi. luată de una singură. Hadrian se uita cu o privire­mpăienjenită de tristeţe la străinii din  faţa lui. tot. la ora a doua din zi8. apărea ca un simbol al întregului prăpăd din jur.   — Mă cheamă Porsilo. Împăratul uitase că victoriile se înălţau peste vieţi doborâte. ca şi coroana de merişor de pe piept.   „Iată doi oameni care şi­au încheiat toate războaiele”. îi spuse omul latineşte. privindu­i pe cei doi părinţi care­şi purtau copilul mort. căzuse pe­o  parte şi.   — Duceţi­vă şi faceţi ce­aveţi de făcut.   Ajuns în faţa podiumului. Doamne. lasă­ne să ne îngrijim  copilul. se gândea  Scaurianus. şi ce vrei? se­adresă Traian bărbatului. să se oprească şi să pună trupul jos. cu faţa liniştită ca­ntr­un somn fără vise.  „Într­un câmp înflorit. o floare nu­nseamnă nimic.   Omul deschise de câteva ori gura până să poată scoate un sunet. cu ochi albaştri. ca un fulger.înainte.   Capul băiatului. acoperind vederea femeii şi a  celui dus dintre vii. doamne.  În toată fiinţa trecu din nou.   „Câtă suflare a pierit în campania asta… Cât de firească ţi se pare  moartea care doboară mult. O floare este o floare doar  când e singură. bălai şi  des. se legăna ca dus de­o apă. am fost căpetenie.   „Ce frumos era! Câtă durere pe lume”. Capul acestuia căzuse de­o parte şi  se mişca la fiecare pas al purtătorilor. omule.   Împăratul vedea acum doar un bărbat cu părul bălan.   „Există un prag al durerii care­anihilează ura. şi cât de nefirească cea care doboară  un singur fir”. bărbatului  şi femeii.   — Cine eşti. dar nu dădu drumul poverii. se­ntoarse­n loc şi plecă înapoi. la fiecare pas al purtătorilor. centurionul le făcu semn celor doi.   Traian se gândi să­l întrebe pe bărbat dacă băiatul murise­n luptă. Lui Hadrian îi urcă un nod în gât.   Femeia urmă şi ea mişcarea de rotire a bărbatului şi ţinu mai departe  picioarele răposatului.   Prizonierii se ridicară­n picioare şi­şi înclinară capetele.

 care părea că nu mai poate fi urmat de nimic. tulnicul începu iar să răsune. Pe chipul lui  Scaurianus. după ce ocolea Cetatea. stingerea. acum se sună cântarea morţilor. Îi stăruia subt pleoape fâlfâirea diafană a părului auriu.ochii. trecerea pedestrimii. i s­ar fi părut solia de împăcare cu moartea. Cine­ar fi putut  spune care fusese misterioasa menire a acestei ipostaze­a materiei în lume?  Dacă n­ar fi fost durerea pe care­o lăsase­n urmă. trecerea  călărimii. înălţat ca un falnic străjer din zidul  Sarmizegetusei. Spre cer. Prizonierii­şi culcară frunţile pe genunchi.   La intervale regulate. pătrunzător şi neschimbat. ca o curgere lentă.   După tăcerea tainică şi temătoare ce urmează totdeauna trecerii unui  mort. se­adresă tălmaciului:   — Asta ce să fie?   — Doamne.   De pe turnul mare dinspre Răsărit.   Dromihete şi Parianeu puseră un genunchi în pământ şi­şi plecară capul. pe cât se  părea. Fiecare­şi auzea inima cum bate şi se simţea singur ca­ntr­o pustietate de­nceput sau de sfârşit de lume. Toată suflarea îşi întoarse privirile  către locul de unde se tulnica.   — Ia doi legionari şi­aduceţi omul acela încoace. de­a lungul vremii. lungă.   Într­un moment de tăcere a tulnicului. copilul acela. ridicând din sprâncene a nedumerire. spre a­ncepe din nou  lung. oamenii îl legaseră de fiecare sunet al tulnicului. Urmă un  moment de linişte. . Şi pentru urechea învăţată cu­nţelesul acelui glas şi pentru cea ne­ nvăţată.   Prin mintea prizonierilor trecu deodată un nume: Despa. De data asta – a  moarte. care ştia atât de bine să­şi gradeze şi să­şi supravegheze  indiferenţa. se  pierdea. După o pauză în care­şi trăgea sufletul. să­ţi mai roage şi de sănătate…”. un fel de căpiţă albă din care. monotonă şi aceeaşi. La depărtarea la care se aflau şi uitându­se de  jos în sus. Împăratul.   „Cât poate soarta să lovească şi să umilească un om. adunarea oştii. toţi vedeau un fel de movilă. După acest moment. spre cele patru zări.   Traian făcu semn unui decurion să se­apropie.   Tulnicul se oprea pe un sunet subţire care. ieşeau sunetele­acelea. adunarea de după luptă. sunetul înceta câteva clipe. la  propria moarte şi la zădărnicia vieţii. cu care este însă obişnuit. plângerea pornea din nou. flinta din vârful  turnului suna rând pe rând. în desăvârşita  lui linişte şi frumuseţe. spre pământ. pornirea la atac. Această răsuflare din  adâncul fiinţei întrunea teama nelămurită­n faţa misterului morţii şi uşurarea  pe care­o simte omul când se vede încă beneficiar al misterului la fel de  impenetrabil al vieţii. un oftat slobozit din adâncul piepturilor  făcu aerul să tremure­n lumina tăioasă a dimineţii. prelingându­se­n depărtări. vlăguirea pe care­o lasă­n urmă tristeţea  legată de precara condiţie a omului pe pământ. deoarece această trecere îi duce pe cei vii cu gândul. ca el s­ajungă.  după ce­i calci ţara în picioare. Pentru urechea­nvăţată cu­nţelesul pe care. măcar o clipă. răsună un glas de tulnic. apăru o mare oboseală.

  Într­atâta pusese tulnicul stăpânire pe sufletele tuturor. străvezii. îi jelise. ca de fiecare dată când i se strecura în suflet mâhnirea. înconjuraţi de legionarii care. Avusese bărbat şi nouă feciori. un  fel de crustă peste­o carne vie. pentru ca viaţa ei să mai aibă un rost. în schimb le  lămurise prizonierilor condiţia lor de învinşi: în afara norocului de­a fi fost  trădători şi de­a beneficia individual de­o anumită libertate. Toţi pieriseră­n războaie. o femeie măruntă. deşi tulnicul tăcea. cu maramă albă. Împăratul făcu un gest cu mâna.  cărând răniţii. Iar sunetul ăsta de tulnic. Gura Despei era ca un pământ bântuit de secetă. Deodată fu înconjurată de trei oameni care­o  luară pe sus. slabă. cu pelerină albă.  Era Despa. încât vocea lui  Traian îi mirase pe toţi.  Movila albă rămase nemişcată. mai ales a sunetelor şi­a vocilor. cu opinci împopistrate cu fâşii de piele verzi şi crinării.   Tălmaciul vorbi şi el mult mai tare ca pân­atunci.   — Spune­le că acela care mi­l va arăta pe Bicilis – la fel ca şi cel care­mi  va spune unde se află tezaurul lui Decebal – are libertatea să plece unde­i este  voia. erau brăzdate­adânc de crăpături în care  . Acum trecea cu capul sus. nu­ndrăzneau să­i îmboldească ori să­i împingă pentru a­i face să  grăbească pasul. cu pas apăsat sub care duduia  pământul. închizând ochii morţilor şi adunându­le  mâinile a pace pe piept. precum o apă lungă şi perfidă a morţii. viaţa ajunsă de  izbelişte le erau înfăţişate într­o dimensiune nouă: de­atunci încolo. avutul pârjolit. făcând de mâncare la câţiva paşi de locul înfruntării. stins. Aceştia defilară cu ochii­n  pământ pe dinaintea podiumului. care­o acoperea ca un clopot.   Pe drum. urmase  armata în toiul bătăliilor. cu pasul apăsat.   Împăratul ordonă retragerea prizonierilor.   Nimeni nu ridică privirea din pământ.  Pe chipul Împăratului apăru o linişte posomorâtă. începând chiar cu el însuşi. ca şi când şi­ar fi dat sufletul. oblojindu­le rănile. Prizonierii înălţară capetele şi se  uitară­n ochii albaştri. „Bucuria învingătorului. îi îngropase  după datină. cusută cu altiţe  negre. îmbrăcată  de sărbătoare. ceea ce le  fusese ţară avea să le fie temniţă. Oamenii o recunoscură după opinci şi după călcătură. Spusele Împăratului n­aveau să  stârnească întrecere nici în căutarea lui Bicilis.   Tulnicul mai sună o dată lung. nelăsându­se până ce nu­i găsise. nici într­a comorii. Din privirea lor goală nu puteai înţelege dacă  te vedeau sau nu. Îi era urâtă monotonia. Dispărură cu toţii. locul lor pe pământ avea să fie hotărât de­nvingător. prizonierii se­ncrucişară cu cei trei romani şi cu fiinţa care  tulnicase de pe turn.   Traian vorbise mult prea tare. vânjoasă. apoi. îl indispunea din cale­afară. Buzele. După ce­i  căutase pe câmpurile de luptă. hoţ pentru care nu exista  încuietoare de nedescuiat.  de pănură. moartea din jur. cu cămaşă până­n pământ. Să te  ştii urât de ăştia în eternitate…”.   Prin simple cuvinte. ceea ce­i făcu pe toţi cei de pe podium să­ ntoarcă privirile spre el. în faţa  Împăratului.

 salutând. Ochii femeii cătau undeva departe. dacă unul dintre­nsoţitori nu i­ar fi pus o mână pe umăr şi nu i­ar fi făcut semn să stea. Nu se plângea. Acelaşi  însoţitor îi arătă.   — Nu pleca. printr­un gest scurt. de care­ar fi trecut cu pas iute. care cuvânta numai pentru a cita preceptele  lui Hippocrat. Femeia pricepu şi se­aşeză faţă­n faţă cu împăratul. Se simţea în faţa ei ca la vederea unei fiinţe scăpate din Infern. la doi paşi de  prima treaptă a podiumului. când la femeie. spuse decurionul. înţelegând că ceremonia de „recepţie” a învinşilor se­ ncheiase. că trebuie să se­ntoarcă dreapta­ mprejur. trăgându­se cu un pas îndărăt. ce­ar fi aflat de la el?  Ce întrebări să­i fi pus?   Tălmaciul se uita stânjenit când la împărat. poposită­ntâmplător pe pământ.   Traian dădu semnul de plecare. punând piciorul drept mult înaintea celui stâng. După ce­i petrecu pe toţi din ochi.sângele se­nchegase. Unul dintre legionari ducea tulnicul la subţioară. Cei din statul său major salutară. Femeia rămase  cu un picior înaintea celuilalt. căruia nu­i înţelegea rolul.  Acum părea o zburătoare ciudată. Stingherit. de cele mai multe ori.  sprijinindu­l în faţă cu­amândouă mâinile. atunci însă ca un om cu judecată. Acuma. rămăsese locului. Despa ajunse  înaintea Împăratului. era acelaşi: în spatele imperialului pacient. aşa cum la o haină nu se vede  căptuşeala. ca orice vietate oprită brusc din mers. firea având de obicei grijă să stăvilească prin somn  risipirea de energie. ca doar­doar împăratul să nu le­ncalce pe toate. Despa făcea nişte paşi mai mari  decât înălţimea ei şi­atât de repezi că abia se ţineau după ea cei trei romani.   Statul­major. vorbea puţin şi numai cât îi trebuia pentru a se­nţelege cu  oamenii. se uita în ochii  fiecărui prizonier. am adus fiinţa. cu ochii ei albaştri de gheaţă. Nu pricepea dacă lui i se­adresase  Împăratul. În  femeia puţină la trup era puterea neaşteptată pe care­o capătă fiinţele în faţa­ ncercărilor neobişnuite sau puterea nebunilor. Tălmaciul stătea nehotărât în  stânga Împăratului. alteori însoţit de Criton. şi care se  pregătea să­şi ia din nou zborul. şi­l trecu un  fior. . când la  Criton. De unde să fi ştiut că  era vorba de­o femeie? Şi chiar dac­ar fi fost un bărbat. Împăratul nu­şi dădea seama dacă­l vedeau  sau nu. apoi  coborâră unul după altul treptele podiumului. ştearsă. Criton nu se clintise din  locul lui care.   Tălmaciul se uită nedumerit. I se părea că viaţa nu­l pusese niciodată într­o situaţie mai absurdă  decât cea prezentă. fără ţintă. aştepta doar un semn al Împăratului pentru a se retrage. Cine se­ aşeza în faţa lui Traian nu­l vedea pe Criton. acesta  având obiceiul să plece ultimul.   — Înălţimea­voastră. De când rămăsese de una  singură pe lume. Cheltuirea  înverşunată a propriei fiinţe prin muncă până la istovire era singurul lucru  ciudat în purtarea ei.  un fel de umbră discretă. El ordonase să fie­adus tulnicerul. Niciunul n­ar fi putut spune dacă năluca albă cu buzele­ nsângerate îl văzuse ori nu. oriunde.   Traian se uită la arătarea aflată acum la câţiva paşi de el.

  „Cum poate cineva să vadă surzenia?”. În acea clipă.   — Împărate.   Împăratul se­ndoia de fidelitatea traducerii. deoarece nu se mai afla prin preajmă nimeni care să­l  poată dezminţi. şi să te ardă pojarul.   — Da' el ce caută­aici?   — Înălţime.   — Ce anume?   — C­a avut nouă feciori care­au murit. spuse într­un târziu împăratul. eu cred că nu e­n toate minţile.   — Ce spune? îl întrebă Traian pe tălmaci. Lucruri de­astea. care pân­atunci se uitase ca o oarbă. seca­ţi­ar limba­n gură de vândut!   — Înălţimea­sa Împăratul…   — Care­mpărat?   — Împăratul. te­aş fi blestemat să­i îngropi  cum i­am îngropat eu pe­ai mei nouă! Fiindcă n­ai copii. abia deschizând buzele din care începură să se  prelingă fire de sânge. făcu semn ca pentru a­mprăştia­n cele patru zări atingerea impură. se gândi Criton. Buzele din care se  prelingea sânge – ceea ce­l făcu pe împărat să simtă un gol în inimă – nu  . zice că nu căuta nimic sus pe turn.  spuse tălmaciul dintr­o suflare. care­o fi el! Şi să nu­nchizi ochii până nu ţi­oi aduce­aminte  suflarea câtă a pierit din vina ta. Împărate.   Femeia îi dădu mâinile la o parte. mai  mult pentru a justifica prezenţa tălmaciului decât pentru propria curiozitate.   — Tot felul de vorbe fără şir. şi de pace să n­ai parte  nici pe lumea asta. Nu­l slăbea o clipă din ochi pe Împărat. nici că­i auzea. dac­ai fi avut copii. neavând cum să­l  contrazică pe interpret. m­auzi?   — Te­aud. Acesta părea  pironit de privirea albastră asemănătoare unei ape mult prea liniştite la  suprafaţă ca să n­ascundă vârtejuri în adânc. te blestem să nu­ţi  vezi împlinit visul. prin străini9. se făcu a crede ce­i spunea. şi să­ţi chemi şi să­ţi rogi moartea! Şi să mori departe de locul tău. îşi scutură marginile pelerinei şi.   Femeia.   Femeia nu dădea semn nici că­i vedea.  — Întreabă femeia ce căuta în turn.   Împăratul nu crezu nimic din spusele tălmaciului. Traian fu sigur că femeia era în toate minţile. îşi aţinti deodată privirea­n ochii Împăratului. Înălţime. dar.   Tălmaciul îşi înfipse mâinile­n piepţii pelerinei care­acoperea femeia şi­ ncepu să strige cum fac de obicei oamenii care­aud când vorbesc cu surzii:   — Femeeeie. te­ntreabă ce căutai sus pe turn. nici pe­ailaltă!   Femeia vorbea potolit. cu  dreapta.   — Noi n­avem Romă!   — Femeie. se urcase şi ea aşa.   — Femeie. Să văd dacă nu e surdă sau poate  oarbă.   — Noi n­avem împărat!   — Împăratul Romei.   — Îngăduiţi­mi să m­apropii de ea. Înălţimea­sa Împăratul te­ntreabă ce căutai sus pe turn.

  Credinţa­n zei de mult i se stinsese.   Din privirea ei. în ruptul capului. gândindu­se la necazurile pe care i le pricinuise Decebal. de­o parte şi de alta a gurii.   — Du­te. Cine.   — Plec. Femeia porni de  unde venise. nu acceptase supremaţia Romei. în prea multe împrejurări.  fie şi­n templele din Orient. zidul ornamental îndărătul căruia se­adăpostea o credinţă căzută­n  paragină. lemnul din care­a suflat. Nu ştia ce­i menise  femeia străină şi n­avea să afle niciodată. nu se mai temea de zei. Îşi aminti toate capcanele pe care­acesta i le  pregătise. fiindcă nici un tălmaci de pe lume nu era atât de nebun să tălmăcească mai­marelui său cuvinte pe care­acesta n­ar  fi vrut să le­audă. ca orice om cu bun­simţ.   Traian îi făcu semn tălmaciului să coboare de pe podium. Şi totuşi. Roma nu­ nceta să­şi întindă stăpânirea. De zei.   Legionarul îi puse femeii tulnicul în braţe. Împăratul înţelese că femeia nu­l ruga. să­mi dea tulnicul înapoi. doar numărul zeilor şi interferările lor  crescuseră. urme săpate  . Mai ales când nici o ureche­n stare să le­nţeleagă nu le­ auzise. nici el nu se mai  temea de zei. Oamenii se fereau să le spună mai­marilor ceea ce­aceştia n­ar fi vrut s­ audă.  Ele­i păreau înzestrate cu darul de nepătruns al prevestirii.păreau să spună vorbe la­ntâmplare. aşa cum i te supui  destinului.   Aşa cum era sigur că blestema. Şi nici de blesteme. o bănuială dădea uneori târcoale prin mintea marelui  militar: bănuiala că privirea lui asupra lumii se datora unei judecăţi  simplificatoare. De la Augustus la Traian.   Fără să­l mai învrednicească pe Împăratul Romei cu vreo privire. spuse Împăratul.  purtându­şi tulnicul în braţe ca pe trofeul cel mai de preţ.   — Femeia roagă respectuos pe Înălţimea­voastră să daţi ordin oamenilor  voştri să­i înapoieze tulnicul. Cine­ndrăznea să­şi pună simulacrul cot la cot cu simulacrele zeilor. În ochii Plotinei se­aşternuse o  gheaţă în care apărea din când în când fisura unei irepresibile dureri. Traian înţelegea această întindere ca pe­o forţă  căreia oricine trebuia să i se supună fără să crâcnească. Împărate. şi vezi­ţi de­ale tale. Traian nu se temea. la fel de sigur era şi că femeia avea să  bănuiască înţelesul cuvintelor lui. acesteia  îi ţineau tovărăşie două riduri. barbarul încăpăţânat şi perfid care. de­asemenea.  admitea să i se spună Optimus. blestemele – care nu se putea să nu plouă asupra lui. Zadarnic încercă să se­nfurie pe învinşi. Traian era sigur că lui îi vorbea femeia şi  că­i menea a rău. femeie. chiar şi­atunci când cuvintele tălmăceau gândul din aceeaşi limbă. pe drept şi pe nedrept. ca şi lui Jupiter Capitolinul.   Traian căută să­şi schimbe dispoziţia. Cu toate astea. Zeii rămâneau faţada ocrotitoare­a  paradei. dacă nu chiar simpliste. Spune­le oamenilor tăi. Prea multe priviri îşi trăgeau obloanele subt privirea sa. proporţional cu năruirea credinţei. El rămase cu  ochii pierduţi spre Răsărit: Răsăritul care­i învolbura visele nemărturisite. ca asupra oricărei  căpetenii – îl aduceau totdeauna într­o stare de nelinişte şi de rele presimţiri. V­o  ajunge şi fără tulnicul meu. De opt secole.

 o adoptase pe­aceea pierdută şi impersonală a subordonatului care  nu vede. un model de  echilibru şi de abilitate. se uita în ochii Împăratului cu sfială extatică. Traian. aproape înduioşat în  sinea lui. Nigrinus îl asculta într­o atitudine  de melancolică meditaţie. cel mai bun general roman îşi  dădea seama că. apoi dreptul. Împăratul îi răspundea „să mai vedem”. n­avea cine să­l vadă. Despre fluşturaticul de nepotu­său. Când socotiţi. doamne. În acele momente. Criton. de la o vreme. cu tălpi pline de bătături. În ochii lui  Criton. un fel de obnubilare. greoi. Traian considera fanatismul şi  extazul. Împăratul nu văzuse vreodată licărire de aprobare sau de dezaprobare. nici dezaprobarea. în schimb. se lăsa în  voia trupului ostenit. spre seară.   — Să mergem.  butucănoase ca nişte caltaboşi trecuţi din fiert. un trunchi purtat de picioare care  dureau. n­aude. cu glezne care se umflau. Când nu se ştia observat. ca frânghia de  rufe căreia i­ai scos proptelele. stăpânul unei bune părţi din lumea locuită  era. avea pe buze un cuvânt al înaintaşilor din  Elada. desigur.   Chipul devenea posomorât. prin  superioritatea ei mâhnită. Tacitus se răcea ca o  vatră­n care cărbunii s­ar fi stins de mult. sătul de marşuri şi de parade. era greu să mai faci casă bună chiar cu  propriul trup. s­ar fi părut că de­acolo şi­ar fi tras lumina şi gândurile. tot  invariabil. Afară de Criton şi de tălmaci. punând stângul întâi.   Traian coborî încet.  picioarele târâiau pasul. ce să mai fi  spus! În timp ce privirea celorlalţi îl punea pe gânduri. mă doare iar bătătura din talpă.   — În acest caz. În ochii lui Criton. precum şi dintr­unii latini. în pupile citindu­i­se capitularea în faţa zădărniciei:  pupile în care nu mai încăpeau nici aprobarea.   — Criton. un trunchi  înzestrat cu mâini care. de când se  cunoşteau.   — Să mai vedem. cu trăsăturile căzute.sârguincios de invincibilul duşman care e dezamăgirea. îl scotea din sărite. un biet candidat la hidropizie. ci doar  straturi de tristeţe împietrită. Pentru medic. a nepotului. de cele mai multe ori uitând  . Criton.  iar cel mai adesea doar pentru a­i face inimă bună Împăratului. toată ziua şi toată seara va trebui să beţi numai apă. pentru bucătar şi pentru croitor nu existau  oameni mari. numai de­aşa ceva nu putea fi bănuit. În jocul  neîncetat al făţărniciei care gravita în jurul său. cel puţin. de orice natură ar fi fost ele. Şi să­mi dai ceva şi de dormit. Latinii erau citaţi uneori din admiraţie sinceră. Criton nu vorbea niciodată de  la sine împăratului. N­avea  pentru cine să facă pe tânărul şi pe vioiul. corpul se­apleca din umeri şi din mijloc. îl proclamase optimus pe dilectissimus amicus Plinius.  Pliniu.   — Diseară. pe fiecare treaptă a podiumului.   De câte ori Împăratul îi cerea ceva care să­i liniştească somnul. Criton îi  amintea invariabil că licorile­adormitoare erau antagonice băuturii şi. pe care­i socotea el cei mai fideli şi mai  transparenţi epigoni ai grecilor. În orice situaţie. vă fac o baie cu  ierburi. nu­şi mai puteau îndoi degetele. Plinius.   — Staţi prea mult în picioare.

. îşi impunea să se gândească la templele şi la statuile ţării lui. Durerea surdă era  sfâşiată.   Aghiotantul intră şi raportă precipitat:   — Înălţime.   Acesta dădu aprobator din cap.   Traian nu s­ar fi oprit de la o plăcere nici pentru a trăi o mie de ani. care te făceau să dormi ca un prunc  şi tot aşa să te scoli a doua zi. cu mişcări mai line decât o  adiere de vânt. aromată şi liniştitoare.   Accepta anumite­ngrijiri numai de teama bolii care.  împăratul citea lista morţilor şi pe cele de cheltuieli ale ultimei campanii. Îl copleşea starea de posomorală arţăgoasă pe care i­o stârnea totdeauna supărarea pe neajunsurile propriului trup. călăreţul Tiberius Claudius Maximus şi grupul lui de  urmărire au adus capul şi mâna barbarului. cărora timpul le­ndulcise  conturul şi le voalase culoarea. se  opri. Cu maximum  de precauţii răzui cât putu din bătătură. n­a avut timpul să se­nmoaie ca să poată fi răzuită. şi nişte prizonieri.   Bătătura din talpă îl durea din ce în ce mai rău. Atunci se­ nvinuia în sinea lui de toate excesele de care se făcuse vinovat de­a lungul  vieţii.   Aghiotantul salută. în care medicul vărsase apă caldă.   Criton.   — Răzuieşte­o aşa cum e!   Criton socoti inutil să citeze observaţii ale unor medici din vechime cu  privire la bătătură şi la fructul copt… Erau multe momentele când îşi aducea  aminte că trupul din îngrijirea lui aparţinea Împăratului Romei. apoi. împuţinându­l pe  om. îi era mai urâtă decât moartea. Împăratul Romei ar fi lăsat oricui stăpânirea lumii în schimbul unui trup  sănătos. îi spuse grecului pe­un  ton supărat şi ca de­nvinuire. făcu stânga­mprejur şi ieşi. amfiteatre care mai păstrau  zvon din glasul şi din paşii lui Eschil. ai lui Euripide. nu i­ar fi spus că luase drum greşit.   — Criton să­mi faci baia de plante cum ajungem. pe alta­i ieşeau înaltului său pacient. îşi impunea să se gândească la Marea  Arhipelagului. pricepând despre ce era vorba. când  auzi o bătaie în uşă. Criton învăţase de mult că toate sfaturile pe­o  ureche­i intrau.   Stând în tunică de casă şi cu picioarele­ntr­un vas de metal. prin care  călcaseră bărbaţi auguşti dincolo de circumstanţe. De câte ori avea de­a face  palpabil cu augustul său pacient. că nu mai pot!   — Înălţime. la amfiteatrele ei. la răstimpuri egale. iar dacă moartea i s­ar fi­nfăţişat.până la ora somnului de licorile grecului. fricţionă talpa cu o alifie­amorţitoare.   — Te rog. În aceste clipe. de­o durere care­l fulgera până­n creştet. venind să­l caute pe dânsul. la drumurile şerpuitoare­ale Eladei. care­mprospăta apa caldă turnând dintr­o cană de cositor. scoate­mi bătătura asta. ai lui Sofocle.   — S­aştepte. porunci Împăratul. puţin adânc  şi cu gura largă.   — Ce­au adus?   — Capul şi mâna barbarului.

  Înseninându­se. se gândea Traian.   Criton privea prin uşa­ntredeschisă. altul – prelung la faţă. cu inel pe­arătător. Ceilalţi stăteau cu capul în pământ. Îi mai cuprinse­ntr­o privire pe  învingători şi pe învinşi. stare cunoscută din atâtea­mprejurări care­l  tulburau sau îl nemulţumeau. într­un etern rămas­bun – îl făcu pe grec să­şi acopere  ochii. Mâna tăiată – pendulând în aer.  — Parcă e mai bine. Tiberius  Claudius Maximus se uita nedumerit la Împărat.   Îşi opri ochii asupra unei traiste care odihnea lângă piciorul stâng al  acestuia.  până la creştetul acestuia din urmă culminând cu­o răritură de mărimea unui  denar. din legiunea… ala…   Traian aproape că nu băgă de seamă cum se­nvălmăşeau cuvintele la  gura călăreţului măsliniu. îşi potrivi pasul. preţuind bravura călăreţului Tiberius Claudius Maximus. negricios. Eu. avem aici capul şi mâna barbarului inamic.   Nehotărât un moment. cu  ochi codaţi şi cu bărbuţă de ţap. trebuia să recunoască în sinea lui că n­ avea nici un chef să vadă capul şi mâna „barbarului inamic”.   În faţa scării îl aşteptau Tiberius Claudius Maximus şi călăreţii lui. pe care­o bălăbăni o clipă în aer. care­odihneau alături de sandalele împăratului. fără ţintă. La câţiva paşi în urma romanilor se aflau prizonierii. Apucă de  plete capul regelui dac şi­l ridică atât de sus cât îi îngădui braţul. permiteţi să  raportez.   Din locul în care se afla.   Împăratul îşi înălţă umerii.   — Vreau să­mi pun sandalele. înnodându­i cu delicateţe curelele. greaţă şi impresia că toate  măruntaiele se­ntorc într­însul. se ridică în picioare. Îşi plimbă iară privirea. măsurând cu­nţepeneala  morţii depărtările. de la chipul pletos. apoi se uită undeva.   Traian. îi aduseră un gol la inimă. spuse Împăratul pe un ton marţial.   — Pielea tălpilor vi­i unsă şi v­ar aluneca. Doi dintre prizonieri se uitau la împărat: unul – cu  fălcile­atârnând ca nişte bărbii de cocoş. Împăratul coborî privirea şi­şi adună toate  puterile şi toată voinţa ca să nu icnească. Maximus dezlegă la iuţeală băierile traistei. plin de pistrui. departe.   — Va trebui să­ncălţaţi cizmele. deschise larg uşa. Ochii deschişi ai acestuia. . ca o ciupercă pestriţă.   — Tunica de paradă. Spre­a nu­l  dezamăgi pe călăreţ făcu semn spre traista căreia­i bănuia conţinutul. Traian trebui să dea capul pe spate ca să vadă  chipul duşmanului învins. împiedicaţi şi cu  mâinile legate la spate. Îi puse la picioare capul şi mâna învinsului. şi de la  mâna.   „Ca­ntr­un coşmar”.   — Înălţime. cu ochii deschişi. a cărui  legiune şi­a cărui ală nu le reţinuse. Maximus apucă traista şi se­apropie de imperator.   — Vreau sandalele!   Criton se supuse. Tiberius Claudius Maximus. în  poziţie de drepţi. cu  degetele spre pământ.

  Împăratul făcu semnul de concediere. încercă să se  gândească la Elada. Şi. şi cât mai repede. Grecul se simţea dator ca în acest  fel să­şi dovedească. Gândul zădărniciei. Maximus se mai uită o dată la capul regelui  barbar. expuse unde urma să decidă Senatul. Traian vorbea greceşte. care cunoştea o elină aproape la fel de elegantă ca aceea a  nepotului imperial şi mult peste cea imperială.  să nu creeze atmosfera de intimitate şi de vagi secrete între el şi te­miri­cine. care nu putea fi privată de spectacolul triumfului. Între patru ochi. aşteptate cu mult mai multă  râvnă decât trofeele care nu puteau fi însuşite. se domoli deodată. În mintea lui de tinerel fluşturatic – pentru  care doar clipa şi neprevăzutul ei aveau oarece însemnătate – ca picătura ce­şi  face pe nesimţite drum printr­un zid. se prelinse un gând: exista ceva sau  cineva pe lume pentru care merita să taie capete şi mâini? Vijelia. era un nisip mişcător care­l trăgea şi­l împresura.  . spuse împăratul când trecu prin dreptul lui  Criton. viu şi în lanţuri. o dată cu el.  Scaurianus. pe ton mai  scăzut. nici orgoliu rănit. de azi vei fi decurion.   De câte ori îi comunica medicului său ceva cât de cât confidenţial. aceeaşi senzaţie.   Ofiţerul le ridică fără să le privească şi le puse înapoi în sacul din care  fuseseră scoase. am  vrut să vi­l aduc viu.   Regele barbar. în  care de nimic nu mai era sigur. părea o căciulă miţoasă. Hadrian vorbea cu Criton numai greceşte. nu se­adresa nimănui greceşte. n­o folosea niciodată în faţa  cuiva care ştia latineşte.   — Să trăiţi. continuă în greceşte. închide­i ochii. dacă poţi. nici  durere. ar fi stârnit interes mulţimii de gură­ cască de la Roma. cap care.   Împăratul făcu semn ofiţerului de ordonanţă să ridice capul şi mâna  regelui dac. Expunerea acestora făcea parte din  protocolul victoriei. Înălţime. Pentru  prima oară. a fost iute de mână. din  păcate. în afara lui Hadrian (şi­acestuia numai între  patru ochi). n­aveau să facă. Capul şi  mâna duşmanului. Tiberius Claudius Maximus simţi ceva care nu era mânie. mai ales educativ: capul şi mâna care se ridicau  împotriva Romei trebuiau să cadă. pentru sufletul lui. numit tristeţe de unii. clipind mărunt. şi la mâna ca un  ciot rămas dintr­un copac doborât.  „Barbarii între ei”. şi însoţitorii lui. văzut din spate. îşi spuse grecul şi. romanul Traianus. dar nu s­a putut.   — Călăreţ Tiberius Claudius Maximus. pe de o parte romanizarea. Întrevederea lui cu împăratul era cu totul diferită de­ nchipuirea acestei întrevederi. Criton. pe de alta.  expuse în scop spectacular şi.   Pe chipul proaspătului decurion Tiberius Claudius Maximus se citi o  mare dezamăgire. strigă Maximus şi. care­i  bântuia mintea ca un vin în fiert şi sângele tânăr. te rog.   — Ia­le şi îmbălsămează­le. ca şi cele trei zile de paradă. mai  cotropise un suflet. Ele trebuiau s­ajungă însă la Roma.   Înainte de­a se retrage. dar nu înainte ca trupele învingătoare din Dacia să beneficieze de vederea lor.

 că lucrul care vrei să nu se afle nu trebuie spus nimănui. dac­aş fi trăit în Egipt şi­aş fi fost îmbălsămător…”. Nimeni nu­l asigura că ele n­ar fi putut avea şi alţi  cititori în afara lui însuşi. reveni grecul din sfera  speculaţiilor şi­a virtualităţilor. limba de paradă.atmosferă pe care­o stimulează orice abatere de la practicile majoritarilor. Criton le scoase din traistă şi le­aşeză pe­o pânză  cerată. se străduia să ciulească urechea la cei reputaţi a cunoaşte  această limbă şi să strecoare şi el. oare. Practicat incizie circulară şi  trepanare. Criton se gândise că n­ar fi rău să­şi  noteze impresiile zilnice. „Getica mea”. Umplut ţeasta cu nisip. Preîmbălsămate prin folosirea urzicilor.  fără păreri personale. cum îi spunea  pentru sine. expuse pe un piedestal. la apariţia lui. băgase de seamă că supravegherea  permanentă în convorbire. ocolirea subiectelor spinoase – cele care luminează  relaţiile dintre oameni. scrise­n Memorialul său: „Îmbălsămat capul şi mâna regelui barbar. Din ce în ce mai singur. să nu uit să­i cobor pleoapele”.   Ofiţerul de ordonanţă îi întinse medicului traista în care se aflau capul şi  mâna regelui barbar. multe subiecte erau evitate şi tăceri evidente se­ aşterneau. care­avea să fie. Grecul ştia. multe convorbiri îşi  modificau ad hoc subiectul. în castru. În schimb. pentru barbarii nou­candidaţi  la binefacerile Cetăţii. simţi de data  asta că îl apucă o nelinişte şi­o nemulţumire. De umoare  egală de felul lui.   Ajuns la el în cameră. permanenta subordonare faţă de­un subordonat al destinului nu­i  asigura medicului altceva. cu­ncălcarea multor reguli gramaticale  şi cu preţul unei pletore de solecisme. dar. îşi punea Criton întrebarea. delimitând poziţii – lipsa de­ncredere în cel cu care  vorbeşti duceau la secătuirea acestor relaţii. El nu simţea nevoia unei astfel de „intimizări” a relaţiilor dintre el şi anturajul  imperial.  de cele mai multe ori ca nuca­n perete. În afara unei deferenţe ipocrite din partea celor de­o condiţie cu el. ca şi când faptul de­a îngriji un împărat ar fi adus descalificarea  profesională. Înălţimea­sa  Împăratul arătat legiunilor cele două trofee. În seara acelei zile de august. Ghidul că – pentru eventualitatea altor ochi – ar fi  trebuit să­şi supravegheze însemnările îl făcuse să renunţe la ele. învăţat să privească lumea ca pe­un spectacol. Simplă consemnare de fapte. nefiind cel mai uşor lucru de  pe lume s­o înveţe.   „După romanizare.  . din fragedă copilărie. „Deci. brusc răcorită de­o ploaie  torenţială. o stare tulbure. „Atât mai rămăsese necoborât în ţara asta… La  urma­urmei. cea de simulare a ridicării la nivelul  unei civilizaţii apuse?”. Se mulţumea să ţină un memorial privind războaiele cu dacii. Cu timpul. Folosirea limbii greceşti în conversaţie situa la un  anumit nivel. când dintre toate  întrebările una se ridica deasupra şi­i bâzâia în cap: „La ce bun să fii alături de  mai­marii lumii?”. Folosit decocţie de  furnici pentru închiderea ochilor.  Nealterate. Cusut. socotea că greaca  făcea parte dintre însemnele noii lui situaţii. cu­o uşoară umbră de auto­ironie. Împăratul şi mai ales nepotul imperial făceau din greacă un fel ce  complicitate între „iniţiaţi”. parvenitul. Scos creierul. Îndată ce un om depăşea condiţia modestă. Nimeni nu­i mai cerea vreun sfat  medical. ici­colo câte o vorbă grecească. După terminarea ploii.

 uitase de băutura liniştitoare cerută  medicului dimineaţa şi închinase vin din belşug. „Ca pentru a­i aduce regelui barbar un ultim omagiu”. îşi putea păstra  părerea pentru sine. cuprinşi şi de­un elan umanitar.   Pe măsură ce romanii se­apropiau de montícul.   Criton mergea la doi paşi în spatele Împăratului. Fiecare­ncerca să­şi domolească  respiraţia cam precipitată după craterele de vin băute la cină şi să­şi înfunde  zgomotul paşilor. Acum  e una singură: groapa cu var. Luna. a celor din partea învinşilor. Astfel se preîntâmpinau molimele şi erau împiedicaţi câinii  hămesiţi. Un bătrân ceru mai­marelui  pazei – care stătea călare sus pe deal – să îngăduie câtorva oameni să aducă un brad la mormânt.   Traian vorbise răspicat şi se uitase rece la nepotu­său. Înţelegându­se numai din mişcarea lopeţilor. Morţii  fură aruncaţi de­a valma. Deasupra lor se aruncară alţi bulgări de var şi se  stropiră cu apă. i se ordonase să fie mereu în preajmă. în două locuri diferite. groapa era  acoperită cu pământ.   Împăratul.   De cu seară.  de asemenea. Hadrian se­ ntrebase care erau practicile funerare­ale dacilor. N­avea nimic de tradus. de unde apa de ploaie se scursese mai repede. în jurul gropii se­nşiruiră femei. văzut”.  dar mai ales de curiozitate. O concesie atrage alte concesii. Mişcarea febrilă a prizonierilor părea prologul unei piese a cărei  acţiune se petrecea în lumea de dincolo. se­ndreptară spre un montícul împădurit ce se afla  cam la jumătatea unui stadiu. hotărâse în statul­major incinerarea simbolică a unui  legionar şi înhumarea în groapa cu var a celorlalţi morţi din partea romană şi.Armata defilat. aşa cum cerea datina la moarte de bărbat tânăr. bătrâni şi copii.   Pe fundul gropii se aruncară bulgări de var şi se stropiră cu apă. Dacă acesta se  gândea că învinşii nu trebuiau contrariaţi în obiceiurile lor. pentru victorie. suveranul.  Oricum. cinând cu ofiţerii. Nu era acum momentul  să se­nduioşeze nimeni în faţa morţii şi să se­ntreacă­n clemenţă faţă de  duşmanul pus cu botul pe labe. Umilirea învinsului făcea parte – ca şi parada triumfală –  din protocolul victoriei. prizonierii începură săparea gropii uriaşe pe clina unui deal. să se­atingă de morţi. drept în faţa locului de veci al învinşilor. Printr­un tălmaci li se transmise că  pământul trebuia aşezat cât mai plat cu putinţă.   Înaintea cinei.   — În acest moment n­are importanţă care­au fost şi care­au să fie. ci poate doar de dat anumite lămuriri. Distanţa dintre cele două montícule asurzea  zgomotele.   Încetul cu­ncetul.  gândise Criton după ce pusese punct. . romanii se uitau acum la prizonierii care­ aruncau pământ peste morţii lor. trecută de ultimul pătrar. Rezemaţi de copaci. sub loc împădurit.  dornici de­un pic de mişcare pentru digestie. prizonierii  voiseră să clădească lutul ca pe­o movilă. Către miezul nopţii. ieşiţi  din ascunzători ca la un cuvânt de ordine pe care nimeni nu­l rostise. lumina albăstrui firea ce părea  înţepenită subt bolta unei linişti adânci. conversaţia lor se rărea şi vocile scădeau. Tălmaciul – în urma  tuturor. rămaşi fără adăpost.   În urma cinei prelungite. statul său major şi ofiţerimea.

 descrescut la un singur glas. câţiva  oameni înfigeau acum un brad într­o groapă. îi puse foc  scăpărând amnarul. ca un val  care mână treptat apele până le izbeşte de ţărm:   Da' tu care eşti de lut.   Cum n­oi mere în pământ?   Viţă verde iadăra. se­ntindea iară încet.   Ajungeau treptat iară la unul singur.   În aceeaşi clipă tânguirea unui glas tăie liniştea nopţii:   O. ca din nou să  se piardă până la unul. La mine când îi vini. omule ce gândeşti?   Viţă verde iadăra. atunci ar trebui s­aduceţi o pădure.  îndreptându­se cu faţa spre cele patru zări. Înainte ca el să  ajungă în rândul prizonierilor.   Bocetul cuprindea glas după glas până le­aduna pe toate. moarte. îi răspunse centurionul mai­ mare peste pază. Omul rămas singur se plecă de patru ori până la pământ. Viţă verde iadăra.   Bocetul. se gândi  centurionul să nu­şi depăşească atribuţiile. Viţă  verde iadăra.   — Trebui' să­ntreb mai sus.  cântarea morţilor spunea la fel şi în locul lui de baştină.   Statul­major încuviinţă cererea învinşilor. glasurile­şi scădeau  numărul:   Copacu­i cu rădăcine. ca nişte oşteni care făceau  de gardă. Viţă verde iadăra. ca apoi să meargă din nou  crescând:   Uşte­i­se crengile!   Viţă verde iadăra. glas cu glas. Sacă­i rădăcinile!   Viţă verde iadăra.  — Păi.   După acest moment apoteotic al monotoniei. Se­apropie de brad. Alţii aruncau pământ în groapă  şi­l bătătoreau. apoi se depărtă mergând de­a­ndaratelea.  femeile. nu pot face nimic de capul meu. Să nu mă pui în pământ. Viţă verde iadăra.   Crescând.   La o distanţă impusă de respectul ierarhic. Viţă  verde iadăra. Şi­a lui vreme încă vine. tălmaciul stătea lipit de­un  copac şi se străduia să desluşească vorbele bocetului. Cât ai vre tu să trăieşti?   Viţă verde iadăra. ajunse până la urmă psalmodiată de toate. Cu unele deosebiri.   Tânguirea trecea din gură în gură:   Da­ţi­oi aor şi argint. .   Bătrânul nu zise nimic. flăcările cuprinseră poalele bradului. aliniindu­se unul în spatele celuilalt. Viţă  verde iadăra. un singur om rămase lângă  el. ce ţi­aş pofti. care se legănau pe loc. Viţă verde iadăra. în dreapta şi­n stânga:   O. ceilalţi se retraseră de­a­ndaratelea şi se­aşezară din nou în rândul  prizonierilor. Alături de mormânt. Când copacul se ţinu în picioare.

 Cum n­oi mere în pământ?   Viţă verde iadăra.   Pe râul din jos de cetate.  s­ar fi uscat deodată şi s­ar fi­ntors să­şi caute rădăcinile­n pământ. Fiecare  ramură pocnea scurt şi azvârlea ploaie de scântei când o cuprindea focul. a mulţimii. De trei ori în acea dimineaţă.   A doua zi de dimineaţă. Morţii erau părăsiţi  treptat.   Bocetul creştea şi descreştea. care pentru  mulţi vii era străină. femeile trimiseră lumini în întâmpinarea  sufletelor plecate din lumea celor vii. apoi crescu până cuprinse toate glasurile. zise şi Împăratul. dincolo. dând din umeri.  bucinele sunară classicum: la venirea Împăratului. gata să cuprindă orice. Acesta.  Ceremonia urmă ordinea obişnuită funeraliilor militare romane. prin  acţiune. pentru Împărat.  Flăcările urcară prin rândurile de ramuri până cuprinseră tot bradul. faţă­ n faţă cu signiferii şi cu vexilarii. în acele clipe  devenea a lui. aşa cum se­aşterne uitarea. pe care viii îi lăsau să­şi  doarmă­n singurătate moartea:   Da' tu care eşti de lut. tubele şi cornii. ultimele cuvinte­ale bocetului se risipeau.   Glasul se pierdea. în timp ce femeile se legănau ne­ncetat. Ritmul în care soldaţii aruncau pământ peste camarazii lor  . îl aducea într­o  stare de nelinişte şi de teamă ce nu putea fi risipită decât prin mişcare. cu vrejurile ei lacome şi­ncăpăţânate.  „Ca o maree”. Moartea. şi la­ncheierea ceremoniei. iar gândul acesta. de vreme ce­i ocolise. Când femeile se  depărtară de mormânt. sunau din zori. neştiind ce să facă. Femeile dădură ocol mormântului. se­auzi un trosnet lung şi ceea ce mai rămăsese din bradul  mistuit de flăcări căzu la pământ.   Tânguirea se­auzea din ce în ce mai slab. ca un om de arme trecut prin războaie. Irevocabilul îi trezea întrebări  pe care agitaţia acţiunii le ţinea într­un fel de amorţeală. aceeaşi pe tot  cuprinsul imperiului. cum se pricepu mai bine. rămase locului. adăugă el.   Viţă verde iadăra.  Traian nu se­nvăţase însă cu gândul morţii. se gândea Hadrian.   — Asta e. bocetul rămase iară la un glas. ca şi când  viţa verde iedera. La  un moment dat.   Doar sunetul instrumentelor de suflat amintea că era vorba de­o  ceremonie funebră.   — Asta e. a vuietului şi­a trudei – şi cei morţi. după cuvântarea imperială.   — Ei?   Omul tălmăci vorbă cu vorbă. Fiecare pas care o depărta pe  jelitoare de mormânt mărea hotarul între cei vii – care se­ntorceau în lumea lor.   Obişnuit cu spectacolul morţii. în momentul când se dădu  foc rugului simbolic.   — Ce lălăie femeile alea?   Tălmaciul se uită la Împărat ca şi când n­ar fi priceput întrebarea. Bocetul  porni pe­un glas. Bucinele. cu care nu se putea împăca. Se­ndreptă spre tălmaci. armata romană era strânsă în careu pentru  ceremonia funebră dedicată morţilor învingători. Fiecare nouă ceremonie funebră îl  răscolea ca şi când ar fi fost prima din viaţa lui.

 de te­miri­cine. „Îţi vine să­i dai ceva  de pomană şi să­l acoperi. lacrimile erau prada  de război revenită familiilor celor căzuţi. cerea îngăduinţa ca femeile să fie lăsate până la râu să trimită un rând de lumini pe apă. Uitându­se la zeu. E  ceea ce trebuie. cu mâna stângă  sprijinită pe­un scut. o efectuau separat. dar mai ales emfaza cu care­şi ţinea mâinile dovedeau că simulacrul  ieşise din mâna unuia sau mai multor meşteşugari şi nu a unui artist.   — Parc­au mai trimis un rând. Săracul de el!”.morţi. ca să­l aperi de arşiţă ori de frig. se desfăşură în stinghereala firească oricărei împrejurări în care  superiorii şi subordonaţii lor erau obligaţi să se afle unii­n prezenţa celorlalţi  pentru o acţiune pe care. acum vor să trimită pentru morţii măriei­voastre.   Moartea atâtor bărbaţi. Ţinuta descumpănită. în momentul prescris de ceremonial. care sunau ultima oară acel  classicum. la care împăratul şi statul său major mâncară­mpreună cu armata.  stângăcia ambelor mâini erau de­a dreptul înduioşătoare. de obicei.   Ospăţul funerar. Ocaziile  care cereau amplasări de simulacre­ale acestui zeu războinic şi răzbunător  erau prea numeroase ca simulacrele să fie comandate unor artişti. ritm ţinut de­o tobă care bătea anume. Întreaga­nfăţişare a zeului. se  depărtă de locul funerar. Deasupra mormântului tumular fu aşezat simulacrul lui Mars  Ultor.  Simţi o bruscă bună­dispoziţie. al trecerii ei prin lume şi la trecerea din lume a celor morţi pentru gloria acestei puteri. durere­n adâncul câte unui suflet. precum şi cenotafuri ample sau  modeste. cu antebraţul întins demonstrativ şi posesiv. Ceremonia  respira în ritmul unei stereotipii care n­avea nimic a face cu jalea unei  înmormântări. Bătrânul cu care Traian  stătuse de vorbă.   Tălmaciul se­apropie de suveran şi îi şopti ceva. daruri neinstituţionalizate pe care  statul le acorda unor particulari. .   — Vrei să spui pentru romanii morţi?   — Da. bărbos. aerul speriat. as' noapte…   — Doamne. semnal sonor al puterii romane. însemnul domeniului pe care­l tutela. pe tot întinsul  imperiului. Să mă mai gândesc”. dar ei jinduiau să devină de Curte şi nicidecum autori ai unor simulacre aruncate prin te­miri­ce colţ de lume. durerea. petrecut de bucine. N­ar strica şi­un cenotaf pentru  Longinus. pentru binele şi pentru profitul celor rămaşi în  viaţă – măcar a unora dintre ei – apoteozată cu aparatul obişnuit. dacă cineva s­ ar fi ostenit să le ia seama. Ridicolul i se părea cel mai înduioşător element  din alcătuirea omenească. privite. care – în intenţia  autorului sau a autorilor – voise desigur să sugereze măreţia şi „marţialitatea”. nu se deosebea de cel obişnuit în  operaţiunile militare de construcţie. La Roma vreau monumentul. care uscase  lacrimile şi secase tristeţea. „Mda. destinate să pomenească şi numele neamului barbar pentru  înfrângerea căruia se jertfiseră cei căzuţi. Artiştii de  circumstanţă nu lipseau. şi. puţini cunosc.   Împăratul se uită şi el la simulacru. Hadrian nu­şi  putu opri un zâmbet. de săpat sau de dărâmat. avea s­aducă jale prin familii. Jalea. Mulţi văd. cel care ştia latineşte.

 cu femei.   — Şi femeile dau drumul luminilor pe apă. EMINESCU. se împlântă tot mai adânc. Drumurile şi­au schimbat cursul: nu mai merg. . Prin satele Daciei se văd pretutindeni  feţe străine. şosea de  şosea.   Vasile PÂRVAN.   Împăratul îşi repetă în gând spusele tălmaciului.   A doua zi după­nmormântarea învinşilor. că şi ei sunt oameni. femeile. care­şi părăsiseră de  bună­voie ascunzătorile pentru a­şi petrece morţii. zidind. scoarţă de copac. Una dintre ele îşi dădu seama că mormântul fusese acoperit cu brazdă proaspătă de iarbă  şi.  — De unde şi până unde?!   — Doamne. lipite de ceva care să poată  pluti: o jumătate de tărtăcuţă. ca el să se piardă şi să pară tot una cu ceea ce­l înconjura. […]   S'au împlinit cele hotărâte de zei. soldaţii cei noi zidesc  drumurile nouă ca pentru vecinicie. înclinând cratérul pentru libaţie. legionarii. şi­atâta tot?   — Înainte de­a trimite lumina pe apă îi şoptesc numele mortului pentru  care trimit. Biată  naivitate! Este demn de reţinut că moartea te absolvă­n ochii duşmanului:  rămâi un om şi­atât”. ceva care să  plutească şi să fie curat.   Pe chipul tălmaciului nu se vedea nici urmă de­ndoială cu privire la rolul  luminii aceleia. crezând că­ncurcaseră locul pe care­l văzuseră în lumina lunii. mai mult pe culmi. ci pe văile râurilor. cu turme. pentru liniştea de atacuri furişe ale celor înfrânţi.   — Bine. în codrii tăiaţi fără milă. Flăcăruia asta­nsoţeşte sufletul şi­i luminează calea  dincolo.   DECEBAL: Prea simt în mine c'am pierdut o lume.   Că'n orice om ce l­am pierdut în luptă o lume de speranţe­am îngropat…   M. „Deci.   Tot mai departe pătrund. care se  aşază pe plaiurile patriei. din partea cutăruia din lumea de  deasupra. Împăratul îşi dădu seama că omul credea. se duseră dis­de­dimineaţă  la mormântul imens dreptunghiular. iar când e pentru un necunoscut. La­nceput. Decebal. dar credinţele­acestuia nu­i deveniseră străine. să trimită luminile pe apă.   DACIA CAPTA. din împărăţia cea fără margini curg mereu oameni noi.   — Şi luminile astea ce sunt?   — Feştile­mbibate­n răşină sau în grăsime. în tot mai largi  luminişuri. ca pe vremea regelui. rătăciră într­o parte şi­ntr­ alta. […]   Tot mai departe pribegesc învinşii. Îşi trădase el  neamul. cu bătrâni. roagă sufletul necunoscutului să  ducă vorbă cuiva cunoscut din ceea lume. bătrânul spune că şi morţii domniei­voastre au nevoie de  lumină pe unde­or ajunge. o coajă de ou. peste brazdă  fusese­mprăştiat fân cosit de curând. făcu împăratul un gest concesiv cu  mâna. Castru de castru. sufletele  romanilor au să fie nişte buni curieri între dacii de­aici şi dacii de jos. Memoriale – Parentalia.

 Lor – făcu ea un semn scurt cu mâna spre mormânt – nu le mai  trebuie nimic. că ăştia le iau şi le­ aruncă.  Femeile ţineau ochii­n pământ. Se făcură că nu­i pricep  privirea. n­avem şi noi dreptul să ne cinstim morţii?   — Am avea. Parcă­ncercau să­mprăştie fânul şi să  smulgă iarba. care –  un coif.   Femeile începură să scoată la iveală din câte­o bucată de pânză. pe unde v­o fi dat să trăiţi. pe mine degeaba mă­ntrebi. Celelalte stăteau tot mai nedumerite şi mai nehotărâte  cu odoarele­n mâini. Defilase prin faţa căpeteniei învinse. Deschiseră gura moale şi zise fiecare ceva din care nu se­ nţelese nimic. morţi sau vii. de cinstire.  care – un scut: ţineau nehotărâte lucrurile­n mână.   Despa le luă seama. Mulţimea învingătorului căpătase ceea ce capătă mulţimile. care­avea mâinile  goale. dacă le­au şters mormântul. Şi ele – ei. Câte una îşi ridica pe furiş privirea şi cerceta  împrejur.   — De unde ştii dumneata? se repezi la Despa alta. Abia începeau să  se­aleagă apele. care – o spadă cu vârful încovoiat. apoi îl stinsese.   Celelalte se repeziră şi aşezară cum se pricepură ele mai bine lucrurile pe mormânt. aduse­acolo de mână de om pentru a şterge până şi urma  învinşilor de pe faţa pământului. tot i se mai prelingea câte un fir de sânge. mergeţi cuminţi şi păstraţi  lucrurile astea. cu­atât în sufletul lor creştea frica şi presimţirea că li se  pusese gând de ştergere de pe faţa pământului. care – un cap de lup cu flamură.   — Femeie. Cu toate că­şi unsese buzele cu slănină şi că  abia le deschidea când vorbea. da' nu mai avem nici un drept. învingătorul n­avusese încă timp să­şi arate faţa. Nu mai am  pe nimeni şi nimic. iar pe­aceia nu­i poţi întreba. Ştergerea mormântului era un avertisment care n­avea  nevoie de nici o tălmăcire. De undeva.   — Pe mine mă cheamă Despa. Îl  ştergea cu­o năframă pe care­o ţinea la brâu.   Făcu semn a pagubă şi se depărtă. ci un  singur învingător. Voi mai aveţi pe cineva?   Le vorbise­ncet. cineva le pândea sigur. prin faţa  rămăşiţelor sale: capul şi mâna dreaptă. bărbat. a cărei vârstă  nu s­ar fi putut spune. feciori. nană? Ce rău fac lucrurile astea? cuteză una s­o­ntrebe. . dacă mai aveţi pentru cine trăi.   — De ce să le ia. ce gândeşti tu c­ar face cu  lucrurile de cinstire a morţilor?   — Ia lasă dumneata! Că oameni or fi şi ăştia. Mai întâi  pusese foc. Soarta învinşilor n­o hotăra mulţimea învingătorilor. Cu cât se uitau mai bine la  mormântul ascuns.   — Femei. orânduindu­le spre cele patru zări. Se uitau la gura Despei: gură crăpată ca  un pământ pe vreme de secetă. se uită întrebător la ele. ca şi când Despa ar fi hotărât soarta lucrurilor şi pe­a  oamenilor.   — Femeie. Am avut casă. Una anume. de ce să le ia? Ce. cu un glas pierit.

 înfigându­se bine­n opinci de parcă  s­ar fi temut să nu­i fure careva pământul de subt picioare. arătând mormântul cu bărbia şi uitându­se­n ochii celeilalte.   Uitându­se la mormântul ascuns – nu de vreme.  Despa se­ndreptă spre dâmb cu pasul ei apăsat de munteancă.  apoi. cu cămaşa şi cu catrinţa cuviincios strânse peste picioare. Şterse gura fluierului şi­l puse la brâu.  Începu să zică din fluier un cântec lin cu sunete puţine care veneau firesc unul  după altul.   — Şi de unde eşti. coborî dâmbul şi se­apropie de fiinţa rămasă  lângă mormânt.   Fata deschise gura. draga nanei?   — De nicăieri. Temătoare de puterea cuvântului.  cântare a vieţii care se duce. cu firea­nconjurătoare.   Lângă mormânt mai rămăsese una singură. mângâia capul unui căţel ascuns într­o traistă. pe dâmb. în schimb.   — Cântecul nu poate să li­l ia nimeni şi nici să­i schimbe locul. cu mâinile­ncrucişate la piept. cu genunchii ridicaţi. care. dreaptă şi semeaţă. Rămase multă vreme cu privirile duse printre ierburile care­ ascundeau mormântul celor de­un neam cu ea. el răsuna ca o toacă de primejdie. o­nchise la loc. ca o zeitate a locului. rămas din războaie. Tânără. răsuflă adânc şi deschise iar gura din care ieşi un sunet abia şoptit. sunetul fluierului le oprise răsuflarea de teamă. nici de bucurie. Sus. Cum s­ar fi tălmăcit cântarea aceea? Nu era  nici de jale. Ai pe cineva aici? continuă ea fără nici­o­ ntrerupere. Ele nu pricepeau – sau se făceau că nu  pricep – supărarea pe care lucrurile aduse de ele la mormânt le­ar fi pricinuit­o  romanilor. Mai stătu aşa copleşită de­ ntrebare. S­ar fi putut spune cântare a trecerii prin lume. se depărtară­n tăcere.   Femeile­ascultară­ncremenite. sub talpă. îşi potrivi  catrinţele. ci de mână de om –  simţi că pierde iar totul: a doua oară.   — Eu n­am pe nimeni nicăieri. În  mintea lor.   „Nouă ce ne­o fi rămas?”. . Îşi învârti capul roată ca să vadă dacă­i stau hainele cum se cuvine.  Lângă ea avea o traistă din care scosese capul o vietate. izbind  pământul. căci putea să trezească mânia  învingătorului. Îşi şterse buzele cu năframa. ca noaptea după zi. Se­aşezase pe jos. cu pasul ei apăsat.   — Cum poate fi cineva de nicăieri?   — Sunt copil găsit. îi spuse Despa necunoscutei. se­ntrebă ea. apoi. cu sufletele celor plecaţi. a cântecului şi­a toate câte  nu pot fi pipăite şi văzute.  cu­o mână. Cântecul  e­al lor. Despa îşi cânta mai departe  cântecul ei de­nfrăţire cu zeii. privi în depărtare. pe urmă scoase de la brâu un fluier de lemn ca nisipul. Doar câinele ăsta. scurt.   — Şi unde­ai trăit tu pân­acum?   — M­am trezit într­o casă. lustruit şi  crestat cu semnul soarelui de sus până jos. Pierduse mai demult tot ce­ avusese. Cântare despre neschimbătoarea veşnicie. apoi le unse cu un bulz de seu. Despa luă fluierul de la gură şi oftă o dată lung. Am slujit acolo. Îl privi. Mai privi iarăşi  roată. Parcă l­ar fi văzut pentru  întâia oară.

 le­om găsi ceva mâncare.   — Nici eu.   Zidul despărţitor se şi ridicase între­nvinşi şi­nvingători. când străinii păzesc fiecare potecă! Vânează cu săgeţile pe ăi ascunşi  prin copaci. din glas. mai mănânc  rădăcini. Nu­i scăpare nicăieri.   Asta uitase de când nu mai vorbise. Cum te cheamă?   — Asta. Nu mai vorbise­atâta de nu mai ştia când.   Asta se­nfioră şi ochii i se umplură de lacrimi. nu mai aveau nevoie să­i numească pe­nvingători. Au fost aleşii zeilor. Pe căţel – Lupei.  mai bine­am merge şi­am căuta copiii rămaşi fără părinţi. Fiecare viaţă e ca aţa pe mosor. Nu se poate  lungi şi nici înnoda. dumneata ai avut casă.   Căţelul stătea nemişcat. o mulg. Aşa e datul. draga nanei. om?   — Avut. făcut cu ea  însăşi. stau sub stele. Luă traista cu căţelul şi­o  aşeză pe genunchi. Am rămas pe drumuri.   — Asta?! N­am mai auzit numele ăsta. cât ea avea să umble fără adăpost. N­a mai rămas ungher şi cotlon  pe care să nu­l scotocească.   Tăceau din nou.   — Draga nanei. verdeţuri.  — Şi­acum?   — Ai casei nu mai sunt.   — Nană. ţi­era mai mare dragul  să te uiţi la ei. între ei. Legământul de tăcere. aproape de inimă. Ne­or  pune să muncim şi ne­or da vreun adăpost. zeii mi i­au luat tineri şi frumoşi.   — Toţi am rămas aşa. îi scot din vizuinile sălbăticiunilor. oare? Ea nu mai vedea nici o ieşire  din starea­n care se aflau. când ea singură nu ştia încotro s­o apuce. Ceva or face şi cu noi. nu mai putea fi ţinut. copii. Pe Asta o minuna la femeia aceea fără vârstă  seninătatea din privire. ca să ştie despre cine vorbeau.   — Le­om găsi un adăpost. care nu­l  mai mângâia.   — Nană.  Dar când s­o pune vremea? Unde să mă duc?   Asta se opri deodată şi­şi ţinu răsuflarea. ce să mă fac eu? Acum e vară. sub cerul cu stele. mai prind o oaie.   — Mă gândeam că tu eşti singură.   Asta nu îndrăzni să mai întrebe nimic. Era destul să spună ei sau  ăştia. Învinşii. uimită c­ar mai fi putut să ia  asupră­şi grija altora.   Lacrimile Astei căzură pe botul căţelului care se linse şi scânci.   Asta o privi cu­ndoială.   — Nu plânge. Despa nu­i dădea nici o speranţă. adică ne­om duce şi  le­om cere ăstora. . Aşa de frumoşi n­ar mai fi fost niciodată. cu urechile pleoştite subt palma Astei. Aşa să fi fost.   — Unde să te duci? Unde să ne ducem toţi câţi am scăpat cu viaţă?  Unde.   — Şi ce să facem cu ei? întrebă Asta. mai am un pic de făină ascunsă. ci­i înfăţişa o  posibilitate de supravieţuire. din toată fiinţa. eu sunt singură. Decât ne­am tângui.

 Asta fusese. dintr­o smucitură. Era orfană. nu vorbeau nici cu dacii. ca toate femeile. dezertori fugiţi la Decebal.   Asta privea neîncrezătoare. se­ncercau pe câini şi pe pisici. până­n douăzeci. dar fără grija zilei de mâine.  construite după modelul castrelor. Fără să le fi şoptit  nimeni nimic. Asta se afla  în picioare.   — Draga nanei. toţi bărbaţii învinşilor erau puşi să dărâme  cetăţile pe care ei le­ntăriseră între cele două campanii ale lui Traian împotriva  lor. dar  ţinuse de casa cuiva. mai  întâi. nici de moarte. în grija casei­ domneşti. a dacilor. nici de mâncare. se  poticneşte doar. ai cărei ani nu­i ştiuse niciodată –  oricum. de când îşi amintea.  Despa se aplecă şi se uită în ochii căţelului. Constructorii şi militarii romani. Învinşii stăteau zi şi noapte sub supraveghere. acuma lucrau cot la cot cu dacii. întâmplător de­a domnitorului. nană?   — Cu un bărbat. Romanii. ai să faci copii…   — Cu cine să mă mărit. Bănuiala mocnea peste tot ca buba care  coace­ncet. pentru a se vedea dacă nu erau otrăvite. Oameni rămaşi fără de nici unele au  fost şi­or fi cât a fi lumea. cu două momente care se deosebiseră de celelalte – când  însemnase şi ea ceva în ochii ei. după spusele celor care­şi mai aminteau de vremea  când fusese găsită – viaţa petrecută în cea mai mare parte în bucătărie şi­n  sala de mese.   — Draga nanei. disciplină şi curăţenie erau  respectate.  precum făcuseră şi la ridicarea şi la­ntărirea cetăţilor.   Când lucrurile se­aşezară şi­nvinşii fură prinşi cu toţii. În privirea ei – ca un petic  din seninătatea veşniciei. acuma crezi că viaţa s­a sfârşit. operă care. Viaţa ei. draga nanei. după orânduiala romană. adunaţi. Dusese­o  viaţă de copil fără mângâiere.  . şi pe  care­acesta nu­i înapoiase Împăratului. pentru duşmanul încăpăţânat  – cel care n­ajunsese­n imperiu de aşa­zisă bună­voie – începea cu dărâmarea  punctelor de rezistenţă ale învinşilor: acelea ce puteau fi asemuite cu stâlpii de  susţinere într­o clădire. acum se vedea singură  într­o lume­n care toate se răsturnaseră. Rezervele de alimente găsite­n hambarele. Privea nedumerită şi speriată în jurul  ei. Viaţa nu se opreşte. nici între ei. însemnând în ochii cuiva – această viaţă acum  era ca apa ieşită din albie. în cisternele şi­n depozitele subterane­ale dacilor erau folosite după ce. nici de haine. Astfel.   — Hai şi­om merge. Îşi ridică privirea spre zarea cu care părea într­o comunicare  tainică.  supravegheaţi şi încredinţaţi că soarta le era în mâna cotropitorilor. plutind deasupra timpului şi­a timpurilor – fulgeră  un fir de duioşie. a căror ordine. dacii începură a bănui că romanii aceia nu erau cu toţii  dezertori. aceştia din  urmă trecură la opera de pacificare. bănuindu­se unii pe alţii.   Întinse fetei o mână măruntă şi vânjoasă. Ai să te măriţi. cel mai însemnat lucru în lumea asta e să nu­ţi fie teamă de nimic: nici de viaţă. în barăci de lemn. Nu ştiuse nici de adăpost. drept pentru care­şi ţineau gura faţă de ei şi nici unii cu alţii nu mai  vorbeau decât despre lucrurile de trebuinţă.

 Ai oricând posibilitatea s­ajungi martir”. supravegheaţi de­asemenea. ca nimic să nu fie stricat.Femeile şi copiii. alţii fugeau. Cine voia să tragă foloase de pe urma celor puternici. răspunsese împăratul.   — Ca să­şi bănuiască fostele căpetenii. Toţi duşmanii Romei. Berbilis şi Nibris. care­ar fi avut o mulţime de lucruri  de spus în această privinţă. alţii se­ascundeau: Aruxus.  cădea în sarcina fostelor căpetenii dace rămase­n viaţă: acestea trebuiau să  răspundă faţă de romani. cu steagurile neamului şi cu  năframă albă legată la fiecare prăjină de steag. că s­au înţeles acuma…   — De asta îi tot cheamă Înălţimea­ta la sine?   — Şi de asta.   Cei trei veniseră­mbrăcaţi de sărbătoare.   Erau foştii aliaţi ai lui Decebal care dăduseră bir cu fugiţii îndată ce­n  rândul dacilor începuse deruta. pe numele lor. pe cai cenuşii. dragule. cu copitele lustruite. dacă ţi­e dor de reculegere şi dacă dispreţuieşti într­atâta măririle lumii. erau folosiţi mai ales la muncile  câmpului şi la transportarea lemnelor necesare construirii de barăci. sub a căror comandă munceau cu toţii. nu­i erau pe plac lui Hadrian. Italica10 te­aşteaptă oricând să răsădeşti varză.   Scaurianus se uitase­n podea. cu coamele şi cu cozile­mpletite codiţe subţiri. foste  căpetenii. piatră cu piatră. Puterea – dacă şi când nu cerea net să fii canalie – oricum. „Publius  Ćlius Hadrianus. Că erau înţeleşi cu noi dinainte. faţă de ştiinţa conducerii. fostele căpetenii stăteau cu nasu­n  pământ printre­ai lor. Aceştia nu­ndrăzneau să­ntrebe nimic. meditează prin vreo pustie şi treci  chiar la creştinism.   — De ce să dărâme sub comanda fostelor căpetenii? întrebase Hadrian în Consiliu. foşti subordonaţi.   Hadrian tăcuse. n­avea dreptul să strâmbe din nas şi să vină cu fumuri moral­estetice  sau reformatoare. ţintaţi.  Dărâmarea metodică a cetăţilor. încărcaţi de daruri. erau căpetenii iazige din teritoriile cucerite de regele Decebal încă  pe când cârmuia alături de unchiul său. Ridicau doar  câte­o privire care­ncerca să străpungă dincolo de­mpietrirea chipurilor. cu  . Procedeele unchiului său. alţii se omorau.   Între prizonieri apăruseră trei chipuri noi. retrage­te.   După ce veneau de la Împărat. procedeele tradiţionale de cârmuire  a imperiului. făţişi ori ascunşi.   — Ca să le bănuiască de ce anume?   — De orice. Tot el se gândise însă că. care nu face altceva decât să aplice principiile moştenite urbis  conditć. Duras.  nu­ţi îngăduia să fii om de caracter şi să­ţi treci procedeele prin sită. când unii mureau. inconfortul moral pe care i­l cauza aplicarea acestei ştiinţe părea – şi chiar era – fandoseală. Dacă eşti atât de gingaş. Veniseră călări. din familie ori străini. ţesălaţi şi periaţi de luceau ca  oglinda. erau unanimi în  părerea că forţa Cetăţii îşi avea pornirea într­o idee ce i­ar fi putut fi emblemă:  divide ut regnes. Învaţă de la  unchiu­tău. alţii se  predau romanilor. cum se  cuvenea unora mai mici care veneau să­şi caute dreptatea la un mai­mare­al  lumii.

gâturile­ncordate, mergând în buiestru ca nişte animale­nvăţate şi de neam ce 
erau.
 
Doi dintre iazigi erau oameni voinici şi semeţi: al treilea – mărunt, 
negricios şi crăcănat, ceea ce se văzuse când descălecaseră­n faţa prćtorului, 
unde sperau să fie primiţi de Împărat.
 
După o aşteptare, în picioare, îndeajuns de lungă pentru ca să le treacă 
prin suflet toate spaimele şi toate­nvinuirile de nesocotinţă pe care şi le­aducea 
fiecare lui însuşi – căci nesocotinţă era să te­azvârli în gura lupului de aşa­zisă 
bună­voie – după ce se văzuseră de multe ori morţi crucificaţi, după ce­
avuseseră deci timp să­şi înveţe gândul cu toate grozăviile ce­i puteau aştepta, 
fuseseră primiţi de imperátor.
 
În faţa acestuia puseseră genunchiul stâng în pământ, duseseră mâna 
dreaptă la piept, înclinaseră steagul, apoi împinseseră la picioarele mai­marelui
darurile, care fuseseră primite cu un gest al mâinii imperiale, gest ce voia să­
nsemne clemenţa şi favoarea pe care augusta persoană a imperátorului o 
acorda, acceptând daruri din partea unor barbari.
 
Darurile, acoperite cu ţesături scumpe, lucruri de mare preţ, mândrie a 
neamului celor care le­nchinau, fuseseră aşezate pe­o bancă, într­un colţ, de 
ofiţerii de ordonanţă, trei la număr, câte erau şi darurile.
 
Privirea lui Traian, plutind peste cele trei căpetenii şi peste lume parcă, 
urmăriseră însă atent trecerea darurilor.
 
Sophronios Celer Ceionius, unul dintre cei trei ofiţeri de ordonanţă ai 
Împăratului, pentru ziua aceea, de curând ajuns în preajma acestuia printr­o­
ntâmplare pe care­o provocase, urmărea cu atenţie fiecare privire şi fiecare 
mişcare a mai­marelui său.
 
Nu de mult, Sophronios Celer Ceionius, ofiţer de ordonanţă al 
răposatului general Gnćus Pompeius Longinus, până­n ultima clipă a acestuia, 
se­nscrisese pe­o listă de audienţe la împărat. Fiind primit între patru ochi, 
Ceionius îi relatase viaţa generalului Longinus, pe­a lui proprie şi pe cea a 
libertului Lucius în captivitatea la Regele dac, pe care nu­l cunoscuse niciodată
viu, după cât îşi dăduse el seama când îi văzuse capul retezat, cum i­l văzuseră
toate legiunile şi toate alćle. Ceionius n­o uitase nici pe fetiţcana tăcută şi 
sfioasă, numită Asta, nici pe căţelul Lupei, nici pe tălmaciul Kikinis şi nici pe 
oamenii fără nume şi fără grai care­i însoţeau peste tot ca umbra. Îi arătase 
Împăratului fibula de aur, ultim dar al lui Longinus, lăsat prin testament, şi­i 
predase testamentul răposatului general. Testamentul, pecetluit de trei ori, 
fusese găsit desfăşurat pe masa din camera generalului. Ceionius pusese 
pergamentul între două scândurele subţiri şi­l păstrase ca pe ochii din cap, 
pentru a­l înmâna Împăratului sau Senatului. Întâmplarea fericită voise ca 
Ceionius să i se poată înfăţişa Împăratului. Acesta îl ascultase cu­acelaşi aer 
desprins de cele­apropiate, aşa cum îi asculta acum pe barbari. Ceionius era 
sigur că Împăratul ştia vorbă cu vorbă tot ce spusese el şi că depărtarea la care
părea că se află era doar o atitudine de mult repetată şi pusă la punct, potrivită
şi binevenită în orice situaţie, ca mierea­ntinsă­n calea muştei.

 
— Oameni buni, ce vă aduce la mine? întrebase Împăratul prin tălmaci, 
după ce mai întâi le făcuse oaspeţilor semn să se­aşeze.
 
— Mărite doamne… porniseră toţi trei deodată.
 
Traian duse mâinile la urechi şi­i invită prin interpret să vorbească pe 
rând sau unul în numele tuturor.
 
Aruxus, Berbilis şi Nibris se priviră­ncurcaţi. Ei nu se vorbiseră ce să­i 
spună împăratului roman, ci doar să vină împreună la el, socotind ei că mai 
mare greutate­aveau să aibă trei decât ar fi avut unul singur, în ochii oricui.
 
Din priviri, Aruxus şi Nibris îi dădură de­nţeles lui Berbilis că­l aleseseră 
pe el să vorbească primul.
 
Berbilis se ridică în picioare. Părea să aibă cam cincizeci de ani. Nu era 
prea înalt, dar din cauza mersului falnic şi­al felului ţanţoş cum îşi ţinea capul 
– sprijinit în faţă pe­o bărbie îndesată, care­i dădea o­nfăţişare încăpăţânată, 
şi­n spate pe­o ceafă groasă şi trandafirie – arăta mult peste talia pe care­o 
avea. Îşi drese glasul care nu era deloc pe măsura­nfăţişării. Împins de foarte 
departe, parcă, şi trecut anevoie prin stratul de grăsime­al guşii, glasul suna 
înfundat şi gâjâit.
 
În cuvinte puţine, Berbilis îi spuse împăratului păsul care­i mânase către
augusta sa persoană. Decebal, înainte de­a ajunge Rege, le răpise pământurile 
şi­i silise să se­mpotrivească romanilor.
 
— De ce nu v­aţi închinat nouă înainte ca Decebal să fie înfrânt?
 
— Ne­ar fi făcut una cu pământul.
 
— Mda. Şi ce­am putea face noi acum? întrebase augustul conlocutor, 
folosind acel vag plural care putea fi al maiestăţii, dar şi­al senatului şi­al 
poporului roman.
 
— Aţi putea să ne daţi pământurile înapoi, pământurile cotropite de 
Decebal, duşmanul domniilor­voastre şi­al nostru.
 
— Va trebui să ne gândim, răspunsese împăratul, care, deşi surprins – n­
ar fi putut spune dacă mai mult de­ndrăzneală sau mai mult de naivitatea unei
asemenea­ndrăzneli – nu­şi arătase în nici un fel mirarea.
 
Aruxus, mărunţel şi­ndesat, cu un păr ţepos, tuns scurt, cu­o privire vie 
şi iscoditoare ca de viezure, dădea tot timpul aprobator din cap la spusele lui 
Berbilis. La cuvintele Împăratului, Aruxus îşi întrerupea răsuflarea şi­şi 
suspenda privirea, cădea brusc în extaz, ca îndată ce grăia Berbilis să dea iară 
vioi şi­aprobator din cap.
 
„Minus pendularea asta verticală a capului, barbarul mă duce cu gândul 
la Plinius, „nepotul”„, îşi spunea Împăratul, reprimându­şi un zâmbet şi ironic 
şi trist. „Totuşi, câtă deosebire între extazul unuia şi­al celuilalt! Ăsta de faţă 
face tot ce poate ca să­mi sară­n ochi; Plinius „încearcă” să­şi „reprime” extazul
când se ştie privit de mine. Între barbarul ăsta ţepos şi Plinius e deosebirea 
dintre un mim de periferie şi Pylades. Esenţa extazului e însă aceeaşi…”.
 
Aruxus pricepuse la fel de bine ca şi Berbilis şi ca şi Nibris că niciunul 
dintre ei n­avea să­şi vadă înapoi pământurile cedate lui Decebal. Când 
Împăratul Romei se făcea că se mai gândeşte – „ne mai gândim” – ca şi când ar 

fi avut de cerut sfat sau de dat seamă cuiva, lucrurile erau limpezi. Totuşi, 
după ce pendulase cu capul, de data asta pe orizontală, îndreptându­l când la 
cei doi tovarăşi ai lui, când la Împăratul Romei, Aruxus, cu privirea cuprinsă 
de­acelaşi extaz pe care i­l „inspira” augusta persoană a Împăratului, izbucnise,
pe­un glas gros şi­mpiedicat, de parcă la fiecare cuvânt i s­ar fi clătinat toţi 
dinţii şi s­ar fi izbit unii de alţii, izbucnise­ntr­o implorare ce­ar fi putut părea 
fără premeditare cuiva mai puţin dedat cu­ale lumii decât Împăratul: „Doamne,
la Înălţimea­ta ne e nădejdea şi dreptatea!”. Chiar dacă­acest patetism era 
confecţionat, lui Traian îi provoca o stare la fel de neplăcută ca şi când el ar fi 
fost sincer.
 
Nibris, cea de­a treia căpetenie iazigă, fălos şi plin de sine sau, cine­ştie, 
de gândul importanţei lui de mai­mare al unui neam, ascultase totul fără 
participare, uitându­se peste Împăratul Romei, într­un punct în care părea că 
privirea i se­ntâlnea cu destinul.
 
Cât timp aveau să mai dureze deliberările cu privire la teritoriile iazige 
despre care era vorba, cele trei căpetenii aveau să rămână printre foştii lor aliaţi
sau cotropitori – cum voiau să le spună – prin urmare, printre daci.
 
Din ziua aceea, iazigii nu­şi mai văzuseră caii şi nu se mai văzuseră între 
ei. Înainte de­a fi fost despărţiţi şi dus fiecare prizonier în câte o tabără de 
prizonieri, se priviseră cu­nţeles, înfrăţiţi întru aceeaşi pagubă şi­ntru aceeaşi 
credulitate. Păcat, gândea fiecare, că Decebal nu putea să­i vadă acum, după 
ce­ncercaseră marea cu degetul. Chiar dacă romanii i­ar fi lăsat pe toţi trei la 
un loc, ei n­ar fi avut de ce să se certe, ori să se învinuiască unul pe altul. 
Pornise fiecare de capul lui să­şi caute dreptatea. Numai data o hotărâseră 
împreună.
 
Acum, cei trei iazigi dărâmau alături de daci aşezările militare la a căror 
întărire luaseră parte nu demult. Nu se putea să nu le fie milă de militari 
încercaţi ca Porsilo, Chebrisis şi bătrânul Dromihete, os domnesc, care 
trebuiau să­şi împingă oamenii de la spate pentru a­i zori să strice – deoarece 
romanii stabiliseră termene pentru dărâmarea fiecărei cetăţi, până la temelie. 
De Împăratul Romei, iazigii n­aveau cui se plânge. Doar zeilor. Iazigii dărâmau 
alături de daci şi se gândeau mereu că Decebal nu­i păcălise. Ciudă îi era 
fiecăruia doar pe sine. Se­azvârliseră nesiliţi în gura lupului. Scăpaseră cu 
viaţă şi cu avut bun pus deoparte. Cine­i îndemnase să vină să­şi caute 
dreptatea la căpetenia haitei? Cât aveau să stea prizonieri la romani? Aveau să 
mai scape vreodată, să mai fie liberi – cât putea fi cineva liber pe pământ 
cucerit? Pe oricine­ar fi întrebat n­ar fi ştiut să le spună. Trebuiau să tacă şi să 
dărâme la cot cu dacii.
 
Romanii erau uimiţi de puterea dacilor de­a tăcea. Nu vorbeau în faţa 
romanilor, nu vorbeau la lucru, nu vorbeau la baie, nu vorbeau nici când 
rămâneau între ei. Cu toată această mare tăcere, un zvon începuse să umble 
printre daci şi printre romani, despre umbra regelui Decebal care plutea în 
nopţile­ntunecate pe deasupra cetăţilor şi, mai ales, pe deasupra cetăţii­de­
scaun. Unii văzuseră o umbră uriaşă purtându­şi capul într­o mână, alţii 

văzuseră umbra Regelui falnic şi întreg, doar mare cât munţii, de întuneca 
zarea.
 
Dărâmarea cetăţii­de­scaun era supravegheată palmă cu palmă. Fără să 
se fi spus vreun cuvânt în legătură cu­acest lucru, toată suflarea­nvingătorilor 
îşi punea mare speranţă în descoperirea tezaurului regesc o dată cu dărâmarea
Sarmizegetusei. Dacii nu dovedeau deloc sârg în dărâmarea Cetăţii. Romanii îi 
chemaseră de câteva ori pe foştii conducători ai dacilor, pentru a­şi manifesta 
nemulţumirea cu privire la ritmul dărâmării.
 
— Cred că mai cu spor ar ridica ceva decât să dărâme, Înălţate doamne, 
cutezase Dromihete să­i spună într­o zi Împăratului, dând glas gândului 
tuturor.
 
Încercând să­şi domine enervarea, Traian se uitase aspru în ochii albaştri
ai bătrânului şi i se­adresase cu un glas niţel tremurat:
 
— Bătrâne, oamenii voştri ar trebui să ne mulţumească de mii de ori că i­
am lăsat în viaţă. Să nu facă nazuri că dărâmă. Să nu uite că i­am lăsat în 
viaţă.
 
La ultimele cuvinte, vocea suveranului roman fusese tăioasă.
 
Dromihete se uitase mai departe în ochii stăpânului lumii, cu privirea lui 
din care de mult fugiseră şi teama, şi dispreţul.
 
„Fiule, spuse Dromihete în gând, i­ai lăsat în viaţă, fiindcă­aveţi nevoie de
mână de lucru şi nicidecum din mărinimie! Să le mulţumim zeilor că nu eşti şi 
smintit!”
 
— Bătrâne, spune­le oamenilor voştri să­şi vină­n minţi şi să lucreze cum
se cuvine, să lucreze ca pentru ei. Să priceapă o dată pentru totdeauna că 
Dacia este cucerită!
 
Ultimele cuvinte ale Împăratului îi izbiseră­n moalele capului pe toţi cei 
de faţă, care trebuiau să­şi bage minţile­n capetele lor de învinşi. De multe ori 
cuvântul îi tălmăceşte omului starea de fapt mai bine decât se dezvăluie starea 
prin ea însăşi; o tălmăceşte şi­o învesteşte cu calitatea ei de realitate. Un om 
moare de faţă cu alţii. Toţi ştiau că a murit, dar el nu este mort pentru ei decât 
după ce­a spus cineva „a murit”. Dromihete, Porsilo, Chebrisis, Parianeu, 
Druxilis şi Tantinis, foste căpetenii, chemaţi de Împărat spre­a fi moralizaţi 
pentru­ndărătnicie, ştiau că sunt înfrânţi. Nici moartea, nici setea­ndurată în 
timpul asediului, nici zidurile de cetăţi dărâmate nu­i făcuseră să se simtă mai 
înfrânţi decât cuvintele cu care­nvingătorul le sigila starea şi destinul.
 
— Ce să le facem, mărite doamne, dacă nu vor să dărâme mai cu inimă? 
izbucni Druxilis cu glasul lui de câine arţăgos, cu guşa şi cu bărbiile ca de 
cocoş, tremurând ca bătute de vânt, acum, de când slăbise. Noi, ăştia de­aici, 
vă slujim cu credinţă, dar lor ce să le facem? continuă el, după ce trase aer în 
piept. Punea atâta suflet în ceea ce spunea, încât ochii stăteau să­i iasă din 
orbite, ca spor de argumentare.
 
Lui Traian îi trecu un zâmbet pe buze şi­n coada ochiului. Se abţinu să 
nu râdă.

 
— Îi faceţi să­şi înţeleagă situaţia. Străduieşte­te să le tălmăceşti exact, 
adăugă el pentru traducătorul imperial.
 
Dacilor le făcu semn să plece. De câte ori da cu ochii de Druxilis, 
Împăratul abia se ţinea să nu râdă. În întrevederile pe care le­avusese cu 
fiecare fostă căpetenie în parte, încercase să afle cât mai mult despre daci; 
despre ei ca oameni în timp de pace, despre legăturile dintre neamuri, despre 
alianţele de familie, ca să­şi dea seama de câtă ascultare şi trecere se mai 
bucurau ori s­ar mai fi bucurat fostele căpetenii la oamenii de rând, precum şi 
cât erau dispuse­aceste căpetenii să devină uneltele romanilor, cum i­ar fi privit
semenii lor în această situaţie şi, ca ultim gând, să prindă un fir cât de subţire 
care să ducă la tezaurul regesc. De pe urma acestor întrevederi, Împăratul 
Romei trăsese­nvăţămintele pe care le putea trage orice­nvingător dacă­i 
cerceta cu luare­aminte pe învinşi, mai ales în prima perioadă a noii situaţii, 
când panica era starea lor de căpetenie. În acest fel îşi dăduse seama că unii 
dintre foştii conducători daci erau dispuşi să­l slujească pentru meritul lui cel 
mai însemnat în ochii lor: meritul învingătorului. Vedea cum îi pândeau fiecare 
mişcare, fiecare inflexiune a glasului, cum încercau să­i afle slăbiciunile şi cu 
câtă atenţie urmăreau cuvintele­n latină, cei mai mulţi prefăcându­se că nu 
cunoşteau această limbă. Doar în ochii, în glasul şi­n purtarea a trei dintre 
fostele căpetenii nu descoperise nici un semn, cât de mărunt, că aceştia ar fi 
vrut să­şi atragă simpatia ori mila imperială. Ei nu zâmbiseră niciodată în faţa 
Împăratului. În ţinuta lor nu se vedea ostilitate nici trufie. Doar mâhnirea 
demnă a celui care ştie să­şi îndure soarta. Ei nu vorbeau decât întrebaţi, iar 
răspunsurile lor n­aveau un cuvânt de prisos.
 
În privirea bătrânului Dromihete – când acesta­l privea – i se păruse de 
câteva ori că vede­ngăduinţa părintelui pentru fiul rătăcit. Deşi n­avea deloc 
îndoieli că ultimul lui dialog cu fostele căpetenii era ceea ce­i cerea politica, 
omul din împărat simţea că măcar faţă de unul dintre învinşi greşise: faţă de 
bătrânul Dromihete. Dezamăgirea din privirea bătrânului se putea lipsi de 
tălmăcire. Traian ştia că, din acel moment anume, bătrânul avea să­l privească 
doar ca pe Împăratul Romei şi, cu toate că n­ar fi mărturisit­o nimănui, 
Împăratului Romei îi părea rău după bunăvoinţa fără scop pe care­o văzuse în 
ochii acelui bătrân şi pe care­o pierduse. Iarăşi, nu­i scăpase nici privirea 
speriată cu care fostele căpetenii, în afară de Porsilo şi de Chebrisis, se uitaseră
la bătrân când îşi spusese părerea despre­ncetineala dărâmării. Privirea 
speriată devenise repede ostilă. Dacii aceia, foste căpetenii, nu dezaprobau cele 
spuse de Dromihete. Ei dezaprobau curajul bătrânului care nu mai avea ce 
pierde. Orice năvălitor se folosea de unelte din rândul învinşilor. De când era 
lumea lume. Nu erau romanii primii năvălitori din lume. Pentru a­ntări 
împotrivirea faţă de Roma, Decebal atrăsese unele căpetenii iazige de partea lui.
Ei ştiau că nu mai erau ei stăpâni pe pământurile lor. Decebal îi conducea pe 
iazigi prin intermediul căpeteniilor iazige. Romanii aveau să­i conducă pe daci 
şi prin dacii care capitulaseră cu ani în urmă şi care şi­ncepuseră să se­arate, 
după o vreme petrecută nu se ştia dacă la Roma chiar, oricum la romani. 

  inflexiunile vocii şi­şi făcea planul ca. Ceionius îi pândea expresia feţei.   — Mărite doamne.   — Cei fără ruşine vor stăpâni pământul. parcă se oglindea năruirea lumii.   — Ştii doar că pe dumneata te­a silit.   — Întocmai cum spuneţi.   Împăratul îşi dusese o mână la gură ca să nu izbucnească în râs. aşadar. Împăratul ştia că pe cei pe care­i preţuia nu­i putea folosi. iar în privirea lui. era de mirare  cum pacea slăbea curajul oamenilor. Lui Traian îi  păruse rău că la­ntrevedere luase parte şi Hadrian. nu­i fusese greu să­şi dea seama cine dintre fostele  căpetenii se temea pentru pielea lui şi­a alor lui şi cine nu.  în ochi. rostise acesta fără nici o ezitare.   — V­ar fi ucis? întrebase Împăratul.   — M­a silit. Aveau să se ivească. luptând la cot cu legionarii.Marea dezertare în faţa învingătorului abia începea. că nimeni dintre ei nu s­ar fi lăsat prins pe câmpul de luptă  fără să­şi vândă scump viaţa. şi disensiuni între vechile şi noile unelte. sunase pentru prima oară încet glasul lui  Hadrian în greceşte. într­o zi când mai­marele său avea să fie  într­o bună dispoziţie evidentă.   — V­a silit să fiţi căpetenii? se mirase cu­o ironie­atât de evidentă.   Druxilis. dintr­o dată. Împăratul nu văzuse niciodată  atâta stupoare şi­atâta dezamăgire pe chipul lui Hadrian: se uitase­ntrebător la nepotu­său.   Glasul lui Hadrian sunase lugubru. uitându­i­se. ce v­ ar fi făcut?   — Orice. spusese Druxilis pe­un ton de mare şi dureroasă confidenţă.   Când era de ordonanţă la Împărat. pacea îi făcea să se predea  inamicului după o luptă minimă prin nişte hăţişuri de suflet care tânjeau după  bunăstare. Pentru el însuşi. îl îngreţoşase.   — La ce v­a silit?   — Ne­a silit. dacă n­aţi fi primit. Uneltele abia începeau să  fie strânse. că şi  unul mai prost decât Druxilis – dacă Druxilis era prost – ar fi priceput­o. Era sigur că fostele căpetenii luptaseră cu spada­n mână.   — Ce­nţelegi prin asta?   — Ne­a silit.   — Mulţi a ucis dintre cei care n­au vrut să fie căpetenii?   — Or fi fost.   Lui Traian.   — Ne­ar fi ucis. de fapt. la un moment dat. în speranţa. într­o întrevedere fără ceilalţi daci. om trecut prin primejdiile războiului. să­i ceară­ngăduinţa s­o caute pe fata care cu­ . Şi. Cu  cealaltă îi făcuse lui Druxilis semn să plece. cu o spaimă prefăcută. ridicând din sprânceana stângă. siliţi aşa cum aţi fost.   — Şi dacă n­aţi fi primit. eu nu­i ştiu. că­l va face să­şi plece privirea de ruşine.   — Ca pe­o fecioară nevinovată. răspunsese celălalt plin de convingere. Decebal ne­a silit. aruncată profetic  în gol.

 se  gândea Ceionius. povestea generalului său Longinus şi nu îndrăznise să­ntrebe  nimic în legătură cu Lucius şi cu tălmaciul Kikinis. în captivitatea lor la daci. Iuţeala de mână. Înseninările erau de clipe. şi  pe el. Controlul era făcut de gărzi. Nici acesta nu­ndrăznise să­şi însuşească inelul.  în cazul când nu sunt chiar supărători. asupra unei fete se găsise un inel de  aur cu­o piatră cât oul de porumbel. şi nebăgarea de  seamă. erau însă şi controale ordonate de statul­major  imperial. fără să aibă argumente. în afara  Împăratului. au să te­apuce bătrâneţile  şi n­ai să mai pui o vorbă pentru fata aia. lucioasă şi verde. mintea ascuţindu­se pe  măsura opreliştilor şi­a adversităţilor. pe care câte o femeie le  scotea de prin ascunzători. simulând o mare mândrie şi­o mare  mulţumire. Un gând pe care Ceionius nu şi­l  spunea clar nici lui însuşi. Lucius. podoabe de aur şi de argint. La un asemenea control. cum vine de­atâtea ori şi  celor grăbiţi.   Femeile şi copiii erau adesea percheziţionaţi. Faptul că inelul avea gravat un  nume roman nu excludea posibilitatea ca el să fi provenit din tezaurul dacilor. În interiorul inelului  erau scrise o dată şi­un nume: Gnćus. Ceionius  ştia fiecare cuvânt pe care­avea să­l spună Împăratului. subt pretextul că lipsea ceva din inventarul paznicilor de tabără.  . şi că­l luase pe lângă sine tocmai pentru a­i spulbera  închipuirea că Împăratul ar fi preferat ca nimic să nu i­l fi amintit pe Longinus. pe de­o parte.atâta devotament îi îngrijise pe generalul Longinus. Acelaşi gând îi şoptea lui Ceionius că anumiţi martori nu fac niciodată plăcere. „Dac­ai s­aştepţi să­l  vezi pe împărat vesel de să nu­şi mai încapă­n piele.   Întâmplarea îi venise centurionului în ajutor. Cu părere de rău că un lucru atât de frumos îi scăpase printre degete. Longinus. îl îndemna să creadă că Împăratului nu­i plăcea să­l aibă chiar lângă dânsul pe fostul ofiţer de ordonanţă al fostului lui camarad de  arme. centurionul Ceionius. care era un purtător de  cuvânt între romani şi daci şi despre care nu mai auzise. Ceionius nu spusese nimănui. Posibilitatea ca o ascunzătoare să fie  descoperită avea şi ea mai mulţi sorţi: proporţional cu numărul oamenilor din  castru. Obiectul păruse prea important pentru a fi  dosit. ca­n atâtea altele. Zilele treceau. Dac­o mai trăi… Dacă vrei să­i faci  un bine. fiindcă nu era zi în care să nu vadă nori pe fruntea lui Traian. concurau la dispariţia multor lucruri şi­n acele  împrejurări. ia­ţi inima­n dinţi şi vorbeşte. predase inelul cu posesoare cu tot mai­marelui peste controale.  legionarul care­o controlase pe fată. Posibilitatea lor de­a dosi obiectele exista. într­o viaţă comunitară precum cea de castru. nevasta şi copiii din Italia îţi sunt  de­ajuns…”. Gărzile mai puneau astfel mâna pe obiecte  frumoase şi preţioase. pe de altă parte. ascunzătorile dovedeau  ingeniozitate mai mult decât cele dintr­o casă de om. Ceionius. pe libertul său. Ceionius. Altfel. simţea că Împăratului nu­i  convenea ceva în legătură cu el. însă dispoziţia acestuia nu i se părea niciodată potrivită cu cererea lui. dar şi celor nehotărâţi. ca­n zilele mohorâte când soarele te păcăleşte din  când în când. Acestea se făceau în speranţa de­a prinde vreun fir care să ducă la  tezaurul regal. Aşa o fi fost cu împăraţii. Aceste controale corporale porneau de cele mai  multe ori din iniţiativa gărzilor.

  Nu mai rămăsese blestem ştiut pe care Despa să nu­l fi azvârlit în gând asupra  lui Servandus. De câte  ori percheziţiona vreo femeie. voit – la fel ca peste numele altor  morţi. Deşi femeile dace nu ştiau latineşte. prin asta  înţelegându­se că cere­mprejurări care s­o facă să răbufnească. crăcănate. Scaurianus nu lăsase să se bănuiască  impresia pe care i­o făcuse fata. aceştia l­ar fi ucis cu praştia  după cât le era de urât. mai ales că recunoscuse inelul lui Longinus. gata să i­l rupă. pline de energie şi de neastâmpăr. deoarece nu scosese nici un  cuvânt. brutalitatea se vedea numaidecât. Dar regulamentul  prevedea că o percheziţie nu se făcea niciodată fără cel puţin un martor. semănând cu­o băşică pe cale să crape de prea mult aer suflat în ea. Băşică o apucase pe Asta de­un braţ. Paznicul roman îl  lovise cu piciorul în coaste. dacă nu…   Ieşind din muţenie.  Trupul scurt. peste vreo  două ore. care­i luase seama. Văzut din spate. Femeile  trebuiseră să le bage copiilor în cap că era primejdie de moarte să­l înjure pe  Servandus ori să dea cu pietre­n el. subţiri. ca orice fiinţă rău alcătuită. Ea n­avea nimic de ascuns. Cui îi  văzuse privirea nu­i mai venea să râdă. pe chipul lui  Servandus. Dacă s­ar fi aflat singur cu  prizonierele nu s­ar fi dat în lături de la bătăi în regulă. El nu era dispus să­şi ia răspunderea unui  interogatoriu.  părându­i­se deosebit de frumoasă. Inelul i­l înapoiase fetei.  şi trăsese de fată ca şi când cine­ştie­ce rezistenţă ar fi opus. mici.  Servandus ţi­ar fi provocat şi milă şi silă. fata îşi ţinuse buzele strânse şi privise­n jos. Nu fusese nevoie. aflaseră totuşi că  Servandus făcuse parte din echipe de pedeapsă a militarilor nesupuşi. sangvin. Căţelul scheunase şi se refugiase lângă picioarele  stăpână­sii. din care se răsfirau degetele: cinci  caltaboşi gata să pleznească. Dacă la  mulţi oameni brutalitatea cere timp pentru a fi descoperită. din care zeflemeaua  şi răutatea nu se stingeau nici un moment. cum propusese Scaurianus. Şi de data asta. Asta lăsase căţelul în grija Despei. rotofei şi neaşteptat de sprinten. era­nzestrat cu mâini tot scurte ce se  terminau cu nişte labe puternice. Nimeni nu era mai temut în taberele de  femei decât Băşică. Băşică nu vedea pisică sau câine – şi se­nmulţiseră animalele  pribege – pe care să nu­i lovească ori în care să nu dea cu pietre. roşii. scurte  şi ele. se uitase batjocoritor la ea. Ea nu se­ mpotrivise deloc. Toată lumea se ferea să rostească numele generalului mort: de ce s­ar fi apucat el să răscolească uitarea ce se lăsase peste­acest nume?  Firesc – la fel ca peste numele oricărui mort. care­l pusese la cingătoare şi dăduse să plece. rotund. Învăţase că n­avea rost să­l contrazici pe­nvingător. Fusese­nfăţişată lui Scaurianus. cu ochi negri. Împăratul o putea primi pe fată. Scaurianus îi făcuse lui Servandus semn să plece.Fata nu fusese­ntrebată nimic de faţă cu tovarăşele ei de captivitate. Băşica asta stătea înfiptă­n două picioare. pe nume Servandus. Ea trebuia împiedicată să vorbească. nu uita s­o ardă peste picioare sau peste buci cu­ o nuia de alun mlădioasă care lăsa urmă roşie. nici să i te opui. iscoditori. Aşa­l numeau prizonierele­ntre ele pe Servandus. ceea ce nu  comunică nimănui.  Paznicul. . la Despa şi la căţel. Altminteri. dintr­o parte şi din alta.  nici să te plângi împotriva lui. Dac­aveau s­o  creadă bine.

 ca o vrabie­mpiedicată.  Vederea fetei. când duşmanul era fără chip. Pleoapele­i băteau rar pentru a­i  umezi ochii. Pe lângă noi şi ei – diviziuni ale lumii – sfios. căruia nu­i ştia locul de  . tangibilă. După atâtea bătălii încrâncenate. printre genele plecate. s­ar fi prăpădit de râs.  — Spune­i să rămână. tu – diviziuni ale apropierii posibile. care se afla acum la câţiva paşi de el.  de epitomatori. Prăpădul războiului îi îndepărtase gândul  de casa din pădure şi de omul blând care murise. entităţi de sine stătătoare. îşi făceau iară loc în  mintea oamenilor eu.   Îi arătase­o bancă. Asta rămase locului cu ochii­n pământ. Scaurianus – soldat umblat prin războaie. şi­i făcu semn să rămână pe loc. fata ştia că ei îi vorbise.  în primăvară. Nu se  aflau decât ei doi în încăpere: prin urmare. că­i era drag vreunul dintre cei care s­ar fi putut chema apropiaţii lui.   Acesta o trase pe fată de­un cot. Scaurianus fusese­alăptat de­o sclavă a familiei. se adresase Scaurianus lui Servandus. măcar după timbru. dar fata nu se mişca din loc şi nu ridica ochii. mai­mare al lumii.   Fata înţepenise.   — Stai jos. Se­apropie de ea cu pasul lui de vrabie  împiedicată.  se gândea Scaurianus înainte ca fata străină să intre­n încăpere. cu genele plecate. măcar în listele de guvernatori ai provinciilor imperiului. spre fata străină din faţa lui.  Simţea nevoia să vadă un om în afara celor pe care obligaţiile­l constrângeau  să­i vadă şi să­i suporte.  păsându­i prea puţin de a­i fi pe plac mai­marelui său. de parcă voia să­i smulgă mâna cu totul. ca un zid  care trebuia doborât. Scaurianus se uita întruna la perdeaua de gene castanii care băteau din  când în când. Nu­l mâna spre ea vreo pornire erotică. fiindcă n­ar fi putut spune. materializate­n  căldura unui chip. blândeţea cuvintelor. Pentru prima oară. ca orice  roman de neam. Cu pas  şovăielnic se­apropie de fată.  Traian – dacă s­ar fi putut vedea cum mergea. Dac­avea să  fie numit guvernator al noii provincii. Băşică plecă. îi mătură din  minte toate gândurile privind istoria. învăţat  cu lume de toată mâna. el redescoperea că lumea nu era alcătuită numai din  tabere. Scaurianus  simţea că războiul se terminase. pentru ca fata să  priceapă. ca orice roman. Fata îi văzu sandalele. plecate peste ochii albaştri ai fetei înalte. vie. setea de mărire o dată cu laptele doicii. Numele lui avea să rămână legat de  colţul de pământ pe care se afla. purtând un nume.   Scaurianus privea la fată şi nu mai încerca să comunice prin cuvinte cu  ea. se strădui el să­şi îndulcească vocea. făcându­şi o disciplină din tăcere şi din indiferenţă. Memoria  istoriei nu­i era indiferentă… în ciuda nepăsării lui manifeste. bălane şi subţiri ca un  fir de aţă. Scaurianus  supsese.   — Fată dragă. numele­avea să­i fie reţinut de analişti. cu mâna pe inimă. Fata care­i sta  acum în faţă i se părea întâiul mesager al păcii. Îşi aduse­aminte de alte sandale văzute la fel.   Scaurianus se­apropie şi mai mult de ea şi simţi un miros amărui de  cimbrişor. şi. legat de neamul barbar învins şi colonizabil.

 Se putea spune că  mânca aşezat. cu ce mişcări energice ducea lingura la gură. de pildă pentru copila asta? Ce era viaţa ei  înainte şi ce este­acum? Inelul cred că i l­a dat Longinus. umplu lingura cu mâncare şi i­o duse la gură.  Nici un traducător. ele povestesc prezentul şi  trecutul. Dacă s­ar fi trezit cu  zece. Când ordonanţa se­ntoarse cu două străchini  aburind pe­un fund de lemn. Iarna oare s­o albi?”. Scaurianus n­ar fi şovăit o  clipă. Nu­şi ridicase­o clipă ochii din  pământ. Dădu o dată scurt din cap. care­acum răbda. mâncarea prizonierilor era  numai de dus zilele – i­ar fi căzut cel mai bine o mâncare ca lumea. N­avea nimic asupra lui. Cu mâneca îşi şterse ochii. ca şi când această întărire­a cuvintelor le­ ar fi lămurit şi­nţelesul. Acesta o luă de mână şi­o făcu să se­aşeze pe­o bancă  în faţa unei mese. Scaurianus îi puse lingura­n mână. cât de iscusit. Aplecă  fiecare strachină şi se strădui să ia cu lingura ultima picătură dintr­una. fata înghiţi în sec. de foame – fiindcă.  Ea­şi trase mai întâi sufletul. Scaurianus chemă de pe coridor ordonanţa şi­i porunci s­aducă repede ce se afla mai bun  de mâncare pe la bucătării.   Scaurianus se gândi să­i dea ceva.   — Ia. şi nu­ ndrăzni s­o apuce de bărbie ca ea să­şi ridice ochii din pământ. ca un om învăţat să aibă rost la orice făcea. nimic. Fata nu­şi mişcă ochii din pământ. în amintirea căruia răsădise­ un brăduţ. Aurie. Încerca şi el cum se  pricepea s­o facă să nu mai plângă. mănâncă!   Generalul îşi repeta îndemnul. căruia­i trimisese lumină pe apă. Cuiva care până nu demult răbdase de sete.   Lăsă mâna fetei pe masă. Scaurianus se gândi să cheme un tălmaci. Fata ridică ochii din pământ şi­i  plimbă întrebător şi sperios de la străchini la chipul lui Scaurianus. Ce piele frumoasă are. fiind chintesenţa unei dureri întinse şi cu origini pe care clipa nu le  lămureşte pe de­a­ntregul. fată dragă”.   Un nod îi urcă în gât.  . Bărbaţii arată uneori în faţa  lacrimilor mai multă grabă şi mai multă solicitudine decât în faţa sângelui.veşnică odihnă. Nu pare obraznică.  bine­nţeles. Un dar.  Poate pentru că lacrimile vin din adâncul fiinţei. mănâncă! Ia. cu­o sută de vlăjgani dând năvală peste el. apucă  lingura cu nădejde­n mâna dreaptă şi se­apucă de mâncat. Boabele de  lacrimi i se­nnodau în bărbie şi se opreau în piepţii cămăşii. deschise gura urmărind cu privirea mâna  generalului şi sorbi zeama din lingură. oare?”.  Generalului îi venea să râdă când o vedea cât de concentrat privea în strachină. La ce­ar  fi folosit? Ce putea să­i spună fata printr­un străin? „Dar eu ce­oi fi. Îşi duse mâna la  gură ca să­şi înăbuşe suspinele. nu era­n stare să tălmăcească o viaţă.  Generalul se mulţumi să­i spună întruna: „Fată dragă. Scaurianus voia să­i oprească lacrimile. Părea că nu­i mai pasă de ochii străini.   „Oare ce­nsemnăm noi. cum i se­acoperiseră fruntea şi  aripile nasului de sudoare. ca  şi când ele ar fi pus­o­n cine­ştie­ce primejdie.  nici hoaţă. metodic. Printre gene văzu  iar sandalele romanului. Acum se­nvârtea ca o pasăre greoaie şi neajutorată în jurul tinerei.  mângâind­o cu vorbe frumoase pe care ea nu le­nţelegea. nici  bani. Se ţinu să nu izbucnească­n plâns. pentru moment.

 perfect paralele.ultima fărâmiţă din cealaltă. Scaurianus nu voia să rişte. Dialogul mut dintre el şi fată. spălat. Nu ştia cum să afle acest lucra. Îi bătea ca o tobă. pentru ceea  ce alţii nici nu băgau de seamă. generalul o făcu să priceapă că trebuiau lăsate pe loc. Nu voia să cheme  tălmaciul. în sensul unei politeţi reciproce şi­al respectării unor aparenţe. Un nod cât un vârf de ac în ţesătura togii îl  nemulţumea şi­l neliniştea. Atâta timp cât nevastă­sa nu găsea de cuviinţă să schimbe relaţiile  . gătit. Scaurianus ştia despre sine un lucru: că  nu se pricepea să facă nimic cu nepăsarea lucrului firesc. avea în toată făptura ceva de om al nimănui. sfios şi plin de cuviinţă. o pată minusculă pe faţă îl  făcea să nu iasă din casă de parc­ar fi avut pojar. Fata  rămase­n picioare şi coborî privirea. Cum stătea în picioare. Orice ofiţer care­ar fi avut chef să­şi ia o femeie dintre prizoniere –  pentru servicii gospodăreşti. rotund şi fără fisuri. curăţenie. După felul cum se purta. Adună apoi cu buricele degetelor firimiturile şi­şi linse degetele. Gurguiele  opincilor. s­ar fi stricat. S­o­ ntrebe prin semne i se părea de­asemenea nepotrivit. nici măcar un fleac. Felul cum se mişca. dintre mii şi mii de prizonieri? Scaurianus îşi opri  un oftat. O bucată de pâine o­nveli într­o năframă şi o vârî  la cingătoare. toate luau proporţii disproporţionate faţă de realitate. aduceau a semne de­ntrebare. Cinetica uneori  compromitea şi cele mai frumoase şi mai cinstite intenţii.  nemişcată şi tăcută. Scaurianus se­ ntreba dacă bucata de pâine o luase pentru ea sau pentru altă năpăstuită din  tabăra de prizonieri. Nu simţea nevoia confidenţei şi­avea oroare să i se facă mărturisiri. Pentru el. O fiinţă simplă. învăţată să servească şi  nu să fie servită. era în relaţii  cordiale. şi. Toate cuvintele spuse ori auzite se săpau  în mintea lui ca­n bronz. Gesturile puteau  părea nelalocul lor. ca apoi abia să mai ticăie. era al  omului cu bun­simţ de pretutindeni. Asta se ridică în picioare şi se­ nclină adânc în faţa generalului. Mâinile­i  odihneau cuminţi pe lângă trup. puteau fi  ridicole. Nu­i plăcea să ceară nimănui nimic şi mai ales lui Traian. scuturat. inima i se  umfla şi i se micşora. şi chiar pentru­a fi femeie  doar – ar fi luat­o şi n­ar fi întrebat pe nimeni. Puţin îi păsa ei de ce „se  face” şi de ce „nu se face”. Nu  cercetase niciodată dedesubtul acestor aparenţe şi nu­ncurajase pe nimeni să i­ l dezvăluie. Scaurianus se uita la ea în voie. fiindcă ce­ nsemna o prizonieră umilă.  Tot din ochi. se vedea că fata era de obârşie modestă. mai ales. înalte. Îl întrebă apoi din ochi unde să ducă vasele. desigur. Cu nevastă­sa. Ar fi putut să­i ceară lui Traian – pentru a respecta ierarhia – fata asta şi. puricat şi  transformat în buric al pământului. mai ales când nu­nsoţeau cuvinte. Un coş. ca malurile pe lângă o apă. de unde scosese­un petec alb. Seara ar fi trimis­o înapoi în  tabără şi nimeni nu s­ar fi sinchisit. Un cuvânt spus de el cuiva  sau spus lui de cineva era analizat. care nu se ruşina să ia acasă ce nu mai  putuse mânca şi nici să lingă firimiturile de la masă. I se părea că toţi ochii aveau să se oprească asupra acelui nimic de parc­ar fi fost cât Palatinul. întors pe toate feţele. Lui  Scaurianus i se strânse inima când o văzu. toate se  complicau. cu care se şterse de năduşeală şi  la gură. Împăratul nu l­ar fi refuzat. cu ochii plecaţi. Nu­şi comenta neliniştile cu nimeni. pe care  nenumăratele lui obligaţii îl făceau s­o vadă destul de puţin.

 sau  monotonă­n previzibila ei varietate. Scaurianus închise ochii şi  stătu aşa. ca nişte scântei neaşteptate. cum  se­ntâmpla cu slujitorii domneşti. era greu de păstrat o taină. Scaurianus era un singuratic. Când Seguris pusese ochii pe ea. Poate că aşa s­ar fi petrecut lucrurile dacă Seruca. n­ar fi găsit de cuviinţă. care­i dădeau o stare de nelinişte­nvăluitoare şi plăcută. Înainte de­a părăsi încăperea. ca fiind cea mai interesată. Slujnicele mai bătrâne din casa­domnească aveau copiii şi grijile lor. Pântecele­ ncepând să i se umfle. când din afară apăru soluţia de moment: prizoniera era luată şi dusă  la Împărat. de alţii Mare. îngheţată de prea multa şi neîndurătoarea privelişte­a lumii. a cărui durată n­o ştia. cine de ce să­i fi dus grija când cei din  jurul ei n­aveau nici dânşii mai mult. Seguris fusese trimis  departe.dintre ei. Dacă nu s­ar fi trezit în altă cămaşă decât  cea cu care se culcase de cu seară şi pe care n­o mai văzuse niciodată. dar acolo unde oamenii trăiau în comun. Dacă i­ar fi cerut lui  Traian fata? La acest gând. Scaurianus stătea descumpănit în faţa alegerii pe care­o avea  de făcut între o pornire firească şi respectarea normelor pe care singur şi le  impunea. el nu vedea pentru ce­ar fi zdruncinat comunitatea de interese care­i  lega. Tăcea nu  doar din prudenţă şi din abilitate – cum se credea – ci. după un somn lung şi greu ca bolovanul. într­un loc numit de unii Pont. Pe negândite. să­i aducă la cunoştinţă cele întâmplate. Dacă vreodată viaţa i l­ar mai fi scos în cale pe Seguris. O privea  pe străină cu o milă nesfârşită. Într­o încăpere demult  încuiată şi cu obloanele­nchise pătrundea aer şi lumină. dar nu arătă  că­l recunoştea. mâncare. mai întâi nevestei  lui Bicilis. Seguris era primul om  datorită căruia Asta căpătase­nsemnătate în propriii ochi. uitată de nu mai ţinea minte când. ezitările – frâne permanente în calea finalizării dorinţelor – îl feriseră de complicaţii sentimentale adevărate. haine. se topea un sloi. După ce se dezmeticise din groază şi din  . fără ca cineva să­şi bată capul că o fată a nimănui a mai dat viaţă unei făpturi. Într­o  zi. la înalte­nvăţături. îşi duse mâinile la piept şi se­nclină. poate­ar fi crezut că toate erau închipuire. Era strigată doar pentru a i se porunci ori pentru­a fi  mustrată. În inima generalului. Rămas singur. în jurul sloiului topit cobora îndată grila cu ţepi a  convenienţelor. Scaurianus nu cunoştea pe nimeni în a  cărui prezenţă să se simtă la largul lui la fel ca­n singurătate. Până atunci. Şi nici singurătatea. reducându­le numai la trăiri  virtuale sau la apropieri fără urmare.  fiul lui Bicilis. Asta s­ar fi făcut la fel. că nu­l cunoştea. mai ales. nimeni  n­o băgase­n seamă. variată­n monotonia ei de neclintit. O trecuseră mai întâi spaimele care­l trec pe om faţă cu lucrul nefiresc. cu gândul legat de virtualităţi. Fata străină îi  trezea o puzderie de gânduri. pentru că  tăcerea nu jignea. pentru păstrarea  bunelor rânduieli.   Astei i se opri răsuflarea când dădu cu ochii de Ceionius. mai­ marea peste slujitoarele domneşti. Asta  înţelesese că pruncul nu mai era în pântecele ei. Asta se opri în dreptul generalului. crezuse că avea să­şi aducă şi ea copilul pe lume ca şi  celelalte slujitoare. apoi spaimele bănuielii că mâna  omului ar fi putut avea un amestec.  Iar ea avea adăpost. Firea complicată. Asta se  ferise cât putuse de ochii lumii. N­avea cum să ştie dacă lui îi convenea să se afle că ei doi se  mai văzuseră cândva.

 Ea se trezise la  Curtea domnească. în  prezenţa ei. săltat dintre slugile domneşti. o ucideau de  la­nceput. ea trăise ca buruienile  care­şi ridică tulpina când răsare soarele. ce se putea măsura cu­al celor mai  însemnaţi dregători. numiţi decenei sau pustnici ai gândului­în­sine. Nu­ntrebase pe nimeni nici un cuvânt în legătură cu somnul care­i schimbase  viaţa. Pricepuse mult mai târziu că pe toate treptele poţi fi mai  mare. dar  se­ntrebase de multe ori dacă Regele sau Regina ar fi ştiut cine era dac­ar fi dat faţă­n faţă cu dânşii. îşi întrerupeau legământul de surzenie şi de muţenie faţă de viaţa din afară. şi  înaintea generalului roman. când se putuse. viaţa fusese­o grămadă de lut. Peste toate stăpânea  bănuiala. N­o­ndepărtaseră de la Curte. La urma urmei. Căţelul. că Seruca. nu scotea nici un sunet.  Curând îşi spulberase temerile. Îi  arăta iubirea prin mângâieri. Iar  dânsa ieşise din muţenie doar în faţa bătrânului Dromihete. se gândea Asta. lucru pe care­l aflase când avusese vârsta să priceapă. Privirile  furişe pe care i le strecura Seruca o­ntăreau pe Asta în bănuieli. prin mâncare bună. Pentru Asta. ceea ce parcă se petrecuse cu veacuri în urmă. era în stare să te urce. despre  care nu ştia cât de mare era. nu mai avea cum se  lipsi de tine. se numărau printre puţinii oameni care. Dintr­o dată. care nu ucide. de la­ nălţimea unde se aflau. Fiul primului sfetnic domnesc nu trebuia să aibă copii din flori. Asta era încredinţată că  Seruca. căruia­i rostise numele şi faţă de care­şi rostise  numele. mai mic. Era sigură. abia  „după” luase forme care de care mai neliniştitoare. se  gândea ea. „Înainte”. viaţa căpăta înţeles. mai­marea peste slujnicele domneşti. O amărăciune­apăsătoare îşi făcuse loc în  sufletul Astei. mai ales înaintea căsătoriei. otravă a sufletelor. Dac­ar fi avut de gând s­o ucidă.uluială. la care nu mai ţinea deloc după cele­ntâmplate. îi trezea întrebări şi­ncepea să se  măsoare prin „înainte” şi „după”. Asta  umbla numai cu ochii plecaţi şi cu buzele strânse. şi că acesta. cum ar fi fost vestirea unui foc sau a năvalei de ape. Socotind că mare lucru nu mai avea de spus nimănui de când  Seguris plecase. cum numea Asta  războiul. să te coboare. Slugile ştiau taine multe prin care­şi aveau la mână  stăpânii. şi care se lasă­ntr­o parte când vine­ ntunericul. la stăruinţele aceluia. într­atâta ajunseseşi de vârât în iţe. şi chiar slugă fiind erai în măsură să tragi sfori şi să te bagi pe  subt pielea cui trebuia. împrejurări în care  chiar şi pustnicii din munţi. ca să nu se­apuce să vorbească. Nici cu Lupei nu vorbea. era mâna  prin care se­mplinise porunca de sus. de vreme ce printre morţi nu­i văzuse nimeni. de pildă. Asta hotărâse­n sinea ei să nu mai vorbească decât la mare  nevoie. însă aduce boală fără leac. lui Bicilis şi nevesti­sii – ca şi Serucăi şi altor slujitori domneşti – li se  pierduse urma. Scâncise doar când îl izbise Băşică. o băgaseră­n seamă. Bicilis ce fusese la obârşie? Feciorul unui strângător  de biruri. abia ieşită din copilărie. care trebuia să fie­o alianţă  cu cineva de­acelaşi rang cu el.  . Până atunci. În urma prăpădului. începuse jalea după viaţa pierdută şi după tot ce se ducea o dată cu ea. La­nceput se  temuse şi pentru viaţa ei. fără  să­i fi spus nimeni. la un moment dat. la praznicul din  casa­domnească de oaspeţi. Generalul mort şi căpetenia de­acum. să te­nfunde şi că  prinsese cheag bun pus deoparte. nu dăduse nimănui de­nţeles că ar fi bănuit pe cineva.

  — Cum am mai spus Înălţimii­voastre: de aur. El nu putea fi decât bărbatul cărunt şi mijlociu de  stat din faţa ei. În  apropierea lui se aflase doar când adusese la masă.  Apoi se­apropie de Asta şi­n dreptul fetei întinse mâna dreaptă cu palma  desfăcută. fiindcă Asta  n­avea rangul de­a o sluji pe soţia stăpânului ţării. Pe vechiul stăpân. Ceionius făcu stânga­mprejur. Rămase cu mâna­ntinsă. îi spunea  ceva Împăratului. Tălmaciul ridica mereu dintr­o sprânceană şi­o lăsa în jos după ce  pricepea înţelesul celor spuse.   Fata puse din nou punguţa la cingătoare. Ceionius. Pe Doamnă n­o văzuse aproape niciodată. celălalt fiind Ceionius. îi desfăcu  băierile şi­o răsturnă în palmă.   Împăratul adulmecă aerul. o singură dată. Împăratul îi făcu semn  traducătorului să se­apropie de cei doi. Fata se lumină la faţă şi făcu un gest de aprobare cu  capul. Acum se  uita la veriga inelului şi citea numele. în casa de  oaspeţi.   Asta îşi înţelese numele. „Gnćus”.războiul.   Când i­l luă din mână. duse mâinile la piept şi­nclină capul privindu­ l nedumerită pe el mai întâi. Asta scoase de la brâu o punguţă. terminarea lui şi înfrângerea dacilor însemnau un lucru sigur:  schimbarea stăpânilor. în poziţie de drepţi. venit dintr­un loc de­i zicea Roma. stând şi ea la rând  cu toţi slujitorii să­l întâmpine şi să­l petreacă: îl întâmpinau cu ciuturile pline  de apă. Ceionius. îl văzuse numai când  acesta pleca la vânătoare. Asta. ţi o dată. Nepricepând  cuvintele dintre cele două nume. fiindcă nu ştia cui să  arate inelul. făcând pauze în mijlocul  cuvintelor. ştiind că lui i se­adresase­ntrebarea. Sunt eu. Eu i­am  spus Înălţimii­sale că trebuie să fie vorba de inelul lăsat ţie prin testament de  generalul Longinus. Împăratul spuse un cuvânt. după datină. Probabil a logodnei  . la taberele militare sau la război. Cât îl zărise printre pleoapele coborâte. Regele dacilor.   În timp ce ei vorbeau.   — Cum zici că era inelul? întrebă Împăratul pe neaşteptate. de aşezarea cu popor de rând dimprejurul acesteia şi de  pădure. Ceionius îi strecură un zâmbet printre gene şi­i  apăsă palma. Acesta îi tălmăci Astei în limba ei  cuvintele lui Ceionius. cred.   — Să nu­ţi fie teamă! Gărzile au găsit asupra ta un inel scump. ca ea să ştie că­ntr­însul avea un om în care se putea încrede. Înăuntrul lui scria o dată şi un nume. afară de cetatea­de­scaun. şi­l petreceau din ochi până ce nu­l mai vedeau.   — Asta.   Acum ştia şi vedea că ţara nu mai era a dacilor. nu văzuse altceva în viaţă. apoi pe Împărat. în primăvară. Era a unui domn care  domnea peste­o ţară foarte mare. Simţise miros de ierburi de câmp. I se părea de necrezut ca ea să se afle în faţa unui  domnitor atât de­nsemnat. se grăbi Ceionius să  răspundă.   Ceionius vorbea repede şi cu vocea tremurată. aşa că nu­şi închipuia peste ce fel de ţară  domnea noul stăpân. precum şi pe­al lui Ceionius. i se păruse  îngândurat şi mohorât. cu­o piatră cât oul  de porumbel.

 care pot fi îndoite­n toate părţile fără să se frângă. Vălul portocaliu. doar că pe chipul Plotinei. albă ca petala de  tuberoză. Împăratul respiră adânc.sau a căsătoriei lui Gnćus.  semănând cu vrejurile anumitor buruieni. că  perechea inelului i­o dăduse lui Lucius.   Cu zece zile mai devreme – în acelaşi an.  negustori bogaţi care nu păcătuiau prin prea mare distincţie. Iar ea nu­ndrăznise să li se­mpotrivească. Îi cereau indulgenţă pentru neamurile ei. Familia ei nu  putea scăpa o asemenea ocazie de­a­şi arăta opulenţa. Faţa prelungă a fetei străine aducea cu chipul din tinereţe  al împărătesei. Totul era prea mult pentru făptura pirpirie a tinerei. inelul în care trebuie să fi fost gravat  numele soţiei lui Longinus. Fiinţa ei subţiratică. . În minte­i  înviase şi cununa din flori de lămâi împletite atunci în cinstea miresei. cădea ca pe­ o furnică. în timp ce pe chipul fetei se citea o seninătate  niţel uimită. de când se ştia.   Ea trase mai întâi aer în piept.   — Sunt a nimănui. îi citi inscripţia din nou şi­ncercă să­şi aducă aminte  ce făcuse el la data căsătoriei lui Longinus. ca  pentru un drum lung şi anevoios. ca unul care cunoştea puţinele elemente ale  biografiei foarte simple a fetei. legat de dărâmarea cetăţilor şi de trecerea la noua ordine – despărţirea de familie…”. se­ntreba  împăratul. nu se potrivea cu faţa ei. traiul cu femei străine la un loc. şi indulgenţă  pentru tot. bălană şi arsă de soare. Împăratul se uită mai bine la dânsa. Şi­o  bătătură­n talpă e de­ajuns pentru a­ţi modifica părerea asupra lumii!”. Fetei ăsteia îi lăsase inelul cu numele lui. în aceeaşi lună – se­nsurase şi  el. În amintire văzu ochii Plotinei. Tunica recta albă. aflat faţă­n faţă cu  vicisitudinile sorţii. Mirosul de ierburi. iar fata se depărtase şi se micşorase.   Îl întoarse­n palmă. se desluşea o  melancolie­nsoţită de nelinişte. pe jumătate ironic îi miji în colţul gurii.   Un zâmbet pe jumătate trist. „Piatra  asta seamănă cu­ntâmplarea care­ţi modifică părerea asupra lumii. Obişnuinţa de­a nu vorbi ne­ntrebat şi făr­a cere permisiunea îl făcu să renunţe şi să­l lase pe tălmaci să­şi facă meseria. din testamentul generalului.   * „Ce­o fi­nţelegând oare fiinţa asta din istoria lumii?”.   Se uită iară la inel. Copil rămas de părinţi din războaie. Îţi amintea. părea învăluită­ntr­un abur de nedumerire. Fiecare privire de­a Plotinei spunea cu câtă nerăbdare aştepta sfârşitul ceremoniei. cum cerea tradiţia. Chipul  fetei abia se mai zărea din prea multele falduri ale nupţialului flammeum. Imaginea avea  culoarea firului de iarbă crudă. ca şi când s­ar fi simţit vinovată că unirea unui bărbat cu­o femeie  cerea un anume tipic. Nu ştiu câţi ani  am. prea amplu drapată şi strânsă­n talie. Se uita la fată prin piatra inelului.  iar la un moment dat.   Ceionius deschise gura. seninătatea resemnată a omului simplu.   — Întreab­o a cui e şi câţi ani are.   „Ce­o fi­nsemnând ocupaţia romană pentru copila asta? În momentul de  faţă înseamnă răsturnarea multor obişnuinţe. apoi se­nfipse mai bine în opinci.

 fără capcane.   — Îm?   — Om ca toţi oamenii. s­o auzi!”. colţurile gurii îi căzură. în apăsarea care­i venea pe căi  nevăzute – cum nu se putea să nu simtă sau măcar să bănuiască un  învingător.  fiindcă nu ştia cum să le numească altfel.  la casa de oaspeţi.   — Pe Regele Decebal îl ştiai?   Fata nu prea­nţelesese întrebarea. tărăgănat şi oarecum stânjenită că trebuia să  spună.   — Eşti domnul mare venit de departe să ne zguduie. de multe ori.   — Şi ce făceai acolo?   — Slujeam la bucătărie. În mohorala din jur. De aproape – o dată.   Împăratul se uită cu un zâmbet melancolic în ochii fetei. lui Traian îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii simpli şi.  mai ales. Cât era de­odihnitor şi de reconfortant să se uite pe sine privind în  albastrul netulburat al unor ochi.   — Om ca toţi oamenii. Unde eşti.   Ceionius abia mai ţinea suflet în el. „„Om ca toţi  oamenii”. Un val de  tristeţe îi trecu prin suflet. Doar cu griji mai multe. de teamă ca fata să nu spună vreun  cuvânt care să nu fie spre binele ei.   — Şi cum ţi s­a părut Regele?   Ea dădu din umeri. ar fi oprit­o pe fata străină pentru treburile casnice. când am adus la masă. acelaşi lucru ce­i amintea singurătatea ei pe  lume.   — Şi unde­ai stat până acum?   — La Curtea domnească. Fata se­nsenină. I se păru că­n  albăstrimea lor zăreşte­ntristarea pe care oricine o simte­n faţa lucrului pe care nu­l poate schimba.   — Pe Rege l­ai văzut?   — De departe. să­i asculte vorbind fără ca ei să se ştie observaţi.   Traian n­avea de gând să insiste asupra acestei case de oaspeţi. Plinius. a câta oară nu mai ştia.  Rostea cuvintele moale. Dacă nu i­ar fi fost urât să dea motiv de  glume statului­major. ca să­i dea timp să­şi revină  după­ntrebarea grea de mai­nainte. fiindcă nu­şi dădea seama ce era potrivit să  spună.   De totdeauna.   — Ştii cine sunt eu?   Fata se uită descumpănită. pe care sigur le­ar fi făcut cu mai  . Întrebarea asta era  uşoară. răsăreau deodată două lumini albastre pline de nedumerire şi de  sfială.   I se uită drept în ochi să vadă: greşise au ba. Faţa suveranului Romei se  destinse.   — Şi eu cum îţi par? întrebă după o pauză. fiindu­i dat să ghicească şi­n apa pe care­o bea amărăciunea  învinşilor – în atmosfera de ostilitate mocnită prezentă­n toate câte­l  înconjurau.

  „Cele mai minunate fiinţe sunt cele care nici nu bănuiesc cât sunt de  minunate”. fata asta.   Traian roti iară inelul în palmă. Asta. primite­n aceeaşi  dimineaţă prin curieri speciali. I se păru. Asta ieşise din încăpere. în chiar ordinea­n care le psalmodia grecul. şi se dădu un pas înapoi. Traian se mira  . frecvent?   — Înălţimea­voastră. înainte  de­a părăsi încăperea în pas de front.   Cu un gest obosit.   Împăratul ştia că nu se cuvenea să facă el pasul care­i despărţea. când se vor face schimbări de populaţie. depărtând şi  micşorând fata. îi citi inscripţia. ordonă tălmaciului să iasă. că se­apropiase prea mult. îi deschise şi­i făcu semn să se­apropie. poate că or da zeii bine”. Cu voce  monotonă.   — Înseamnă ceva numele fetei ăsteia?   Tălmaciul înghiţi în sec. Se gândi să­şi domine bucuria şi  să nu­ngenunche în faţa suveranului.   Fata se opri.multă pricepere decât ordonanţele şi­n care ar fi simţit suflet de femeie.  închise o clipă ochii. nemulţumire permanentă  legată de numele de pe inel. nu ştia cât ar fi stat suspendat între două lumi. „Dar  Împăratul Romei nu­şi poate permite ce­şi permite orice decurion. probabil. dar persuasivă prin anumite accente neaşteptate­n frază. se­ntorsese în prćtoriu ţi se lăsase auscultat de Criton. se mai opri o dată pentru onor la  comandant. El îi făcu semn că  poate pleca. cea  copleşitoare. se simţi copleşit de  starea proastă pe care­o dă nemulţumirea de sine. Nimeni nu e  mare fără să plătească!”. Luă mâna fetei.   Traian mai întârzie cu privirea şi cu gândul dus.   — E un nume obişnuit. înainte de­a se­apuca să citească rapoartele din Pannonia şi pe cele din Asia Minor.   Mirosul de ierburi de câmp se făcea mai simţit cu fiecare pas al fetei. Îl făcu. se gândi Ceionius şi. aşa cum i­ar fi cerut inima. Criton îşi  recita constatările şi neobosit îşi făcea recomandările de mult ştiute pe dinafară de Împărat.   „Asta.   — Centurion.   Nedumerirea ei creştea cu cât se­apropia de Împărat. fată dragă. de­a­ndărătelea. mai duse piatra în faţa ochilor.   O lumină fulgeră o clipă în ochii albaştri nedumeriţi.   — Nu. nu l­am mai auzit niciodată. îi deschise pumnul şi­i puse inelul în palmă.   După ce­şi terminase rondul nocturn şi ascultase dările de seamă cu  privire la­nvinşi.  Dacă n­ar fi avut martori.  închizându­i pumnul la loc.   Ceionius luă poziţie de drepţi şi salută.  medicul nu putea fi­nduplecat sub nici un cuvânt să nu­şi consulte­n fiecare  seară augustul pacient. pe care parcă aerul din spate o sorbea ca s­o fure privirii lui. oricare­ar fi fost protestele acestuia. apăsătoare şi­atât de cunoscută a rutinei şi lumea atemporală a  unei priviri. să  rămână aici dacă vrea.

 Torţele din cele patru colţuri ale­ncăperii. „Ca un conspirator de  pantomimă”.   — Am auzit că vorbeşti latineşte. cu­o faţă de  pergament mototolit şi răscopt. vorbitor de latină. Mogâldeaţa  se­nclină fără nici un cuvânt şi rămase lângă intrare. „El trebuie să fie. Şi de ce nu  vorbeşti ca oamenii?   — Nu vreau s­audă nimeni ce spun. ori să­i vorbească doar lui singur. luminau un cap cât pumnul. „Ar fi prea frumos”. cu gluga streşinită­atât de mult. prin intermediul corpului. Un fior ca de­nceput de boală­l străbătu din cap  până­n picioare. adică de faţă cu cel  care se afla în încăpere. Oricum. cu ochii­nfundaţi în orbite. iar răbdarea imperială nu trebuia pusă la­ncercare.  şopti sau mai degrabă şuieră necunoscutul.permanent de rezistenţa acestuia la monotonie. „Neplăcut e să ştii că cineva  ştie totul despre corpul tău şi.   Nu primi nici un răspuns. Împăratul ar fi  trebuit să ia viaţa a doi oameni. Ştiut fiind că repetarea era principalul  mijloc de fixare­n memorie. Vizitatorul  insolit n­avea arme asupră­i.   Împăratul şi Criton îl priviră uimiţi. voia neapărat să­l vadă. care părea un  copil pipernicit.   Miezul nopţii nu era prea departe.   — Mai întâi cine eşti şi de unde vii?   Necunoscutul se­apropie de masa­ndărătul căreia se afla Împăratul. şuieră mai departe necunoscutul.   În mintea omului ascuns la umbra unei glugi se hărţuiau două gânduri  potrivnice: să­i vorbească Împăratului de faţă cu martori.   Omul îşi trase gluga spre ceafă. . până în zece­doisprezece ani. Omul putea să aibă orice vârstă între patruzeci şi o sută  de ani.   În încăpere pătrunse o mogâldeaţă­nfăşurată­ntr­o mantie cenuşiu­ întunecat. verzi ori căprui – era greu de spus – cu­o privire obosită şi umilită cum numai în ochii câinilor de  pripas se mai vedea. după cum l­au descris iscoadele!”. mărite doamne. Şi Împăratul şi Criton îşi îndreptară în acelaşi  timp ochii spre clepsidra mare. grecul spera probabil ca măcar un cuvânt dintr­o  sută să rămână rătăcit prin mintea împăratului.   Împăratul se scutură. nu putea rămâne mut până  dimineaţa. trimiţându­şi fasciculele convergent. se gândi el făcând un semn  ofiţerului să iasă. Unul dintre ofiţerii de ordonanţă îl anunţă pe  Împărat că un străin. Simţea  un ciocan izbindu­i în coaste. în momentul când  auzi trei lovituri uşoare­n uşă.   — Sunt aici. se­adresă Traian mogâldeţei înfăşurate  în „mantie de culoarea nopţii”. de răbdarea şi de convingerea  cu care spunea mereu aceleaşi lucruri. pentru a­ncheia un târg cu Înălţimea­ta. că­i umbrea toată faţa. îşi spuse Împăratul – uitându­se la fiinţa bizară. Începu să­i bată inima. În cazul în care nu s­ ar fi ţinut de cuvânt. îşi repeta Împăratul un gând care­i zgândărea totdeauna o stare  de neplăcere şi mai ales un sentiment de pudoare ofensată. presupunând că ajungeau la­nvoială. foarte mult şi despre  sufletul tău”.   — Nu mai spune! Împăratul făcu un semn ironic din cap.

 trecură un fior şi­o groază care nu puteau fi simulate. când ştie şi când vrea. ăsta sunt. pentru ca acesta să­i poată  vedea din faţă mâna. Să se mai fi scos şi pietrele temeliilor ar fi fost trudă zadarnică.   Prin dezamăgirea şi prin umilinţa înţepenite­n ochii străinului ca mâlul  într­o apă stătătoare.   — S­ajung la Roma.  La temelie se poate­aşeza un lucru înaintea ridicării zidului.   — Şi dacă te­am supune la torturi?   Nici Împăratul nu rosti cu uşurinţă cuvintele. familia mea ar rămâne­acolo unde  se află­acum în siguranţă.   — Doamne. şi dacă nu m­aş teme de emfază.   — Cum? Cu otravă? N­ai avea timp.   — N­aţi apuca. Omul.   Dacă omul din faţa lui n­ar fi fost un trădător. nici glumă. deoarece nu le putea  detaşa de realitatea căreia­i corespundeau şi care­i era urâtă. . îşi poate opri viaţa. comoara. nici „speranţe” puse­ntr­un „stăpân  luminat”. „Eu ce­aş fi  făcut pentru Domiţian?”. pentru a­şi  ascunde emoţia şi pentru a­l pune cât de cât la largul lui pe vizitatorul insolit  şi­atât de mult aşteptat. doamne. fără  ajutorul unei trădări. eu mi­aş lua zilele. cu familia şi cu avutul meu în schimbul tezaurului  dacilor.   — Ei. o dată cu litere greceşti.   — Şi dacă n­am face târgul? întrebă iar.   — Mărite doamne. Pot chema acum gărzile. dar care se­nscriu nelipsit în codul  înşelăciunii. cu avutul nostru. şi care­i târgul? întrebă Împăratul pe ton de glumă. şi­un gând fugar i­l aminti pe Domiţian. lui Traian i­ar fi plăcut şi  mai mult hotărârea cu care mogâldeaţa vorbea unui mare stăpân al lumii: nici  temenele. Dacă dărâmarea  cetăţilor făcea parte din planul imperial de prudenţă faţă de­un neam în  sângele căruia curgea nesupunerea – de prudenţă şi de umilire pentru prezent. romanii. după o pauză.   — Şi dacă n­am face târgul?   În vocea lui Traian nu mai era nici ironie. şopti oaspetele nocturn. îşi  spuse­n sinea lui Traian.  Aşezându­se paralel cu scaunul lui Traian. nici alte nimicuri la fel prin care oamenii se umilesc ştiind de la­ nceput că n­au cum se păcăli unii pe alţii. de două ori: o dată cu litere latine. nici cuvinte măgulitoare. omul îşi scrise cu arătătorul dreptei numele pe tabla  mesei. Împăratul.  de ştergere din memorie pentru mai târziu – aflarea unei comori o dată cu  dărâmarea ar fi fost un dar şi singurul element pozitiv care s­ar fi desprins  dintr­o uriaşă negaţie. Dărâmarea cetăţilor era aproape gata şi nici urmă de  vreun tezaur.   I­ar fi fost mult mai pe plac să fi descoperit ei. Dovadă că oarecare ruşine mai  păstra şi­n trădare. iar Înălţimea­voastră nici în  eternitate n­aţi afla comoara dacilor. aş spune că vin  din Infern.   Omul rosti cu greutate ultimul cuvânt.   „A simulat zeci de ani o credinţă pe care n­a avut­o sau cine ştie…”.

 
— Prin puterea voinţei, răsună pentru prima dată glasul străinului, iar 
privirea pe care­o ţintui în ochii împărătescului interlocutor spunea că nu 
minte şi­l făcu iar pe stăpânul lumii să se scuture de­un fior, de astă dată ca la
atingerea de lucru necurat. Auzise mai demult că­n Egipt ar fi fost anume 
vrăjitori care­aveau puterea să oprească viaţa, pe­a lor şi pe­a altora.
 
— Cine te­a­nvăţat să opreşti viaţa?
 
— Sunt, în munţii noştri, pustnici care ştiu să­nfăptuiască acest lucru şi 
multe altele.
 
— Ca, de exemplu?
 
— Să pornească vântul, să­l oprească, să pornească mintea omului spre 
ceva şi tot aşa s­o oprească. Lucruri de­acestea.
 
— Şi taina de­a­ţi opri viaţa ai învăţat­o demult?
 
— De pe când am ajuns sfetnic regesc.
 
— De ce? Ţi­era teamă de Rege?
 
— Mai ales de mărire şi de nestatornicia sorţii mi­era teamă. Abia apoi de
Rege.
 
— Ai ţinut la Rege?
 
Traian era curios să dezvăluie ţesătura sufletului care trădează, cu­atât 
mai mult cu cât purtătorul acestui suflet, chiar situat dincolo de ierarhiile 
sociale, nu era un ins de rând. Privirea, felul cum frazá, întreaga lui ţinută, 
dovedeau inteligenţă, făr­a mai fi ţinut seamă de latina corectă şi fluentă pe 
care­o vorbea, deosebită de­a romanilor instruiţi din Peninsulă doar printr­o 
oarecare tendinţă de­a comprima vocalele.
 
— Am ţinut la Rege.
 
Se vedea că fostului sfetnic regesc îi era greu să rostească aceste cuvinte.
 
— Nu ţi se pare că­l trădezi acum?
 
— Îi trădez pe daci, nu pe Rege. Tezaurul este al ţării.
 
— Era.
 
— Era.
 
— Dac­ar mai fi trăit Decebal, la fel ai fi făcut?
 
— N­aş fi putut. E omul căruia­i eram cel mai îndatorat.
 
— L­ai invidiat? I­ai fi luat locul?
 
— De ce l­aş fi invidiat? Pândit şi­ncolţit din toate părţile! Ce să fi 
invidiat?! Şi ce să fi jinduit?!
 
Judecata pleda în favoarea sincerităţii parţiale a unui asemenea răspuns.
 
Traian era dispus să creadă că fostul sfetnic regesc nu­şi invidiase mai­
marele, fiindcă situaţia acestuia din urmă nu fusese de invidiat, însă nu putea 
crede că­n sufletul sfetnicului nu mijise o speranţă, firavă şi bine ascunsă 
poate, speranţa de­a ocupa într­o zi locul întâi.
 
Disciplinat, respectând ordinea şi ierarhia, el, Traian, nu şi­ar fi 
răsturnat niciodată superiorul. În cazul lui, Împăratul.
 
Delaţiunea – ridicată, din vremea lui Domiţian, la rang de politică 
internă, iniţiatorul fiind Augustus, delaţiunea zdruncinând pacea individului 
adus într­o stare de permanentă panică – nu­l punea­n primejdie pe generalul 

destinat să stea de veghe la fruntarii, departe de forfota de intrigi şi de invidii a 
Romei. Nimeni nu s­ar fi grăbit să­i ia locul. Zvonul despre descreşterea 
popularităţii împăratului, care aduna greşelile la grămadă, nu se putea să n­
ajungă şi la urechile soldatului disciplinat care era Traian, oricât de departe s­
ar fi aflat el de Urbe. El nu l­ar fi răsturnat nicicând pe Domiţian, dar nu o dată
gândul îl dusese la eventualitatea unei răsturnări şi la cea a unei noi alegeri. 
Traian n­ar fi profitat de entuziasmul trupelor faţă de comandantul lor pentru a
se proclama imperátor, însă nici nu se putea spune că nici prin gând nu­i 
trecuse că­ntr­o bună zi ar fi putut ajunge să pună piciorul pe lespedea primei 
trepte de sub zei.
 
Împăratul se uită la omul din faţa lui ca şi cum cândva, mai demult, i­ar 
fi­nfrăţit acelaşi gând.
 
De câte ori nu­şi plimbase Traian ochii, mâna şi gândul pe harta – de 
fapt, o copie a hărţii întocmite de Hecatćus din Abdera după vestigiile celei 
vechi a lui Anaximandros – pe harta numită de el, Traian, „Tabula marelui 
Alexandru”, folosită de Macedonean în incursiunea de la miazănoapte de Istru! 
Şi de câte ori nu se uita pierdut către Răsăritul plin de făgăduinţe, departe, 
dincolo de zare, spre marginea lumii locuite…
 
Omuleţul pirpiriu, pe care soarta i­l adusese dinainte, se gândise oare 
vreodată la marele lor Rege, contemporan lui Cćsar ţi lui Pompei? Îţi plimbase 
el vreodată ochii, mâna şi, mai ales, gândul peste harta vastelor teritorii ale 
acelui Rege?
 
— Cum de nu te­ai omorât o dată cu familia Regelui şi cu celelalte 
căpetenii?
 
— Am vrut să mă omor. Dar m­am întors şi mi­am zis: cât timp e viaţă, e 
şi speranţă. Voiam să văd ce­avea s­aducă ziua de mâine.
 
— Mai ales că posedai şi­o asemenea monedă de schimb…
 
— La­nceput nu mi­a venit gândul ăsta.
 
— Şi când ţi­a venit gândul ăsta?
 
— Când mi­am dat seama că Dacia este pierdută şi că acest mare avut 
ascuns n­avea să mai fie niciodată al dacilor.
 
Criton rămăsese pironit în locul în care se afla când intrase omuleţul în 
încăpere. Uitase de aerul nepăsător şi absent pe care obişnuia să şi­l compună 
şi asculta acum numai ochi şi urechi, întinzând din când în când gâtul ca şi 
cum ar fi vrut să prindă din zbor anumite sunete care­ar fi putut să­i scape.
 
— Eşti convins, aşadar, că Dacia e­nfrântă.
 
— Ştiam de mult că aşa avea să fie.
 
— Şi Regele ştia?
 
— Ştia, dar nu l­a părăsit speranţa decât în faţa morţii.
 
— Ar fi putut să trăiască pân' la adânci bătrâneţe, dac­ar fi respectat 
tratatele încheiate cu Cetatea.
 
— Nu putea fi client. Era o fire aprigă şi nu cunoştea calea de mijloc a 
compromisului.
 
— Ştia că familia lui şi­a luat viaţa?

 
— El le­a dus otrava. El.
 
Faţa Împăratului se destinse, apoi avu o cădere de plantă opărită. Într­o 
clipă, Traian îmbătrânise cu douăzeci de ani, clipa­n care uitase să se mai 
supravegheze.
 
Căută privirea lui Criton. Cineva trebuia să­i confirme că vorbele­auzite 
nu erau închipuirea lui. Grecul dădu afirmativ din cap şi mişcă falca de jos în 
faţă, la dreapta, la stânga – de parcă i­ar fi căutat o altă aşezare.
 
Pe Traian îl apucă un mare parápon împotriva trădării. O clipă avu 
tentaţia s­o spună cu glas tare străinului; şi să­i mai spună ce părere avea el 
despre ideea acestuia că nu­şi trăda Regele, ci „mai mult pe daci”, formulare ce 
ţinea de sofistică; şi iară, că, la urma urmei, să trădezi un neam pe care­ar fi 
trebuit, prin locul pe care­l aveai, să­l aperi şi nu să­l vinzi era chiar şi mai grav
decât să trădezi un om, oricât de­ndatorat i­ai fi fost. Şi­aduse aminte că, 
oricum, cel puţin pentru momentul în care se afla, nu­şi putea­ngădui să se 
folosească doar de fidelii lui Decebal. De la aceştia, mai mult decât supunere n­
avea ce s­aştepte. Niciunul nu venise să­i ofere ceva în schimbul unui avantaj.
 
Într­un târziu se uită iară la străin.
 
— Dacă ţi­aş garanta un loc potrivit cu priceperea dumitale, aici, pe 
lângă legatus Augusti şi pe lângă cei zece consilieri, un loc în umbră, bun 
pentru dumneata şi pentru noi în organizarea provinciei?
 
— Nu, doamne. Mi­ar fi greu să­ndur permanent, pe de­o parte – ura, 
dispreţul – pe de alta. Roma e locul unde voi fi nimeni.
 
— Unde e tezaurul?
 
— După ce familia mea va fi ajuns la Roma, eu rămânând aici ostatic, voi
dezvălui Înălţimii­voastre locul.
 
— Precaut!
 
— Iertaţi­mă, doamne, viaţa ne­nvaţă că nu suntem niciodată atât de 
precauţi pe cât ar trebui.
 
— Şi sub ce statut îţi închipui existenţa la Roma?
 
— Sub cel de peregrin obişnuit, dacă mi­ar îngădui Înălţimea­voastră.
 
Prin urmare, străinul ştia că peregrinii se­mpărţeau în obişnuiţi şi în 
dediticii, proveniţi din neamurile­ncăpăţânate şi rezistente care se­ndârjeau 
împotriva imperiului până ce erau puse cu botul pe labe!
 
— Aşa va fi.
 
Cu un gest de lehamite, Împăratul întinse mâna spre clopoţel şi­l ridică. 
Apoi, rămase cu ea suspendată­n aer.
 
— Spune­mi, Bicilis, ce voce­avea Decebal.
 
Bicilis tresări când îşi auzi numele.
 
— Avea o voce joasă şi puternică. Se­auzea pân' la aproape două stadii, 
când voia să fie­auzit.
 
Cu vocea lui plăpândă şi subţire, Bicilis abia articula cuvintele. Ai fi zis 
că stătea să­şi dea ultima suflare, ori că­i secase limba. Traian puse clopoţelul 
pe masă, fără să fi sunat.
 
— Du­l pe străin, se­adresă lui Criton, fără să­l privească.

 
Făcu un gest de concediere cu mâna şi, fixând un punct din faţa lui, se­
adânci în gânduri.
 
Rămas singur, se urni cu greu spre încăperea­n care­l aştepta patul. Iar i
se umflaseră gleznele şi iar îl dureau. Cu ochii închişi recapitulă programul de­
a doua zi. Căscă o dată lung. Un moment rămase cu gura deschisă mare şi n­o 
mai putu închide. Aşteptă să i se descleşteze fălcile şi închise încet şi cu teamă 
gura. Nu era prima oară că­i înţepeneau fălcile când căsca. Pe la coada ochilor i
se prelinse câte o lacrimă. Înainte de­a adormi, un gând – pe jumătate al treziei,
pe jumătate al somnului – îi trecu prin minte ca o adiere: „Câte lucruri îţi poate 
lumina o voce…”.
 
Cetăţile fuseseră dărâmate. Cu fiecare piatră scoasă dintr­un zid, mai 
pierea o speranţă a dacilor într­o întoarcere neaşteptată a roţii care depăna 
firul sorţii fiecăruia şi pe cel al sorţii tuturora. Învingătorii era prevăzători. Se 
gândeau la neprevăzutul istoriei şi se pregăteau pentru toate­ntâmplările cu 
putinţă. Oricare şi oricâte­ar fi fost viitoarele viituri ale istoriei, ele­aveau să dea
peste­o Dacie cucerită şi – semn suprem al cuceririi – cu cetăţile dărâmate 
până­n temelie. Dacă roata avea să se­nvârtească mai încet, neprevăzutul 
istoriei avea să găsească pe­acele locuri o colonie romană, ordinea, geometria 
Cetăţii lărgind graniţele imperiului, şi­o populaţie ale cărei interese aveau să fie
interesele Romei, singura­n stare s­o apere şi să­i mai poată garanta existenţa.
 
Începuse măsurarea pământurilor şi numărarea populaţiei. Pământurile­
şi aveau hotărniciile din moşi­strămoşi, iar populaţia era numărată şi pe 
vremea regilor daci, fiindcă trebuia să se cunoască pe câţi oşteni se putea bizui 
stăpânirea. Obişnuiţi, deci, să fie număraţi din timp în timp, acum dacii se 
uitau unii la alţii, întunecaţi de presimţiri care le şopteau că aceea avea să le fie
ultima numărătoare din viaţă. Tăcuţi de felul lor, de astă dată simţeau nevoia 
să vorbească unul cu altul pentru a descărca din prea­plinul amărăciunii şi­al 
presimţirilor sumbre. De ce erau număraţi acuma, când era limpede că nu­i 
mai ducea nimeni la nici un război? Aflaseră că­nvingătorii încorporau bărbaţi 
din rândul neamurilor cucerite. Altminteri, de unde­ar fi avut Roma atâtea 
legiuni şi­atâtea trape auxiliare? Nici dac­ar fi încorporat moşnegii şi pruncii. 
Pe ei, pe daci, era limpede că n­aveau de gând să­i ia la oaste la atât de puţin 
timp după ce­i înfrânseseră. Cu gândul înfrângerii omul se­nvaţă cu­ncetul, 
aşa cum se­nvaţă cu orice gând, pornit din orice stare. Ofiţerii care aveau ca 
sarcină să observe starea de spirit a populaţiei înfrânte comunicaseră statului­
major că­n rândurile­acesteia apăruse o nelinişte foarte­apropiată de panică. 
Spre­a le creşte dacilor neliniştea sau pentru a le­o potoli – nu s­ar fi putut 
spune – se începu şi numărarea animalelor.
 
Măsurătorii de pământ – agri mensorii – nu mai pridideau din noapte­n 
noapte cu sforile, cu echerul şi cu prăjina, socotind, împărţind, punând semne 
despărţitoare între bucăţile de pământ. Mineri de neam pirust, din Dalmaţia, 
fuseseră aduşi pentru a cerceta minele de aur şi de aramă. Nisipul râurilor 
ştiute a purta aur era cernut.
 
Erau măsurate şi cercetate pădurile.

 
Dacii erau luaţi călăuze pe poteci de munte care duceau la stâne. Totul 
trebuia ştiut, numărat, catagrafiat.
 
În sufletul învinşilor se războiau două porniri potrivnice: o nesfârşită 
părere de rău după Regele mort (care luptase o viaţă pentru ca avutul lor să nu 
fie măsurat, socotit şi împărţit de nici un străin) şi­o aprigă acuzare adusă 
aceluiaşi Rege, care se­ncăpăţânase a nu căuta ori a nu afla căile de mijloc în 
relaţiile cu duşmanul, mai ales calea care i­ar fi scutit de amarnica privelişte a­
nfrângerii fără speranţă. Fiecare acţiune de organizare­a ţării lor, ajunsă o 
provincie printre­atâtea alte provincii ale imperiului, era simţită de daci ca o 
umilinţă, umilinţă pe care oşteanul n­o bănuieşte cât timp ţine­o armă­n mână,
când, oricât i­ar fi superior inamicul, îl priveşte totuşi ca pe­un egal. Pentru 
cine n­o gustase, amărăciunea păcii de­nvins era greu de­nchipuit.
 
Femei rămase ale nimănui îşi aflaseră adăpost prin câte o casă de om 
pustie, scăpată de la prăpăd. Ziua erau scoase la muncile câmpului, ca şi 
copiii­n stare să ţină o seceră ori o sapă­n mână.
 
Despa, cu pasul ei apăsat de munteancă, umbla peste tot şi aduna copiii 
rămaşi singuri pe lume, prea mici pentru a munci şi pentru a pricepe. Într­o 
casă rămasă­n picioare le făcuse­adăpost şi­i îngrijea, cu­nvoirea stăpânirii, 
împreună cu Asta şi cu Panesia, nevasta lui Porsilo.
 
Cum avea un pic de răgaz, Despa se ştergea de năduşeală, îşi dădea 
năframa spre ceafă şi cânta din tulnic. Cântece vesele şi de joc, ea punându­se­
n capul roatei, bătând cu nădejde din opincă şi­nvăţându­i pe copii să joace 
jocurile lor din neam în neam.
 
Seara le cânta doine şi cântece de­adormit, iar pentru a suna stingerea 
tulnica o dată lung. Pentru urechea­nvăţată a desluşi spusa tulnicului, ale 
cărui sunete­şi aveau fiecare­nţelesul, cântarea prelungă ce dădea ocol 
munţilor şi văilor, pornită dintr­o suflare de femeie, era închinarea adusă celor 
adormiţi sub glie întru apărarea ei, semnul de credinţă al celor rămaşi în viaţă 
faţă de cei plecaţi.
 
Nevasta lui Porsilo muncea din răsărit în asfinţit, fără odihnă, fără 
cruţare, fiindcă nu mai avea, după părerea ei, pentru ce să se mai cruţe. 
Singurele clipe de răgaz, de obicei spre asfinţit – când omul se­adună şi se­
apleacă asupra lui însuşi, fiindcă şi­n adâncul lui se­ngână lumina cu umbra – 
Panesia şi le petrecea la mormântul băiatului lor. Îi aducea flori, frunze şi 
gândul ei de mamă împotriva căruia moartea n­avea putere. Nu plângea, nu se 
căina. Tăcea, muncea istovitor şi uita să mănânce. Era de mirare cum mai avea
putere să umble, într­atât ajunsese de slabă. Născută­n casă de oameni avuţi şi
cu purtări alese, fusese pregătită de copil să ştie rânduiala unei case cu 
slujitori, în care însă n­avea să stea cu mâinile­n sân nici stăpâna. Muncile pe 
care trebuia să le­ndeplinească­n noile­mprejurări n­o speriau şi nici nu i se 
păreau înjositoare. Cel împotriva căruia soarta se­ndârjise nu se mai mira de 
nimic, însă lumea ajunsese un loc străin, în care nu mai ştia ce caută. Străinii 
vorbeau altă limbă şi limba lor o făcea să se uite­n jur, ca şi când s­ar fi trezit 
în loc necunoscut. Nu putea să creadă că aceeaşi lume şi lucrurile ei, aceleaşi, 

  Cunoscuţii Panesiei căutau să­i dea pilde prin care s­o mângâie şi s­o  certe totodată că se lăsa copleşită de durere şi că nu mai întrezărea nici o  geană de lumină­n viaţa care­i mai rămânea de trăit. aşa cum răspundea şi ea: „n­ai ce­i face”. fiindcă ce trăia acum era o întâmplare al cărei înţeles nu­l pricepea. aşezat şi molcom.   La „adăpostul de copii orfani” – că aşa ajunsese să se cheme casa ce­ adăpostea copiii găsiţi. Îngândurat. îi vorbea obişnuit şi fără să se­nduioşeze. despre  feciorii şi despre omul ei. atât de  străină că nici n­o mai mira. Unii se mulţumeau s­o  privească doar. uitându­i­se­n ochi: „Pe cine viaţa  nu­l vindecă de durere. şi se­ntreba cu glas tare: „Ce s­o mai întâmplă oare cu  noi?”. în ochii de apă  netulburată ai Despei. Om până­n treizeci de ani. fără ca inimile să­i stea o clipă. De toate vorbele copiilor. cuiva care­o tot dăscălea pe biata Panesia. Asta se uita  mai întâi în ochii plini de dragoste ai lui Lupei. nici Porsilo nu mai aparţinea realităţii ei:  ajunsese şi el să aparţină lumii străine care numea altfel lucrurile decât le  numeau ei. vorbele nu l­or vindeca niciodată!”. Despa îi răspunsese răspicat. negăsind ce să­i spună. apoi  numeau hotarul care­o despărţise de lumea ei. Porsilo. călcând  cu un pas mare şi rar de parcă umbla pe brazdă la semănat.   Într­o zi. cum spunea Asta despre sine  însăşi – apăruse un legionar. Despa – trecând cu privirea  dincolo de Asta – îi răspundea cătând în gol. cu milă şi cu jale. invariabil. spunându­i cuvintele pe care oamenii de prin părţile lor le spuneau la căpătâiul morţilor: „ce să­i faci”. înalt şi slab. fără­nmuierile pe  care le­aduce mila­n glas. ci chiar se veselea. cei de dinainte. luat la  munci grele ca toţi bărbaţii. În lumea de­acum. măruntă şi­ndesată  ca un copac scund. Îl vedea rar şi puţin pe bărbatu­său.   Cu vorba ei apăsată şi străpungătoare.  Senină. pentru dânsa rămăsese o singură uimire: cum de  puteau fi oameni care să­şi ducă mai departe viaţa ca şi când s­ar fi răsturnat o strachină şi­atâta tot? cum se făcea un pic de linişte o aşezau la loc şi totul  continua ca şi când nimic nu s­ar fi întâmplat? O astfel de fiinţă era Despa. Povestea. Îndată ce­ntâlnea un om. „rămaşi din războaie”. dar înfipt adânc şi temeinic în pământ. ca şi când acolo s­ar fi aflat  rânduite toate­ntrebările din lume: „Om trăi! Alta ce?”. de parc­ar fi fost plecaţi şi curând trebuiau să se­ ntoarcă. cu mâini lungi şi  .puteau fi numite altfel de oameni din neamuri diferite. În sufletul Panesiei. În acea lume se desfăşurase viaţa ei  adevărată. se  răspundea. pe urmă.  Nu mai aştepta nimic.   Din ce în ce mai uimită în faţa cursului zilnic al existenţei. de toate tumbele şi jocurile lor râdea şi nu râdea numai. punându­i  doar mângâietor o mână pe umăr. îndemnând­o să­şi  uite durerea. care se numea pe sine (şi­i făcuse şi pe cei mici  să­l numească aşa) „Magister”.   Despa îi vorbea cum vorbea oricui. Despa nu uitase să  râdă. cu buzele ei pârjolite şi mereu brăzdate de sânge. la care. înainte şi după aveau două­ nţelesuri: mai întâi numeau hotarul care­o despărţise de feciorul ei. Despa îi depăna povestea neamului ei de  care n­avea să­nceteze niciodată a se mândri. Ştia un singur lucru:  romanii puneau capăt unei lumi.

 precum şi înalţii dregători şi familiile lor  învăţau să scrie şi multe alte lucruri după aceea. copiii. Pe chip nu i se citea nici măcar un  cât de mărunt semn de plictiseală. Se dumirise­ntr­un târziu că fiecărui sunet i se potrivea un semn dintre cele­ncredinţate nisipului. citea fără nici o  . îi lămurise şi ei la ce folosea scrisul:  pentru ca oamenii să­şi poată spune la distanţă unii altora ce au de spus.   Cu un băţ. fără  multă bătaie de cap. pronunţa clar  cuvântul în latineşte – căznindu­se. pentru neamul lor…   În mintea ei îşi făceau loc tot felul de nedumeriri: nu era lămurită dacă  „Magister” era un nume de om sau numele meseriei aceluia. fiindcă puteau citi ce  scriseseră alţii. ca să supravegheze ordinea. N­avea pe cine­ntreba. El îi scria pe nisip numele şi cu litere latine. şi pentru ca unele gânduri ale lor să rămână însemnate pentru  cine­avea să aibă mai târziu timp să le citească. de nerăbdare sau de enervare. Ea fusese­nvăţată cu lucruri limpezi. Să fi fost „mulier” femeie ca toate femeile sau doar numele Despei în semnele  străinilor? Aceste întrebări o nelinişteau pe Asta. când era vremea frumoasă. care urmăriseră cu suflarea oprită mâna magistrului. cu vârful ascuţit la un capăt şi teşit la celălalt. cărora să le priceapă. Asta se­ascundea în dosul copiilor. Faptul că un om răsărea de undeva.noduroase. pe care le muiase­n ceară de albine  topită – şi­un mănunchi de beţişoare tari. copiii zgâriau fel de fel de semne pe  tăbliţe. n­avea  cui cere s­o lumineze. Asta se uita înmărmurită că nişte semne  puteau avea atâtea­nţelesuri. cum făceau ţăranii de prin locurile natale – şi­l repeta fără­ntrerupere  până ce izbuteau şi şcolarii lui să­l spună. apoi rosteau în limba lor cuvântul  corespunzător imaginii. Cum vedeau  conturul terminat. să n­apese prea tare pe re­uri. ori într­un capăt de pridvor. Încerca să priceapă înţelesul  semnelor pe care străinul le desena pe nisipul dintr­un strat subţire – arina  aşternută într­un colţ de bătătură. Pe nisipul din  colţul de curte hărăzit şcolii. Magister avea sarcină să­i înveţe pe orfanii de război să scrie şi să  citească latineşte. Seguris. ba ca să bea apă. ştergându­le – când greşeau ori când netezeau stratul de ceară ca să  scrie altele noi – cu teşitura de­i zicea spatulă. şi cu litere greceşti. la rându­i. Când se ivea Magister la  lecţie. după cum le explicase Magister. ca scrisul şi cititul. Când începuse ca din litere să lege cuvinte. Magister o desenase pe Despa şi spusese „mulier”.   Asta ştia că familia Regelui. înţelesul. Cu astea din urmă. fără  intermediar.   Servandus. de corn. dascălul  zgâria pe nisip conturul fiinţei sau pe cel al lucrului numit. cât putea mai bine. Adusese o roabă doldora de tăbliţe cerate – se rugase de­un  bătrân drăniţar dac să­i dea nişte şindre. pentru alţii era lucru obişnuit. care­şi făcea mereu drum pe la „adăpostul copiilor orfani”. ba. chipurile.  care le mai spusese şi că beţişorul se cheamă stilus. fiul lui Bicilis. zgâria nişte semne  şi cu ele stârnea atâtea­ntrebări şi­atâtea nedumeriri în minţile semenilor săi o  neliniştea.  izbucneau cu toţii­ntr­un strigăt. străinul urmărea semnele. în timp ce­n dreptul fiecăruia  rostea câte un sunet. Se simţea mai umilită şi mai a nimănui de când  aflase că ceea ce ei i se părea aproape vrăjitorie. când ploua. Legionarul­învăţător. Ca şi suflarea de tulnic.

 cum se­ntâmplă când omul are timp pentru sine. Oamenii. şi­acum.   Materialele de construcţie rezultate din dărâmarea cetăţilor aşteptau  aşezate ordonat refolosirea­n alte forme. Nu vorbise decât o dată. nu le­ar fi făcut nici un serviciu copiilor orfani şi nici  femeilor care­i îngrijeau. dacii trăiră doar umilinţa şi  neliniştea pe care le cuprinde. replici previzibile. cu inteligenţă şi cu tact. Cui  să­l fi reclamat pe Servandus? Oriunde. încât nu mai găsea pe nimeni demn să­i spună vreun  cuvânt. Dromihete. Dac­ar fi raportat superiorilor  purtarea lui Servandus. nu se mai arăta până târziu noaptea. Respectul ierarhic îl împiedica pe Magister. când venea şi­şi culca botul peste  picioarele Astei. pentru a­şi asigura  bunăvoinţa romanilor. Din pădure se cărase lemn drept şi lemne de foc. deodată li  se găsi o muncă istovitoare şi care mai trebuia şi să fie degrabă terminată:  aveau de săpat o albie prin care să treacă vremelnic apa unui râu. când. care exprimau concepţia  militarilor de grade inferioare şi. şi pe­a celor de grade superioare cu  privire la raporturile lor cu neamurile­nfrânte. Îl căuta pe Lupei din privire. care  pân­atunci munciseră febril. pe  Druxilis. când fusese chemat în faţa lui Traian şi când dăduse glas. Bicilis n­ar fi fost primul sfetnic care  şi­ar fi trădat mai­marele. tăcea. Dac­ar fi avut cineva timp să­l asculte pe Druxilis.poticneală cele scrise de Magister pe nisip. fiindcă pierduse războiul.  Tantinis. ca pe­o osândă. la­nceput. îl făcuse pe el. aveau un răgaz şi. Se gândea că poate mai scăpase cu viaţă vreunul din ocnaşii cu care­ascunsese Decebal comoara. le vânduse taina. Romanii ori  aveau de gând să­i umilească (punându­i să facă un lucru zadarnic) ori aveau  un plan (al cărui înţeles învinşii nu­l pricepeau)!   În primul moment. mai mult. ba.  Se­ntreba întruna dacă­n afară de Bicilis şi de el. Vremea culesului trecuse. magistrului. dornic  să­i ardă un călcâi în coaste. simplu legionar. se­ascundea şi. lucrul ne­nţeles.   Bătrânul Dromihete era singurul care­nţelegea tâlcul acelei munci  asemenea căratului de apă cu ciurul. Câinele. atât de jignit. ce. nemulţumirilor pe care ani de­a rândul le­adunase împotriva regelui  . hotărâte de noii stăpâni.   Magister se uita consternat la Servandus. să  protesteze faţă de grosolăniile unui decurion. uneori. mai ştia cineva  taina albiei aceleia de râu. simţindu­l de departe. Îl socotea  cu­adevărat pe Decebal cel mai mare duşman al poporului dac şi mai ales al  lui. în schimb. iar lui. şi încă mult după­aceea. Îl considera ceea ce era: o  brută. ar fi zis că pe nimeni nu năpăstuise Decebal mai mult decât pe­acesta. luându­şi o­nfăţişare de om jignit până­n adâncul  sufletului. Nu uita niciodată să dea cu piciorul  în câte o pisică. îndată după căderea cetăţii­de­ scaun. să pişte un copil de ureche ori să­i facă spârnel în cap până ce  copilului stăteau să­i sară ochii de durere. ar fi primit acelaşi răspuns: „Nu i­am  cucerit ca să­i mângâiem!” sau „Ce te priveşte. să­şi piardă rangul şi să muncească la rând cu oamenii de rând. i­ar fi atras numai ponoase. Se uita mereu spre locul unde oamenii  săpau îngrămădiţi unii­ntr­alţii ca nişte vietăţi sub ameninţarea unei primejdii. al lui Druxilis.  uneori. se gândeau la ceea ce avea să­i mai aştepte. îţi face ţie personal?” sau  „Nu poţi trăi de grija învinşilor?”.

 ornamente sădite acolo parcă de fire din timpuri uitate şi de oameni.  asupra neamului său – Dromihete. înfigând ţapina subt bolovani. de multe ori. capetele celor care se aflau în albia râului se­adunară­n cerc. de­aci încolo  făcându­se loc. aflat subt pietre. de ce mi­aţi dat atâtea zile?”. Dar dacă  nu era Bicilis? Bătrânul se simţea zdrobit subt povara unei mari răspunderi. Munca lor pe ziua aceea nu se sfârşise. în care dormeau peste noapte şi­şi petreceau zilele  declarate de repaus. se iveau mânere grele de bronz şi. îl jurase să nu­şi ia viaţa şi să vegheze – cât avea să mai fie cu putinţă. era muncit de gândul că numele trădătorului trebuia cunoscut de  tot neamul trădat.Decebal. locul pe care nici pasărea nu­l ştia?!”. nepotul  lui. ar fi vrut să doarmă  sub glie. prin mintea tuturor trecu acelaşi gând: subt  bolovani se afla ceea ce de fapt romanii căutau de la început. Deodată. printre care  şi Chebrisis. Vocea ofiţerului  comandant suna. după cum uşor îţi puteai da seama. Dacii se uitau a  pagubă la atâta muncă zadarnică. dacii încercau mai întâi  să disloce din pardoseala colţuroasă pe care­o alcătuiau. nu ştie s­o preţuiască?   „Zei.  Druxilis îşi scutură fălcile şi guşa într­o mişcare de nemulţumire: „Cumnate  mare. încolonaţi. în rând cu bătrânii.  răspunderea devenea şi mai grea. şi de zei. fără  să se fi vorbit unul cu altul. cu zgomot sec. De data aceasta. arde­te­ar focul!”. anunţând mici întreruperi ale lucrului. putea să răbufnească.  avuţie mai presus de toate cu câte soarta îl poate hărăzi pe om şi pe care cel  dăruit. Bătrânii. într­o­mbinare făcută  de mâna omului. dat fiind că era vorba de­o viaţă de om.  ici­colo. ceva pentru care  în bună parte veniseră peste ei. ştiai locul ăsta şi mie nu mi l­ai spus. ceea ce pentru împăratul romanilor se tradusese ca o acumulare de  invidie ce. iar ei. ca orice mişcare să le fie  văzută de­nsoţitorii de convoi. Dacii trebuiau să scoată bolovanii din albia seacă. răsăriţi acolo ca ciupercile după ploaie. aveau să pornească spre barăcile pe care le  ridicaseră după­nfrângere. mai mult ca oricând. Dacă  arunca năpasta pe cap de om nevinovat? Cu toate că regele Decebal. când pierduse tot. De ce la anii lui. unul câte unul. ridicând mâna  stângă la frunte ca să­şi şteargă sudoarea cu mâneca. femeile şi copiii se­adunaseră încet­încet pe mal şi se  uitau în tăcere. pe mal. Din  stratul de nisip bătătorit. Porsilo.   Apa râului Sargetia curgea acum prin albia nouă. „Nu de milă.   Dromihete ar fi putut dezvălui oamenilor numele trădătorului. Cele scoase erau rostogolite  cu ţapinele în josul albiei. gândeau mulţi dintre învinşi. Se gândeau că tălmaciul avea să repete  porunca de plecare. Bărbaţii izbutiseră să urnească prima piatră. câte un contur floral tot din bronz. Chebrisis şi Tantinis avură  toţi un gând: „Aici era. din când în când. cumnate. n­avea parte măcar de linişte.  Bătrânul Dromihete – care se afla sus. mărite doamne. pe de altă parte. cu femeile şi cu copiii – duse mâna la chimir. ci pentru ca să nu murim”. pe de­o parte. malul  dinspre cetate al râului se umpluse de romani.   Câte patru­patru. fiindcă avutul era al întregului neam.  Deodată. în sfârşit. icnind. aşa cum dă piatra izbită de piatră. celelalte pietre se mişcau mai uşor. locul unde ţinea pânza­n ţesătura căreia se  .

 Ceionius se lăsă pe vine. când o fi. de sub care se iviră cufere de stejar. dacă n­o ştii.   Cu fălcile tremurând ca la friguri. „Zei. Dar curiozitatea era mai puternică decât judecata  rece şi de durată. prinse – câte două. Între ele.   Romanii tăiară iute crengi din copacii de pe mal şi măturară febril  nisipul. de aur toată – Împăratul şi  statul său major rămăseseră mai întâi cu piciorul în aer. cu­atât mai înfricoşătoare.   — Înălţimea­voastră. Privirea­i era un amestec de trufie. înainte de­a fi luat băutura­de­trecut­dincolo.   — Ştie careva dintre voi să deschidă felul ăsta de­ncuietoare? Tradu.   Ceilalţi daci. cu  cât stăteau să iasă din orbitele unui cap cu botul larg deschis.   Tantinis se uita şi el undeva. ca să ştiu cui!”.  dar a cărui transpunere­n fapt o tot amâna. îi trimisese  vorbă lui Dromihete că la vremea când avea să simtă că i se­apropie ceasul să  dea pânza unei femei.  când de la dreapta la stânga şi când de la stânga la dreapta – zadarnic. se­ adresă Împăratul tălmaciului. era un irepresibil impuls de moment. bine  bătucite. luminaţi­mi mintea. a cărui vedere nu­l bucura niciodată. Feciorul lui Porsilo. de fiecare parte lungă a cufărului. De pe capacul cufărului. ochi de lup îi ţinteau cu­o privire moartă. după ce mai înainte vorbise fără adresă. când de sus în jos. cărora umilinţa  de­nvinşi le era de ajuns. coborâseră­n albia râului. după cum se părea. cea ştiută de Rege. În mijloc se găsea un cufăr cu opt laturi. încrustate cu ornamente florale. copil care­ avea mereu vedenii. Era un moment potrivit să­i dea un semn de preţuire acestui centurion. ca şi mânerele. căutând cu talpa câte­o  piatră mai puţin colţuroasă. încât li se puteau apuca uşor mânerele. Druxilis rămăsese cu privirea pierdută­ n gol. Cum păşeau săltat.  zadarnic te osteneşti s­o afli.afla taina celeilalte comori. Împăratul dădu cu  ochii de centurionul Ceionius. se aflau şomoioage de câlţi îmbibaţi în răşină. Cuferele erau  în asemenea fel aşezate. însă. înştiinţaţi de mersul ultimei lovituri date  dacilor. Îi făcu semn să ridice capacul cufărului de  aur. se adresă Ceionius Împăratului. din clipa când de sub nisip se iviseră semnele comorii. de bronz. Împăratul ştia  că n­ar fi trebuit să deschidă nici un cufăr de faţă cu învinşii. ca să poată privi de­aproape încuietoarea aflată  pe una dintre laturile octogonului. încuietoare­n formă de grilă. Ajunşi lângă lada octogonală – mult  mai mică decât celelalte. De la un  moment dat. ca o nestemată­ntre nişte pietre de râu. nu  mai ridicaseră capul din pământ. de parcă de­acolo ar fi aşteptat o dezlegare. Încercă el cu  amândouă mâinile să deschidă grila – când de jos în sus. amintindu­ i de­un camarad mort şi de­un cenotaf pe care i­l făgăduise acestuia­n gând.   Împăratul şi statul său major. aduceau a bâtlani în căutare de pradă prin locuri  în care apa secase lăsând în urmă vietăţi condamnate la pieire. lucrat în relief  înalt. începură să calce peste lăzi.  câte unul – de partea îngustă. .  de jignire şi de vise. mă tem că aici trebui' să fie o chichiţă pe care. departe. care  strălucea între celelalte. derutaţi de sclipirea  metalului sub soarele roşu­n asfinţit. luând mai întâi  poziţia de drepţi.

 să­ncerc eu. până ce se prăbuşi alături de purtător. Îşi împreună cu  evlavie mâinile. se repezi şi  se­aşeză cu pieptul deasupra cufărului. depărtându­se una la dreapta. în pietrele de  râu. apăsă cu  policarele două puncte ale grilei­încuietoare şi­aceasta se desfăcu pe dată în  două bucăţi. În ochii albaştri ai mortului. străjuiţi de gene aurite de  . zise Împăratul într­un târziu. Nimeni nu­i  poruncise mâinii şi nimeni n­o oprise. făcu semn de­ncuviinţare din cap. încăput şi­acela pe mâna­nvingătorilor.   Împăratul. ultimul. Porsilo ridică mâna dreaptă în semn că cerea voie  să spună ceva. iar steagul scoase un sunet din ce în ce mai slab. pe­al cărui chip curiozitatea stârnită de comoară nu ştersese  decât în parte urmele unei mari plictiseli. să smulgă­ ncuietoarea­n formă de grilă. Învinşii încercau parcă prin tăcere să­şi  ocrotească avutul. Liniştea înserării cădea ca un  zăbranic peste taina dezvăluită. ridicat deasupra capului. binecunoscut de  cei care­l urmaseră şi de cei cărora li se­mpotrivise. Înălţime.   Porsilo se­apropie de cufăr. cu­o mână peste vârful lăncii care­i străpunsese  pieptul.   În jur – o dată cu apusul soarelui. închizând ochii.   Tocmai când doi legionari se pregăteau.   Împăratul îi făcu lui Ceionius semn să ridice capacul. Lancea străpunse copilul. se­aplecă. Mai întâi spusese­n gând o rugă prin care implora iertare din  partea zeilor acelor locuri.   Împăratul se uită posac în jur. Centurionul  execută ordinul. Acesta­şi aflase  nemişcarea şi odihna.   Un băieţandru dintre prizonieri se smulse de lângă Porsilo. În cădere. În momentele de uluire  generală pe care le pricinuise fapta copilului – în a cărui minte cine­ar fi putut  spune ce se petrecuse cu­adevărat? – dintr­o mână porni o lance. de­admiraţie. Fugi în josul râului  cu­acest semn al neamului său. apoi. ridică încet capacul  cufărului. În izbitură. Părea  încremenit într­un jurământ de eternă credinţă.  în josul albiei de râu. În cele din urmă. Nu se putut opri să nu ofteze o dată lung şi­apoi să scoată un „oh”  uimit. uitându­se spre  Răsărit.   Porsilo se­ndreptă din şale şi cu­amândouă mâinile făcu semn că  misiunea lui se­ncheiase. cu alta înţepenită pe mânerul steagului cu cap de lup. lancea se frânsese­ n dreptul locului în care străpunsese trupul doborât. porunci dacilor să ridice  mortul. se ridică brusc şi înşfacă dintre odoare  un cap de lup strălucitor.   — Va trebui forţată.   Şi greierii uitaseră să mai ţiuie. care luase parcă şi suflarea oamenilor  cu el – se­aşternuse o linişte de moarte.   — Îngăduiţi­mi. ca de fiară­njunghiată. cu suflarea tăiată.  Întrebarea tălmaciului nu primi răspuns. Îşi despreună mâinile.  acesta se­nvârti de câteva ori. alta în sus. steagul scotea sunetul prelung şi înfricoşător. cu două răngi. a cărui pânză era ţesută din aur. ţinând privirea­n pământ. în timp ce lemnul lăncii se rostogolea încă peste pietre. Acesta zăcea pe spate. În goana  băieţandrului.

 Nişte  flăcăi doborâră un brăduţ din pădurea care­ncepea în sus de mal. porni înaintea celor patru.  ţinându­l ridicat cu dreapta. moartea strânsese mirarea de  care­ar fi avut parte de­a lungul unei vieţi întregi. care păşeau anevoios  printre pietre. cu frunză deasă. în adâncul lui se înalţă drept curajul de­a  înfrunta necunoscutul. Învinşilor – Roma le acorda  statutul de oameni. oamenii­nconjurară mormântul şi­ncepură  să se rotească încet şi legănat. nici să­l înalţe­n grad. aerul trecea cu vuiet surd. Bătrânii. Purtătorii îşi scoaseră cămăşile şi le­nnodară câte două­două  pentru a slobozi trupul. provocările şi jignirile inutile.   Rămaşi în albia râului. într­un  târziu. cei patru purtători ai mortului se opriră. incapabil a  spune ce­l îndemnase să­şi arunce arma după copilandrul care n­ar fi avut să­i dăuneze Romei fiindcă mai flutura o dată steagul neamului său învins – stătea  descumpănit. care­aveau hârleţe­n mâini.  În repetate rânduri. care  se­nclinară.soare. le făcu semn de repaus. fără nici un sunet. oricum. romanii se uitau când la convoiul mortuar. cu ochii aci la daci. păşeau unul câte unul. cu un vârf de ţapină. chiar şi frica. când la Împărat care. comandanţii atrăseseră trupelor atenţia că trebuia să evite  conflictele cu învinşii. Li se­alăturară doi oameni de rând. uneia dintre ele. îl înfipseră la capul mortului şi­i dădură foc. Nu se­aştepta. aci la Împărat. nemaipăsându­le de  romani. apoi apucară mortul de picioare. Când i s­a luat totul. O femeie îşi scoase năframa şi­i acoperi faţa. Porsilo îi  smulse vârful de lance din piept şi­i împreună mâinile a pace. fără să fi  schimbat un cuvânt între ei. În timp ce mortul era slobozit şi­acoperit cu pământ.  şi când sufletul i s­a golit – deodată. într­o  tăcere mohorâtă. Porsilo şi Chebrisis se duseră primii. Într­o  clipă. Aşezară  trupul pe iarbă şi făcură semn câtorva oameni. a  cărui tăcere semăna cu­o ameninţare surdă.   Traian aştepta cu urechea ciulită melopeea prelungă şi monotonă cu care dacii îşi petreceau morţii. nici să­l elogieze. Nu se­auzea nimic. .   Prin botul­de­lup. Momentele care­l înalţă cel mai mult pe om şi­l fac să sfideze  soarta sunt cele când nu mai are ce pierde. scrijelă deasupra fierului un cap de lup cu gura larg deschisă. Ajunşi sub un stejar înalt.  bătrân. Porsilo înfipse adânc vârful  de lance în scoarţa stejarului care­avea să stea de veghe celui dus şi.  femeile şi copiii de pe mal o apucară şi ei în josul râului. către un loc unde malul era mai scund. necesar unei convieţuiri paşnice şi profitabile ambelor părţi şi. mai ales. să  sape groapa. cel răpus fu urmat de şirul învinşilor care. Întâmplarea aceea nepusă de nimeni la  cale îi adusese­ntr­o stare­n care şi cei mai fricoşi dintre ei ar fi­nfruntat  hotărât moartea. cărora le­ntorseseră spatele. cu ochii­n pământ. pe chipul fiinţei tinere pe care­o secerase.   Fiul cel mare­al lui Chebrisis luă steagul din mâna celui căzut şi.   Ajuns pe mal. Lăncierul – desigur. din partea căruia nu ştia la ce să se­aştepte. Apucară mortul de subsuori. şi pe gura cărnoasă şi roşie de copil se vedea o nesfârşită uimire. După ce groapa se umplu de  pământ şi oamenii ridicară şi movila. după datină. în josul albiei.

 care mergea  înaintea tuturor. Da. fiindcă  altfel s­ar fi creat un precedent pentru arbitrarul iniţiativelor proprii. privind în gol. Ochii negri ai acestuia erau întunecaţi de­o  tristeţe fără leac. mai  dornici de mărire.  Romanii stăteau care cu ochii­n pământ. Cine­ar fi putut să muncească mai bine o ţară decât  locuitorii ei de secole. Împăratul. duşmănia lor mocnită n­ar fi fost atât de zgândărită ca de  moartea unuia singur dintre ei. în urma întâmplării din  ziua care trecuse. ucis din prostie. nedezlipită de cel care­a ajuns să cunoască sălciul gust al  zădărniciei. care.   Împăratul dădu ordin să fie scoase din râu cuferele cu avutul dacilor. O măsură  disciplinară care­mpăca şi capra. cine să­i fi cunoscut fiecare deal. un nimic era de­ajuns ca să strice echilibrul atâta de precar şi­atâta  de­anevoie aflat. Statul­major şi  ofiţerimea strigară de trei ori „Ave!” în cinstea imperátorului. nu­nsemna altceva  decât grijă zadarnică. Pentru daci. O măsură trebuia luată. se abţinu să­l admonesteze. O  dată cu înfrângerea. câtă  vreme se cârmuieşte singur. închinând pentru încununarea victoriei. Un singur lucru i­ar fi potolit cât de cât:  condamnarea lăncierului care ucisese din obişnuinţă. Cu­o asemenea măsură  echitabilă şi­ar fi nemulţumit de moarte trupele. care privind aiurea. Un adevărat comandant  trebuia mai întâi să menajeze susceptibilităţile oamenilor pe care­i avea în  subordine. în sufletul unui popor apar susceptibilităţi pe care. Aurul şi  podoabele ei aveau să mai astupe golul lăsat în vistierie de Domiţian. . şi pe­aceea – cu parcimonie. împăcarea fără moarte­pentru­moarte  nu se putea. şi varza.   În acea seară. numai ideea de disciplină. că cel mai greu lucru nu fusese cucerirea Daciei. cel care  binemeritase de la patrie pentru a fi tăiat capul şi mâna dreaptă a Regelui  învins al dacilor şi­a le fi pus la picioarele unui imperátor al Romei.   În timp ce Împăratul şi statul său major păşeau atent peste pietrele din  albia secată a râului ca să iasă pe mal. fiecare vale mai bine  decât ei? În momentul când învingătorul credea că a ajuns la o cale de­ nţelegere. măcar cu privirea. Împăratul mânca împreună cu statul­major şi cu ofiţerii  superiori. Acesta bău mult  mai puţin decât de obicei şi se retrase devreme. uneori nici nu le bănuieşte. ca de­obicei. El era proaspătul decurion Tiberius Claudius Maximus. totuşi. iar  pazei obişnuite a acestora să le meargă pe urme. cum fusese cel din acea zi. gata a fi primii în a­i executa  ordinele. Traian ştia că dacii  erau acum răniţi de moarte. Nu era dispus să simuleze  buna­dispoziţie pe care n­o simţea. De fapt. împotriva acelui lăncier. dar nu  pentru eternitate. O ţară cucerită dacă nu era productivă. ce­nsemna viaţa unui copilandru. Îşi dădea seama.  Împăratul găsi măsura: mutarea lăncierului la trupele din Pannonia. Unul singur dintre ei se uita fix şi dojenitor la ostaşul care­azvârlise  lancea aducătoare de moarte. pentru un  asemenea comentariu. Hadrian. în greceşte: „Mai rău decât o crimă: o eroare”11. cu ochii ţintiţi la Împărat. când  jumătate dintr­un popor pierise apărându­şi pământul? Traian îşi dădea seama că dacă romanii s­ar fi năpustit din senin să­i măcelărească pe dacii înfrânţi şi  cvasipacificaţi. zise ca pentru  sine. La urma urmei.

 întindea mâna după un filosof grec. să­l răsplătească pe imperátor pentru  însemnata şi mult­râvnita pradă. poate tocmai din cauza permanentei reprimări la care se supunea pentru a păstra aparenţa unei  cordialităţi în relaţiile lor. entuziasmul încerca. Prudenţa. nu­şi economisi vocea. cu ineficientă putere moralizatoare.   Lui Hadrian îi venea să râdă a pagubă­n sinea lui faţă de­atâta  prefăcătorie la care oamenii se dedau nesiliţi de nimeni. căreia i se­ncredinţa fără rezervă. pe de alta – pentru a se­ nscrie în comportamentul general al statului­major şi­al ofiţerilor. Hadrian avea izbucniri nedrepte faţă de împărat. pe de­o parte – pentru a mai  atenua amintirea cuvintelor rostite­n albia râului.   Îşi făcuse inspecţia nocturnă însoţit de statul­major. Incompatibilitatea dintre firea lui şi firea augustului său  unchi îl punea tot timpul la­ncercare. expresie­a instinctului de conservare  şi­a celui de parvenire. Ea mi­a  întunecat bucuria de­a fi pus mâna pe tezaur. o bună bucată de timp trebuia să simuleze căinţa şi să  umble­n vârful picioarelor pe lângă unchiu­său. ca şi când imperátorul ar fi descoperit­o şi nu o trădare fortuită. Hadrian.  asemeni celei din ziua care tocmai se­ncheiase­n strădanii apoteotice. când îi lipsea zăngănind armelor şi­al  victoriei trebuia să i se ofere compensaţii sonore cu caracter pacific. La masa de seară. care – punându­l în contextul marilor înfruntări din afara  strădaniei de­a­şi fi plivit drumul spre putere – îl făceau să se uite cu mai  multă­ngăduinţă în jur. De data  asta. ci acţiona mai ales post  festum. sclavi ai ideii de­a  preîntâmpina dorinţa celui mai puternic. să spele amintirea unui omor inutil şi­n  afara legilor războiului. îşi notă împăratul în Memorial. Remarca lui Hadrian avea un  conţinut pornit din rădăcini mult mai adânci. nu­i putea reprima izbucnirile. Din când în când.  „Hotărârile pe care trebuie să le iei contravin uneori convingerilor  individuale. îşi spunea nepotul imperial. După  asemenea răbufniri. îşi  întorcea privirea către soartă. Nu m­ ar mira să mai existe şi altul. Ceremonia funebră de astăzi mă nelinişteşte. într­un fel. într­o atitudine în care mila şi sila de sine  aveau părţi egale.  o eroare de care Împăratul nu era vinovat.  Când se strigase „Ave!”. Plictisit de­a se tot mustra fără  folos. într­altul. spunându­şi:  „Dacă mi­o fi scris s­ajung împărat. ca oricărui militar. hrănite de o ne­ntreruptă  dezaprobare a firii Împăratului. Să­i extermin pe toţi e uşor. vorbind foarte puţin însă şi numai celor doi meseni alăturaţi. căutau prilej să­şi manifeste admiraţia faţă de comandantul lor  suprem căruia. citea câteva pasaje. care. Hadrian mergea  mult în spatele lui Traian. Nici un tezaur nu este fără fund. din  când în când. fără­ndoială.  Pentru a­ncheia dialogul cu prudenţa. Ceea ce se­ntâmplase­n „ziua  tezaurului” – cum îi spunea Hadrian pentru sine acelei zile – era. Lucruri de mare frumuseţe.   „Între mine şi femeia din lupanare nu e nici o deosebire: doar miza este  alta”. Hadrian se purtase cu toată  lumea firesc. „Nu sunt cu nimic mai bun decât alţii sau decât  . am s­ajung cu sau fără voia unchiului!”. într­un elan de­mpăcare cu sine şi cu tot ce­l înconjura. Sper ca Dacia să nu devină o nouă Iudee. Descoperit azi tezaurul dacilor. dar  nefolositor”.

  Dormiţi în morminte tăcute sub dâmburi sădite cu flori. Dacă l­ar fi privit din faţă. Aceştia se retraseră la o distanţă respectuoasă. cântare de tulnic. Pentru prima oară.  cu pas marţial. ca în multe altele. După ziua obositoare şi plină de neprevăzut. care. se uitară­n pământ. De undeva se­auzea limpede  şi monoton. încercând  să­l străpungă. o. legionarii căzuseră­n somn ca  bolovanii. cealaltă jumătate – pentru a face o făţarnică mea  culpa”. Fără să fi cunoscut semnificaţia sunetelor – care  pentru ei erau ca o limbă străină – cei din statul­major pricepură că ele  povesteau o mare durere şi­o mare umilinţă. Sub pânza  curatei ninsori. înainte şi după cucerirea Daciei  Felix. îşi împăna el lectura cu câte­un gând care nu măgulea pe nimeni. care de multe ori îi dăduse târcoale. înălţă bărbia şi. O parte dintre daci trebuiau strămutaţi în jos de Istru: „Am să  păstrez aici trădătorii. în  noaptea aceea.  Gândul.   Trezindu­l din visul Orientului. El avea acum de­ncheiat nişte socoteli cu Dacia. Traian li se­adresa  în gând dacilor direct.   Împăratul îşi trase cu­amândouă mâinile poalele tunicii. am să vă­nvăţ eu minte!”. Sub umbrele liniştii mute.  imperátorul părea în comunicare cu­o divinitate necunoscută. porni să­şi afle somnul. Pacea pământului vine s'o ceară (1873. ca şi când i­ar fi privit deodată pe toţi în ochi. al cărei singur  altar era gândul celui care oficia. s­ar fi­ndreptat spre cucerirea a ceea ce mai rămăsese necucerit din lumea locuită.   În castru era o linişte grea. „Dacia asta felix!”. Jumătate din viaţa pe care mi­e dat s­o trăiesc alături de el mi­o petrec  pentru a­i fi dezagreabil.   Tresăriră cu toţii şi­şi îndreptară privirea spre partea de unde credeau că  vine sunetul. convertită iute în hotărâre fermă şi rece: „Neam de dulăi de stână  încăpăţânaţi.  trăită de toţi şi­ncheiată cu­o petrecere mai mult gălăgioasă decât veselă. semn că voia să fie lăsat  singur. pân' va fi încă un suflet dac pe­acest pământ. pe loc. Acum căpătase temei de nestrămutat: „Pentru voi o s­ajungă Dacia  Infelix…”. dar nu se uitară deloc unul la altul. Berlin)   PAX ROMANA. ca să am cu ce vă ruşina!”. Împăratul se depărtase de­nsoţitorii lui. zei! în faţa lui Traian!   M.   Sunteţi a moşiei comoară…   Vă fie ţărâna uşoară… . În acele momente. cântarea îl izbi pe împărat în moalele  capului.   Păzită de paznici pioşi. avea să­l ocolească. Nedumerirea din primul moment se prefăcu într­o furie de scurtă  durată. nu  ne­om supune noi!   O jur. rămânând să­şi  privească mai­marele înţepenit într­o atitudine de contemplare pe care nu i­o  cunoşteau.  gălăgia având drept cauză majoră băutura.   BĂTRÂNUL DAC: Nu. Se uitară­n întuneric. Dacia nu mai era o problemă a Romei. ca şi când ar fi putut să­l zărească. pe chipul lui greoi şi­n ochii îndreptaţi  avid spre Răsărit ar fi văzut o sublimare hieratică.Traian. de parcă atunci. Pentru  prima oară. EMINESCU. ci o problemă a lui  personală.

 ca nişte  bărbii de cocoş gata să se repeadă la bătaie. a  dacilor – trebuia să vadă că ei nu erau neam de sălbatici şi de fiare. De vreme ce odoarele­acelea aveau s­ajungă la Roma.   Cu zâmbetul lui abia mijit în coada ochilor.   Pentru Porsilo era limpede că Tantinis. Cu toate că în sinea lui omul ştie  de multe ori că a pornit­o pe cale greşită.   „Pentru ce?”. îi înţelesese foarte bine gândul şi că vorbele de­acum nu voiau decât să semene zâzania în  minţile slabe care uşor se­nflăcărau. La supărare. râca. omul spunea multe şi era  gata să­l împroaşte pe cel asupra căruia­i căşunase cu parapon şi să­i  răstălmăcească până şi gândul. cum s­a pus şi cu cea veche. unii­ncepură să cârtească­mpotriva lui Porsilo. răspunse Druxilis cu glas piţigăiat şi gâtuit. ci câini de nădejde. „nu suntem şi­aşa destul de bătuţi de  zei?”. Dar nenorocirii venite din  afară. Septembrie. întunecă şi mai rău viaţa. nu?! rosti  cu glas paşnic un om de rând dintr­un trib din Miazănoapte. nu se­abate­n ruptul capului de la ea. printre ei. Nu i se  iertase faptul că „dăduse buzna” să deschidă cufărul de aur care cuprindea cele mai de preţ odoare­ale neamului lor. . când de  suveran dispreţ. aşa cum ieşiseră din mâna  meşterilor care le făuriseră.   — Se pune bine cu noua stăpânire. Tot de indignare îi fâlfâiau şi guşile. câini de stână care­şi dădeau viaţa ca să  scape turma. în toată frumuseţea lor. nici n­o mai primeau la Roma! Le puţea  şi­o trimiteau înapoi. când muncile obişnuite îi făcură pe daci să­şi mai mute  gândul de la copilandrul pe care.   Şi dacă pe lespedea frântă pomelnicul vostru s'a şters de vremi şi de­al  gloatelor mers. Printre ei.   Al. DAVILLA. nu­l mai păştea nici o  primejdie. cu mintea lui subţire. dar ca să­l audă toată lumea:   — Dacă­i stricau încuietoarea. unii ştiau foarte bine ce­l îndemnase pe Porsilo să deschidă­ncuietoarea: dorinţa de­a nu vedea izbită şi stricată  atâta frumuseţe. de­atunci încolo. Culesu­l­a doina… Şi­l cântă bătrânilor codri pletoşi ce  scutură'n orice dumbravă un freamăt de­a morţilor slavă…   Ne­aducem aminte. Se lăsase demult păgubaş să  mai îndrepte reaua­credinţă şi slăbiciunea de minte. ele se  cădea s­ajungă întregi. 1902)   Peste câteva zile. Balada strămoşilor (Isvorul­de­Sus.  Ne­aducem aminte. cu toată indignarea de care era în stare şi care­i  făcea glasul dogit să tremure.   — Eu am fost silit. De la lupi aveau numai temeritatea. ponegrirea care.   — Şi poate domnia­ta nu te­ai pus bine cu vechea stăpânire. care făcu  pe toată lumea să ridice capul. se­ amestecă şi Druxilis în vorbă. de obicei oamenii îi adaugă cearta.   Porsilo nu se dezvinovăţea în nici un fel. Ei nu fuseseră haită de lupi scoşi de  foame din codru. Tantinis zisese ca pentru sine. plini când de trufie. strămoşi. alăturându­se  la urâciunile sorţii. Acei străini de la Roma – cărora n­avea să le calce  niciodată piciorul în Dacia şi cărora nu le călcase pe când Dacia era a lor. se­ntreba Porsilo. ci unul  care luptase fiindcă avusese ce pierde. strămoşi.

 de oameni care­aveau să prindă  cheag şi care­aveau s­o ducă mai mult decât mulţumitor. se­ntoarse cu spatele către toţi. că şi noi ştim să facem lucru de preţ. se­auzi un glas.   — De­mprejurări. individual. care vrusese. om de omenie. Părea să fie­al unui bărbat între două  vârste. Cine­ar fi văzut din afară condiţiile de curăţenie şi hrana asigurate  învinşilor ar fi crezut pe drept cuvânt că Roma îi cucerise ca să le crească  bunăstarea şi mulţumirea. dându­se bine pe  . nu mai spunea nimic.  Numai!   În tot acest timp. Omul îşi răspunse tot el:   — O căpetenie. ca să tragă  bine la jug. că doară nu om de rând. care­şi tot da cu palma peste cioareci. a vrut doar să nu fie stricată mândreţe de lucru. Parianeu asculta cu urechile ciulite. să moară primul. fostă  căpetenie. Că acela de unde să ştie el  tainele ălor mari? Omul de rând e bun numai de scos în faţă. nu era totul pierdut.  De ce ponegriţi un om care n­a ucis.   — Şi dacă ăla n­a trădat. trebuie adăpat. dintr­un ungher. Cetatea era lămurită de mult că boul. cu gândul să nu  scape vorbă cu păcat. îmi pare rău  că aşa stau lucrurile.   — A! făcu Daro şi dădu a pagubă din mână.  bine­nţeles. Parianeu începuse­a  trage nădejde că. se  făcuse­aproape la fel de burduhănos ca­nainte de război. de parc­ar fi vrut să­i scuture de  purici.  nemaiaflându­şi locul de cât era de jignit. n­a prădat.   — Oameni buni. Porsilo acesta. ca toţi învinşii. în timp ce Druxilis. pe nume Daro. Din  cuvintele schimbate. Romanii îi hrăneau bine pe învinşii care munceau. nici un  cuvânt care să fi putu fi interpretat în vreun fel.  — Silit de cine? vru să afle omul de mai­nainte. Din momentul  când pricepuse că soarta Daciei era pecetluită.  să vadă străinii că şi la noi sunt oameni. fârtate. gândind. Avea un spate pe care puteai întinde masa de oaspeţi şi­un pântec pe potrivă. zise Daro şi dădu a  pagubă din cap. că nu trăieşte nimeni zilele altuia. Nici o­ndoială nu­i tulbura  convingerea că urma să se ridice­o lume nouă. cu împăratul romanilor. Deşi muncea din greu.   — Uiţi. după înfrângere.   Parianeu pricepuse că din partea neamului său nu mai avea ce s­aştepte. nici n­are pentru cine s­agonisească şi să chivernisească?   — Au murit mândreţe de bărbaţi şi ghiujii trăiesc! Niciodată nu ia  moartea pe cine trebui'. astfel că­şi ciulea mereu urechea şi­şi îndrepta gândul spre romani. Vorbea numai atât cât să fie­ nţeles şi numai când era nevoie. să­l tragă de limbă în privinţa tezaurului. ştiind că mare lucru n­aveai de aşteptat de la nişte  gloabe.   În marşul lor de cucerire a lumii îşi păstrau mereu deviza: maximum de  eficienţă. hrănit şi ţinut în curăţenie. cred eu. dar se opri. ălălalt n­a trădat. ridicându­se­n picioare de  pe patul lui aflat într­un colţ al barăcii. cum de­au dat ăştia peste  comoara adunată din sudoarea noastră? se­auzi de undeva.  întrebarea. le spuse bătrânul Dromihete. n­a pârât şi care.   Lui Dromihete îi veni să strige: „Bicilis!”.

 care ştiuseră cu toţii să tragă folos de pe urma­ nchinării. în timp ce oamenii luau de la magazie lopeţi. la sfârşitul lucrului trebuiau să fie tot atâtea câte ieşiseră dimineaţa din magazie. într­ o viaţă adevărată. şi nimic n­o s­o­ndrepte. Nu se ştia – un fel de­a  spune. Chebrisis se uita uimit şi­ndurerat  la fiecare om în parte.lângă romani. se bănuiau. n­ar fi trecut noaptea. Mirosind că acolo era loc de căpătuială. a sării şi­a altor asemenea. însă această prefacere îi  punea o lespede peste suflet. spre Dacia  pornea să­şi facă drum o mulţime de lume de felurite neamuri. Venind să­şi ia . ca şi când peste cuvintele de cu  seară. atât de firească fiecărei vietăţi.  Sufletele oamenilor erau într­o permanentă coborâre. târnăcoape. nu se ştia de unde. Faptul  de­a fi ajuns din căpetenie om de rând. potolită cu puţin înaintea  rondului de noapte al legionarilor de pază. se iveau  pârele. Începea să­i piară teama de necunoscut. Porsilo. Nu­i lua­n  seamă şi nu te­ntrista. fiule. Se şi iviseră unii de­un neam cu ei. Chebrisis nu­i învinuia. dorinţa de­a trăi. mistrii – fiecare după munca pe care­o avea de făcut – folosindu­se de  zgomotul nelipsit unui asemenea moment. teama care­l leagă pe  om atât de strâns de viaţă. spre durată şi ascunde într­un  ungher de taină fiorul veşniciei. nici romanii. se­ndreaptă spre înălţimi. Porsilo se­apropie de bătrânul  Dromihete. În fiecare zi. îşi scotea capul guduratul pe lângă paznici pentru mărunte avantaje.   Cât timp durase sfada în baraca dacilor. Oameni care­şi  încercaseră norocul pe te­miri­unde.   De dimineaţă. Se pândeau unii pe alţii. ca un polonic mai mult la mâncare sau ca trecerea la o muncă mai uşoară.   — Moşule. din baracă. scurtarea privirii care. ai să vezi mulţi proşti şi mulţi ticăloşi în viaţa ta. Oamenii prindeau să se poarte ca şi când  fiecare zi le­ar fi fost ultima.   Porsilo se mai uită o dată cu jale în ochii albaştri şi fără vârstă ai  bătrânului şi se depărta de­a­ndărătelea. dar de care se foloseau şi unii. şi alţii mai mărunţei. se­năbuşea în sufletul lui. răspunzător de uneltele care. îi şopti bătrânului. Vezi­ţi de drumul tău. şi alţii.   — Oare aşa să fi fost totdeauna lumea?   — Aşa. se poate oare atâta ne­nţelegere şi­atâta rea­voinţă din partea  fraţilor tăi?   — Fiule. cu pas de câine bătut. Oameni în care n­aveau încredere nici dacii. de­a­şi fi pierdut avutul nu­l întrista pe  Chebrisis nici pe departe cât îl întrista schimbarea pe care înfrângerea o  adusese­n sufletele oamenilor. cea pe care le­o aduce  totdeauna cu sine reducerea vieţii la supravieţuire.  casmale. fără să­l afle. Erau căpetenii care se­nchinaseră romanilor încă de pe vremea lui  Domiţian. poposeau cu speranţe­nnoite în proaspăta provincie romană.   Cu fiecare zi. deznădejdea îi mai cotropea o bucată de  suflet: „Se­ntinde­n mine­amărăciunea cum se­ntind romanii­n lume”. ajungând până la  concesionarea fâneţelor. care şi  umblau să facă negustorii mai mari şi mai mărunte. precum şi de­ndeplinirea tainului  de muncă zilnică hotărâtă de romani.

 se afla Servandus. gândurile se chitesc în straturi subţiri şi­afânate.   — La ce bun?   — Ca să duci viaţa mai departe. Era o lumină blândă şi­un  aer mângâietor de toamnă lungă şi caldă. iar cum timpul  nu putea fi prevăzut. ca pe vremea când erau  fiare de codru şi nu ştiau de vorba şi de ocrotirea omului. nici recolta anului următor. chiar şi cei rămaşi prea  nevârstnici orfani ca să fi ştiut ce­nsemna o mamă. Aceştia nu erau deloc  întristaţi că o zi aveau să­şi atârne tăbliţele în rastel. El n­avea să­i mai  slăbească o clipă din ochi câte zile­aveau să mai ducă­mpreună şi­avea să­i  pârască şi pentru­o privire pe cei neascultători. până şi copiii şi bătrânii – la adunat vreascuri şi ciuperci pentru iarnă. Învăţase în mulţii lui ani să recunoască ochii care­ ncepeau să­şi arunce privirea dincolo.   În ziua hotărâtă pentru suprimarea câinilor.  se sălbăticeau şi se dedau la fel de fel de prădăciuni. cel puţin la  romani.  neatinsă de prăpăd. când. . ne­ntrecut în aruncarea laţului şi­n  sugrumarea pe loc a animalului prins. sub lumina cernută de frunze. se­adunau în haite. Nesupunerea la ordin şi urmările ei  nu­nsemnau nimic faţă de duşmănia lui Servandus. garda le făcu semn de plecare. Chebrisis întârzie lângă Dromihete. trebuie. căpetenia grupului de speculatores.   Spre asfinţit. rămaşi pe lângă vreo casă mai norocoasă. În fruntea celor care­aveau să curăţe locul de câini  sălbăticiţi. auxiliari. Ei trebuiau să aibă mereu în vedere gurile de hrănit: legiuni. îl făcu  pe bătrân să se­nfioare. şi. toată lumea fusese scoasă la muncă. prin urmare. Hrana trebuia  bine socotită. dar şi de cei nesălbăticiţi. Magister n­avea să­i înveţe nimic pe micuţi. într­o­nţelegere şi într­un drag de viaţă de care­atât de mult simte omul nevoie.   Privirea lui Chebrisis.   Câinii rămaşi fără adăpost şi fără stăpân. făcându­se c­a scăpat ceva pe  jos. cărora legile războiului. când printre­nvinşi erau guri de hrănit. primindu­şi porţia din mâinile Despei şi din cele­ale Astei.  În acea zi. deci nu erau luaţi  pe neaşteptate şi puşi în faţa unei situaţii căreia să­i afle soluţia. Prânzul îl mâncaseră cu  toţii­n pădure. departe de  zgomotul aşezărilor omeneşti. se­nrăiau.  subofiţeri însărcinaţi cu supravegherea şi cu aplicarea pedepselor – câţiva  legionari refuzară să ucidă câini. nu­ncăpea  milă pentru guri de animale care n­aduceau folos. În sufletele şi pe chipurile oamenilor  se­aşternuse o linişte şi­o seninătate care urmează de­atâtea ori unei zile  petrecute printre copaci. Războiul pricinuise pagube mult peste aşteptări. în pagubă: bătrâni şi copii. îndrăznind să spună că nu fuseseră­nrolaţi în  armata romană pentru asemenea treburi. nu mai pot trăi aşa.   — Fiule. Riscând zile de carceră şi chiar pedepse  corporale – administrate tot de Servandus. limpede şi trecută dincolo de pragul durerii.   — Tocmai asta nu mai vreau.  Despa şi Asta pe care le socoteau un fel de mame. învinşi. Nu era pentru prima  oară când romanii se­ntâlneau cu haite de câini sălbăticiţi. le garantau viaţa.târnăcopul.   — Moşule. fiindcă numai aşa se mai poate.

 lungi până­n pământ. Deodată. Jupuitorii se opriseră din lucru şi se uitau plini de curiozitate la fata care­ nnebunise. se repezi la grămada de crini nejupuiţi şi­ncepu să­i  azvârle­n dreapta şi­n stânga.   Servandus se oprise la un moment dat şi el din lucru. de animal tânăr. căruia din patru mişcări  rotunde îi desprinse pielea de picioare. convoiul lor. Lupei zăcea. ochii stăteau să­i sară  din orbite. chircit. ca şi calul  care dă bot în bot cu­o sălbăticiune. în care se­aruncau câinii jupuiţi. mărunt. Făcu o remarcă obscenă. şi­şi duseră mâinile la gură.   Ţinându­l pe Lupei în braţe ca pe­un odor pe care l­ar fi­nfăţişat  netulburatelor zeităţi domnitoare peste eternitate.  terminate cu doi călţuni cenuşii.   În timp ce vorbea. pentru o zi. surată. oamenii se repeziră să vadă despre ce e vorba.  La marginea pădurii. aşa cum o prinsese priveliştea  nemaivăzută. Femeile din frunte se opriră deodată. Asta se­ndreptă spre pădure. când o văzură cum îl apucă.   — Eu. i­o trase­ ntreagă. Ca apucată de nebunie arunca animalele  moarte fără să se uite că­i izbea peste picioare pe hingheri.   Asta recunoscuse­n movila de câini picioarele dindărăt ale lui Lupei.  se ridică în picioare şi­şi muşcă mâna stângă. rânji. din care le ieşeau doar  mâinile. se poticni. ce. cu­o singură mişcare. legionarii aceia –  transformaţi de vitregiile războiului. un ghemotoc  printre câinii mari prinşi în timp ce fugeau. în care se aruncau pieile la dubit. O dată se opri. iar sudoarea­i curgea şiroaie şi­i uda piepţii cămăşii. Din  spatele convoiului. Nimeni dintre  cei de faţă nu mai văzuse­aşa ceva de când era pe lume. căruia­i umblau mâinile cu­o  repeziciune de parcă toată viaţa n­ar fi făcut altceva decât să jupoaie câini.   Asta rămase un timp cu mâinile­n aer. jupuiau fiecare câte­un câine atârnat pe­o targa de lemn sprijinită de  câte un copac. după cum arătau picioarele întinse. plină cu var stins. Icnea scurt şi­ azvârlea mereu animalele moarte. răspunse Magister şi porni cu pasul lui mare în urma Astei. pe cât se părea. alta. . La  doi paşi de picioarele lui Servandus se aflau două gropi: una. scuipă  printre dinţi şi se­ntoarse la câinele­ntins la jupuit. îl întinse unui copil care­şi ascunse capul în poala  unei femei.   — Cine se duce după ea? întrebă cu voce scăzută şeful pazei.   — Ei. în care din când în când se­auzea câte  o vorbă domoală. scoase cu o mişcare iute un ochi de câine în vârful  cuţitului şi strigând „Uă!”. Zece bărbaţi îmbrăcaţi  în nişte pelerine de pânză cerată. Cu ochii holbaţi şi cu limba  scoasă. ca pe­un copil. Se­nroşise de efort.   Doar când o văzură cum se­apleacă şi ridică fărâma de câine cu părul  încă pufos. se răsti Servandus către unul  dintre legionarii care­nsoţeau convoiul. ca pe­o cămaşă.   — Spune­le ăstora să­şi vadă de drum. de sub cap şi de subt  picioare. în jupuitori de câini – îşi  dădură seama că femeia din faţa lor nu era nebună. Unul dintre ei era Servandus. se uita cu­o privire pofticioasă la trupul aplecat al fetei. aşa cum îl găsise laţul. apoi. cu grijă să nu­i tulbure somnul. te­a pişcat strechea? se răsti Servandus la ea.

 de esenţe trainice. se uită lung la el.   Bărbaţii munceau de dimineaţă până la apus. îl apleca încet spre  interiorul gropii.   Magister stătea rezemat de­un copac şi se uita la fată cu ochii­ntunecaţi. îi jupuiau şi­i  stivuiau. după ce mai întâi îi bătea bine soarele încât. dar fata se lăsă moale­alături. prevestind că plantele  şi unele vietăţi se pregăteau de somnul de peste iarnă. îşi luă  pumnalul. îl puse pe Lupei  deasupra. Magister îşi scoase  pumnalul de la brâu şi se­apucă să sape. zilele senine.   Parte dintre oameni lucrau la cuptoare de cărămizi. îi doborau. gata să plece. îşi şterse pe furiş lacrimile. uşor ca o părere. Toamna era neaşteptat de caldă. se ridică. în momentul când o  văzu pe fată­n picioare. iar pământul îl scotea cu­o bucată de scoarţă de copac.   „Nici cetăţile noastre n­ar fi avut. i­o întinse ca să­i ajute  să se ridice şi porniră unul lângă altul. pe urmă îl aşeză pe stratul de muşchi. astfel uscaţi. îl curăţă de pământ. începu să plângă. Se­apropie  încet de fată. fuseseră lăsaţi să se­aşeze femeile şi  . alegeau copaci cu trunchiul  drept. Înfigea pumnalul cu­o singură lovitură.   „Ce­o fi­o sufletul amărâtei ăsteia?”. se părea că n­aveau moarte. cu­o întrerupere de­o oră  pentru masa de prânz şi cu alte câteva opriri mai scurte. Se depărtă şi smulse câteva flori. se lăsă şi el  moale lângă un copac şi.   Unii dintre prizonieri mergeau în pădure. buni pentru construcţii. se­apucă de genunchi  cu mâinile şi­şi sprijini bărbia peste ei. În casele rămase­n picioare. îi puse­o mână pe umăr. spre a­nfige temeinic în pământ şi­n mintea  oamenilor semnul victoriei. cărămizi după  modelul învingătorului.   Viaţa îşi urma cursul. gândeau  mulţi dintre daci. Istoviţi de muncă. îl vârî în teacă. Asta adună frunze şi le­aşeză una câte una pe fundul gropii. după ce­l privi lung printre lacrimi. Se uita lung la căţelul făcut colac. ca­n toiul verii.  şi le­nfipse în stratul de muşchi. prizonierii aflau totuşi timp să se  gândească la soarta lor viitoare. îl înfăşură şi­l aşeză în  groapă. datorită felului cum erau făcute şi  datorită materialului de legătură dintre ele.  printr­o pâclă de­amărăciune. Asta îi luă pumnalul din mână şi  săpă ea groapa.  Îşi scoase şorţul din faţă. Îi punea pe gânduri faptul că erau ţinuţi toţi  laolaltă. doar dimineţile şi serile târzii – mai răcoroase. se­ntrebă Magister. Într­un târziu.  Fata se oprise într­un loc umbros. dar învăţaţi cu greul încă de pe vremea când erau stăpâni pe mult­puţinul lor avut. îl netezi cu mâna. dacă soarta ar fi vrut altfel”.  Groapa era gata. cu rădăcină cu tot.   Cărau pietrele vechii Cetăţi undeva unde era de bănuit că­nvingătorul  avea să­ntemeieze o nouă aşezare. cărămizi care. fără să ştie dacă numai pentru cele­ntâmplate­atunci. cu ochii­n pământ. n­aveau să  prindă mucigai. după care  acoperi locul cu muşchi. îşi strânse cuviincios  genunchii şi­şi acoperi pulpele pân' la opinci cu cămaşa. Bătători pământul cu mâinile şi cu­o bucată de lemn. îl întinse pe jos. unde pământul era mai moale. în timp ce­aşezau în tipare sau în cuptoare cărămizile­acelea  făcute să pună prinsoare cu veşnicia. Cu­ amândouă mâinile începu să scobească pământul. Se­ndreptă. apoi.

 îşi coborî  picioarele pe podea şi­l privi întrebător pe Chebrisis.   Bătrânul tăcea. dar el nu se  clintise dintre bărbaţi – se­apropia şi­l întreba cu glas tainic: „Moşule. chibzuindu­se cum se pricepea fiecare.   — A!   — Cred c­au să ne ducă. Bănuielile oamenilor erau bănuielile sale. la şchiopi. la orbi. că n­avea să­i părăsească oamenii cât avea să ţină suflet în el.  încercând să­şi facă adăpost din fiecare­acoperiş rezemat pe patru stâlpi. pentru mine asta nu mai e viaţă. viaţa  era ca şi terminată. „Crezi c­am putea face cumva?”. Câte unul se­apropia de Dromihete –  căruia i se­ngăduise a locui pe undeva cu femeile şi cu copiii. Dromihete îl recunoscu pe Chebrisis. Omul pleca de lângă Dromihete. Dromihete nu răspundea. la ciungi. Decebal.  acolo unde zvonul vieţii omeneşti înceta. vă prind şi vă omoară!”. iar dacă nu l­ar fi jurat nepotu­său. Mergea­n vârful picioarelor. Dromihete stătea cu ochii deschişi. Gândeşte­te la surzi şi la muţi. cu gândul la viaţa mult mai cuprinzătoare decât zbuciumul omenesc  dintre prima şi ultima suflare. în sufletul prizonierilor se­adâncea presimţirea că mult  nu mai aveau să stea prin locurile lor. eu am fost dus la Roma. „Fiule.   — Moş Dromihete.   — De ce?   — Nu mai vreau. Îmi spune inima. „Dacă­ ncercaţi să fugiţi. Nici  un învingător nu putea ţine­nvinşii la nesfârşit ca pe vite­n ţarc. s­ar fi dus de mult în munţi. unde omul rămânea faţă­n faţă cu  sine.   — Cine poate şti!   — Nu ne­or duce pe toţi. Chebrisis se­aplecă la urechea bătrânului. dar pe unii tot ne duc. aşa nu mai pot trăi.   — Moşule. dregând. . crezi c­ au să ne ducă?”. iartă­mă că­ţi împovărez sufletul cu spaimele care mă  bântuie. în timp ce­i punea o mână  pe braţ pentru a­l linişti.   — Chebrisis. nici de la bătrân nu aflase răspuns  să­l mulţumească. „Cu ăi duşi de la bun­început e limpede. târât în triumful împăratului  de­atunci şi vândut sclav…”. Nu se lipea somnul de  el în ultima vreme. Pentru el. Se ridică în capul oaselor. Fără să  vorbească unii cu alţii.   Bătrânul văzu o umbră apropiindu­se. Da' cu  noi?”. cu  ochii­n pământ.   „La ce i­ar folosi lui Chebrisis să­i împărtăşească presimţiri pe care nu le­ ar fi avut?”.copiii.   — Moşule. De­abia când omul se lăsă pe marginea patului. ne­ar fi mai uşor să judecăm viaţa.   — Dac­am şti de ce venim pe pământ. cu  mâna la gură – semn al tăcerii. lipind. unora le este hărăzită umilinţa de când se nasc şi până  mor.   — De ce crezi asta?   — Cântă întruna cucuvelele şi urlă câinii – câţi au mai rămas şi n­au luat drumul codrului sau al pieilor dubite. cârpind. cu­amărăciune­n suflet.   Într­o noapte.

 Îl înţeleg tot mai mult  pe Decebal.  măcar în afara omului dacă nu şi­n sufletul lui. fiecare fiinţă are. viaţa înfrânţilor şi­a învingătorilor intrase pe drumul liniştii. trecerea de la viaţă la  moarte. cred.   — Viaţa e mai presus de părerea noastră despre ea.   — Ba da: să te smereşti.   — Fiule.   Chebrisis se­aplecă din nou spre urechea bătrânului:   — Bicilis să le fi spus romanilor de comoară?   — Cine ştie?   — Eu aşa cred. Părerea mea  despre viaţă nu se mai potriveşte cu viaţa pe care­o duc. sufletul meu nu se poate înălţa peste zidurile  temniţei.   — Moşule.  — Oricât m­aş gândi. când  totul era în clocot. Stând amândoi cu mâinile rezemate de  marginea patului. Dacă nu izbuteşti să ridici gândul vieţii în suflet mai  presus de viaţa din afară. în afara şi înăuntrul oamenilor. Fiindcă în forfota­nfrângerii. vai şi­amar de tine!   — Nu pot. într­o mulţime care oricum părea sortită pieirii. Moşneagul tăcea.   — Moşule.   Acum. n­am tărie şi poate nepăsare cât ar trebui pentru  asemenea viaţă care pe mine nu mă poate­nvăţa nimic. se uitau la dâra de lumină a lunei.   Nu­şi mai şuşoteau la ureche. dar nu plecă.   — Dac­aş putea! Moşule. Atât. pentru cel nemulţumit viaţa e temniţă grea. între o fereastră a barăcii şi uşă. dă­mi… Te rog ca pe zei…   — Ce?   — Ştii prea bine.   Lui Dromihete i­ar fi fost mai uşor să­i dea acei lucru când i­l ceruse  prima oară. o părere despre viaţă. că nici nu mai  ştiu de casă. .   — Crezi că legionarii ăştia.   Dromihete bănuia de ce venise la el Chebrisis să­i strice somnul în miez  de noapte. viaţa ca pirul.   Chebrisis se ridică în picioare. şopti Dromihete cu blândeţe părintească. moşule. Dar abia acum îl înţeleg. Părerea e ca floarea de grădină.   — De ce hotărăşti tu pentru altul?   — Moşule. Ţi­am mai cerut o dată.   — Ţi­a fost drag Decebal?   — Nu. era mai firească.   Chebrisis se lăsă în genunchi şi­şi împreună mâinile. Bănuia. plecaţi o viaţă de la casele lor. nu poate­nfrânge nemulţumirea. la nimic nu­mi ajută. crezi că ei sunt mai liberi decât noi?   — Moşule. Dă­mi pentru  şapte suflete. Se uita în ochii bătrânului  de parc­ar fi vrut să­i străpungă. dac­ar fi dormit. când nu se puteau alege apele. te rog. pentru mine părerea mea despre viaţă e mai grea şi mai  însemnată decât viaţa. dar tăcea încăpăţânat. Avem de ales între ea şi părere. care se prelingea pe  podea.

 i se păru că i se ia o  pâclă din faţa ochilor: înţelese şi nu mai judecă.   — Moş Dromihete. câte­un oftat din adâncul  sufletului. înălţând  luminile deasupra capului şi încercând să străpungă din ochi frunzişul galben  al copacilor.   Îi căutară cu torţe până către dimineaţă. Deşi în sinea lor nu se simţeau cu  nimic vinovaţi de lipsa celor pe care­i strigau de zor.   — Mâine îţi dau. pentru a nu  se mai pierde vremea cu­mpărţitul mâncării de la cazan.  deoarece ştiau că moale n­avea să le fie. ea nu mai mâncase. a doua zi. Resemnaţi. dându­li­se de la plecare hrană rece. cinci prizonieri şi doi legionari din pază nu se mai întoarseră seara la  numărătoare. zilele micşorându­se. se văzuse că prizonierii erau tineri până prin douăzeci şi  .   Stătu în picioare.   Din zori şi până­n seară. despre care nu se putea spune dacă de bunăvoie şi­n bună­nţelegere  cu cei dintâi îşi luaseră valea sau îi însoţiseră forţat. să nu ţâşnească nici o  sclipire în afară. puşi – în cel mai fericit caz – la carceră. ca şi când viaţa şi­ar fi pierdut toate tainele. măcar după liliacul înflorit a doua  oară.   Chebrisis nu afla cale de­mpăcare cu­nchisoarea sufletului.   Chebrisis îi puse­o mână pe genunchi. apoi luaţi de fiori pe şira spinării. nu mai  vorbise. câte­un geamăt. dat fiind că răsculaţii şi nemulţumiţii nu se  terminau niciodată pe cuprinsul marelui imperiu.  Moşul tăcea iară. de neşters şi de ne­nlocuit: Amalusta pe patul de zăcere de sub nuc. aveau să fie aspru certaţi  pentru neatenţie. aşteptând ca bătrânul să deschidă ochii. bărbaţii în putere erau  scoşi la pădure sau la piatră. una  stăruia. ale cărui  aripi erau frânte.   Chebrisis lăsă ochii­n pământ… Bătrânul Dromihete coborî pleoapele. Dromihete. strigaţi întruna  de camarazii lor – nedumeriţi mai întâi. să­l judece şi să­l abată de la o hotărâre?  Deodată.  Când ştiuse că n­avea să mai poată umbla.   Chebrisis se ridică încetinel. Nu aflase cale de­mpăcare cu­nchisoarea trupului neputincios.   Ce drept avea el.   Chebrisis lăsă capul în jos şi­şi duse dreapta la inimă. privi cu­amărăciune paturile suprapuse din  care pornea câte­un sforăit.   Chebrisis se­ndoi până la gura bătrânului. în lung şi­n lat.  pentru ca din comoara amintirilor. dacă nu chiar trimişi  în linia­întâi pe te­miri unde. Dar să nu­i dai cui nu vrea sau fără ca acela să ştie.   Din şirul de amintiri care trecuse pe subt pleoapele lui Dromihete. adânc îngropată. romanii  raportară împăratului fuga celor cinci prizonieri şi dispariţia celor doi legionari  de pază. Pădurea şi valea răsunară de numele romanilor. domnia­ta ai fost vreodată mulţumit?   — Numai când am iubit. Într­una din aceste  zile de toamnă care făgăduia să fie lungă.   Dromihete­i făcu semn cu mâna. Cercetându­se cine erau  cei şapte dispăruţi. Nici urmă de cei şapte dispăruţi.

 Toată paza din momentul fugii fusese pedepsită. Era sigur că cei doi legionari o făcuseră­n înţelegere cu cei cinci daci: singuri nu s­ar fi­ ncumetat ei să rişte.   Împăratul îi făcu semn să treacă la locul lui. după ce mai  întâi i­ar fi chinuit cu­ncetul. de vreme ce erau stăpânii lumii. Nu putea fi ignorată. ca să­i piară oricui cheful de fugă. siliţi sau de bună­voie. din rândul armatei  romane. aveau s­o capete. în asemenea caz. care se străduia să ţină cumpăna dreptăţii prin  părţile Asiei Minor.cinci de ani. Dacilor trebuia să li se dea o  pildă pe care s­o pomenească neam de neamul lor.   — Cum care? Fugarii! strigă Druxilis. mai strânşi cu uşa. Cercetările avuseseră  . să se poată stabili coloni prin cine­ştie­ce Dacie. cu­ndepărtata perspectivă ca. care­l primi în speranţa că Druxilis avea  să­i dezvăluie ceva în legătură cu fugarii. tineri de­ asemenea şi fără neamuri în rândul armatelor din Dacia. cel mai revoltat şi paraponisit fiind Druxilis. cei  mai deştepţi şi mai în stare de fapte mari.   Câţiva – un grup restrâns – din rândul dacilor erau revoltaţi şi  paraponisiţi pe fugari.   Nimeni nu ştia sau nu voia să spună nimic. Dacă fuga celor doi legionari nu l­ar fi indispus din cale­afară.  Dacă fugarii ar fi fost prinşi. aşa că Servandus şi  cei din centuria de pedeapsă avuseseră de lucru. mulţi se bucurară în sinea lor de curajul oamenilor  fugiţi şi­n acelaşi timp îi invidiau dacă n­aveau să fie prinşi. vorbele astea i­ar fi stârnit râsul. deoarece resemnarea prea grabnică. scăpând de ani grei de lupte  prin cele patru zări ale lumii. copilandri aproape.   Prizonierii fură luaţi la­ntrebări mai cu binele. în cazul când moartea i­ar fi ocolit. Expediţia. deşi inutilă. necunoscând drumurile. Se simţi dator  să ceară să fie­nfăţişat Împăratului.   — Care? întrebă Împăratul cu o voce lugubră. era necesară. dreapta lege a ochiului pentru  ochi.   Zadarnic.   Printre prizonieri. dar căutatul nu  trebuia abandonat. după ce o vreme rămase cu gura  căscată şi cu guşa tremurând. mai grav. care socotea fapta acelora ca pe ceva­ndreptat împotriva lui şi­a altor oameni cuminţi care  aşteptau potolirea lucrurilor şi clipa când aveau să lucreze pentru romani. a dintelui pentru dinte. prin urmare. care­aveau să se spioneze şi să se bănuiască şi mai mult unii pe alţii. Punerea  prizonierilor la regim de carceră n­ar fi folosit la nimic. iar legionarii. ar fi  făcut şi pe alţii din rândul prizonierilor şi. Şi printre romani  erau mulţi care oftau cu nostalgie după libertatea pe care camarazii lor de  arme. ajunşi veterani. doi tineri. Împăratul ştia că n­aveau să fie prinşi.   — Înălţime. Singura măsură eficientă era triplarea pazei. fără familie­n rândul celor rămaşi. Călăreţi fură trimişi a doua zi în  căutarea fugarilor. eu şi oamenii de bine i­am ucide cu mâna noastră pe  răufăcătorii ăştia. Druxilis cu mâna lui i­ar fi omorât. Romanii învăţaseră câte ceva de la toate popoarele peste care se  duseseră. După cercetări prealabile.  fură aleşi pentru a ispăşi vina celor de­un neam cu ei. Doi daci aveau să plătească  pentru ei. să­şi caute libertatea. în special în ceea ce­i  privea pe romani. Ar fi­ncetinit doar ritmul muncii.

 de parcă vestea cruntă le­ar fi fost adusă  prin văz şi nu prin auz. Condamnaţii aveau să fie răstigniţi cu capul în jos. apoi.   Hadrian.   De pe podium. printre lacrimi. nu te înjosi!”. Fiii. Luând­o cu un pas înaintea legionarilor. Erau momente când se gândea că nici chiar ipotetica domnie  asupra lumii nu merita anumite spectacole. Şi mai spune că morţii vor fi îngropaţi  de armată.   Tulnicul Despei se multiplicase­n mintea Împăratului. Unul  dintre condamnaţi era fiul cel mai mare al lui Chebrisis. împăratul  anunţase condamnarea celor doi. înţepeniră. oameni în toată firea şi unii bătând spre bătrâneţe – cei mai mulţi  rămăseseră singuri pe lume.menirea de­a­ndrepta lovitura acolo unde avea să doară mai rău. nimănui. Scaurianus fixa depărtările fără să  clipească. Ce le mai păsa dac­aveau să­i omoare şi pe ei? Împăratul făcu semn  legionarilor să­i lase­n pace. Daro se izbi cu palma peste frunte. în puţine cuvinte. în scopuri disciplinare. Daro şi fiii lui fură dintr­un pas lângă cei  doi tineri.   — Femeie. la un pas în urma unchiului său imperial. Se duseră apoi şi se­aşezară fiecare pe crucea lui. Doi îl apucară de mâini pe  feciorul lui Chebrisis. ca şi histrionii când îşi jucau rolul.  spre a­şi lua rămas bun.   — Spune­le străinilor pe limba lor. pe nume Daro. Printre­nvinşi – tineri. se uita la toată  lumea şi la nimeni. Dar lui nu i se ceruse nici formal  părerea cu privire la crucificarea celor doi daci.   Dacă legionarilor le părea rău după doi nevinovaţi. Groaza trebuia să intre adânc în oasele oamenilor. Cei doi meniţi să ispăşească trebuiau să aibă  familie şi. numeroasă.   Oamenii ascultau cu capul în pământ. Aici îi căutară din ochi pe­ai lor. holbând ochii. şopti traducătorul. îngenuncheară. se­ ndreptară spre locul unde­i aşteptau crucile. care.  aşteptând să fie legaţi şi înălţaţi. dacă se putea. . din mijlocul castrului. strângea şi desfăcea  mereu pumnii. Nu vreau s­aud lălăieli şi nici instrumente. El se uită mai întâi la cei patru feciori câţi îi mai  rămâneau. celălalt – fiul unui om  de rând. la cel pe care­l pierdea.   Patru legionari se­apropiară de condamnaţi. după cum. trei câţi îi mai  rămâneau. Se­nclinară spre cele patru zări. doi – pe feciorul lui Daro. aşa cum îi pedepseau romanii pe răzvrătiţi. de altfel.  sărutară pământul. nevasta şi copiii lor.   Chebrisis. Tinerii se scuturară şi le  dădură mâinile la o parte. n­aveau decât să­i  păzească pe prizonieri şi să se păzească­ntre ei. o femeie se smulse  din rândul femeilor şi dădu să fugă spre podiumul imperial. ca durerea să nu se stingă o dată cu­ ngroparea mortului. Un glas poruncitor  de bărbat o opri:   — Femeie.   Când doi legionari puseră mâna pe fiul lui Chebrisis. nu te înjosi!   Era glasul lui Chebrisis. Îşi dădea seama că scena la care­asista nu era de natură să­i  uşureze eventuala guvernare a noii provincii. Doar cei doi tineri cu părul ca o  perie – căci li se­aplicase tunsoarea cuceritorilor – îl priveau drept în faţă pe  împăratul învingător.

 prea fac pe grozavii. Ei îi aminteau lui Maximus ochii deschişi ai Regelui barbar. pentru a nu stârni curiozitatea celorlalţi oameni din pază. prin ce  miracol nu se ştia. Tiberius Claudius Maximus. spuse din nou:   — Nu­ţi fie teamă dragul tatei. privind când pe unul din băieţi. . dragul tatei! Trece şi asta. nu­ţi fie teamă…   Vorbele curgeau una după alta fără oprire. nici măcar un suspin din cele două  guri întredeschise. Nu  se­auzea nici un geamăt. se­apropie de Maximus:   — Ce­ar fi să­i gâdil cu suliţa să guiţe niţel.   Servandus. îi tăiase capul şi  mâna.   — Mergeţi cu bine. copiii mei.   — Să­i spui zeului despre noi. că prea tac ca peştele­n  baltă. să­i spui cum am ajuns şi că  abia aşteptăm s­ajungem la el. nu­ţi fie teamă. cu ochii deschişi care  vedeau acum lumea răsturnată. Ochii lor deschişi nu clipeau deloc şi.   Nevasta lui Chebrisis amuţise. în pază şi el. începu Chebrisis să spună cu mare grabă şi cu  voce tare.   — Treci la locul tău şi să nu te mai aud. Maximus ciuli urechea. femeie. Nu­ţi fie teamă!   Moş Dromihete se­apropie de condamnaţi în momentul când le legau  picioarele. dădură din umeri şi ridicară  crucile. Cu gura căscată şi cu suflarea oprită se  uita la copilul ei răstignit.   Neamurile răstigniţilor se­aşezară pe jos în jurul crucilor. Îl mângâie şi pe­ acela pe faţă. nici un şuierat.   Legionarii se uitară la el. Aveau feţele palide.   Nevasta lui Chebrisis duse mâna la gură şi­şi înăbuşi un ţipăt.   Paza era condusă de Tiberius Claudius Maximus. dragul mamei…   Daro îngenunchease lângă băiatul lui şi­i spunea cu glas potolit:   — Nu­ţi fie teamă.  Nevasta lui Chebrisis îşi mângâia copilul pe faţă şi­i şoptea la ureche:   — Dragul mamei. nu se bulbucaseră cum se­ntâmpla cu ochii celor crucificaţi  cu capul în jos. coşul pieptului nemişcat. când pe celălalt. cu  privirea lor neclintită. când el.   Maximus îşi înălţă iară ochii spre răstigniţi. Îşi duse­amândouă mâinile la piept şi.  după ce­şi recapătă suflarea. apoi unii la alţii. Maximus se uita  întruna la cei doi condamnaţi – neclintiţi pe crucile lor. gura­ ntredeschisă.   Se­apropie de feciorul lor şi­l mângâie pe faţă. taci!   Lui Daro i se puse­un nod în gât.   Făcu doi paşi apoi şi se află alături de feciorul lui Daro. Nu voia să se­ apropie de cruci. Cu mâinile îşi făcu loc între Chebrisis şi nevastă­sa. Se prefăcu  numaidecât că­şi şterge sudoarea şi că­şi duce mâna la urechea dreaptă. şopti bătrânul şi se retrase­un pas. Nimeni nu  băgase de seamă când se depărtase moş Dromihete. Maximus se izbi cu palma peste frunte. Chebrisis  o strânse puternic de mână şi­i şopti şuierat:   — Taci. băiatul meu.

 Au murit. cu ochii aţintiţi spre cruci.  .   — Păi.   — Gura! se răsti Maximus. cu suliţa la picior.  nemişcaţi. te­ai încârduit cu ăştia? zise destul de moale Servandus. la­nceput oamenii nici n­o văzură. luă plosca şi. n­avea cum s­o vadă. Trase arma. Pe­un ştergar învrâstat cu fire roşii întinse picul ei de  mâncare primit la prânz.   Înainte ca Maximus să­l poată opri.   Asta adună şervetul. ceilalţi văzându­şi fiecare de câte o  treabă măruntă. altceva n­ai de dat? că poate ne­am înfrupta şi noi. Lăsă o mână uşoară pe braţul  femeii lui Chebrisis. mândro.   După ce ultimul care bău puse plosca jos. numai doi. Trebuia să moară doi de la ei pentru  fugiţii de la noi. dintre care.   Ultimele cuvinte Maximus le rosti ameninţător. Ce mai vrem?!   — Dar trebuia să moară­n chinuri. Pe jos. Fiecare dintre cei adunaţi întinse mâna dreaptă şi. Trebuie  să spunem mai sus.   — Dac­o luăm aşa… Cine le­o fi dat otrava? întrebă Servandus pe­un ton  confidenţial. o trecu prin iarbă şi înălţă  spre crucificaţi o privire bănuitoare. Băgase de seamă că cei  de teapa lui Servandus nu ştiau de vorbă bună şi de omenie. Maximus se uită cu dispreţ în ochii lui Servandus. că n­om sta  aici până poimâine. şi­i aruncă lui Servandus o privire aspră. Se­ aşeză şi ea pe jos.   — Cine le­a dat­o ţi­ar putea­o da şi ţie.   — Un cuvânt dacă sufli cuiva să ştii că bag suliţa­n tine. mi­ar putea­o da şi mie.   — Ia să­i înţepăm noi pe­ăştia doi. în timp ce alţi doi  camarazi le luară locul.   — Înţeapă­l şi pe celălalt în coaste şi pe urmă stai la locul tău şi­aşteaptă s­apună soarele. Şi nu care cumva să sufli. ziseră toţi într­un glas:   — Să fie primit.   — Ei şi? rosti nepăsător decurionul. mergând  cu ochii­n jos. păzeau cu suliţa­n mână. din ăsta nu curge pic de sânge. gata oricând de atac. Nu e­n regulă.  înfipse suliţa­n coastele unui răstignit.  Servandus se­apucă să joace zaruri cu un legionar. fără un cuvânt. dacă sunt morţi să­i dăm jos de pe lemnele­alea. Se şterseră cu palma la  gură. Servandus. Asta se­apropie de neamurile răstigniţilor. îi aruncă o privire neruşinată. După un timp se­apropie de Maximus. ca să moară mai repede.   — Ei. de fapt. Alături puse o ploscă. cu trei  degete.   După ora prânzului. pentru a­i arăta decurionului că era plin de iniţiative­n folosul tuturor celor din pază.   Servandus. Maximus oftă. Fata. apoi îşi trecură unul altuia plosca. schimbă Servandus vorba. pe rând. înălţându­se pe vârfuri.   — Ascultă. plecă. care­o ochise.   — Mă duce gândul că erau morţi înainte de­a fi crucile înălţate.   — Te­ar fi făcut mai fericit dacă mureau în chinuri?   La aceste cuvinte.   — Nu m­am încârduit cu nimeni. se gândi Maximus să­l sperie pe Servandus.   — Ce. apucă un pic de mâncare şi­o duse la gură.

 Maximus simţea că nu era departe clipa când avea s­o vadă răsturnată.   Nevasta lui Chebrisis se aplecă şi se uită de­aproape în ochii celor doi  morţi. Se­ ndreptau polonicele.Între ziua când tăiase. zei. se controlau lingurile. morţii îngropaţi în groapă săpată de­ai  lor. Se lipeau petice pe  pântecele cazanelor. o viaţă din care n­ au avut timp să­nţeleagă nimic. ploştile. avere de  . la coada ochilor privind mereu micşoraţi. Familiile îşi dezlegară fiecare mortul de pe cruce şi­l sărutară. oamenii munceau ca şi­nainte. alţii – căprui. cirezi de vite. o zdreanţă de pus sub capul  ostenit căpătau o­nsemnătate pe care. Mâinile­ nţepenite fură cu greu adunate pe piept. capul şi mâna Regelui dac înfrânt şi  ziua răstignirii celor doi nevinovaţi. o pereche de mâini şi gândul.  cum o vedeau acum cei doi răstigniţi. Din  dreaptă şi de nestrămutat cum fusese până mai ieri. podoabe. cu pete mici aurii.  dacii îşi adunau şi­şi rostuiau fiecare puţinele lucruri care­i însoţiseră­n timpul prăpădului şi după. ori pe care le­agonisiseră­n vremea din urmă.   Fără să se vorbească­ntre ei. Într­o viaţă  în care pierduseră tot. lumea prindea să se­ ncline. nu voiră să se­ nchidă. toate astea?”. oare. pecetluindu­i gândurile şi  chipul cu sigiliul unei nelinişti pe care până de curând nici n­o bănuise. cu urmele unei mari nelinişti care din suflet lua  drumul trupului şi se ivea în câte o brazdă adâncită­ntre sprâncene. case­ndestulate. doar că erau tot mai tăcuţi şi tot mai posaci. O obială de  lână pentru ocrotit măcar un picior în iarna care avea să vină. ca­ntr­o ne­ntreruptă pândă la  vestirile sorţii. ascultând doar de­un îndemn din adânc. Faţa i se lumină de­un  zâmbet.   După această­ntâmplare.   — Dragii mamei. până nu de mult. intrepid şi voios. n­o avuseseră prăjini  de pământ. Îndoiala cu privire la preţul omului şi­al faptelor sale  începea să pună stăpânire pe sufletul lui Maximus.   După apus. se­nlocuiau cărămizile sparte sau prea subţiate de foc. valuri de lână ieşind de sub teascurile de la piuă. că n­am tăiat decât capul  şi mâna unui mort. de iarbă necoaptă. ce frumoşi sunteţi şi ce drepţi!   Gândul ei îi înfrăţise pe copilandrii înfrăţiţi de soartă. i se  părea că trecuseră secole.   În castru era forfotă ca de­aşezare după un drum lung sau ca de plecare  la drum lung. I se părea că dânşii aveau să­i dezlege taine pe care mintea ei nu el  putea înţelege. dacii descopereau că viaţa putea să­nsemne doar o răsuflare. iar cele două perechi de ochi. la care se uita acum cu ochi absenţi. fiece nimic dobândea o mare­nsemnătate.  stâne de oi. Mulţumescu­vă. Mă­ntreb la ce­or folosi. un petic de  blană de oaie cât palma pentru ocrotit o mână. După un trai de oameni aşezaţi şi chivernisiţi. Se pregăteau bucătăriile de campanie. cline de munţi împăduriţi.   Se­ndreptă şi se uită cu­o privire umilă în jur.   „Nemernicul şi imbecilul ăsta de bătăuş avea nevoie să­i vadă pe  nenorociţii ăştia suferind. talerele. Nu e destul că şi­au pierdut viaţa. Lumea se  răsturnase. la colţurile gurii. crucile fură coborâte. unii –  verzui.

 erau cu toatele ale omului în toate  minţile.   Într­o zi frumoasă. mâine – la un stăpân. altminteri. iar seninătatea ei.  de fiecare dată alţii.  fără nici un cuvânt. îi lăsa pe brâul  de piatră al casei câte o frunză de brustur sau câte o cârpă curată în care era  învelit ceva de mâncare. fie se făcuse că n­o vede. Asta se­ntreba dacă nevasta lui Porsilo era în toate  minţile. Când Magister venea să­i înveţe pe copii. rupse frunzele uscate ale florilor pe care le­nfipsese cu un timp în urmă pe groapa lui Lupei. unde creştea muşchiul mai des. iar când era prea înfometată.   Uneori. Asta venea în locul  acela umbros şi stătea cât îi îngăduiau treburile. după ciuperci şi după vreascuri. tot pe furiş. Din ochi îi arăta Astei locul unde lăsase mărunta lui  danie. iar el dăduse din umeri în semn că n­avea de ce să­i mulţumească. atât cât îngăduie soarta. în timp ce prichindeii se zbenguiau şi ţipau ca scăpaţi din cuşcă. poate. ca şi ea. Asta se gândea că poate soţia lui Porsilo nu fusese prea vorbăreaţă nici  înainte.  Asta stătea. pe sub gene. Se vede că nevasta lui Porsilo. Magister se­apropia de locul Astei şi. ca din întâmplare. Lung.  La terminarea lecţiei. Copiii trebuiau hrăniţi. Până la  moartea lui Lupei. îi pusese­n mână o tăbliţă şi­un stil. mişcând buzele şi doar rareori şoptind câte un sunet.  micuţe). Descopereau că. ea –  deschizând gura. cu ochi negri. mulţi dintre  ei fiind mici şi neajutoraţi. Asta. De câte ori venea în pădure la groapa lui Lupei –  singurele ei clipe de răgaz – îşi dădea seama că ea nu mai avea nimic pe lume. se­apropiase de ea şi. pentru alţii – alta. după aceea. Într­o zi. seninătatea unora cu mintea rătăcită într­o lume numai a  lor. ce se micşorau când râdea (încât nu ştiai să spui de la­ nceput dacă râde sau dacă plânge). o mânca singură. dacă rămăsese­n toate minţile. ascunsă şi­asculta cu luare­aminte tot ce le  spunea dânsul. Magister fie n­o văzuse cum stătea tupilată în spatele  şcolarilor.  făcea cârlionţi mărunţi. copiii fură trimişi cu Asta. fără cuvinte. mai ales în creştet şi pe lângă urechile. Se­aplecă şi mătură cu­o  ramură frunzele moarte. seninătatea omului care şi­a­mplinit menirea pe  pământ şi. mustrându­se mereu de lăcomie. tot ca din întâmplare. deşirat. Asta îşi făcuse drum spre­ un loc umbros. toţi deodată. cu Magister şi cu şase  legionari în pădure. Asta se uita la el cu fereală. Fata o lua. Faptele ei – muncea fără oprire –  blândeţea faţă de oameni. la fel ca la­nceput. Acum răspundea la tot ce o­ntrebai cu „da” sau „nu”.  Se uita mereu la nevasta lui Porsilo. spălaţi. pentru unii. socotea că nu  mai avea ce să­şi spună cu oamenii. în care  pomeţii parcă stăteau să spargă pielea smeadă. Descopereau că azi puteai fi stăpân pe viaţa ta. ochi a căror privire părea să plutească  . care nu se mai sfârşeau şi de  la care n­o lăsa inima să se­abată. deşi tuns scurt.netăgăduit şi de nestrămutat. şi o­mpărţea pe furiş cu doi­trei copii. cu o faţă ascuţită. Asta dăduse din cap a mulţumire. privindu­te­n  ochi cu blândeţe. viaţa putea să­ nsemne una. cu o frunte înaltă. De câte ori aceasta se­ntorcea de la  mormântul feciorului dus. boltindu­se  peste sprâncenele stufoase. unealtă lucrând la parte cu  soarta. De câte ori putea. Citea o dată cu copiii. castanii ca şi părul ţepos (care. ei – cu glas tare. când Magister era mai luat cu­ale cititului sau cu scrisul.

 i  se­nseninau ochii. precum un pui căzut din cuib înainte de­a fi învăţat să zboare. nimeni nu ştia! – de fapt. pe care ei le­nţelegeau. mai ales când  pornea din mai multe părţi îndreptat spre­aceeaşi ţintă – iar pe Servandus cu  siguranţă. unde­am rămas?…”. Se duse iară între copii. Era sigură  că. Din când în când. dar sufletul ei nu­şi găsea nici  linişte nici stare ca alte daţi. ca să­ ţi fi dat seama cam ce măscări puteau însemna! Fără să­i fi spus nimeni şi fără  ca ea să caute să afle. Cel puţin. Pe cei bănuiţi a­i fi făcut rău îi ocolea şi­i scosese de la inimă de  parcă li s­ar fi şters urma din lume. de când jupuise câinii – câtă veselie pe  dânsul şi ce rânjete­i schimonoseau faţa! – chiar de l­ar fi văzut zvârcolindu­se  de durere sau mort în drum. pe Chebrisis şi pe Porsilo  cum lăsau capetele­n jos la auzul acelor cuvinte. şi se­ apucă să caute ciuperci. de câte ori trecea o femeie pe lângă el. Când îşi aducea aminte de Lupei căţeluş. traista­n care­l purtase pe Lupei mic: nu putea să se uite la ea fără s­o podidească  plânsul şi fără s­o­nece suspinele. în podul casei care­adăpostea copiii. sufletul Astei fusese cufundat într­un fel de  amorţeală. Ceva tulbure din adâncul fiinţei. „Degeaba e frumos afară… Lupei. se­ndrepta din şale şi ofta adânc. Servandus o spurca. luându­le nimicuri. îndată ce şi­l amintea în mormanul de câini sugrumaţi. era sigură că pe Lupei numai lepădătura îl scosese din  cotlonul unde stătea pitit când era plecată stăpâna sau când trebăluia. chemând în ajutor puterile cele nevăzute. fără să fi­nţeles cuvintele. sub cuvânt că nu e­ngăduit de  regulament – care­anume. Magister stârnea mila.  Ascunsese­ntr­un ungher dosnic. Având credinţă­n tăria gândului. unde i se  punea mereu un nod. la orice vorbă rostită.   Acum se afla alături de groapa căţelului. se răsfrângeau ca după o mare strădanie. Gândurile ei de răzbunare  pe hingher nu urzeau un plan. care. pentru  pedepsirea netrebnicei lepădături. care se­apleca numai după vreascuri. dezvelind nişte dinţi uşor încălecaţi. Asta simţea o­ncrâncenare în tot trupul şi­n tot sufletul. copii. îi auzise glasul care suna a  batjocură. şi­ar fi dat viaţa numai să scape de vedenia­ngrozitoare. cu buze. femei. nu putea fi om care să nu­l fi blestemat măcar o dată!   — Asta îi menea a rău. rostind vorbe  neruşinate. o tot făcea să ofteze şi să­şi apese coşul pieptului.peste lume. De obicei. de unde să ştii tu  ce greu e pe lumea asta. făptura cea mai dragă şi mai  credincioasă din câte­avusese parte­n viaţă.  Magister. Era de­ajuns să­i vezi pe moş Dromihete. regulamentul bunului său  plac. Şi la romani era ca la toate neamurile:  oameni cumsecade şi oameni răi. Asta nu­şi făcea simţită prezenţa decât prin locul pe care­l  . ceva pe care nu  şi­l putea lămuri. de când. Lupei. Aerul tremura în lumina  potolită a soarelui. fiindcă dânsul nu deosebea  ciupercile bune de cele­otrăvitoare. De când îl văzuse pe Servandus scotocind  bărbaţi. Ziua era frumoasă şi senină. ea nu s­ar fi aplecat măcar să se uite la ticălos!  Înainte de venirea romanilor. în temeiul căruia le confisca nişte biete fleacuri numai pentru a­şi arăta  puterea. Ea socotea că între Magister şi Servandus – a  cărui simplă vedere o umplea de scârbă şi­i făcea inima să bată de spaimă – era deosebire ca între lup şi oaie. cu nodul gâtului împungând ca  osul pieptului la păsările slabe. părea să fi ghicit că­n acea zi fata nu era­n  apele ei.

 drept  care. să nu­şi  simtă condiţia de­nvins. de parc­ar fi fost de pâslă. Deşi n­o văzuse niciodată umblând altfel. Magister n­avea cum să afle fără să­ntrebe.  poate. Magister. iar prezentului îi era martor. În timp ce fata­i sufla peste mânuţele  brobonate şi roşii. Îl mângâie pe creştet şi se depărtă. oricât de  puţine idei ar fi avut despre libertate. se trezea oftând adânc. Asta. Uitându­se  cu ochii mari şi ciulind urechea să nu le scape vreo mişcare ori vreun sunet. ca şi cum ar fi tras o funie  dintr­o desagă. cu fruntea­n pământ. De câte catrinţe străine nu şi­o fi  rezemat şi ea capul. Magister o privea din când în când cu coada ochiului. băieţelul bătea mărunt pământul cu picioarele. deşi. romanul clătină din cap  în dreapta şi în stânga. Unul  dintre cei micuţi nimerise­n urzici. curând după­aceea.   Se­apropie şi o­ntrebă în şoaptă:   — Ce e cu tine?   Fata păşea mai departe. căruia i se pusese un fel de nod în  gât. Magister simţea că se petrece  un lucru neobişnuit cu fata. când o fi fost mică? Se duse cât  mai departe putu. tăcerea plină de foşnet de frunze fu sfâşiată de­un ţipăt de copil. îi puse­o  mână peste alta. nu era în stare. cu două  straiţe mari pe braţe. se ridica mereu şi­şi îndrepta trupul deşirat. Nu vorbea. Rămase şi el în urma convoiului. Iar când Asta ridică ochii. ca de  obicei. se lăsa întunericul. în tabăra de prizonieri. cu bocceluţele în mână. cei mici –  luându­se la­ntrecere. ca să n­o vadă nimeni plângând. Asta semăna cu măgăruşii din Sicilia lui natală. Magister se gândi că.ocupa în spaţiu. Fata dădu din cap şi­nchise ochii. cu palmele deschise. Dacă nu s­ar fi  temut că vreunul dintre legionarii din pază l­ar pârî că „pactiza cu duşmanul”. şi nu doar pe­a ei. roată. Cam într­o  oră apunea soarele şi. Cu straiţele mari cât toate zilele pe braţe. şi. Cu gândul tulbure şi  dus aiurea. Învinsul. de parcă nu i­ar fi ajuns aerul. ca apoi Asta să se mai uite o dată la ele. Neliniştea n­o părăsea. iar în mâinile ei lucrurile nu  sunau. gata de­ntors acasă. Semnul voia să spună – cel puţin aşa­nţelese Magister – că nu  mai era nimic de făcut. îi puse mâna pe braţ. mergea în urma convoiului. nu se putea. iar ea se ridică­n picioare. văzând că s­a potolit. fără să vrea. Doar la un moment dat. şi­şi înălţă mâinile­n sus. Poate că ea. De unde venea fata asta şi ce era cu ea. cu privirea­n pământ. care mergeau  cu­aceeaşi prudenţă şi priveau cu­aceeaşi resemnare ca şi fata. Mergând  alături de ea. căutând milă şi ocrotire. la un moment dat. Cu toate că prezentul justifica pe deplin amărăciunea  fetei. pe care le­aduna  fiecare­n câte o grămăjoară.  copiii ceilalţi se strânseră în jurul lor.   Copiii tăceau: cei mai mărişori – atenţi la ciuperci. nu mai era barbar  să nu­nţeleagă vorbe­atât de simple. se sili să­i zâmbească băieţelului şi. Fata atât de tăcută şi de stingheră îi topea sufletul de milă. lăsând  bărbia­n piept. umbla ca umbrele. care să strângă mai multe vreascuri. trecutul părea să nu fie străin de prea­plinul stării  aceleia. Încetul cu­ncetul. potrivindu­le din când în când ca să se  cumpănească. ca nişte  semne de­ntrebare fără echivoc. plânsetul  micuţului se domoli şi frământatul pământului se rări. Copilul i se lipi cu fruntea de  catrinţe. totuşi.  . nu pricepuse­ntrebarea.  Copiii stăteau aliniaţi.

  — Spre Miazăzi.   — Au fost duşi bărbaţi mulţi. Despa lipsea.  ajunseră cu toţii­n tabără. chiar şi pentru a i se­aduce elogii. chiar dac­ar fi vrut. Uneori i se părea că nici nu mai putea vorbi. nici măcar un opaiţ şi de nicăieri nu venea miros de mâncare.  Nedumeriţi.  Ce­nsemna „preţ de cinci legiuni” ea nu ştia şi nu­i păsa deloc să afle. Au rămas mai ales  femei şi copii. mamă Despaaa!   Striga fără oprire.   Dinspre pădure se­auzea urlet. Ca şi când trupele abia ar fi aşteptat să­i ajute pe­nvinşi!  Războiul se terminase prea de curând ca umilinţa imediată şi făţişă să fie­ nlocuită cu forme ceva mai subtile de relaţii între învingători şi­nvinşi.   Cu un pas domol. se­apucă de genunchi cu amândouă mâinile şi­şi  culcă fruntea peste ei. de lup. înfricoşat de­atâta linişte. în zumzet de gâze­ostenite care se­ntorc acasă. copiii rămaseră şi ei pe loc. Astei îi venea pe zi ce trecea mai greu să  vorbească. care­i aştepta  totdeauna­n poartă. nu ardea nici un foc. Despa. Asta nu  se hotăra să strige.   Într­un târziu. din spatele casei în care locuiau copiii orfani. Uitase şi să pună jos straiţele cu ciuperci.  Obscuritatea condiţiei lui sociale. femei mai puţine şi nu ale lor. departe de­a­l nemulţumi. . De câine. Amândoi se uitară­n ochii Astei şi­apoi coborâră pleoapele. pe unde­şi  petrecuseră ziua. Nu era ţipenie de om pe­afară. liniştea din aşezare era nefirească. Lăsă straiţele jos şi se­aşeză lângă ele. la­nceput  cu glas tremurat. Preţ de cinci legiuni.   Asta ridică spre bătrân capul şi­l întrebă din ochi încotro­i îndreptase. Îşi trase cuviincios catrinţa şi cămaşa până peste opinci. ci lăsaţi să­şi îndeplinească singuri cantitatea  de muncă prescrisă. jinduite şi invidiate. cu mâna streaşină la ochi. Regulamentul prevedea ca­ nvinşii să nu fie ajutaţi de trupe. Magister avea  oroare să fie scos din anonimat. după ce­nghiţi de mai multe ori în  sec.   Asta­şi lăsă iar capul pe genunchi. mi­a suflat şi mie careva. până vedea toţi copiii  bulucindu­se către ea să­i povestească ce văzuseră şi ce făcuseră. fiecare cu bocceaua pe mână. şopti moş  Dromihete.   — Dusă. i se părea  acceptabilă. mai mult decât altele. Asta pricepu că cei cu care­mpărţise viaţa de după prăpăd  nu mai erau.  Până la urmă. Asta rămase  nemişcată în mijlocul curţii. I se părea că nimerise într­un loc necunoscut. Pentru primul ceas al înserării şi pentru vremea  caldă de­afară. iar într­un  loc necunoscut trebuia să­ţi vesteşti într­un fel venirea ca să afli unde­ai ajuns  şi cu cine­aveai să ai de­a face.i­ar fi luat Astei cele două boccele cu ciuperci. dar răspuns nu venea de nicăieri.   — Mamă Despa. un copil începu să cheme. forme  care să­ngăduie răspasuri de iluzie a independenţei şi­a­nfrăţirii. Nu crezuse că lumea se putea scufunda a doua oară. apoi din ce în ce mai tare şi mai speriat. se iviră două umbre: Dromihete şi nevasta lui Porsilo. cui să­i mai pese?   — Nana Despa? rosti Asta tremurat.

 Plecarea  Despei însemna răsturnarea cea mai neaşteptată şi de­aceea cea mai dureroasă din viaţa Astei. stăteau acum nemişcaţi şi muţi. Aş mai afla… Ce­aş mai afla? Ce e de aflat?”. unde schimbase câteva cuvinte cu legionarul de gardă.   Lupei şi Despa făceau parte din viaţa celor de­o seamă cu ea.  Unii mai mici se lăsaseră moale pe pardoseală şi. Carul Mare. bănuind că oamenii mari vorbeau lucruri  însemnate şi care nu erau de bine. un om pe lume. nu mai era ce ţi se lua. mult mai  lung.   Moş Dromihete. ar fi poate mai uşor. pe care toată lumea – chiar şi cei care nu­i cunoscuseră  bărbatul – o numeau „nevasta lui Porsilo”. înalt şi drept. într­o bună zi. fiul lui Bicilis. Mai întâi se­ aplecă asupră­i cu mâinile desfăcute­n aer. Cu­amândouă braţele. se­mpăcase cu paguba. viaţa intrase pe­un făgaş. mai ales la­ntors la ceea ce le era tuturor casă. venea cu pas încet şi ostenit dinspre  poartă. Pe ei n­ar fi trebuit să­i piardă.  Copiii. socotise ea.  avea un rost. Aprinse­n vatră un foc  de vreascuri care pârâiau. se rezemaseră de pereţi şi. Cu o lingură  lungă mestecă în seul topit de cu ziuă şi. fata cuprinse  picioarele Panesiei şi­şi lipi faţa de catrinţa ei.  Ridică ochii spre stele. sătui în sfârşit dar cu inima grea. în lumea lui. tăcuţi ca niciodată. biruiţi de oboseala zilei  petrecute sub cer deschis şi toropiţi de căldura frumos mirositoare. dar gândul ei nu mai cuprindea şi  răsturnarea unei vieţi în care. Asta înţelesese că viaţa se putea răsturna ca un car prea  încărcat: îi era destul să se­mpiedice de­un bolovan. Asta  ieşi în ogradă. Nu se­auzise de slujnice care să fi mâncat la masa Regelui. Din cele  văzute pân­atunci. îşi lăsă amândouă mâinile peste creştetul Astei. ne­ndrăznind s­o atingă. ca omul care n­avusese  nimic al lui. De la Despa trăsese un învăţământ:  şi omul singur îşi avea rostul pe pământ. după ce mai  . se uită  lung în ochii ei şi porni cu pas de câine bătut spre casă. Pricepuse că viaţa­ ndestulată de la bucătăria domnească luase sfârşit şi. Se uită în toate părţile.   Generalul de la Roma. Drumul lor împreună ar fi trebuit să fi fost mult. de obicei gălăgioşi. Ca şi moartea lui Lupei. cu teamă. care­o băgase­n seamă ca pe­un om. Se desprinse de femeie. Luceafărul şi Luna plină. Carul Mic. Parcă pierise orice suflare de primprejur. se­apropie de Asta.   O duruse plecarea lui Seguris. într­un fel sau într­altul. După ce. Copiii. şi­acela. „Dac­aş vorbi. înghiţeau în sec. Senin. ca două păsări ostenite şi speriate. dar se­aşteptase ca­ntr­o zi  fiul primului­sfetnic domnesc să se desfacă de ea. răsturnă peste el o legătură de ciuperci. Asta. se dusese şi  el. Asta se simţea nimicită sub apăsarea unei vieţi din care nu mai înţelegea  nimic.  cu ochii lipiţi de oala mare de pământ şi de coada lingurii. ca tot ce născocise firea. Alături de nana Despa. copiii dormeau în paturile lor. Peste pirostrii puse un vas mare de lut cu două toarte. scoteau ploaie de scântei şi­mprăştiau miros de  răşină. iar ea. dacă ar fi  trăit. adormiseră.  senin şi linişte s­o tai în felii. Îşi dădea  seama că o nenorocire povestită era mai înfricoşătoare decât aceeaşi nenorocire trăită. dar Asta ştia că. Până la urmă. când începu să sfârâie. şi­ar fi văzut singur de viaţa lui.   Panesia.

 care­n boccele. fiecare ce avea şi ce cu gândul nu gândeşti. În frunte au pornit­o străinii cu carele şi cu cazanele de  gătit.   Şi mergeau şi spuneau. a strigat Despa şi­a­nceput: „„Au venit străinii şi  ne­au luat şi cânii”„. ajunge să sufle­un vânt puternic şi  toate sunt la pământ!”. pe loc”. femeile şi copiii la urmă.   Asta simţi că bătrânul mai avea ceva de spus. ne­a fost îngăduit să­i petrecem până la râu. mânat cu călcâiele­n coaste. pe loc.   — După ce­aţi plecat voi în pădure.   Tot înghiţea în sec şi­şi tot mişca mâinile. Scaunele scunde. Căuta ceva pe care să se­aşeze. femeile şi copiii de prin case. îl învinuise pe Decebal de­a nu fi căutat cale de­nţelegere cu marele  duşman.   — Cei care­au plecat nu ştiu dac­au băgat de seamă că dintre ei lipseau  şase oameni. locul de joacă al copiilor: „calul” lor.   Moş Dromihete se opri. Despa.   „Ţâpuriţi. dar un legionar a sărit şi i l­a luat. pe care soarta­i hărăzise să fie de neam  şi să fie toţi aleşi să plece. la sfatul  domnesc.   Lui Dromihete i se părea că trecuseră secole de când Chebrisis. care­am  rămas.   Asta se­apucase cu mâinile de genunchi şi stătea uitându­se­n gol. şi­a tras tulnicul. amnarul şi  cremenea.  Se­auzea tot timpul comanda: „la dreapta. Moş Dromihete o luă pe Asta de  mână şi merseră să şadă pe­un trunchi de copac. Asta întoarse capul şi se uită în ochii bătrânului. şi spuneţi”. o femeie şi cinci bărbaţi. S­au ridicat toţi deodată. la cingătoare. copila mea. pe care stăteau copiii când îi învăţa Magister. Bărbaţii noştri veneau după ei.întâi îi aprinsese un foc de vreascuri. Chebrisis. toată lumea a fost scoasă afară. încotro le era drumul.   — Luaseră otravă. averea săracului. călărit de mai mulţi. cu zăbala strânsă şi cu câte­un „diii” de răsuna valea. „Sufletul omului e ca vremea.   Asta făcu ochii mari şi se scutură. femeia şi ăi patru feciori câţi îi mai  rămăseseră. s­au închinat celor patru zări.  bărbaţii din barăci. cei care plecau s­au aşezat jos şi s­au întors cu faţa către Cetate. Oamenii şi­au luat fiecare o mână de ţărână. Ăi care­au trecut la dreapta au fost trimişi să­şi strângă lucrurile. Număraţi şi­apoi despărţiţi. cu trei  picioare. Străinii se uitau nedumeriţi şi nu  ştiau ce să creadă.   — Văd că nici tu n­ai somn. Când ajunse lângă Asta. erau rânduite unul  peste altul într­un şopron din spatele casei. apoi s­au aplecat şi­ au sărutat pământul. Şi oamenii şi­au strâns  care­n saci. au legat­o­n  câte o cârpă şi au pus­o­n sân. se uită  roată împrejur.  Erau morţi. cine­ştie­de­când rămas  alături de gard. Acum îşi punea iasca. la dreapta. . Aşa au plecat oamenii noştri. Nouă. în  ultimul rând de femei. ni s­au închinat nouă şi  noi lor şi s­au întors cu faţa spre Miazăzi.   — Au venit legionarii cu suliţele să­i urnească pe­ncăpăţânaţii nesupuşi.   Pentru prima oară. Pirostrii şi oală vedeai la toţi. Acolo.

 adusă la nevoile omului şi  supusă lor. neam de oameni rânduiţi şi  rostuiţi. Şerpuitoare.   Dromihete se lăsă scuturat.   Bătrânului Dromihete i se lungise faţa. dacii. după ce­o trec acolo rămân. încă i se părea mai mare curajul de­a trăi viaţa până la firescul ei sfârşit.   — Să ducă viaţa mai departe. Liniile erau drepte şi limpezi. dinspre Răsărit şi dinspre Apus. vârtejurile. îndreptată. uşor  de ţinut minte şi.  hotărniceau. La vârsta lui. nu se puteau opri să nu se minuneze în sinea lor de noima pe care­o  aveau la treabă învingătorii. aceleaşi. ca un pom din care vrei să dobori fructele.  iar dacilor li se hotărnici un loc mare pe care aveau să muncească­n  devălmăşie sau cum avea să­i taie capul. Trebuie să  meargă până la o apă. ducând mai departe urmele urgiei prin care trecuseră.   De­a doua zi începură să vină oameni de­un neam cu ei. strămutaţi din  locurile lor. nană?   În glasul ei se simţea teama faţă de lucrul mai presus de mintea omului. Se trecu la­mpărţit loturi de pământ străinilor. peste tot.   Îl luase pe Dromihete de piept şi­l zgâlţâia din toate puterile. vremuielile şi gunoaiele ei. precum şi străini. le lărgeau şi le pietruiau pe cele vechi.   — Ştiu.  Bătrânul îşi duse mâna la cingătoare. la un pas de ei. le spuse cu glas  limpede. privindu­i cu blândeţe:   — Ai noştri dorm acum pe­un câmp în nişte căpiţe de fân. de când era pe lume. săpau canale în care  se­aşezau tuburile de apă ale viitoarelor terme. purta la el leacul împotriva tuturor relelor din lume. ridicau. iar ei doi stăteau nemişcaţi şi fără nici un cuvânt pe trunchiul de copac. De când i se deschiseseră ochii  asupra lumii. se fixa mereu câte un cardo maximus. Cu­asemenea siguranţă tăiau. ea trebuia cioplită. Roma nu făcuse altceva  decât planuri de orânduire a Daciei. cu  bună­ştiinţă şi înaintea vremii care­ţi fusese hărăzită. decât să treci dincolo.   Asta­şi pusese­amândouă mâinile pe faţă. cu linii imprecise avea  dreptul să fie doar natura şi doar în măsura­n care nu­mpiedica planurile  omului. . De mâine încep să vină­ ncoace şi de­ai noştri. Asta se trezi din nou  vorbind:   — De unde ştii toate astea. drum diriguitor în jurul  căruia se orânduia fiecare­aşezare romană.   — Şi omul ce să facă? se trezi Asta strigând. Erau atât de cufundaţi în gânduri că n­o simţiră pe nevasta lui Porsilo atunci când. Altminteri. Nou­veniţii tăiau drumuri noi.  Când omul se umplea cu vârf de nedumerire şi de­amărăciune trebuia să le dea cumva afară din el. şi străini. ca iarna să nu le  părăduiască. De uimire. cu  toate valurile. încât ai fi crezut că. se trăgeau mereu brazde  inaugurale.   Mâinile Astei căzură de sus peste genunchi. Au să se­ aşeze toţi aici cu noi. Oricâtă obidă aveau în suflet. şopti într­un târziu Dromihete.   Casele rămase­n picioare trebuiau drese­n mare grabă.

 despre avutul adunat cu trudă şi rămas – al cui.   Dacii începură să rupă. limba străinilor. Bărbaţi tineri. căruia. dar părăsite fără voie de stăpâni. dimprejurul  cetăţii­de­scaun. fiindcă erau priviţi ca nişte străini de cei rămaşi  la locul lor.  Obida. nu se ştia. din moşi­ strămoşi. îi cereau binecuvântarea.  mai întâi. abia ieşiţi din  copilărie. aduşi ca frunza uscată. Umilinţa de­a fi fost siliţi să dărâme cu mâinile proprii salba de cetăţi.  localnicii şi cu cei veniţi începură să se­ajute unii pe alţii să­şi ridice­ adăposturi.  mândrie a neamului lor. ajutau la greu câte o femeie rămasă si­aceea ca frunza  bătută de vânt. cum de­ales n­aveau decât dintre femeile  . fusese poate cel mai amar moment al înfrângerii. ca să se  poată­nţelege cât de cât cu cei care­aveau să le fie vecini. în curând. până ce­aveau să­şi înalţe case­adevărate asemeni celor prăpădite  de război sau rămase neatinse. seara. de obiceiuri şi de faptul că  şi unora şi altora li se luase totul. Apoi. pentru a se­nţelege unii cu alţii fiindcă nu erau toţi de­acelaşi neam – învăţau cât şi cum puteau şi din limba celor în mijlocul şi­n ţara cărora aveau  să trăiască de­atunci înainte. un suflet de femeie  nu le strica nici acelora şi.  care. avea să se­nalţe. ca şi­o rană a trupului. învingătorii  trebuiau să se­ngrijească să le­o şi păstreze. turte coapte­n spuză. Fiecare povestea despre neamul lui. se străduiseră să­nveţe limba romanilor – pe care­o vorbeau. avea să capete formă şi  viaţă. Străinii. le­ mpărţeau frăţeşte. grâu fiert şi­ndulcit cu miere. fiindcă n­aveau după datină cui s­o ceară. Se­ aciuiau pe lâng­o vatră unde fierbea o oală. oamenii se­adunau în jurul câte unui foc. trezindu­se şi unii şi alţii printre străini adevăraţi – care tot  veneau de nu­se­ştia unde pentru a­şi căuta norocul şi a­şi întemeia o stare în  noua cucerire a Romei – se simţiră­nfrăţiţi de limbă. puneau ochii pe câte­o fată potrivită pentru­ntemeierea unui cămin  şi. începea să prindă coajă. La­nceput. iar până la urmă singurătăţile se­adunau două câte două.   Bărbaţi. iar în vârf purtând colacul de mărturie menit să le  străjuiască. dacii  strămutaţi se simţeau străini. Lăsându­li­se învinşilor viaţa. din aşezări vecine cu şirul de cetăţi dărâmate care  ţinuseră mai­nainte cununa munţilor. precum şi cu legiunile care nu se ştia pentru câtă vreme aveau să rămână pe pământul lor. Acuma  puneau umărul la ceva ce.   Oricât le­ar fi fost gândul la căpătuială­n noua ţară. ca unui părinte­al întregii obşti. se­nfăţişau lui Dromihete ca ălui  mai bătrân dintre dacii nestrămutaţi. După ce­şi luaseră bine seama. se­ndemnau mai bine la ridicat decât la dărâmat. aducea fiecare  seminţe prăjite. căminul. la rându­le.  Cei nou­veniţi. ca şi cei rămaşi pe loc. şi­ncet­încet se­nfiripa vorba: fiecare simţea nevoia ca  ceilalţi să ştie cine era el. de­a lungul întregii vieţi. Şi printre străinii străini erau bărbaţi singuri. Oamenii  nu­ndurau să se creadă despre ei că erau nişte viituri. Toamna vedea trecând pe drumurile de curând  pietruite perechi de tineri ducând în mâini câte­un brăduţ împodobit cu fire de  lână în culori aprinse. cât şi cum puteau. După o zi de  muncă. îndurând cu greu singurătatea.   Ei erau copaci smulşi din rădăcină de urgia sorţii. ca unii­nvăţaţi la casă şi cu  nevastă şi cu copii.

 zâmbindu­i norocul. De vreme ce Roma era buricul lumii din care dacii aveau  să facă de­atunci înainte parte. pentru a se apăra de neamurile din Răsărit. decurgând dintr­ acesta. iar lui. De vreme ce viaţa nu­l înălţase pe cel dintâi loc. şi de­aceea cu bătaie mai  lungă. Conducerea romană socotise că­n mintea învinşilor trebuia.   Fire hazlie. Tantinis şi Druxilis erau folosiţi ca un fel de ajutoare pe lângă  nişte străini care urmau să concesioneze dreptul asupra păşunilor. Acolo era fruntea bucatelor.  dornică să mai audă ceva nou şi să mai vadă feţe noi. nu se puteau evita. departe.   Druxilis.  precum se vedea. răbdător şi uns cu toate­alifiile. întâi pe daci trebuia să­i calce. îşi legau singurătatea de ce le puneau dinainte soarta şi vitregia  timpurilor. al sării. iar din aşteptare. tăcuse­ntruna. deştept şi vorbind bine latineşte şi greceşte. dar sfârşit – ci începutul unui şir de  groaze al cărui capăt se pierdea în viitor. În adâncul sufletului. trufaş. nu făcuse nimic pentru­ a atrage atenţia asupra lui.  pe de o parte. cum  îl slujise şi pe Decebal. Parianeu învăţase din cele trei războaie prin care trecuse – în  timpul lui Domiţian era aproape copilandru – că unul dintre cele mai  însemnate lucruri de pe lume era să nu intri în panică şi. care. pe cel mai mare decât el. încăpăţânat şi tenace. De la înfrângere. Omul cu ambiţie. plin de credinţă şi de tragere de inimă.pământului. al tăierii  pădurilor. aşa  cum se­arătau timpurile.   Parianeu. În mintea lui totul rămăsese neschimbat. pentru netezirea  drumului spre Roma.   Tantinis. Tantinis socotea că prea mult n­avea să treacă până când dacii să fie  nevoiţi. ca o roată­ nţepenită. trebuia făcută cu­nvingătorii. să apere graniţele Romei:  căci oricine s­ar fi­ndreptat către Roma. orice om cu ambiţie spre Roma trebuia să­şi  îndrepte ochii. pentru  care Dacia nu mai reprezenta altceva decât o etapă tranzitorie către Roma. Tantinis simţea că­nfrângerea din vară nu­ nsemna un sfârşit de groază – îngrozitor. oricât ar fi dorit.  Romanii cu care­avea de­a face nu ştiau cum să­l categorisească pe Druxilis:  făţarnic ori slab de minte? Spre deosebire de Parianeu şi de Tantinis.  Înzestrat cu o judecată mai rece decât a lui Parianeu. să ştii s­aştepţi. de­atunci înainte  nu­şi putea îndrepta ochii decât spre Roma. avea doar de­aşteptat pentru împlinirea  unui plan aidoma cu planul lui Parianeu. tată a două fete. îi slujea cu zel pe romani. la momentul potrivit. iar îndrăzneala celor mânaţi de foame nu cunoştea  stavilă. sătui unii de alţii – ca toţi oamenii care se văd din obligaţie şi care. iar acum vorbea  rar. întreţinută bănuiala că anumite căpetenii ar fi fost uneltele  învingătorilor cu mult înaintea războiului – ceea ce justifica favoarea de care se  bucurau acuma – pe de altă parte.  Învingătorii şi învinşii aveau să aibă nevoie unii de alţii spre a ţine piept unor  neamuri mânate de foame.  Parianeu. puţin şi numai cât era nevoie. ideea că cel dornic să slujească noua  stăpânire era bine primit. îşi punea mari speranţe­n căsătoria lor. curând Parianeu  juca zaruri şi spunea glume cu înalta ofiţerime din statul­major al Împăratului. Familia şi avutul fiindu­i la adăpost. s­apuci  întâmplarea de moţ şi să ştii să tragi folos de pe urma ei.  . el se simţea menit  să­l slujească. mărginit.

 viaţa săpase  ca picătura care. Mătură  astfel nopţi în şir. semn veşnic al  veşnicei uitări. Nu de drumuri drepte şi pietruite. până la urmă găurea stânca. mare­avea să rămână. ca să se piardă fără urmă.  gândul lui îşi închipuia uimirea celui care. dac­ar fi fost să dea o pildă de cinste şi credinţă. Alte nopţi măsură din ochi lungimea şi lăţimea temeliilor. a noii Dacii. Moş  Dromihete îşi petrecea ziua­n rândul bărbaţilor. altădată. să­şi dea mâna cu  învingătorii în ştergerea de pe pământ a urmelor vieţii dinainte. poate – peste ruine. ochiul se­nvăţa cu ceea ce vede mereu. a căror  singură avere era foamea. vânturile nemiloase dinspre Răsărit şi  dinspre Miazănoapte aveau să le roadă. Muncit de­asemenea năluciri. câte­i mai rămâneau. O lume­n care nu s­ar ştiut cine era el ar fi fost o lume pustie. dar troienele iernii. Ca şi dragostea. Bătrânul s­ar fi­ ntins peste ruine şi nu s­ar mai fi urnit de­acolo în vecii vecilor dac­ar fi putut  în acest fel să le ocrotească de mâna timpului. Iar ploile şi zăpezile. În  Dacia trebuia să se ştie că Druxilis mare fusese. să­nlăture semnele de trecere­a vremii de pe­aceste mărturii ale neamului său. Şi­ ar fi petrecut bucuros zilele şi nopţile.   Temeliile cetăţii­de­scaun a dacilor nu de romani aveau să fie  primejduite­n viitor. Viaţa îl hărăzise cu cel  mai mare noroc născocit de ea vreodată: cel de­a nu se­ndoi de sine însuşi  nicicând şi nici în ruptul capului. sau avea să le caute­anume pentru a dovedi că neamul lor nu era închipuirea unei poveşti. mai  întâi temelia turnului domnesc. De când se  . moş Dromihete. lume care pentru el valora numai atât cât îl  cunoştea. În sinea lui. la muncile grele. însărcinarea  lui fiind să ţină socoteala muncii fiecăruia şi pe­a tuturor. iar sufletul nu­i mai da însemnătate. fără masă. Aruncat mult peste vremi. în neobosita ei lucrare. frunzele moarte­aveau să putrezească şi să­ngraşe pământul  din care mai rămânea să crească iarba. a Daciei căzute subt pacea romană.Druxilis nu s­ar fi dat dus din Dacia nici pentru cea mai avantajoasă dintre  situaţiile din altă parte­a lumii. într­o bună zi. până departe. ploile­aveau să care  peste ele pământ. Pentru mulţi. În Dromihete. să le tocească. Unor neamuri fără casă.   Pacea romană era dorinţa Romei. puţin le păsa de drăgăstoasa pace­a Romei şi de  eventualele ei binefaceri. semn rodnic al vieţii. cel care se­nălţase deasupra tuturor şi de  unde. cuprindeai cu ochiul jur­împrejur. nu de  geometrie şi de legi duceau lipsă neamurile­acelea. frunzele se măturau uşor şi  colbul. Druxilis pe el s­ar fi numit. Nesfârşitele şi  asprele pilde pe care viaţa i le dăduse căzuseră toate­n mintea lui Dromihete  ca­ntr­un pământ roditor.  Dromihete începu într­o noapte să care pământ cu un ciubăr şi s­acopere. căci  omul credincios şi cinstit îşi afla oriunde loc. vântul avea s­adune peste ele nisip. nu de terme. ale iernilor? Să ţină ruinele mereu în vederea şi­n  sufletul oamenilor? Oamenii erau strămutaţi spre ceea ce­avea să fie noua  cetate. dar după moartea  lui? Încetul cu­ncetul.   Într­o noapte. pacea nu era pace  dacă părţile nu erau într­un gând. învăţăturile vieţii erau o pulbere ce  rămâne­n urma câinelui. neavând somn. avea să dea – din  întâmplare. se­apucă să măture  zidurile Cetăţii – temeliile ei – fiindcă atâta mai rămăsese din Cetate. Le mătura acum Dromihete. Şi­apoi.

 o dată se oprea din treabă şi se­apropia de Asta şi de  Dromihete.răspândise vestea despre felul cum căra moş Dromihete pământ peste ruinele  Cetăţii. nefiind obişnuiţi să măsoare  neobişnuitul. aleg locurile de case. îngroapă ruinele  unui neam…”. Împart hrana. mai mult. împotriva arbitrarelor legi lumeşti. Daro. Asta o­ntrebase:   — Nană. spusese Hadrian cu privirea undeva spre  Miazăzi. mai ales. spre seară – când aceştia stăteau lângă foc.  Despa şi Porsilo au grijă de toţi.   Dromihete şi Asta ascultau cuvintele Panesiei ca pe cele mai fireşti din  lume. Li se părea tuturor – prin transpunerea ei în faptă. de voinţa lui. el – martor al atâtor fapte­ale neamului lor. numai. Nimeni n­avea nimic împotriva  ei.   Asta se minuna de câte ori se uita la Dromihete. Se­aşază frumos. Santinelele­aduseră la  cunoştinţă superiorilor ciudăţenia bătrânului. spuneau cei mai mulţi. el –  care văzuse cu ochii lui cum se­nvârtise roata sorţii. Ştia că acesta era singurul  care pricepuse unde băteau vorbele lui. O vreme. îşi îngropa fratele. zisese Traian. alţii – cu­o privire în care mila era amestecată cu dispreţul. sfidând mai întâi natura.   Într­o zi. se gândeau cu părere de rău la clipa când bătrânul  Dromihete avea să lase lumea. mie şi lui Dromihete?   — Fiindcă voi meritaţi şi credeţi. îşi sufleca sau îşi lăsa mânecile şi.   — E o nebunie.   Asta. rânduiesc  lumea la muncă.   Nevasta lui Porsilo. netedă de necrezut pentru cât era de bătrână. privire întâlnită adesea  când oamenii cătau la cei slabi de minte sau cu mintea dusă. iar aceştia – statului­major  imperial. puţini. din care oasele nu se risipeau numai  fiindcă le ţinea pielea. cam pe unde­aşeza în minte Marea Arhipelagului. Unii. n­o mai  descosea de unde ştia toate lucrările­acelea şi. Se minuna cum de se  afla atâta putere­n trupul lui deşirat.   O vreme încă se mai aflară printre daci unii care povesteau că umbra  regelui Decebal plutea în miez de noapte peste ruinele Cetăţii. Uitându­se undeva spre Răsărit. Şi la noi. de ce ne spui numai nouă lucrurile astea. Antigona. o vreme o să  fie linişte. ca oamenii. încât  romanii regretară că nu le trecuse lor prin cap. un  bătrân barbar. E bine. . „Aşa e când  trăieşti peste măsură”.   Aruncase apoi o privire iute spre Scaurianus. le credea pe toate. înfruntând apoi puterea. care mărgineşte şi prezidează viaţa  omului. le spunea:   — Ai noştri acum îşi înalţă case acolo şi le dreg pe ăle părăsite. Au o circulaţie  subterană. unii se uitau minunându­se de puterea şi. împotrivindu­se evidenţei. acoperirea ruinelor era o idee atât de bună.   — Dar nebunia lui e sfântă. în timp ce Asta mesteca în oale mâncarea copiilor – se­apropia. Pentru prezent. cu  vorbă firească. „Marile idei nu se pierd. şi încă din partea unui  singur om – acţiunea unui nebun. după ce­nghiţise de multe ori în sec. cu toate că­n sinea ei se scutura de câte ori le­auzea.

 pentru noi. când Romulus a  tras brazda pe Palatin. prea puţină­nsemnătate mai are. luându­şi un nume nepurtat până la el de nici un  conducător. dacă­l socotim întemeietor pe  Augustus – însemnat pentru noi este că ne­a dărâmat nouă cetăţile. îl întrebă la un moment dat pe unchiaş:   — Bătrâne. Dar  de ce mă­ntrebi? se gândi Dromihete să se lămurească. tam­nisam.   Magister. într­o bună zi. deasupra s­au rotit doisprezece vulturi.  tocmai sfătuit de auguri. fie că umbra obosise. ce­ar  vrea să vadă. uneori oamenii îşi închipuie că văd. tu crezi că luându­şi Octavian numele de „Augustus” ar fi  putut schimba soarta Cetăţii? întrebă Magister cu glas tainic.  Alţii spuneau chiar că bătrânul Dromihete. de ce crezi că umbra Regelui vostru s­a arătat o vreme şi­ acum nu se mai arată?   — Fiule. fie că n­o mai vedeau oamenii. am auzit multe. Magister îi povestea lui toate astea. tu crezi că. socotindu­se un nou  întemeietor. la mine­acasă. Însemnat pentru noi este că Cetatea asta a voastră – că mai are de  vieţuit patru veacuri ori aproape douăsprezece. Într­ un cuvânt.   — La mine. după ce­şi aduse aminte în ce an se aflau.   Dromihete oftă. omul e luat cu viaţa şi uită să mai vrea să­şi închipuie. în Sicilia. acoperind ruinele cetăţii­de­scaun împlinea porunca dată lui de  umbra acestuia.   — Am fi abia într­al nouălea.   — Bătrâne. şi uneori chiar văd. se spune că la întemeierea Romei. în Sicilia… ai auzit de Sicilia?   — Auzit. zeii nu­ngăduie nici unui copac să urce pân' la cer. ca şi despre multe  altele. ar fi urmat să lungească viaţa Cetăţii. . spuse Dromihete ca pentru sine.   — Fiule.   — Bătrâne. dar despre ea  nu se mai vorbi. Roma o să piară? nu se lăsă  Magister.   — Cine poate şti?   — Vreau să spun: crezi că într­o bună zi are să­şi piardă puterea?   — Are să şi­o piardă sigur. fiule. uitându­se­n  ochii lui Dromihete pentru a vedea cum îi primise­ntrebarea.   Apoi. Apoi. urmând numărătoarea de la întemeierea  Cetăţii. unchi al Regelui şi om al lui  de credinţă. dacă i­a schimbat­o sau nu.   Nu prea­nţelegea de ce. că ne­a  zburătăcit şi­acum ne pritoceşte.   Bătrânul tăcea.   — Se spune că Augustus nu şi­ar mai fi luat numele de „Romulus”.   — De ce crezi asta?   — Fiindcă. se­aşterne uitarea. care­auzise şi el despre­această minune. Cât am fost sclav la Roma.   — Bătrâne. Augurii au  tălmăcit numărul lor drept secole de viaţă hărăzite Cetăţii.

 Dromihete recunoscu în formele simplificate doi peşti.   — Crestus? Am auzit. Acesta se uitase fără mirare la  liniile zgâriate şi nu­ntrebă nimic. punând între ele distanţă de câteva palme.   — Bătrâne. fiule. Îi pârâse­un sclav. Magister nu ştia cum să­i tălmăcească  tăcerea: se făcea că nu pricepe semnificaţia acelor linii sau chiar n­o pricepea  şi. fiule. pe  lumea asta margini are viaţa. Pe mine. margini au binele şi bunătatea.   — Asta nu cred. Dromihete privi  literele greceşti: fără să clipească. cea care mă cumpărase.   — Împărăţia împăraţilor este­aici pe pământ.   Magister luă de pe jos o ţandără de lemn şi zgârie pe pământ două forme  lunguieţe. trufia – ca şi  răutatea – n­are. după cât se pricepea el să­şi judece semenii –  Magister era hotărât să lămurească deschis lucrurile cu dacul. Toţi  împăraţii. s­ar putea. Stăpâna mea de la Roma. nici nu dorea s­o afle?   Făcându­se că zgârie la­ntâmplare pe pământ. cât ai stat la Roma ai auzit vorbindu­se de Iesus? se hotărî  Magister să nu­l mai ia pe ocolite. să ştii. ceea ce dovedea că multe gânduri le erau asemănătoare. Nici de data asta nu­ntrebă nimic. ci că ne strămutăm doar.   — Dar dumneata crezi că s­ar putea să fie­o asemenea lume dincolo?   — S­ar putea.   — Bătrâne. îi sfidează…   Dromihete înţelese că Magister nu credea în zeii aceia.   — Dar că după moarte s­ar putea să urmeze o viaţă în care să fii răsplătit sau pedepsit pentru faptele din lumea asta?   — Cine poate şti? Noi credem că nu murim.  — Va ajunge vreodată lumea ca o singură turmă şi­aceea mânată de­un  singur păstor? şopti Magister. era neam cu  împăratul Domiţian. vreau să zic – şi­a condamnat­o şi pe nevasta acestuia. fiindcă erau  creştini. credinţa noastră nu vorbeşte. un muritor? Chiar după religia oficială?   — Cine are puterea nici nu se gândeşte că n­are dreptul… Fiule. îi prigonesc pe creştini.   — Şi împăratul de­acum a exilat­o pe­o nepoată a lui Vespasian. una sub alta. a creştinilor înţeleg că e  dincolo. Magister scrise două litere greceşti. Domiţian l­a condamnat la moarte pe văru­său dulce –  bun.  Magister îl pândi pe bătrân cu coada ochiului.  el. Cu ele se­nţelegea din priviri şi din  gesturi. mai mult. viaţa m­a­nvăţat că şi pe  pământ totul se poate. Se simţea că întrebarea asta şi­o smulsese din  suflet.  Despre răsplată şi despre pedeapsă. De vreme ce­ avea încredere­n bătrân. iar Magister  înţelese că Dromihete nu era închinător al lui Iisus din Iudeea. Cu cele două  femei ar fi vorbit dacă s­ar fi putut înţelege. Şi mai ştiu că pe­nchinătorii lui îi dă stăpânirea la  fiare­n arene.  şi ů. după cum avea şi­n Asta şi­n Panesia – toţi trei  oameni de ispravă şi de onoare. .   — Dacă ei cred în zeii aceia. tu crezi că e drept ca împăratul să­şi pună statuia în temple.

 Poate  că lumea după care tânjea sufletul lui i se­arătase chiar atunci. Nu­nvăţătura le lipseşte oamenilor. ci bunăvoinţa. fiule. se uită cu duioşie părintească în ochii tânărului şi­i spuse cu glas scăzut:   — În mine să ai totdeauna încredere.   Privirea molcomă a magistrului se lumină o clipă ca de­un fulger.   De jos.   — Bătrâne. altul se ridică. răspunse moş Dromihete. spuse după un timp Magister.   — Ştiu. Deodată se­ntoarse­n loc şi. Un neam cade. . nici o­nvăţătură nu  poate face lumea mai bună. cu un glas plin de amărăciune. de ce m­aş plânge de ei?   — Iesus din Iudeea făgăduieşte o lume mai bună. să nu crezi că n­aş vrea ca lumea să fie mai bună decât e.   Lui Dromihete i se umplu sufletul de milă când văzu sclipirea din ochii  romanului. Eu cred. zeii. doreşte să facă din om  o fiinţă mai bună. nu cred.   — Bătrâne. de pildă?   — Credinţa fată de tine însuţi. atâta vreme cât firea omului nu se schimbă. Dar trebui' să ne facem că… Pentru un  sacrificiu onorific e bună şi oaia! Să ne ferim de sacrificii expiatorii…”.  — Bătrâne. cu buzele­ntredeschise şi cu ochii aţintiţi avid  spre chipul bătrânului. ca stăpână­sa de la Roma să­i ducă la sacrificat pe  altarul câte unui zeu. Altul se ridică.   — Dar nici aşa nu se mai poate trăi.   — Frumos din partea lui. dar de alţii fereşte­te! Nu te băga­n  primejdie.   — Ca.   — Să fie făcută mai bună printr­o­nvăţătură lămurită oamenilor?   — Fiule. mai milostivă. eu cred că lumea are să fie mai bună cândva şi poate că ziua  aceea nu e prea departe. dac­or exista.   — Bătrâne.   — Puţine. tu nu crezi că lumea poate fi.   — Fiule. „Dromihete. cu mersul lui de plugar  pornit la semănat. cu pas mare. dar omul rămâne mereu neschimbat în alcătuirea lui. un  om cade. Orice  om cu judecată nu se poate să nu dorească o lume mai bună. dar grăbit de data  asta. mai iubitoare. nimic nu­i topea mai mult sufletul decât să vadă omul legănându­ se­n năluciri. Crezi că există credinţe pentru care merită să­ţi dai viaţa?   Rămase cu gâtul lungit. moş Dromihete îl apucă de­o mână. au să ştie mai mult de­o  grămadă că mielul ăsta e de la mine. poate să fie făcută mai bună?   — Eu. se­apropie din nou de Dromihete. Magister îi aminti lui Dromihete mieii pe  care­i cumpăra din piaţă.   Cum dădea aprobator din cap. tu crezi în zeii voştri?   — Atâta vreme cât îmi făgăduiesc nemurirea. Îşi dădea seama cât îl dezamăgise pe băiatul acela fiindcă părerile lor despre lume erau deosebite. şi oftă.   Magister se ridică să plece. Dar cine­a trăit  mult în lume vede că se schimbă stăpânirile.   Magister făcuse câţiva paşi mari spre poartă.

  Nimeni nu se­atingea de sacii ăştia plimbăreţi. care trântea şi pufnea şi mai rău  de la întâmplarea din şură. nu răsărise ca din pământ şi­acum făcea mâncăruri  gustoase pentru statul­major al Împăratului? Şi nu se spunea printre oameni  că se şi luase bine cu careva centurion de pe lângă mărimi?   Nevrând să­l stârnească pe Servandus. Şi? Nu păţise el nimic legionarul care­omorâse un copilandru fără  vină. sub fiecare­acoperiş e o durere…  Dintre câţi de­ai noştri şi­au luat zilele. o dată nu­l  vedea pe dascăl să nu­i spună din vârful buzelor: „Îi înveţi. pe care­l lăsa pitit prin şură sau printre uneltele de sub şopron. copiii să nu umble la saci.   Se­nmuiase deodată. De  teamă că.   S­ar fi zis că­i trântise cineva o povară grea în spinare. ca la o baligă uscată. la vreo  căpetenie de­a romanilor şi prin semne ori prin tălmaci să se plângă de  Servandus.   Servandus îşi făcea mereu drum pe la casa copiilor. Nu era greu de­nţeles că lucru curat nu se afla în ei. cu toate lămuririle. Asta pricepuse că legea înfrântului era să tacă şi să se ferească. Servandus nu se ferea de Magister. În ultima vreme rămânea de pază numai Panesia: din ziua când  Servandus încercase s­o trântească pe Asta în fânul din şură. totuşi. ai?! Dacă  .  mai ales că destule femei se lăsau de bunăvoie? Seruca. Cele două femei se dumiriseră din vorbele lui Servandus şi din  semnele lui de­ameninţare că ar fi fost vai şi­amar de cine­ar fi­ndrăznit să afle  ce­ascundeau sacii. Se putea duce.   — Pentru puţine credinţe face să mori şi pentru niciuna să ucizi. şi. desigur. Servandus ar fi izbutit.  — Da…   Se vedea că Magister nu se­aşteptase la acest răspuns. la care se uita cu dispreţ şi  cu silă. Magister dădu aprobator din cap şi bătrânul îşi aminti iară mieii de sacrificiu de pe când era sclav la Roma. Asta încerca să se­ascundă ori de câte ori acesta se  ivea prin ograda lor.   La ultimele cuvinte­ale lui Dromihete. N­a vrut să­i dea timp vieţii să­l  schimbe”. ba aducea. fără ca el să fi  văzut de unde. Atunci  dobândise cea mai de preţ învăţătură: câtă durere şi câtă zădărnicie cuprindea  fiecare trecere prin lume. umerii i se cocârjaseră. fostă mai­mare între  slugile regelui Decebal. despre Chebrisis se poate spune c­a  avut cea mai mare credinţă faţă de el însuşi. I se  părea că­nvăţase în acei zece ani mai mult decât în toată viaţa.   Din ziua când se scoseseră odoarele regeşti din albia râului de mai jos de  Cetate şi legionarul roman îl străpunsese cu lancea pe băieţandrul care­ ndrăznise să ridice steagul neamului său şi să­l fluture. ori Asta ori  Panesia nu se mişcau de lângă ascunzătoare până ce Servandus nu­şi lua  prada. ca să­şi sporească zeflemeaua. era să se cutremure armata de­o amărâtă răsturnată­n fân cu de­a sila. Dacă Asta n­ar fi  fost ageră şi­alunecoasă ca ţiparul. Zilele fiind mereu frumoase şi calde. Lucrul cel mai greu era pentru  Asta şi pentru Panesia să­i facă pe copii să priceapă ce primejdie era să umble­ n sacii ăia. „La mari şi la mici. îi înveţi.   Obrajii îi căzuseră. Magister îi învăţa pe  copii tot afară. ba lua  câte un sac.

 care­ avuseseră loc o dată cu inaugurarea lui Mars Ultor.  subţiri şi iuţi. Avea­n el energie care trebuia descărcată. atunci când li se dădea o palmă.  Servandus îl pândise mereu pe Magister. nas belit. Spre marea dezamăgire a puşlamalei.   Nu­ndrăznise să spună nimănui cele petrecute când fuseseră crucificaţi  cei doi daci. altă dată vezi pe unde pui piciorul. i se umplu de  sânge. se hotărâse. Magister stătuse la locul lui şi privise ceremonia ca oricare altul. după ce­şi salutase elevii – îi puse  piedică. mulţumit de sine după o şotie atât de izbutită. Servandus îl  bănuia pe Magister că este creştin. să­i facă viaţa  amară. motiv de mare nemulţumire pentru Servandus. Copiii se buluciră­n jurul lui. enervat că nu deţine nici o  dovadă împotriva magistrului. La marile lustraţii. Servandus căuta  mereu râdă. Magister nu­i răspundea niciodată. exterior  dascălul nu­şi manifesta în nici un fel credinţa. îi tăia îmbrăcămintea. . toate batjocurile. Că cine  nu se uită pe unde calcă. Magister se ridică singur de jos şi­şi potrivi hainele. Auzise că Iisus sau Iesus ăla îi învăţa pe­ nchinătorii lui ca. de…!   Magister se strecură într­o dungă pe lângă Servandus. Ducându­şi mâna la faţă. că doar­doar o mirosi ceva care să­l  dea de gol în privinţa credinţei.de altceva nu eşti bun!”. după mintea lui  Servandus.  Se­ndreptă apoi spre poartă unde­l aştepta Servandus cu un rânjet până la  urechi.   De­un singur om îi era teamă şi de­aceea nici numele nu i­l pomenea. de unul singur.  vrând să­i pună mereu răbdarea la­ncercare. fiinţă bicisnică şi certăreaţă care­n viaţă nu dăduse vreo  dovadă de curaj.   — Mă. îşi spunea  Servandus. În rândul legionarilor nu se petrecuse­n ultima vreme nici un fapt de indisciplină care să merite pedepse  corporale. Simţea că­l mănâncă tot timpul palmele şi nu afla chip să şi le potolească. O fiinţă atât  de vulnerabilă cum era un creştin în armata romană merita. Se mulţumea doar  să se uite cu o blândeţe­ntristată la băşica purtată de două picioruşe scurte. mai ales că n­o vedea nicăieri pe fata bălană căreia­i pusese gând rău. Servandus trecând prin faţa  dascălului – acesta se­ndrepta spre poartă.  fără să scoată un sunet.   În privirea şi­n vorba lui Maximus era totdeauna o hotărâre care pe  Servandus îl înfiora.  scuturându­le de ţărână şi de pietriş. se ducea mereu cu vorbe  şi cu pâra pe la superiori şi un lucru izbutea: să bage zâzania­ntre oameni. iar buzele­i crăpaseră­amândouă. Îi ascundea broaşte­n pat. roşu la faţă şi­nviorat. Servandus. dăscălaşule. îi găurea încălţările. să­ntindă şi celălalt obraz. mai arţăgos decât de obicei. slugarnic şi  mieros cu superiorii. I se dusese pielea din vârful nasului. de  Tiberius Claudius Maximus. „Îl învăţ eu minte”. Servandus ştia cu cine nu trebuia să glumească. după felul cum dascălul ocolea oamenii şi  după îngăduinţa pe care le­o arăta celor pe care nu­i putea ocoli. fără să­l privească şi fără să­i răspundă. iar în gând se ruga dumnezeului său din Iudeea să­i ierte celui  care nu ştia ce face. înverşunat tot mai mult de lipsa de răspuns a dascălului. Duşmănos şi rău cu inferiorii şi cu egalii. Magister se­ntinse pe jos cât era de lung. ceea ce pe­acesta îl jigni de moarte. Într­o zi.

 cu smoală­ncinsă. Dis­ de­dimineaţă ieşi în curte. apoi liniştea mare din Cetate. în fine se­aşternu pe  treabă ca omul gospodar care se pregăteşte de iarnă şi foloseşte fiecare clipă  călduroasă şi luminoasă. Multe femei de­ale lor – unele văduve. cu subofiţeri şi cu  ofiţeri răi cu trupa. Servandus începu:   — Ia uite la nas belit. de frica lui Băşică. cu  bolovani.   Era vremea prânzului. cu pietre. În învălmăşeală. rândui uneltele şi celelalte lucruri  din şopron. Acestuia încă nu i se dezumflaseră buzele. iar dacă­i era dat să moară – avea să moară. Panesia se uită ţintă la  el. . le­ndurase mai uşor decât spaima de­acuma. Niciunul nu era atât de respingător ca Servandus. Asta. fiecare cu nasu­n  strachina lui. altele cu  bărbaţii trimişi spre Miazăzi – se luau cu străinii. scoase­un geamăt şi­şi duse mâinile la ochi. în care  plutea spaima sfârşitului. Dar  oamenii­aceia se luau cu binele şi cu frumosul. iar tinereţea le rămăsese­n  urmă. Copiii mâncau sub privirea molcomă a  magistrului. Până să se dezmeticească Magister şi Panesia şi să  scape copilul.  Spaimele şi­ameninţarea de­atunci erau ale tuturor. ce frumos e!   Şi trecând pe lângă un rând de copii care mâncau. Asta le lua seama. lăsase­ n seama Panesiei toată grija casei. care mustea din loc în loc. se omora ea. Dacă­i era  dat să ucidă – avea să ucidă.   Multora dintre camarazii de arme le părea acuma rău că nu băgaseră  suliţa­n el în toiul vreunei lupte. dar vie – Servandus n­ avea s­o atingă.   Asta nu şi­l închipuia pe Servandus decât făcând o faptă rea. Un prichindel i se­ atârnă de picior şi­l muşcă. Servandus îl izbi de câteva ori cu sălbăticie.   Secătura îl fulgeră cu privirea.   — Vezi­ţi. şi cu nisip vasele de mâncare. Spaima de­acum era doar  a ei. când din toate părţile ploua cu săgeţi. la fântână. era hotărâtă să­l omoare. şi mai simplu. Dacă mai încerca să pună mâna pe dânsa. fie ce­ar fi fost. Spaimele războiului. iar nasul abia îi  prinsese un pic de coajă. îi spuse Magister cu glas tremurat. n­avea să se mai ascundă de frica lui  Servandus.  cu toate că printre ei mulţi îşi pierduseră dinţii.  Panesia izbutise cu greu să­i oprească pe copii să nu dea cu pietre­n  Servandus. nu o dată.  apucară şi ei câteva picioare­n coaste.   Ascunzându­se. Ea nu se mai depărta de casa copiilor nici până­n cotul drumului.   Într­o zi hotărî că. războiul ei cu scârba. una­două. omule. fără să vrea. ori. dar nu zise nimic. deretică. Nu putea să stea o viaţă pitită ca râmele şi ca gândacii. să­l fi pălit vreun prăştier în tâmplă. mătură. Nu putea  uita cum îl izbea pe Lupei în coaste şi nu putea uita rânjetul şi vioiciunea din  ziua când jupuise crinii ucişi. fără să­şi ascundă la cingătoare un cuţit cu două  tăişuri şi praştia cu punga de pietre. de treburile tale. Iar dacă izbutea. cum făcuseră. De câte ori trecea pe lângă  legionari.   Cum dădu cu ochii de dascăl. spălă cu leşie. şi ea le­nţelegea. le răsturnă scaunele izbindu­le cu piciorul.

 Cu cât drag venise ea în pădure doi ani. „Poate că­şi spune fiecare părerea cu privire la felul cum să­şi  orânduiască viaţa pentru zilele de iarnă. fiinţă temută de  toată suflarea pădurii.   Asta făcu semn cu mâna spre pădure. ştia să­i asculte sunetele şi să i le priceapă.  toate deodată. îşi căpătase din nou liniştea înţepenită care urmase războiului:  liniştea omului pentru care nimic nu mai avea însemnătate. nu­şi putea  domoli bătăile inimii. când îi bănuia pasul din ce în ce mai aproape. Se simţea hăituită. piază­rea!   Asta. pentru un nou pas. Câte­o veveriţă încă mai aduna alune rămase ici­colo pe  câte­o creangă. până la  urmă. Ăsta de ce nu i se­arăta în faţă şi de ce nu vorbea? Îşi aduse­ . lăsându­şi sufletul să plutească şi să se­nfrăţească­n  voie cu priveliştea din jur. Le­aruncă o privire furişă cu  ochii ei ca de iarbă crudă şi iuţi pasul. când avea să vremuiască”. Începu să se teamă că  namila ar fi putut s­o trântească din spate. Lumina venea domoală şi  cernută ca o ploaie. Aşa se­nfiorau şi vietăţile pădurii. ucise de om. Un iepure  ţâşni dintr­o adâncitură şi. trăgând­o de bundă sau de  cingătoare. pe care mergeau  oamenii după lemnul de construcţie. Auzea foile  veştede rostogolindu­se­ntre crăcile arborilor şi pământ. Le simţea în tâmple. Fata intră în pădure pe drumul obişnuit.   Altădată s­ar fi bucurat de­ntâlnirea cu fiecare vietate­a pădurii. Frunzele moarte foşneau sub opincile Astei. În dreapta erau copaci cu frunză  căzătoare.   Asta nu grăbea pasul. ca şi când deodată şi­ar fi amintit ceva mai însemnat decât sacul dosit în şopron. Cu toţii iuţiră mersul şi­ncetară să grohăie când adulmecară omul. acuma. când dădu cu ochii de om. îşi  îndrepta mereu grumazul şi­şi ţinea mâna dreaptă pe mânerul pumnalului de  la cingătoare. feciorul marelui  sfetnic domnesc. De când se hotărâse să nu se mai  ascundă. În timpul scurt  când un picior îi stătea pe pământ iar celălalt în aer.   După ce fata se depărta vreo sută de paşi. ea  auzea frunzele trosnind subt pas străin. parcă fără să­l vadă. pândite. O vulpe le trecu drumul. fugărite şi. învăţată cu  pădurea de mică. cu­o frânghie pe­un umăr şi cu un topor pe celălalt. ştia că Servandus îi călca pe urme. Servandus. Deşi hotărâse că n­avea să se mai teamă de  Servandus. Fără  să­ntoarcă niciodată capul. O scroafă de mistreţ trecu urmată de godacii ei dungaţi.   — Încotro? întrebă Panesia cu glas scăzut. în cerul gurii. I se părea că şi ochii stăteau să­i sară din cap de­atâta încordare. o aştepta Seguris. le­auzea foşnetul sec  la atingerea de covorul celor căzute mai demult şi aproape că le­auzea culorile. păşi pe lângă  Servandus. o luă la sănătoasa cu  urechile date pe spate. Secătura îşi potrivea mersul după al ei.  de la galben stins până la ruginiu de sânge­nchegat. în stânga – brazi. în urechi. s­ar fi  oprit să se uite după ea. porni pe urma ei. răsucindu­şi şi mai mult trupul lunguieţ care părea că se­nşurubează­n aer. scuipă în cele patru zări şi când trecu prin  dreptul femeii. Păsări adunate multe la un loc ciripeau în mare grabă.  Acolo. într­un loc ştiut numai de ei doi.  Decurionul îşi scuipă­n sân. scuipă încă o dată:   — Ptiu.

 Urca anevoie. ar fi lup. Era sigură că vietatea o pândea. Urcuşul se terminase. i­o luă cu mult înainte. cu fierul în sus. îşi dădu seama că  străinul nu mai putea pune mâna pe ea şi nici pietrele şi bulgării de pământ pe care acesta­i azvârlea nu mai aveau cum o atinge. ca oamenii! După auz. Din fugă. Se vedea cât de colo că nu era om de munte. Asta se­ascunsese după trunchiul unui brad. dar de bănuit tot ar fi  bănuit ceva din limba necunoscută. unul la stânga.  luând­o la deal printre brazi. când foamea­i scotea din  codru. fata prinse a fugi spre stânga potecii. S­ar fi putut ca. se­aşeză pe ea. Ajuns cam la o azvârlitură de băţ de locul unde se afla  . Se ridică încet. îi trecu  prin minte. îşi trase­opincile din picioare şi le­nnodă de  frânghia de pe umăr. Cu ochii ţintă spre tufa de ferigă. de obicei. şi începu să  se caţere­n brad. pe­o vreme frumoasă şi caldă ca asta de­acum. Servandus – după ea. i se păru că  vietatea. în haite. alese­o ramură ce i se păru mai ţeapănă.  putea să meargă alături. Cel mai bun lucru ar fi fost ca decurionul să se lase  păgubaş. stătea să vadă ce­ avea să se­ntâmple. Dintr­o tufă de  ferigă o pironeau două luciri galbene. Stătu apoi câteva clipe nemişcată. După ce­şi reveni cât  de cât. care stătea nemişcată şi cu botul pe labe. Şi­auzea răsuflarea şi i se părea că aude  cum îi curge sângele prin vine. „Doar n­or fi mai mulţi”. Servandus o urmări cu privirea. doar că nu mai mergea  drept. Se atârna de crengi şi se lăsa pe spate cât putea. azvârli  frânghia pe­o creangă. dar deodată parcă o­nghiţise pământul. ci cotit: un pas la dreapta. fiindcă altfel  fierul i­ar fi intrat în coaste. Deprinsă cu urcuşul. Cu sufletul la gură de­atâta  alergat. pe care şi uitase că­l ura. purcese cu umblet obişnuit printre copaci. coborî pleoapele şi  mătură cu privirea atât cât putu cuprinde între coada ochilor. O cuprinse un fel de nelinişte adăugată peste  grija de­a se apăra de Servandus. îl vedea îmbrăcat în cetină şi sfârtecat de crengi. cel puţin iarna. Oricum. Simţea că de  undeva o ţintea o căutătură pe care n­o vedea. îşi desfăcu nojiţele.   Asta îl căută din ochi pe roman.  animalul să fi fost singur. Vietatea stătea acum lungită sub copac şi  cu privirea­n sus: după ce se­ncredinţă că prada era acolo unde­o ştia. Fără să dea prin nimic de veste c­ar fi avut de gând să schimbe dramul.aminte că şi dacă romanul ar fi vorbit ea n­ar fi­nţeles. În jur se­aşezase o linişte netulburată de nici un sunet. Fără să se clintească. îşi puse  botul pe labe. Răsuflă adânc şi se­apăsă cu mâna pe inimă. iute şi cu pasul mai mare decât al lui. Măsurând din ochi distanţa dintre dânşii. fără să mişte capul. întoarse o  dată capul. Nemişcată. Parcă­ mpietrise şi pădurea şi vietăţile ei. Acum avea de dat  două lupte pe viaţă şi pe moarte. Şi mai ştia că lupii mergeau. Servandus se uita în  stânga şi­n dreapta. şi­şi  petrecu un braţ în jurul bradului. Îşi aruncă ochii mai întâi după lup. O  vreme. îndoindu­se  încet din şale. dacă i­ar fi fost voitor de bine. Dar fiara simte omul de departe. Era limpede că se­aşternea pe­aşteptat. rămase locului ca să răsufle de câteva ori adânc. vârî securea la cingătoare. S­ar fi mirat să fie  numai o singură sălbăticiune. era aproape sigură că­ntre ea şi străin nu mai rămăseseră mai mult de doi paşi. Când socoti că ajunsese destul de sus ca lupul să  n­o ajungă. Începu să­l zărească. Din câte­şi putu da seama. Cum înainta printre brazii din ce în ce  mai deşi.

 două labe aurii. nemişcată. rezemat cu stânga de brad. Când se uită o dată­n jos. Când nu­l mai văzu. acesta se trase­napoi. Decurionul. la doi paşi de el. după ce luă bine seama locului. i se  ridicase părul măciucă. care­l privea  ţintă.Asta. se opri şi­şi plimbă ochii jur­împrejur. jivina se dădu puţin îndărăt şi o clipă s­ar fi părut că vrea să  se repeadă la om. În sus nu­i dădu prin minte să se mai uite. Apropiindu­se de­ a­ndăratele de­un brad. „Ce­o mai fi?”. fără s­o  scape din ochi. şi­l azvârli spre câine. pe urmă se­ ntoarse şi­o luă la goană pe drumul pe care şi­l alesese. Servandus smulse câteva ramuri. care se făcea de fapt cât mai era lumină afară. „Ce era să păţesc eu. se depărtă puţin. Se sculă  în picioare cu inima cât un purice şi. se lăsă pe vine.  ca orice sălbăticiune. luă un pumn de pământ cu frunze. în picioare. pe grumaz. Se uită  şi­n lungul apei. le strânse­ n pumn. îşi arătă colţii. Duse mâna la  pumnal şi se­ndreptă. altfel risca să lipsească la apelul de seară. se duse drept spre tufa mare şi galbenă şi­ncepu să  izbească­n ea cu picioarele. Puse mâna pe pumnal şi­ncepu să ţipe:   — Fugi. în stânga. De­abia după ce trecuse primejdia. amnarul şi  iasca. ditamai omul. hă. Mai făcu doi­trei paşi. O clipă rămase­nţepenit. îşi scoase de la brâu cremenea. Dar rămase locului. Speriat de foc. Fiara se ridică în  picioare.  Acesta se dădu într­o latură. Privi în dreapta. apoi înaintă un pas către om.  Scoţând un urlet. Când să se ridice. I se păru c­aude frunzele trosnind ca sub un  pas uşor. pentru­o muiere!”. Nu văzu şi n­auzi nimic. Mirat de  îndrăzneala javrei. În faţă­i stătea un dulău ciobănesc lăţos. acu' mai veni şi potaia asta!   Şi cum prima lui pornire când vedea o fiinţă mai slabă decât el era s­o  lovească. se­aplecă. se hotărî  să se­ntoarcă în castru. fără nici un sunet.   Servandus îşi reveni.   Căpătă chiar glas:   — Hă. se aplecă iară după bulgări. neslăbindu­l din  privire. Izbuti să aprindă ramurile rupte şi să le­arunce spre lup.  zări.  Dând cu ochii de ferigă. iar stătu. lupul se­apropie cu un pas. Servandus îl lăsă totuşi în pace. făcu iară câţiva paşi şi­n  spatele ferigii dădu de­o clină care mărginea un pârâu cât un fir de aţă. iar mădulare­i tremurau ca piftia. Trase nişte sudalme. Îşi scutură hainele de frunze şi de pământ. Cu spatele lipit de  copac şi cu ochii ţintă la animal. pentru a­şi curăţa încălţările. scoase de la brâu o năframă şi se şterse de  sudoare pe gât.   — N­am timp acuma. se ridică­n picioare şi­ncepu să le­azvârle­n animalul pe care numai  ochii­l trădau că era viu. Porni cu pas  mărunt şi cu ochii pe sus. că te­nvăţam eu minte! . era la un pas de lup. apoi. adună cu stânga pietre şi  pământ. făcându­le şomoiog. Deodată se bătu cu palma peste fruntea şi­ njură iar cu glas tare. se­ aplecă şi adună cu dreapta frunze. întinse gâtul. Servandus îl nimeri cu o piatră­n bot.  romanul se lăsă lângă un brad. Roti ochii iar de jur­împrejur. Azvârlea şi ţipa ca ieşit din minţi. pe faţă. În vremea asta. jivină­mpuţită!   Cu ochii ţintă la sălbătăciune. „Să ştii că s­a urcat în vreun copac!”. Nici urmă de Asta.

 Deschise iar gura. Nu mai erau trei. măiculiţă?!”. Alese­o  creangă dinspre poalele bradului de lângă el. Şi cât  mai lungă. Îşi  schimbaseră şi locul. Când  văzură că din mâna­ntinsă nu pică nimic îşi traseră capetele la loc. Deşi foamea le sălbăticise şi le  mânase­n codru.   — Voi mi­aţi scăpat atunci. Stând în şezut ca şi ceilalţi. Drept în faţa lui se afla acum un dulău ciobănesc. Dac­ar fi coborât. javrelor! N­am eu juvăţul cu mine că ce v­aş  mai beli!   Şi­şi duse iarăşi mâna la pumnal. Când îşi întoarse din nou ochii spre dulău. cu părul scurt. erau şase. Şi­n partea aceea erau „unu. n­ar mai fi ştiut să spună. Prin urmare.   „Cu asta le dau în ochi”. Mai bine mergea de­a­ ndărătelea şi. Între cel cu zgărdan şi cei doi. cuţu. şi părând că se uitau fără ţintă. Nu strica să aibă şi­o bâtă. Ar fi trebuit să­i  strige romanului să se urce­n brad. ca să nu se rătăcească printre  brazii deşi. parcă se simţea mai în siguranţă. Lungiră gâtul  când văzură mişcarea mâinii. Se vedea cât slăbise animalul de când  nu mai păzea oile. Servandus îşi făcu iute o socoteală.   „Ăsta­i Traian al lor”. Dacă l­ar fi­ntrebat cineva ce­l adusese­n locul  acela. Încercă s­o frângă. Îi pierise glasul.   Câinii îşi amintiră de viaţa lor domestică şi­ntinseră gâturile. doi. câini de curte la vremea lor. Pumnalul nu­i putea fi de folos. Vietatea înconjurată de lupi sau de . Mai tăie o ramură. cuţu. dar nu izbuti. se gândea.  Erau trei. „Că nu ţi­o fi ţie frică de nişte  javre!”. gândi Servandus. Fusese câine de stână.  O crestă cu pumnalul de jur­împrejur şi o desprinse de copac. Cel mai rău îl neliniştea că animalele nu i se  uitau în ochi. Între  zgărdan şi gâtul zăvodului era loc mult. Celor nou­veniţi. li se  vedeau coastele. se trezi deodată spunând. dar nu izbuti să scoată nici un sunet. câine­narmat împotriva  fiarelor care la gât se­aruncau. îşi făcu el curaj. cu câte­o bâtă­n fiecare mână. Pumnalul era bun fie la aruncat. Câinii stăteau în şezut. Deschise gura. fie în lupta corp la corp. scăpare tot nu era. crezu că are vedenii. O despuie de  ramurile mici şi i­o lăsă numai pe cea din vârf. Animalele nu se clinteau. el era capul haitei.  Se uită în spate. şi –  pe neaşteptate pentru câini – o lua la goană. şi  aprinse un foc. sălbatici şi­nfometaţi.  Aşa.   Asta încremenise cu ochii la ceea ce se petrecea jos. câteva vreascuri. La gât  avea zgărdan cu ţepi de fier. în timp ce­şi vâra pumnalul în teacă. Uitase că  străinul n­ar fi­nţeles oricum. Servandus  îşi roti privirea spre cei trei de la­nceput. când se depărta destul. care­i stăteau de­a dreapta şi  de­a stânga. Nu ştia de ce. şi făcu un gest cu mâna  de parc­ar fi dat de mâncare la pui.   — Cuţu. pornea spre drumul de căruţă. Cu trei  deodată.   Servandus strânse­un morman de ramuri cu cetină. „Ce­oi fi  căutat eu aci. distanţa era mai mare decât cea care­i despărţea pe ceilalţi unul  de altul. n­avuseseră timp să uite bună parte din viaţa trăită lângă om. dar i se părea că dacă l­ar fi privit în ochi ar fi  ajuns la o­nţelegere cu ele. Decurionul îşi duse mâna la beregată. trei  câini!”. încet. întorcând încet capul.  Se gândi să cerceteze cu grijă preajma. era greu să se pună.

 încleştându­şi fălcile­n carnea lui. Zăvozii săriră­n picioare. pe urmă. În mintea lui. văzu cânii aplecaţi peste  pradă. Cu mâna cealaltă îşi apăsă pleoapele. deodată. iar dacă se hotăra să aibă  răbdare şi să le obosească răbdarea.câini dacă­ncerca să fugă era doborâtă şi mâncată. ce să mă  fac?”. prinzându­şi un picior între ele. Servandus făcu roată cu bâtele. Din creştet până­n tălpi îl  apucase o nelinişte şi­un tremurat. fiara născută din fiară. Se­nvârtejea întruna cu bâtele. Se depărta niţel de brad. Câinii se uitară o dată la el. iar se rezemă de el. Atunci. Cu doi atârnaţi de mâini. Şi. ajutaţi­mă să nu­mi pierd minţile!”. se simţea deopotrivă cu omul şi­l nimicea. Se  năpustiră asupra­i şi­l înhăţară. răcnind cât îl ţinea gura. iar degetele­i înţepeniseră şi­i îngheţaseră. prin care  începuseră furnicăturile. Îşi ciupi şi­şi trase braţul amorţit. Se auzi un horcăit scurt. de mâini şi de picioare. javre­afurisite. Se uită­n zare. Duse mâna la pumnal. În loc să­i sperie. chelălăituri şi mârâieli. Dacă mai întârzia mult. El muncise pentru  situaţia lui. Servandus avu putere să facă din bâte  morişte. uă!”. pe lângă nări i se prelingeau două  dâre de apă care­i intrară în gură. „Mehercle. Cu una  doborî un câine. se­apropiară de el şi­şi arătară colţii. I se uscaseră ochii şi­o  usturau. se ridicară toţi deodată. strânseră cercul în jurul lui şi se­aşezară din nou pe labele din spate. aveau să­l bage la carceră. învăţaţi­mă ce să fac!”. totul era o­nvălmăşeală. Când simţi gustul acriu şi sărat al sudorii. ajutaţi­mă să  nu­mi pierd minţile!”. Se uită la  câini şi­l apucă furia. iar se­apropie. „Până când. Singurul gând  închegat răsărea din când în când îndreptându­se către zei: „Zei. putea muri aşteptând – că ele şi răbdarea  lor nu oboseau. Câtă vreme­şi împărţeau vânatul poate n­aveau s­o bage de seamă. şi­l desprinse de trunchiul răşinos. Răcnetul nu mai avea nimic  omenesc. holbându­se prostit la  câinii care păreau morţi.   Asta nu mai răsufla şi nu mai clipea. Aceştia îşi arătară colţii. Din ce putea ea desluşi printre crengile dese. Ajunsă la poalele copacului. soarele­asfinţea. Pe Servandus îl treceau sudori  reci. apoi se prăbuşi  cu el. ca şi  animalul sălbăticit. La primul semn de oboseală ori de pierdere­a voinţei. îi întărâtă. Servandus se rezemă de brad. de cealaltă se­mpiedică şi. . omul înceta să mai fie vietatea cea mai temută. „Zei. Îi venea să­şi rupă hainele. Îi deschise din nou.  „Vă­nvăţ eu minte!”.   Într­un târziu. Omul rămânea vietatea cea mai puternică atâta timp cât nu­i  slăbea voinţa. „Zei. încercând să facă  zgomot cât mai puţin.   Îşi înfipse colţii adânc şi­l ridică pe hingher o dată sus.  Până când?”. zbierând fără­ncetare: „Uă. uă. Fruntea­i era acoperită de broboane. de data asta izbindu­i. se repezi cu bâtele să­şi  croiască drum. N­ajungea oricine decurion. lăsându­l să­i cadă pe  lângă trup. luă cărbuni aprinşi şi­i azvârli spre  câini.  scuipă. Stătu aşa o vreme. Văzu roşu înaintea ochilor.   Servandus îşi tăie o fâşie din pulpana tunicii. o­mpături şi scuipă în ea.  Trecând­o printre degete şi acoperindu­le.  căzu. Braţul petrecut pe după brad îi  amorţise. Dulăul cu zgărdan se repezi şi­l apucă de  beregată. pe urmă se­ntinseră şi­şi puseră botul pe  labe. Se dădu jos cu grijă din creangă­n creangă.

 care crezi dumneata că e a mai mare putere pe lume?  întrebase Panesia. câinii îşi luară câte­un os să­l  îngroape. Le povestea călătoriile lui pe mări.   — Las­acum. moşule?   — Cine ştie?   — Să fie numai închipuire?   — Tu ştii mai bine decât alţii.   — Cum o fi oare viaţa de dincolo.   — Vestirile mele sunt pentru aici. Se ridică. Se şterse cu  năframa pe frunte. Ieşită la drumul de care. iar după câţiva paşi adăugă:   — În locul unei vieţi creşte altă viaţă. la gură. Tot mai mulţi oameni începeau să creadă că bătrânul împlinea voia  Regelui. pe vremea sclaviei la  romani. după ce terminaseră ce fusese gustos. dulăul cu zgărdan mânca faţa  mortului. şi faţa i se lumina de­un zâmbet blând.   Se depărtă în vârful picioarelor. îi spuse femeia. Vorbea de­o ţară prin care trecea un râu mare şi de regii ţării aceleia. se lăsă jos.  Judecând după locul în care se afla.   Porni ameţită. alţii ziceau că umbra  Regelui i­l dăduse.  care se­ngropau cu tot felul de avuţii în nişte morminte mari. Abia apucă să se­aplece. trăite şi de  dânsul şi de alţii. icnind. el le povestea întâmplări de demult. Rămase o mulţime  de vreme locului. dădu de Panesia în  poartă. iar ei erau regi mari. în  pădure. iar în jur nici un izvor. obicei de pe vremea când trăiseră la casa omului. Mergea şi scuipa. ai să vezi…   În timp ce Asta dârdâia sub cergă de se zguduia patul cu dânsa. pătimindu­şi trupul  bătrân.   — Du­te şi te culcă. împărţindu­şi frăţeşte  cadavrul decurionului.   Uneori. Dădu din cap într­o parte şi­ntr­alta: i se pusese un nod în capul  pieptului. Se uită­n dreapta şi­n stânga după un strop de apă. spre seară. unde­ţi trebuie  când una.   Cui îl întreba de ce făcea el munca aceea uriaşă. când alta. Unii ziceau că Regele i­ar fi dat cuvânt din viaţă. .   Le mai povestea moşul despre cum treceau puterile prin lume.   Moş Dromihete căra toată noaptea pământ peste ruinele Cetăţii şi­l  bătătorea. erau învăţaţi cu binele.  Râul era departe. Panesia. se  rezemă de­un brad şi­şi încălţă opincile. Vărsă şi sufletul din ea.   Asta şi Panesia nu­l întrebau. nici măcar o băltoacă.   Ceilalţi erau patru de­o parte.   — Ce creşte? întrebă ea ca prin vis. simţind un gust sălciu în  gură. patru de alta. Când ajunse acasă. înalte şi ţuguiate. Dromihete­i răspundea: „Fiindc­aşa e mai bine”.   — Moşule.   — De ce? întreba Panesia.   — Ce anume?   — De ce se­ngropau cu avuţii?   — Fiindcă­şi închipuiau viaţa de dincolo ca pe cea de­aci.

 tovarăşul stăpânei mele.   — Câte lucruri sunt pe lumea asta! se minuna Panesia. de­i zice Ţara  Serilor.  omul e ca după licoarea din Ţara Serilor. dădu din întâmplare peste rămăşiţele lui Servandus:  îmbrăcămintea şi­ncălţămintea sfâşiate. nemaitemându­se de  . Pe ea. Cei care nu­l avuseseră la inimă­n timpul vieţii. Începi să te­nstrăinezi de toate şi de tine  însuţi. cu ochii aşa. O rodeau mustrările de cuget şi grija de­a nu vedea vreun nevinovat  pedepsit. Servandus fusese mâncat de fiare. medicii armatei. un dac. Dacă Servandus n­ ar fi dispărut. câteva oase mărunte  de la mâini şi de la picioare. vezi toată lumea la fel. ca acelora să le piară poftele trupului. nu frica o­mpiedica să se­nfăţişeze romanilor şi să le spună  adevărul. i se părea că visase. Aşa cum îl cunoşteau camarazii de arme. în care brutalitatea lui îşi afla  cel mai bine locul. statul­major. Dragostea dă putere ca şi ura. Ei. necercetat şi nebănuit a fi avut legătură cu dispariţia  romanului. spre bucuria multora. Nu  rămăsese dac neîntrebat. pumnalul. sânge­nchegat. Zadarnic erau cercetaţi.  Să­i fi făcut de petrecanie n­o credea în stare. cum izbea copiii şi cum jupuise câinii. De le convenea sau nu. Cum vin străinii pe pământul lor.  iar somnul îi era tulburat de vedenii înfricoşătoare. zadarnic erau ameninţaţi. fiul marelui sfetnic domnesc. ar fi crezut că ceea ce trăise­n acea zi în pădure era doar închipuire. le picură ceva în  mâncare şi­n băutură.   Peste o săptămână de căutări care nu duseseră la nimic. când se gândea la dragostea lui  Seguris. ci ruşinea.   Asta rămăsese cu un ciubăr în mână. Asta se hotărâse să vorbească numai dacă vreun nevinovat  ar fi fost în primejdie pentru romanul care pierise. Rămăşiţele îi fură incinerate cu pompa cuvenită celui mort în serviciul  patriei. veniră­n  mare grabă la faţa locului. Trupul şi sufletul nu mai dor ca la  tinereţe. Deşi nu făcuse nimic pentru  a­l fi stârnit pe Servandus în vreun fel. Moş  Dromihete îşi trăgea pieziş pleoapele spre tâmple. Ar fi vrut numai să nu fi fost ea unealta dreptăţii. Servandus nu era omul  care să caute alt fel de viaţă decât cea militară. Când şi­l amintea cum  dădea cu picioarele­n Lupei.  Vinovată că amuţise. La bătrâneţe.   Asta se­ntreba în sine dacă toate câte le povestea Dromihete chiar se  aflau pe lume sau şi le­nchipuise el. Dacii se­ aşteptau să vadă iar pe vreunul de­al lor răstignit în locul decurionului  dispărut. Asta aproape că nu mai mânca. Serii ăştia sunt nişte oameni mărunţei.   — Când a trecut vremea dragostei. răspunsese bătrânul fără să şovăie. Asta  socotea că pe lume se mai făcea şi câte­o dreptate. dar nici nu mai tresaltă. şi dacă n­ar fi fost căutat peste tot de­ai  lui. dintre  cei care tăiau lemne. Zbieretele lui Servandus şi horcăitul de la urmă nu credea  că avea să le uite vreodată. într­o ţară depărtată.   Moş Dromihete bănuia că fata ştia ceva despre dispariţia legionarului. negricioşi.  — Dragostea. În câteva zile ajunsese ca o  umbră. vinovată că nu­i sărise în ajutor. Am ajuns o  dată cu Zaheu. Serilor nu le place să se­ mpreune cu alte neamuri. se simţea vinovată de moartea lui.

 Pe mine m­a  chemat totdeauna Dromihete. De  când se trezea.tertipurile lui. Fata începu să doarmă greu şi fără vise. Aşa îşi căuta ea uitarea sau. dumneata. Domnia­ta cumpărai de la dânşii mirodenii. „În locul unei vieţi creşte altă viaţă!”. nu se sfiiră să dea la iveală potlogăriile „eroului”. Kikinis. i se păru că­l mai văzuse  cândva.   — Poate. Panesia înţelegea tâlcul din privirea bătrânului. Viaţa doar cu  viaţă putea fi înlocuită. Aş şti ceva care să amorţească aducerea­aminte şi să te facă s­o poţi îndura. Când dădu cu ochii de bătrânul Dromihete.   Moş Dromihete se uita lung la fată şi aştepta s­o audă într­o bună zi  descărcându­şi sufletul. .   — Au murit. înaintea răsăritului. N­a avut  parte. parcă aşa zisese Panesia. fie­ţi milă şi de amărâta asta. în calitate de colector de furaje pentru  armată.   — Pentru cine voia să facă un negoţ cinstit. muncea fără oprire.   O vreme.   — Zaheu ne­a scăpat. fostul intermediar între daci şi romani pe vremea negocierilor cu  generalul Longinus.   — Ce vremuri!   — Pentru cine? întrebă Dromihete. care ştii atâtea minuni.   — Moş Dromihete. Abia  acum o­nţelegea pe Panesia care putea fi asemuită cu piatra ce din vârf de  munte şi până­n vale nu se oprea.   Dromihete se uita în pământ.  amorţeala aducerii­aminte. şi pe vremea asediului Cetăţii. Asta înghiţi în fiecare seară nişte picături pe care Dromihete le  picura cu mâna lui dintr­un şip. Mai ştii ceva de fosta mea stăpână şi de Zaheu? Oameni cumsecade amândoi. apăru din nou.   Asta răsuflă uşurată. giuvaeruri. mai bine zis. toate vremurile­au fost grele. doar cu viaţă putea fi plătită. Toţi cei din cetate au murit  de sete şi de foame… Zaheu atâta a dorit: să­şi mai vadă o dată ţara. Ai auzit de Masada?   — Am auzit de la Zaheu şi de la alţi iudei. n­ai şti şi ceva de  uitare?   — Ce ştiu eu te face să uiţi tot. dispărut o dată cu­ nfrângerea dacilor.   Şi­ar fi dat viaţa ca să­l învie pe netrebnicul acela. ţesături. Se  ducea spre Iudeea. şi până­n noapte. Zadarnic ar fi murit ea.   — Bătrâne. Aşa că ancheta  – pornită spre a lămuri ce căutase decurionul singur în pădure – îşi mai domoli  zelul. Pentru mine.   — Pe vremea când făcea Zaheu negoţ pe mare împreună cu stăpâna mea. „O  viaţă creşte­n locul alteia”. unde trăise până la căderea Masadei. nu doar ce­ai vrea să uiţi. să ne mai fi întâlnit vreodată­n viaţă? i se­adresă lui  Dromihete greceşte. Fosta dumitale stăpână – în patul ei. Nu­i mai rămâneau decât mustrările de cuget.   — Atuncea. Zaheu – pe mare. pe mine şi pe mama.   Kikinis.  Abia ar mai fi pierit un om.

 noi nişte plugari care ne­am apărat  cât am putut pământul. Voi sunteţi mari negustori. cât  lumea? Se şi vorbeşte că­n urma lui o să vină „grecoteiul”. cum nu i­au văzut  niciodată („Zadarnic m­am „elenizat” eu. Iudeii erau răspândiţi înainte de­a le cotropi romanii ţara. Traian. Hadrian vreau să  zic. Noi suntem înfrânţi mai  demult. focuri. noi n­ avem la cine să ne ducem.  Erau mulţi în Egipt. bătrâne. poate că te­ntrebi ce caut eu pe­aci.   — Dar şi ei se­amestecă.   — Eu sunt un om mărunt. Făceau parte dintr­o retorică  interioară a unui întreg neam care.   — Dar dumneata ce faci? îl întrebă Dromihete cu­o mustrare blândă.   — Mare mângâiere! Iar noi n­avem nici un general care să scrie istoria  neamului nostru. îşi spuse Kikinis în minte). Nu putem decât  să ne­amestecăm. de pe vremea vechiului Egipt şi­a  .   — Şi peste tot unde­am fugit şi unde fugim tot de ei am dat şi dăm. aşa. în Ahaia.   — Te­nţeleg.   — Bătrâne.   — Am încă avere în Egipt. Acolo apele se  tulbură şi tare mă tem că­ntr­o­zi are să fie rău.  — Bătrâne. vărsare de sânge. Cea mai rea dintre toate e să­i  vezi pe­ai tăi cum se dau cu­nvingătorul. iar ăsta e mai grec la suflet decât grecii. Un negustor oarecare. aţi avut unde şi la cine  să fugiţi de ei. Până şi­n Ţara Serilor. Şi nici egiptenii. La un general care­a trecut de partea romanilor şi­a scris  despre istoria neamului său ca un străin. Voi unde v­aţi duce vă duceţi între­ai voştri. zici? Care bine? Crezi că are să ne ia apărarea  împotriva grecilor sau a egiptenilor sau a mai ştiu eu cui? Prietenia împăraţilor! Duşmanii să aibă noroc de ea! Şi­apoi crezi că Traian o să trăiască.   — Eu mă gândesc la ce­are să se­ntâmple cu neamul meu. că are să se­ntâmple cu el?   — Are să se­amestece cu­nvingătorii. Şi­acolo am  întâlnit iudei. grecii nu­i văd cu ochi buni pe iudei.   — Şi ce crezi. El are ce are doar cu­nchinătorii lui Iisus. împăratul ăsta de­acum. în semn că vechiul lui cunoscut îi ghicise  gândul.   — Ne are­n nume de bine.   — Nu­nţelegi. la Roma. nici ca un străin măcar!   O vreme nu­şi mai spuseră nimic. vă are­n nume  de bine. Acum s­a şi uitat că la­ nceput au fost iudei. pentru  greci sunt tot ovrei”.   — De ce?   — În Egipt.   — Noi am rămas aici cu ei.   — După câte­am auzit.   Kikinis îşi trecu mâna melancolic prin barba cârlionţată. Am băut toate­amărăciunile­nfrângerii. zadarnic mă cheamă „Kikinis”.   Dromihete dădu din cap. de la el ce s­aşteptăm?   Întrebările lui Kikinis n­aşteptau răspuns. A şi­nceput. Dar umblu să mi­o strămut. Nu putem fugi unii de alţii. Mă gândeam la un om  al nostru de vază. bătăi. mi­nchipui ce e­n sufletul dumitale. Când v­au înfrânt romanii.

 măcar o  vreme. abia aştepta să se vadă­n noul loc pe care i­l hărăzise soarta  prin intermediul serviciului militar. Prezenţa oamenilor care se remarcaseră  într­o etapă­ncheiată devenea.  Prin urmare. plin de entuziasm.   Kikinis se depărta încet de bătrânul care­şi ţinea mereu capul plecat şi  ochii­nchişi. teama omului şi faţă de umbra lui. indiferent care­i erau cauzele. de­asemenea. cel care­i înfăţişase împăratului capul şi mâna  dreaptă a Regelui învins.   Dromihete înclină capul şi coborî pleoapele ca o pecete peste cuvintele  iudeului. Maximus. sufletul proaspătului decurion prinsese­un fel de  cocleală. dacă nu stânjenitoare. Eu te rog. Ceionius şi Maximus erau convinşi că  deplasarea lor în Pannonia se datora tocmai „faptelor lor de arme”. era de dorit ca amintirea unor fapte săvârşite­n  serviciul unei cauze să fie­ndepărtată. pe jumătate grec. Romanul Tiberius Claudius Maximus. fost ofiţer de ordonanţă al  răposatului general Longinus.   Mărunte schimbări aveau să se petreacă­n rândul trupelor. Într­o etapă de tatonări.  Îndepărtând singurul martor al celor întâmplate.Babilonului. amintire care stăruia în mintea a doi oameni: a sa şi­a Împăratului. îi înfăţişase împăratului trofeul  maxim al războiului cu dacii. Din ziua când.   La rândul său. se­nvăţase să răspundă prin întrebări. .   — Pace romană. În sufletul lui Kikinis se lăsase o pâclă de tristeţe din care. meritat de cel  mort în serviciul patriei. chiar dacă nu pe câmpul de luptă. cuceritorii aduc cu ei teama omului faţă de om. iar romanilor. şi Tiberius Claudius Maximus. O vreme. pentru el  însemna o uşurare. Ceionius  aşteptase o vreme ca generalului său să i se ridice un cenotaf. totuşi. de fapt de amintirea supărătoare a generalului  Longinus. deşi minte mult mai simplă decât a  centurionului. într­atât se tot întrebase şi  nu ştiuse ce să­şi răspundă. răzbătea doar un cuvânt repetat obsesiv: „Ieruşalaim. măcar nepotrivită într­o  etapă nouă. Câteva alć  urmau să meargă în Pannonia. pricepea şi. amintirea avea să se­ nceţoşeze. ca un  bocet. Între cei care­aveau să­şi schimbe locul se  număra şi centurionul Sophronios Celer Ceionius.   Dromihete zâmbi cu îngăduinţă. să nu spui nimănui  ce­am vorbit noi între noi. Nici o demonstraţie  nu l­ar fi convins acuma pe Ceionius că măruntele schimbări de trupe nu erau  legate de persoana lui. mi­aduc aminte cât de frumos vorbea Zaheu de dumneata. Dacilor n­avea să le fie drag.   — Bătrâne. mai ales. mirosea că fiecărei etape­a cuceririi i se  potriveau nişte fapte şi nişte oameni.   — Mi­am strămutat ceva la Pont. te socotea om de­ncredere. În sinea lor. Mutarea lui în Pannonia. care se  străduiau să şteargă urmele violenţei şi să le inculce învinşilor ideea de  binefacere a păcii romane. fost călăreţ. cred că va fi linişte şi pace. la limita  dintre sinceritate şi făţărnicie. mă gândesc că şi pe­aici.  înaintat la rangul de decurion.   — Bătrâne. n­ar fi rău. Ieruşalaim”.

 Avându­şi obârşia­n ordinul  cavalerilor.  Ceionius dusese totdeauna o viaţă în care să nu i se poată aduce­nvinuiri. umblat prin lume. din Latium.   Dac­ar fi voit să se­nţeleagă prin cuvinte cu dânsa.   În timpul scurtei captivităţi sau „libertăţi supravegheate” la daci. Sophronios Celer nu­ncercase nici o apropiere de fata  străină. Ceionius hotărâse să nu­ncalce cu nimic disciplina militară. . mereu se gândea la ea. după cele mai bune tradiţii romane. ca orice prezenţă străină între nişte oameni dintre care măcar unul avea să­i spună celuilalt ceva. Era sigur că generalul nu se­atinsese de fată. când plecarea lui în Pannonia era sigură. Şi lui Ceionius îi şedea mintea la străină.  Ar fi lămurit cuvintele. ca şi generalului. la urma urmei. în prezenţa generalului Scaurianus  şi­a lui Traian. cea familială subsumându­i­se. tată a patru copii –  dintre care pe ultimul nu­l văzuse – Sophronios Celer Ceionius era pătruns de  spirit de castă şi de disciplină socială. Ceionius ceruse voie  să­şi ia rămas bun de la străină. ar fi trebuit să ia cu el un traducător. Deşi. pentru  a nu­şi mâhni generalul. acesta fiind sigur că fata n­ar fi scos nici o vorbă. mai  ales de­ncălcare­a disciplinei. de  disciplină personală.   Acuma. romanii fiind reprezentaţi de Lucius şi de Ceionius.  Cu toate că de când o cunoscuse. ultimi martori ai unei vieţi care voia să se­ncheie decent. pe de alta – ar fi  socotit apropierea dintre ei ca o­mplinire a ultimei dorinţe oferite unui  condamnat. după cum uşor îi fusese să bage de seamă. Şi. cel pe care i­l lăsase generalul Longinus. La  treizeci de ani. cotropit de făptura ei aurie. ea bănuise tot timpul: cum din clipa când o văzuse gândul lui fusese  plin. gândul apropierii generalului de dânsa îl mâhnea.   Şi. subţiratică şi fără grai. să nu ceară favoruri care mai ales fetei nu i­ar fi fost de nici un  folos şi care lui sigur i­ar fi atras antipatia celor doi mai înainte pomeniţi. dat fiind că orice contrariere provocată unui superior putea fi interpretată astfel. Generalul nu se­atinsese de fată pentru a­şi păstra nepătat  obrazul faţă de daci şi faţă de romani. pe de­o parte. Ceionius nu­ ncercase s­o revadă pe Asta din ziua când fata trebuise să justifice prezenţa  asupra ei a unui inel de mare preţ.  prin urmare. la origini. şi. tot aşa de sigur – că  acesta fusese­ndrăgostit de ea. de pildă. „grecoteiul”.   Când o văzuse ultima oară pe Asta. însă i­ar fi stânjenit. că animozitatea dintre  împărat şi nepotul său. Ceionius nu mai  năzuise decât să­i facă superiorului său ierarhic viaţa cât mai puţin  apăsătoare. s­ar fi tras de la un locotenent spre care şi­ ar fi­ndreptat ochii şi unchiul şi nepotul.  disciplina lesne se­ncalcă. În rândurile ofiţerilor se şoptea. Din momentul când pricepuse – foarte curând  după sosirea la daci – că soarta comandantului e pecetluită. ce­avea el să­i spună altceva decât ceea ce. însurat în Italia cu­o persoană de condiţia lui. bine­ nţeles.  făcuseră ca. cele care. adică i­ar fi lămurit  Astei cuvintele lui Ceionios. prezenţa unui alt om ar fi lămurit cuvintele. Ceionius ştia să tălmăcească privirile  oamenilor. Peninsula să­şi întindă stăpânirea în bună parte a  lumii locuite.

 Romanul i­o strânse şi i se uită în ochi.   Asta tresări şi se albi la faţă. scoase de la brâu o punguţă.   Lăsă ochii­n jos. Un nod îi urcă în capul pieptului. se  hotărî în fine să­ntindă şi ea dreapta. Ceionius făcu un semn cu capul de  la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta. În căuşul ei strălucea molcom.  voind s­o facă să i se uite­n ochi. Acesta o apucă de bărbie. se auzi glasul ei scăzut şi tremurat. privirea i se  oprise pe gâtul puternic al lui Ceionius. îi luă punguţa din cealaltă mână. ţâşneau flăcări albastre. Asta îl privea cu ochi mari. apoi în gât. Fata îl privi nedumerită. dar zâmbetul nu risipi o anume umilinţă care i se­ ntipărise pe chip. Ea  înclină capul în semn că pricepuse. strânse băierile şi duse mâna la cingătoarea fetei.   Fata îl privea cu tristeţea nedumerită a omului care nu înţelege.  O găsi în curtea care­adăpostea copiii orfani.   — Asta. Îi  desfăcu băierile fără să­l slăbească din ochi. spune: Sophronios Celer Ceionius. O dată cu năframa desfăcută  se­mprăştie miros de busuioc şi de cimbrişor. Izbucni în lacrimi şi căută  să­şi înăbuşe suspinele apăsându­şi amândouă palmele peste gură.  Bărbatul îi luă inelul din palmă. se uită la ele şi. Bărbatul întinse mâna dreaptă deschisă. Ea înţelese.  Chipul fetei se destinse. Cu  câteva luni în urmă. după un timp care i se păru o veşnicie  de tăcere. încercând să­i ia mâinile de la gură. două vase de sânge i se zbăteau de­o  parte şi de alta gata să plesnească. rămase­o clipă cu  mâinile­n aer şi­i zâmbi. . de la vârful încălţărilor până la grumaz.   — Ce s­a­ntâmplat? Te rog.   Asta rămase cu capul plecat şi cu ochii ţintă la gâtul de vietate năvalnică  şi tânără. în care fierbeau rufe. prin care nu trecea nici o umbră  de tulburare. Îşi auzea inima şi­i simţea  bătăile­n tâmple. Îi ridică treptat. ea întoarse capul. în cadrul lui de  aur roşu. alcătuindu­l încet pe roman. căruia la fel îi rostise numele. Asta se opri şi­şi şterse sudoarea de pe faţă cu­o năframă pe care­o trase de la brâu. Răsturnă punguţa în palma  stângă şi­o­ntinse romanului. smaraldul generalului Longinus. sfiindu­se câteva clipe. Plec în Pannonia. am venit să­mi iau rămas­bun. El îi lăsă mâna.   — De ce? De ce? întrebă Ceionius.   Când îl recunoscu pe roman îi bătu inima repede.  mişcarea aceea a capului avea o valoare de negaţie.   — Asta. Învârtea cu nădejde un  mestecău într­un cazan adânc. Nu şi­ar fi­nchipuit că n­avea să găsească nici un cuvânt şi nici un  gest prin care să­i lămurească pentru ce venise.   — Sophronios Celer Ceionius. Uitându­se tot aşa la dânsul. în casa din pădure. Asta îşi trecu  amândouă mâinile peste catrinţă. Privirea i se ferea de cea a bărbatului. spune­mi o dată pe nume.   Centurionul arătă cu mâna depărtările şi­apoi se­arătă pe sine. vârî inelul în punguţă. Peste tot pe unde trecuse el. Spune după mine: Sophronios Celer  Ceionius. Acum. la fel i se­alcătuise­n ochi trupul şi  chipul generalului mort. De subt pirostriile pe care  se sprijinea vasul. şi­şi  ascunse odorul în locul lui obişnuit.

 Decebal. Îi  deslegă băierile şi­o răsturnă în palmă. Asta privea în foc prin perdeaua de lacrimi. Îi  făcu semn cu mâna ca urare de drum­bun. Asta. EMINESCU. pe frunte. bărbatul se lăsă pe genunchi. patru litere S. O luă  în braţe.   În poartă.   Romanul o privi şi­nchise ochii. cu câteva mişcări mângâietoare. îşi ascunse palmele subt bunda  ei. De când.12 Pe faţa cealaltă.  Fata plecă spre casă. lăsă uşa la  perete şi se duse lângă vatră. Îl lăsă pe roman s­o iubească în voia lui de vietate tânără. Se aplecă şi­ncepu să­i  sărute gleznele­nfierbântate de dogoarea focului. La prima răscruce se­ntoarse o dată pe loc. îi prinse coapsele cu­ amândouă mâinile şi­şi îngropa faţa în catrinţa fetei.   Copleşit de milă şi de bănuiala amintirii pe care i­o trezise. îi pică de la brâu punguţa roşie ca sângele. P. în minte îi sunau cuvintele Panesiei: „În locul unei vieţi creşte altă  viaţă…”. se vedea un chip de bărbat cu obrajii căzuţi şi scobiţi. pântecoasă. În sine­şi era încredinţată că era datoare vieţii o viaţă rodită din trupul ei. iar ei îi ascunse la cingătoare o punguţă. pe  obraji. o sărută în neştire pe gât. Era un ban mare. Jur­împrejurul femeii. de subt capacul căreia ieşea un fir de abur  mirosind a mâncare.   ROMANIA. privindu­l de jos în sus. pe care i­o dăduse Ceionius. . dar n­o  mai zări pe Asta. într­un elan  de înfrăţire­n amărăciune. îl recunoscuse pe  Ceionius. apoi. Ea intră.   DECEBAL: O. oftă din adâncul pieptului.   Asta i se uită în ochi.  spre marginea monetei. pe ochi. cu puncte între ele. cu  fruntea pleşuvă. o cuprinse cu  braţele de mijloc.   — De ce­o fi trebuind să plec? rosti el cu glas tare. Cu vârful degetelor simţi un obiect plat şi dur. Seninătatea privirii albastre străpunse sufletul  romanului. apoi o culcă pe pardoseală. Q.  Seara.   Fata înţelese doar că bărbatul spunea nişte cuvinte de părere de rău. porni  cu pas hotărât spre castru. şi. Pe­o faţă avea o femeie­ nfăşurată­n nişte pânze bogate adunate pe lângă trup. în care mesteca fără chef. se ridică. fu ultimul gând al Astei înainte de­a adormi. găsindu­i gura. îi căută despicătura de la piept a cămăşii.   Ea se şi dusese înapoi la cazanul de rufe. unde ardea un foc potolit subt pirostriile pe care  fierbea o oală mare.  R. când se dezbrăcă de culcare. chinuindu­se mult. se desluşeau. izbuti să desluşească până la urmă ce scria în jurul chipului obosit de pe ban: Gaius Iulius Cćsar. o purtă nehotărât câţiva paşi. punându­şi la­ncercare învăţătura furată de la lecţiile  magistrului cu copiii. pământ dulce. o strânse puternic la piept. Apoi. Ceionius îi trase năframa de  pe cap şi şi­o strecură la brâu. cu un scurt stânga­mprejur. după  culoare şi după strălucire – şi care părea nou. greu – de aur. „Săracul Magister”. de­aş putea să te sărut etern lăcaş al  păcii…   M. dornică de  dragoste. Asta nu se­ mpotrivi nici o clipă. Ceionius se luă după ea.

  Întors în castrul roman de la Porţi. ciobanul  dac s'a ridicat din ţărână. Spectacolul pe care i­l ofereau căsniciile cunoscute nu­l  prea încurajase la­nsurătoare. Lucius nu­şi aflase niciodată vreme să­şi întemeieze o familie. de văduva unui amic. unde­şi  întemeiaseră o gospodărie frumoasă. ce­ar fi făcut din împărat un  moştenitor norocos în cazul delictului de lezmaiestate. Petronia şi răposatul ei bărbat. sunt aceşti săteni de aice […] Faţă de Roma. Lucius abia aşteptase să se  vadă la proprietatea părintească a lui Longinus. Sătul de umblete prin lume pentru a­şi urma fostul stăpân  şi mâhnit de ultimul popas pe pământ al acestuia. De la Haţeg la Grădişte şi la cetatea lui Decebal (în Neamul  Românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906). cu palate. căpătase o permisie de trei luni pe care­avea dreptul s­o petreacă  unde şi cum dorea. Tot ei. aflată pe Via Salaria. ca şi Lucius. Narcis. poate. oricât de scăzute în barbarie. care făcuse mare  curăţenie­n rândul liberţilor din cancelaria imperială. prin puterea neînfrântă a  vitejiei lor şi a sfintei lor răbdări! Căci. Daci purtând ca un trofeu graiul Romei spulberate. Minus delaţiunea. om generos şi foarte apropiat de subordonaţi. libertul  generalului. dar fără ştiinţa lui. RUSSO. s'a aşezat în el cu  datinile sale neatinse şi stăpâneşte până astăzi în umbra uriaşă a Rătezatului. dar întipărite cu pecetea de  mărire a neamului roman […] Şi tot dacii au învins. până ce. Narcis.   Aici a fost Sarmizegetusa. a cării eternitate a pierit în pulbere. pe numele ei Petronia. stăpânii vechi şi cari s'au  svârcolit supt lanţe şi au sângerat de săbii. Din  această rudire frământată cu sânge şi sfinţită prin foc. conştiincios şi de­o mare prudenţă. avea o slujbă la  cancelaria imperială încă de pe vremea lui Domiţian: acesta umpluse cancelaria de liberţi prin care putea fi ţinut la curent cu tot ceea ce se petrecea în familiile  nobiliare şi în cele bogate. Cântarea României. Măcar cât era sita nouă. Lucius. a slobozeniei cu puterea. care n­avea pe suflet nici o  delaţiune. Aceştia­şi creaseră o  binemeritată reputaţie de intriganţi: delatori şi venali. în  schimb nu fusese dat afară o dată cu venirea lui Traian. cu mesajul dacilor în josul căruia se  afla şi scurta epistolă a generalului Longinus către imperátor. XIII. bine­nfipţi în noua ţesătură urmau să se dedea la aceleaşi potlogării ca şi  cei de dinainte. fiul Petroniei. Copii poate că avea prin lume. şi­a durat iarăşi bordeiul de lemn. cu  băi şi cu amfiteatre. Ocupat toată viaţa să­i fie de folos  fostului său stăpân.  fostă iubire la vremea ei. apoi Ulpia Traiana. Daci adevăraţi. care – de la Augustus.  eliberaţi o dată cu Lucius şi. sclavi ai lui Longinus. fideli fostului stăpân. cam la  jumătatea drumului între Roma şi Neapolis. chiar nenobiliare. mamă a  doi copii. a bărbăţiei cu mintea.  Fii cu inima bună… ţară binecuvântată! Tu fusăşi altarul rudirii  crivăţului cu pustia. Din tinereţe era legat printr­o prietenie trainică. IORGA. funcţionar  cinstit.  Astfel povestesc bătrânii. se naşte un popor nou. reuşise cu greu să se menţină­n post pe vremea lui Domiţian. iniţiatorul ei ca . rămăseseră să­ şi ducă viaţa pe­un lot de pământ.   Al. vecin cu ferma generalului. cu bazilici. fiu şi fiică. Daci noi de peste  două mii de ani. iată.   N.  înlocuitorii vechii funcţionărimi corupte aveau o oarecare teamă şi ruşine.

 Testamentul fusese­ntocmit oficial în mai multe  exemplare. frate. superstiţios din fire. Tot ce­agonisise­n viaţă Lucius îi  dăduse Petroniei să folosească agoniseala aşa cum credea ea de cuviinţă. iar în cazul morţii  acestora. de ce să cobeşti? strigase Lucius de parcă o şi vedea  moartă. după  lungile­absenţe ale lui Lucius. Testamentul  avea şi­un codicil care prevedea ca Lucius.   Lucius dăduse cu amărăciune din cap. că n­a murit nimeni fiindcă şi­a făcut testamentul. cunoscut negustor de vinuri şi de pielărie din Neapolis.   Din acel moment hotărâse ca ea să­i poarte de grijă şi să­l apere de  neprevăzut. mort când ei abia se ridicaseră­n pruncie.   — Ho. care se  judecase ani de zile cu neamurile răposatului ei bărbat pentru moştenirea  acestuia.   Marcellina.  Petronia simţise că ceva neobişnuit se petrecuse cu el. Acesta. neînstrăinând nimic din avut. Mulţumea de­asemenea zeilor de­a fi avut parte­n viaţă  şi de­un om pe care să se bizuie şi pe care să se sprijine. fusese  tulburată de­atâta nepăsare şi de­atâta nesocotinţă în faţa vieţii. Petronia făcându­l pe unul uitat la căpătâiul patului în care dormea Lucius.  ajunsese­n vremea lui Domiţian să se constituie ca o adevărată putere­n stat.   — De ce să cobeşti. în vederea zilelor negre care­ameninţă pe mai tot omul. deşi ţineau la Lucius ca la  un părinte adevărat. care se ştiau de când lumea. Petronia îşi închipuise că Lucius îi dădea doar o parte din cât chivernisise el. făcuse tot ce ştia el împotriva piezei­rele şi cum pergamentul  testamentului nu se lăsa rupt. împrăştiase cenuşă­n  cele patru zări. l­ar fi azvârlit în foc dacă Petronia nu i s­ar fi  aşezat în faţă şi nu l­ar fi­mpiedicat. la  rândul lui să­i lase moştenitori pe Narcis şi pe Marcellina. în loc de „bine­ai venit!”. cum era Lucius. vorbeau deodată amândoi. cu toate că ea rămăsese cu doi copii mici de crescut. sclavă a generalului Longinus. ducea o viaţă­ndestulată alături de bărbatul ei.   La­nceputul legăturii lor.   Lucius şi Petronia. la venirea lui din Dacia.   — Ce s­a­ntâmplat? strigase ea. agonisit cu bărbatu­său. în cazul când ea  ar fi murit prima. Atâta doar  că. fiica Petroniei. se revedeau. mulţumise totdeauna zeilor de­a  fi avut parte de­un stăpân atât de bun şi de înţelegător faţă de oamenii de­a  căror soartă dispunea.   Petronia. îşi scuipase­n sân. ca şi când s­ar fi despărţit în ajun. a cărei amintire nu i se  ştersese din minte – Petronia sporise avutul lui Lucius ca şi pe­al ei. pe copiii lor. Petronia făcuse un testament prin care. şi nu de bine. Spaima de neprevăzut era justificată pentru Petronia. îl lăsa moştenitor unic pe Lucius la moartea ei. crescuţi mai mult de Lucius decât de  tatăl lor. Când îşi dădu seama că Lucius nu păstra nimic  pentru el.procedeu oficial destinat să umple caseta imperială – moderată la­nceput.   Din clipa când îl văzuse pe Lucius în prag. vrând să­şi spună unul altuia tot ce petrecuseră din ziua despărţirii până­n  ziua revederii. Deşi Narcis şi Marcellina.  Chibzuită şi econoamă – ca omul speriat de sărăcie.   — A murit stăpânul… .

 ci printr­o ţesătură de relaţii subterane care făceau din el un personaj foarte la modă încă de pe vremea lui Titus. rămăsese­un fel de administrator al fermei fostului stăpân. dac­a murit.  închidea ochii asupra neregulilor din contabilitatea veniturilor şi nu­ncercase  niciodată să­l schimbe din slujbă şi nici să­l vindece de năravuri pe Bassianus. care. Petronia îşi duse deodată mâna la frunte. ca mai toţi foştii lui sclavi. dar acolo. Nasidius se „ilustrase” doar prin îndeletniciri  obscure de intermediar de vânzări­cumpărări. dar şi pentru el. a cărui bunăstare nu se  datora cu totul celor mai cinstite mijloace. Se­nşală ea mintea. Când am ieşit din castru. în Dacia. fermă pe care­o custodea cu grijă  şi cu folos pentru stăpân. mulţumit că ferma nu se ducea de râpă. Gaius Proculus avea patima jocului de cărţi şi pe­a zarurilor. deoarece nu se cunoşteau îndeletniciri –  remunerate de stat – care să­ngăduie să te scoli zilnic de meridie. darămite inima. Longinus ştia că era tras pe sfoară –  şi chiar şi cu cât anume – dar.  încerca Petronia să­i dea curaj şi să­i schimbe gândurile. se dovedise până la cincizeci  de ani bun doar să părăduiască toată moştenirea părintească precum şi puţina  avere dotală a nevesti­sii. de ce să fii atât de sigur c­a murit?   — Îmi spune inima. tu aici nu spui nimic.   — Ştie­nu ştie. Pe­atunci se spunea că  terminarea Colosseului îi adusese bani buni lui Nasidius. cu­atât  mai bine.   Lucius şi Petronia tăceau cum nu­şi aduceau aminte să mai fi tăcut după o despărţire atât de lungă. fără să  se­arate niciodată. om cu­o aleasă educaţie ca şi sora lui.   Bassianus. nu cumva să sufli o vorbă despre stăpân şi despre…   — Bine. care. Nimănui.   Ca ţi Cćsar – marele Gaius Iulius – cu care familia lui părea să se fi­ nrudit.  cum mergeam în urma lui. toată lumea ştie acum. Dacă n­a murit.   — Lucius. Bassianus. prin Cancelaria  .   Cunoscându­şi firea şi recunoscându­şi defectele (de care nu s­ar fi lăsat  în ruptul capului).   Gaius Proculus Nasidius. Aşa încât.   — Dacă tu nu l­ai văzut mort.   — Se mai înşală şi inima câteodată. după a  şaptea oră a zilei13.  Îşi trântise raniţa de pe umăr şi plânsese­n voie lacrimile pe care le­ nghiţise şi le­ascunsese luni de zile. fratele Augustinei (răposata soţie­a lui  Longinus). după ce­a supt de la soră­sa şi ultimul  bănuţ. inima – niciodată. Nasidius avusese bunul­simţ să nu se lanseze­n viaţa  publică. atât le­ar trebui tâlharului de Bassianus şi  zvânturatului ăluia de Nasidius. prin ocuparea vreunei funcţii. de misitii matrimoniale. libert al lui Longinus. am ştiut că stăpânul n­avea să mai vadă niciodată  Roma şi n­avea să mai pună niciodată piciorul pe Via Salaria. dar – spre  deosebire de ilustra lui rubedenie – nu aflase nici o Gallie de cucerit cu care să­ şi repare finanţele pe drojdie.   — Mintea se­nşală mereu. ce s­ar mai înfrupta acum şi din averea cumnatului.   Îi povestise apoi de­a fir­a­păr fiecare zi de la plecarea din castrul aşezat  în locul pe care barbarii îl numeau Porţi şi până­n ziua când se despărţise de  generalul Longinus.

 ca şi pe Domitilla. cei sus­puşi  dornici să se­amuze de glumele. de pantomimele  sale. Nu se afla dascăl de aritmetică. de  retorică. nu­l lăsa pe cel care constituia obiectul amorului ei să­şi ignore fortuna. înaltă.  Clemens. văr cu Domiţian. cu­atât mai mult cu cât fata părea îndrăgostită de el până peste urechi. de poetică. părea de cel puţin douăzeci. Deşteaptă. de latină. de versurile. mai cu seamă. la reputaţia  pretendentului. precum şi bună parte dintre gladiatorii Romei. fire expansivă şi neînfrânată.împăratului. unul nu se dădea­ndărăt să­i câştige favorurile în distribuirea cărora  se­arăta atât de generoasă. era pentru bărbaţi ce era mierea pentru muşte. departe de­a fi fost ei  înşişi modele de virtute. făcute subţire şi cu haz. mâna care­l împinsese fiind reprezentată de Nasidius şi de­un  prieten al său dintre cei cincisprezece sodales flaviales. Claudia se îndrăgostea cam la trei luni o dată şi. nu se schimbase: era la fel de  statuară şi de abundentă ca şi la cincisprezece ani. fără să se fi  constituit niciodată parte publică. învăţată şi plină  de farmec.   Soţia lui Nasidius. de cântecele. La cincisprezece  ani. ca şi toţi bancherii. i­o dăduseră cu­amândouă mâinile şi nu se simţiseră  datori să aibă vreo obiecţie cu privire la vârsta şi. cu forme cam pline deşi frumoase. nimeni neputând să pledeze de pe  poziţiile neprihănirii. al fiului Claudiei. Bucuroşi s­o vadă urnită din casă de la  cincisprezece ani. gladiatorii şi negustorii  mândrindu­se că au la masă pe cineva din neam de patricieni. soţia acestuia. Păruse şi chiar fusese­ndrăgostită: cum avea s­arate vremea. năzbâtii la care puteai să te prăpădeşti de râs. pentru cei mai mulţi intimi. după societatea­n care se afla. mai ales că lumea prin care se­nvârtea el nu  suferea de cine­ştie­ce rigoare­n moravuri. Cu douăzeci de ani mai în vârstă decât Claudia. părinţii fericitei. iar  numărul acestora sporea cu fiecare zi – se trăgea dintr­o familie senatorială  scăpătată. la curent cu toate bârfele şi cu toate noutăţile. de­o spumoasă deşteptăciune.   Bărbat frumos. de elină. ca şi pentru alte  edificii importante prin care Titus avea să­şi însemne domnia. Claudia – Claudina. O  dată cu trecerea timpului. Deşi nu exista  bărbat în Roma care să nu fi fost la curent cu faptele privitoare la puţina ei  virtute. care se trăgea din gens  Flavia. înlesnise unor negustori să devină furnizori de materiale ai  statului pentru monumentalul amfiteatru mai­sus­pomenit. nimeni nu stătea să­i  numere lui Nasidius păcatele. n­ar fi fost decât  un instrument. Dărnicia ei erotică ţinea de­mbinarea umorilor care­o făceau să ardă pentru  . că sunt creştini. în anumite cercuri se şoptise că Nasidius n­ar fi  fost străin de­anumite delaţiuni pe care le­ar fi urzit din umbră. Nasidius o luase­n  căsătorie la treizeci şi cinci de ani.   Pe Nasidius îl întâlnea în cele mai diferite medii. preoţi destinaţi să  vegheze la respectarea cultului închinat împăratului. care producea mare efect  social.  precum şi cu mare ştiinţă şi potriveală. deşi născuse­un copil.   Unii pretindeau chiar că fusese instigator al denunţului lui Marcus  Flavius Clemens. care să nu fi beneficiat de  farmecele ei. Sclavul care­i denunţase pe stăpânul său. nestând să aleagă.   Pe vremea lui Domiţian.

 Claudia rămăsese fidelă unui bărbat: cel mai la modă gladiator din Roma (căruia nu i se ştia originea.   Cu mintea ascuţită din naştere şi ajutată să se rafineze prin cunoaşterea  atâtor bărbaţi. Unii –  dac. privind egal peste  lucruri şi peste oameni: nu i se cunoştea nici o pasiune.   I se propusese în multe rânduri să deschidă o şcoală de gladiatori.  ci doar atenţia cuiva care voia să­şi facă ireproşabil meseria. era greu să­i ghiceşti obârşia. Claudia îi făcea totdeauna un semn de simpatie cu mâna.   Când mergea la Colosseum. îndoielnica virtute a  soţiei sale nu­l tulbura deloc. pentru ea însăşi – de  peste un an. în momentele de enervare – îl numea.   Lucru de mirare pentru toată lumea – şi. la lupte. Faima şi­o făcuse­n arenă. Indiferenţa lui Leontes – faţă  de oricine şi de orice – sporea ambiţia femeilor de­a­l cuceri. mai ales. dar acel foc mistuitor n­o împiedica să se lase omagiată  pecuniar. era îmbrăcată şi pieptănată după ultima modă şi arbora cu bună­ştiinţă câte­o bijuterie de  mare frumuseţe. cu toate că locuia singur într­o casă modestă. posibilii săi taţi fiind prea numeroşi ca să­i fi fost atribuit  unul anume. dar nu se­arătase deloc interesat de­asemenea posibilitate.   Impala le spusese o dată unor profesioniste ca şi ea. cu­o grădină foarte  frumoasă. Alţii. Claudiei nu­i fusese greu să­şi dea seama că fermitatea de  caracter şi de principii nu era însuşirea de căpetenie a lui bărbatu­său.fiecare nou „ales”. Claudina hotărâse să păstreze faţada socială  asigurată de căsătoria cu Nasidius. nu i se  vedea niciodată pe chip încrâncenarea omului care luptă pe viaţă şi pe moarte. fusese­atât de abilă încât îşi asigurase  contrafortul unui cămin şi­al unui copil.  cunoscut sub numele de Leontes. precum şi prin alte donaţii. Ori de câte ori era invitat în lumea­bună. pe care  – în sinea ei. în Subura lui populară.   Cumpătat la mâncare. la care lupa  magna răspundea. Claudiei nu­i scăpa privirea pe care  i­o arunca Impala. cea mai vestită şi mai bogată profesionistă a amorului din  Roma. Mulţi pretindeau că acesta ar fi fost  doar fiul Claudiei. În arenă. că Nasidia. însă că nimeni nu  s­ar fi îmbulzit s­o ia de soţie.  practicând aceeaşi meserie cu ele. şi­i asculta cu mare  . în Subura. fără nici o reţinere. despre care el nu vorbea niciodată). Pe cei de­aceeaşi condiţie cu  el îi poftea la thermopolium. Se bănuia că era foarte bogat. considerând­o cu un fel de admiraţie şi de invidie.  alegându­şi cuvintele după mediul în care se afla. că ar fi fost grec. care nu putea să ignore că viaţa lor era o viaţă de expediente.  „secătură”. Cei mai mulţi pretindeau că Leontes era frigian. practicând ludua thrax.   Conştientă că toţi bărbaţii o găseau bună de amantă. De câte ori apărea în lume. Claudia nu era singura care­l declarase frumos ca Apollo şi iute ca Marte. mulţumea dar nu accepta invitaţia. Îi era recunoscător pentru grija pe care­o arăta cu privire la formarea intelectuală a fiului lor. Vorbind greceşte şi latineşte fără cusur. pe băutură nici nu punea gura. primul surprins de­asemenea prosperitate fiind Nasidius.

 destui. fără spătar. Alături pusese­un coşuleţ cu nişte trufandale cum nici împăratul nu mânca: „Ce să mănânce soldăţoiul  ăsta de­mpărat! Unde să fi mâncat el aşa ceva? La măsa­n Hispania?”. cu un glas înecat în lacrimi:   — Ce cântec e cântecul pe care­l cântai?   Leontes simţi cum i se destind toate fibrele din trup şi din suflet. pentru a şti în ce decor să­l situeze­n închipuire. c­o podidiseră lacrimile. iar deasupra lor. aşa că nu distinse chipul trecătorului. aşa cum  Claudia nu mai văzuse nicăieri.  Aprinsese douăsprezece torţe frumos mirositoare.   Careva trecea cu pas rar de­a lungul gardului­viu ce despărţea curtea lui  Leontes de stradă. Acum i se şterseseră toate din cap. îl  învrednicise ea în gând cu vorbe dulci de simpatie pe Traian. aşezate pe cei patru pereţi ai  unei încăperi ce s­ar fi putut chema triclinium.   Când se­ndrăgostise de Leontes. Pe  urmă pricepuse că era vorba de­un cântec monoton. un cap de animal. În glasul cântăreţului  era atâta­amărăciune. dar  să nu plece până ce nu­i spunea tot ce­avea de spus. se­aşeză pe scările casei din Subura. Claudina pritocise­n minte nenumărate discursuri  menite lui Leontes. Străinul intrase­n curte. Claudina auzea pietrişul scârţâind subt  pasul rar. prin întuneric.   Cu gândul aiurea. venind agale pe aleea mărginită de chiparoşi. cântat într­o limbă  necunoscută.  înflăcărată de mistuitoarea ei pasiune pentru Leontes: într­o zi se hotărî să­l  urmărească până la el acasă. în timp ce cântecul continua. în timp ce trăgea  mereu cu coada ochiului spre coşuleţ. erau prinse două pumnale ce­ şi atingeau vârful curb.   A doua zi după această incursiune. şi străjuită la  capete de câte­un scaun cu spătar înalt şi­ngust şi el. iar gura îi lăsa apă.interes. de când romanii. . ţintuită  sub privirea care­ncerca să străpungă întunericul şi intimidată de tăcerea lui  încăpăţânată. mărginită de două banchete la fel de lungi. impresionată de sobrietatea­ncăperii.  hotărâtă să­l aştepte pe Leontes până la sfârşitul zilelor ei dacă era nevoie. Claudiei nu­i rămăsese tertip muieresc  nefolosit pentru a­i atrage­atenţia şi nici ocazie pe care să n­o folosească spre­ a­l întâlni. Fără ca ea să fi ştiut ce spuneau  cuvintele. înţelegea că povesteau ceva de inimă­albastră. se trezise că­l întreabă. Se oprise brusc  şi. Trecuseră trei luni de când imaginaţia Claudiei o luase razna. Leontes  aproape că se­mpiedicase de Claudina când pusese piciorul pe prima dintre  cele cinci trepte ce duceau la peronul din faţa uşii de intrare. deşi cu­o privire care părea mereu pierdută­n contemplarea a ceva  cunoscut şi văzut numai de el. niţel înclinat şi cu botul deschis spre­ ncăpere. în care se afla o masă lungă şi­ ngustă. Pe peretele din faţă (dacă stăteai cu spatele la  uşa de la intrare).   — Ce animal e ăsta? întrebase ea. Deschisese uşa la perete şi­i făcuse­un semn să intre. părea de aur.  Ciulise urechea. ca masa.   În ultimele trei luni. mult peste­nălţimea unui om. Nu­i  răspunsese nimic. prinseseră gust de opulenţă orientală şi de­acumulare. după cum strălucea.  ciudată pentru cineva obişnuit cu­ncărcătura interioarelor din ultima vreme. Se făcuse­ntuneric. care. încercase să distingă chipul femeii. I se păruse la­nceput că necunoscutul vorbea cu cineva. Într­un târziu.

 Se ridicase de pe scaunul înalt şi. Se­ndreptase din şale şi se uita în ochii ei. două străchini şi două linguri – de lemn şi ele – şi­o pâine rotundă. Mi­e foame. În ochii lui nu era nici un licăr care să  trădeze o părere. privi bunătăţile aduse de  necunoscută. mai ales că toată Roma auzise de bărbatu­său. a cărui dominantă era asprimea  trăsăturilor prelungi şi tăioase. aplecându­se. descumpănit. cât ai clipi. Are vreo semnificaţie?   — Mă duc s­aduc ceva de mâncare.   Când se­ntorsese.   — Te­ntrebi probabil. pe scaun. ars de soare.   — Se vede. dintr­un pas.   Leontes purta pe braţe o tabla de lemn. Aceştia nu  lăsau niciodată să se vadă ce anume credeau despre marfa care li se prefira pe  dinaintea ochilor. pe care se aflau două blide mari. Se purta ca negustorii de sclavi şi ca geambaşii. Claudina se depărtase niţel şi se­nvârtise­ncet.   — Te miră?   — Nu mă mai miră nimic. ceea ce nu­i uşura Claudinei situaţia.   Pe chipul lui smead. iar  pe cealaltă i­o proptise drept sub nas şi.   Le­aşezase pe masă. .   — Nu mă­ntrebi nimic? sunase într­un târziu.   — N­am mai văzut aşa ceva. îi deschisese larg gura şi­i  cercetase dinţii ca un priceput geambaş de cai. Claudina. nu se vedea niciodată­ncântarea de sine la care  l­ar fi­ndreptăţit succesul în arenă. iar pe soţul meu Gaius Proculus Nasidius. spusese Leontes cu indiferenţă.   — Să ştii că ţin la bărbatul şi la copilul meu. rămăsese  un moment cu gura căscată. Leontes nu  trebuia să­şi închipuie că era una dintr­acelea…   Gladiatorul o privea şi nu se tulburase deloc de cele aflate.   Se vedea că vorbele lui nu se refereau la succesele­n rândul femeilor.   N­o­ntreba nimic. în timp ce dintr­un blid trecea cu lingura în străchini o mâncare scăzută.   Bărbatul făcuse din cap un semn de negare. găsise­un colţ de masă acoperit cu un şervet ca spuma şi bunătăţile­aduse de Claudina etalate­n talgerele de­argint în care veniseră.  — Lup. Îşi depărtase mâinile şi se  dusese iar la loc. cine sunt şi de ce­am venit aici.   Pentru prima oară.   — Nu­ţi plac?   În timp ce vorbea. în ochii lui Leontes apăruse o sclipire: de ironie. ajunsese  lângă femeie.   Claudia se gândise că era bine să­şi decline numele şi calitatea ei de  femeie măritată.  adânci.   — Mă cheamă Claudia Valeria. Până să­şi revină din mirare. Leontes îi apucase cu­o mână bărbia.   Leontes fu nevoit să dea afirmativ din cap.   — Am venit aici fiindcă te iubesc. apoi.   Leontes îi luase bine seama. cu paşi mărunţi şi egali. vocea ei. banii şi inimile pe care le zdrobise fără să­şi dea nici o osteneală. Ea tresărise de bucurie.

  Leontes vorbise fără s­o privească. cu tot felul de podoabe de argint şi de aur. persoană foarte dubioasă pe vremea lui Domiţian. îndureratul cumnat al  răposatului şi singura lui rudă cunoscută. Multă  vreme Nasidius n­ar ţine ferma. pe mâna vreunui om ca lumea. pe nume Chebrisis. care­ţi lăsase moştenire Olimpul. Leontes se­mbrăca adesea ca sclavii. urmărea toate târgurile de sclavi. Claudia aflase doar două lucruri de la Leontes: că era dac şi că ţara lui era o ţară bogată. cu tipsii.   Bassianus – a cărui bunăvoinţă fusese captată de Nasidius prin nişte  daruri. se­nfăţişase pentru a fi pus în  drepturile de moştenitor. îi spuse:   — Cât ai de gând să te­nvârteşti aşa? Vino şi mănâncă.   De când. Îşi  umpluse casa cu pocale. Tot fără s­o privească. să citească latineşte şi greceşte şi care se  dovedise a fi fost feciorul unei căpetenii dace. La  vârsta lui. mergea.  urmărea tot ce se vindea prin pieţe. dacă se putea.  îşi trăgea bine gluga peste ochi. nişte  . în scopul de­a face să i se uite cât de cât  trecutul. în cinstea victoriei  pregătindu­se o emisiune monetară care să­l înfăţişeze pe împărat cu o femeie  prosternată la picioare şi cu inscripţia Dacia capta. Dintr­o vânzare de sclavi îşi cumpărase un băieţandru de  optsprezece ani.  ajunse pe tarabele Romei din prada de război a unora care luaseră parte la  cucerirea Daciei. aşa încât îşi îndemnase clientul s­aştepte şi. în timp ce umplea străchinile cu  mâncare.   Cu toate că Lucius n­anunţase nimănui moartea generalului Longinus. iar Claudina tot mai dornică să­şi împingă soţul spre o situaţie publică în noua provincie. îşi pusese­n gând să le­adune el pe toate. unde Nasidius.   Petronia îi spunea în fiecare zi lui Lucius:   — De n­ar ajunge averea stăpânului pe mâna pramatiei de Nasidius!   — Ce importanţă mai are? Stăpânului nu­i mai trebuie nimic. de­o calitate­ndoielnică dar bătătoare la ochi. care ştia să scrie.  evita să susţină cauze­ncurcate. la Roma.  — O marfă trebuie cercetată ca lumea. Ar păpa­o şi­ar ajunge.   În mai bine de­un an de când dura legătura lor. cumpătat. Leontes era mai tăcut şi  mai posomorât decât de obicei. s­aştepte  atât cât prevedea legea pentru apariţia unui testament scris ori făcut faţă de  martori. Băieţandrul  n­avusese curaj să ia otrava o dată cu părinţii şi cu cei trei fraţi ai lui în  drumul care­i depărta de locurile lor. altfel cine nu deschide ochii  deschide punga. Nasidius aflase că pe lume totul se putea. de­asemenea. Dacia fusese declarată învinsă.  vestea se răspândise mai întâi la Roma. cu nasu­n pământ şi cu pas târşit. poate. şi care acum le valorificau. Un advocat bun şi nişte  bine dirijate „donaţii” pe la Cancelaria imperială erau în stare să dovedească şi  că erai neam cu Iupiter. ducându­i dincolo de Istru. deşi nu se putea invoca înrudirea cognatică14.   — Dar poate c­o fi lăsat­o stăpânul prin testament…   — Poate. plină de aur. cum se obişnuia în campanii. precum. de pildă. Advocatul (vechi  cunoscut al lui Nasidius).

 plante  luxuriante – îl ţinea la curent pe cumnat cu tot ce­afla despre Longinus. iar generalul răspundea prin curierii  militari de primirea datelor contabile ale lui Bassianus. lui şi familiei lui. spre tristeţea amândurora – deoarece el. pe­o ureche­i intrase. cu ofiţerul de  ordonanţă al generalului. cei mai năpăstuiţi dintre  toţi. logice altminteri. Văzând cum i se părăgineau domeniile – deoarece sclavii săi. care­l îndemna mereu să­şi facă rost de ceva în Dacia. Bassianus putea ajunge proprietar al domeniului. pe alta­i ieşise –  ruda reţinuse un singur element. îi  spuse cinstit ce se­ntâmplase cu generalul.   Administratorul ştia că. lucru de care­l înştiinţase pe Nasidius. de fapt. Dacă. Nasidius avea să toace repede şi­acest domeniu. vestea bună sosise: generalul Longinus murise la datorie!   Din acel moment. pe care ţinea să­l vadă neapărat. care ştia cât preţ poate să pună pe Nasidius şi pe darurile sale. ceea ce­l făcea să nu prea plece urechea la stăruinţele Claudinei.  iar Bassianus. ca oriunde nu era vorba de­o supraveghere direct  interesată – statul începuse să vândă la licitaţie averile care­i reveneau prin  testamente ori prin lipsa acestora.  n­avea dorinţă mai mare decât să­l servească pe Nasidius.   La puţin timp după această vizită de pietate familială. încărcat de  daruri pentru Bassianus şi pentru Lucius. iar acesta să­l  păstreze pe Bassianus la administrarea domeniului – legatarul testamentar al  generalului era Lucius. centurionul Sophronios Celer Ceionius.   Pe Nasidius îl cuprinse­o furie neagră la citirea epistolei lui Bassianus.  dându­i de­nţeles astfel că­l considera ca şi stăpân. Nu mai trecea odată  perioada prescrisă de lege pentru prezentarea legatarilor sau a legatarului!  Fiecare zi îl întărea pe neconsolatul cumnat în convingerea că Longinus nu  lăsase nici un testament. i­l lua. Bassianus. graţie vreunui  testament lăsat de Longinus fostului camarad de arme ajuns Împărat. fructe. Nasidius fu  înştiinţat de Bassianus că. ce nu­i făcuse nici o plăcere: anume că  Lucius nu­l văzuse pe general mort. cu el. răscumpărându­i datoriile. Din  povestirea lui Lucius – care povestire. el n­avea  să lase lucrurile­aşa! Cine­l asigura că testamentul nu fusese ticluit de Lucius  în colaborare cu Ceionius? În faţa acestei ipoteze.   În fine.   Acesta.  domeniul revenea statului. înfăţişând animale exotice.perne orientale cusute cu fir de aur. urându­i totdeauna  sănătate şi voie­bună. Nasidius păru pişcat de streche.  Vasăzică asta­i fusese dragostea de familie lui cumnatu­său! Ei. aduse de curieri şi expuse­n For spre cunoştinţa publicului. oriunde s­ar fi aflat acesta. De când  începuse noua campanie din Dacia. advocatul îi  .   Bassianus începuse să­i trimită lui Nasidius listele cu dări de seamă.   Nasidius se deplasă până la ferma răposatului său cumnat.  nu primise nici un răspuns. lui îi era dat s­ajungă  stăpân pe­averea Longinilor. lista  de venituri şi de cheltuieli a fermei. până la urmă. cu un pic de osteneală şi cu ceva plocoane pe la  Cancelaria imperială. bine. acesta controla listele de morţi şi pe cele de dispăruţi.   Administratorul îi trimitea generalului. La ultimele tabele trimise generalului. munceau de mântuială. Lucius.

 ca să n­ ajungem să cerşim!   — M­am săturat! N­ai decât să divorţezi!   — Gaius.   — Ca să ni se uite. Drept la moştenire – de ce nu recunoşti? – n­ai! Pe urmă. ia gândeşte­te un pic: tu crezi că împăratului i­a căzut bine  faptul că Longinus nu l­a lăsat pe el moştenitor. că­mi găsesc alt susţinător! Te­ nţeleg. nu mai spune! Şi de pe urma cui duci o viaţă de trântor de­ aproape douăzeci de ani? De pe urma ălora cu care m­am culcat eu.   — Gaius. crezi c­ar vedea cu ochi buni atacarea  testamentului şi încă de cineva care nu poate invoca nici măcar cognaţiunea?  încercă advocatul să­l aducă pe Nasidius pe calea dreptei judecăţi. acuma nu te mai angajezi decât în  cauze „drepte” şi dinainte câştigate. de vreme ce n­a avut nici o obiecţie. dacă ţi­e teamă să te ocupi  de­o asemenea speţă.spusese că apărea un contra­argument: dacă testamentul fusese ticluit de doi  inşi. ci pe­un libert oarecare? Şi.   — Un gladiator – şi nu te­ar lua! Iar eu – neam de patricieni…   — Ţtiu: gens Iulia. Când Împărat a ajuns un  . ai păpa­o la iuţeală. anume ticluiseră testamentul pentru a nu fi bănuiţi. Lucius şi Ceionius. ca tot ce­ai avut. însă: Împăratul trimisese testamentul spre autentificare la cancelarie.   — Uite ce e.  pe care nu mai dă nimeni două cepe degerate. Îţi dădeam un sfat nu doar ca advocat ci. să­mpartă după ce Lucius ar fi intrat în posesia  moştenirii?   Advocatul admitea acest argument cu o rezervă. neam cu marele Cćsar. izbucnise frustratul prezumtiv. Gaius. pentru a nu mai întinde vorba. El îţi spune ce e mai bine  să faci. dacă te ţii de­un an cu  gladiatorul ăla. te­ai făcut femeie cinstită? Du­te la el! Divorţează. Hai să lăsăm lucrurile­astea. mai cu seamă că  discuţia avusese lor în faţa matroanei Claudia. pentru a­i atenua cât de cât impresia lăsată de discuţie. Ca să ţi se uite­anumite lucruri.   — Ai fost! şi nu mai eşti?! Ţi­nchipui că.   — Uite ce e. mult mai subtili decât puteau să  pară la prima vedere. răspunse celălalt. iar eu am fost o târâtură. după ce­l condusese pe advocat până  la uşă. Dar dacă cei doi. omul ăsta n­are nici de pierdut. exact celălalt decât cel  care­nfăţişase Împăratului testamentul? Nasidius înghiţise­n sec. plecase. cum de numai unul singur apărea ca moştenitor. însă nu se  lăsase. Vale!   După care. eşti un ratat. intervenise ea. în  timp ce erau înţeleşi. mai ales. nici de câştigat din moştenirea asta. privindu­l fix. la cărţi şi la  zaruri…   — Slăbeşte­mă cu morala!   — Numeşti „morală” spunerea lucrurilor pe nume?   — Atunci să­ţi amintesc şi eu că­n Roma cred că­s mai mulţi ăi cu care  te­ai culcat decât ăi cu care nu te­ai culcat?   — Da? Ei. cu specificarea ca legatarul să fie  pus în drepturi şi cât mai curând. şi du­te la el!   — M­aş duce şi­n brânci dacă m­ar lua. în secret. ca prieten. să zicem – ai  pune mâna pe ferma asta. n­ai decât să­mi spui.

 Apoi. Lucius invocă aceleaşi motive. legatul său în noua provincie. Lucius. caută o funcţie­n provincia asta nouă: Dacia.   — Eşti tu în stare să laşi Roma. după o tăcere lungă. Dacă te las eu.   Claudina rostise ultimele cuvinte pe­un ton amar şi reflexiv de care  Nasidius n­ar fi crezut­o­n stare. atât cât avea nevoie pentru a  se muta undeva pe­ndelete.  Fă ceva pentru el! Ia­ţi ceva. deci.   — Ai un fiu. fiindcă  nu se gândise niciodată că generalul n­avea pe lume fiinţă mai apropiată decât  el. pentru că nu se­aşteptase ca fostul lui stăpân. o scrisoare de la  un patrician.   Lucius şi Petronia citiseră şi răs­citiseră epistola şi. Pe lumea asta totul. câinii  te mănâncă. Refuzându­l. pentru a­ţi astupa gura şi pentru ca să i te simţi obligat.   Dacă Lucius n­ar fi fost hârşit cu lumea şi cu tertipurile ei nu şi­ar mai  fi­ncăput în piele de­atâta onoare: să primească el. iar când impunătorul monument fu gata. Să divorţăm. Îi îngădui. îi comandară un cenotaf la cel  mai vestit pietrar din Roma. să mai fi găsit în el tăria să scrie şi­un testament. din momentul în care  moartea generalului fusese certă.   Nasidius. să rămână la fermă împreună cu familia.  Împăratul nu se poate să n­aibă nici un sentiment de vinovăţie faţă de  Longinus. Avem un fiu. îl aşezară alături de monumentele familiei şi împliniră ceremonialul tuturor ritualurilor  pentru defunct. Administratorul. oferindu­i lui Lucius un preţ bun şi invocând motivele sentimentale care­l legau de­un loc în care­şi  petrecuse toată viaţa.   — Avem un fiu. începuse tratative cu­o familie care­avea de  vânzare o fermă bine­ntreţinută şi doar la câteva sute de stadii de cea a  Longinilor. ceva  tot are să­ţi dea. prevăzător.  totuşi. îi scrise lui  Lucius o epistolă de felicitare şi de urări de bine pentru noua situaţie hărăzită  de soartă unui om atât de devotat cum se­arătase Lucius faţă de regretatul  general Longinus. pretextând zvonul public drept sursă de informaţie. lasă fumurile astea patriciene. e de vânzare. Admiţând că ai avea nevoie s­ajungi atât de sus.   Bassianus voi să cumpere ferma fostului stăpân. Cred că­i mai bine să vedem ce se poate face pe­aici cu unul şi cu altul. Singurul lucru curat din viaţa noastră.  exclamaseră amândoi deodată:   — Ce­o fi vrând ăsta? . iar eu sunt prea compromisă ca să mai divorţăm. Ştiu că­l iubeşti. un libert.   Cel mai uimit de testamentul generalului Longinus fusese Lucius.  Luăm acolo viaţa de la­nceput şi ne purtăm corect. Mai  întâi. zici.   — Şi cine­mi dă mie funcţia asta?   — Împăratul romanilor ori Scaurianus. pe care­l lăsase copleşit de gândul morţii.   Lucius şi Petronia îl plânseră pe stăpân.spaniol. ca să te­ngropi într­o provincie barbară?   — Sunt.

  Toţi câţi dăduseră cu ochii de ea se­ntrebaseră. Narcis.   Cu părul castaniu strâns într­un coc un pic mai jos de creştet. Claudia  Valeria Nasidia nu putea trece neobservată pe vastele culoare­ale Cancelariei. mai ales în locul acela. fruntea înaltă şi urechile de­o mare fineţe. Narcis o  primise pe Claudia cu deferenţa cuvenită unei rude a generalului Longinus. îmi calc pe inimă  şi fac ce n­am mai făcut. dar fără bucuria pe care i­ar fi pricinuit­o vederea ei într­un loc neutru. nici prea  devreme (ca scrierea ei să fie considerată neapărat preambulul unei intervenţii). O cântărise cu ochi  expert pe Nasidia şi­n gând îşi evaluase beneficiul. să nu cumva să­mi aduceţi vreun dar sau să vă mai arătaţi pe­aici. a rationibus. şi trebuia să recunoască­n sinea lui că oricui i­ar fi dat inima brânci  spre­o asemenea femeie. După ce spusese ce dorea. ştiind câte urechi aveau pereţii. Claudia îi spusese fără ocolişuri ce­o adusese la el. pentru­a vă  arăta că recunoştinţa mea faţă de fostul stăpân nu s­a şters. auzise câte ceva despre  Claudia. în stola drapată aşa fel că lăsa să se ghicească piramidele  micuţe­ale sânilor de­adolescentă. care lăsa  să i se vadă gâtul statuar. Şi. asupra locului şi­a timpului când Claudia putea să­l întâlnească. oricât ar fi fost de­nclinat spre  oferte­n natură. Însă. preferând pentru aceste servicii un personal recrutat mai  ales din ordinul cavalerilor. Când se  despărţiseră. merit cu­atât mai important  cu cât noul împărat începuse curăţirea sclavilor şi­a liberţilor din rândul  funcţionărimii sale. lăsându­l să înţeleagă că osteneala n­avea să fie degeaba. fiul Petroniei. Vă pun în legătură cu cineva care se ocupă de­ administraţia provinciei ce vă interesează. în  cazul în care­acela accepta afacerea.  Nici prea târziu după această epistolă (ca efectul ei să fie uitat). oricât de  brutal ai fi putut să pari:   — Eu nu pot face nimic din ce­aţi dori domnia­voastră. Claudina se­nfăţişă la Cancelaria imperială. sau ca supliment graţios pe lângă bani. la  curent fără să vrea cu viaţa din lumea­bună a Romei.   Ca un om venit să­ncheie­o afacere. Narcis. vă rog.   Uluit de­această vizită măgulitoare căreia­i bănuia un dedesubt. fiind convins că avea să­l  primească în natură. care nu cunoşteau fascia mamilară. cine putea fi norocosul care­avea parte de­o asemenea  petiţionară.   Toate­acestea Narcis i le spusese cu glas scăzut. învăţase că­n orice­ mprejurare a vieţii era bine să spui de la­nceput ce voiai şi ce nu. gata să­şi scape din  mâini catastifele. un bărbat le primea cu mai puţină tragere de inimă decât  banii. după ce mai întâi vă daţi cuvântul că nu veţi pomeni faţă de nimeni şi niciodată numele meu. care nu o dată fusese solicitat în aceleaşi scopuri. Acela acceptase. lui Narcis. cu mers  drept şi hotărât. îi promisese că avea să fie înştiinţată chiar de personajul în  chestiune. ajuns  prim­arhivar la serviciul de finanţe.  Claudia întrebase pe­acelaşi ton sobru. de afaceri:   — Cât costă? . Se­nşelase. Claudia învăţase­n viaţa ei zvânturată că  afacerile serioase trebuiau tratate serios şi că. în timp ce­o conducea  spre ieşire.

 ca să fim bine­nţeleşi de la­nceput. Acesta îi explicase – fără a­i  da nume. oameni cu dare de mână şi darnici – pentru a o trata  ca pe cineva din lumea­bună – îi dăduseră mai ales obiecte preţioase. la rându­i. Să­mprumute bani? De la cine?  Cine­ar fi avut atâta bănet – nu­mprumuta. însă nu reprezentau nici  un sfert din importanta sumă cerută de personaj. Fostele ei iubiri  de durata unui anotimp. dar cine să fi fost omul pe­a cărui cinste şi discreţie  să se bizuie? Şi nu era o afacere ce se putea aranja oricând. Da. să trăiască oriunde cu  el.   — Când cineva îmi face un bine vreau să fie mulţumit.   Claudina se gândi să­i propună lui Leontes câteva dintre lucrurile ei de  valoare ca şi când ar fi fost ale altcuiva. sau cât te costă pe domnia­ta?   Şi­o măsurase iară cu­o privire fără echivoc. nu se lăsase intimidat personajul  de tonul de bancher versat pe care­l adoptase femeia din faţa lui. care trebuia uns pentru ca máchina să meargă. Claudia  trebuia să se prezinte. fără urmă de jignire. Nu­i venea să creadă că ajunsese să­l iubească şi chiar în stare să  lase viaţa ei de femeie de lume şi. îl privise­n ochi şi. Hotărâtă să nu se tocmească. suferind amânare. dar ar fi putut s­o bănuiască de  misitie. N­ar fi crezut niciodată că avea s­ ajungă să­şi cântărească viaţa şi să şi­o dispreţuiască din cauza unui gladiator.   Şi ea. pe care dânsa nici nu voia să le afle – că el reprezenta numai o verigă  dintr­un lanţ.   Ca urmare a acestui refuz de negociere a farmecelor proprii. legate  de lumea din care venea şi despre care ei nu­i pomenise nimic. Să roage pe cineva să­ncerce să i le vândă lui Leontes. o dată cu numirea soţului ei pe lângă administraţia  minelor din Dacia – împreună cu­o importantă sumă de bani buni şi netociţi: îi  trebuise mare stăpânire de sine ca să nu scoată nici un sunet şi ca să nu  rămână cu gura căscată când auzise suma. ca şi când ar fi  fost ale acelui cineva. Doar un  bancher îi pusese într­un coşuleţ cu fructe şi flori şi­o pungă de aurei.   — Mă gândeam să vă coste mai puţin. Avea ea ceva bani puşi deoparte. Acum se gândea cum să valorifice mai bine obiectele­acelea. Nu  accepta nicicum.  .   Când i se­nfăţişase prima oară lui Leontes era mânată de­nvolburarea  sângelui.   — Iubeşti un gladiator. unde se vărsau toate  viiturile lumii. dar el era singurul faţă de care Claudia nu­şi  pătase obrazul şi nici nu voia să şi­l păteze. îi spusese clar:   — Cât costă în general. dacă el ar fi acceptat.  tăcuse şi­nghiţise. fiindcă avea de respectat coduri personale şi. probabil. mulţumeşte­te cu ceea ce poţi afla despre  gladiatori. Aurul scăzuse la preţ de  când vistieria se umpluse de aurul dacilor.  Leontes avea sigur bani mulţi. un bărbat oarecare venit să se căpătuiască la Roma. cum spunea o glumă – nici fiindcă Nasidia ar  fi făcut un sacrificiu abandonându­şi mediul şi modul de viaţă pentru el. divorţurile fiind  mai multe chiar decât căsătoriile. Leontes nu voia s­o ia nu fiindcă s­ar fi temut de complicaţii cu soţul ei –  deoarece nimic nu era mai simplu la Roma decât să divorţezi. cine­ar fi­mprumutat­o – n­avea. Da. îi răspundea ori de câte ori încerca ea să­l descoase cu privire la  viaţa lui dinainte de­a veni la Roma.  — În general.

  — Nu­i numeri?   Claudina se uită lung la Leontes şi. deşi  curajul nu­i scăzuse. la lumină. În casetoane căptuşite cu­o ţesătură pufoasă. cunoscut şi ca om onest şi cu înaltă pricepere. Gaius Proculus Nasidius. Nu mai schimbară nici un cuvânt. cum n­avea somn. gladiatorul deschise într­o doară  caseta. după ce­l cunoscuse pe Leontes. îşi pusese viaţa sub  semnul întrebării. nu era defel un mijloc potrivit  cu discreţia. nu ne lăsa!”). ca şi când nu l­ar fi auzit. după ce­a rătăcit printr­un labirint acoperit. Pe tăbliţă sta scris ceva mărunt: „După un  original fără valoare.  într­o zi Leontes îşi anunţă spectacolul de adio. . Ia lucrurile şi dă­mi banii.   — Leontes.   Nici florile aruncate­n arenă şi nici protestele mulţimii dezlănţuite (care  zbiera cât o ţineau bojocii „Nu pleca. soţia sa. străluceau  giuvaeruri şi gemme a căror lucrătură în sine era o valoare. tânărul Claudius  Proculus – plin de curiozitatea celui dornic să vadă o ţară barbară asupra  căreia Roma abia începea să­şi reverse binefacerile. le­arătă unui  preţuitor. În toamna aceluiaşi an. Drept care se hotărî să­i vorbească deschis lui Leontes. îl  numi Dromihetes Paulinus.   Poate vreodată ţi­o va aduce­aminte pe Claudia Valeria”. iar de aţă – o minusculă tăbliţă de lemn cu preţul pe care­l  merita obiectul. Claudia Valeria – stăpânită de nerăbdarea celui care vrea s­ajungă. după ce mai întâi. N­am ce face cu ele.   Spre miezul nopţii. deşi câştiga bani cu ghiotura.   În vara anului 860 U. îl întrebă:   — Dacă­ai avea un fiu. iar teama de moarte nu pusese stăpânire pe sufletul lui.   — Dar o fată?   — Amalusta. Claudia  Valeria.   — Îţi dau banii ăştia fără să­ţi iau lucrurile.   Leontes o conduse până­n stradă. Claudius Proculus.Lucrurile trebuiau făcute repede şi fără nici­o zarvă­n jur. deşi  rămăsese ager şi suplu. în ciuda tuturor protestelor lui Nasidius.  Claudia născu un băiat pe care.   Deşi entuziasmul publicului faţă de el era acelaşi ca la început.15. oferindu­i  spre cumpărare lucrurile. de când ţara lui fusese­nfrântă fără  speranţa întoarcerii la starea dinainte. violet. mângâiat Keti. la fel şi Leontes. ca o panteră. nici sumele mari  promise idolului şi nici sincera părere de rău a gladiatorilor (pe care­i învăţase  meserie şi cu care se­arătase camarad mărinimos şi leal) nu­l înduplecară.   Leontes îi dădu pungile cu bani. Ea era. ca să ştie cât fac. O camee ce­nfăţişa un chip de femeie văzut pe trei sferturi îl  făcu să tresară. în vederea vânzării. porneau spre noua provincie Dacia:  Nasidius – cu inima strânsă după viaţa fără nici o bătaie de cap pe care­o lăsa  în urmă. cum ai vrea să­l cheme?   — Dromihete. iar ea îi lăsă pe masă caseta cu odoare. Leontes. eşti singurul om cinstit pe care l­am cunoscut până la treizeci de ani. Iar plimbarea  lucrurilor din mână­n mână. în  fine. Dă­mi voie să fiu şi eu cinstită o dată­n viaţă.   Aşa cum Claudia. simţea că ceva se rupsese­n adâncul lui. Claudina. şi fiul lor. C. De fiecare giuvaer  era legată o aţă.

 sclavul său. retorica şi anatomia. ceea ce pentru el însemna  schimbarea omului aici. pe care mintea lui îi respingea aşa cum respingea şi noua  credinţă a creştinilor. Amărăciunea lui  fu şi mai mare când află prin Busiris. Credinţa creştinilor. o dată ce comoara dacilor fusese descoperită­n albia Sargetiei. deoarece – de când  era lumea­lume – se ştia că lupu­şi schimbă doar părul. Pentru că femeia care venise să i  se ofere pricepuse că cel mai vestit gladiator al Romei nu era fericit. Leontes ar fi  luat­o de mână şi­ar fi dat­o pe poartă afară. cunoscuţi ca oameni  cumsecade. Leontes nu dăduse doi bani pe spusele  creştinilor cu privire la mântuirea sufletului. Niciodată  Leontes nu­şi simţise sufletul mai tulburat şi mai nesigur decât acum.   Fiindcă după despărţirea de Claudia în viaţă­i stăruia un mare gol.   Claudina şi­nchipuise poate că Leontes acceptase legătura lor pentru  frumuseţea. aceeaşi armată să nu­ i atingă pe ucigaşii lui Domiţian nici cu o floare. spuse cu un glas plin de­amărăciune şi înecat în lacrimi. De mult  nu mai credea în zei. de  trădarea marelui sfetnic domnesc.   Dacă primele ei cuvinte n­ar fi fost: „Ce cântec e cântecul pe care­l  cântai?”.   Leontes simţea înfrângerea Daciei ca pe cea mai neîndurătoare lovitură a  sorţii. răscumpărându­şi libertatea.Pentru prima oară pricepuse ce voiau să­nsemne cuvintele „înainte” şi „după”. apoi. oricum. le dădea. pe pământ. dreptatea ce se cerea  făcută fiind doar un pretext. fiind contrară pornirilor fireşti ale omului. Nu  uitase cum aclama armata pe Domiţian.  Leontes hotărî să bată întruna pieţele şi să cumpere orice lucru venit din ţara  lui. pentru ca. Să­nveţe temeinic  matematica. merita să­şi aplece ochii asupra ei.  despre care bunicul lor le vorbea ca despre două pietre de hotar despărţitoare­ ale vieţii. Nu căutase niciunul dintr­înşii  să lămurească acest lucru. Şi nu­şi putea alunga mustrările de cuget de­a nu­şi fi urmat bunicul  când. . Leontes începea să se­ ntrebe dacă nu cumva credinţa creştinilor pornea de la o cunoaştere mai  adâncă a sufletului şi. de la o dorinţă fantezistă şi lăudabilă de­ mbunătăţire a omului. lucru greu de crezut. Nu­l emoţionaseră şi nu­l zăpăciseră niciodată uralele mulţimii.   Pân­a o fi cunoscut pe Claudina. Îi pedepsise un grup restrâns  de curteni care­aveau să le plătească o poliţă personală. Fără să­i fi înştiinţat nimeni dându­i  numele­n vileag. deşteptăciune sau pentru faima ei. drept răsplată. îl făcuse multă  vreme să zâmbească. iar negustorilor de sclavi care se străduiau să vândă prinşii daci la stăpâni îndurători şi de treabă. În acest scop angaja şi misiţi. între oameni se­ntinsese vorba despre trădător. fiul lui Chebrisis. în naivitatea ei. acesta se­ntorsese­n ţară.   Începu să ia lecţii de prozodie greacă şi latină. o sumă de bani pentru fiecare captiv  plasat în loc bun.   Toate credinţele se bizuiau pe nevoia sufletului de­a­şi căuta un sprijin.   Leontes nu se putea dărui unei credinţe fiindcă­n el n­amuţea niciodată  întrebarea: „De ce?”.

 Callichoros n­avea ambiţia s­arunce pe piaţă nume noi. închis şi retras. În librăria lui nu se făceau lecturi. altul să ajungă. asigurat de­o clientelă constantă ca şi de clientela­ntâmplătoare. naiv. prin cultura şi prin binefacerile civilizaţiei. al lui Hesiod.   Vărul lui Leontes – care şi el îşi luase nume grecesc. nimfe – nu. pentru călătorie ai drumurile. totul e prezent. prima în dată între bibliotecile  publice ale Romei. Fauni – deloc. Callichoros – ţinea  librărie în For. discuţii pasionate asupra  unui trecut care părea că se petrecuse­n ajun. mirându­l şi­ nseninându­l pe­ascultător. ca şi  din poeţi necunoscuţi. iar cetina brazilor nu murmura diafan. Când Pylades anunţase prima dată că avea să citească versuri ale poetului Ignotus. altul – sub numele  Albanus. Greu de atribuit unui gen. vestiţii librari din  vremea lui Augustus – spre plăcerea amatorilor de poezie care­şi petreceau  zilnic ore­n şir cercetând noutăţile. al doilea se va dezvălui curând. îi spusese el o dată lui Leontes – la Roma. Albanus. ca şi partea de anticariat a librăriei. cunoscătorii din librărie  zâmbiseră indulgent. Tăcut. al lui Vergilius. de multe ori îmbinate cu stângăcie. poezia Necunoscutului ocolea  sintagmele elegante cu care era obişnuit şi pe care le­aştepta publicul de la un  poet. ci aducea răceala munţilor peste care suflau vuituri haine. Ce  minunat e scrisul! . recita din poeţi cunoscuţi.   — Vere. Ce lucru minunat e scrisul: învie trecutul oricât de vechi ar fi! Când te cufunzi în citit.  Callichoros îşi găsise la Roma ocupaţia cea mai potrivită cu firea lui. iar pentru călătoria sufletului ai  bibliotecile. Cuvinte simple. care puneau întrebări asupra unei lumi în care sufletul  nu­şi mai afla echilibru. nici în viitor. vestitul mim – nu se ştia dacă de plăcere sau contra cost  – alături de autori care­şi scandau versurile.  destul de numeroasă. nu te mai afli nici în trecut. Pentru desfătarea trupului ai  termele.   Un dascăl de retorică îi ceru într­o zi lui Pylades părerea despre cei doi  poeţi necunoscuţi.  Începuse cu aceea donată de Asinius Pollio. drumurile şi  bibliotecile te mai mângâie de­atâta străinătate. Librăria lui îşi căpătase nume bun prin copiile corecte  după clasici. Înainte şi  după ce deschisese negoţul. făcea de fapt – cu  multă măiestrie formală şi cu suficientă decenţă – elogiul Romei. se­afundase cu nesaţ în bibliotecile Romei. dar amatorii porneau lungi convorbiri în jurul lui  Homer. termele. ci şuiera ca  un bocet lung petrecând un sfârşit de lume. din  când în când Pylades. Primul va rămâne mereu  Ignotus. Albanus era poetul care dădea publicului ceea ce  publicul aştepta să audă. Versurile lui  aveau graţie şi uneori asociau bizar şi inspirat cuvintele. care putea fi tot un pseudonim.   — Unul vrea să plângă. Doi dintre necunoscuţi stârniseră interesul  ascultătorilor: unul – subt pseudonimul. Natura descrisă de Ignotus n­avea nimic din  aranjamentul unei grădini cu stânci artificiale. Ignotus. Avea un negoţ  prosper.  În librăria lui Lambrianus – descendent din Sosii. destul de­aproape de librăria lui Lambrianus. al lui Horatius. aspirând la universalitate prin cunoaştere. alegorii – nici atât.

 Cel mai mult învăţase de la bunicu­său.   — De la noi?   — Da. nimeni nu­şi dă seama că anumite­ntorsături în vorbire se fac  numai la noi. Îi  mâhnise nelăsându­i să­l însoţească până la Ostia. bine­nţeles – pot spune doar: e vorba de  nişte străini. Lui Leontes îi plăceau oamenii de la  care­avea ceva de­nvăţat. de fapt. iar tăcerile lor.  Fostului gladiator îi era drag să stea de vorbă cu el. Busiris. şi­i arătă lui Leontes nişte suluri. –  obişnuit să tacă şi să­şi asculte cu atenţie conlocutorul – Leontes învăţa de la  oricine câte ceva. Apoi. şi de la Claudina. cred c­am descoperit doi  poeţi noi. abia aşteptam să treci pe­aici!   Leontes îl privi mirat. dar ce fel de străini. cei doi veri­buni şi libertul său. Leontes pornea de  bunăvoie. despărţirea de locurile lor: îi petrecuse. dar îi erau grele  despărţirile şi­i aminteau de cea mai grea dintre ele: despărţirea de tată­său.  Leontes era singurul faţă de care Callichoros îşi deschidea sufletul.   Îi rugase pe toţi ai lui să nu­l petreacă decât până la Porta Ostiensis. Mamei şi fratelui său li­l dădu în grijă pe  Busiris. un bocet tainic de tulnic. când larma portului rămăsese­n urmă. ajuns Callichoros. Nu­l ştia expansiv. în doi.  Toate­acestea. frate.   — Vere.  rămas pe câmpul de luptă. de la  văru­său. pentru cazul când „întâmplarea ar face să nu mă mai întorc din  călătorie”. i se  păreau izvor de gânduri pline de miez. dar cu talent.   — Cum îi cheamă? întrebase Leontes fără interes. ai să­ţi dai seama  şi tu. Corios. fiindcă voia să cunoască lumea – „cine nu mai are ţară măcar să  cunoască alte ţări” – totuşi.   — Ce contează nişte străini printre­atâţia străini?!   — Nu­ţi dai seama. Dromihete. Dar. Toate sunetele pe  care le­auzea – tare mai întâi. Pe măsură ce vuietul amfiteatrului se liniştea depărtându­se. din ce  în ce mai slab. îl  năpădeau gânduri amestecate. altul –  manierist. În călătoria de­acum. Testamentul împărţea cu chibzuială averea între mamă. lăsând un  exemplar şi vărului Callichoros. Leontes hotărî să plece­n lume cu­ o corabie ce­aducea mirodenii din Asia şi lemn scump din Africa.   — Unul îşi zice Ignotus şi celălalt Albanus. ce­ar însemna doi poeţi din neamul nostru la  Roma! Ar auzi o lume­ntreagă de ei. de la care­avea mult de­nvăţat. îşi făcu testamentul în bună ordine.   După această­ntrevedere cu văru­său. În vederea  călătoriei. vere. dacă­ţi citesc din ei. Doi daci care scriu poezie. prin Cancelarie.   — Uite­aici.   — Ţi­au spus ei că sunt de la noi?   — Nimeni nu ştie cine sunt. Unul – cu glas de tunet. până se stinsese. El cuprindea şi­o  lungă listă de odoare destinate unei persoane al cărei nume precum şi locul  unde putea fi­nştiinţată se aflau scrise­n caseta în care erau păstrate odoarele. în port. fiindcă. Aici. după ce mai întâi îl eliberă. asta ei nu mai ştiu. în suflet i se . Romanii – cei şcoliţi. ca apoi să se piardă încetul cu­ncetul – îl  tulburau.

 Chiar şi văru­său Corios – Callichoros – ca să nu­i spună pe nume. Doar despărţirea. „Nu suntem nici de­aici. nici unii nu se  mai sculaseră.  Leontes…”. nu i se lăţiseră  şoldurile şi nu se schimbase deloc la faţă. iar ziua uita să mănânce şi să bea. sănătate. de moarte nu se temea. bani. Dintre toţi cei pe care­i cotropise Roma. Într­o zi venea în urma ei. doi oameni îşi dădură seama destul  de repede că era însărcinată. O mai vorbea doar cu  maică­sa. îi spusese­ntr­o zi Panesia. cu toate că­l pândea la fiecare mişcare. Seninătatea Astei îl mai însenină. De când pierise netrebnicul de Servandus. Dacia era înfrântă. Atâta doar că nu­şi dorea nimic. pe care­l mâhnise­ atâta. ca o piramidă. stătea să­i iasă prin piele. iar limba lui începea s­o uite. Pentru cel înfrânt hotarul între „înainte” şi „după” începe ca un drumeag cu pietriş ca să se  termine într­o stâncă abruptă”.   Ostia se depărta în zare.  frumuseţe.   Bunicu­său. Avea glorie. îi spunea „vere”. se­arătase mâhnit la ultima lor întrevedere. de­amărăciune.  Semăna şi mai mult a cocostârc. nu văzuse picior de  bărbat în jurul Astei. dar atât. Dromihete. cu toate că.  în timp ce mesteca într­un cazan de rufe. niciunul nu voise să se mai întoarcă în Dacia. Nopţi în şir făcu de planton în locul unor camarazi. După lungi eforturi îşi aduse­aminte  ziua când fuseseră descoperite rămăşiţele lui Servandus. De când se despărţise de bunicu­său. „Rămâi sănătos. Celor curioşi le dăduse de­nţeles că primise veşti  supărătoare.   — Să nu mai ridici greutăţi până la naştere. Asta purta  . Îşi scrisese undeva  data. Roma îi acordase drept de cetate. de fapt. Pe lângă mâhnirea pe care­o simţea ori de câte ori se gândea la ea. Când intra în arenă. încerca să se poarte  ca şi­nainte. se­ntrebase de multe ori până unde trebuia să meargă un om pentru ţara lui.   Cu toate că Astei nu i se­ngroşase deloc mijlocul. nu suntem nici de­acolo. Se temea doar de pustiul  pe care­l simţea în clipa când se termina lupta.   Anii lui trăiţi la Roma erau mai mulţi decât cei trăiţi în Dacia. Latina o  ştia acum ca şi romanii. Liguris îi mai spuneau doar maică­sa şi frate­său. Se răsculau mereu prin multe părţi. Continuă să­i aducă tot ce putea de mâncare. Priveliştea n­avea de ce să­i amintească ţara lui. se­adăuga o bănuiala care făcea să i se­ncreţească pielea: bănuiala că  netrebnicul ar fi putut fi tatăl copilului. Despre bătrânul Dromihete nu putea fi vorba. cu frate­său şi cu Busiris.   În sufletul lui – pe care­l socotea plin de milă şi de­nţelegere – se miră să  afle­atâta deznădejde şi aspră judecată în faţa unui lucru firesc şi care. se  trezeau vorbind latineşte. Chiar dacă­ncepeau să  vorbească în limba lor despre lucruri de familie. Se simţi azvârlit într­o lume pustie.  Cine n­a fost înfrânt înţelege libertatea altfel decât cel înfrânt. fără să­şi dea seama. porni să  cunoască lumea. Cu gândul ce­i legăna singurătatea. nu vedea nici pe unde umblă.făcu un gol. Camarazii credeau că amărăciunea i  se trăgea de la ultimul curier. Nodul gâtului. nu­l privea. Cu văru­său vorbea latineşte: convorbirile  lor se legau mai totdeauna în jurul unei opere literare.   Magistrului i se oprise răsuflarea şi­i trecuse un junghi prin inimă când  pricepuse. Din  patru nepoţi. I se mărise şi­i încetinise pasul.

 În perioadele de acalmie de care avusese parte  între o campanie şi alta. Cu­nvăţătura lui. în timp ce cu­arătătorul mâinii drepte ţintea spre pântecele ei. plebeu fiind. latineşte. băgase de seamă cât era el de nefericit şi ştia şi de ce. ar fi putut ajunge oricum centurion. Era mulţumit să rămână legionar. mai ales când.  fusese să­nveţe cât mai mult. Marcellus. fiindcă el nu ştia s­o poarte. Era mulţumit să­i înveţe carte pe străinii  neştiutori din cohorte şi din alć ţi.pe­un umăr o cobiliţă de care­atârnau două ciuturi cu apă. în adâncul  sufletului. Fără să vrea. până la treizeci şi doi de ani câţi avea acum. Magister văzu în ochii Astei o milă şi­o părere de rău fără  sfârşit. Prin urmare. luă ciuturile cu mâinile. ci lumii întregi o mare bucurie şi­o mare uşurare.   — Te rog. O­ ntrebă rar. Magister se mai însenină şi el. oftă şi­nchise ochii. punându­i o mână pe umăr. ca s­o roage să­i spună dacă Servandus era tatăl copilului. în permisii. Prin acel „nu” parcă vestea nu numai omului din  faţa ei. Magister nu­şi  amintea să fi fost vreodată mai supărat pe lume şi pe viaţă.   De la şaisprezece ani plecase de­acasă.   Chipul fetei se destinse. trecuse la creştinism. câteva tinere de  ispravă. . vru s­o audă spunând „nu”. privirea i se linişti şi se umplu de zâmbet. Timp să se­nsoare n­avusese şi nici tragere de inimă. puţine  câte­avea. răspunde „da” sau „nu”. Cu băgare de seamă.  deşi maică­sa îi propusese de mai multe ori. Viitoarea mamă avea doar o singură vină:  aceea de­a fi stricat imaginea pe care şi­o făcuse despre ea Magister. Magister căutase continuu să­şi sporească învăţătura  căpătată lângă tinerii Thurini.   — Nu. de ce?”. Se­apropie de ea. de lângă mamă­sa. şi o opri.   — Servandus? întrebă Magister cu un glas răguşit şi tremurat. Copilul nu putea fi decât rodul unei  întâmplări. Se mulţumise cu ce­i oferiseră  lupanarele şi războiul.  preocuparea lui de căpetenie. La  femei n­avusese timp să se gândească. era îngăduit să asiste la lecţiile ţinute de diferiţi prćceptori copiilor din familia de rang seniorial Thurinus. descinzând  din acelaşi neam cu Augustus. Părinţii lui. mici proprietari de pământ în Sicilia. cuprinsă deodată de­o mare linişte şi de­ncredere. Fata­l privi speriată. mai ales. de lângă tată­ său vitreg şi de lângă cei şapte fraţi vitregi. coborî cobiliţa de pe  umărul Astei şi. Ştiind de mic să citească.  se­nvecinau cu­o mare proprietate. viitorul Magister.  neîncrezându­se­n semnul pe care­l făcuse fata. familie care se considera.   Răspunsul Astei era hotărât şi dat din toată fiinţa. datorită coincidenţei de nume.   Asta nu făcuse nici un rău nimănui. apoi îşi adună toate cunoştinţele de limbă dacă. al unei unice­întâmplări. „De ce? Asta. îi spunea în gând. pe copiii barbari rămaşi orfani. dar. Liniştea  cu care­l scăpase de gândul că Servandus ar fi fost tatăl copilului – gând ce­l  umplea de scârbă – cât şi seninătatea Astei îi aduceau în suflet o altă bănuială: însemna că nu fusese vorba de­o siluire. Când li  se­ntâlni privirea. Puse  ciuturile jos şi­i trecu în faţă. Apoi  dădu din cap în semn că „nu”.

 se mustra zadarnic Magister. Apoi era o  mâhnire mult mai adâncă. din capul locului. nu era singura. începu iar să le­aducă. Dintre romani. Într­o zi plecă aproape plângând. Cineva dintre­aceia? Acest lucru n­ar fi trebuit să aibă nici o­ nsemnătate pentru Magister. după care se­ntreba cine era tatăl copilului şi­abia la urmă îşi  impunea o fărâmă de milă. „Ce copilărie! Duc mâna la frunte. La  plecare se buluceau toţi să­l petreacă prin zăpadă şi­i întindeau câte ceva de  mâncare pentru a­i arăta dragostea lor. cum se  spunea pe la ei. acum îi uitase. dar nu mai mânca  nimic din merinde.   Ştia şi el. Asta părea că duce­un dovleac în catrinţă. Descoperea că şi­n  credinţă era nevoie de efort. mâhnirea de sine: cât de slabă îi era credinţa.   În primăvară. Altminteri. dintre cele care se ruşinau să respingă pe cel cu pofta? Sau fusese şi ea o sclavă a poftei?  „Ce­ţi pasă ţie?”. o mână  nepăsătoare­azvârlise o piatră. văzută din faţă.  în sufletul omului se petrecea o permanentă prćteritio: vrând să treci sub  tăcere ceva.  în loc s­o ierte.  Magister îşi ducea fără să vrea mâna la frunte. Avea de ce să fie nemulţumit de tot şi. dar nu mai avea  tragere de inimă. un har al sufletelor alese. Asta existase şi­naintea războiului. ca şi când gândurile­ar fi muşte sau ţânţari!”. Găsi de  cuviinţă să­l înştiinţeze mai întâi pe bătrânul Dromihete – pe care­l socotea un  . Asta primea. tocmai de­acel ceva aduceai vorba. Se strângeau în jurul lui şi­l priveau fără să zică nimic. pe­aceşti pueri et puellć Ulpiani din noua provincie. Revelaţia era. văzută ca­ntr­o apă limpede şi nemişcată. ci. Magister era mâhnit că peste  imaginea lui despre Asta.  încetul cu­ncetul. Şi­nchipuise până atunci că­n om credinţa pătrundea într­o străfulgerare. Să fi fost cineva dintre cei  strămutaţi la miazăzi de Ister? De ce nu? Oamenii ăştia avuseseră o viaţă. Îi învăţa mai departe pe micuţii daci să scrie şi să  citească. Noua credinţă spunea să te lepezi de cele lumeşti. fiecare cu gândul la rănile lui şi la noul  rost pe care trebuia să şi­l facă.   Magister. de  sine. ca toată lumea. pe păcătoasă. Aceasta era mâhnirea din afară. mai ales. hotărâse să se­nsoare cu Asta. că se făcuseră oarecari deplasări de trupe spre  Pannonia.  Oamenii erau prea­nglodaţi în treburi. care nu­ncetase o clipă să se mustre pentru slaba lui credinţă  creştină. iar mila şi iertarea ta să nu cunoască margini. el mai întâi îşi simţea rănit  orgoliul.   Pe Asta o legase ceva de tatăl copilului? Sau era pradă uşoară.  Înainte. o uitase şi  pe ea. pentru ca cineva să aibă timp să­şi pună­ ntrebări cu privire la o femeie­nsărcinată care. cine­ar fi  putut să fie?   În viaţa lui nu­şi închipuise Magister că bastardul unei fetişcane barbare  avea să­i spulbere liniştea. Copiii simţeau că lui Magister nu­i erau boii acasă. Dar în provincii. Căsătoriile între cetăţeni şi necetăţeni  nu era permise. el le­aducea lor câte ceva bun de mâncare. între cele două categorii se acceptau un fel de  uniri. dacă. de tăria de­a te birui pe tine însuţi. în faţa lui. împărţea totul copiilor. probabil.  legături între ei. te pomeneşti folosind mereu în  tine însuţi această figură de retorică. de altfel. Mustrându­se. ca o imensă lumină care­i mătura toate ungherele obscure. în sensul coabitării şi­al recunoaşterii copiilor rezultaţi din ele. de colaborare.

  Astei i se lăsară colţurile gurii­n jos şi bărbia i se­ncreţi mărunt. Copilul nu s­a născut. fiindcă.   — Să ştii că te iubeşte. Ai timp. şi  pentru faptul că bătrânul vorbea latineşte. Îi mai spuse o dată.   — Atunci. Iar în afara acestor considerente morale.   Magister. i se păru că nu pricepuse.   — E copilul tău? întrebă Dromihete. într­o zi. după cum îl privea.   — Nu. după câte­am  înţeles…   — Şi dacă. nu­şi ascundea lipsa de dragoste în  nici un fel.   — O iubeşti? şopti moş Dromihete. dar şi usturimea jignirii pe care­o simte cel care iubeşte. dar care nu  este iubit. chiar dacă nu era declarat astfel – despre  intenţiile lui cu privire la Asta. strânse jăraticul şi mai puse nişte vreascuri deasupra. neştiutoare de­nvăţătura creştină. iar când s­o naşte n­are să  fugă aşa de repede.   — Dragostea lumească trece şi n­are nici o­nsemnătate. Asta.   Magister îşi ascundea dragostea subt primitoarea mantie a milei creştine. Parcă  stătea să plângă. roşu ca focul alături de care se aflau.   Moş Dromihete îşi înghiţi un zâmbet.   „Săracul Magister”. prin urmare nu era nevoie de mimă  pentru a se­nţelege unul cu altul.   — M­am gândit. care nu izbutise să identifice tatăl. Se strădui să­şi concentreze toată atenţia asupra copiilor şi să­şi  oblojească amărăciunea cu leacurile resemnării şi­ale muncii. gândi Dromihete şi se lăsă păgubaş s­o mai peţească  pe Asta. privindu­l pe sub sprâncene.   — Nu.   — Şi cum să­i spun?   Dromihete se uită cu blândeţe la Asta şi­i vorbi ca unui copil. luă vătraiul. Dromihete nu scoase de la Asta.   O­nştiinţă pe Asta că Magister voia s­o ia de nevastă.   — E­un om tare cumsecade. spuse totul repede şi fără  nici o intonaţie: ca şcolarul care­nvaţă pe dinafară. vrei să se creadă că viitorul copil e­al tău?   — Nu vreau să fie­al nimănui! Cum nu­i nici Asta. pe care­l iei cu binele pentru a­l face să­şi recunoască greşeala. Te rog s­o­ntrebi pe ea dacă n­are nimic  împotrivă.   Răspunsul primit prin Dromihete îi aduse magistrului o mare uşurare­n  suflet.   — Nu.   — Nu.   Mai mult de­atâta. Pentru el era un  lucru foarte limpede: Asta nu­l iubea pe Magister.fel de căpetenie spirituală a dacilor. răspunse ea şi­şi văzu mai departe de treabă. moşule.   — Nu. ai să te căieşti de­atâta milă câtă ţi­e acum? Eu zic  să te mai gândeşti. iar pentru copil ar fi mai bine. .

  moş Dromihete se posomora. Magister se uită cu luare­aminte învârtind colacul în mâini. Magister îi învăţă  pe copii toată dimineaţa. Un lucru pricepuseră amândouă: că ori de  câte ori îi auzeau spunând vorbele­acelea. fiecare se străduise – din puţinul pe care­l avea – s­arate şi să­şi  arate că nu uita să cinstească o sărbătoare din moşi­strămoşi.   Când o­ntâlni a doua zi. care­i pândise tot timpul plecarea. Magister îi puse o mulţime de­ntrebări lui Dromihete cu privire la sărbătoarea lor. de­ai lui. îi puse o mână pe braţ. Asta. se juca.   A doua zi. continuau să spună­n cor. biruit de curiozitate. câte mai  erau. Suci apoi între palme un sul subţire de cocă  pe care­l lipi de jur­împrejur pe faţa colacului. dar ce lălăiau  copiii toţi deodată nu era de­nţeles. Atârnă colacul într­un cui. de sărbătoarea asta. I se opri răsuflarea. se­ntindeau mese. iar la scris şi la citit mergeau neaşteptat de bine. În ajunul sărbătorii. se uita cu mare băgare de seamă la tot ce era scris pe ele şi cu coada unei linguri  desena apoi ceva în cenuşă.   După vreo sută de paşi. ţinută aproape  la aceeaşi dată. se­aşeză  sub un copac. se petrecea. sus  de tot. mari şi goi la mijloc. în Sicilia.  Începuseră să priceapă şi ele câte­o boabă din limba străinilor.  când îl ajunse din urmă. Copiii.   Înainte vreme.  De sărbătoarea primăverii. Şuviţa  ciudată se chinuia să scrie un cuvânt: GßATIA. „Roma se  află aşezată pe şapte coline.   Înaintea acelei zile.  încinse ţestul şi împleti un colac. Începuseră s­o rupă binişor  latineşte. asemănătoare cu­o sărbătoare a primăverii. învelit într­o pânză şi i­l puse în braţe. Pe  Magister îl răscoli cât toate cuvintele la un loc. care pentru ele nu­nsemnau nimic. peste a cărui împletitură se afla o şuviţă de cocă  răsucită ce nu urma nici o linie ornamentală cu elemente repetabile. ci semăna  mai degrabă cu joaca unui copil peste cele trei şuviţe perfect îmbinate. Astei şi  Panesiei le venea să râdă când îi vedeau cum ciripesc laolaltă. cu miei fripţi la proţap. şi după ce  pleca Magister. sub un şopron. şi desfăcu nodurile pânzei în care se afla obiectul rotund dăruit  de Asta. Era mulţumit de ei. cu vin şi cu  vinars. se luă după el şi. Era un colac rumen. se opri în faţa ei. trebuia să­l usuce. cu frânghioare de iarbă­mpletite cu flori. cu capul niţel pe  spate şi cu gâturile­ntinse ca nişte păsări care­aşteptau să le pice de sus ceva. sare  şi colaci rotunzi. . urmărind din ochi ceea ce  desenase cu lingura­n cenuşă de­atâtea seri. în joacă de bună seamă. îşi duseră unii altora apă. Magister se opri. se aplecă şi zgârie cu pumnalul în iarbă un cuvânt: GRATIA. şi cinstită aproape la fel. apoi scoase de subt bundă  ceva rotund. Ca să­l păstreze. şi cu pasul lui rar şi mare se­ ndrepta spre drum. de aceea s­a numit Septimontium”.   Magister le spunea copiilor „valete!”. se sculă către miezul nopţii. dacii îşi împodobiră stâlpii caselor. Un cuvânt ca oricare altul. câteva seri la rând – după ce se culcau cei mici. din cei care se­atârnau deasupra uşii de  intrare.   Acum.  Panesia şi bătrânul Dromihete – Asta scotea din armar tăbliţele copiilor.

  Gaius Proculus Nasidius. De  curând sosise­n Dacia. fapt pentru care­avea nevoie de trei  zile. Împăratul hotărî ca viitorii supuşi din noua  provincie să­şi poată lua toţi nume romane. Îi  veni mai întâi să râdă. ea  răspunse:   — Gnćus Pompeius Longinus. mai la curent cu mondenităţile Romei decât era  şeful lor suprem. calea obişnuită a unei cariere  romane. Hadrian considera că propria  . Asta născu un băiat  cu piele măslinie şi cu păr negru. dar ăsta e numele unui general de­al lor. dac­aşa  dorea mama copilului.   Înţelegând imperativul momentului. Păr mult. copilul trebuia declarat sub un nume. iar numele dace să fie. căci până la el pe scara ierarhică nimeni nu­şi lua răspunderea. fără avizul superiorilor. Ca pe­o favoare acordată amintirii defunctului Longinus. cu excepţia numelor care­ nsemnaseră ceva în istoria Cetăţii. personaj de­a cărui existenţă atunci afla. Claudius şi Paulinus. uzând de tot arsenalul desăvârşitei lor educaţii sociale şi intelectuale  şi amintindu­şi de­o sobrietate cam de mult uitată.  romanizate pe viitor. nu­şi putea lua răspunderea de­a înscrie în registru un  asemenea nume. Apoi. deoarece  acesta nu străbătuse treptat cursus honorum. Cu această ocazie. plin de bunăvoinţă. într­un post pe lângă administraţia minelor de aur. mort mai an.   Scaurianus şi Hadrian.   Moş Dromihete făcu ochii mari. Şi după legiuirea dacă şi după  cea romană. Îşi aduse­aminte că nu ridicase nici un cenotaf în  amintirea lui Longinus şi. Claudina nu protestase cu privire la  numele celui de­al doilea vlăstar al familiei. neutru. Împăratul. deşi  personal aprecia buna intenţie a femeii dace de a­şi numi astfel copilul. înţelese ezitarea  şi sfiala bătrânului venit să declare un bastard sub un nume care nu­şi  pierduse cu totul răsunetul în rândul legiunilor rămase din 855 în Dacia. că acesta nu­l lăsase moştenitor. nu­i pomeniră acestuia nimic despre faima de care se  „bucurau” noul funcţionar imperial şi matroana sa. pe care nu­i fu greu s­o identifice după o asemenea  alegere. decise că noul supus al Romei putea lua – asociat cu orice alt nume roman –  numai unul singur dintre cele trei nume ale generalului Longinus. el.   — Şi vrei tu să­l cheme­aşa pe copilul tău?   — Da. Moş Dromihete o­ntrebă pe  mamă dacă avea vreo preferinţă în privinţa aceasta. însărcinat cu evidenţa nou­născuţilor. de­asemenea. Nasidius şi  Claudina.   Notarius curator. Fără să şovăie.   — Ştiu. Scaurianus avea un  principiu: să nu se­ncreadă­n ceea ce nu verifica personal. ca  mărunt funcţionar.   — Bine. care se termina în câte un smoc  răsucit ca o coadă de răţoi în frunte şi la ceafă. pe cât posibil. care se interesă dac­aveau copii şi cum îi chema:   — Avem doi fii. Punctul de vedere  asupra Nasidiilor era. împăratul îi  oferi lui Nasidius casa­n care generalul îşi încheiase viaţa. pentru moment. făcură o bună impresie  Împăratului.  În luna care la romani poartă numele lui Augustus. îi explică bătrânului că.

 pe lângă supranumele de Germanicus. spre bucuria  acestora. îşi trăia apogeul. O dată cu Împăratul şi cu înaltele personaje ale statului său major. îşi murmură pentru sine: „Învingătorul e  mai deştept şi chiar şi mai frumos decât învinsul”.  . strângând frâul  calului care se­arăta nervos. Istoria Romei era un şir de plecări şi de­ ntoarceri triumfale. ca şi când ar fi­ncercat să depăşească o adâncă ofensă.   Materialele se­adunau întruna. cu ochii pierduţi spre Răsărit şi cu auzul legănat de ovaţiile­armatei. având o străfulgerare asupra viitorului. îşi spuse­n gând: „Încă o etapă”.   Plimbându­şi ochii jur­împrejur. şi luând chipul lui  care amintea de corcitură între ogar şi vulpe. Traian plecă spre Roma cu gândul la imortalizarea teribilelor bătălii care duseseră la noua cucerire. Păcat că  Apollodor nu asista la aceasta profectio. apoi ridică bărbia şi­şi  subţie buzele. imperatoris profectio. După un an petrecut în  Dacia. mai ales pe lângă  Hadrian. Traian se  mai uită o dată cu luare­aminte la pământul pe care se afla şi.   Băieţelul Astei. Criton.   Hadrian – cu gândul la felul cum avea să se despăgubească de­un an de  exil disciplinar (cum numea în sinea lui şederea­n Dacia). Triumful trebuia înscris pe înălţime.  capitala romană a Daciei. nu puteau lipsi de pe monument. Monumentul – în imaginaţia Împăratului. care izbutiseră să­şi facă mână bună. care. pentru a o reprezenta la Roma din partea aborigenilor. lăsată­n grija unui legatus Augusti pro prćtore. fără nici pic din regretul despărţirilor. aruncând o  privire şi către augustul său pacient. în  acel moment. că Apollodor nu era de faţă acum. pentru a­şi lua rămas­bun de la încă un pământ pe care­i fusese dat să păşească. Alături de copaia copilului. îşi spuse la rându­i: „Nu e rău să  ştii peste cine­ai să domneşti”. urmărindu­i cu ochi avizi fiecare mişcare. care nu mai ştiau ce jucării să mai cioplească pentru micuţ şi ce  clopoţei să mai atârne de frânghiile copăii. Nici plecarea din Dacia. care până la urmă fusese trecut ca nou locuitor al  pământului sub numele Gnćus – mângâiat de toţi.  Parianeu şi Tantinis. Păcat. Cicio – stătea într­o copaie­ atârnată cu două frânghii într­un tei din curtea casei copiilor.reputaţie şi propria viaţă nu­l îndrituiau să pună­n lumină neregulile de  conduită ale altora. în vederea edificării unei noi cetăţi. Decimus  Terentius Scaurianus. dacă n­ar fi fost copiii  ceilalţi şi obligaţiile lui de oştean. moş Dromihete începu din nou să care pământ pentru a  ocroti zidurile Cetăţii. deşi era învăţat cu ovaţiile – îşi plimbă şi el  privirea jur­împrejur. medicul imperial.  plecau din Dacia. Ţara era organizată potrivit cu tipicul provinciilor de  rang imperial. încă o dată păcat. Înainte de­a­şi lua rămas­bun de la trupele care ovaţionau.  imperatoris adventum Romam.   Din primăvară. şi nici sosirea acasă. Magister. Traian simţi că. căci direcţia lui era  zenitul. ar fi fost în stare să nu se mai mişte de lângă  Cicio. cu conştiinţa  împăcată în faţa unei datorii împlinite. îl câştigase şi pe cel de Dacicus – trebuia să­nfăţişeze epica noii  victorii. printre cele mai importante – poate cea mai importantă! – din viaţa lui Marcus Ulpius Nerva Traianus… Cum stătea cu  mâna strânsă pe frâul calului. suprema autoritate locală.

 Nu era zi să nu­i spună  că. şi­o mare nelinişte­n suflet. Din expedientele corpului şi­ale sufletului. dar  în acest scop m­ai şi luat.simţindu­se martor al celui mai însemnat miracol al vieţii. Pentru cine să fim ipocriţi? Nu pentru tine m­am prostituat. fusese o­ncântare. eu nu mai am de gând să mă prostituez.   — Şi tu din ce­ai trăit?   — Tot din expediente.   — Din expediente. el avea să plece la Roma. Magister trăia  singurele lui clipe de­mpăcare într­o lume care se simţea tot mai nelalocul său  şi căreia­i afla tot mai multe neajunsuri. în casa albă din pădure. Eu nu mai vreau să trăiesc din expediente. Iarna însă i se păru o aspră  ispăşire pentru scurta fericire a verii. de brutalitatea vieţii militare.  atâta pagubă. Istoria Romei era plină de exilaţi. de  războaie. De iarna geroasă.   Pentru Nasidius – care. care­ţi tăia răsuflarea. nici măcar  pentru mine.   — Dragul meu. Oştean de la şaisprezece ani. tot pe Claudia o acuza. îi inspirase gânduri de căsătorie – mila nefiind străină de­acele gânduri – Asta nu se­nvoise să­l ia  de bărbat. dar acela nu de  bună­voie. de nu s­ ar fi gândit decât la Ovidius. suferea grozav de căldură la Roma – vara în  Dacia. pe cine era să acuze decât  pe Claudia? Pentru viaţa monotonă şi cu ore fixe a administraţiei. exilat la aceiaşi barbari ca şi el. de ce mă duceam eu în locul tău? Am să­ţi spun ceva: nu numai că m­ai împins să mă prostituez.   — Bine că nu te­au apucat fumurile astea morale mai demult. iar dacă ea nu voia să­l urmeze. Dacă măcar şi­ar fi­ntemeiat o familie. de exemplu. i se­acrise sufletul de străini. totdeauna dubioasă.   — Din ce­am trăit şi pân­acum.  .   — Şi din ce­ai să trăieşti? îl întreba invariabil Claudia. de care  habar n­avusese pân­atunci.   — Poate că te şi căieşti de viaţa pe care­ai dus­o?   — Mi­e silă de viaţa pe care­am dus­o. Îl mâhnea faptul că pe copiii orfani luaţi sub  oblăduirea învingătorilor trebuia să­i înveţe istoria romanilor şi nici măcar să  nu le pomenească despre poporul din care se trăgeau. se gândea Magister şi simţea o ne­stare­n tot  corpul. vara.   — Nu ţi­e ruşine să spui că te­ai prostituat pentru mine?   — Nu. că cine­ ştie prin ce colonie­mi purtam oasele. Aveai nevoie de­un capital viu care să ţină o vreme. de ce – când amanetai ceva – mă trimiteai pe mine la  cămătar? Când perfectai o afacere. nu numai de părinţi”. zici  tu! Atunci. „Parcă ar fi orfani şi de  ţară.   Asta. cu­atât mai puţin pentru tine. Nici glumele grosolane­ale camarazilor  nu le mai putea suporta. singura care. în primăvară.   — Şi crezi că e chiar nevoie să mi­o spui?   — Da.   — Nu cumva ai trecut la creştinism? Cu un suflet atât de sensibil!   — Nu trebuie să treci la nimic pentru ca la un moment dat să ţi se facă  silă de ceva scârbos. până la treizeci şi doi de ani ai lui.

 Ea nu izbutise încă să­şi dea  seama dacă ţinuta lui era elaborată. cerea să­i vadă pe copii. urmând cursul obişnuit al unei  cariere juridice. Pe Keti. îşi făcea  dinainte planuri. fiindcă eram rea­de­muscă din fire. dar de la care nu se putea sustrage.   Pentru a duce o oarecare viaţă socială. Claudia îl  admira pe Scaurianus pentru sobrietatea lui: mânca puţin. Tatăl lui Corvinus ajunsese­n ordinul senatorial. Fără exagerări de austeritate­n limbaj sau  în ţinută. îl ridica deasupra  capului şi­l făcea mereu să râdă. Aştepta până ce copilul era sătul. le făcea seri de neuitat. când se hotăra să deschidă gura.  orele lui de odihnă. prin spiritul de construcţie şi prin  tenacitatea disciplinei. Îndată ce intra în casa  Nasidia. îi făcuse impresia unei cucuvele­mpăiate. fuseseră­n stare. Claudia observase cât de vulnerabili erau bărbaţii  şi nu­i mai era frică de niciunul. pe care le respecta riguros. Mai invita şi alţi funcţionari cărora Nasidius. Vrei să te­ntorci la Roma?  Întoarce­te! Am să­mi fac şi singură un rost aici.  Privindu­l cu ochii reci ai celui care nu investeşte nici un sentiment în obiectul  privit.   Din restrânsa lor societate.  modest. bea şi mai puţin. „Când îl văd. dacă­n preajma ei ar fi avut cu cine să le­ncalce. de plimbare. fără să debordeze de  exuberanţa imaginaţiei. Sobru. Scaurianus. tăcut. tradus  în economisirea de sine. şi de­un dispreţ suveran pentru lume.Nimeriseşi bine. spunea totdeauna lucruri cu  miez şi cu haz. îl lua în braţe. din plăcere sau din obligaţie – Claudia n­ar fi ştiut să spună – accepta  totdeauna invitaţia. cu glumele şi  cu felul lui spumos de­a conversa. prudens în iure. conform temperamentului ori consecutivă  unei prostii abil vestimentate. da de înţeles  că nu era dispusă la alte favoruri decât ospitalitatea. singurii doi care n­aveau maniere de parveniţi erau Scaurianus şi Cćcilius Publius Corvinus. care încă sugea. de care n­avea nici un chef. deci nici de Scaurianus. Cel  mai mult mă nemulţumeşte că nu­l pot descifra…”. de lucru. după ce saluta gazdele. taciturn şi  ţeapăn. prin comportarea pe care i­o impunea rangul. Cu băiatul cel mare  găsea orişicând ce să vorbească. erau aceleaşi în fiecare zi.  Rămăsese văduv cu un an înainte. să­ntindă puterea unei limbi de pământ peste­aproape  tot pământul. Corvinus  nu ascundea niciodată proaspăta lui apartenenţă la această ierarhie. Viaţa lui se desfăşura după o  neabătută ordine.  Acesta. din când în când îl invita la masă pe Scaurianus.   În viaţa ei zvânturată. Copii n­avusese. devenită o a doua natură. Claudia avea pentru Scaurianus o admiraţie pornită din raţiune:  admiraţia o făcea să­i înţeleagă pe acei viri romani care. în faţa căruia însă nu se simţea niciodată la largul ei. parcă am o piatră­n sandală. . îl găsea adesea la  sânul doicii. S­ar fi putut să fie vorba şi de­o prudenţă fără  fisuri. aşa cum anul îşi desfăşura neschimbat anotimpurile. Deşi îl socotea din cale­afară de plicticos. Claudia. se afla în Dacia în calitate de curator. La patruzeci şi doi de ani. al cărui bunic aparţinuse încă  ordinului ecvestru. mai ales în  pustietatea­n care se aflau cu toţii.   În dispoziţia de spirit în care se afla – de n­ar fi fost din plictiseală şi din  enervare – Claudia probabil că şi­ar fi uitat făgăduielile morale pe care şi le  făcea.

 regele lor. galbeni ca  păpădia. Pe aleea cu pietriş alb care sclipea în  soare. îşi potrivi în spinare traista­n care­l  purta pe Cicio. A vrut să­l  numească pe copil Gnćus Pompeius Longinus. închise iar ochii. Pe  Lupei îl purtase într­o straiţă mai mică. ca mama unui dintre ei să­l alăpteze şi pe Keti.  cu picioarele tremurând. bucătarul Nasidiilor. Închise ochii. În poartă. de fetiţe chiar.   Fără să dea vreo explicaţie. Dar de ce are doar un prenume?   — E copilul unei barbare localnice. Pe Cicio îl purta în spinare. Uitându­se­n registru.   O­ntâmpină Pepo. conteni din  mers şi răsuflă o dată adânc. Copilul a fost declarat de­un bătrân. răsuflă adânc şi. Din tată necunoscut. Duse mâinile şi­l apucă pe Cicio de picioare prin ţesătura sacului. Se opri încă o dată şi stătu o  vreme în faţa treptelor de la intrare. ca nişte bile uriaşe. Vă daţi seama că nu­i puteam  lăsa un asemenea nume. şi­atât.   — Cum ai spus că­l chema pe bătrân?   — Dro­mi­he­te. „Steaua lui a căzut!”. se pare – rudă cu Decebal. Arbuştii. doica lui Keti.   — Văd că este şi­un roman printre ei. Îşi dădu seama că băieţelul Gnćus nu  putea fi copilul cumnatului ei. Cu toate că­n Italia  femeile­aveau copii de foarte tinere. se opri din nou şi­şi plimbă ochii spre dreapta. urcă şi  bătu o dată cu mânerul de bronz în uşă.  Scump la vorbă cu cei de­aceeaşi condiţie cu el. remarcă  un nume: Gnćus. închipuiau o stea  mare cu multe colţuri. Claudiei îi dădu imediat în gând să ceară lista copiilor de curând născuţi. deşi era aşezată cum trebuia. Răzoarele de flori. Cu cât se­apropia de casa  albă din pădure. „I­a mers bine”. Îşi luă inima­n dinţi.   Asta se­nfăţişă la Nasidii pe la ora prânzului. mai multe şi mai felurite­acum. petrecându­şi privirea peste curte. Corvinus părea alt om  când avea de­a face cu oamenii de rând. cu­atât i se strângea mai mult inima. văzând cât . pe mână. cu toate că nu se­abătuse de la regimul  alimentar obişnuit – care cuprindea multă ceapă şi multe lichide – nu mai avu  lapte. abia  aştepta să­l ştie invitat ca să­i gătească felurile care­i plăceau şi pe care  Corvinus le mâncase şi la bunica lui maternă. Brăduţul pe care­l sădise  în ziua când îl găsiseră mort pe general crescuse cam de trei palme.   Într­o bună zi. era des şi.   — Şi mai cum?   — Asta. fiindcă­i venea să plângă. intră în curte. care nu­şi mai lua ochii de la ea. se  gândi ea. Claudia ceru să­i fie trimisă mama copilului  Gnćus. Pepo. generalul Longinus. uitându­se  din nou la data de naştere a copilului. părea acoperit cu pulbere­argintie.   — Şi nu ştiţi de ce voia să­l numească aşa? întrebă Claudia. omul se minuna. erau  de­un verde­roşcat.   — Nu ştiu. Corvinus era singurul din cercul  lor pe care Nasidiii nu­l invitau din obligaţie.   — O cheamă Asta. Când venise generalul dăduseră­n floare.  aşa cum lucea în soare. pe nume Dromihete – o  fostă căpetenie de­a dacilor.

 care deschise gura pân' la urechi şi­şi arătă singurul dinte albăstrui şi zimţat de pe falca de jos. şi. cum îi plăcuse lui  Tacit să­l numească). îl lipi de trupul ei.   Claudiei i se lungi faţa. ca o aluzie glumeaţă la Cicaro. mamă a unei puzderii de copii. ca Asta să priceapă. se­aşeză pe scaunul de lângă fereastră.   Keti stătea în picioare. luă copilul în  braţe. Nehotărât cu privire la ce trebuia să creadă. foarte  bănuitoare în privinţa posibilităţilor unui asemenea trup de­a­l hrăni şi pe Keti. de­aceeaşi  vârstă cu aceasta. alăptate­amândouă de mama Veturinei. mai ales. uitându­se la fata subţiratică din faţa lui. cu Cicio în braţe – care­acum o trăgea de păr – şi Pepo veniră­n urma lor.   Claudia şi Veturina se priviră. Camera­ n care­şi trăise Longinus ultima parte a vieţii şi plecarea din viaţă.  . şi­l bătu pe spate până­l făcu să râgâie de trei ori. rostindu­le numele. fără să se mişte din loc:   — Veturina. Când dădură cu ochii de fată. Nu­şi revenea din uimire. Bucătarul şi­o­închipuise femeie  matură. arătându­i  pe Pepo şi pe Veturina. Îi făcu semn să dea jos traista din spinare. Cicio.  cu obrazul alb pârlit de soare şi cu ochii ca două petice de cer. voinică şi cărnoasă. începu să  strige.   — Stăpână.   — Asta. stăpână.   — Nimic. cu mâinile strânse zdravăn de marginea patului. veniţi!   Claudia şi Veturina (doica lui Keti şi soţia lui Pepo). răsuflară uşurate.   Asta cercetă încăperea şi. Veturina. cu capul pe umăr. băieţelul ştrengar  din Satyricon­ul lui Petronius Arbiter („elegantić arbiter”.   Claudia o luă pe Asta de mână şi­o conduse­n camera copilului. frate. uitându­se la Keti care­i frământa sânul  cu­amândouă mâinile.   Apoi. Se gândi chiar  că nu ea era doica. Mi­a fost un pic ameţeală. Asta se­aplecă peste pătuţ. Veturina se răsti  la bărbatu­său:   — Ce urli aşa.  oacheşă. arătându­l pe copil. îşi duse mâna la gură. Cicio. răspunse fata şi. ai­nnebunit?!   Claudia îi făcu semn să tacă şi se uită la firul de aţă din faţa ei. se repeziră  amândouă. îşi cunoştea stăpâna aşa cum se ştia pe ea însăşi.de tânără era viitoarea doică a lui Keti. când ajunse cu ochii­n locul unde fusese patul  generalului. Veturina o ajută şi luă copilul în  braţe. ca la foc. Şi.   — Keti. continuă.   Claudia se­arătă pe sine şi­i spuse fetei: „Claudia”. veniţi. cu spatele  spre cei trei oameni mari.   Veturina o privi cu îndoială. singurul din odaie. Familia şi prietenii din copilărie îi spuneau  generalului Longinus. îi dădu pruncului să sugă. spuse mamă­sa. Veturina. se gândi Asta.   Asta îşi topi ochii ei albaştri în ochii negri ai copilului. născută şi crescută­n casa părinţilor Claudiei. Pe urmă. Când copilul se sătură. cu ochii. arătând spre copil: Gnćus. Asta se ridică. îndreptă mâna spre fată şi­ntrebă cu toată faţa. s­a­ntâmplat ceva?   Veturina.   „E scaunul lui”.

îl aşeză­n pătuţ, îşi luă copilul din braţele Veturinei, şi­l puse­n spinare, se­
nclină şi dădu să plece. Claudia o apucă de mână şi­o duse­ntr­o­ncăpere – 
„camera lui Lucius”, îşi spuse Asta – unde o aşteptau lucruri de­mbrăcăminte 
şi lucruri de copil. Asta înţelese că erau pentru ea şi pentru Cicio. Nu­nţelese 
însă că ei doi trebuiau să rămână acolo. Când, în sfârşit, pricepu, arătă cu 
mâna că pleca, dar că avea să se­ntoarcă.
 
— Pepo, du­te şi tu cu ea şi vezi poate găseşti pe­acolo pe cineva cu care 
să te­nţelegi prin cuvinte.
 
Încrezător în puterea cuvântului, chiar când cuvântul nu era înţeles, 
ajutându­se şi de mâini, a căror vorbire părea să fie cam aceeaşi peste tot, Pepo
îi propusese Astei să­l ducă el pe Cicio în spinare, dar Asta nu se­nvoi.
 
Dromihete, Panesia şi copiii stăteau sub tei.
 
— Ce fel de oameni sunt? o­ntreba Dromihete pe Asta, în timp ce lua 
seama bărbatului rotunjor ca un pepene, şi oacheş, care­o însoţea.
 
— Mi s­au părut de treabă. Copilul e bun. Vor să stau acolo.
 
Dromihete şi Panesia se priviră cu­amărăciune.
 
— Acolo are să­ţi fie bine. Ce să­i faci…
 
Asta îl aşeză pe Cicio în copaie. Copiii se­adunară numaidecât în jurul 
lui.
 
Ea se duse­n casă şi strânse­ntr­o năframă puţinele lucruri pe care le­
avea.
 
Moş Dromihete îi făcu semn străinului să se­aşeze pe trunchiul de copac 
pe care stăteau el şi Panesia. Femeia se ridică şi­i aduse străinului o ulcea de 
apă.
 
— Mulţumesc, zise Pepo şi, întorcându­se spre Dromihete, spuse: eu 
sunt bucătar la familia Nasidia. Copilul mic al stăpânilor n­are ce să sugă, 
fiindcă nevesti­mii i­a pierit laptele. Copilul nostru are­acum doi ani. A rămas 
în Italia, la socrii mei. Mai avem încă patru băieţi mai mari.
 
— Ferice de tine, fiule.
 
Pepo rămase uimit când auzi latineasca limpede­n care­i vorbi 
moşneagul.
 
— Părinţii mei au fost sclavi ai familiei Nasidia. Părinţii stăpânului de­
acum i­au eliberat. Am rămas în casă, fiindcă stăpâna e cumsecade şi e soră­
de­lapte cu nevastă­mea. Şi stăpânul, şi dânsul e om cumsecade. A prăpădit el 
averea părintească, dar nu e om rău.
 
— Cum ziceai că­l cheamă pe stăpânul tău, fiule?
 
— Gaius Proculus Nasidius.
 
— Gaius Proculus Nasidius…
 
— Pe stăpână o cheamă Claudia Valeria.
 
„Gaius Proculus Nasidius”, îşi repetă Dromihete şi, deodată, îi răsună în 
cap vocea stăpânei lui de la Roma: „Gaius ăsta bun băiat ar fi, de n­ar fi atât de
leneş. Îl ştiu de când s­a născut, că de­o viaţă sunt prietenă cu maică­sa. Nu 
vine o dată aici să nu vrea să mulgă ceva bănuţi şi, cu toate că ştiu, tot îi dau, 

secătura! Are­o nevastă frumoasă şi de neam, dar poamă… Cum e sacul e şi 
peticul”. Prin urmare, pe copilul lor avea să­l alăpteze Asta.
 
— Pe domnia­ta cum te cheamă, bătrâne? îl întrebă bucătarul, punându­
i prieteneşte mâna pe umăr.
 
— Dromihete.
 
— Cum?
 
— Dro­mi­he­te.
 
— Dromihete! Aşa­l cheamă pe copilul ăl mic al stăpânilor. Eu credeam 
că Dromihete e nume grecesc. Nu­i grecesc?
 
— Nu.
 
— Păi, atunci, te pomeneşti că gladiatorul nostru o fi şi el de­al vostru. 
(Dromihete ciuli urechea şi se uită întrebător la străin). Dumitale pot să­ţi 
spun, că eşti om bătrân şi n­o să te­apuci să mă spui. (Pepo se­aplecă la 
urechea lui Dromihete). Cică Dromihete ăsta mic al stăpânilor ar fi făcut de 
stăpâna mea, Claudia, cu un gladiator, unul Leontes. Pe ăştia cine­i ştie de ce 
neam sunt…? Stăpâna e femeie cumsecade şi omenoasă, dar are partea asta… 
de… (Dromihete ar fi vrut să mai audă o dată cuvintele spuse de Pepo, dar se 
gândi să nu­i trezească vreo bănuială.) Leontes ăsta e un bărbat falnic. L­am 
văzut în arenă luptându­se cu gladiatori, cu fiare. E ca pantera de iute. L­am 
zărit altă dată la terme. Era cu mai mulţi gladiatori. Toţi vorbeau în gura mare. 
Numai el tăcea. Un grec s­a apropiat de el, i­a pus mâna pe piept cam pe­aici şi
l­a­ntrebat ce semn era semnul pe care­l avea în dreptul inimii.
 
— Ce fel de semn avea? întrebă Dromihete.
 
— Ca o frunză de plop. I­a răspuns grecului că era un semn din naştere. 
Atunci i­am auzit vocea: joasă şi frumoasă. Voce de bărbat. O­nţeleg pe 
stăpână­mea. (Omul se opri brusc, parcă i­ar fi tăiat cineva firul vorbei.) 
Bătrâne, să nu cumva să spui cuiva ce ţi­am spus.
 
— Îm?
 
— Să nu spui cuiva ce ţi­am spus. Stăpâna e femeie cumsecade, încolo, 
treaba ei. Şi de când cu gladiatorul ăsta, ori mi se pare mie, ori chiar s­a 
potolit. Acuma ai zice că e a mai aşezată femeie. S­o fi săturat, conchise el pe­
un ton meditativ.
 
Dromihete dădu din cap, ca să se pară că lua parte la discuţie. „Or fi fost 
ei la Roma gladiatori mulţi cu numele ăsta, Leontes, numai că semnul de 
deasupra inimii nu putea fi decât pe pieptul lui Liguris, pentru străini – 
Leontes.”
 
— Şi gladiatorul ce mai face?
 
— Zice că s­ar fi lăsat de arenă şi c­ar fi plecat prin lume.
 
— Dar de copil ştie?
 
— Nevastă­mea, care, fiind soră­de­lapte cu stăpâna, le ştie pe toate, că 
toată ziua şopocăiesc una cu alta, nevastă­mea zice precum că n­ar şti.
 
— N­o şti, admise Dromihete.
 
— Bătrâne, cu fata, doica lui Keti – aşa­i spunem noi băieţelului – cu fata
asta ce e?

 
— E copil orfan, rămas din războaie. Nu ştie nici câţi ani are.
 
— Dar e cinstită? adică, vreau să zic, nu pune mâna?
 
— E cinstită.
 
— Şi copilul cu cine l­o fi făcut?
 
— Ea ştie.
 
— Dac­o şti…
 
— Să ştii că nu e destrăbălată.
 
— O fi vrut să facă oare copilul sau s­o fi întâmplat?
 
— Doar zeii le ştiu pe toate, fiule. Omului îi e dat să ştie doar ce vede.
 
Asta ieşi din casă cu legătura pe mână. Puse legătura sub tei, mângâie 
copiii, îi depărtă de leagăn şi­l luă pe Cicio în spinare, apoi îşi trecu din nou 
legătura pe braţ. Se opri în faţa lui Dromihete, se lăsă în genunchi şi­i sărută 
dreapta.
 
Se­apropie de Panesia, îngenunche şi­n faţa ei, şi­i sărută mâna. Femeia 
îi puse mâna dreaptă pe creştet şi­i spuse:
 
— Copilul pe care­ai să­l alăptezi e de stirpe regească şi nu ne e străin.
 
Moş Dromihete oftă. Panesia vorbise pentru el. Asta o privi nedumerită, 
însă nu­ntrebă nimic.
 
Se ridică şi stătu nehotărâtă o clipă. Deschise de câteva ori gura până să 
spună ce­avea de spus:
 
— Spuneţi­i lui Magister sănătate din partea lui Cicio şi din partea mea.
 
Pepo se ridică de pe trunchiul de copac, ridică mâna a salut înspre 
Dromihete şi Panesia şi, în timp ce trecea în dreapta Astei, le spuse:
 
— Rămâneţi sănătoşi. Nu vă fie grijă de fată, că oameni suntem şi noi.
 
Dromihete şi Panesia, orfanii – care tăceau toţi, ca prin minune – îi 
duseră pân' la poartă. Pricepuseră că şi Cicio şi nana Asta plecau de lângă ei.
 
Uitându­se după Asta până ce n­o mai văzu, Dromihete simţi cum i se 
rupe ceva în suflet. „După ce ne­au luat tot, acum trebuie să le mai dăm şi 
mame cu lapte”. Cu toate că pruncul pe care­avea să­l alăpteze Asta era 
strănepotul său, Dromihete nu­l putea despărţi de părinţii lui legiuiţi; în faţa­
ntregii lumi, copilul Nasidiilor era încă un vlăstar răsărit din puternicul copac 
al cotropitorilor.
 
Spre seară, când arşiţa se mai domoli, Dromihete luă ciuberele şi cobiliţa 
şi porni să care pământ peste ruinele cetăţii.
 
Ostenise şi stătea cu ochii pe cer. Judecând după stele, mai era niţel 
până la miezul nopţii. După ultimele ciubere de pământ cărate şi bătucite, 
Dromihete simţea, în fiecare noapte, împăcarea pe care o dă­mplinirea unei 
datorii. Luna era în ultimul ei pătrar. În urma unor urcuşuri şi coborâşuri şi 
hârtoape­ale vieţii, era liniştitor să vezi că pe lumea asta rămânea ceva neatins,
neschimbat şi neîntinat: cerul. Cu ochii la lumea de deasupra, ale cărei taine îi 
erau la fel de necunoscute ca şi cele omeneşti, Dromihete se ridică în picioare. 
Se lăsă apoi în genunchi, îşi împreună mâinile, îşi lipi fruntea de pământul 
cărat cu mâinile lui şi simţi cum din adâncul fiinţei i se înălţa un gând: „Vă 

mulţumesc, zei, pentru buna­vestire pe care mi­aţi dat­o. Vă mulţumesc, 
părinţi de sus, că nu ne stingeţi şi că ne­aţi trecut în altceva!”.
 
Auzul bătrânului se­nfioră de cântatul cocoşilor, prelung, înalt şi 
pătrunzător ca sunetul unei trâmbiţe de biruinţă.
 
Toţi ai casei Nasidia, în frunte cu domina, îi îndrăgiră pe Asta şi pe Cicio. 
Asta înţelegea latineşte şi, cu toate că nu scotea nici un cuvânt, deşi ar fi putut,
Claudia o socotea deşteaptă, judecând după rostul pe care­l avea la treabă şi 
după buna ei cuviinţă. Claudiei i se părea că nu văzuse niciodată atâta curăţie 
într­o privire, câtă vedea în ochii Astei. Toată făptura ei era pentru Claudia o­
ntrupare a inocenţei. Nu­şi putea închipui cum de Asta avea un copil. Singurul 
element ce­o convingea de maternitatea doicii era laptele abundent cu care­i 
sătura pe cei doi prunci. Când o vedea alăptându­l pe unul din ei, dreaptă, fără
nici un cuvânt, cu privirea plină de pace, coborâtă asupra copilului, Claudiei îi 
venea să­ngenuncheze precum înaintea unei divinităţi care şi­ar fi desfăşurat 
darurile şi puterile­n faţa ei. La­nceput, încercă să afle de la Asta câte ceva 
despre Dromihete. Fata dădea din cap şi­atât.
 
Auzind că vechea ei cunoştinţă de la Roma, Kikinis, s­ar fi aflat prin 
partea locului, Claudia o puse pe Veturina să i­l găsească. Ştiindu­l om pe care 
nu­l puteai îmbrobodi cu­ntrebări ocolite, primindu­l ca pe­un vechi prieten – 
Kikinis dovedindu­se cinstit în toate cumpărările şi, mai ales, vânzările­n care­i
fusese mijlocitor – îl întrebă direct ce ştia despre bătrânul numit Dromihete.
 
— Este unchiul regelui Decebal, frate cu mama acestuia. Om înţelept şi­
nvăţat, cu toate că trăit totdeauna ca un om de rând. De altminteri, aşa trăia şi
Decebal, cu toate avuţiile lui. Pe mulţi îi nemulţumea asta, fiindcă nu­nţelegeau
cum cineva poate, având, să se poarte ca şi când n­ar fi avut.
 
— Crezi că dacă m­aş duce la bătrânul ăsta ar vrea să stea de vorbă cu 
mine?
 
— Ar sta de vorbă, dar mare lucru n­aţi afla de la dânsul. Ei cu străinii 
nu vorbesc niciodată despre trecut. Îl consideră sacru: singurul tezaur care le­a
rămas. De pe vremea când era la Roma, sclav al ilustrei Cćcilia, ţtiu că 
Dromihete a avut doi feciori, are patru nepoţi, trei parcă – la Roma, unul – în 
Egipt. Mai mult nu ştiu.
 
— Numele Dromihete e un nume frecvent?
 
— Din câte­am priceput eu, la dânşii, numele se dau după o anumită 
ierarhie: unele – numai celor care descind din regi. De pildă, când cineva 
ajunge la ei pontifex maximus, i se spune Deceneu.
 
— Aşa vasăzică…
 
— Întocmai aşa cum spun. Altminteri, ce mai faci?
 
Însoţită de Asta, de cei mici şi de Pepo, Claudia începu să­şi facă mereu 
drum pe la „casa copiilor”, cu lucruri bune de mâncare. Copiii, când o văzură 
prima dată, îmbrăcată cum nu mai văzuseră pe nimeni, nu­ndrăzniră să se­
apropie de ea. Claudia le dădu fiecăruia­n mână din bunătăţi şi mâncă în faţa 
lor, ca să le dea curaj. Stătu apoi pe trunchiul de sub tei, bău apă, vorbi pe­
ndelete cu Magister, cu bătrânul Dromihete şi cu Panesia.

 
Toamna, într­o zi, la despărţire, se uită în ochii bătrânului şi­i şopti:
 
— Fiul meu cel mic se numeşte Dromihete. Aşa a vrut tatăl lui să se 
numească.
 
În aceeaşi zi, Panesia, rămânând în urmă cu Asta şi uitându­se după 
Claudia, spuse: „Femeii ăsteia are să i se limpezească viaţa”.
 
În primăvară, Keti se înţărcă singur: nu mai vru să sugă.
 
Asta, socotind că menirea ei în casa Nasidia se­ncheiase, îşi strânse 
lucrurile şi – prin gesturi şi prin câteva cuvinte latineşti, rostite fără nici o 
poticneală – îi explică stăpânei că ea şi fecioru­său aveau să plece, mulţumind 
pentru traiul bun pe care­l duseseră. Claudia şi Veturina se uitau la doică şi la 
pruncul ei ca la nişte rude, ceea ce nu le­mpiedica să vadă privirile pe care şi 
Nasidius şi Pepo i le­aruncau, şi care n­aveau nimic fratern. Fără să fie geloase,
răsuflară uşurate când Asta le părăsi, gândindu­se mai ales la situaţiile 
neplăcute­n care cei doi suspinători o puneau pe fată.
 
Cum îi văzură din nou acasă pe Asta şi pe micuţ, copiii atârnară 
numaidecât copaia­n tei, cu toate că afară era încă destul de frig. Cel mic, 
oricum nu mai stătea în copaie. Se ridica singur în şezut şi, sprijinit, chiar în 
picioare. Timpul începu să se­ncălzească. Băieţelului i se făcu un ţarc. În orele 
calde­ale zilei, copiii şi Magister rămâneau în curte şi rosteau în cor cele 
învăţate: silva, silvć…
 
Din ţarc, se­auzea din când în când câte­un chiot al lui Cicio:
 
— Va, ve!
 
Magister întorcea capul spre copil, iar acesta, mai întâi surâdea, apoi 
încerca să­şi ascundă capul subsuoară. Când se­asigura că nu­l vede nimeni, 
Magister îl ridica în braţe şi se uita în ochii lui până simţea că­l ustură globii, îl 
strângea la piept, îl punea la loc în ţarc şi, cu pasul lui mare, de semănător, 
pleca fără să privească­n urmă. Copilul ofta, uitându­se după el, şi, de cum îl 
puneau dimineaţa­n ţarc, îşi îndrepta privirea spre poartă.
 
Într­o zi, după ce se risipiră copiii, Magister luă micuţul în braţe şi se 
duse cu el sub tei. Se­aşeză pe trunchiul de copac pe care stăteau de obicei toţi
ai casei, şi­l puse pe Cicio de­a călare, pe genunchi, îl aplecă niţel pe spate şi se
uită lung în ochii copilului care­ncepu deodată să plângă şi­şi ascunse capul la 
pieptul magistrului. Înainte de­a­l aşeza iar în ţarc, Magister îşi duse policarul 
mâinii drepte la fruntea copilului, apoi, îi atinse coşul pieptului şi, pe rând, 
umerii. Asta, care tocmai ieşise­n uşă, simţi că­i fuge sângele din vine când îl 
văzu pe magister făcând semnul acela asupra copilului ei. O clipă, îi trecu prin 
suflet presimţirea unei nenorociri. Din câţiva paşi ajunse lângă magistru. În 
poartă îi puse o mână pe braţ, îi trecu în faţă şi se uită­ntrebător în ochii lui. I 
se păru că desluşeşte­ntr­înşii o hotărâre de nestrămutat şi i se mai păru că 
privirea magistrului plutea undeva deasupra lumii. „Ce­o vedea el, oare?”, se­
ntrebă Asta.
 
Deodată, ochii magistrului o văzură numai pe ea. În ei sclipi zâmbetul 
împăcării. Magister ridică mâna dreaptă­n aer şi, privind peste lume, făcu 
asupra femeii semnul.

 Magister nu se mai arătă. acolo unde nu erau romani. una după alta. semn pe care­l simţise  ca pe­un rămas­bun. nu?   — Am fugit.   — E creştin. care­nghiţi o dată­n sec înainte de­a­l  întreba pe acuzat:   — E­adevărat că eşti creştin?   — E­adevărat. Asta şi Panesia îi opriră. cunoscător al valorii timpurilor şi­a modurilor gramaticale.   — Dar recunoşti autoritatea imperátorului?   — Aici. copiii erau gata să se ducă­n castru.   — Fiindcă aş fi vrut să mai trăiesc şi altfel. Asta era într­un gând cu dânşii: toţi trei erau siguri că  Magister fugise către Miazănoapte. care le făcea  din învăţătură un fel de joacă. iar copiii – întrebaţi.   Multe priviri se pironiră­n pământ. Asta.   A patra zi începu căutarea. strigă cineva din mulţimea în faţa căreia se ţinea consiliul de judecată.   — Ce spui nu e­n apărarea ta. ci de ceea ce­l aştepta pe Magister  dacă era prins. Scaurianus încercă să­i sugereze un răspuns:   — Te­ai rătăcit.  Trei zile. delaţiunea nu  mai putea fi ignorată de Scaurianus. adică de a­l trimite la ocne sau la  galere pe viaţă. dăm cezárului ce este al cezárului.   — Acum. am câştigat dreptul de­a  spune adevărul. Curtea. împrejurimile fură­ mpânzite de romani. Fără să fi fost creştini. „casa copiilor”. Asta.   — Despre aici vorbeam.  nu­i scăpă imperfectul pe care­l folosi legatul.   — Lumea­n care trăim. prin tonul egal şi calm. Fără să le fi spus Panesiei şi lui Dromihete nimic despre semnul pe care Magister îl făcuse­asupra copilului şi­asupra ei. încerca să­i dea acuzatului timp să  ticluiască un răspuns care să­l avantajeze. Magister fu  adus înapoi în castru. pe pământ. nu?   — Nu! Îmi pare rău doar c­am încercat atât de târziu.   Cu gândul de­a­i îndulci pedeapsa.   Se mai auziră şi alte voci care strigară: „E creştin.   — Ce te nemulţumea?   Magistrului. Dromihete. mai slab decât o umbră. Panesia şi Dromihete –  interogaţi ca nişte infractori potenţiali.   — De ce?   Scaurianus. e creştin”.   A cincea zi. în rândul  armatei multora le era silă de delatori. când am pierdut totul pe pământ. Panesia şi Dromihete nu se  speriară de­ntrebările repetate la nesfârşit. Nedumeriţi. Îţi pare rău c­ai încercat să fugi.   — Şi care crezi că e adevărul? . Venită din atâtea guri. să­ntrebe ce se­ntâmpla cu dascălul lor. cu lanţuri la picioare.

 ar fi continuat  interogatoriul. Potrivit tradiţiei. prădând  numai şi numai ascultând orbeşte ordine – nu face nici cât un vrej uscat. în  Akhenaton.  Scaurianus gândea la fel. după Aton.  deci. Numai că. În ordinea importanţei pentru el. el nu­şi putea îngădui speculaţii filosofice. bună sau  rea. inoportune. fusese trepanat. plin de părere de rău pentru o viaţă  pierdută. legea era clară: dezertare în teritoriu străin –  pedeapsa capitală. trebuia aplicată şi nu ei erau în drept s­o judece şi. în sinea lui. monoteistă. Trepanarea era un mod mai elegant de­a asasina. Dacă  asta e viaţa pe pământ.  Sentinţa se dădu în urma unei deliberări sumare: dezertorul era condamnat la  moarte. ci  doar seninătatea în faţa plecării dintr­o viaţă. Nimic nu se schimbase pe lume în privinţa celor care nu­ mpărtăşeau şi. de asemenea. Temându­se însă de răspunsuri ce­ar fi putut stârni întrebări şi­ n minţi mai puţin dedate cu gândirea.   Prin sufletul legatului imperial trecu o undă de tristeţe.  rezervat capetelor încoronate. să­i mai vadă o dată pe copiii cărora le fusese dascăl şi. cum o  declarase Domiţian. Părerile divergente  faţă de politica oficială puteau stârni curente de opinii în rândul armatei. mai ales. cu moartea. ca majoritatea oamenilor care­şi concentrau energia asupra  singurei certitudini: viaţa pământească. în vechime. Acel rege. Un rege­al  Egiptului. Dezertorul  aparţinea speciei rare a celor care­şi păstrau demnitatea în orice­mprejurare:  nici agresivitatea. şi pe care şi Traian o persecuta prin rescripte imperiale –  se pedepsea. dacă ele nu primejduiau ordinea socială şi nu dăunau  nimănui. dornic să pătrundă­n meandrele unui suflet. cu­atât mai puţin. fără  nici un răsunet în suflete. cei din statul­ major învăţaseră că nimic nu se uita mai uşor decât morţii.   Scaurianus. încercase. Şi nu numai preoţimea: toţi cei cărora le tulbura obişnuinţele. Un fel de echivalent al invitaţiei la sinucidere pe  care­o lansau suveranii Romei unor personaje căzute­n dizgraţie şi devenite. poţi pleca din ea fără părere de rău. nici umilinţa ipocrită – uneori chiar sinceră – a disperării. primul şi ultimul faraon cu­acest  nume. Cum acest stat­major răspundea în primul rând de  disciplina armatei. de pildă. Culpa de­a fi creştin – adept al acestei religio ilicita. credinţa în discul solar. de  .  — Că viaţa pe care am dus­o eu – ucigând ca să nu fiu ucis. el voia s­o­ ncheie pe­nălţimi. Sentinţa nu trebuia amânată. Akhenaton. Execuţia avea să urmeze imediat. Magister ceru: să fie crucificat – în  loc să fie decapitat. destul de precară – nimeni nu mai credea în zei. când nu se mai închinase lui Amon. Delictul de opinie se pedepsise de pe  când nimeni nu bănuia că într­o zi aveau să existe Roma şi romanii. noul zeu unic. s­o  schimbe. pornit pe drumul unei cariere. Legea. despre care. curmă aici interogatoriul. îşi schimbase numele. condamnatului i se­ mplineau trei dorinţe. nu se făceau că­mpărtăşesc părerile oficiale.   În privinţa dezertorilor. Amenhotep pe  numele său. să schimbe credinţa oficială cu­o  credinţă nouă. al căror cult îl practicau doar ca element de paradă. Atâta preoţime care se vedea ruinată nu  putea privi cu ochi buni o asemenea răsturnare. Chiar dacă unii membri din statul­ major al noii provincii erau de părere că respectarea tradiţiilor religioase  menţinea coeziunea spirituală a poporului – altcum. Hârşiţi prin războaie.

  Legionarii le făcură un semn – şi lor. îşi împreunară mâinile peste ei şi  rămaseră neclintiţi: semănau cu câinii de stână care­nconjoară duşmanul şi­ aşteaptă să­l biruie prin răbdare.asemenea. dar el o refuză.   — Gratias tibi! sună plin de pace glasul magistrului. cu braţele  petrecute peste traversa grinzii patibulare.   Dromihete dădu să se­apropie de răstignit. şi însoţitorilor – să se depărteze. dar doi legionari i se­aşezară­ n faţă şi­i făcură semn să se depărteze. Subt picioare nu i se pusese lemnul  de sprijin – sedile sau cornu. de lână.   — Bene vale.   — Băiete. care este unul singur. pe bătrânul Dromihete şi pe cele două  femei de la care Magister îşi luă rămas­bun. ca fiind mai puţin chinuitoare.   După ce­l înălţată. şi­şi opri ochii în ochii Astei.   — Spune­i­l de­aici. Condamnatului i se  oferi de mâncare. se­aşezară toţi pe jos.   Cum stătea întins pe trunchiul ale cărui capete erau sprijinite de două  capre de lemn. Magister încerca să­i  cuprindă pe toţi într­o privire. copiii simţiră că se petrecea un lucru neobişnuit de grav cu dascălul  lor. legatul manifesta o vădită proastă dispoziţie. Le spuse cât de mult însemnaseră  ei toţi în viaţa lui.   După ce­l culcară pe trunchiul furcii.   Chipul magistrului. Fără să priceapă ce spunea  Magister. înalte cam până la brâul unui om. Deodată. de parcă  din gura acestuia ar fi aflat cine­ştie­ce bună­vestire. pe Asta şi  pe Panesia – doar de la brâu până la bărbie. Moş Dromihete lămuri copiilor cum ştiu mai bine cuvintele magistrului.   — Sunt nebun de când am început să văd lumea altfel.   — Aş vrea să­i spun un cuvânt de mângâiere. Copiii nu  se mişcară nici la stăruinţele lui Dromihete. Ochii lui negri îl îmbrăţişară pe legat cu­o privire frăţească. Magister le văzu numai creştetele. la ce bun să te chinui? Eşti nebun să vrei crucea în locul  securii.   — Dumnezeu. nu reuşi să­i schimbe hotărârea. şopti bătrânul legionarilor. Magister fu legat. cu trăsături tăioase şi înăsprite mai cu seamă de  părul negru ţepos. .   Cu toate că nu se afla în faţa primei condamnări pe care­o pronunţase­n  viaţa lui. pe  pământul gol.   Execuţia urma să aibă loc înaintea mesei de prânz. Pieptul Astei era acoperit de  băieţelul care dădea întruna din picioarele cu călţuni albi. îşi ridicară genunchii. care­nţepenise cu Cicio în braţe. Un om cu milă îl ajuta astfel să moară mai  repede. Iar pe Dromihete. căpătase­o dulceaţă şi­o blândeţe pe care nu le­avusese  niciodată. Deşi îi vorbi cu  blândeţe părintească. să fie  trimisă alor lui în Sicilia o epistolă pe care­o avea totdeauna asupra sa. Îl sfătui pe condamnat  să accepte pedeapsa obişnuită. să vă ierte păcatul! Păcatul pe care  sunteţi silit să­l faceţi. înălţimea­voastră!   Patru legionari aduseră copiii. Apoi le ceru iertare dacă­i supărase cu ceva. pe cele două femei şi pe bătrânul care le purtau de grijă. Magistre! strigă într­un târziu bătrânul. Pe copii nu­i vedea.

 grăbindu­se să i­o întindă. „Mereu trebuie să fugim din Egipt…”. Să le strig de­aici. la ce bun?  Magister e destul. „Nu mă lăsa. Dar ei nici nu ştiu cum mă cheamă. Kikinis se­nclină spre  Claudia. Mai ales Cicio. Nu mai simţi  suliţa înfiptă­ntre coaste pentru a­i scurta agonia.   O. La strigătul Astei. Acesta nu mai avu putere să  soarbă şi nici să mulţumească. rezemată de­un copac. moarte. Strânse  puternic mâna dreaptă. Deodată. dar nu simţise  niciodată fiorul morţii intrându­i prin suflet ca acum. În curând avea de gând să­şi aducă familia din  Egipt. Abia le mai putea deschide.   Dromihete îl rugă pe unul dintre legionarii de gardă să dea  condamnatului o cârpă înmuiată­n apă. pentru ca apoi să scadă iară glas după glas. cu suliţa.  „Ce frumos e­n jur. mai departe. altul trecu s­o sprijine. şi numele au să  mi­l uite. nemişcaţi. o­ntinse răstignitului. gladiatori ucişi. stătea Claudia. în  timp ce se­ndrepta cu pas abătut spre castru. Trupul îi amorţise. la unul singur. Uitase că mâinile îi erau legate. Porni mai întâi un glas. „Şi pe acela tot azi l­au  răstignit…”. Contempla cu ochi melancolici priveliştea.  Văzuse creştini sfâşiaţi de fiare­n arenă. Viţă verde iadăra…   Din castru se aduse o scară dublă. Începură să­l mănânce  pleoapele. spre mai mare siguranţă.   Respira tot mai greu. Sărmana mama!”. Până să se facă el mare.   Primul legionar vărsă apa din plosca plată de la cingătoare peste­o  năframă pe care. La mine când îi vini.   Viţă verde iadăra. Legionarul  îl respinse pe bătrân.   — Magistre. femeile începură a  se roti încet. până  se întâlneau toate. mai avu puterea să se gândească.   „O folosi oare la ceva?”. care nu­l văzu. „A paisprezecea zi a lunii Nisan”. Capul îi cădea mereu în piept. toată  suflarea adunată pe colină se ridicase­n picioare. hic sumus cum tu. Vru să ridice mâna dreaptă.   O musculiţă îi dădea târcoale pe la ochi. să fii la  bunul­plac al unei gâze! O ţine mult?”. „Doamne. . Sărbătorise – a câta  oară singur? – ziua de Pesach. La câţiva paşi de ea se  afla Kikinis. Un legionar o rezemă de trunchiul  furcii şi urcă. I se păru că vede lume  multă adunată pe colina din faţă. răsună deodată glasul Astei care ţâşnise  în picioare. Stropii de apă îi curgeau de pe bărbie pe piept. îşi spuse­n gând.   — În Infern nimereşte şi fără să bea apă. Soarele apunea. Simţi un cuţit atroce în umăr.   — Tecum.   Dincolo de oameni. treptat adăugându­i­se altul şi altul. Scaurianus îi acordase chiar în  acea zi o întrevedere la apusul soarelui. A­nfrunzit pădurea…”. Doamne… Oamenii ăştia n­au să ştie niciodată cât au  însemnat pentru mine. şopti Magister. ce ţi­aş pofti.  Pleoapele i se umflaseră.   Dacii statură un timp în picioare. Pentru prima oară îi trecu o nelinişte  prin suflet. dar se­adresă altui legionar care se pregătea să intre în  schimb şi­i ceru să aducă o cârpă udă.

 cu stânga îl prinse de subsori. aşa cum îi cerea datoria. Asta  simţi o durere sfâşietoare­n capul pieptului şi i se tăie răsuflarea. sărmanul!”. Ai fi zis că se­ndreaptă spre cine­ştie­ce faptă eroică. Cu ochii la răstignit. „Zei. Dromihete şi legionarul se  uitară descumpăniţi jur­împrejur. Asta şi Panesia se lăsară­ncet pe iarbă. Panesia legăna uşor picioarele mortului şi  şoptea „Dormi. Scoase de  la brâu o năframă. Nu­i pot dezlega mâinile. purtându­l pe Cicio adormit în braţe. fără să se­adreseze cuiva anume.   Când ajunseră jos abia trăgându­şi sufletul.   Se duse lângă Dromihete şi­şi trecu mâinile pe sub umerii mortului. strigă  legionarul de sus. Trupul se lăsă mai întâi într­o parte. o­ntinse­n iarbă şi­l culcă pe Cicio. picioarele – în poalele Panesiei. De ce ne daţi atâta suferinţă? Ce v­am făcut noi?”. uitându­se încă o dată la cel plecat din lume.   Dromihete. urcându­se pe partea cealaltă. prin spate. aducând­o în faţă. boabele de  lapte se amestecau cu lacrimile. ca mortul să stea cu faţa­n sus. deşi fu  sigur că­n trupul întins în faţa lui nu mai era viaţă. însoţit de doi centurioni. romanii îi lăsară­n pace.  — Nu e bine. lipindu­şi pieptul de fuştei. „O. Capul magistrului  odihnea pe pieptul Astei.   Medicul şi centurionii. Dromihete stătu dedesubt cu braţele deschise. îşi trecu palmele peste  genunchi.   Asta­şi scoase bunda. se opriră brusc. se lăsă în genunchi şi­i  ascultă inima. şi­i adună mâinile pe piept.  Dromihete. În clipa aceea.  Legionarul mută iar scara. apoi o strecură la cingătoare şi­şi încrucişă mâinile la piept. fără  ţintă. Panesia şi Asta. S­o punem în spatele crucii. Îl privi mai întâi de sus şi. Romanul răsuflă adânc şi porni spre castru. deşi ostaşul rămas jos îl  proptea cu lemnul suliţei. Militarul se  dădu iute jos. uitându­se cu ochii ei albaştri şi senini. copile. Camaradul său  rămase locului. zei. se­ apropiară.   Urcă Dromihete. Când mâinile  rămaseră fără legături. apoi. izbiţi de spectacolul neaşteptat. şi­ncearcă să­l iei în spinare. dormi”. capul se izbi  cu tâmpla de­un drug al scării şi rămase­aşa. se depărta un pas.   — Suie pe dincolo.   Medicul se apropia. i­o trecu pe subt bărbia căzută. apucă leşul de picioare. strigă ostaşul de sus şi coborî. urcă din nou şi scoase frânghia  de la picioarele supliciatului. Mergeau toţi trei în pas de  front. întrebă. trupul se aplecă mult înainte. medicul se­apropie de mort. în zare. apoi. Se ridică. Trase cu  dreapta capul mortului pe umăr. apoi îşi sprijini palmele de­o parte şi de alta a chipului care­ncepea să  se răcească. dac­ar mai şti. o aduse până­n creştet şi­o  înnodă. fără să  se­adreseze cuiva anume:   — Câţi ani o fi avut? . Asta se trase niţel  îndărăt.  După un timp. lăsându­i ei povara. Asta desfăcu  năframa cu care legase capul neînsufleţitului şi i­o apăsă pe cap ca s­adune  stropii de lapte. Se­nţepeni în tălpi. În creştetul magistrului. sprijinit. Panesia apucă picioarele  răstignitului. În părul negru al magistrului  începură să cadă stropi de lapte prelinşi din cămaşa Astei.

  Trupul magistrului – spălat de cele două femei. în sinea lui. când cu Iesus acela care stârnise atâta vâlvă.  Dacă nu erau lăsaţi să­l înmormânteze pe romanul pe care­l socoteau de­al lor. fiind şi el un înfrânt. uitându­se mustrător în ochii legatului. groapa magistrului fu săpată de doi  legionari.  De­aceea nu dăduse ordin Scaurianus să fie­mprăştiaţi oamenii de pe colina  din faţa crucii. uns cu balsamuri. venea  Dromihete. gândul lor devenea politic: l­ar fi ridicat la rang de martir. v­am ruga să­ngăduiţi să­ngropăm noi mortul. Scaurianus nu putea să nu se  gândească la comploturi şi la instigaţii.   „Cât timp mustul fierbe. după ce­l ascultă. înălţimea­ta. pe malul Sargetiei.  . de  două femei şi de­o mână de copii pe care i­a învăţat carte răposatul Magister.  Scaurianus observase demult că în anumite momente menajarea  susceptibilităţilor unui neam înfrânt putea avea urmări neaşteptat de bune. Sărmanii învinşi!”. pe romanul vinovat faţă de legile ţării sale îl înfrăţeau acuma cu  cei doi răstigniţi ai lor. nu se­nfundă butoiul.   Ca orice­nvingător în ţară­nvinsă. să­şi reverse inofensiv amărăciunea. atunci de mult.   — Te­a trimis cineva? întrebă Scaurianus. Pentru a nu se pierde timp.  răspunse Dromihete. răspunse Dromihete înaintând spre medic.   — Nu m­a trimis nimeni. în loc s­o prefacă­n revoltă.   De obicei. Şi­ndată ce corpul e­acoperit cu pământ.   — Au să vă conducă patru legionari la groapă. desigur.   Pricepu încotro bătea gândul acestuia. Scaurianus îşi îngăduia să aibă alte păreri decât  legatul imperial dintr­o provincie prea de curând cucerită pentru a fi fost  pacificată şi dincolo de aparenţe.  Concesiile fără consecinţe trebuiau totdeauna făcute. Dacă­şi  aducea el bine­aminte. nu li se şterseseră din  memorie cei doi flăcăi crucificaţi ca pedeapsă pentru cei doi legionari dispăruţi. Ceea ce făceau ei acum era omenesc. cu cunună de merişor pe piept – se  legăna pe năsălia purtată de patru legionari. Locul fusese ales sub clina dealului. Nu de mine depinde. cu Cicio adormit în braţe. E vorba de mine. Dacilor.  În mintea lor. parcă şi procuratorul Iudeei lăsase familiile să­şi  îngroape morţii.   — Mulţumim.  acoperit până subt bărbie cu­o pânză albă.   — Şi­atunci de ce vreţi să­l îngropaţi voi?   — Fiindcă a fost un om bun. un moşneag. Nu se recomanda să li se  conteste învinşilor calitatea de oameni. continuă el.   Dromihete se afla în faţa lui Scaurianus.   — Sunteţi creştini?   — Nu suntem. Imediat în urmă. Noi avem credinţa noastră. Indulgenţa legatului nu era efect al întâmplării. Dar în linişte. la doi paşi de el – Panesia şi Asta. Înălţimea­ voastră. vă  duceţi la casele voastre. Admit să mergi dumneata.   — Trebui' să vorbiţi cu legatul.  astfel. apoi. de­aceea dăduse voie femeilor să­l bocească pe răstignit şi. Din  când în când. femeile şi copiii. incinerarea fiindu­le  refuzată. condamnaţii îşi săpau singuri groapa.  — Treizeci şi trei.

 spune­le­alor noştri ce mai facem! Şi băiatului meu. Legionarii întoarseră toţi o dată  capul. Cu  glas solemn ca şi când ar fi oficiat la un altar: „Bene vale. Mai mult decât orice. cu una  le­nnodă. în lanţ de câte  unu. din căutarea unor rosturi mai  adânci ale firii omului. se­nclină în faţa  romanilor ca în faţa unora de acelaşi neam cu mortul.   Oamenii se aflau pe vârful dealului. strigă precipitat Panesia. Se trăsese brazda inaugurală a noii cetăţi­de­scaun a Daciei. şi­apoi spuse cu voce tare. . femeile trimiseră pe apă lumini şi cununi de flori întru  petrecerea sufletului celui plecat de la ei. zâmbiră. aşezată­n apropiere de locul viitoarei cetăţi­de­scaun a  Daciei cucerite.  Nici o moarte de pân­atunci nu i se păruse mai cu tâlc decât moartea  magistrului. Luaţi de vârtejul  unei construcţii atât de­nsemnate. acuma lui Dromihete îi trebuia  timp să se gândească. copiii fură duşi într­o  colonie mare de orfani. nemişcaţi şi tăcuţi. Zidul dinspre Apus al  Sarmizegetusei nu­l acoperi cu pământ. târziu. ca pentru a le apăra – copiii.   Cicio spunea din când în când „Va. ve”.   Seara. îşi plimbă ochii încă somnoroşi încoace şi­ncolo şi­i opri  asupra magistrului. Două le puse cruce.   Bătrânul Dromihete stătea pe zidul cetăţii­de­scaun şi pândea în fiecare  noapte stelele. Moartea pe cruce a străinului  nemulţumit de rosturile lumii lui rupsese parcă ceva din sufletul bătrânului.   A doua zi. Când ajunseră la  groapă. a femeilor şi­a copiilor ca­n faţa rudelor mortului. Asta răsădi un brăduţ.   — Magistre. în curtea „casei copiilor”.   „Iartă­mă că n­am ştiut să te ţin pe pământ.   — Staţi un pic. cu un brăduţ în mâini. apoi lăsară ochii­n pământ. înfipse bradul pe mormânt şi­i dădu foc.   Un tânăr. plecată din îndoială asupra lumii. îi spunea Asta în  gând. Magistre!”.  toată lumea se depărtă în tăcere. Moartea magistrului părea să­i fi­ncheiat rostul pe lume. Se­nclină spre cele patru zări. şi lui spune­i. se­nclină în faţa  bătrânului Dromihete. Tresmis. Chiui o dată: „Va. se desprinse dintre oamenii care  priveau de sus de pe colină. oamenii simţeau din nou că trăiesc şi­ ncepeau să uite ce fusese. îi rugă Dromihete. Toate acestea se făceau spre deplina uitare a ceea ce fusese  înainte.   Se duse şi rupse dintr­o salcie trei mlădiţe. se uitară la copil.înconjurându­le din trei părţi. ca o  rană care nu voia să se­nchidă şi ca o mustrare. ve!”.   — Puneţi­i­o pe piept. Se uita pe cer până­l usturau ochii.   Iar cei care­abia se năşteau nici n­aveau să aibă ce să uite. cu glas mic şi potolit.   Curând dup­aceea.   Legionarii coborâră mortul în groapă. Cicio se trezi. magistre!”. Îl lăsă aşa retezat şi despuiat. le şopti legionarilor. spre marea durere­a tuturor. Iar când flăcările ajunseră­n vârful bradului.

 prezentul şi viitorul erau tot una. Un covârşitor semn de­ntrebare asupra lumii îi  cotropea sufletul. rosti. Într­o dimineaţă îşi adună lucrurile­n două traiste şi­şi luă  rămas­bun de la Panesia. apoi la frunte. s­ aprinzi un foc şi să tulnici de trei ori ca să vină Asta. care dădu din cap:  semn că­i spusese tot ce­avea de spus. atunci când o fi. Ai să găseşti tulnicul  acolo unde te duci. Linia şerpuită a temeliilor îi aduse­aminte bătrânului de pergamentele  şi de pieile de vită pe care nu se mai ştia cine desenase ţărmurile pământului. stătea ca o­ntruchipare de  biruinţă a lumii noi ce­avea să stăpânească asupra acelor locuri. se gândea Asta.   — Moşule. popor înfrânt”. îşi culcă  fruntea peste picioarele lui. le adânceşte albia şi­n ea varsă  şi­un şuvoi nimicitor de umilinţă!”.   „Ce­o fi­n sufletul omului care fuge de lume?”. de la Asta şi de la Cicio.   „Popor înfrânt. Cui ne laşi? Te duci şi domnia­ta?   Asta simţea bătându­i în suflet un vânt de pustietate. Eu te rog să mă ierţi că plec. „Biruinţa  lumii amestecate”.  . Moartea  magistrului deschidea o nouă prăpastie pentru Dromihete. îşi spuse Dromihete şi.  Un gând îl muncea întruna pe bătrânul Dromihete: gândul că şi lumea de dincolo ar fi putut fi la fel de strâmbă­n alcătuirea ei ca şi lumea ştiută. nemişcată.   — Nu pot să­ţi spun ce se­ntâmplă. va trebui să ne  mai vedem. noi doi. care  pornea din braţele Astei ca mărul din creangă. Cotropitorul le sporeşte.   — Copila mea. cu mâinile ridicate ca spre­a­şi arăta stăpânirea asupra lumii. Amândouă. păreau crescute din pământ. La apusul soarelui se opri şi se uită spre  Cetate. uitându­se mai departe­n zare. aş mai fi plecat. ca şi când  bătrânul s­ar fi depărtat de mult. În braţele Astei – care­şi ţinea. Acolo se vorbeşte numai de două ori: când ajungi şi când  pleci.   — Unde pleci. bunule? îl întrebă ea cu un glas pierit. Dromihete simţi  un fior pe şira spinării şi se uită cu ochii mari la femeie. apropiindu­se de copil. cu faţa fără zâmbet. oare? Amărăciunea şi dezamăgirea  cuprind viaţa oricând. şi coborî  ochii peste opincile femeilor. îşi  potrivi traista­n spinare şi se­aşternu drumului cu ochii în jos. într­o bună zi. Panesia.   Deşi nu era prima dată când o auzea vorbind în dodii.   În vremea asta. îi trecu prin minte bătrânului. capul sus şi  ţeapăn – Cicio. Începea iară să  despartă viaţa­n două: înainte şi după. se uita undeva departe. îi spuse el Astei. îl mai privi pe Cicio. „Dacă n­ar fi  venit străinii peste noi. şopti bătrânul şi­şi duse mâna la  inimă. de  vreme ce pe­amândouă le­nchipuise aceeaşi minte sau aceleaşi minţi. Doar când murise Amalusta mai  simţise­atâta pustiu în suflet. Pentru ea – trecutul. se­ntoarse o dată pe călcâie.   Dromihete le mai privi o dată pe­amândouă.  aşa cum îi înfăţişau romanii uneori pe imperátori. Împăcarea nemărturisită a oamenilor cu noua  stare asupra lui n­avea putere. în nemişcarea lor. şi două  rânduri de lacrimi i se opriră­n piepţii cămăşii.

  — Dragul nanei. anevoie şi tremurat. Cei tineri –  ultimii. Ceva mare la Roma. Se­aşezară  toţi pe jos în faţa lui şi aşteptară. . Panesia se­apropie de Cicio.  Dromihete nu­şi dădu seama dacă­l văzuseră sau îl simţiseră doar. Era aproape noapte când ajunse la pustnici. singurele  două lucruri ce­i deosebeau de oamenii care nu trăiau în pustnicie erau lipsa  şerparului şi lipsa încălţărilor.  punându­l înapoi în pat. Privirea le era străină şi fără ţintă.  cum şi cât să­ţi faci pe pământ? Zei. Dromihete n­ar fi putut spune. îi spuse ea copilului. şi­nvaţă să te desparţi de tine însuţi. Fiul lui Ambrilis… Şi continuă povestindu­şi viaţa de  când îşi aducea aminte şi până­n clipa aceea… Aşa a pierit regele nostru  Decebal.   — Copilul meu. când drumul meu se­apropie de voi. din întâmplare ori numai când unul îi căuta pe ceilalţi: mai bine spus. unul după altul. îmbrăcaţi cu haine curate. Astă. Doi erau până­n patruzeci de ani. nu uita şi de copilul meu. mai spuse el o dată şi se opri.   — Pacea şi curăţia fie­n gândul tău. cât de bătrâni. marele­sfetnic regesc.pergamente mereu desfăşurate pe masa lui Zaheu în călătoriile lor pe apă. când ai să fii senator să nu ne uiţi. Tu.   A doua seară după plecarea lui Dromihete. Spălaţi. rosti acelaşi glas.  Primul se ridică cel ce vorbise.  ajutaţi­mă să­nţeleg!”.   — Nu mă prinde nimeni. fiul lui Bicilis. destul de depărtate unele de altele ca locuitorii lor  să nu se vadă unii cu alţii decât arareori. şopti într­un târziu una dintre voci. apoi – ceilalţi.  anevoie şi tremurat.   Asta îşi aminti de jurămintele de dragoste pe care şi le făcuseră ea şi  Seguris. şi nu te temi că te­or prinde? întrebă Asta şoptit când îşi mai  reveni din uimire. Cu faţa spre Cetate. adâncitură  străjuită de­o uşă din crengi împletite. bătrânul îngenunche şi­şi duse  fruntea la pământ.   O vreme rămaseră toţi nemişcaţi. Zece  dintre pustnici erau bătrâni. fata mea. Fiecare­şi avea  un loc în stâncă ori o colibă. Panesia îşi adună lucrurile şi­ i spuse Astei:   — La cântatul dintâi al cocoşilor plec. îngreuiaţi parcă de povara celor auzite. îl luă în braţe şi­l strânse la piept cu duioşie. Şi iacă­tă că e doar statornic. îi vestea prin tulnic ori prin lumină că le mai  vorbea o dată. Fumuriul nopţii se tulbură de umbre. ca a orbilor. nană?   — Senator.   — Nană.   — Ce să fie. Cicio?   — Nebănuite sunt căile vieţii.   — Sunt Dromihete. îl privi lung.   În timp ce vorbea. Ajuns în faţa unei adâncituri în peretele de piatră. „Pe  mare zici că uscatul e loc sigur şi statornic. Dromihete se opri şi aprinse un foc de  vreascuri. Omul meu are nevoie de mine. douăsprezece la număr. Ce.   — Aşa trec măririle prin lume.

 Îi tot aşteptase.   Claudia rămase încă două luni în Capitală. Se trezise fără ei. şi nu pe lângă cei oferiţi de legiunile din Dacia. blândă şi liniştită. dar. după  o absenţă care nu era o eternitate. spunându­i că ea avea  oricând uşa deschisă în casa înaltului funcţionar Nasidius. Asta îl înştiinţa că cei doi plecaseră fără să­i spună unde. şi ce­şi închipuie şi  ce nu. Asta. fără pic de­ndoială. Aflase de la un  sclav care păzea casa lui Leontes că acesta plecase pe mare să vadă lumea. la  Roma. scăpă vinul pe jos şi muri fără să­şi dea seama:  cam la fel cum şi trăise. Funcţionarul  o rupea binişor pe limba învinşilor.  Ar fi visat ea atunci că fiul ei n­avea să fie şi­al lui Seguris? Iar Bicilis. veni un funcţionar de la annona16 să se intereseze de  ce sus­numiţii nu se prezentaseră să­şi ridice raţiile de alimente. Lui Nasidius i se  făcuse un dor nebun de Roma. pe care­o aprecie  drept frumoasă şi curăţică. Din cauza exceselor sau  din acea cauză a cauzelor care se cheamă sfârşitul zilelor. Claudia veni s­o roage pe Asta să aibă grijă de  casa albă din pădure cât timp ei aveau să fie plecaţi la Roma.   Bucuros că se­ntorsese şi că se vedea înconjurat de amici ca altădată. îi era dor de Roma.  Funcţionarul se mulţumi să­i scoată pe cei doi dispăruţi din evidenţa gurilor de hrănit.  Claudia nu şi­ar fi­nchipuit cât avea să se simtă de descumpănită după  moartea lui Nasidius.   Nimeni nu semnală şi nu observă dispariţia lui Dromihete şi­a Panesiei. pentru a lăsa lucrurile­n  ordine. fiul cel mare urmând să rămână la bunicii materni şi să­şi vază de­nvăţătură până ce ea avea să­şi adune  lucrurile din provincie şi să le­aducă acasă. cu  chip mereu uimit în faţa vieţii. în timp ce făcea o libaţie lui Bacchus.  marele­sfetnic şi de taină. Nu­şi dăduse seama pân­atunci câtă putere are  obişnuinţa asupra omului. Pe el. de ce n­ar fi  recunoscut. îl căutase pe Leontes. şi ei. după care tânjea ca însetatul după apă. lăsaţi în Italia. la Roma. câte jurăminte de credinţă nu i­o fi făcut şi el Regelui care­l ocrotise şi­l înălţase?   Ea nu ştia ce­nsemna „senator”. dar ei nu mai veneau. care­i zâmbea întruna. Casa albă din pădure. i  se­ntunecă dinaintea ochilor. feciorul lor cel mare trebuia să­şi continue şi să­şi desăvârşească învăţătura pe lângă  magistri de mâna întâi. Simţindu­se tare singură  şi având nevoie de­un sfat prietenesc. la Roma îşi pierduse veselia şi zburdălnicia.   Spre seara aceleiaşi zile. Asta îi mulţumi. . din câte­i fusese dat să vadă.  Veturinei şi lui Pepo le ardea sufletul după copiii lor. avea totuşi să se simtă provincială. Nasidius se dedase unei ne­ntrerupte petreceri. înduioşat şi de Cicio. Uitându­se cu plăcere la Asta. aflase  că pe lume se putea orice: şi ce crede şi ce nu crede omul. simţind apăsarea  din sufletele celor mari. Claudiei. voinic şi jucăuş – i­ aduseseră pace­n suflet Claudiei şi­l învioraseră pe Keti care. cu mers ca o adiere. atât îl interesa. apoi se­ntoarse­n Dacia numai cu Keti.  Doar în luna următoare. Cicio. Şi. unde. Trei motive la fel de­ntemeiate pentru a­i decide să pornească la drum. într­o seară a celei  de­a treia săptămâni a şederii lor acolo. se oferi să­i găsească femeii un loc prin casa vreunui funcţionar superior dintre cei  cărora le veniseră soţiile de la Roma.

. fără să se  oprească din mers. chiar faţă de oameni care­l  cunoscuseră prea bine ca să nu observe astfel de restaurări ale trecutului. în ele nu se găsiseră nereguli. până la  ştergere. de fapt. în timp ce se plimbau pe o potecă prin pădure.   Se­mplini un an de la moartea lui Nasidius. se trăia. spre marea ei mulţumire. Cei care înainte o­nconjurau păruseră de­a dreptul surprinşi că mai era în viaţă.  A doua zi după sosirea Claudiei. Cćcilius Publius Corvinus trimise o  epistolă de condoleanţe. n­o mai interesau. în buricul lumii. cărora le inventa  tot felul de jocuri şi de jucării de care părea că se bucură la fel de mult ca şi  ei… Având de inspectat întreaga provincie. plin de­nţelegere şi de­ngăduinţă faţă de slăbiciunile şi de greşelile oamenilor. uitând să­l salute. cernuţi de lumina potolită a  soarelui strecurat printre frunzele copacilor. disperarea despărţirii de Leontes. având bunul­simţ să nu­l  idealizeze.  Claudia predase toate scriptele lui Nasidius privind administrarea minelor de  aur şi. Vizitele lui aveau acelaşi caracter prietenesc de  totdeauna: se petreceau în prezenţa Astei şi­a celor doi copii. unde se  simţise stingheră şi scoasă din jocurile mondene care se schimbau necontenit  şi care. Cćcilius Corvinus. mai ales când ai băieţi. Refuzul acestuia de­a­şi lega viaţa  de­a ei fusese cel mai crunt moment din existenţa Claudiei. până la o nouă căsătorie. Corvinus izbutise în doi  ani s­o facă să­nţeleagă viaţa dincolo de pasiuni şi să­i atenueze. ca pe  vremea când trăia Nasidius. După Leontes. avusese bunul­simţ să nu simuleze cine­ştie­ce deznădejde  neconsolată pe care n­o simţea. cum li se­ntâmpla multor văduve ocupate. Găsea zilnic noi  pretexte ca să nu­şi strângă lucrurile­n vederea­ntoarcerii la Roma. îi spuse pe tonul obişnuit:   — Copiii domniei­tale au nevoie de­un tată.  urmaţi la oarecare distanţă de Asta şi de copii. două săptămâni Corvinus nu se­ arătă. după două  săptămâni de absenţă. Claudia cita. Pentru Claudia. lumea  aceea considerând că numai la Roma. Îi  fusese dat să descopere printr­un gladiator barbar că existau oameni care­şi  puneau viaţa sub semne mai presus de jugurile erotice. În cele zece luni de când se­ ntorsese­n Dacia.   În tihna unei înserări.  Fire aşezată. simplu în felul de­a se purta şi de­a vorbi. cuvinte de spirit de­ale răposatului ei soţ. momentul în care­ nţelesese cine era ea. deoarece conţinutul le era mereu acelaşi.   — Unde­ai fost fără să ne spui nimic? îl întâmpină ea.  cu înfrumuseţarea imaginii celui dispărut.   Trecuse de mult timpul necesar pentru lichidarea situaţiei din Dacia. Începu apoi să vină­n casa din pădure o dată pe săptămână. Un an petrecut departe fusese de­ajuns ca să fie uitată. cerând în acelaşi timp voie să facă o vizită familiei  îndoliate. în prezenţa lui Corvinus şi­n împrejurări  potrivite. Cćcilius Publius era singurul  om pe care­l respecta ţi pentru care­ar fi dat oricât să­şi poată şterge trecutul. fiindcă nu dorea ea acest lucra. Până la Leontes i se păruse că niciuna dintre legăturile ei  nu dura. Era sigură că Leontes o iubise. De­ asemenea. niciodată nu trecu mai greu timpul.  Viaţa mondenă se dovedea la fel de vijelioasă în încoronarea unor idoli ca şi­n  detronarea lor. Într­o casă e bine să fie mână de bărbat.

  Asta.   Recunoscându­l în necunoscutul înalt şi oacheş din faţa lui pe vestitul  gladiator. pironit în poartă. în dreapta ţinând o foarfecă. se ridică în  fine. o privea.   — Dacă n­ai avea nimic împotrivă. îi dădu drumul în iarbă. pe  care apoi. Claudia îşi plimbă  ochii pe propriul trup cu carne pietroasă. Când îi despărţiră doar trei­patru paşi.  Faţă de femeia din capul scărilor. îşi potrivi îmbrăcămintea cu mâna stângă. care­abia se ţinea  să nu ofteze a uşurare. Claudia  crezu mai întâi că are vedenii. şi prin suflet îi trecu un dor de moarte. apoi că i­a sunat sfârşitul: i se opri inima. îşi duse mâna  la gură ca să­şi înăbuşe un strigăt de bucurie. îi citi în ochi spaima şi uimirea celui care  dă faţă­n faţă cu­o stafie.   Leontes plimbă o privire­ngăduitoare asupra Claudiei.   În capul scărilor de la intrare se ivi Asta cu cei doi copii în braţe. cu ochii­n pietrişul aleii.   Dintr­o privire îşi dădu seama că nevastă­sa nu era în apele ei. Se uită în ochii lui cu un zâmbet trist. mulţumesc zeilor pentru clipa când te­am  cunoscut!   În lunga şi exemplara lor căsnicie. uitând s­o­nchidă.   Curând după căsătoria lor. care părea  cufundat în contemplarea unui miracol hărăzit numai lui. Dromihete. Claudia avea să le mulţumească  mereu zeilor pentru clipa aceea binecuvântată. După un timp.  Dreaptă şi imperturbabilă.   — Cćcilius Publius Corvinus.  Leontes.   În spatele Astei apăru Corvinus. îndreptându­şi deodată ochii spre capătul aleii cu pietriş.   — Nu­ţi fie teamă. asemenea unei zeităţi care­ar fi binevoit să coboare  printre oameni. De la Leontes.   Într­un târziu. îşi spuse­n sinea ei. Am auzit că s­ ar afla în casa domniei­tale o femeie care­ar şti unde l­aş putea găsi pe bunicul  meu.   Leontes. Părea  un copac ieşit din piatră. care – cu imaturitatea chipului şi­a trupului  ei – părea coborâtă din neschimbătoarele mituri.  Ei îi bătu inima ca o tobă. se­apropie de ea. Claudia. înghiţi o dată în  . „Deci asta se­ alege din toate câte sunt pe lume”. care­i privea şi se gândea ce bine le şedea împreună. o plimbă din dreapta în stânga şi din stânga în  dreapta până ce. care  Claudiei i se păru un secol. Se uită la Corvinus cu­o privire­ntrebătoare şi  plină de speranţă. Ea rămase încă aplecată. bărbatul. nu mai avu nevoie de alte interpretări ale situaţiei. Asta nu dădea semn că­i văzuse. bine­aşezată şi­nvăţată să vibreze. îşi duse mâna dreaptă la inimă şi se­ nclină. prea subţire pentru roadele grele pe care le purta. Claudia se desprinse de Corvinus şi se opri o clipă. într­o zi. îşi cufundă privirea­n ochii albaştri şi fără  zâmbet ai Astei ca apa nemişcată a unui lac de munte. Ridicând privirea asupra ei. N­am venit să­ţi tulbur viaţa. în sfârşit. aş putea fi eu acela.   Claudia îi puse o mână pe braţ şi­şi culcă obrazul pe umărul lui. Claudia se simţi o vietate  supusă pieirii şi schimbărilor premergătoare acesteia. uitând să mai respire. Claudia o privi şi ea. în timp ce tundea arbuştii în formă  de glob.

 iar el este Keti. apoi îşi ascunse obrazul  lângă urechea lui Corvinus. Leontes le  povesti câte ceva din ce văzuse pe unde umblase­n lume. copilul Astei.   De cu seară şi până aproape de răsăritul soarelui. Corvinus şi Leontes. v­am văzut  în arenă. Merseră unul lângă altul preţ de patru ore. foarte rar. apoi o sărută înclinându­se. Când socoti că  n­avea cum să mai încurce drumul. să­l invităm pe oaspetele nostru­n casă. Corvinus îi aduse în braţe la un moment dat pe cei doi copii:   — El este Cicio. Ce să  mai înţelegi pe lumea asta? Când Leontes se depărta la vreo zece paşi. Cicio. pe care nimic nu­l tulbura. adresându­i­se acestuia. E  singurul duşman pe care nu­l putem scoate din joc.   Asta tresări. Neliniştit de  privirea grea a străinului.   În casă. să ştii că domnul Cćcilius Publius Corvinus e un om tare  cumsecade ţi ţine la copii. V­am recunoscut. cu gura pân' la urechi. continuă el. Voiam doar s­o­ntreb pe  slujitoarea domniei­voastre ce ştie de bunicul meu.sec şi­şi spuse că.   La ultimele cuvinte. Asta îi arătă lui Leontes drumul care duce la pustnici. îi arătă cu o mână încotro s­o ia.  Acesta simţi un şuvoi năvalnic de sânge prin cap şi prin inimă. de ce trebuia să vină omul ăsta  să i­o tulbure? Se putea oare să­ţi ucizi trecutul?   Corvinus se­aşeză lângă ea şi­i trecu braţul pe sub cap. Dromihete. Keti se răsuci de câteva ori. fiul nostru. trebui' să ne­nvăţăm să convieţuim cu propriul trecut.   Apoi o sărută părinteşte pe frunte şi pe ochii plini de lacrimi. Încordarea de la­ nceput dispăruse. punea câte o­ntrebare.   — Vă mulţumesc… N­am venit să vă tulbur. se uită ţintă în ochii lui Leontes. când toate erau bune şi la locul lor.   — Bunule. Bucuria lui Leontes aflând că are un  copil era umbrită de mâhnirea că­l ştia numai pe jumătate de­un neam cu el. care se măriră.   În acea zi. Corvinus îi spuse Claudiei:   — Draga mea. întâlnindu­şi privirile. îşi dădură seama că ceva în sufletele lor se potrivea. . Claudia se duse prima­n pat.   În timp ce se­nclina în faţa oaspetelui. Dromihete. Deşi arareori ajung la Roma. şi­nchise ochii. cu ochii  mereu la foc.   — Claudia mea. Leontes îşi povestise  viaţa în faţa bunicului său. Banul era aidoma celui pe care i­l dăruise Ceionius. fără să schimbe un cuvânt. care. În vremea asta. Îi venea să plângă. cu mâinile pe  lângă corp. tocmai când viaţa ei se  limpezise.   Seara. se spune la Roma că există cineva care ştie unde se află  odoarele lui Decebal. de vreme ce nu mai putea fi evitată.  râdea mulţumit. îi strigă  din urmă:   — Ascultă. întâlnirea cu Leontes –  fără să fi fost cea mai plăcută din viaţă – trebuia să se desfăşoare după legile  ospitalităţii. Leontes  scoase de la brâu un ban de aur punându­i­l în palma pe care­o ţinu în mâna  lui şi­o atinse cu fruntea. De ce. de parc­ar fi ai lui. se întinse pe spate. fiindcă nu putu să refuze invitaţia lui Corvinus.

 N­au ştiut cine domnea atunci.   — O ţară nu poate­nceta. Să vadă şi ei că nu suntem sălbatici!   — Cui crezi că­i pasă cum am fost?   — Cum „am fost”? Ce. Timpurile au rămas în urmă. oamenii vin aici – şi Dromihete mătură cu dreapta aerul  – unii fiindcă simt că le­a trecut timpul. om fi ce ne­or lăsa ei să fim. Lumea­n care­mi aveam locul nu mai este.  — Cine spune?   — Se zvoneşte printre­ai noştri de­acolo. Alţii. după­atâta vreme. prin ce  trecusem. bunule.   — Nu­ncetează. le­aş lua cu mine la Roma şi­aş înzestra Urbea cu o galerie de minunăţii. tulburat că­şi aude. rosti el cu glas tremurat şi mult prea  tare pentru tăcerea din jur. nu ştiu nici acum cine  domneşte.   — De ce. Aici am în faţă doar timpul.   — Dacia mea a­ncetat.   — Liguris. Ei şi alţii…   — Care „alţii”.   — Te­am tulburat venind aici?   — Când am venit eu aici m­am simţit dator – de altminteri. nu mai suntem?   — De­aici încolo. dar nu mai e aceeaşi.   Leontes nu pricepu de ce­i spunea bunicu­său lucrurile astea.   Nu­ndrăzni să­l întrebe. printre daci. şi doar atâta cât o mai fi. bunicule?   — Crezi că pe lumea asta numai romanii umblă să prade? Aşa crezi? Un  corb nu mănâncă niciodată singur!   După o tăcere îndelungată. bunicule? şopti Leontes. aşa auzisem  că era obiceiul aici – m­am simţit dator să spun cine fusesem. în fine ce se­ntâmplase de când mă ştiam eu pe lume.   — Aceia nu mai sunt de­aici… Şi nici de­acolo nu­s…   — Ca mine. Şi toţi pentru a fi singuri cu sufletele lor. fiule. numele dintâi. Dromihete spuse ca pentru sine:   — Unii dintre cei de pe­aici au lăsat lumea încă de pe vremea regelui  Corrylus şi nu ştiau ce­a urmat după el. fiule.   — Ca tine. în timp ce­azvârlea uscături în foc. bunule. încât m­am întrebat dacă mă auziseră ori  . oameni în putere­acuma. Urmă iar o tăcere apăsătoare pentru el. Le­ar privi toată lumea. fiule.   — Să fie oare adevărat ce se spune despre odoarele Regelui?   — O fi…   — Dacă l­aş şti pe cel care le ştie… i­aş da bani buni. cum a făcut Agrippa în  Porticul Septa – unde se ţin alegerile – când şi­a expus colecţia de statuete  aduse din Orient. Privirile lor  erau atât de străine cât am povestit. au  venit aici de tineri.   — Ai noştri?   — Da. Câţiva. fiindcă nu se potrivesc deloc cu  tiparele nici unui timp. Timpurile fericite ale Daciei.

 ajunse lângă Asta. Regele.   După o tăcere care sugrumase parcă toate cuvintele de pe lume. se trezi din nou în faţa casei albe din pădure. nu­nvăţa: să nu­ţi pară rău că n­ai trăit şi­ai fi putut trăi şi nici pentru ce­ai  trăit. când  pojarul pentru Claudia trecuse. Deodată. îşi spuse bătrânul Dromihete  în gând. în care se­aduna sângele celălalt. infelix…”. doar către suflet te poţi întoarce. muntele. Nici acum. Dascăli de  viaţă nu se află nicăieri. nu se gândea la ea cu dispreţ. plivea un răzor de usturoi tupilat în spatele unor  straturi de flori. se  ridică şi se­ntoarse cu faţa spre poartă. Dromihete. Ea deschise gura de câteva ori până izbuti să­ngaime câteva  cuvinte. în roşul curat se ivea un  ghemotoc vânăt. Cicio se juca pe­o rogojină. Înclină capul şi nu  ştiu ce să­i spună. însă liniştea… Nu ştiu ce să te­nvăţ.   — Bunule. se­auzi. Se gândi la copilul  său. învaţă­mă să trăiesc. focul. S­ar chema că ar veni lumea spre mine şi nu că m­aş  duce eu spre ea. două lucruri te­aş putea sfătui. Multă vreme stătu şi el împietrit lângă uscior.nu. . când  Leontes se­ntreba dacă pădurea. Dar el nu­şi  dorise un copil cu ea şi cu nimeni. bunicu­său chiar nu erau doar o­nchipuire a minţii lui.   Leontes puse­un genunchi în pământ. iar  Asta. Liguris! „Dacia. apoi o sărută. scăzut dar limpede şi curat de orice patimă. Din  vârtejul de gânduri ce­i ţiuiau în cap se ridica un fir albastru netulburat şi  liniştitor. Cel mai bătrân dintre ei şi cel  mai vechi de­aici a spus doar „aşa trec măririle prin lume”. Dacia mea…”. Îşi închipui că­i vede sângele  curgând pârâiaşe prin trupul micuţ.   Se luminase de ziuă. Simţind o apăsare­n creştet.  glasul bătrânului:   — Când ţi­a rămas doar sufletul.   — Bunule. Rămase nemişcată. cu spatele spre poartă. Un lucru îi era limpede: un copil nu trebuia  să fie­un rod al întâmplării. asupra căruia îşi trecu palma.   — Adică?   — Nu lăsa viaţa netrăită şi fă­ţi­o cât mai frumoasă. băiete. Le­am spus cum a murit Decebal.   Leontes îşi îndreptă paşii spre lume. el trebuia să ţâşnească dintr­o­nflăcărare a  sufletului. să­mi aflu locul şi liniştea!   — Locul poate. Adu­ţi mereu aminte că vine o zi a singurătăţii. de unde­o privea ţintă Leontes.  care­abia se desprindeau de pământ. Se gândi cu un gând ciudat. spre trecerea mai departe a tot ce era mai bun într­o fiinţă. izbucni Leontes. să trăiesc printre  oameni. Dacă mă gândesc bine. Cu paşi grei. dar nu pricinui rău  altora. îşi plecă fruntea peste dreapta  bunicului său. la umbră. „Dacia mea.   — Cu bine. fără să se mai uite­n urmă. îngădui să­ţi mai tulbur cândva singurătatea?   — Vino când vrei. un rod al respectului de sine însuşi. I se  păru că­i fugise tot sângele din vine. al Claudiei. I se făcu un gol în cap şi­n coşul pieptului. Legănându­şi mintea cu tot felul de gânduri. ochii fiinţei aceleia care­l petrecuse spre pustnici.

 oi găsi eu un adăpost. Ea atât avusese de spus. Rămase cu  privirea pierdută pe fereastra odăii din stânga intrării.   Ea îi mulţumi zâmbind şi­i puse­ntâi lui de mâncare­n faţă.   — Rămâi în casa asta?   — Pân­o veni careva mare dintre­ai lor. poţi rămâne aici. iar Siria nu ştia ce este. Leontes n­o­ntrebă şi nici nu căută să afle de ce.   După ce stătu pe gânduri o clipă. Se­ntorcea pe la asfinţit.   Din ziua­aceea. n­ai vrea să mergi cu mine la Roma? Îl luăm şi pe Cicio. În revărsat de zori îşi lua copilul şi sapa în spinare şi pornea la  muncă.   — Răspunsurile lor n­avem cum le auzi. pe urmă se­aşeză pe  scaun. dă­mi­o pe mama ta de soţie!   Asta îşi strânse lucrurile şi se­aşezară toţi trei într­o casă părăsită de la  marginea pădurii. iar alături. cu nişte verdeţuri. „bună ziua”. într­un  blid. Asta nu­i mai spuse decât „poftim la masă”.   — Şi­apoi?   — Apoi? M­oi întoarce de unde­am plecat şi.   Într­o bună dimineaţă. în Si­ri­a. Leontes se trezi înaintea Astei şi­o aşteptă cu  păsatul de prânzişor.   — Nu. îşi luă pentru dânsa şi pentru Cicio. iar când se  .  rostind cu o anume solemnitate îndulcită de­un surâs uşor:   — Copile. Înainte de­ a încuia. Asta luă îndelung seama fiecărui lucru din gospodărie. fiert şi­amestecat cu lapte. dintr­odată. pe unde umblase. dacă nu s­o mai putea nici  acolo. singurul din încăpere. stătu nemişcată şi cu ochii­nchişi.  — Toţi ai casei şi copilul au plecat pe nepusă­masă­n Siria. nu mai voia să trăiască­n locuinţa albă şi frumoasă ca o nestemată. se­ nţelege. Leontes se­nclină în faţa lui Cicio.   — Vreau să­mi fii soţie!   — Eu?   — Nu ştiu cui să te cer…   — Zeilor.  „noapte bună”. îi dusese aşternut în încăperea­n care stătuse altădată Ceionius. Îl asculta cu nesaţ povestind ce văzuse prin  lume.   Ridică apoi din umeri. Dar nu plec eu aşa… Eu nu plec.   — Asta.   — Şi domnia­ta?   — Cine?   — Domnia­ta de ce n­ai plecat cu ei? N­au vrut să te ia?   — Ba ei au vrut. apoi.   — De ce?   — Nu.   Ea tăcu. într­o strachină.   — Pe mine unde mă sfătuieşti să mă duc în timpul cât mai am de gând  să stau pe­aici?   — Până nu vine careva în casă. da.

  — Prinde orbul. îşi  plasase banii în tot felul de negustorii.   — Bunule. pe patul de moarte. guvernator la noi până de curând. se opri în faţa brăduţului. Traian  a murit anul trecut. între ovrei era o vorbă. C. Leontes n­o putu îndupleca pe Asta să meargă­n faţa autorităţilor  romane pentru a se căsători după legea învingătorilor. apoi îşi duse amândouă mâinile la gură ca  să­şi înăbuşe­un suspin. de când nu ne­am văzut. nici măcar cât să vadă vestita cetate. Asta spunea: „Ce ne trebuie?”. Pe Lusius Quietus. în Asia. „Vai nouă. precum şi mamei acestuia. se­nvioră:  parcă se despărţiseră­n ajun. lângă Asta. pe Nigrinus. Să­mi spui când or pleca romanii de  la noi. s­au întâmplat atâtea la Roma: în  Forul lui Traian s­a înălţat o columnă care­nfăţişează războaiele cu noi. să nu­mi  spui că s­au petrecut schimbări la Roma. Îndrăzni să­i tulbure înc­o  dată liniştea bunicului Dromihete. cu pietre scumpe. şi declară bunurile care­aveau să  le revină celor doi copii ai săi. l­ar fi înfiat pe Hadrian. Leontes se­ntoarse. care acum era mai  mare decât ea. înfiindu­l şi pe Cicio. fără să­i spună Astei nimic despre gândul  său. Iar  celălalt zice: „Ei?! Şi e de bine sau de rău pentru noi?”… Mie. singur.   În primăvara lui 871 U.   Primăvara şi­o petrecea în Dacia.ridică. pe care ea îi ascunse de faţă  cu el. cu­ atât îi creşteau în suflet o nelinişte şi­o­ngrijorare. oftă din adâncul pieptului. Ea  spunea în scrisoare că Traian. fiul lui  Chebrisis.   — Bunule. privi florile. bine supravegheate de Busiris. treburile mergeau bine pentru Leontes. scoate­i ochii. fiule. Peste­o  sută de ani nu mai au de ce să plece. cu ţesături. care stătea drept şi urmărea soarele­n apus. Înainte de­a pleca la Roma. dacă  ştii cine era…   — Cum să nu ştiu cine ne­a călcat pământul!   — Pe el. celor vii! Rămâi cu bine…”.  în cazul morţii lui. De câte ori Leontes  aducea vorba despre­această formalitate. c­ar fi complotat împotriva lui. Cu cât se­apropia de locul pustnicilor. s­au petrecut schimbări mari la Roma…   — Liguris. Astei îi lăsă o mulţime de bani. Liguris. nu l­au  vrut împărat şi nici în scrisoarea împărătesei lui Traian nu s­au încrezut. un ovrei cu care­avea stăpână­mea negoţ cu  mirodenii. Zicea că se­ntâlnesc doi ovrei şi unul  îi spune altuia: „Ştii că undeva o vacă a fătat un viţel cu două capete!”.   — Bunule. Când dădu cu ochii de bunicu­său. fusese numai el. cele pe care oricine le simte  când timp de ani de zile n­a mai văzut un om. şi mai ales bătrân.  am auzit­o întâi de la Zaheu. pe când eram eu sclav la Roma. împărat e acum Hadrian. Şi să­mi spui asta mie. dezbinările astea dintre ei nouă nu ne­or fi bune la nimic? . hotărât să rămâie­n Dacia.. Oricum.   Băiatul lui Leontes şi­al Astei se născu în primăvara următoare şi primi  numele Zico. care­n ruptul capului nu  voia să meargă la Roma. care.   La Roma.   Înconjură casa. chibzuit. şi pe încă doi i­a  condamnat Hadrian la moarte. care n­o să mai trăiesc o sută de ani. atât de puţin se schimbase bătrânul.

 ca să umple tăcerea cu ceva. Îngenunche. însă drumul era. apoi ai să mai vezi tu. nu se gândise decât  la felul cum avea să primească Asta vestea despărţirii de copii şi dac­avea să  se­nvoiască să­i vadă smulşi de lângă ea pentru un viitor pe care nimeni nu­l  cunoştea.   — Bunule.   — Să­ţi las bani. sunt atât de mâhnit şi nu ştiu încotro s­o mai apuc.   — Venisem cu gândul să rămân. inima – alta. Bătrânul îi întinse mâna să se ridice. Oricâte ar fi  dezbinările dintr­o haită.   Cuvintele astea părură să­l mai îmbuneze pe Leontes. zise Leontes. Urmează calea pe care ţi­o alegi singur.   — Bunule. apoi îl  strânse­n braţe.   — Ai copii. cu noi ce­are să se­ntâmple?   — Ce să se­ntâmple? Viaţa nu se opreşte niciodată şi din nimic.   Leontes se lăsă la pământ şi­şi sprijini bărbia­n palme. Îl privi în ochi. cel mai greu e  s­alegi. Tot  drumul de la pustnici până la casa din marginea pădurii. Spre marea lui mirare.   Leontes îi explică Astei că viitorul copiilor. Altminteri.   — Asta. viaţa i se păru dintr­o dată o văgăună mărginită de pereţi  abrupţi. ca măcar atât să ne rămână  cum a fost. nu la mine mă gândeam atâta. În faţă i se  aşternea un drum.   — Ce să fac cu ei? . Nu mai ştiu ce să zic… Tu ce mă  sfătuieşti?   — Sfătuieşte­te cu mintea şi cu inima ta. încercă să­l mângâie Dromihete pe nepotu­său. pe stângul.  fiule. cu neputinţă de urcat.   Lui Leontes. ce­a mâncat lupul rămâne bun mâncat. mintea spune una. era la Roma.  — De ce să ne­mbătăm cu apă rece?! Dezbinări – zici.   Unchiaşul se uită în ochii lui Leontes cu un zâmbet copilăresc. nu se­mpotrivi nici o clipă ca feciorii ei să­l  urmeze la Roma. vino te rog cu noi.   — Fiule. îi puse dreapta pe umărul drept. Nu ştia ce­l aştepta la capăt. Liguris. Nu păru nici măcar luată pe nepusă­masă de cele­auzite. n­ai de ales decât între orice fel de viaţă sau niciuna. Cicio şi Zico. Se despărţiră fără nici un cuvânt şi amândoi ştiură că pentru  totdeauna. Asta e marea alegere. Cine­a ales  singurătatea nu mai poate da sfaturi cui trăieşte­ntre oameni. creşte­i. Părea lovit în  moalele capului. cât la copiii ăştia.   Ea dădu din cap a­mpotrivire.   — Bunule. Nu te supăra pe  mine. povara vieţii nu ţi­o poate lua nimeni din spinare.  îşi lipi fruntea de dreapta lui Dromihete şi o sărută. Cicio şi Zico.   — De cele mai multe ori.   — Să primim chiar orice fel de viaţă?   — Decebal a ales între libertate şi viaţă.   — Roagă­te zeilor să le facă parte de zile mai bune decât ale noastre… Iar comoara lui Decebal să odihnească acolo unde e.

  Callichoros. căruia i se lungise  faţa de uimire.. într­ale artei scrisului. ea nu se­atinsese de bani. . laconicul jurnal al lui Criton. cum vorbise. Asta le spuse:   — Mergeţi sănătoşi. şi­aşa prea întinse. să­l facă pierdut. zice­se. Traian. nemaibătându­şi capul s­o facă şi altora cunoscută…   Cât despre celălalt Memorial. apoi se uitară la Leontes. ca pe un  concurent (posibil) al lui Cćsar. vast. datând din toamna anului 861 U. încetul cu­ncetul. mirosise că cei doi i  se păruseră noului împărat – poet el însuşi în orele de răgaz – unul prea  sumbru şi prea îndurerat de condiţia de­nvins. se pierduse şi poemul  ditirambic scris de Caninius Rufus. iar nepotul era de părere că imperiului îi era  necesară mai degrabă întărirea graniţelor. quć denique tam poetica et quamquam în  verissimis rebus tam fabulos a materia”) avusese fortuna labilă a laudelor de  circumstanţă. Mai întâi.   Pare­se că tot acum.