George Surdu Maica mea, maica durerilor În loc de prefa]` Pentru c` am primit [i am citit cu interes aceast` scriere „Maica mea, maica durerilor", o nara]iune înc`rcat` de amintiri [i de suferin]e în`bu[ite ale autorului, P`rintele George SURDU din Boian, Jude]ul Sibiu, România, în ciuda faptului c` lucrarea are un Cuvânt introductiv, m` simt dator s` fac [i eu unele reflec]ii asupra scrierii [i autorului s`u. Scrierea se axeaz` pe firul vie]ii unei mame de familie care a avut parte de bucurii, dar mai ales de dureri, n`scând [i crescând opt copii [i ducând la groap` cinci dintre ei. A condus apoi pe ultimul drum pe so]ul s`u [i, în`bu[it` de durerea arestarii lui George, singurul care a r`mas sprijinul b`trâne]ilor sale, a încheiat un [ir de cortegii funerare, mergând ea îns`[i s` doarm` somnul de veci la 77 de ani, în cimitirul satului Boian, al`turi de cei pe care i-a iubit, pentru care s-a bucurat [i pe care i-a plâns pe rând pentru plecarea dureroas` din aceast` lume. De fapt, scrisoarea Monseniorului George Surdu nu este o lamentare a mor]ilor apropia]i inimii sale, ci o descriere realist` a c`r`rii unei familii care, a[a cum mii [i mii de familii peregrineaz` — cu bucurii [i uneori cu ne[ansa de a h`l`dui în timpuri normale — pe p`mânt spre locul de veci, cu bucurii [i dureri, având doar sus]inerea prin credin]` [i speran]a dobândirii ve[niciei, poate fericite. Momentele evocate sunt pline de triste]e [i emo]ie, brodate de neputin]a de a prelua din durerea altora [i resemnare sau mai cre[tine[te spus, ancorate in misterul ne5 marginirii cerurilor. L-am cunoscut pe George Surdu târziu; a[ putea spune c` doar la încheierea misiunii sale de Rector al Misiunii române Unite la Paris, [i aproape de încheierea mandatului de peregrin pe p`mânt. Era fondatorul acestui Centru românesc în Capitata Fran]ei, iar cercul activit`]ii sale, abia început în anul 1947, s-a întrerupt pentru decenii din motivele politice obtuze ap`rute în a doua jumatate a secolului XX, pentru a fi reluat dupa 1989. Voi intra în atmosfera descrierilor Monseniorului, poveste plin` de îndurer`ri [i resemn`ri în jurul chipului mamei sale; dau a[adar m`rturie despre sensul lacrimilor lui George Surdu care izvorau adeseori când evoca trecutul plin de izbânzi [i suferin]e al vie]ii sale. L-am întâlnit la Paris în anul 1995 când am înso]it pe Preasfin]itul loan Ploscaru de la Lugoj într-o vizit` pe care a f`cut-o în Fran]a, vizit` organizat` de un grup de francezi, prieteni ai Bisericii noastre. Era la Misiune, în Paris, acolo unde cunoscusem în 1992 pe Monseniorul COSMA [i pe care, între timp, Domnul l-a chemat la El. Acum, citind scrierea lui George Surdu, constat c` era un prieten de studen]ie, un camarad de convingeri [i suferin]e [i un supravie]uitor al persecu]ei greco-catolice, cu loan Ploscaru, [i el fost student la Strassburg în preajma anilor 1940, apoi succesor al Episcopului loan B`lan, la Lugoj. Schimb`rile politice din lume, din Europa [i implicit din România, au destr`mat idealuri [i au adus suferin]e în via]a multora. 0 parte din scrisorile Monseniorului George, din anii târzii, adresate lui loan Ploscaru, le-am citit [i am constatat c` prieteniile închegate 6 de idealuri comune [i m`re]e, nu se destram` niciodat`. Dupa vizita la Paris, am r`mas oarecum în leg`tur` cu Monseniorul George. Ne mai vedeam, uneori când Geoge Surdu venea pe la Blaj s` vad` pe Mitropolitul Bisericii noastre sau în satul s`u natal atât de îndr`git. Trecerea anilor l-au pus în fata eviden]elor c` toate au un sfâr[it. Atunci, având [i o vârst` [i o premoni]ie [i-a dorit un înlocuitor [i, dintre mul]i tineri [i mai pu]in tineri care au poposit pe la Misiune, nu a putut s` aleag` pe niciunul; mi-a f`cut cu discre]ie propunerea mie. Acum, c` dânsul nu mai este printre noi, aceast` discre]ie poate fi înfrânt` mai ales c` na fost sortit` izbânzii. Monseniorul visa o Episcopie pentru greco-catolici la Paris dar, visa numai dânsul! lat`, suntem dup` dou` decenii de libertate [i diaspora greco-catolic` din Europa n-are culoare [i vitalitatea la care visa dânsul. Sute de tineri s-au perindat pe la [coli în Occident dar structurile biserice[ti sunt tot atât de pu]in reprezentate ca [i alt`dat`, mai ales dac` privim dinamica realiz`rilor pe acest t`râm, împlinite de al]i români mai îndrazne]i. lat` ce visa George Surdu la Paris, în 1 februarie 2001: „ ...Aici la Paris, este o supap` vie a Bisericii noastre din ]ar`. Am devenit nu numai un centru religios românesc dar [i Centru cultural al tuturor românilor, fie ortodocsi, fie greco-catolici. Toate [edin]ele culturale ale romanilor se ]in în sala noastr`. ... m-am gândit c` s-ar putea întemeia aici o Episcopie Român` unit` cu Roma, pentru to]i românii din diaspora: Germania, Belgia, Fran]a, Italia, Spania, etc., cam în genul în care a fost în timpul comunismului Preasfin]itul Vasile 7 Cristea, de pie memorie. Parisul, pentru orice român este mult mai important decât orice ora[ din lume. E mai important decât New Yorkul sau chiar Roma. Ca fondator al acestei Misiuni, consider ... (c`) ... dezvoltarea ei va continua, pentru m`rirea lui Dumnezeu [i binele ]`rii noastre. Dar varsta mea înaintata m` oblig` s` m` retrag. S` cedez locul unuia pe care îl doresc mai vrednic decât mine. M-am gândit instantaneu la Sfin]ia Voastr`. {tiu c` nu mai sunte]i rector la Institut. Ce perspectiv` de viitor ave]i? Nu v-ar surâde venirea la Paris? Acest gând al meu eu nu l-am spus nim`nui. Rândurile de fa]` sunt absolut confiden]iale. A[tept un r`spuns din partea Sfin]iei Voastre. În caz afirmativ i-a[ scrie Mitropolitului [i v-a[ cere aici. În caz negativ, pe cine mi-a]i putea recomanda,...care s` fie cult, pios, experimentat în administra]ie, om matur, etc.?" Printre altele, i-am f`cut [i eu Monseniorului Surdu confiden]e, ca „În ce prive[te situa]ia Bisericii noastre eu sunt destui de sceptic, ... pentru c` multe din lucrurile de principiu care ar fi trebuit s` mearg` deja, dup` zece ani se tot învârt pe loc [i îngra[` pe unul [i pe altul, iar prestigiul [i vitalitatea Bisericii se diminueaz` sim]itor." I-am apreciat curajul de a relua activitatea la Misiune la o frumoas` vârst` [i am privit retragerea dup` 60 de ani de slujire ca un moment binemeritat [i totu[i nostalgic... Legat de plecarea mea la Paris i-am relatat c` „nu m-am gândit niciodat` la o asemenea aventur`", mai ales c` nu am nici una din însu[irile preconizate de Dânsul pentru cel care-l va înlocui. Cu atât mai pu]in s-ar potrivi func]ia episcopal` deoarece, în 8 repetate rânduri numele meu a figurat pe listele ternare doar pentru a completa o rubric` [i nicidecum din vreo inten]ie real` din partea cuiva. Aceste lucruri, de fapt, nu se discut` în Biseric`, iar cei care mi-au dat de în]eles c` Roma nu m` vrea, au f`cut-o mult prea târziu ca s` mai fie credibili. Atribu]ia alegerii episcopilor trecuse de la Roma în terenul propriu, odat` cu înfiin]area Arhiepiscopiei Majore. Dar, dincolo de aceste aranjamente tehnice, chiar c` este o incompatibilitate la mijloc. Mul]umesc (post-mortem) Monseniorului pentru nemeritatele merite pe care mi le-a atribuit. I-am repro[at într-un fel c` nu s-a ata[at de nici unul din tinerii care au studiat la Paris [i ar fi putut fi crescu]i dup` pofta inimii sale. Dar dac` n-a fost sa fie,... le va aranja Domnul cum [tie El mai bine [i în]elege din nehot`rârea noastr` mai multe decât putem noi motiva. Scrierea despre care mai vreau s` spun câteva cuvinte este o fresc` de familie centrat` pe chipul mamei \ng`duitoare, r`bd`toare [i de un fatalism de-a dreptul oriental. Ea se încheie în 1984, dar autorul promite s` continue în viitor, dar acel viitor n-a mai fost sau nu avem cuno[tin]` de continuarea nara]iunii. Toate c`r`rile celor dragi pe care a umblat ca s` rememoreze chipurile lor dragi [i crâmpeiele de inim` rupte, din inima sa cu fiecare despar]ire, au justificat nedumerirea sa legat` de Cer [i nemarginita bun`tate a lui Dumnezeu. Pa[ii f`cu]i de Gheorghe Surdu în c`utarea [i servirea lui Dumnezeu s-au r`t`cit pe aleile Parnasului Parizian unde a[teapta, departe de ]âr`na celor dragi [i a ]`rii sale, ob[teasca înviere. Chiar dac` am anticipat clipa de când pentru lumea 9 aceasta George Surdu nu a mai f`cut nimic, nu putem l`sa în uitare preocuparea ca, în satul s`u cu trei biserici s` stea la loc de cinste [i turla l`ca[ului de cult greco-catolic, în ale c`rei c`m`ri s` d`inuie [i chipul s`u, înso]it de harnici [i vrednici ajut`tori la edificarea noului loca[ de închinare. De data aceasta, la Boian a r`mas [i un vrednic urma[, cu multe calita]i [i cu naturale]ea omului care trece prin lume cu dragoste fa]` de semeni [i fa]` de lucrurile lui Dumnezeu. Nu voi da nume pentru c` omul sfin]e[te locul [i sunt atâtea locuri sfinte anonime [i ne[tiute de noi, în ]ara aceasta, pentru c` România avut [i mai are oameni d`rui]i în slujba Binelui [i Binelui Suprem, plini de speran]` în prop`[irea p`mânteasc` [i de dorin]` dup` Cer. Chiar dac` nu am clarificat ce scrie George Surdu în cartea aceasta, [i poate chiar pentru aceasta îmi place s` cred c`, cel pu]in cei care l-au cunoscut sau au auzit de dânsul [i vrednicia sa, se vor apleca asupra scrierii sale spre a redescoperii oameni, locuri, fapte [i timpuri. N-ar fi o oboseal` zadarnic`, iar concluzia-îndemn nu întârzie: cititorule, du-te [i f` [i tu la fel! Oiejdea, satul meu natal, 21 noiembrie, 2001 în S`rb`toarea Intr`rii în Biseric` a Maicii Domnului Conf. Univ. Pr. Dr. loan MITROFAN 10 Not` asupra edi]iei F`r` doar [i poate, cartea Monseniorului George Surdu, „MAMA MEA, MAICA DURERILOR" constituie un îndreptar de via]` [i smerenie cre[tine, care te duce cu gândul la Sfânta Monica, mama Fericitului Augustin [i la Sfintele Mame ale Sfin]ilor P`rin]i din Patericul egiptean. Textul a fost scris în condi]ii vitrege, sub perpetua amenin]are a Securit`]ii [i — ulterior — n-a mai fost corectat de autor. Domnul Niculai Procope], mentorul [i ini]iatorul lucr`rii, a dorit — rug`minte, fireasc` — s` p`str`m ortografia Monseniorului, cu regionalisme [i arhaisme, a[a cum a fost redactat. I-am îndeplinit dorin]a, mi[ca]i de devotamentul s`u pentru memoria acestui Mare OM. Ar mai fi de ad`ugat c`, „MAMA MEA, MAICA DURERILOR" este o monografie — de[i autorul neag` acest adev`r — dar, nu a Boianului natal, ci a inimii omului simplu, a cre[tinului transilv`nean, care î[i împarte via]a între munca la câmp [i Dumnezeu. Bucuria tip`ririi acestei c`r]i de suflet este umbrit` de o imens` pierdere: Monseniorul George Surdu nu se mai afl` printre noi s`-[i vad` în`l]ându-se biserica viselor sale [i nici nu ne va da autografe pe cartea sa, izbând` postum`. Ioan T. Laz`r 11 Mama mea, maica durerilor „Aceste rânduri [i gânduri sunt izvor`te din înima ta fript` [i ars` [i tot ]ie ]i le închin, Scump` Mam`"! Cuv@nt introductiv Iart`-m`, Mam`! Voi scrie despre tine simplu a[a cum ai fost tu [i a[a cum îmi aduc aminte de fiin]a [i calvarul vie]ii tale. Nu sunt decât amintiri [i gânduri z`mislite de mine însumi, ca o chemare sau strig`t al iubirii tale fa]` de mine. Scriind toate acestea eu tr`dez, în parte, sentimentele mele cele mai intime. Dar o fac pentru dragostea ce ]i-o port [i mai ales, pentru dragostea pe care n-am [tiut s` ]i-o ar`t îndeajuns, în via]`. Scrisul meu nu va cuprinde o monografie a satului nostru Boian [i nici una complet` a familiei noastre. Eu m` voi adresa, în special, fiin]ei Mamei mele. Voi evoca numai crâmpeie [i fapte din via]a ei, legate de întreaga noastr` familie [i de satul meu natal. Fac acest lucru fiindc`, ]ie, î]i datorez, dup` Dumnezeu, tot ce am bun în sufletul meu, scump` Mam`! 12 C@teva date istorice [i geografice Comuna Boian, locul de obâr[ie [i de a[ez`m`nt al familiei noastre, este situat` la jum`tatea drumului dintre Bazna [i Cetatea de Balt`. Înainte vreme, f`cea parte din jude]ul Târnava-Mic`; în prezent apar]ine din jude]ul Sibiu. Satele sau comunele limitrofe cu Boianul sunt: Cetatea de Balt`, T`târlaua, Cr`ciunelul de Sus, Bazna [i Vel]ul. Boianul se g`se[te la mijlocul acestor comune sau sate care îl înconjoar`. Dintre toate, Boianul este cel mai mare. Are o popula]ie masiv româneasc`, s`seasc`, câteva familii de unguri [i dou` de evrei. Exist` trei biserici impun`toare: cea ortodox`, cea s`seasc` [i mult mai modest`, cea Român` Unit` cu Roma (reconstruit` în alt loc — cump`rat de la Biserica Evanghelic` — cu finan]area monseniorului Surdu care, din nefericire, nu a apucat s` o vad` sfin]it`, el decedând la Paris, la 23 aprilie, s`rb`toarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, sfin]irea f`cându-se pe 2 septembrie 2001.) În total, num`rul locuitorilor se cifreaz` la dou` mii cinci sute de suflete. Satul se împarte în dou`: Joseni [i Suseni, find str`b`tut de o vale, iar numele vine, dup` unii, de la Bonne, bun sau bon`. Dup` al]ii, de la vila Bene[ti, satul Boneti, Boian. În german` „Bonnersdorf". Vechimea satului se 13 pierde în negura vremurilor [i veacurilor trecute. Dup` arheologul George Togan, la Boian s-ar fi g`sit r`m`[i]ele unei statui a zeului Mithra (de pe timpul romanilor), zeul luminii [i al faptelor bune. Romanii, care erau religio[i, l-au luat spre adorare de la vechii indieni [i per[i. Aceast` statuie este o m`rturie a vechimii satului nostru. Prima men]iune documentar`, referitoare la satul meu, dateaz` de la 1309. Capitlul de la Alba-Iulia cere arhidiaconului „Theodoricus de la Villa Bonetii" ,„zeciuial`". În 1332 se men]ioneaz` [i nume de preo]i din satul Boneti. Satul apar]inea Cet`]ii de Balt` [i întrucât Cetatea de Balt` era cetate regal`, comandat` de un castelan, tot a[a [i satul Boian era considerat la 1395 ca „sat regesc". Prin anii 1447 Boianul a fost cedat voievodului Nicolaus de Salzburg (Ocna Sibiului). Acesta îl schimb` cu satul Daia, iar Boianul ajunge astfel în posesia lui Georg von Ludbergh. Matei Corvîn, în 1489, a d`ruit lui Stefan Cel Mare, ca împ`care, Ciceul [i Cetatea de Balt`, cu numeroase sate din împrejurimi, între care [i Boianul. În 1507, Bogdan Vlad, fiul lui {tefan Cel Mare [i domnitor al Moldovei, protesteaz` pe lâng` regele ungar pentru întroducerea fiicei lui Nicolae Vizakla în st`p`nirea satului Boian, apar]in`tor Cet`]ii de Balt` [i prin aceasta, apar]in`tor Moldovei. În 1529, regele ungar Ioan Zapolya confirm` domnitorului Moldovei, Petru Rare[, st`pânirea asupra Cet`]ii de Balt`. 14 C` [i Boianul apar]inea Moldovei o m`rturisesc cele dou` steme moldave, având Capul de Bour în relief, ce se afl` sculptate pe turnul de poart` al bisericii s`se[ti din Boian. Se crede c`, însu[i domnitorul Petru Rare[, le-a f`cut dar sa[ilor pentru ajutorul dat de ace[tia lui Ioan Zapolya, aliatul lui Petru. Savantul [i istoricul nostru de renume mondial, Nicolae Iorga, a sus]inut acest lucru într-o conferin]` dat` la Cetatea de Balt`, în vara anului 1926. Atât Ciceul cât [i Cetatea de Balt` au fost pierdute de moldoveni în 1561, ele ajungând din nou sub st`p`nire maghiar`, îns` Boianul nu a mai primit statutul de „sat regesc". În 1773, prin lunile mai — iunie, împ`ratul Austriei, Francisc Iosif II, a f`cut prima vizit` în Transilvania. S-a oprit [i în cap`tul satului Boian, unde îl a[teptau ]`ranii. El era înso]it de generalul Nostitz [i de translatorul luteran Heidendorf, din Media[. ]`ranii s-au plâns împ`ratului c` sunt maltrata]i, batjocori]i [i b`tu]i de st`pânitorii unguri. {i c` era mult mai bine când satul era „sat regesc" sau al fiscului. Împ`ratul i-a ascultat cu în]elegere [i i-a asigurat c` va lua m`surile necesare spre îmbun`t`]irea situa]iei lor. Satul ajunsese proprietatea comitetului Nicolae Bethlen. Cel care-i asuprea era administratorul acestuia, Kadar Moizes. Împ`ratul le promisese tot sprijinul. El avea înteres s`-i aib` pe români de partea lui, spre a putea st`pâni pe unguri, care voiau anexarea Transilvaniei. Pân` au ajuns boie[enii liberi [i st`p`ni deplin pe avutul lor au trecut multe genera]ii. Dorul [i visul lor s-a împlinit abia la 1 Decembrie 1918, prin 15 actul Unirii de la Alba-Iulia, la ]ara Mum`: ROMÂNIA MARE. Boianul se afl` situat într-o regiune frumoas` [i pitoreasc`, care cuprinde v`i întinse [i dealuri domoale, iar ca suprafa]`, are în jur la patru mii de hectare. P`r]ile cele mai roditoare se g`sesc în: Rora, Valea Dracului, Valea M`rului [i Lunca. Aci se cultiv` tot felul de cereale: grâu, porumb, orz, ov`z, etc.. Pe unele coline [i dealuri se cultiv` vi]` de vie; pe altele se g`sesc fâne]e sau p`[uni pentru oi [i vite cornute. Nu lipsesc p`durile seculare de stejar, carpen [i fag. Cu toate aceste bog`]ii forestiere, localnicii au preferat s`-[i fac` c`r`mid`, s` o ard` bine în cuptoare [i s`-[i construiasc` case solide. Românii, sub influen]a sa[ilor, au devenit foarte pricepu]i, harnici [i buni gospodari. În mijlocul satului, pe un deal înconjurat de arbu[ti, se înal]` majestos Biserica Ortodox`, care domin` [i vegheaz` prin crucea ei, ca o santînel`, întreg satul. Când s-a f`cut Unirea religioas` cu Roma, la 1700, tot Boianul a trecut la Unire dând astfel ascultare chem`rii sângelui de roman. Dup` aceea a revenit, în cea mai mare parte, la ortodoxie, sub revolta [i amenin]`rile f`cute de sârbul Visarion Sarai, pe la 1745 [i mai apoi, în timpul revoltei c`lug`rului Sofronie de la Cioara. Cei reveni]i la ortodoxie se numeau "noii", iar uni]ii, „vechii", denumiri care au r`mas pân` în zilele noastre. Familia noastr`, precum [i str`mo[ii no[tri, au fost ortodoc[i, provenind din descenden]ii fo[tilor r`ze[i ai lui 16 Stefan Cel Mare, împ`mânteni]i de domnitor, pentru bravura lor, pe aceste meleaguri. Familia mamei mele P`rin]ii mamei mele au fost Vasile Duma [i Maria Ha[u. Ei sunt Mo[u meu [i Buna1 mea, dup` Mama. Buna Maria era dintr-o familie mai înstr`it` [i mai renumit` în sat decât a Mo[ului Vasile. C`s`toria lor nu trebuie, îns`, s` mire pe nimeni, c`ci dragostea nu poate fi îngr`dit`, nici de bog`]ie [i nici de condi]iile sociale. Ea trece peste limitele impuse de ra]iune [i urmeaz` calea inimii. A[a s-au c`s`torit Mo[u [i Buna, cu speran]a realiz`rii unei vie]i fericite, bazat` pe dragostea curat` a amîndurora. Dup` un an a ap`rut primul rod al iubirii lor sincere: un b`iat numit Ioan, adic` „Dumnezeu s-a milostivit" [i s-au sim]it binecuvânta]i, ca în Biblie, Elisabeta [i Zaharia. Dup` al]i doi ani, ruga lor, de a avea o fat`, a fost ascultat` [i Buna mea a n`scut o feti]`, astfel c` bucuria lor a fost deplin`. De aici încolo, atât dragostea mamei [i aten]ia tat`lui, s-au rev`rsat asupra acestor dou` scumpe odrasle ale lor. {i ca diferen]a între copii s` nu fie prea mare, feti]ei i-au pus numele de Oana, o „prelungire" a numelui fr`]iorului ei Ioan, Ioana. Acesta este numele Mamei mele, trecut în registrul parohial, cu data de 13 Decembrie 1880, ca zi a na[terii. Cine [tie dac` bucuria Bunei mele Maria, prin aceast` a doua na[tere, n-a fost umbrit` de urm`rile dureroase ale 17 s`n`t`]ii sale [i mai ales, de data fatidic` de 13 Decembrie, dat` considerat` în popor, f`r` de noroc? Feti]a, Oana, era s`n`toas` [i zi de zi, lun` de lun`, devenea tot mai vioaie [i tot mai dr`g`la[` pentru amândoi p`rin]ii. Iar fr`]iorul ei, Ioan, se uita în leag`n la surioara lui, \i zâmbea, c`ci se recuno[teau unul în cel`lalt [i instinctiv se iubeau. Buna mea, la aceast` priveli[te, atât de curat` [i nevinovat` se mângâia, dar durerile în urma na[terii nu o sl`beau. Timpul, dr`muit între activit`]i m`runte, se scurgea repede. Mo[u Vasile se ocupa cu treburile gospod`riei, iar Buna avea grij` de cele casnice [i mai ales de copii, pe care trebuia s`-i vegheze zi [i noapte. Cam pe la un an de la na[tere, Oana î[i cuno[tea bine mama [i într-o zi, frumoas`, cu soare, când era ]inut` în bra]e [i alintat`, s-a uitat direct în ochii mamei sale, i-a zâmbit [i a pronun]at, silabisind, pentru prima dat`, cuvântul dulce: mama. Buna a tres`rit de bucurie [i-a f`cut cruce [i a rostit: „Doamne, Dumnezeule, Bun!" [i-a îmbr`]i[at feti]a cu [i mai mult` c`ldur` ca alt` dat` [i a fugit în curte s`-i spun` mo[ului Vasile: „Vasilic`, Oana vorbe[te. Mi-a spus: Mam`!" La aflarea unei asemenea ve[i s-a repezit [i el în cas`, ca s` se convîng`, [i-a îmbr`]i[at odrasla [i a încercat s` o convîng` s` spun` [i cuvântul tata. Dup` aceast` mic` bucurie trebuia s` urmeze o a doua bucurie, ca Oana s` umble. Cât s-a mai chinuit Buna mea s` o înve]e pe feti]`, mai întâi s` stea în picioare, 1 Eu voi folosi în descrierea mea felul de a vorbi [i de a se numi al s`tenilor mei. 18 rezemându-se, apoi s` stea „cucu", adic` singur`, f`r` reazem, [i în sfâr[it, s` p`[easc`, doi, trei, pa[i, chemându-o la sine. În scurt timp au ap`rut [i progresele. Buna mea se a[eza la doi pa[i de Oana [i o chema spre dânsa. Uneori, feti]a nu se încumeta s` p`[easc`; alteori doar îndr`znea [i imediat [ov`ia [i se l`sa jos, de fric`. Buna mea, dând dovad` de perseveren]` [i încurajînd-o încontinuu pe feti]`, o chema la dânsa. {i — iac` — minunea s-a s`vâr[it. Oana a f`cut doi pa[i singur` [i s-a l`sat prins` în bra]ele mamei sale. Apoi s-au topit amândou` într-o îmbr`]i[are, pe care numai ele au tr`it-o [i numai ele ar putea-o descrie. Bucuria lor a fost a[a de mare, încât nu a mai „odr`slit" gândul, c` primul pas f`cut, nu e numai primul pas spre via]`, dar [i primul spre durere [i moarte. Viitorul e secretul lui Dumnezeu, iar Providen]a Divin` [tia c` acest prim pas spre via]` este [i începutul unui drum lung, ce duce spre locul durerilor, a[a cum spune Dante Alighiieri: „per me si va nella citta dolente." Cu alte cuvinte, via]a care te a[teapt`, Oan`, este o vale de lacrimi, o vale a plângerii. De fapt, urmele bolii de dup` na[terea Oanei, o chinuiau [i o mistuiau pe Buna Maria. La începutul anului 1883, când Oana avea mai bine de doi ani [i fr`]iorul ei Ioan, mai bine de patru ani, Tat`l Ceresc o chem` la Sine. Ea [i-a dat ob[tescul sfâr[it plângând viitorul copila[ilor ei, care r`mâneau orfani de cel mai pre]ios dar, din aceast` lume, dragostea de mam`. Nici b`ie]elul Ioan [i nici surioara lui, Oana, nu realizau, atunci, pierderea imens` suferit` de ei, pierderea mamei lor, cu toate lacrimile 19 v`rsate la înmormântare, al`turi de cei care pl`ngeau. Încet, încet, abia a doua, a treia zi, au constatat golul [i pustiul r`mas în casa lor. Î[i d`deau seama, c` mama lor nu va mai apare [i nici nu va r`spunde la strig`tul lor: Mam`! C`, ea nu mai vîne, de[i ei o a[teptau, c` nu le mai vorbe[te; c` nu-i mai mângâie; c` nu le mai face de mâncare [i c` lor le este dor [i foame de ea: foame de mama lor! Adoptarea mamei mele Buna mea Maria decedat` avea o sor`, Ana, c`s`torit` tocmai în partea cealalt` a satului, în Suseni, pe Uli]a C`]elii, cu Ioan Precup Clococean. Acesta, foarte probabil, era str`nepot al c`pitanului Clococean, care la adunarea de la Blaj, din 3/15 Mai 1848, f`cea parte din delega]ia care trebuia s` mearg` la Împ`ratul Francisc Iosif I al Austriei. M`tu[a mamei mele Ana, neavând copii, poate din mil` [i gândindu-se la anii b`trâne]elor, de acord cu so]ul ei, au luat pe micu]a Oana, de doi ani [i jum`tate, la ei. Au adoptat-o [i au considerat-o ca fiind copila lor. Astfel, Mama [i-a dobândit alt` mam`, numind pe m`tu[a sa: Maica Ana [i un alt tat`, numindu-l: T`t`lucu Ioan. Aici, lâng` noii s`i p`rin]i, a crescut Mama mea. Cu timpul, în memoria ei, chipul adev`rat al mamei sale s-a stins, dar lipsa c`ldurii [i a dragostei materne, a resim]it-o pân` la ultima clip` a vie]ii sale . Maica Ana, dup` spusele Mamei mele, a fost o femeie 20 excep]ional de bun`, credincioas`, o adev`rat` sfânt`. Lâng` dânsa a putut ea s` creasc`, fiind bine îngrijit` [i, în acela[i timp, s` i se cicatrizeze, în parte, rana pierderii mamei sale. Lâng` Maica Ana a înv`]at rug`ciunile, colindele, mersul regulat la biseric`, rostul postului de Miercurea [i Vinerea [i mai ales, ajunul de Ziua Crucii, 14 Septembrie [i de Vinerea Mare. Maica Ana, la apropierea oric`rui post, cu câteva zile înainte, op`rea cu cenu[` [i ap` fierbinte toate vasele, ca s` nu r`mân` nici urm` de gr`sime pe ele. Cu aceste preparative se angaja [i ]inea toate posturile, dar — în mod deosebit — posturile Cr`ciunului [i al Pa[telui. Mâncarea de post a mamei adoptive consta în: pâine, m`m`lig`, magiun de prune, mere, stafide [i prune uscate; varz` acr` [i ulei de dovleac sau bostan. F`r` lapte, brânz` [i ou`. Acela[i regim alimentar îl ]inea [i feti[oara [i dup` aceea fata, Oana, devenit` fiic`. Între Maica Ana [i T`t`lucu existau deosebiri fundamentale: ea era modest`, resemnat`, animat` de o credin]` vie, ascetic`; el trecea drept un om guraliv, mai liberal [i n`r`vit la trai bun pân` la exces. De aceea, via]a Maicii Ana, de multe ori, a fost foarte dureroas` [i am`rât`, mai ales în zilele de post [i abstinen]`. Ea nu-l suferea s` mânce de dulce în acele zile sfînte. Numai c`, el mânca pe ascuns sau mergea la vecini [i rude care erau ca [i el. Maica Ana observa acest lucru. Din cauza aceasta suferea mult [i se ruga la Dumnezeu, ca s`-i dea T`t`lucului spirit mai adânc în credin]` [i dorin]` de îndreptare. De multe ori îi spunea: „Nu ]i-e p`cat de Dumnezeu s` te spurci în Post [i cum vei putea lua Sfintele Pa[ti"? 21 Mângâierea ei era Oana, care o asculta, lucra ce i se cerea, mergea la biseric`, se ruga [i postea al`turi de ea. Cu siguran]` c`, [i Oana, suferea al`turi de Maica Ana, v`zând aceste neîn]elegeri din cauza unor motive p`mânte[ti. În aceste condi]ii modeste, dar de cinste [i cu fric` de Dumnezeu a crescut Mama mea la p`rin]ii ei de adop]ie, p`rin]i pe care i-a iubit [i îngrijit la b`trâne]e, ca pe proprii ei p`rin]i. Tat`l ei, Mo[u Vasile, s-a rec`s`torit [i a avut al]i doi copii, cu a doua so]ie: pe Vasile [i pe Li]a, a[a c` avea grijile lui, f`r` a avea timp s` se mai ocupe [i de Mama. Fratele cel bun al Mamei, Unchie[ul Ioan, venea la Mama. O vizita [i se în]elegeau împreun` foarte bîne. Familia Ticului2 P`rin]ii Tat`lui meu au fost Mo[u V`s`lic` Surdu, zis a Babii Istin`. Locuiau în Suseni, pe Uli]a C`]elii, uli]` pe care locuiau [i T`t`lucu cu Maica Ana. Ei au avut [apte copii: Ioan, Anu]a, V`s`lie, Ariton, Istina, Onica [i Nicolae. Patru feciori [i trei fete. Ioan, viitorul so] al Oanei, Mama mea, era primul n`scut. La mo[ii mei dup` tat` era taman invers, fa]` de mo[ii mei dup` Mam`. Mo[u Vaselic` era ]`ran mai avut [i cu renume în sat, iar Buna Istina era dintr-o familie mai modest`, mai [tears`. Cu toate acestea ei s-au în]eles bine 2 Tata a[a ne-a \nv`]at s`-i spunem: TICULE 22 împreun`. Prin munc` grea [i asidu`, zi de zi, [i-au putut cre[te cei [apte copii. Dintre to]i, cel mai mare, Ioan, dup` spusele tuturor, a fost cel mai harnic [i mai priceput în ale gospod`riei [i a lucrului în agricultur`. Cre[teau vite frumoase [i lucrau cu mult` chibzuin]` p`mântul. Ioan, Ticu, viitorul so] al Mamei mele, s-a n`scut în 1876, fiind mai mare cu patru ani ca ea. El a mers la [coala primar` din sat, unde a terminat primele dou` clase primare. {tia s` citeasc` destul de bine [i cuno[tea pu]in limba maghiar`. Mama n-a frecventat [coala decât un singur an, având mult de lucru acas` [i — în plus — Maica An` era cam boln`vicioas`. Cu toate acestea putea s` se isc`leasc` [i nu o dat` mi-a spus c`, dac` ar fi mers la [coal`, nu s-ar fi f`cut de râs, adic` ar fi înv`]at bine. De altfel [i dânsa [i Ticu aveau memorie foart` bun` [i în plus voce frumoas` la cântat. Parc` îl aud [i acum pe Ticu cum cânta sau fluiera doine în urma plugului. De o frumuse]e rar`! Altfel, cu str`înii, sau acas`, nu cânta, nici nu fluiera. Toat` povara inimii lui se desc`rca în urma plugului, în armonie cu cântecul ciocârliei. Cam pe la vârsta de 15 ani, i s-a întâmplat o nenorocire, care l-a marcat pentru toat` via]a. Mo[u avea o parte din p`mânt în zona de hotar numit` „Sub Vii". Într-o toamn` [i-a trimis feciorul, pe Ioan, la plug cu vacile, s` ogoreasc`, adic` s` are pentru a sem`na hold`. El s-a dus cu fratele lui mai mic, Ariton. La amiaz` au slobozit vacile s` m`nânce [i s` se odihneasc`. Au mâncat [i ei. Ticu a spus lui Ariton s` p`zeasc` vacile c`, el merge în ]arina viilor s` aduc` câteva prune. El s-a dus. A scuturat un prun, a adunat în 23 traist` [i a adus prune [i fratelui s`u, Ariton. Au început s` m`nânce amândoi [i dintr-odat` a venit vin]elarul B`ceu la ei. Acesta, mânios, a întrebat pe Ticu: „M` tâlharule, ai fost [i ai luat prune"? Ticu i-a r`spuns: „da, am fost"! La aceasta, vin]elarul B`ceu, f`r` s` mai spun` vreun cuvânt, a ridicat baltagul [i l-a lovit pe Ticu puternic în cap, încât n-a putut s` se mai scoale de jos. B`ceu a plecat; Ticu a r`mas într-o balt` de sânge, iar fratele s`u Ariton, îngrozit, a fugit în sat s` spun` p`rin]ilor. Ei au venit, l-au ridicat, [i numai dup` doi ani de tratament medical, fiul lor cel mai mare [i mai harnic, Ioan, [i-a revenit [i a putut s` apuce iar coarnele plugului. Cu toate acestea, mâna stâng` pe care a stat culcat, sau a c`rei dinamism corespundea cu latura creierului unde a fost lovit, a r`mas seac` pentru toat` via]a. O putea mi[ca din um`r, dar nu-[i putea deschide palma. Putea ]ine sapa sau coasa în mân`, dar nu putea secera sau prinde ceva cu mâna stâng` [i s` strâng` palma. Se poate c`, aceast` lovitur`, urmat` de înfirmitate, s` fi contribuit foarte mult [i la starea lui nervoas`, uneori excesiv`. Vin]elarul B`ceu a fost aspru pedepsit de tribunal. C`s`toria mamei mele Anii au trecut repede. Micu]a Oana, de ieri, a devenit fat` mare, de talie mijlocie, harnic`, s`n`toas` [i foarte frumoas`. Tot a[a [i Ion, feciorul lui V`silica Babii. Era înalt, sub]irel, cu fa]` pl`cut`, p`r bogat, castaniu. Locuia pe aceea[i uli]` cu Oana [i — cu siguran]` — li s-au încruci[at drumurile. De multe ori s-au întâlnit în [ez`tori, seara, la 24 hora satului, Duminica, sau din când în când, pe scaunul da la poart`. A[a s-a înfiripat, încet, încet, între ei o simpatie, urmat` de o atrac]ie, apoi gândul, c` ar putea s` se iubeasc` [i s` întemeieze un c`min, o cas` de durat`, prelungire fireasc` a familiilor lor. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, Mama era singura mo[tenitoare pe cas` [i pe curte, pe când Ticu mai avea înc` al]i trei fra]i [i trei surori. Analizat` temeînic, c`s`toria lor ar fi fost ideal`. Este adev`rat c`, Ticu î[i d`dea seama c` locuin]a Oanei este o cas` veche, [ubred`, curtea nearanjat`, gr`dina neîngrijit`. Dar, el, harnic [i priceput cum era, dac` îi ajuta Dumnezeu, putea schimba totul în timp de zece ani, încât lumea s` nu mai recunoasc` locul unde era curtea lui Clococean. Poate c`, [i pe Mama, o fr`mântau acelea[i gânduri: s` se statorniceasc` [i s` aib` [i dânsa cu cine s` se sf`tuiasc`, s` se bucure [i în acela[i timp s`-[i „poat` desc`rca", cum zicea ea, sufletul. Înfiripîndu-i-se dragostea în inima, o fi tres`rit [i ea de destule ori la r`zboiul de ]esut, cum zicea poetul Co[buc, când îl auzea pe Ioan: „Pocnind din bici pe l`ng` boi, În zori de zi, trecând cu plugul pe la noi." Din cealalt` parte, Ticu n-a curtat-o prea mult pe Mama [i — în ziua de 24 Octombrie 1899 — s-au c`s`torit, cu învoirea ambilor p`rîn]i [i cu binecuvântarea lui Dumnezeu, în fa]a Sfântului Altar. Datorit` infirmit`]ii dobândite în urma loviturii la cap cu 25 baltagul, Ticu a fost scutit de serviciul militar. C`s`torit, cu so]ie harnic` în preajma lui, se putea apuca de lucru. S` câ[tige bani, s` strâng` materiale [i s` schimbe toat` înf`]i[area casei [i cur]ii lui Clococean, din Uli]a C`]elii. |nceputul vie]ii familiale Între mama [i Ticu n-a[ putea spune c` a existat o dragoste nebun`, adic` f`r` margini. Aceasta s-a resim]it tot timpul vie]ii lor. Dar nu-i mai pu]in adev`rat c`, Mama, de la c`s`torie, când a fost fat` fecioar`, [i-a p`strat principiile de-a lungul vie]ii [i a r`mas cinstit` [i fidel` so]ului p`n` la moarte. Aceasta am dedus eu din cele spuse de dânsa în mod discret, cu jen` [i pudoare. Tot a[a pot spune [i de Ticu. Dac` în timpul vie]ii s-au ivit între ei neîn]elegeri [i certuri, aceasta nu era din cauza unei infidelit`]i unuia sau altuia, ci din cauza dificult`]ilor vie]ii, ap`rute în decursul anilor. Lipsurile materiale, num`rul mare de copii, (opt în total) doi b`trâni de îngrijit, s`n`tatea odraslelor (din când în când atîns` de r`ceal` [i alte boli) [i câte altele, nu pot fi obstacole majore în calea unei c`s`torii fericite. Foarte rar se întâmpl` ca dragostea de început s` d`inuie în forma ei ini]ial`. Cu anii, ea se lini[te[te, se maturizeaz` [i ia o form` nou`, manifestându-se printr-un devotament f`r` margini pentru întreaga familie. Odat` ap`rând copiii, so]ia devine [i mai responsabil`, mai mult mam` decât femeie, iar so]ul se transform` din b`rbat în 26 tat` [i amândoi so]ii se privesc mai mult prin ochii copiilor, decât prin ochii lor proprii. Reciprocitatea iubirii dovede[te persisten]a focului de la început. Sensibilitatea so]ului este mai larg`, mai vast` decât a so]iei, care — de nevoie — se limiteaz` la „anturajul" existent, la cei mai apropia]i de inima [i trupul ei: copiii. În acest sens se poate explica atitudinea afectiv` a Ticului, mai re]inut`, mai distant` fa]` de Mama [i chiar fa]` de copii. Gândurile lui se îndreptau spre mai departe, la viitorul familiei, în general, [i a copiilor, în particular. Afec]iunea lui, aparent, se dilua. Ca s` le asigure tuturor un viitor lipsit de griji, timpul nu-i permitea, nu-i da r`gaz s` purcead` la manifest`ri afectuoase, deosebite. Munc` [i iar munc`... Parc`l v`d [i acum, cum venea de afar` obosit, ne surâdea în leag`n, ne pi[ca cu blânde]e de obr`jori [i pleca iar afar`, la t`iat lemne sau la c`rat gunoiul pe hotar. Mama, era pururea lâng` noi [i astfel îi sim]eam mai întim afec]iunea. Prin c`s`torie se trece la un stil de via]` cu totul nou, fa]` de trecut. Se p`[e[te spre un viitor râvnit, dar niciodat` sigur, de atins. De multe ori, cercul vie]ii, v`zut trandafiriu, fermec`tor, se schimb` [i devine umbrit [i amar, datorit` greut`]ilor care se ivesc în cale. Câte preocup`ri, câte griji m`runte sau mari, nu survin pe nea[teptate, s` tulbure sau chiar s` n`ruie visele [i speran]ele f`urite înainte de c`s`torie? C`s`toria este [i trebuie s` fie unirea vie]ii tale, a fiin]ei tale, cu alt` via]` [i alt` fiin]`. Dai, f`r` regrete, tot ce e[ti, tot ce ai. Este o deposedare de sine pentru a d`rui altuia. Timpul t`u, ocupa]iile tale, voin]a ta, trebuie orientate, 27 func]ie de voin]a [i aspira]iile celuilalt. Asta înseamn` c`, al`turi de fericire, cei c`s`tori]i, trebuie s` fie capabili [i de mari sacrificii. Reciprocitatea în dragoste este esen]ial`, fiindc` devii pentru cel iubit, ceea ce este el pentru tine; reciprocitatea atinge sublimul, chiar dac` pe cei ce [i-o acord`, îi cost`! Maternitatea fecund` În condi]iile descrise mai sus s-au angajat, cu ajutorul lui Dumnezeu, Mama [i Ticu, pe drumul vie]ii, drum întrev`zut, dar niciodat` cunoscut, c`ci viitorul este tain` a lui Dumnezeu. Ticu, a p`r`sit pe Mo[u, Vasilica Babii [i pe Buna Istin`, [i s-a mutat în casa T`t`lucului Clococean, pe aceea[i Uli]` a C`]elii, la nr. 290, la so]ia dânsului, Mama Oan`. N-a venit cu mâna goal`. A adus bucate, a adus oi, a adus patru junci [i — mai ales — s-a adus pe sine însu[i, trup [i suflet, stâlp [i via]`, în noua locuîn]`. Tân`r, harnic, priceput în ale gospod`riei, încrez`tor în puterile lui [i în ajutorul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, trufia nu l-a ispitit [i nici nu s-a l`sat ademenit spre ea. Nu d`dea mese, ospe]e, nu pierdea vremea cu prietenii. Pân` [i vestimenta]ia proprie o neglija. Îl înteresau, îns`, în adânc de suflet, curtea, casa, hotarul, tot ce ]inea de condi]iile esen]iale pentru a asigura prosperitatea [i viitorul copiilor, a familiei sale. Cu aceste gânduri s-a încadrat Ticu în noua familie. A fost respectuos, în mod special fa]` de noua sa mam`, 28 Maica An`, blând`, evlavioas`, modest` [i retras`. A fost atent, f`r` a jigni, cu noul s`u tat`, T`t`lucu, în curtea [i casa c`ruia a intrat. Cu siguran]` c`, la început, s-a orientat, a studiat [i observat conduita noilor s`i p`rin]i; poate chiar le-a cerut vreun sfat, în anumite cazuri, cump`nind împreun`. Încet, încet, a pus mâna pe plug [i a luat în plîin frânele conducerii gospod`riei, c`ci, f`cuse ucenicie la tat`l s`u, Mo[u V`s`lic`, timp de 23 ani. Era îndrept`]it s` fac` acest lucru, c`ci era tân`r, priceput [i harnic, [i mai ales acum, în postura de b`rbat al fetei lui Clococean, Oana. Avea [i unde s`-[i exercite for]a bra]elor sale. Mama de]inea p`mânt de la p`rin]ii ei; el aduse tot cât avea Mama, de la p`rin]ii lui. Munca era împ`r]it`: Ticu îngrijea curtea, grajdul, vitele [i hotarul; Mama r`spundea de cas`, ]esut, tors [i copii, care începeau s` vin` unul dup` altul, tot din doi în doi ani. Primul copil a fost o fat`, Maria, n`scut` în 1901. Parese c`, Ticu a a[teptat un b`iat [i din acest motiv, foarte probabil, niciodat` în via]` nu i-a ar`tat surorii mele, Maria, o afec]iune deosebit`, de[i ea îi sem`na lui la talie [i la fa]` [i a fost foarte harnic`. Dup` ea a venit, în 1903, 15 Iunie, un fecior, bucurie pentru amândoi p`rin]i. I-au pus numele Nicolae, îns`, în familie, i-au spus Culu]`. Se vedea [i de aici c` Ticu nu era st`pânit de orgoliu, c`ci n-a insistat s`-i pun` b`iatului s`u numele de Ioan, ca a dânsului. El era mul]umit c` era un fecior, care mâine, poimâine, va lua plugul din mâinile sale obosite. În 1905, 8 Martie, s-a n`scut o alt` fat`, Anu]a. Chiar 29 dac` n-au dorit-o, odat` sosit` în lume au iubit-o [i ea a fost una din cei mai adora]i copii ai Mamei mele, „pupila" ei. În 1907 s-a n`scut un alt b`iat, c`ruia i-au pus numele celor doi mo[i ai mei, [i dup` mam` [i dup` tat`: Vasile, numit în cadrul familiei V`s`lie. În 1909, 8 Mai, apare un alt b`iat. De ast` dat`, la insisten]ele Mamei mele, i-au pus numele Ioan, ca al Ticului meu. În 1911, în 17 Septembrie, se na[te Ariton, c`ruia îi spuneau Tonic` [i care a jucat un rol aparte în familia noastr`. În 1914, 11 Iunie, miercurea dup` Rusalii, spre sear`, s-a n`scut al [aptelea copil, „îns`il`torul" acestor rânduri. Mi-au pus numele Gheorghe [i îmi spuneau Ghi]`. Poate, s-au gândit la Mucenicul Gheorghe, biruitorul de balauri, c`ci între rudele noastre nimeni nu avea acest nume. În sfâr[it, în 1917, pe 23 Martie, s-a n`scut ultimul copil al familiei noastre: Mihai, dar îi spuneau Mih`il`. Mama împlinise vârsta de 37 ani, iar Ticu avea 41 de ani. V` pute]i închipui ce agita]ie era în acest furnicar de copii, ce fr`mântare, ce g`l`gie, cât` via]` era în aceast` curte [i în aceast` cas`? Dar mai ales câte griji? Datorit` s`n`t`]ii robuste a Mamei mele, împreun` cu devotamentul ei f`r` seam`n, pe de o parte, iar pe alt` parte, h`rnicia asidu` [i priceperea Ticului, au putut ei înfrunta greut`]ile zilnice care se iveau în cale. În orice caz, nici Ticu [i nici Mama n-au mai cunoscut odihna. Na[terea celor opt copii, [ase feciori [i dou` fete, este dovad` atât pentru Mama cât [i pentru Ticu, c` ei au fost 30 con[tien]i de îndatorirea lor de c`s`tori]i [i au respectat legile naturale [i cele ale moralei cre[tine. Iat`-te, Oan`, datorit` fecundit`]ii tale, încoronat` cu cel mai frumos nume, exprimat prin cea mai dulce rostire din lume, cuvântul „MAM~"; de mai multe ori Mam`! Iar tu, Ioane, devenit p`rinte, fii mândru c` e[ti înzestrat cu titlul de „TAT~", creator. Mul]i p`mânteni doresc cu ardoare acest lucru, dar din motive nep`trunse de noi, Dumnezeu nu-i învrednice[te cu binecuvântarea Sa. So]ul [i so]ia, deveni]i tat` [i mam`, sunt asocia]ii lui Dumnezeu în opera creerii [i a vie]ii. O mam` este ca un p`mânt m`nos [i fertil în care a încol]it s`mân]a aruncat` din iubire. Ea este un strat ales din gr`dina imens` a p`mântului, din care a r`s`rit via]a, dup` cum via]a a ap`rut în trupul lui Adam prin suflarea [i c`ldura iubirii lui Dumnezeu. Flac`ra, [tafeta vie]ii, a trecut de atunci, din genera]ie în genera]ie, din mân` în mân` [i ]i s-a prezentat [i ]ie, Mam`. Tu ai primit-o cu jertfele care ]i s-au cerut. Tu ai prins-o în bra]e cu amândou` mâinile [i ai strâns-o la pieptul t`u cald. Ea te-a înfl`c`rat [i trupul a fecundat, z`mislind o nou` flac`r` [i o nou` via]`. Os din oasele tale, carne din carnea ta, inim` din inima ta, c`ldur` de iubire din c`ldura iubirii tale. R`splata ta va fi mare. Vei continua s` tr`ie[ti pe p`mânt, dup` moarte, în cei pe care i-ai conceput [i i-ai n`scut. Tu le-ai dat lor tinere]ea ta, fr`gezimea, frumuse]ea [i inima ta. În schimb, ei î]i vor fi recunosc`tori, te vor iubi [i-]i vor îngriji b`trâne]ele tale, iar Dumnezeu, fiindc` ai 31 acceptat binecuvântarea Lui, înmiit te va recompensa, c`ci prin copiii pe care i-ai n`scut ai împlînit voia Lui. Prin ei ai înmul]it fiii patriei [i ai m`rit num`rul ferici]ilor din Cer. De fapt, mama ne-a n`scut pe to]i în dureri dup` trup, dar în acela[i timp s-a str`duit s` ne nasc`, tot în dureri, dup` suflet. S` ne creasc` cum spunea ea, în frica lui Dumnezeu [i în cinstirea oamenilor. A[a scrie [i Sfântul Augustin: „Mama mea m-a conceput pentru a m` na[te din trupul ei la lumina zilei [i din inima ei la aceea a eternit`]ii". ( Cf. Confess: IX, VII,17 ). Aceasta este opera sublim` a tuturor mamelor! Femeia bun`, femeia mam`, femeia devotat`, este statornicie, cas`, afec]iune, patrie, ]ar`. F`r` ea, atât b`rbatul, cât [i copiii, sunt ni[te desr`d`cina]i, pelerini, nomazi, c`l`tori singuratici prin pustiu. Femeia este, deopotriv`, tain` [i mister; o realitate adânc` [i ascuns`. De multe ori, nici ea singur`, nu se cunoa[te pe sine îns`[i [i nici valoarea neasemuit de mare, pe care o are. Prin devotament, ea se d`ruie [i d`ruindu-se, din sânul ei ]â[ne[te via]a. Ea este simbolul vie]ii, c`ci în ea intr` iubirea [i tot din ea revine iubirea în afar`, preschimbat` în via]`. În întimitatea ei se ]ese chipul drag al copilului care va veni. {i odat` n`scut, inima ei devine jar, care aprinde [i înc`lze[te tot împrejurul ei [i tot ea este stropul de rou` care astâmp`r` durerea [i potole[te setea vr`jm`[iei. O adev`rat` mam` nu supravegheaz`, ci vegheaz` asupra celor din jurul ei. Supravegheaz` pe cei în care nu are încredere; vegheaz` asupra celor pe care îi iube[te. 32 De aceea, mama se scoal` prima diminea]a [i tot ea este cea care merge seara ultima la culcare. Ea nu are odihn`. Ea î[i vede de ale casei, de ale c`sniciei. S` spele, s` cure]e, s` g`teasc`, s` creasc` copiii, mai ales în sentimente de credin]`, bun`tate [i dragoste. Ea este harnic` [i r`bd`toare, pentru c` zilnic se c`le[te [i se o]ele[te în îndatoririle ei de mam`. Ea cl`de[te rodind, [i roadele ei r`mân, pentru c` roadele ei sunt via]` binecuvântat`. Comportarea Mamei mele îmi înspir` aceste gânduri. A[a v`d eu rolul unei mame. A zidi o cas` solid`, reclam` timp, munc` istovitoare, pricepere [i bani. Dar a zidi un suflet? Cu atât mai vârtos opt suflete?! Ivirea greut`]ilor Pe to]i copiii, Mama i-a n`scut acas`, într-un pat de scânduri cu paie, în loc de saltea. Pe to]i i-a n`scut teferi, s`n`to[i, unul mai frumos decât cel`lalt. F`r` nici un „gangiu", „citovi", cum spunea dânsa, adic` f`r` nici un cusur. To]i tr`iau [i dormeau într-o singur` camer`, cu Mama, cât am fost mai mici. Dup` aceea, în [ur` sau în grajd. Ticu dormea, fie în [ur`, vara, fie în grajd, iarna. To]i am fost scufunda]i în apa sfânt` a botezului [i sco[i afar`, ren`scu]i suflete[te. R`mânea s` ne înt`rim [i s` cre[tem dup` modelul Pruncului Iisus din Nazaret: plini de în]elepciune ca harul lui Dumnezeu s` fie asupra noastr`. Cu cât trecea timpul, cu atâta se iveau greut`]ile. Cu hrana ne descurcam cum ne descurcam; cu lapte de vac` 33 [i m`m`lig` ne adunam to]i în jurul aceluia[i blid. Cu îmbr`c`mintea, Mama sp`la, torcea, ]esea [i cârpea zi [i noapte. {tiu c`, odat`, i-am spus: „Mam`, f`-mi [i mie o c`m`[u]` nou`, ca la tetea V`s`lie". Ea mi-a spus: „las` Ghi]` c`-]i fac. Pe Duminic` o s` o ai". Vinerea a sp`lat o c`ma[` veche [i a[a sp`lat` mi-a dat-o, Duminica; eu am crezut c` este nou`, m-am îmbr`cat [i am mers mândru la biseric`. Cea mai mare greutate pentru familia noastr`, atât de numeroas`, o constituia locuin]a. Casa era veche, mic` [i slab`, construit` din cârpici, ca pe vremuri. Din p`mânt trebuia cl`dit` o alt` cas`. Ticu s-a pus pe treab`. Întâi a f`cut un [an] pe iezuinea din sus a cur]ii, ca apa s` se scurg` din gr`din` [i din curte, s` nu mai fie la noi un lac de ap` dup` orice ploaie. Apoi s-a apucat s` adune materiale pentru cl`dit. Atunci nu era ciment [i trebuia s` scoat` de pe pâraie, mai ales când ploua, piatr` pentru funda]ie. Descul], numai în izmene [i c`ma[`, mergea când ploua, pe unde trecea apa [i dezvelea lespezi, le scotea cu sapa sau cu hârle]ul. F`cea gr`mezi, venea apoi acas`, punea vitele la car, mergea [i le aducea. Mama îl a[tepta în poart`, când venea plîn de ap` [i de noroi. Îi deschidea [i pân` desc`rca, îi preg`tea ceva de mâncare. A[a au trecut zece ani. Mama era, când acas` cu copiii, când la câmp, la lucru. ]inând un copil în bra]e, ducând desagii cu mâncare pe um`r [i cu alt copil mai m`ri[or, care o ]înea de poal`, se ducea la hotar s` sape sau s` secere. Nu se gândeau, nici Ticu, nici Mama, la oboseal`. Se gândeau s` aib` multe [i frumoase vite, s` le poat` vinde. S` 34 fac` bani [i s`-[i cl`deasc` o alt` cas`. În hotar, copilul cel mic era a[ezat într-un leag`n improvizat, f`cut dintr-un [tergar-prosop, legat de o capr` de lemn. Fr`]iorul mai mare îl leg`na, iar Mama s`pa [i al`pta copilul care, împins de foame, dar mai ales de ar[i]a dogoritoare a soarelui, o chema. La reîntoarcere seara acas`, nu venea cu desagii goli, ci plini cu buruieni pentru porcii [i gali]ele care o a[teptau. Sosit` acas`, le împ`ca pe toate. Preg`tea cina [i când toate erau terminate, mergea [i ea, ultima, la culcare. De multe ori, vara, pornea câte o vijelie, cu fulgere, tr`snete [i grindin`. Vuiau pâraiele, spumegau de ape tulburi [i duceau la vale tot ce întâlneau în cale. Toate mamele se reîntorceau acas` alergând din hotar, împov`rate de grija copiilor r`ma[i în sat. A[a venea [i scumpa noastr` Mam`: descul]`, cu desagii în spate, alunecând prin noroi, când urca dâlma Uli]ii C`]elii. Înfrunta tina, ploaia [i vântul, precum Ana, so]ia me[terului Manole, care urca dealul de la Curtea de Arge[, ne[tiind c` va fi sacrificat`. Mama nu se uita la picioarele ei care alunecau; privea ]int` spre poarta casei, unde se aflau odraslele scumpe a dragostei ei. Noi, foarte neastâmp`ra]i, o a[teptam cu to]ii. {i când afla c` nu ni s-a întâmplat niciunuia nimic, se bucura [i ne pupa, pe rând, pe to]i. Uita toat` groz`via furtunii [i oboseala zilei. În chipurile noastre se reg`sea ea, întinerit`, cu bujori trandafirii în obraz, cu privire nevinovat` în ochi, semn de speran]` a vie]ii noastre, dup` dispari]ia sau 35 moartea ei. {i ne mai întreba Mama: „[i ce-a]i f`cut când a început s` tune [i s` fulgere?. Nu v-a fost fric`"? Ariton-Tonic`, mai aproape de inima ei, îi r`spundea repede: „Ne-am f`cut, Mam`, semnul crucii, a[a cum ne-ai înv`]at tu. Am b`gat purceii în cote], ra]ele [i puii de g`in` cu clo[ca, în [opron, am fugit repede în cas` s` te a[tept`m, c`ci [tiam c` tu o s` vii cea dintâi acas`". {i via]a în familie î[i relua cursul ei normal. Între timp, Maica Ana, m`tu[a Mamei mele, care o înfiase, se îmboln`vi [i încet, încet, se stinse ca o lumânare, prin 1908. S-a sfâr[it lini[tit` [i împ`cat`, cum i-a fost dat s` tr`iasc` toat` via]a. Pentru Mama, pierderea ei a fost dureroas` [i foarte mare. Cu cîne s` mai lase copiii, când dânsa trebuia s` plece de acas`? Cu cine s` se mai sf`tuiasc` [i cui s` i se mai plâng`? Cui s`-i mai cear` vreo pova]`, c`ci mama ei, a doua acum, nu mai era? A durut-o pe Mama aceast` pierdere. A plâns-o mult, ca pe o adev`rat` mam`. Maica An` s-a dus, iar Mama a r`mas singur`, cu toat` povara casei. De multe ori ne povestea cu atâta drag [i venera]ie, despre m`tu[a ei. Ticu adunase piatr`, cump`rase lemne pentru temei, tocmise c`r`mid` pentru cas`, o arse, aduse var, nisip [i tot ce trebuia pentru a cl`di o locuin]` nou` [i solid`. Într-o bun` zi de prim`var` mut` din casa veche, în [opron, modesta mobil` pe care o avea Mama: o lad`, un l`doi, un pat, o mas`, hainele pentru copii, câteva perne. Ajutat de oamenii angaja]i, a d`râmat casa veche. A s`pat [an]urile 36 pentru funda]iile celei noi [i a chemat zidarii tocmi]i pentru zid`rie. Absolut tot ce era necesar pentru aceast` cl`dire a avut preg`tit. Într-un timp record, de zece zile, casa a fost terminat`, acoperit` [i avea b`tut pe fruntar o cruce [i o cunun`. Ca spa]iu, era compus` din dou` camere mari, pridvor, pivni]` [i pod mare. Era în anul 1910. Despre lucr`ri, Mama ne-a povestit mult mai târziu; Ticu asculta [i era foarte satisf`cut c` toate se f`cuser` dup` planul dânsului [i nu al zidarilor. Chiar [i c`r`mida se fabricase tot dup` o form` pe care el o inventase. La terminare, casa a fost binecuvântat` [i stropit` cu ap` sfin]it`, iar ca bucuria s` fie deplin`, s-a dat „ad`lma[" tuturor. Intra]i în cas` nou`, Mama [i Ticu uitar` câte poveri, încerc`ri, alerg`turi, fr`mânt`ri [i cheltuieli, i-au costat aceast` nou` locuin]`. Trupurile lor erau br`zdate de oboseala îndurat`, dar mai aveau înc` multe de f`cut, a[a c` nu se d`dur` b`tu]i. Urmau s` dea al]i bani, s` fac` alte cheltuieli, cu noi poveri [i alerg`ri pentru alte cl`diri. Trebuiau f`cute din nou: [opron, cuptor de copt pâine, grajd, cote]e pentru porci, [ur`, pentru p`strat nutre]ul vitelor. Copiii cei dintâi n`scu]i, Maria [i Culu]`, crescur` [i erau de ajutor în lucruri m`runte, dar de un foarte mare folos. Cu sprijinul lor, toate aceste cl`diri au fost din nou f`cute, într-o durat` de al]i cinsprezece ani. {ura a costat cel mai mult, c`ci a fost conceput` la dimensiuni foarte mari. Toat` lemn`ria temeiului era din stejar masiv, închis` perfect cu scânduri de brad, jur împrejur [i acoperi[ din 37 peste zece mii de ]igle. La fel au fost construite cote]ele: din stejar [i închise numai cu blane de stejar. Când au închis tâmplarii fruntariile [urii cu scânduri, Ticu n-a fost acas`. Înainte de plecare, îns`, le-a spus s` lase ferestruic` ca s` poat` intra p`s`rile s` se ad`posteasc` pe timp de furtun` sau iarn`. Tâmplarii au uitat. Când a venit Ticu acas` [i a observat acest lucru, i-a certat pe tâmplari [i i-a obligat s` dea jos scândurile [i s` taie ferestruica pentru p`s`ri. Astfel s-a încheiet schimbarea complet` a cur]ii T`t`lucului Clococean. Acum, cu noua înf`]i[are, nu mai era de recunoscut. În 1913 s-a stins [i T`t`lucu, vegheat [i plâns de Mama. A fost îngropat lîng` Maica An`, spre odihn` ve[nic`. P`mântul i-a unit [i înfr`]it din nou pe amândoi, pentru vecie. Una dintre cele mai mari lovituri din aceast` perioad`, pe care au primit-o p`rin]ii mei, a fost comasarea p`mântului din sat. Aceasta s-a întâmplat în 1914, la începutul Primului R`zboi Mondial. Dup` cum am mai amintit, Ticu ne se ducea la petreceri, la prieteni, la întruniri. El n-a f`cut nici politic`. Nu s-a dus deloc s` se intereseze cum se va proceda la comasare. El avea încredere în cei sus pu[i, c` ei lucreaz` totdeauna dup` dreptate. N-a intervenit pe lâng` nimeni [i în loc s` primim cantitatea de teren corespunz`toare celei pe care o posedam mai înainte, ni s-a atribuit abia jum`tate din totalul avut. Au fost destui, atunci, care s-au îmbog`]it pe spinarea altora. În aceast` situa]ie au fost arunca]i p`rin]ii mei. Mama 38 se plângea c` a slujit pe cei doi b`trâni, care o crescur` în adop]ie, mai mult de 30 de ani, [i acum averea i s-a luat, aproape, toat`. Ticu tot a[a. Pierduse mai mult de jum`tate din ceea ce adunase de la p`rin]ii s`i. Ce s` te fac`? Punete Ioane [i Oan`, împreun` cu copiii, pe munc`, pe cru]are, pe economii pân` la înfometare, pentru ca s` po]i cump`ra m`car un iug`r de p`mânt pentru fiecare copil, c`ci cele avute vi s-au luat pe de gratis, pe apa sâmbetei. S`rac` familie de ]`rani, atât de harnic` [i totu[i, atât de chinuit` [i nedrept`]it`. Atunci, p`mântul pentru ]`rani era ceva sacru, ceva sfânt. Era un motiv de via]`, o surs` de bucurie, de mândrie; avea caracter de mul]umire religioas` [i recuno[tin]` fa]` de Dumnezeu. A[a tr`iau, trudeau [i munceau zi [i noapte, p`rin]ii mei, primînd toate loviturile, ca venind de la Dumnezeu [i gândeau c`, u[urarea va veni împreun` cu r`splata, cât mai târziu, din partea celui Preînalt. Datorit` acestei credin]e nu s-au descurajat. Se rugau lui Dumnezeu, nu numai diminea]a [i seara, ci ori de câteori plecau la drum sau începeau o munc` nou`. Î[i f`ceau semnul crucii [i rosteau încurajatoarele cuvînte: Doamne ajut`! Parc` o aud pe Mama cum ne spunea, uneori: „sunt ostenit` [i tremur ca varga. Cât am lucrat [i cât lucrez. Numai cât v` rugam pe voi s` sta]i în loc, s` fi]i buni, s` nu v` certa]i, era de ajuns. Dar, s` v` sp`l, s` v` cos hainele, s` v` fac de mâncare [i apoi s` merg [i la lucru, în hotar, muncând al`turi de tat`l vostru"? De fapt, Mama lucra de diminea]` pân` seara, necon39 tenit; ea nu lucra repede „fuga cu urda la Turda", ci bine, ordonat [i chibzuit. Eu n-am v`zut-o niciodat` s` se culce [i s` se odihneasc` acas`, în zi de lucru. De altfel, femeile de la ]ar`, nu [ed decât când torc, ]es sau cârpesc haine. Restul timpului, chiar [i când vine cîneva în vizit`, ele nu [ed, ci servesc. Ne mai spunea Mama: „mergeam, din când în când, la Media[ cu de vânzare, o g`in`, o ra]`, câteva ou`, tot pe jos, 16 km., sculându-m` cu noaptea în cap, c`ci nu aveam ceas. La întoarcere m` înt`lneam [i veneam cu alte femei, tot pe jos. Povesteam fiecare ce-am vândut, ce-am v`zut, ce-am cump`rat la copii [i altele. Ele povesteau ce-au mâncat [i c` au b`ut bere într-o crâ[m` sau bufet. Eu m` miram, c`ci eu mâncam o coaj` de pâine, adus` de acas`, iar ele intrau într-un bufet sau restaurant! Rupt` de c`ldur` [i oboseal`, când ajungeam la pârâul Rorii, care izvore[te din fundul p`durii [i peste care treceam, luam cu mâna o gur` de ap`, îmi înmuiam [i astâmp`ram buzele [i setea [i veneam acas`. Aici to]i m` a[teptau, c` oare ce, i-am uitat? Un corn sau o franzel` o împ`]eam la to]i, sau ni[te bomboane, [i m` apucam de lucru, f`r` ca s` m` culc, dup` a[a lung` [i obositoare c`l`torie". Câteodat` o vedeam ab`tut` [i sup`rat`. O întrebam: „ce ai, Mam`?" Nu-mi spunea mai mult decât: „Inima mea este fript` [i ars`". Cine [tie la ce se gândea, sup`rare sau la vreun r`u care va veni peste noi. Poate îi venea gândul c` i-a murit maica de timpuriu, încât nici n-a cunoscut-o [i n-a avut parte s` simt` dragostea scump` [i cald` superioar` tuturor altora: dragostea de mam`. Singur`, aceast` 40 dragoste tinde s` egaleze în grad pe aceea a lui Dumnezeu. Adic`, o mam` e gata s` trudeasc`, s` asude, s` sufere, s` plâng`, s` se sacrifice, s` moar` pentru copiii ei, a[a cum Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, a murit pentru noi. Se mai gândea, poate, s` nu mai vin` alt` boal` peste copii, cum a fost gripa spaniol`, care le d`duse multe griji. Alt` dat`, o vedeam mai surâz`toare, mai mul]umit`. Aceasta se înâmpla dac` se întâlnea sau veneau la noi vreuna dintre prietenele dânsei din copil`rie. Printre acestea îmi amintesc de Ana T`iutului, c`s`torit` P`par`; M`riuca Lii, c`s`torit` Sp`taru; veri[oara sa, Anu]a Bl`janului, c`s`torit` Virca; Maria lui Gavril`, c`s`torit`, Mesaro[; Fina, Varvara Nu]ului, c`s`torit` Chinchi[an, r`mas` v`duv` cu [apte copii; vecina M`riu]a Vunvulea, cu zece copii; Anu]a Scumpu, cu opt copii: Agristina Vunvulea, cu cinci copii, iar în familia noastr` eram opt. Cu to]ii, un sat întreg. De câte ori se întâmpla ca Mama s` le întâlneasc` în uli]` sau s` le z`reasc` trecând pe la poarta noastr`, le chema cu mult` insisten]` s` vin` în cas`. Le ar`ta ce lucra, ce torcea sau ]esea. Î[i povesteau apoi bucuria vie]ii lor din tînere]e [i greut`]ile, cu triste]ea lor de acum, c`s`torite. S-au dus [ez`torile lungi din nop]ile de iarn`, sau dus horele din Duminicile de var`, s-a dus, mai ales, libertatea. C`s`toria, înseamn` întrarea în fug. S` fii ]intuit` de cas`, re]inut` de copii [i mai ales, supus` b`rbatului, c`ruia, de multe ori, nu-i [tii voia. Discutînd a[a, Mama nu uita s` le serveasc`. Ce ? O bucat` de pâine proasp`t`, 41 moale, cu un p`h`rel de ]uic`. Aceast` gustare o considerau extraordinar de bun` [i bine venit`, mai ales c`, rar` era pâinea [i mai rar era vinarsul. În orice caz, Mama, din firea ei, nu era zgârcit`, cu atât mai pu]in, cu prietenele ei din copil`rie. Niciodat` nu le l`sa s` plece f`r` s` le dea o cât de mic` aten]ie. Cu aceste ocazii, inima uneia se deschidea [i se desc`rca în a celeilalte. Mama avea multe s` spun`, dar nici inimile celorlalte nu erau mai lipsite de poveri. La sfâr[it, se încurajau reciproc [i se desp`r]eau, oarecum, u[urate, cu dorul de a se reîntâlni cât mai des. Prima moarte, prima ran` larg deschis` Dup` ce protop`rin]ii no[tri, Adam [i Eva, au fost izgoni]i din raiul p`mântesc, au început prin a-[i câ[tiga pâinea cea de toate zilele, a[a cum le-a fost rânduit: „în sudoarea fe]ei lor". Între timp, au avut doi copii: pe Cain [i pe Abel. Cain era mai du[m`nos, mai înclinat spre r`u. Abel era mai bun, mai milostiv [i mai credincios. Fratele s`u Caîn, din învidie [i du[m`nie a comis un groaznic p`cat. L-a ucis pe fratele s`u Abel, comi]ând astfel primul fratricid. La auzul acestei abominabile fapte, mama [i tata lui Abel fug la câmp s` vad` ce s-a întâmplat. Eva alerga cu p`rul desplelit în vânt, cu pieptul înainte [i cu ochii ]int` spre locul crimei, urmat` de so]ul ei, Adam. Îl vede de departe pe Abel culcat pe p`mânt. Ajuns` acolo strig`: Abele, Abele! Dar, el nu r`spunde. Se apleac`, îl prinde, îl scutur`, doar se va trezi din acest somn adânc. Abel nu deschide ochii. 42 Nu se mi[c`. Nu se treze[te. Mama sa observ` pe fruntea lui sânge închegat. Aceasta a înfiorat-o [i mai mult. Atingându-l, ea simte c` el este cuprins de o r`ceal` neobi[nuit`. Atunci se întinde repede jos, de-a lungul lui, îl strânge la piept, ca de atâtea ori, ca s`-l înc`lzeasc`, crezând c` a r`cit. Î[i d` îns` seama c` totul este în zadar. El nu se înc`lze[te nicicum, nici nu se de[teapt` din acest somn neobi[nuit. Din contr`, se în]epene[te. În timpul acesta sose[te [i tat`l, Adam. Ea îl întreab` ce s` fie aceasta? C` fiul cel mai drag nu mai deschide ochii, nu mai zâmbe[te, nu mai r`spunde chem`rii? Adam, încre]indu-[i fruntea [i gândindu-se la vorbele Tat`lui Ceresc: „cu moarte ve]i muri", tot întreb`tor, r`spunde so]iei sale Eva: „Cine [tie, scump` so]ie, poate asta este moartea"? El a început s` l`crimeze, iar Eva s`-[i sfâ[ie hainele de durere, ]ipând, „Abele, Abele"! [i neavând alt` sc`pare din acest chin au luat pe fiul fiul lor cel mai iubit, Abel [i l-au îngropat. A fost primul mort [i prima manifestare a mor]ii pe acest p`mânt. {i de atunci, toate mamele plâng [i îi jelesc pe cei pe care i-au n`scut gemând. Era în luna Martie 1918. Baba Dochia coborâse din mun]i [i începuse s` scoat` oile din staul, strigându-le: „Bâr oi]` la poian`, bâr oi]` bâr", c`ci z`pada se topise la razele soarelui care înc`lzea. Fratele meu mai mare, Culu]`, era s`n`tos [i zdrav`n. Avea cînsprezece ani. Ticu i-a spus c` ar fi bîne s` scoat` oile [i mieii la p`[une. Nu atât, ca s` m`nânce, dar ca s` se mai mi[te, s` se des]epeneasc`, dup` atâta stat în târl`. Culu]` asta a[tepta. S-a dus repede în cas`, Mama i-a pus ceva de mâncare în traist` [i a ple43 cat cu oile. La p`[une, s-a întâlnit cu al]i b`ie]i de seama lui. Au povestit, s-au jucat, au alergat. Apoi, obosi]i, au [ezut pe p`mântul umed [i rece. Întorcându-se spre sear` acas` a spus c` nu se simte bine. La o zi, dou`, l-au dus la medic. R`cise la rinichi. Cu toate grijile, cu toate medicamentele, din zi în zi, boala lui se înr`ut`]ea. To]i eram tri[ti; to]i eram în jurul lui, c`ci din to]i opt, el era cel mai mare, ocrotitorul nostru. Ticu era îngândurat [i repeta într-una: „mai bine nu-l trimiteam cu oile"! Mama, îns`, sim]ea c` r`ul vine f`r` mil` [i f`r` cru]are. Zi [i noapte era tot lâng` Culu]`. Îl întreba, îl servea cu tot ce trebuia, îl încuraja, dar - în ascuns - plângea, c`ci cineva îi spunea c` sc`pare nu mai era. A[a au trecut aproape trei s`pt`mâni. Din zi în zi, boala lui Culu]` se agrava. Ajungând la punctul crucial, perfect con[tient de el a spus Mamei mele, care sta la c`p`tâiul lui [i-l mângâia: „Mam`, mi s-a strâns toat` puterea în picioare. Simt cum urc` neputin]a pân` sus în trup. Ea se apropie de inim` [i mi-o în`bu[`. Mam` scump`, d`-mi lumânarea c` sunt gata". Mama i-a aprins în grab` lumânarea [i i-a întins-o. El a prins-o cu mâna dreapt`, a strâns-o puternic, apoi [i-a l`sat capul pe pern` [i a închis ochii pentru a nu-i mai deschide niciodat`. Era în S`pt`mâna Mare, a Patimilor, înainte de Pa[ti. Lovitur` fatal` pentru întraga familie. Lovitur` nea[teptat` pentru Ticu. Ran` dureroas` [i sângerând`, de nedescris, pentru scumpa mea Mam`. Au podidit-o lacrimile, [i-a sfâ[iat pieptul de durere [i a fugit afar` s` strige pe Ticu: „Vino Ioane, c`ci Culu]a nu va mai fi mâna ta cea 44 dreapt`"! A venit [i Ticu, au început s` plâng`, udând cu lacrimile lor trupul drag al lui Culu]`, cum au udat Adam [i Eva, odinioar`, trupul iubit al lui Abel. Plânsul Evei cel dintâi, la moartea lui Abel, fiul s`u, care era p`stor. Acum, plânsul cel dint`i al Mamei mele, la moartea primului s`u fecior, Culu]`. Durerea de p`rinte [i iubirea cald` de mam` au ars [i s-au mistuit în lacrimile lor, v`rsate pe trupul copilului lor drag, Îmboln`vit pe câmp [i mort, tot ca p`stor. Dup` dou` zile [i dou` nop]i de priveghere, înso]it de tot tineretul satului, b`ie]i [i fete, l-au dus pe Culu]`, dup` toate datinile cre[tine[ti [i române[ti, la locul de ve[nic` odihn`. L-au îngropat, ca odinioar`, pe Abel, într-un mormânt din care nu va mai apare niciodat`. De acolo nu va mai veni Culu]a s` ia plugul din mâna obosit` a Ticului [i nici s` mai încurajeze pe Mama, prin for]a lui tinereasc`. Moartea lui Culu]` a deschis în inima Mamei mele o ran` adânc`. Ea a sângerat încontinuu, într-o form` sau alta, f`r` s` se închid`, vreodat`. A doua ran` a inimii P`r`sindu-ne Culu]`, l-am plâns cu to]ii, fiindc` era fost harnic [i bun; ne iubea pe to]i; noi îl iubeam pe el; ne ap`ra de copiii din sat, ace[tia nu ne b`teau [i nu se ag`]au de noi, de frica lui. A[a am r`mas [apte din opt. Surorile Maria [i Anu]a erau cele mai mari; Mih`il` era cel mai mic. Abia dac` împlinise un an. Locul lui Culu]`, aproape la toate lucr`rile, 45 îl luase sora mea, Maria. Ea îl ajuta pe Ticu, fiind mai în vârst` [i mai în putere. Cealalt` sor`, Anu]a, ne îngrijea pe noi, cei mai mici, [i ajuta pe Mama la tot ce trebuia f`cut în cas`. Era frumoas`, blând`, ascult`toare. Era inima Mamei mele! Când ne leg`na, se juca cu noi, ne povestea [i ne iubea pe noi to]i cinci fr`]iori ai ei. A[a s-au scurs înc` doi ani: Ticu se îndeletnicea cu lucru în curte, în grajd, la vite, în hotar. Mama treb`luia acas`, dar [i la hotar. Ocupat` zi [i noapte, nu avea timp s`-[i „realimenteze" durerea pierderii lui Culu]`. Cu toate acestea, nu-l uita [i — adeseori — ofta cu suspine: „Culu]` al meu, unde e[ti? De ce nu vii s` o vezi pe maic`-ta, cât este de nec`jit` [i cât se frige de dorul t`u"? În prim`vara anului 1920, Mama a sp`lat rufe. O cad` întreag` de haîne [i albituri pentru to]i membri familiei. La aceast` munc` grea au ajutat-o [i sora Maria [i sora Anu]a. Una mai harnic` decât cealalt`. Anu]a, fiind mai sensibil` la frig, a r`cit. Spre sear`, a f`cut febr`. A doua zi se sim]ea r`u de tot. P`rin]ii au dus-o la doctor, care i-a pus un diagnostic grav: aprindere la creier. Avea de ce s` fie sup`rat Ticu; avea de ce s` se întristeze Mama, pentru c`, aceast` boal` ac]iona ca un tr`snet c`zut din senin pe capul lor. Când tocmai credeau c` lucrurile au intrat, dup` dispari]ia lui Culu]`, în f`ga[ul lor normal, iac` o alt` dureroas` încercare. Din nefericire, presim]irea lor, se adeverea zi de zi [i Anu]a mergea din r`u în mai r`u. Temperatura nu-i sc`dea, ea începea s` nu mai r`spund` întreb`rilor noastre, chiar [i atunci când îi vorbea Mama. Uneori, aiura [i-i spunea Mamei s`-i ]eas` un covor 46 frumos, sau cum s`-i coase o iie cu b`nu]i de argint [i stele. Mama î[i d`dea seama c` ea se afla în delir [i acest lucru o mâhnea [i mai mult, încât nu se mai putea re]ine [i izbucnea în hohote de plâns. Orice interven]ie medical`, orice îngrijire i s-a dat, oricât` dragoste i s-a ar`tat, toate au fost zadarnice. În aproape cinci s`pt`mâni, Anu]a sl`bise atât de tare, încât trupu[orul ei deveni un schelet. Mama n-o p`r`sea nicio clip`. Nu dormea, se fr`mânta, plângea, se ruga. Dar, Dumnezeu a hot`rât altfel: Anu]a [i-a dat îngerescul s`u suflet în bra]ele Mamei mele, care îi ]inea aprins` lumânarea, în mâinile sale f`r` vlag`, luminâdu-i drumul spre Cer. Cât plâns, cât bocet în cas`, în vecini, în satul întreg, c` to]i o iubiser` pe Anu]a. Nevinov`]ia atrage, iar Anu]a era toat` nevinov`]ie [i de aceea pe to]i i-a atras. Toate fetele [i to]i feciorii au venit [i-au privegheat-o, au cântat-o [i au înso]it-o pe drumul f`r` de întoarcere. Ea a fost chipul de înger al Maicii Ana: bun`, harnic` [i evlavioas`. A fost înmormântat` lîng` Culu]`. Plânsul pentru cel de al doilea copil al Mamei [i jalea cauzat` de pierderea lui au deschis [i mai adânc rana inimii sale, ran` produs` de moartea lui Culu]`. Cine poate descrie durerea ei? Cine poate tr`i neagra am`r`ciune, când întorcându-se de la mormânt acas` vezi locurile goale, atât a lui Culu]` cât [i al Anu]ei, f`r` o speran]` de a mai putea fi vreodat` întregite? „Vai copiii mei, cât m-a]i r`nit"!, striga ea în gura mare. 47 C`s`toria surorei mele Maria Dup` un an de doliu, de la moartea lui Anu]a, s-a ivit un alt eveniment în familia noastr`, care, normal, ar fi trebuit s` aduc` motive de bucurie. Sora mea mai mare, Lica Marie, împlinise dou`zeci de ani. Erau timpul [i vârsta sorocite pentru a se c`s`tori [i a-[i croi un drum propriu prin via]`. Din cauza r`zboiului, mul]i tîneri din sat pieriser` ap`rând ]ara, luptînd pe meleaguri str`îne. Din acest motiv nu era u[or s` se c`s`toreasc`, cum ar fi dorit. Acest neajuns se ad`uga necazurilor [i încerc`r`lor nenum`rate, care am`râser` via]a familiei noastre. Neîn]elegerile s-au iscat între p`rîn]ii mei, din cauza copiiilor pe care nu puteau s`-i mul]umeasc`, dup` dorîn]a fiec`ruia. Apoi, munca istovitoare, atât a Ticului, cât [i a Mamei, îi obosea [i îi vl`guia de voîn]`; de multe ori, nu le mai ajuta ca s` se poat` st`pâni. S` ad`ug`m la toate acestea pierderea celor doi copii, crescu]i mari [i speran]a c`, prîn ajutorul lor, le va fi u[urat` via]a. Paharul nemul]umirilor l-a umplut c`s`toria sorei mele, cea mare, Maria, cu un fecior din sat, pe care Ticu nu l-a agreat. Nici Mama [i nici sora mea, nu au ]înut mor]i[ s` se c`s`toreasc` cu el. Dar, cum ea ajunse la vârsta m`riti[ului [i nu avea alt b`iat mai bun în perspectiv`, s-a hot`rât s` se duc` dup` dânsul. De fapt, el a fost un fecior de caracter [i foarte harnic. Dovad` c`, s-a în]eles perfect cu sora mea. Au avut o familie foarte numeroas` [i au dus-o bîne, pân` la adânci b`trâne]i. Ticu, de[i se învoise, pân` la urm`, la aceast` 48 c`s`torie, dup` aceea [i-a schimbat p`rerea. Din acest motiv, nu i-a f`cut surorii mele banchet la nunt`, nu i-a dat absolut nimic [i nici noi n-am avut voie s` particip`m, nici unul, la c`s`toria ei. De câte ori o întrebam pe mama, cum a fost c`s`toria lui Lica Marie, Mama ne spunea cu lacrimi în ochi: „Când trebuia s` m` bucur [i eu un pic în via]`, c` în sfâr[it, dup` câte am îndurat, îmi m`rit fata mea cea mai mare, z`ceam de durere în pat [i plângeam. Tat`l vostru, de mânie, s-a dus la crâ[m`, iar voi era]i du[i cu oile [i vitele la p`[une. Sora voastr` era la biseric`, la cununie, în fa]a Sfântului Altar. Numai ea [tie înima ei, c` nici unul din familia noastr` nu era de fa]`". De atunci, din 1921 [i pân` în 1935, când Ticu a decedat, de câte ori era nemul]umit, pentru una sau pentru alta, se desc`rca, mai întotdeauna, pe Mama. Ea servea drept cal de b`taie pentru orice fleac. Pe dânsul, mereu, îl zgând`ra rana înimii sale chînuite: c`s`toria sorei mele Maria. Din aceast` cauz`, Mama a suferit enorm de mult, de[i ea nu purta nici o vîn`. Ea n-a st`ruit în m`riti[ul sorei mele cu b`iatul respectiv, dar neavând o partid` mai bun`, nici nu s-a opus. Aceast` situa]ie, de calvar pentru biata mea Mam`, a durat apropape cînci ani, dup` care, Ticu a permis sorei mele s` mai vîn` pe la noi, înso]it` de so]ul ei, Jidveian Ioan. Aceast` împ`care n-a fost în profunzime, c`ci de ori de câte ori Ticu era nemul]umit pentru ceva, a[a cum am spus mai înaînte, o înfrunta din nou pe Mama, pân` când el s-a stîns din via]`. 49 Ticu, mi se pare acum, dup` scurgerea timpului, c` a fost, în general, mai bun [i mai milos fa]` de str`îni, decât fa]` de Mama [i chiar fa]` de noi. Îi pl`cea s` glumeasc` cu oamenii simpli, care veneau la noi, fie s` ne ajute la lucru, fie s` cear` ceva. A[a era Ilie Iona[ a Bugenii, Petre Botonci, Hon`z Jugar Ioan, Mutu Tili, etc.. Nu i-ar fi refuzat niciodat`, dac` i-ar fi cerut orice. La sap` venea [i un ]igan simpatic, dar cam lene[, Sicra Hîn]i. El s`pa încet, înapoi, al`turi de Ticu. Noi îi strigam: „hai, bade Hîn]i [i sap` mai repede, aici, cu noi"! El ne r`spundea: „l`sa]i, c` de lucru nu te îngra[i! Eu s`p aci cu st`pânu]u, adec` cu Ticu, [i când î[i face dânsul câte o ]igar`, îmi d` tabac s`-mi fac [i eu". Odat`, a decedat o femeie v`duv` [i s`rac`: Maria Coloa[ii. Ticu a spus Mamei: „Oan`, du-te [i vezi cîne se ocup` de îngrop`ciunea acestei nenorocite! Dac` nu e nimeni, ocup`-te tu [i suport`m noi toate cheltuielile"! Mama a[a a f`cut. Într-o sear`, Ticu a avut o ceart` mai violent` cu Mama. Cîne [tie ce nu i-a convenit tat`lui meu? Sau c`uta un prilej s` o înfrunte pe Mama, pentru c` a l`sat-o pe sora mea, Maria, s` se c`s`toreasc` cu cîneva pe care dânsul nu l-a agreat? În general Ticu n-o b`tea pe Mama, ci numai o certa. De ast` dat`, mânia lui a dep`[it m`sura [i i-a dat o palm` Mamei mele, lovînd-o peste obraz. Noi, to]i copiii, am v`zut [i am început s` plângem, dar mai ales fratele nostru cel mic, Mih`il`. A doua zi a avut loc o scen` extraordinar de duioas`, spre mângâierea Mamei mele. Când s-a sculat Mih`il`, 50 care avea vreo trei ani[ori, Mama l-a luat în bra]e [i s-a a[ezat cu el pe o lavi]`. El s-a uitat la Mama [i a observat unde a fost lovit`. A pus mânu]a lui pe locul loviturii [i i-a spus: „Aici te-a lovit Mam`? Las`, când voi fi eu mare nu te voi l`sa s` fii lovit`"! La acest gest [i la aceste vorbe pline de afec]iune, Mama nu s-a putut st`pâni. A l`crimat [i — în acela[i timp — l-a îmbr`]i[at pe Mih`il`, s`rutându-l pe obraz. Ea a tr`it atunci bucuria [i mul]umirea la care se poate a[tepta o mam`. L-a v`zut îmbujorat la fa]`, cu ochii plîni de nevinov`]ie. El i-a îngânat numele de Mam`. Ea a sim]it trupul lui pl`m`dit din trupul ei, os din oasele ei, hr`nit cu laptele sânilor ei [i [i-a recunoscut înima [i chipul copilului ei, Mih`il`. L-a strâns odat` [i mai tare la pieptul ei, l-a s`rutat [i s-a sculat reconfortat` [i s-a apucat de lucru. Aceasta e sîngura bucurie care nu dezam`ge[te pe acest p`mânt, pe o mam` sau pe un tat`: iubirea recunosc`toare a copiilor. S`rb`torile \n familie P`rin]ii mei nu ]ineau s`-[i s`rb`t`reasc` ziua na[terii sau a cununiei. Se d`ruia o mic` aten]ie de ziua numelui, care consta în câteva pl`cinte [idac` aveau, ceva vin; s`rb`tori adev`rate erau cele cre[tine[ti [i se ]ineau cum trebuie, în mod special Cr`ciunul [i Sfîntele Pa[ti. Preg`tirile se f`ceau, mai întâi, prin post îndelungat. Într-adev`r, sepostea [i înainte de Cr`ciun [i înainte de Pa[ti. Foarte rar, sau pe ascuns, mâncam, noi copiii, de dulce: lapte [i ou`. Sau în cazul când eram bolnavi. Îmi 51 aduc aminte c`, la Blagove[tenie, adic` la Buna Vestire, din 25 Martie, care c`dea în Postul Pa[tilor, se f`cea excep]ie. Se putea mânca pe[te. Noi îl consideram carne [i ne bucuram extraordinar de mult. În tot anul nu se mânca pe[te, decât atunci. O singur` dat` pe an. Mama mergea la b`canul din sat, un evreu, Fried, [i cump`ra, cel mult, o jum`tate de kg. de pe[te s`rat. Acas`, îl frigea, ori pe jar, ori într-o crati]`, în ulei de dovleac sau bostan. F`cea o m`m`lig` mare, ca s` ajung` la to]i. Îl chema pe Ticu s` o mestece, fiindc` ea nu putea mesteca cum se cade, punea m`m`liga pe mas`, iar castronul cu pe[te fript în mijlocul mesei, [i to]i, dup` ce spuneam „Tat`l Nostru", ne a[ezam în jurul ei [i întingeam în acela[i castron. Mâncam cu mare poft`, iar m`m`liga care aburea, încet, încet, disp`rea. Cu ocazia Cr`ciunului, se t`ia în fiecare an un porc gras sau chiar doi. T`ierea se f`cea cât mai aproape de Cr`ciun, ca s` nu ne spurc`m cu carne. Codi]a [i urechile porcului disp`reau, c`ci cine îl t`ia, ni le da nou`, copiilor. Pentru Sfintele Pa[ti se t`ia un miel [i se înro[eau ou`. Atât în ajunul Cr`ciunului, cât [i în ajunul Pa[tilor, se coceau în cuptor, în afar` de p`ine [i colaci, cozonaci [i lipie. Se în]elege c`, Mama nu uita s` fac` prescuri, jertf` [i rug` pentru cei disp`ru]i. Parc` o v`d pe Mama muncind lâng` cuptor. Cât` trud`, oboseal`, grij` pentru aceast` îndeletnicire. Cu o zi înainte cernea f`ina de grâu cu o sit` de m`tase, preg`tea aluatul, despica nuci pentru cozonaci, c`uta lapte [i smânt`n`, dac` noi nu aveam. C`uta ou`, cump`ra zah`r 52 pentru cozonaci [i lipie. În mod firesc, la toate aceste lucr`ri ajutam [i noi, mai ales la spartul nucilor. N`dejdea ei, îns`, erau surorile mele: Maria [i Anu]a, iar dup` aceea, fratele nostru Ariton, zis Tonic`. El era ca o fat` mare. Nu-i prea pl`ceau vitele [i agricultura. Îi pl`cea cartea [i toate lucr`rile de cas` [i în cas`. S` m`ture, s` ]in` curat, s` ajute pe Mama la toate. A[a a devenit „copilul Mamei" cel favorit, fiindc` el, cum zicea Mama: „porunca mea niciodat` n-a c`lcat". Mama pl`m`dea aluatul de cu sear`, se scula în noapte [i fr`mânta ca s` dospeasc` pân` diminea]a. Ticu preg`tea lemnele [i aprindea focul la cuptor. În aceast` privin]` era într-adev`r „dibaciu". Din acest punct de vedere, Mama n-a avut niciodat` motiv s` se plâng`. Ticu a fost unic în sat, în ce prive[te grija s` avem lemne multe, s` nu r`bd`m de frig sau când coceam pâîne, s` nu mergem cu bra]ul dup` lemne, la vecini. El aducea lemne multe, mai ales iarna, cu sania, c`ci atunci avea timp. Le t`ia [i le a[eza la uscat, ajutat fiind de noi. Astfel, noi ardeam lemne foarte uscate, de doi [i trei ani, depozitate [i stivuite într-un [opron. Când scotea Mama cozonacii din cuptor, cu to]ii ne bucuram; mâncam lipie cald`, care înc` aburea, pres`rat` cu ou` [i zah`r. Toate coapte bine, de culoare aurie [i cu un miros îmbietor. Atunci, uitam cu to]ii, [i Ticu [i Mama, greut`]ile trecute sau cele care ar putea s` se iveasc` în viitor. Dintre aceste dou` s`rb`tori: Cr`ciunul [i Pa[tile, mie îmi mai pl`cea Cr`ciunul, datorit` frumoaselor tradi]ii care 53 erau legate de el. Îmi amântesc cu cât drag îl a[teptam. În cele [ase s`pt`mâni de post ne preg`team cu colinzi, cu Viflaimul, cu Steaua, cu ]urca. Veneau [i ne colindau copii [i tineret, feti]e [i femei, b`rba]i [i b`trâni [i în urm` de tot, ]iganii. În miez de noapte se colinda alternativ, din turnul celor dou` biserici: unit` [i ortodox`, iar clopotele, în sunetul lor, duceau ecoul colinzilor peste întreg satul, Îmbr`]i[ând cu melodia lui inimile boie[enilor. În aceast` noapte, tainic` [i sfânt`, lumina lampei de petrol din cas` nu se stingea pân` diminea]a, în semn de veghe, de rug`ciune [i adorare a Pruncului Iisus nou n`scut în iesle. În acela[i timp, fierbeau în oale de p`mânt sarmalele [i varza acr`, îngr`[ate cu carne de porc, proasp`t t`iat. Aceast` mâncare tradi]ional` hr`nea în ziua de Cr`ciun trupul, iar vinul înveselea inimile, chiar [i a celor mai s`raci, împreun` cu un colac [i o bucat` de cârna]. Colinzile erau frumoase, n`[teau în noi emo]ii curate [i sentimente sfinte. În special „În ora[ul Viflaem", cântat de b`trâni, era extraordinar de impun`tor. Ne cutremura. (Numai „De[teapt`-te Române", compus de Andrei Mure[anu [i ritmul lui caden]at, mai zguduiau din temelii sufletul românesc [i cre[tinesc al s`tenilor no[tri. n.a.) Iat`, câteva din versurile admirabile ale acestei colinzi: „Pe deasupra ieslelor Frumos cânt` îngerii Culc`-te-mp`rat Ceresc Culc`-te crai îngeresc" 54 Apoi adresându-se gazdei: „De-]i pofti [i al]i cânt`tori Vor veni [i-ace[ti p`stori Din fluiere fluierând Din trâmbi]e trâmbi]ând Pe Dumnezeu l`udând" Pe mine m` impresionau mai mult ]iganii cei b`trâni cu colîndul lor: „Trei coco[i negrii-au cântat În gr`dina lui Pilat" Ei veneau, de obicei, spre ziu`, tocmai când se auzeau, ici [i colo, cântatul coco[ilor, amestecat cu câte un l`trat r`gu[it de câine. ]iganii erau, aproape to]i, lucr`tori, care veneau [i la noi la lucru [i erau prieteni cu Ticu, care — cum am spus — era foarte bun cu oamenii din clasa de jos. Ei cântau din tot sufletul, leg`nându-se, [i împreun` cu ei se leg`na [i r`suna întraga cas`. De obicei, îi serveam cu lipie, cârna] [i vin, considerând postul încheiat, odat` cu Na[terea Mântuitorului. A doua zi, mergeam cu to]ii la biseric`, ascultam slujba, predica pentru marea s`rb`toare, iar la urm`, colindam tot poporul credincios. Întor[i acas` ne a[ezam la mas`, mâncam cu poft` [i închinam cu to]ii câte un pahar de vin. Ne bucuram [i ne veseleam. Pe fa]a Mamei mele, mi se 55 p`rea c` apas` o umbr` [i-i spuneam : „Acum te bucuri [i Dumneata Mam`. Da, da, r`spundea ea, dac` ar fi aici [i Anu]a [i Culu]`". {i cu asta începea iar s` plâng`. Ea nu avea alte arme decât plânsul [i rug`ciunea, ca Sfânta Monica, mama Sfântului Augustin. (Cf. Confess.III.12,21). Alt` lovitur` sf@[ietoare Pe la sfâr[itul verii anului 1921 ne aflam cu to]ii acas` [i ne jucam prin curte. Mih`il`, care avea atunci doar cinci ani, obosise. Poate, de aceea, a spus c` îi este somn [i fiindc` era cald, Mama i-a întins o p`tur`, la umbr`, în [opron. A adormit dus. Mama piept`na fuioare cu piept`nii de cânep` sau cum se spunea la noi, tr`gea prin hechel` fuioarele. O fi dormit Mih`il` mai mult de un ceas, când, deodat`, stig`: „Mam`"! Imediat, Mama i-a r`spuns: „sunt aici, dragul mamii". El s-a ridicat, s-a [ters cu dosul mâinii la ochi [i la chemarea Mamii a pornit spre dânsa, dar, imediat, s-a pr`bu[it, ca [i când l-a junghiat cineva. A strigat doar atât: „vai mam`" [i s-a l`sat pe pern`. Mama a fugit repede la dânsul, l-a luat de mân`, ca el s` p`[easc` [i s` mearg` în cas`. Când a c`lcat din nou cu piciorul drept, iar s-a v`itat [i s-a l`sat jos. A început s` plâng`, iar Mama l-a luat în bra]e [i l-a pus în pat, în cas`. Mai târziu a venit Ticu de la câmp [i Mama îi povesti cele întâmplate, în speran]a c` nu este nimic grav. {i s-au lini[tit. A doua zi, men]inându-se durerea tot acut`, l-au dus pe Mih`il` la doctorul în Bazna. A primit ceva leacuri [i speran]` de îns`n`to[ire. Zilele treceau, dar îmbun`t`]irea 56 întârzia s` vin`. Piciorul drept al lui Mih`il` a început s` se înro[easc` [i s` se umfle la genunchi. A suferit bietul copil groaznic [i al`turi de el, noi to]i, începând cu Mama, c`ci îl iubeam [i el era mezinul familiei, Beniaminul Rashelei din Biblie, devenit acum [i fiul durerii. Ne uitam la el cum i se umfla piciorul, cum i-a copt [i cum îi curgea puroiul din ran`. Ne durea de durerea lui, c`ci se v`ita, plângea [i striga: „Mam`, nu mai pot". Aceea[i neputin]` pe care o aveam noi, o avea [i doctorul. Diagnosticul era tuberculoz` oasoas`, la care medicul nu mai avea ce face. Suferind neîncetat, zi [i noapte, cu Mama lâng` el, s-a stins Mih`il`, cel care-i promise c` atunci când va fi mare, va fi ocrotitorul [i ap`r`torul Mamei mele. Mama i-a ]inut lumânarea mor]ii, ca [i la ceilal]i copii [i adânc îndurerat` a r`mas, cu lacrimile [i cu unica speran]` în Dumnezeu, în timp ce Mih`il` î[i d`dea sufletul strigândo: „Mam`, Mam`"! Rana înimii ei se adâncea în durere, în timp ce o floare a familiei noastre se usca [i c`dea în ]`rîna mormântului, spre putrezire. Ivirea unei cotituri noi \n familia noastr` Munca grea a Ticului, încerc`rile dureroase prin care am trecut, nu au l`sat îndiferent pe tat`l nostru. Era t`cut, dar loviturile br`zdau [i în inima lui dureri sfâ[ietoare, chiar dac` dânsul nu spunea. Trecând odat` pe la noi, p`rintele C`lug`ru Bazil, din 57 satul vecin, Cr`ciunelul de Sus, Ticu i-a spus necazurile [i doliul familiei noastre. P`rintele l-a consolat, încurajat [i l-a sf`tuit s` dea pe Tonic` la [coal` mai departe. Acestuia îi pl`cea cartea, îi pl`ceau lucrurile frumoase; îi pl`cea s` ias` de acas`, s` se duc` în vizite, s` povesteasc`. N-avea înclina]ii spre agricultur`. Ticu a intuit chemarea lui Ariton. De acord cu Mama l-au dus la liceul de la Blaj, în toamna anului 1921. Pentru el n-a fost o greutate aceast` separare de sat, fiindc` era sigur pe puterile lui, c` va putea face fa]` studiilor [i în acela[i timp, aceast` nou` orientare în familia noastr` va da speran]e de bine pentru viitor. Pentru el, [coala îi permitea s` ajung` dasc`l, dac` nu preot [i oricum el nu mai era obligat s` se ocupe de agricultur`. Cu aceast` speran]` s-a desp`r]it de noi [i a plecat la Blaj, Ariton. La desp`r]ire de Mama, aceasta i-a spus: „Aritoane, dragul Mamii, poart`-te frumos, înva]` s` nu ne faci de râs". {i el i-a r`spuns: „Nu-]i fie fric`, Mam`. Cum te-am ascultat totdeauna, a[a te voi voi asculta [i acum." A s`rutat-o [i a plecat cu Ticu la gar`, la Cetatea de Balt`, de unde au luat trenul spre Blaj. El avea atunci zece ani. Mama a r`mas l`crimând în poarta cur]ii, uitîndu-se cum se dep`rteaz` copilul spre gar`, în carul tras de vaci. Ticului, de[i nu-i pl`cea s` plece de acas`, de ast` dat` sa rupt [i [i-a dus feciorul, pe Tonic`, la [coal`, s`-l fac` domn. Asta a fost prima [i ultima c`l`torie la Blaj. Cât am avut a face cu Blajul, peste doisprezece ani, el nu s-a mai dus. Mama a fost aceea care mergea s`-[i viziteze b`iatul, care îi sem`na leit, în toate. Ordonat, cump`tat, inteligent [i har58 nic la înv`]`tur`, frumos ca o fat` mare. Numai ea [tia câte drumuri a f`cut cu desagii în spate. Pân` la Cetate, aproape 7 kilometri [i, uneori, dac` sc`pa trenul, se ducea pân` la Blaj, pe jos, înc` 34 km. S`rac` [i drag` Mam`! Ce nu face ea pentru copii?Aceast` nou` situa]ie ne preocupa pe to]i. Ne smulgea, oarecum, din starea de jale în care ne aflam. Odat` cu Ariton s-au dus la [coal`, de la noi, doi veri de ai no[tri: Surdu Mihail [i Precup Ioan. Acest lucru a fost un eveniment extraordinar în sat, c`ci la noi nu se mai duse nimeni la [coli str`ine de mai bîne de dou`zeci de ani. La Blaj a locuit în gazd` la o b`trân`, dormind câte doi in[i într-un pat. Plecarea lui Ariton la [coal` a adus o varietate pl`cut` în via]a noastr`. Parc` [i destinul r`u se mai dep`rtase de la noi, pentru a reveni mai târziu cu o mai mare furie. Când ne scria Ariton, sau mergea, ori venea Mama la el, to]i o ascultam [i ne bucuram. Mirarea ne-a fost mare când a venit în vacan]` de Cr`ciun [i ne-a povestit cum e acolo, la [colile cele înalte. Apoi ne-a colindat o colînd` necunoscut` în sat: Doamne, ale tale cuvinte! Mirarea, împreun` cu mândria, ne-au fost [i mai mari, când în vacan]a de Pa[te, s-a dus în stran` la biseric` [i a cântat priceasna: „N`dejdea mea e numai la tine, Doamne"... De ast` dat`, dup` ce ne-am întors acas` [i am mâncat friptura de miel, am ciocnit ou` ro[ii [i ne-am delectat într-o veselie general`. Doar Învierea este s`rb`toarea bucuriei! 59 Amintiri [i considera]ii referitoare la Ticu Cum am mai amintit, Ticu, era de statur` mijlocie, sub]irel la trup [i frumos la fa]`. De umblat, umbla totdeauna extrem de simplu îmbr`cat, nu c` Mama l-ar fi neglijat, ci dânsul, din fire, a[a era. Vara umbla descul], în izmene [i c`ma[`. Pe la mijloc era încins doar cu o fâ[ie de p`nur` alb`, de lân` — o br`cin` — iar pe cap purta o p`l`rie veche, cred c` aceea[i de când s-a c`s`torit. Se r`dea odat` pe s`pt`mân`. Purta musta]`, nu prea mare, bine înc`run]it`. P`rul nu [i-l tundea. Era negru-castaniu [i lung pân` la gât, a[a cum l-au purtat str`mo[ii no[trii. Din când în când, Mama i-l reteza cu foarfeca. Când se r`dea [i se schimba s` mearg` la biseric`, era de nerecunoscut: tân`r [i frumos, în contrast cu ceea ce era în timpul s`pt`mânii. Iarna purta în picioare opinci, peste izmene cioareci albi; peste c`ma[`, pieptar ]`r`nesc din piele de oaie, cu flori cusute, o hain` groas`, clichin`, din p`nur` de lân` de oaie, ]esut` de Mama [i b`tut` la piu` la Gura-Râului. Pe cap purta, iarna, c`ciul`, iar când mergea la biseric` sau la p`dure, ca s` nu-i fie frig, lua „boboul", un suman lung, c`lduros din p`nur` sein`. Era fum`tor, dar nu din cale afar` de p`tima[. Î[i purta tutunul într-o be[ic` de porc sau pung`, totdeauna vârât` la man[eta cioarecului, jos la piciorul drept. Niciodat` n-a purtat bani la dânsul. De altfel, nici nu avea unde-i ]ine, c`ci nu purta chimir sau [erpar. Dar, chiar 60 dac` ar fi purtat [erpar, tot n-ar fi luat bani cu dânsul. Tot ce se câ[tiga în familia noastr`, Mama era casieri]a [i p`str`toarea. Ticu se îngrijea s` creasc` vite, oi, porci; s` avem cereale frumoase [i multe, dar niciodat` nu a fost ispitit s` mearg` s` le vând` [i s` ia banii. Trimitea pe Mama [i pe copii la Media[, la pia]` s` vând`. Nu-i pl`cea s` mearg` la târguri. Când ne întorceam acas` de la târg sau pia]`, Mama îi povestea toate cum s-au petrecut [i dânsul se bucura, dar nu cerea niciodat` nici un ban. „Tu [tii, Oan`, ce lipsuri avem în cas` [i tu cump`r` ce avem nevoie pentru copii", spunea. Tot Mama mergea la sfâr[itul fiecarei luni la crâ[m`, sau la b`c`nie [i pl`tea ceea ce cump`ra Ticu în cont: tutun sau rachiu. C`ci, dup` cum am spus, Ticu nu purta niciodat` bani cu dânsul, dar avea credit la comercian]ii din sat, fie la cel evreiesc, fie la cel românesc. Ticu n-a ]inut cai, de[i noi am fi voit, c`ci a[a Mama ar fi fost scutit` de multe drumuri pe care le-a f`cut pe jos. Niciodat` Ticu nu ne-a spus exact de ce nu vrea cai. Doar: „c`ru]a [i caii nu sunt de voi". Se prea poate ca, din cauza înfirmit`]ii mânii sale stângi, care nu-i permitea s` ]in` h`]urile sau dârloagele în ambele mâini, s` fi evitat caii. Ticu nu era nici egoist [i nici zg`rcit. D`dea la cine i-ar fi cerut: fie bani, fie unelte agricole de împrumut. Cu to]i vorbea blând [i frumos, dar de multe ori [i ironic, cunoscând sl`biciunile oamenilor. Referitor la Ticu, îmi aduc aminte cum ne înv`]a s` nu facem r`u nim`nui [i s` nu facem cum fac al]ii. Ne da drept exemplu faptul c`, „vecinii, dac` g`sesc la sap` o pietricic` 61 sau la coas` o bucat` de lemn pe locul lor, o arunc` la noi. Voi nu face]i a[a! Pune-]i-le pe brazd` [i seara, când mergem acas` le ducem [i le arunc`m, fie într-un [an], fie în drum. C`ci dac` le arunca]i la ei n-a]i rezolvat nimic. Ei le arunc` iar la noi". Un alt exemplu: El nu era r`u de pagub`. Într-o toamn` m-am dus eu, cu fratele Ioan, s` aducem ni[te otav` dintro bangot` din vii. Când am coborât panta am sc`pat vitele cu carul prin cartofii vecinului. Vin]elerul a spus a doua zi proprietarului. Acesta a venit la Ticu [i l-a chemat s` mearg` la vie cu dânsul, s` numere cuiburile de cartofi peste care a trecut carul [i s` stabileasc` câ]i cartofi s`-i dea în schimb. Ticu i-a r`spuns: „M` Ioane, pentru asta nu trebuie ca noi s` ne sup`r`m. Eu am toat` încrederea în tine. Du-te tu singur [i num`r` câte cuiburi de cartofi nu se vor face [i tot atâtea, la recolt`, ia [i scoate de la mine. Tu ce p`rere ai? Nu-i a[a c` în locul meu se fac cartofi mai buni [i mai mul]i decât pe dealul viei tale"? Vecînul a fost foarte mul]umit [i a[a s-a p`strat pacea [i buna în]elegere mai departe, între noi [i vecinul nostru de la vie. De alt` parte, era mai milos fa]` de str`ini decât fa]` de Mama [i fa]` de noi. Odat` a decedat o femeie v`duv` [i s`rac`: Maria Coloa[ii, cum am mai men]ionat mai sus. Ticu a spus Mamei mele: „Du-te, Oan`, [i vezi cine se ocup` de înmormântarea Mariei. Dac` nu e nimeni, du-te tu [i f` toate cele de lips` [i noi vom suporta toate cheltuielile". Mama s-a dus [i a f`cut a[a cum i-a spus dânsul. 62 Alt` dovad` c` era [i milos. Niciodat`, când t`ia porcul de Cr`ciun [i mielul de Pa[ti, nu st`tea la înjunghierea lor. Pleca la vecîni. Ticu era în ale gospod`riei foarte harnic, foarte priceput [i foarte con[tiincios. P`mântul nostru se deosebea de al vecinilor, dup` felul cum era lucrat. Brazda plugului era tras` drept, nu [erpuit, ca pe [parg`, dintr-un cap`t al altuia, a averii noastre. De multe ori, tot sta de vorb` cu un sas b`trân: Pi] Scriba. Odat` l-am întrebat: „Ce tot poveste[ti Dumneata cu badea Pi]"? El mi-a r`spuns: „De la acesta înv`] eu multe, cum s` lucru p`mântul". Parc` îl v`d cum b`tea sapa [i coasa cu grij` [i pricepere de specialist. {i tot a[a s`pa [i cosea. Apoi, când punea c`pi]e de fân sau înc`rca un car de otav`, nu trebuia s`-i spunem de care parte e mai mult. A[eza otava în car atât de frumos [i delicat, ca un pictor culorile în tablou. Nu era niciodat` gr`bit s` termine munca, ci se silea s` lucreze bine. Când holdele sau porumbul erau mari, ne spunea: „uita]i-v` acum cum se prezint` bucatele noastre [i cum ale vecinilor! Nu ne trebuiesc, nici brazd` [i nici pociumpi, c`ci spun holdele cui apar]in". Dup` p`rerea mea a fost cel mai priceput gospodar din sat [i mai ales, con[tiicios, în lucrarea p`mântului. Dac` cineva venea la noi la lucru [i se întâmpla s` nu sape cum îi ar`ta dânsul, îi pl`tea, dar îl trimitea acas`. Ca avere noi am fost de mijloc, dar ca bucate adunam [i culegeam ca un frunta[ din sat. Ticu era ordonat, la câmp, în grajd, la vite, în curte [i în cas`. Din când în când m`tura dânsul în camera unde 63 locuiam, ajutând-o pe Mama, sau dac` dânsa era plecat` de acas`. Când intram în camer` ne d`deam seama imediat c` Ticu a m`turat. Nu uita nimic: pe sub pat, pe sub sob`, pe sub mas`, pe sub lalavi]`, pe sub toate lucrurile. Am spus c` Ticu nu era egoist. Dau numai dou` exemple din multele alte. De câte ori au cump`rat p`rin]ii mei câte un jug`r de p`mânt, dac` s-a dus Ticu la prim`rie pentru contract, totdeauna întabula întreaga suprafa]` pe numele Mamei mele. Alteori, dac` mergea Mama, ea din sim] de dreptate, întabula jum`tate pe Ticu [i jum`tate pe dânsa. Când au d`râmat casa veche [i au cl`dit, în 1910, pe cea de c`r`mid`, Ticu a dat ordin zidarilor s` scrie pe fruntarul casei întâi numele Mamei mele Oana Duma [i apoi Ioan Surdu. Este unicul caz în satul nostru cu o astfel de procedur`. La to]i, pe case figureaz`, întâi numele b`rbatului, apoi al femeii. Mama n-a fost mul]umit`, l-a înfruntat [i i-a spus: „dac` eu mor înaintea ta [i copiii î]i vor spune c` tu nu ai nici un drept în cas` [i în curte, pentru c` toate sunt întabulate pe numele meu. Ce vei face atunci"? Ticu i-a r`spuns lini[tit: „Eu nu m` voi sup`ra. Am p`mânt de la p`rin]ii mei [i m` voi duce în hotar [i-mi voi face acolo o colib`, dac` copiii mei, dup` cât am muncit [i am nec`jit, î[i vor bate joc de mîne". Aceast` atitudine a Ticului meu nu se aseam`n`, în general, cu comportarea altor b`rba]i, fa]` de femeile lor, datorit` avutului lor p`mântesc. Fiecare tinde s` aib` cel pu]în jum`tate, dac` nu mai mult, decât femeia. Câte cer64 turi, câte b`t`i, câte drame [i divor]uri nu s-au întâmplat în familii din aceast` cauz`. Fie, so]ul, fie, so]ia pretind a poseda mai mult decât cel`lalt. În familia noastr`, din acest punct de vedere, n-au existat nici certuri [i nici neîn]elegeri. Atitudinea Ticului fa]` de copii a fost egal`, unul fa]` de cel`lalt. Totu[i, pe sora mea mai mare, Maria, [i pe fratele meu Vasile, mi se pare, nu-i iubea ca pe ceilal]i. Sora, fiindc` s-a c`s`torit cu cine nu voia dânsul, iar Vasile, fiindc` odat` l-a certat pentru c` n-a f`cut ceea ce i-a spus dânsul s` fac` [i el a r`spuns: „dar Dumneata ce-ai f`cut"? Acest cuvânt nesocotit al fratelui meu l-a costat mult, c`ci Ticu nu l-a uitat toat` via]a. Mama, îns`, prin aten]iile ei, a compensat cât a putut [i pe Lica [i pe Vasile, ca s` nu simt` ei asprimea [i nemul]umirea tat`lui nostru. Pe mine Ticu m-a iubit, nu pentru c` am fost mai bun ca ceilal]i, dar, poate, fiindc` am r`mas cel mai mic dup` moartea lui Mih`il`. Când ceilal]i fra]i m` certau sau îmi d`deau de lucru, Ticu îmi lua întotdeauna ap`rarea, spunând: „l`sa]i-l în pace! Lucra]i voi, c`ci el este mic"! Cine [tie, poate se gândea s` m` cru]e, c` eu voi r`mâne gospodar pe curte [i-i voi îngriji b`trâne]ele. Când s-au c`s`torit, Mama i-a pus Ticului o singur` condi]ie: s` nu fie prieten cu jandarmii [i cu vân`torii. Cu alte cuvinte: mie nu-mi trebuie pu[c` [i gloan]e în casa mea. Ticului îi pl`cea s` stea de vorb` cu vân`torii satului. Mai mult, se l`uda c` unul dintre ei i-a dat pu[ca [i el a ochit ]inta [i a lovit-o perfect. Cu toat` interdic]ia Mamei, dânsul avea un set de cartu[e ascunse într-o lad`, în cas`. Eu am dat odat`, întâmpl`tor, peste ele, c`utând ceva în lad`. Era 65 vara. Mama se duse la pia]`, în Media[. Ticu la coas`, iar ceilal]i fra]i erau cu vitele. Ce mi-a venit în minte? Hai s` iau un cartu[ [i s`-l fac s` explodeze ca s` „bubuie". Am aprins focul în soba din cas`, am luat din lad` un cartu[, am deschis soba [i l-am aruncat în foc. Dintr-odat` a f`cut explozie. O bubuitur` nemaipomenit`, încât soba a s`rit în ]`nd`ri. Geamurile casei au tremurat [i unul s-a spart. Norocul meu c` eu am fost pu]in mai departe, altfel m` putea r`ni grav vreo schij`. S-a f`cut în cas` un fum mare [i eu m-am îngrozit la împu[c`tura aceea înfernal`. M-a luat frica v`zând toat` soba distrus` [i am început s` plâng. Între timp, tocmai sosi Mama din Media[. Când a intrat în cas` a înlemnit, g`sind fum, soba buc`]i [i eu plângând. „Vai, dragul Mamii, dar ce-ai p`]it"? Dup` ce i-am explicat, de[i eu eram de vin`, nu m-a b`tut, ci [i-a f`cut cruce c` nu m-am nenorocit. Când s-a întors Ticu acas`, Mama i-a spus c`, ajungând în gr`din` a auzit o bubuitur` [i tot credea c` s-a rupt ceva la [ur` [i c` [ura va c`dea. Nici Ticu nu m-a b`tut, dar a luat cartu[ele, c`ci Mamei îi era fric` de ele [i le-a dat unui vân`tor. Simpatia Ticului fa]` de mîne mergea pân` la sl`biciune. Îmi aduc aminte c`, Mama a plecat odat` de diminea]` la Media[, la pia]`. De cu sear` i-a spus lui Ticu s` m` scoale la timp, s` m` duc la [coal`. Ticu nu s-a sculat. Pe atunci, nu aveam ceas de[tept`tor. Ne orientam dup` cum se f`cea ziu`, sau dup` sirena fabricilor din Media[, care se auzeau pân` la noi. Venind Ticu din grajd de la vite, eu l-am 66 sim]it [i l-am întrebat: „Ticule, nu e timpul s` m` scol s` m` duc la [coal`"? El mi-a r`spuns: „ba da, feciorul Ticului, dar culc`-te mai departe, c`ci [coala nu se mut` de acolo". A venit [i m-a acoperit bine cu p`tura [i eu am dormit dus, mai departe. Când s-a întors Mama, dup` mas`, de la Media[, primul lucru care m-a întrebat, a fost: „Ghi]`, cum ]i-a mers azi la [coal`"? Eu i-am r`spuns: „bine Mam`"! (?) Atunci, ea s-a bucurat [i a scos din desag` un corn-franzelu]`, pe care mi l-a adus de la ora[. Eu l-am luat, am mu[cat din el [i am fugit repede la poart`, ca Mama s` nu m` mai poate întreba: „ce-ai înv`]at ast`zi"? Cât prive[te hrana noastr`, pân` prin anii 1923-24, era foarte simpl` [i modest`. Grâu aveam foarte pu]în. Dac` putea Mama s` fac` pâine de dou` ori pe lun`. În restul zilelor mâncam m`m`lig` [i iar m`m`lig`. P`rin]ii, Ticu [i Mama, nu c`utau mânc`ruri alese [i multe. Erau ambii foarte cump`ta]i, mul]umindu-se cu pu]in. Îmi aduc aminte c`, de multe ori, Ticu sosea acas` seara târziu, mai ales dac` se întorcea de la coas` din lunc` sau fâne]e, c`ci acest hotar era departe. Mama preg`tea cina, de pild` tocan` de pui, cu mult` zeam` [i cartofi ca s` ajung` la to]i. Dac` vedeam c` Ticu întârzie, noi cinam [i ne culcam. Mama torcea [i-l a[tepta. Când sosea Ticu, îi înc`lzea mâncarea [i i-o servea s` m`nânce. Dânsul se uita în crati]` [i întreba pe Mama: „copiii ce-au mâncat? De ce mi-ai l`sat atâta carne, c`ci eu [tiu cât` carne are un pui [i cât ar putea s` m`nânce copiii?". {i ne striga pe noi din somn: „Ghi]`, Tonic`!" Noi s`ream repede din l`doiul unde 67 dormeam [i Ticu ne da carnea l`sat` pentru dânsul, nou`, [i el se mul]umea s` înting` cu m`m`liga în zeama sau sosul r`mas. Î[i f`cea cruce zicând: „Mul]umescu-]i ]ie Doamne, c` mi-ai dat de mâncat, pân` m-am s`turat". Apoi mergea [i se culca, ca s` se scoale când mijea de ziu` [i s` se duc` la coas`, c`ci pân` nu se usuc` roua, iarba se taie mai u[or. Amintiri [i considera]ii privitoare la mama În mijlocul atâtor copii [i greut`]i, Mama era aceea care trebuia s` ]in` armonia [i pacea în cas`, lucru care nu este u[or de realizat. Mai întâi, trebuia s` fie inteligent`, s` vad` în încerc`rile vie]ii cum se poate descurca. Apoi, s` fie harnic` [i mai ales, s` aib` încredere în Dumnezeu [i speran]a c` El o va ajuta. Mama îndeplinea toate aceste condi]ii. Era de o credin]` [i o moralitate ie[ite din comun. Era evlavioas`. Nu era sear` sau diminea]` s` nu-[i fac` rug`ciunile, oricât de ocupat` sau obosit` ar fi fost. La Sfânta Biseric` mergea foarte regulat. Iar, dac`, vreodat`, nu putea merge, regreta. Despre h`rnicia ei, nu mai vorbesc. Se scula prima, diminea]a [i se ducea seara, ultima, la culcare. Nu lucra repede, dar lucra mereu [i bine, atât acas`, cât [i în hotar. Era foarte ordonat`, curat` [i m`surat` în toate. Hainele dânsei [i le ]înea într-o lad`, aparte de ale noastre. Toate, tocmite [i c`lcate. Duminica sau de s`rb`tori, dup` ce ne 68 preg`tea pe to]i, se schimba [i dânsa luându-[i hainele bune [i mergeam cu to]ii la biseric`. Ticu nu o a[tepta. Mergea înainte [i când ne întorceam acas`, el venea cu al]i b`rba]i. De altfel, aceast` comportare a lui, nu e de prea mare mirare, c`ci la sat, femeile nu sunt idolarizate ca la ora[. Ele sunt necesare b`rba]ilor în toate privin]ele, dar nu sunt obiect de închinare sau adorare. Când ne întorceam de la biseric`, primul lucru pe care îl f`cea Mama, era schimbarea hainelor. La împ`turea frumos [i le punea în lada dânsei, de unde le luase, îmbr`ca haine mai de rând pentru a ne preg`ti mâncarea [i a ne servi masa. Înainte de mas` totdeauna spuneam „Tat`l Nostru" rostind dup` Ticu. Apoi, se împ`r]ea anafor` din cornul de prescur`, pe care îl aducea de la Sfânta Biseric`, cu grij` s` nu se piard` nici o f`râmitur`. La mâncare, Mama, ca [i Ticu, era foarte cump`tat`. De multe ori, când mânca un m`r sau un strugure, nu-l termina, ci ni-l d`dea nou`. Eu îi spuneam: „acum mânc`-l Mam`, tot!" Ea îmi r`spundea: „am mâncat destul" [i nu mai mânca mai departe. Natural, c`-l terminam noi. În gr`dina noastr` nu rezistau arborii fructiferi, fiindc` solul era ap`toas. Adev`rat, Ticu f`cuse [an] [i plantase în mai multe rânduri diver[i arbori. Din lipsa de fructe, Mama cump`ra, toamna târziu, de la o ]igan`, Maria Culii, o felder` de pere de toamn`. Ce însemna o felder` de pere pentru atâ]ia copii? Aproape nimic! Mama le punea bine, undeva, de numai dânsa [tia locul. Din când în când, iarna, înainte de culcare, ne aducea câte una sau dou` pere. Le t`ia în patru pe fiecare [i ne d`dea la to]i. Eram a[a de 69 mul]umi]i. Parc` luam Pa[ti. Dânsei, ce putea s`-i r`mân` din dou` pere împ`r]ite la cinci copii? „Mam`", îi spuneam, „Dumitale nu ]i-a r`mas nimic". Ariton îi întindea bucata lui [i Mama mu[ca din par`, spunând: „Dac` mie nu mi-a r`mas nimic s` m`nânc, mi-a]i r`mas voi, [i aceasta m` bucur` cel mai mult". Astfel, noi, veseli, mergeam la culcare. Ea r`mânea mai departe s` toarc`, spunându-ne: „Nu uita]i s` v` face]i ocina[ele"!, adic` rug`ciunile. Dup` cum era de cump`tat` în chivernisirea mânc`rii, tot a[a era [i la îmbr`c`minte. Dorea cur`]enie [i modestie. Avea sim]ul pudorii [i a jenei. Nu f`cea gesturi triviale [i nici nu vorbea vulgarit`]i. A fost de o moralitate exemplar`, în toate [i mai ales în c`s`torie. Odat` încheiat acest capitol, a r`mas fidel` vechiului jur`mânt pân` la moarte. Cât prive[te înc`l]`mintea, de prim`vara pân` toamna umbla descul]`. Iarna purta cisme din piele moale de capr`. Nu a luat niciodat` pantofi. Ne-a spus s` o îngrop`m cu sandale, s`-i fie mai u[or pe drumul ve[niciei. Dar, o mam` în mijlocul atâtor copii trebuiea s` fie [i curajoas`. Bun`tatea ei nu se c`dea s` decad` în sl`biciune. Ea avea datoria s` fie [i sever` în anumite situa]ii, iar Mama era. Nu odat` a folosit nuiaua sau joarda. „Cine cru]` nuiaua, ur`[te feciorul" ( Cf. Prov. Solomon 13,24). Mama nu a cru]at-o. Mama prin devotamentul ei fa]` de noi to]i, de zi [i noapte, î[i ar`ta iubirea ce ne-o purta. Aceasta o constatam, mai ales, când se ab`tea asupra noastr` vreun r`u sau boal`. Atunci, plângea din adâncul inimii. Avea darul lacrimilor. De multe ori m` gândesc acum, c` inima ei p`rea 70 a fi sc`ldat` într-un lac de lacrimi. Altfel nu-mi pot explica de unde au putut izvorî atâtea lacrimi în decursul întregii sale vie]i? Între fra]i apar [i disensiuni, neîn]elegeri, gelozii, dac` nu chiar invidii [i du[m`nii. A[a au fost înainte cu mii de ani sau veacuri, a[a suntem noi acum. Cain îl ura pe Abel; Esau pe fratele s`u Iacob; fiul mai mare pe fratele s`u mai mic, din parabola Fiului R`t`cit, etc. P`rin]ii sunt chema]i s`-i împace pe to]i. Când necesit`]ile sunt multe [i posibilit`]ile modeste [i pu]ine, este foarte greu. Mama, c`uta din r`sputeri, s` ne arate c` nu ]ine la unul mai mult decât la cel`lalt, când unul sau altul dintre noi îi spuneam; „de ce ]ii mai mult la Tonic`, Mih`il`, sau Anu]a"? Ea ne r`spundea: „nu ]in nici cu unul nici cu altul. Mai bine zis, eu ]in cu to]ii. S` fie armonie [i pace în cas`, nu-s mai aproape de unul [i mai departe de cel`lalt. Eu sunt cum e fereastra: nici afar`, nici în cas`, ci la mijloc. A[a sunt [i între voi. Dup` cum prin fereastr` p`trunde în cas` lumina [i c`ldura, a[a vreau s` fiu [i eu între voi: lumin`, c`ldur` [i dragoste". {i mai ad`uga: „cei care n-au copii se plâng, dar ei [tiu ce-i necazul? Dac` eu a[ putea s`-mi tai [i s`-mi împart inima, a[ t`ia-o în opt buc`]i egale [i-a]i vedea c` pe to]i copiii mei cei opt îi iubesc la fel". De multe ori, când vorbea de toate acestea se gândea poate [i la copil`ria ei dureroas`, când r`mase orfan` de mam`, apoi la tot ce s-a ab`tut asupra ei de atunci încoace, din cauza copiilor, f`r` a avea pe cineva ca s` o mângâie. Vorbele ei erau totdeauna de triste]e. Co[buc ar spune c` ele erau: „Plâns de îngrop`ciune". 71 Un alt sacrificiu suferit de Mama a fost pierderea total`, la vârsta de 36 de ani, a întregii sale danturi. Aceasta s-a datorat pierderii calciului, în urma atâtor sarcini [i na[teri. Mai întâi, a suferit foarte mult pentru extragerea acestei danturi. Acum 60-70 de ani, extrac]ia se f`cea, mai ales la sate, foarte rudimentar, cu cle[tele sau cu sfoara, din partea unui ]`ran, f`r` nici un antinevralgic sau anestezic. Ce dureroas` încercare pentru o femeie, reletiv tân`r`, care nu numai c` nu putea s` se hr`neasc` normal, cu gust [i pl`cere, dar mai [i suferea pentru pierderea tinere]ii [i a frumuse]ii, prin lipsa danturii. O dantur` este ca o podoab`, chiar [i pentru o femeie simpl`. Va fi regretat Mama aceast` lips`, dar atâta a suferit pân` a pierdut to]i din]ii [i toate m`selele, încât, de[i i-am propus în mai multe rânduri s`-[i comande o protez`, a refuzat categoric. Din acest motiv, pân` la sfâr[itul vie]ii sale s-a hr`nit foarte greu, f`r` a mai sim]i adev`ratul gust al mânc`rii, neavând posibilitatea s` o amestece [i s` o zdobeasc`. Coaja de pâine o „mozolea," cum spunea ea, ore întregi pân` o putea înghi]i. Odat`, i-am dat doi sâmburi de nuc`. I-a luat [i mi-a spus: „o s` ]i-i ar`t, Ghi]`, a[a cum mi-i i-ai dat: disear`". Cu alte cuvinte, neputându-i zdrobi, nu-i putea nici înghi]i. Când ne gândim cât de preocupat` este lumea s` savureze o mâncare aleas`, atunci ne putem da seama de sacrificiul Mamei mele. Ea a fost lipsit` de bucuria gustului, înc` de la vârsta de 36 de ani. Numai cei st`pâni]i de patima mânc`rii pot aprecia gradul acestui sacrificiu. Este suficient s`-i ceri unui om s`n`tos, s` se ab]in`, nu mai mult, ci 72 o singur` zi de la mâncarea gustoas`, pentru a putea cânt`ri durerosul sacrificiu al Mamei mele. A[a, încet, încet, priva]iunile [i mizeria vie]ii au ros din Mama, atât în trup, cât [i în suflet. Adesea ne spunea: „Fereasc` Dumnezeu, s` nu dea omului cât poate r`bda". Nu odat`, ajuns` în vârful ascu]it [i suprem al durerii, implora [i ea pe Dumnezeu, ca odinioar` profetul Ilie, spunînd: „nu mai pot. Ia-m`, ia-m` Doamne"! Uneori, se mira, cum de nu [i-a pierdut mintea? Apoi concludea: „datorit` lui Dumnezeu care m-a sus]inut [i m-a ajutat". Când î[i dorea moartea o întrebam: „de ce Mam`"? „Pentru c`", r`spundea ea, „acolo nu se mai schimb` bucuria în durere [i nici fericirea în nenorocire. Acolo nu mai este toamn` sau iarn`, ci numai prim`var`. Acolo nu mai este du[m`nie [i ur`, ca în aceast` lume, ci numai în]elegere [i dragoste. Acolo întristare nu exist` ca aici, unde ea se face c` fuge dar, în realitate, ea numai se ascunde la câ]iva pa[i de noi, pentru a se întoarce iar`[i înapoi. Iat` de ce via]a pare uneori mai insuportabil` decât moartea". Într-o Duminic` diminea]a, a venit Mama în [ur` s` m` scoale mai devreme ca de obicei. „Hai Ghi]`, dragul mamii, scoal`-te [i te du pentru mine, la Bazna, cu trei litri de lapte [i 10 ou`, c`ci n-avem nici un ban [i nu m` pot duce, fiindc` fac curat în cas` [i s` v` preg`tesc hainele de biseric`". A[a de duios m-a rugat Mama, încât am învins ispita somnului dulce. M-am sculat, m-am sp`lat [i am plecat. Aveam 12 ani. Ajuns în Bazna, am vândut imediat laptele [i ou`le, cum mi-a spus Mama [i am venit repede, acas`. A[a 73 s-a bucurat Mama! Atunci, într-adev`r, m-a pupat cu mare afec]iune. A luat banii [i s-a dus îndat` la b`c`nie. Ne-a cump`rat crem` de ghete [i de la m`celar, o jum`tate kg. de carne [i o lumânare pentru biseric`. A[a c`, am putut în acea Duminic` s` ne lustruim p`pucii, s` aprindem o lumânare la biseric` [i la reîntoarcere, s` mânc`m cu to]ii carne de oaie. Acest fapt dovede[te c`, de[i Ticu [i Mama erau harnici, existau [i momente cu lipsuri în cas`. Treceau s`pt`mâni, uneori luni, pân` când puteau cump`ra un pic de ]uic` pentru întreaga familie. Alteori, dac` b`tea grindina sau ghea]a, toat` recolta de grâu era compromis` [i hrana noastr` se diminua. Ca mam`, te doare inima când nu po]i astâmp`ra foamea copiilor t`i. A[a tr`iau [i trudeau p`rin]ii mei. Când m` gândesc la Mama, cât a muncit, cât a alergat, cât a plâns, îmi dau [i mie lacrimile. Parc` îi v`d fruntea încre]it` de necazuri [i de gânduri, fa]a ars` de soare, ca la atâtea mame de la ]ar`. Fiin]e sfinte. Martire anonime [i necunoscute de nimeni. Muncind pân` la mormânt, f`r` s` a[tepte nimic, de la nimeni; mul]umire sau r`splat`. Doar fiii lor s` fie mai ferici]i decât ele [i prin ei, s` fie binecuvântat de Dumnezeu întreg neamul românesc. A[a s`raci cum erau ]`ranii no[tri, chinui]i de sap` [i nesomn, totdeauna mi-au fost dragi [i mi-au r`mas dragi, precum versurile lui Goga: „La voi alearg` totdeauna Truditu-mi suflet s` se-nchine; 74 Voi singuri str`jui]i altarul, N`dejdii noastre de mai bine" Mama era prev`z`toare la toate. Când veneam acas` în vacan]e de la [coal` [i trebuia s` se reîntoarcem la studii, la terminarea vacan]elor, Mama mereu ne spunea: „griji]i s` nu uita]i nimic: c`r]i, caiete, creioane, etc". Eu îi spuneam: „las` Mam`, c` [tim noi". Iar, ea îmi r`spundea: „dar, la vacan]a de Cr`ciun n-ai uitat <>, adic` carnetul de note, [i a trebuit s` ]i-l trimit prin po[t`"? Avea dreptate! [i cât mi-ar fi de folos s` o am [i acum s`-mi spun`: „nu uita, nici asta, nici cealalt`"! O alt` cotitur` important` \n via]a familiei noastre A[a dup` cum am amintit, Ariton, bun, frumos [i dr`g`la[ ca un copil nevinovat, s-a dus la vârsta de zece ani, în 1921, la liceul cel vestit „Sf. Vasile" din Blaj. Acolo sa acomodat repede. Urma sfaturile Mamei, date de acas`, dar [i înv`]`rile profesorilor s`i de acolo. Lunile [i anii se scurgeau repede, încât nici Cel R`u nu mai avea s` vin` s` ne tulbure bucuria, c` avem [i noi pe cineva la [coli, care va ajunge domn mare [i care ne va sprijini [i ocroti pe to]i. În vederea acestui scop, acas` nu mai contau greut`]ile ce le aveam cu între]inerea lui Ariton la [coal` [i nici el nu lua în seam` truda [i str`dania sa de a reu[i, pentru a nu face familia noastr` de ru[ine. Atât comportarea moral`, cât [i sârgui]a lui la studii, erau foarte bune. 75 El cre[tea în în]elepciune [i cuno[tin]e v`zând cu ochii. Când venea acas` era numai suflet [i via]`. Asculta pe Ticu, dar mai ales pe Mama. O ajuta la toate, în cas`, la m`turat, la preg`tirea mesei. Sp`la vasele [i o ajuta când f`cea pâine [i cozonac în cuptor. El era mâna ei dreapt`. „Niciodat`", spunea Mama, „Ariton n-a c`lcat cuvântul meu". Adic`, o asculta în toate. Era o pic`tur` de ulei alin`toare r`nilor sale. Mai mult decât atât, el nu era retras [i închis. Avea o inim` larg`, comunicativ`. Ne povestea via]a de elev al Blajului. Ce a v`zut, ce a auzit [i ce a înv`]at, acolo. În special, insista asupra vie]ii religioase. Duminica mergea la biseric`. Cânta în stran`, iar dup` mas`, la poart`, citea femeilor [i b`rba]ilor, din Unirea Poporului, gazet` care ap`rea la Blaj, pentru popor. Sau citea din Noul Testament [i comenta, cum [tia el, textele evanghelice. To]i cei din sat se uimeau de [tiin]a [i bun`tatea lui. Era un adev`rat ucenic cu voca]ie de apostol. Atât Ticu cât [i Mama erau mândri de feciorul lor, Tonic` [i nu le p`rea r`u c` l-au dat la [colile vl`dicilor de la Blaj. Totodat`, î[i d`deau seama c`, toate cheltuielile pe care le f`ceau pentru Tonic` nu erau zadarnice. Comportarea lui Ariton îi mul]umea [i îi f`cea s` mai uite încerc`rile trecute. El era o raz` cald` de lumin` coborât` spre bînecuvântare din partea Cerului peste familia noastr`. A[a au trecut patru ani, aproape pe nesim]ite. În prim`vara lui 1925, Ariton a trecut cu succes examenul de admitere în cursul superior al liceului. Acest liceu era confesional. Apar]inea Bisericii Române Unite cu Roma, a c`rei 76 mitropolit rezida la Blaj. Aproape to]i elevii, deci [i colegii lui Ariton, erau greco-catolici. Foarte pu]ini apar]ineau religiei ortodoxe. Dup` cum am spus, familia noastr`, din na[tere, era ortodox`. Ajuns la liceu, Ariton, curios [i dornic, cum era el, s` cunoasc` toate, s-a interesat îndeaproape care sunt deosebirile între aceste dou` biserici [i care dintre ele reprezint` adev`rul religios absolut, descoperit nou` de Iisus Christos? Prin discu]ii cu colegii s`i, prin studii [i mai ales, prin rug`ciune, a ajuns la concluzia c` biserica cea întemeiat` de Iisus Christos este cea Catolic`. Având aceast` convingere interioar` s-a hot`rât, s` o îmbr`]i[eze [i s` treac` la biserica greco-catolic`. Acest lucru nu era, îns`, u[or. Mai întâi, ce vor zice p`rin]ii? Cum s` p`r`se[ti religia sfânt` în care te-ai n`scut [i în care ai fost botezat? Apoi, fiind el minor, statul punea tot felul de piedici, favorizând biserica ortodox`. Ca s` fac` acest pas trebuia s` ob]in`, nu numai consim]`mântul p`rin]ilor, dar [i trecerea lor la noua credin]`. La Blaj se consf`tuise el cu colegii s`i. Înten]iile lui [i le m`rtirisise unui profesor, apoi unui c`lug`r francez asum]ionist, care le era profesor de francez`. C`lug`rii asum]ioni[ti posedau un mic internat pentru elevii buni [i dornici de a deveni preo]i. Acesta, cunoscând evlavia lui Ariton [i sârgui]a sa la studii, i-a promis c`-l va primi ca bursier în internatul asum]ioni[tilor, în anul viitor. Întors acas`, în vacan]a mare de var`, a dezv`luit Mamei, apoi Ticului [i tuturor, planul s`u. A început s` ne explice nou`, cum Iisus Christos a numit pe Sfântul Petru, cap al bisericii. Cum, acesta a mers în predicarea 77 Evangheliei pân` la Roma [i c` acolo a fost condamnat de p`gânul Împ`rat Nero, la moarte, prin r`stignire cu capul în jos. Urma[ii Sfântului Petru sunt Papii de la Roma. Ace[tia reprezint` biserica adev`rat` a lui Iisus Christos. Mai mult. Chiar poporul român, noi românii, am primit cre[tinismul de la preo]ii [i coloni[tii romani, care sub Împ`ratul Traian au ocupat ]ara noastr` [i care, atunci, se numea Dacia. Dac`, acum, noi românii, în cea mai mare parte nu suntem catolici, se datore[te bulgarilor [i grecilor, care în 1054 s-au rupt de Roma din motive politice [i din orgoliu [i au silit [i poporul român s`-i urmeze. „Acesta fiind adev`rul", continua fratele meu, „eu sunt hot`rât s` trec la catolicism, reprezentat la noi de Biserica Român` Unit`, de la Blaj. De altfel, [i la noi în sat, bisericu]a din cimitir este greco-catolic`. Toate slujbele [i datinile sunt ca la ortodoc[i, dar e recunoscut ca [ef al bisericii Papa de la Roma. Când preotul ortodox de la noi este bolnav sau plecat de acas`, nu e a[a c` oamenii merg la biserica din cimitir, a[a cum merge]i [i D-voastr`? Eu m-a[ bucura foarte mult dac` D-voastr`, nu numai c` v-a]i învoi ca eu s` trec la catolicism, ci a]i trece [i D-voastr` împreun` cu mine". Cu aceste explica]ii i-a pus pe gânduri pe p`rin]ii mei. Lui Ariton nu i s-a dat nici un r`spuns definitiv, ci: „o s` ne mai socotim. O s` vedem". Ticu nu era, nici pentru, dar nici, contra. Mama era contra. „Cum s`-mi p`r`sesc eu religia în care m-am n`scut [i în care am fost botezat`?", spunea ea. Dup` câteva zile, Ariton, iar a început argument`rile, 78 dând un exemplu, c` un coleg al s`u a fost în situa]ia noastr` [i p`rin]ii i-au permis [i a trecut la catolicism. Formalit`]ile nu sunt de nedep`[it. Trebuie s` veni]i cu mine la Tribunalul din Dumbr`veni, ca el s` dea o decizie oficial`, cum c` el nu se împotrive[te trecerii noastre la catolicism. La insisten]ele lui Ariton, Ticu s-a pronun]at de acord, Mama înc` mai ezita. Ariton, luându-o alt` dat` de o parte, îi explic` din nou, „c` pân` [i în lumea cealalt`, sufletele care au murit [i n-au isp`[it totul în via]`, vor merge într-un loc cur`]itor numit Purgatoriu [i dup` un timp ajung în Rai. Acest adev`r biserica ortodox` nu-l admite, pe când Iisus Christos înva]` acest lucru. Apoi, Mam`, dac` voi face aceast` trecere va fi [i pentru D-voastr` mai u[or. Voi fi primit la Casa Domnului, la înternatul c`lug`rilor asum]ioni[ti [i D-voastr` n-o s` mai ave]i nici o cheltuial` cu mine pentru mâncare [i locuin]`. În acest caz a]i putea aduce [i pe Ghi]` la [coal`, la toamn`, la Blaj [i ceea ce a]i fi cheltuit pentru mine ve]i cheltui pentru el. Mam`, tu [tii bine, c` eu totdeauna te-am ascultat, f` [i D-ta acum, dup` voia mea, mai ales c` e vorba de mântuirea sufletelor noastre. Cum s` mai r`mân eu în biserica ortodox`, când eu sunt convins c` nu e ea biserica cea adev`rat`"? La aceste multiple motive invocate de Ariton [i la insisten]ele lui ne[ov`itoare, Mama s-a înclinat, spunînd: „am s` gr`iesc [i cu Ticu, [i pentru copii ce nu face o mam`? Î[i p`r`se[te chiar [i religia". Dup` câteva zile, Ticu, Mama [i Ariton, erau în drum spre Tribunalul din Dumbr`veni, c`ci atunci, satul nostru 79 apar]inea din punct de vedere judec`toresc de acest tribunal. Acolo au întâlnit opozi]ie. Ariton, nu s-a l`sat, nici întimidat [i nici b`tut. A început a le dovedi adev`rul catolicismului, spre mirarea, nu numai a p`rin]ilor mei, dar chiar [i a autorit`]ilor judec`tore[ti. Un tân`r de 15 ani s` cunoasc` a[a de bîne istorie bisericeasc` [i mai ales, s` aib` curaj s` o expun` înaintea unui tribunal. R`spunsul a fost: „Merge]i acas` [i ve]i primi în scris"! Zilnic a[tepta Ariton, cu ner`bdare, po[ta. Dup` vre-o zece zile a sosit, în sfâr[it, r`spunsul a[teptat. El s`lta de bucurie, citînd r`spunsul pozitiv al tribunalului. L-a citit p`rin]ilor [i le-a spus c` mai trebuie f`cut un pas [i anume: s` mearg` împreun` la preotul ortodox, s`-i prezinte aprobarea tribunalului, ca dânsul s`-i [tearg` din registrul parohial ortodox [i s` se duc` apoi la preotul greco-catolic, ca s`-i înscrie printre enoria[ii s`i. Acest demers necesar i-a umbrit pe p`rin]ii mei, fiindc` ei erau în raporturi foarte bune cu preotul ortodox. Pân` la urm` au f`cut [i acest ultim pas. Ariton a cerut imediat o dovad` de la preotul greco-catolic, cum c` p`rin]ii mei [i dânsul fac parte, prin credin]a lor, din biserica grecocatolic` din comuna Boian. A[a au ajuns p`rin]ii mei, împreun` cu cel mai bun copil al lor, Ariton, greco-catolici, trecere care a hot`rât soarta viitoare a familiei noastre. A doua zi, Ariton s-a sculat de diminea]`, s-a dus pe jos la Cetatea de Balt`, de unde a luat primul tren spre Blaj. Acolo, s-a dus la secretariatul liceului Sf.Vasile, rugându-se s`-l treac` [i pe el pe lista greco-catolicilor, ca împreun` cu 80 colegii lui s` poat` urma cursurile lec]iilor de religie. De acolo s-a dus la internatul „Casa Domnului", unde a stat de vorb` cu superiorul, care i-a spus c` este primit în internat [i c` la toamn` poate veni s` locuiasc` acolo. Întors acas` era numai bucurie. Ne-a povestit de toate: cum a c`l`torit [i ce a rezolvat la Blaj. A pupat-o pe Mama cu o deosebit` afec]iune [i mul]umire. Dânsa s-a sim]it foarte mi[cat` de aceast` aten]ie a lui Ariton, dar pe de alt` parte, bucuria lui nem`surat`, o puse pe gânduri, întrebându-se: „fi-va oare aceasta un semn bun"? Pentru ]`rani, care au sim]ul realit`]ii, [i mai ales pentru Mama, care trecuse prin atâtea, extremele d`deau de gândit. Deci, aceast` întrebare era pentru ea normal`. Viitorul, îns`, va da r`spunsul, dac` drumul ales va fi drumul care duce la izbînd`. Plecarea mea la [colile din Blaj Ariton, dup` aceast` trecere la catolicism, mergea împreun` cu p`rin]ii mei la biserica greco-catolic`. Se ducea în stran` [i cânta. P`rin]ii mei se bucurau de acest fapt [i nu prea sim]eau deosebirile dintre cele dou` biserici. Începuser` a se adapta [i obi[nui în noua biseric`. Ba, uneori spuneau c` preotul greco-catolic vorbe[te mai frumos [i mai pe în]elesul tuturor, decât cel ortodox. Ariton era mul]umit, dar astâmp`r nu avea. A[tepta s` treac` timpul, s` vin` luna Septembrie, s` mearg` în noua locuin]`, unde va avea condi]ii mai bune pentru a înv`]a [i a se preg`ti pentru via]`. În acela[i timp, nu-mi da nici mie 81 pace. Mereu m` pisa la cap s` m` duc [i eu la [coal`, la Blaj. S` nu-mi fie fric`, c`ci nu e greu. {i unde voi sim]i greut`]i la înv`]`tur`, el m` va ajuta. Eu aveam atunci 12 ani. Absolvisem [ase clases` primare. Când am termînat anul [colar mi-am f`cut cruce, zicându-mi: „bine c` am sc`pat de [coal`"! Mie îmi pl`cea tare mult via]a la sat. De altfel, nu cuno[team alt` form` de via]`. Apoi, grija vitelor, a oilor, lucrul câmpului, nu-mi displ`ceau. Din contr`. Îmi pl`cea s` avem vite frumoase, s` m` duc cu ele la p`[une. Îmi pl`cea s` merg cu Ticu la plug. S` pun cucuruz dup` plug, pe brazd`. Luam seama cum ara dânsul [i nu odat`, ar`tîndu-mi el, am tras [i eu câteva brazde. Eu m` bucuram, dar [i el se bucura, c`ci mai putea astfel s` se odihneasc` [i s` r`sufle un pic, pân` m` întorceam eu din cel`lalt cap`t al locului. Mai mult. M` gândeam c`, fiind eu cel mai mic în familie, voi fi mo[tenitorul cur]ii p`rinte[ti [i îngrijitorul p`rin]ilor la b`trâne]e. Fra]ii mei, V`s`lie [i Ioan se vor c`s`tori. Vor pleca în alt` parte, iar eu voi r`mânea pe curtea noastr`. La ]`rani, a[a era în timpul acela. Genera]iile se succedau f`r` prea multe fr`mânt`ri [i drame. De obicei, cel mai mic era continuatorul casei familiale. Acum, nu mai este a[a. Via]a la ]ar` [i-a mutat albia. Acum, alte valuri curg la vale. Toate aceste gânduri ale mele [i întrev`zute de altfel de p`rin]ii mei, veneau acum s` se n`ruie datorit` insisten]ei lui Ariton, ca s` fiu [i eu dus la [coal` mai departe. Eu m` opuneam, nu numai c` trebuia s` înv`] înc` mult pân` voi ajunge, m`car dasc`l sau notar, dar [i faptul c` m` duc în str`ini, într-un ora[ necunoscut. Aici în sat, toate îmi erau 82 cunoscute: casa, curtea, vitele, câinele, vecinii, biserica. Aici aveam prieteni, copii, vecini [i fo[tii colegi de [coal`, cu care ne jucam pe uli]`, în gr`din`, sau mergeam împreun` la p`[unat cu vitele. Deci, nu m` duc! Sem`nam Ticului în aceast` privin]`. Nici lui nu-i pl`cea str`in`tatea. Apoi, m` gândeam s` realizez ceea ce n-a realizat Octavian Goga, exprimându-[i nostalgia [i regretul în poezia: „De ce m-a]i dus de lâng` voi, De ce m-a]i dus de-acas`? S` fi r`mas fecior la plug, S` fi r`mas la coas`!" Timpul t`cea [i tot trecea, iar Ariton nu se astâmp`ra. El mereu ne d`dea zor. Când mie, când lui Ticu, când Mamei. La ezit`rile Mamei [i ale Ticului, el spunea: „adev`rat c`, Ghi]` v` este de mare ajutor, dar nu-i mai pu]in adev`rat, c` mai ave]i pe ceilal]i doi feciori, pe V`s`lie [i Ioan, care v` pot ajuta. Apoi, ceea ce e mai important e viitorul lui Ghi]`. Altfel va fi via]a lui la ora[ [i alta la sat. Altfel e s` fi domn [i altfel e s` fii ]`ran. Când îl ve]i vedea cu diplom` [i cu serviciu nu v` va p`rea r`u. Ve]i fii mul]umi]i". Tot a[a m` l`murea [i pe mine în toate zilele. Pân` la urm`, venind de la biseric` în ziua Adormirii Maicii Domnului, adic` Sfânta Maria Mare, la insisten]ele lui, i-am spus: „bine, voi veni". Ajun[i acas`, la masa de amiazi, toat` lumea fiind bine dispus`, Ariton a ob]inut [i consim]`mântul p`rin]ilor mei. 83 În vederea acestei plec`ri au început preg`tirile. Mama s`-mi spele [i s`-mi cârpeasc` lenjeria, Ticu s` lase pe fra]ii mei ceilal]i s` mearg` la Media[ s` vând` un porc, ca s` am bani pentru înscriere [i pentru c`r]i, apoi pentru chirie, unde voi locui. Cât m` prive[te, trebuia s` merg [i s` caut în podul casei c`r]ile care le aruncasem acolo, când am terminat anul [colar, socotind c` nu-mi vor mai trebui niciodat`. Trebuia s` fac acest lucru pentru ca s` m` preg`tesc la examenul de admitere la liceu. Ariton, la ezit`rile mele, mereu era lâng` mine cu îndemnurile sale. St`ruind el, am început iar s` citesc. El m` asculta [i m` corecta. De asemenea, am reluat aritmetica, repetând cele patru opera]ii: adunare, sc`dere, înmul]ire, împ`r]ire. Am înv`]at s` [tiu, ca Tat`l Nostru, tabla înmul]irii. Ariton a plecat în 10 Septembrie la Blaj, ca s` se instaleze în internat, iar pe mine s` m` înscrie la examenul de admitere la liceu. Eu, înso]it de Mama, am plecat în 14 Septembrie 1926, cu carul cu vacile pân` la Cetatea de Balt`, iar de acolo, cu trenul. Pân` la Cetate au venit amândoi fra]ii mei, V`s`lie [i Ioan, care au adus carul cu vacile înapoi acas`. Desp`r]irea nu mi-a fost u[oar`. Cum s` spun la revedere, sau cum spun domnii adio, la tot ce-mi era scump [i drag în satul copil`riei mele? P`rin]ilor, Mamei, Ticului, fra]ilor, surorii mele, vecinilor, prietenilor de joac`, de [coal`, de glume? Cum s` m` despart de cas`, de curte, de grajd unde erau vitele, de oi [i mai ales de câinele Gherman, care era legat [i care presim]ise plecarea mea, 84 c`ci se zb`tea în lan], ca din gur` de [arpe? S` te separi de toate acestea, însemna a rupe ceva din mine însumi. Când te mu[c` [i te rupe un câine nu e[ti tu de vin`, dar când te rupi tu de voia ta, pe tine însu]i, atunci e altceva. Fratele meu Ioan, a strigat Mamei: „haide]i odat` cu desagii, c` am prins vacile!" Eu ezitam dar, n-aveam încotro. M-am dus la Ticu, l-am pupat [i el mi-a spus: „Dumnezeu s` te ajute, copilule", iar Mamei, „ai grij` de el unde îl bagi în gazd`"!. Eu n-am mai putut s`-mi re]in lacrimile care m-au podidit. Am fugit repede în grajd. Am s`rutat pe bot vi]elul, apoi m-am dus la Gherman, l-am mângâiat [i pe el [i am venit imediat înapoi. M-am urcat în car lâng` Mama, pe o scândur`. Poarta era deschis`. Fratele meu Vasile, de pe ceagl`u, cu biciul în mân`, a dat drumul vacilor: cea Leni, heic Rezi. A[a m-am desp`r]it de curtea p`rinteasc`, coborând la vale Uli]a C`]elii, spre gara Cetatea de Balt`. Câinele Gherman se mai b`tea în lan] [i l`tr`turile lui de p`rere de r`u le auzeam din dep`rtare. Ticu închise poarta în urma noastr`. A[a s-a închis [i poarta copil`riei mele. Coborând în car pe Uli]a C`]elii ne-am întâlnit cu un b`trân, Mo[ Zachiub a Ta[cului. El a întrebat pe Mama: „Tu, Oan`, unde merge]i a[a schimba]i în zi de lucru"? Mama ia r`spuns, mândr`: „Bade Zachiu, îmi duc al doilea copil la [colile cele vestite din Blaj". Mo[ Zacheu, auzind acest lucru, a f`cut semn cu mâna fratelui meu Vasile, care mâna vitele spunând: „opre[te, opre[te, V`s`lie"! Fratele meu a oprit vacile [i b`trânul a c`utat în „j`[c`ul" cu t`bac [i mi-a dat o „pi]ul`", ban care valora atunci cam un leu de acum. 85 Eu am fost foarte mi[cat [i mirat de aceast` aten]ie a b`trânului, mai ales c` noi nu eram rude cu dânsul. Dândumi pi]ula el mi-a spus: „M`i copile, iac` î]i dau [i eu un b`ni[or. Du-te la [coal` [i înva]` bine, c`ci ]ara noastr` are mare nevoie de oameni înv`]a]i!" Eu i-am mul]umit frumos, spunându-i c` m` voi sili s` nu fac satul de râs. De atunci [i pân` azi, eu n-am uitat pe Mo[ Zacheu, cu p`rul alb [i lung care-i c`dea pe gât, dar cu inima mare de român, gândintu-se la viitorul scumpei noastre patrii. Ajun[i la Blaj, Mama m-a tocmit în gazd` în hul`, la o femeie v`duv`, aproape de internatul unde locuia fratele meu Ariton. Eu locuiam [i dormeam în hul`, iar de mâncare luam masa la internat, cu Ariton, c`ci Mama se tocmise în acest sens cu superiorul micului seminar, contra taxei de 500 lei lunar. Ducându-m` a doua zi cu fratele meu la liceu, el a prezentat actele mele la secretariat. Întrucât eu terminasem [coala primar` cu note foarte bune, am fost scutit s` mai dau examen de admitere la liceu. Am fost înscris [i din 17 Septembrie am început cursurile. Mama neavând ce face la Blaj, înso]it` acum de amândoi feciorii de la înv`]`tur`, s-a dus la gar`. A luat trenul [i s-a întors acas`. Când ne-am desp`r]it, m-a pupat [i mi-a spus acelea[i cuvinte pe care i le spusese lui Ariton, cu cinci ani înaînte: „Dragu Mamii, Ghi]`, eu m` întorc acas`, tu r`mâi la [coal`, aici. Poart`te bine [i înva]` ca s` nu ne faci de ru[ine. S` nu faci ca Ion din C`pâlna. Întâlnîndu-m` odat` cu mama sa pe tren, am întrebat-o: Tu Veronic`, cum a ie[it copilul t`u? Adic`, cum a reu[it la examen? Ea mi-a r`spuns: cum s` iese, tu Oan`, 86 ia pe u[`, adic` a r`mas corigent". Eu n-am putut s`-i spun nici un cuvânt. Am început s` plâng cu hohot, în timp ce trenul fluiera [i se îndep`rta ducând pe Mama, inima mea, spre cas`, f`r` mine. Ariton m-a luat de bra], spunându-mi s` nu plâng, [i: „hai la locuin]a cea nou`, c` aici e locul t`u". A[a am fost dus [i a[a am început eu [coala la liceul Sfântul Vasile din Blaj. Era toamna anului 1926, luna Septembrie. Drumul urmat de fratele meu, Ariton Trecerea p`rin]ilor mei, împreun` cu Ariton, la religia greco-catolic`, nu a antrenat, automat, trecerea întregei noastre familii, deci [i a celor doi fra]i Vasile [i Ioan, precum [i a mea, la catolicism. Înscris la liceul din Blaj, Ariton mi-a spus s` urmez cursul de religie de la greco-catolici, de[i oficial, eu eram ortodox. În vara anului 1927, în timpul vacan]ei de var`, am f`cut [i eu acelea[i demersuri ca [i el, la Dumbr`veni [i astfel - am intrat în sânul religiei p`rin]ilor mei. Ariton, la internatul c`lug`rilor francezi asum]ioni[ti (a Adormirii Maicii Domnului), se sim]ea foarte bine. Înv`]a foarte mult [i datorit` ascult`rii [i observ`rii programului, era apreciat. Ceea ce îl preocupa cel mai mult era via]a religioas`. Întreg programul institu]iei era îndreptat în aceast` direc]ie. Ariton era sensibil la toate. Plin de evlavie, î[i îndeplinea toate îndatoririle în mod con[tiicios. A[ îndr`zni s` spun, în mod aproape scrupulos. Se spovedea 87 s`pt`mânal. Se împ`rt`[ea zilnic [i — adeseori — î[i punea întrebarea: dac` m-a[ face, nu numai preot, dar [i c`lug`r, ca ace[ti superiori francezi, ai mei? În anul [colar 1927/28 era prin clasa a [aptea liceal`. Colegii clasei lui au fost printre eminen]ii din liceu. Fratele meu a ajuns printre primii. Era al doilea din clas`. Tot în anul acela s-a schimbat durata claselor liceale, reducându-se num`rul lor de la opt, la [apte. Promo]ia lui Ariton trebuia s` fac` clasa a opta în timpul celor trei luni de vacan]` de var` a anului 1928. El a f`cut-o [i a luat în aceea[i toamn` examenul de bacalaureat. Când clasa lui Ariton a terminat liceul, a f`cut un tablou de absolvire. Ariton era tare mul]umit [i povestea Mamei de to]i colegii s`i de clas`, ar`tându-i pe tablou. Apoi, a spus Mamei: „Mam` drag`, pân` am ajuns de am absolvit liceul numai eu [tiu cât am alergat, cât am muncit, cât am înv`]at [i prin câte am trecut printre str`ini, de când m-a]i dat la [coal`. Din acest motiv, te rog foarte mult, du-mi tabloul la Media[, s` mi-l încadreze în rame frumoase, ca s` am o pl`cut` amintire în via]a mea". Cum putea Mama s` nu înplineasc` aceast` dorin]` atât de legitim` a fiului ei, Ariton?, care, cum spunea ea: „cuvântul meu niciodat` nu l-a c`lcat", adic` el f`cea totdeauna ce-i spunea Mama. A luat tabloul, l-a dus cu grij`, tot pe jos, pân` la Media[, unde a pl`tit de l-a încadrat un specialist în rame. {i, tot în mân` [i tot pe jos, 16 km., l-a adus Mama înapoi, acas`. Numai c` n-a c`zut istovit` de oboseal`. Ajuns` acas` ne-a spus: „nu-mi pare r`u, c`ci Ariton merit` orice 88 jertf` din partea mea". Lui Ariton i-a pl`cut foarte mult încadrarea tabloului. A mul]umit Mamei s`rutând-o pe obraz. Din nesecata ei fântân` de lacrimi, a l`crimat iar Mama, dar de ast` dat`, de bucurie. Dup` bacalaureat a venit Ariton acas`. Punându-i-se întrebarea, ce va face acum, el a spus p`rin]ilor c` s-a hot`rât s` îmbrace rasa monahal`, s` se fac` c`lug`r, a[a cum sunt francezii de la Blaj. Ce puteau r`spunde la aceasta p`rin]ii mei? Nimic, fiindc` nu aveau cuno[tin]e în ce const` aceast` via]`, iar de alt` parte, dac` copilul lor cel drag, Tonic`, acolo g`se[te mângâiere [i fericire, cum ar putea ei s` se opun`? În orice caz, î[i d`deau seama c` tot ce pl`nuiser` ei sau speraser` ca viitor al scumpei lor odrasle, s-a n`ruit peste noapte. C` omul propune [i Dumnezeu dispune. Acestei nea[teptate hot`râri i se mai adaug` o umbr`. El urma s` plece la noviciat la Beiu[, pentru un an de prob`. În tot acest timp, el nu mai avea vacan]`, nu mai avea voie s` p`r`sesc` mân`stirea, deci nu ne puteam, nici întâlni, nici vedea, nici la Cr`ciun [i nici la Pa[ti. Dar dup` aceea? Lovitura desp`r]irii nu era u[oar` pentru niciunul dintre noi, c`ci to]i eram foarte ata[a]i de Ariton, nu numai ca frate, dar ca bun`tate [i dragoste. Lovitura a fost cea mai grea pentru Mama. Separarea de Ariton era, realmente, o rupere a unei p`r]i din inima ei. Plâns [i iar plâns. Dar, el o mângâia, spunându-i c`, „zilnic se va gândi la ea [i zilnic se va ruga pentru ea. Din contr`, ea trebuie s` fie vesel` [i 89 mul]umit` c` poate d`rui unul din copiii ei, defînitiv lui Dumnezeu. Apoi, de câte ori ai venit la Blaj, ai v`zut pe acei c`lug`ri, ai stat de vorb` cu ei [i totdeauna ai fost încântat` de ei. Ce via]` frumoas`, ce via]` sfânt` duc. Cu ajutorul lui Dumnezeu, a[a vreau s` fiu [i eu. D-ta nu ai vrea"? Plânsul Mamei, plânsul Rahelei, plânsul tuturor mamelor, ai c`ror copii nu mai sunt, ai c`ror copii nu le mai apar]in. Moarte trupului pentru via]a sufletului. Cui îi este dat s` în]eleag`, s` în]eleag`. Ariton a în]eles. P`rin]ii s-au supus, ca Avram la jerfirea lui Isaac. Plecarea la Beiu[, unde c`l`g`rii asum]ioni[ti aveau o mân`stire pentru noviciat, nu a întârziat. În 15 Octombrie 1928 i s-a deschis lui Ariton u[a mân`stirii. Apoi, s-a închis dup` el [i închis` a r`mas pân` în 15 Octombrie 1929. Exact un an de prob`. Supus la toate încerc`rile, la toate peniten]ele, la toate umilîn]ele. La toate s-a aplecat, pe toate le-a împlinit cu o promtitudine care a uimit pe to]i din mân`stire. S`r`cie, castitate [i ascultare, acestea erau virtu]ile care i se cereau. Acestea le-a tr`it fratele meu Ariton, în mod eroic, dup` spusa tuturor. Trupul s`u supunându-l robiei, iar sufletului s`u dându-i libertate deplin`. G`sindu-l vrednic de voca]ia c`lug`reasc` a fost înve[mântat în rasa monahal` [i numit frate, în a[teptarea preo]iei. În timp ce Ariton f`cea îngenunchieri, post, ajun [i rug`ciuni în capela mân`stirii din Beiu[, nici cei din Boian nu dormeau. Mereu ne gândeam la el [i ne rugam pentru el. De multe ori sim]eam adânc lipsa lui. Dorul Mamei nu mai 90 putea fi în`bu[it [i izbucnea în plâns. Acest plâns a fost deosebit de amar, în sâmb`ta lui Laz`r, la Florii. La noi, ca în multe alte p`r]i, sâmb`ta lui Laz`r, înainte de Pa[ti cu o s`pt`mân`, este considerat` ziua mor]ilor. Atunci, se duc mâ]i[ori, flori de r`chit`, de se pun pe motminte. Dup` masa acelei zile tot cimitirul e numai jale [i plâns. Toate femeile îmbr`cate în negru, cu n`frama la gur`, îi jelesc pe cei disp`ru]i. Toate î[i spun [i plâng, durerile trecute [i prezente, desc`rcându-[i astfel sufletul. A[a s-a dus [i Mama, în acea sâmb`t` a lui Laz`r, ca în to]i anii, s`-[i descarce sufletul de atâtea poveri [i de atâtea dureri. S-a dus la toate mormintele. A mamei sale, pe care o pierduse înainte de a o cunoa[te, la T`t`lucu [i buna maic` An`, care a iubit-o [i care a crescut-o. S-a oprit apoi la mormântul lui Culu]`, acela care a fost stâlp de speran]` al familiei noastre, la mormântul blândei [i gînga[ei Anu]a, care s-a stins ca o floare b`tut` de brum`; în sfâr[it la mormântul îngera[ului s`u copil, Mih`il`, în care î[i puse toate n`dejdile b`trâne]ilor sale. Pe to]i i-a plâns, pe to]i i-a rugat, fie s` vin` s-o ia [i pe dânsa la ei, fie s` vin` s` o vad` cum tr`ie[te, cum îi plâng ochii, cum îi plânge sufletul, cum îi plânge inima. „Veni]i dragi copiii mei, [i vede]i pe mama voastr` cum se usc` pe picioare de dorul vostru! [i ast`zi, mai tare ca oricând, c`ci nu numai voi nu veni]i s` m` vede]i, dar nici m`car, Ariton, care e înc` în via]` [i care nu era an s` nu vin` de la [coal` în vacan]`, la Florii [i cu care ne întâlneam totdeauna sub crucea de la intrarea în ]întirim. Dar, ast`zi n-a venit. Cum s` mai pot eu tr`i f`r` voi, c`ci voi a]i fost via]a mea? T`cerea voastr` de atâ]ia ani, lipsa 91 lui de acum, m` bag` în mormânt". Cu aceste gânduri, între via]` [i moarte, se întorcea Mama acas` din cimitir, în sâmb`ta lui Laz`r, 1929. Obrajii ei erau ca dou` insuli]e de suferin]e, sc`ldate într-un ocean de lacrimi. Desp`r]irea definitiv` de Ariton A trecut [i anul de prob` a voca]iei sale c`lug`re[ti, de la Beiu[ [i în luna Octombrie 1929 s-a întors Ariton la Blaj. Eu eram prin clasa a patra de liceu. La întâlnirea noastr` dup` un an, am fost foarte emo]iona]i. El, parc` mai crescuse, sau fiindc` era foarte sub]irel mi se p`rea mie a[a. Era îmbr`cat în hain` c`lug`reasc`, frumos la fa]` ca întotdeauna, dar nu mai era exploziv în sentimente, ca alt` dat`. Era serios [i re]inut. Via]a ascetic` de post [i rug`ciune, de renun]are la toate, l-a schimbat mult. Era marcat vizibil [i la trup [i la obraz. Programul vie]ii de mân`stire era pentru el liter` vie [i f`r` excep]ii. Mi-aduc aminte c`, el sosise cu trenul de la Beiu[, pe la cinci diminea]a, la Blaj. Pe la [ase ne-am întâlnit, ne-am îmbr`]i[at, dar el mi-a f`cut semn cu degetul, la gur`, s` nu vorbim pân` dup` Sfînta Liturghie, c`ci a[a prevede regulamentul c`lug`resc. O întâlnire cu un frate, dup` un an de absen]` [i totu[i s`-]i impui t`cerea, chit c` în astfel de cazuri, nici regulamentul mân`stiresc nu te oblig`. Era un semn al con[tiin]ei sale, fiindc` aceasta a fost conduita fratelui meu Ariton, [i cine [tie dac` nu, tocmai aceast` scrupuloas` respectare a regulilor mân`stire[ti, nu i-a gr`bit plecarea lui în mormânt, mâncându-i s`n`tatea? 92 De la Blaj a plecat cu trenul acas` la Boian, ca s`-[i vad` p`rin]ii [i s`-[i ia r`mas bun de la ei pentru [ase ani. El era împreun` cu al]i trei colegi români, destina]i s` mearg` în str`in`tate, s` studieze filozofie [i teologie, ca apoi s` revin` în ]ar`. Acas` a stat vreo trei, patru zile. A povestit de toate cu ai no[tri. Cum a trecut anul de noviciat [i c`, acum va fi trimis în str`in`tate pentru [ase ani: doi în Belgia pentru filozofie, apoi patru la Roma, pentru teologie. Ticu asculta. Nu spunea nimic. Mama plângea [i îngâna: „adic`, cum? Cum tr`iesc atâ]ia în ]ara noastr`, nu vei putea tr`i [i tu? N-a fost destul c` nu te-am v`zut un an de zile? Numai eu [tiu cât am ars de dorul t`u! D-apoi [ase ani? Cine ne asigur` c` vom mai tr`i pân` atunci? Eu sunt sigur` c` noi nu ne vom mai întâlni"! Spectrul necru]`tor al mor]ii a ap`rut atunci în fa]a Mamei mele, tot a[a cum a ap`rut în fa]a celorlal]i trei copii pe care i-a îngropat. La toate acestea, Ariton a avut refugiu în credin]a lui religioas`. „Eu sper c` vom tr`i [i ne vom revedea, dar dac` nu"....[i aici el a exprimat gândul s`u l`untric, care pentru Mama mea a fost sfâ[ietor. „[i dac` nu ne vom mai întâlni, nu trebue s` te superi. Ne vom întâlni în Cer, c`ci eu nu-]i mai apar]in ]ie, ci lui Dumnezeu." Aceast` afirmare era ecoul cuvintelor Mântuitorului: „Cine iube[te pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine" (Mat.10,37). Aceste cuvinte au smuls din pieptul Mamei un strig`t de desn`dejde. Adic`, eu nu trebuie s` m` sup`r chiar dac` nu te voi mai vedea, fiindc` tu nu mai e[ti copilul meu! 93 Ariton, dup` p`rerea mea, trebuia s`-[i fi exprimat gândul s`u prin cuvinte mai voalate [i nu într-o form` atât de categoric`. A[ zice brutal`, pentru o mam` care nu avea preg`tirea unei vie]i religioase, atât de absolute [i radicale. Dar, acesta era Ariton. El nu avea dou` m`suri: una pentru Dumnezeu [i alta pentru oameni. Umbra desp`r]irii definitive [i-a f`cut astfel apari]ia. Dup` trei zile de [edere în Boian, Ariton s-a dus la preot, apoi la rude [i vecini de la care [i-a luat r`mas bun. De acas` a îmbr`]i[at pe Ticu, pe sora Maria [i-apoi s-a dus la gar` la Cetatea de Balt` înso]it de Mama [i de ceilal]i doi fra]i, V`s`lie [i Ioan. Eu eram la [coal` la Blaj. Desp`r]irea de la gar` a fost [i mai dramatic`. De acas` n-a voit s` ia absolut nimic din ceea ce i-a preg`tit Mama: haine, bani. Nimic decât un pic de pr`jitur`. La gar` a fost plâns [i iar plâns. Fra]ii mei, cu lacrimi în ochi, însistau pe lâng` Mama s` nu plâng`. {i ochii lui Ariton, nemaiputând rezista, erau sc`lda]i [i ei în lacrimi. La rug`min]ile st`ruitoare ale Mamei mele, a acceptat Ariton atunci o batist` de la ea. S-au îmbr`]i[at pentru ultima dat`. El s-a urcat în tren, [i batista primit`, ]inut` de mâna lui, flutura în vânt, în timp ce trenul îl ducea departe. Mama, le[inat` de durere, a fost ajutat` de cei doi fra]i ai mei s` urce în c`ru]a care i-a adus la Cetate, iar` ea neîncetat rostea: „Aritoane, Aritoane, scumpul [i dragul meu copil....Via]a vie]ii mele"...! Plâns [i tânguire ca la groapa celorlal]i copii, când se aruncau pe sicriu primii bulg`ri de t`rân`. 94 Plecarea lui Ariton \n str`in`tate Reîntors de la Boian la Blaj, Ariton a f`cut toate demersurile necesare pentru ob]inerea pa[aportului spre a pleca în str`in`tate. Când toate actele au fost ob]inute, în toamna lui 1929, a plecat în Belgia, într-un or`[el Saint Gerard, unde a studiat filozofia timp de doi ani. Cu el au mai mers înc` trei colegi de ai dânsului. De acolo, între]inea coresponden]`, atât cu mine, cât [i cu familia de acas`. În mare parte, [tiam cum o duce el acolo [i el [tia ce mai facem noi aici. Toate scrisorile lui sunt pline de înv`]`tur` religioas` [i de încurajare. Terminând cei doi ani de filosofie, în vara anului 1931, a fost trimis la Roma în vederea studierii teologiei, la Universitatea de Propaganda Fide. Din coresponden]a ce o purtam, deduceam ce via]` spiritual` ducea el acolo. Dac`, la Beiu[, într-o modest` mân`stire periferic`, a dus o via]` religioas` adânc` [i f`r` ezit`ri, cu atât mai vârtos la Roma, centrul cre[tinit`]ii [i p`str`toarea moa[telor corifeilor apostolilor, Petru [i Pavel! S-a bucurat c` se g`sea la Roma [i din motivul c`, acest ora[ era considerat mama noastr`, din punct de vedere na]ional, de când tata Traian a ocupat cu legiunile sale Dacia lui Decebal. Parc`-l v`d, pe fratele meu, cu cât` curiozitate vizita columna lui Traian, muzeele istorice [i mai ales locurile sfinte de pelerînaj. Cât s-o fi rugat pentru ]ar`, cât s-o fi rugat pentru p`rin]i, câte jertfe o fi oferit lui Dumnezeu pentru scumpa sa Mam` pe care o l`sase în 95 disperare la gara Cetatea de Balt`? Numai el [i Dumnezeu [tie. Cu toate aceste rug`ciuni [i suplica]ii, duhul cel r`u, care ne uitase un timp, se apropia iar de familia noastr`. Începuse a ne da târcoale. În toamna anului 1931, fratele meu Ioan a fost încorporat în armat`, la unitatea militar` Vân`tori de Munte din Bra[ov. Corespondam cu el. Inteligent [i iste], se descurca bine cu armata. Nu ne-am dus niciodat` la el, dar de dor ne era dor de el la to]i. În prim`vara anului 1932 a primit concediu [i a venit de Pa[ti acas`. În armat`, ducând o via]` ordonat`, [i având o popot` bun`, Ioan s-a dezvoltat, s-a mai îngr`[at [i a devenit foarte frumos. La revederea lui, ne-am bucurat din inim`, iar cât a stat acas`, vreo zece zile, toat` lumea l-a simpatizat. Cu atât mai vârtos, fetele de seama sa. Toate î[i d`deau ghiont [i oftau: „Ce frumos e Ioanul lui Clococean"! Oricare din ele ar fi dorit s`-l aib` logodnic, apoi mire [i b`rbat în cas`. Terminându-i-se concediul, Mama i-a umplut rucsacul cu de toate [i el a plecat la gara Media[, s` se reîntoarc` la unitatea sa din Bra[ov. Era sfâr[itul vacan]elor de Pa[ti [i pentru elevi. Ne închipuiam c` vor fi o aglomera]ie [i o îmbulzeal` nemaipomenite, pe tren. Mama, prev`z`toare, îi spuse fratelui Ioan: „Ai grij`, nu v` împinge]i, nu v` îmbulzi]i, ca s` nu se întâmple ceva. Nu uita s` ne scrii, când ajungi"! Mama, adeseori, presim]ea c` va da peste noi o alt` n`past`. Când o vedeam a[a o întrebam: „de ce e[ti sup`rat`, Mam`"? 96 „Nu [tiu", îmi r`spundea ea, „dar ceva nepl`cut o s` dea iar peste noi, c`ci arde inima în mine". Fratele meu Ioan a venit la Media[ cu al]i colegi militari din sat. Într-adev`r, pe trenul personal Oradea - Bucure[ti erau extraordinar de mul]i c`l`tori, în vagoane, între vagoane [i pe sc`ri. {i mai r`u, era noapte. Cu chiu cu vai, abia a putut s` se urce pe sc`rile unui vagon. A[a a c`l`torit ]inându-se cu mâinile de bar` [i având rucsacul în spate. Când s-a apropiat trenul de Dane[, în apropiere de Sighi[oara, cineva din vagon a împins pe cei din jur, ca s`-[i fac` loc s` coboare. Trenul nu se oprise înc`, dar fratele meu primind izbitura celor din fa]a lui, s-a sc`pat, a c`zut [i o roat` i-a trecut peste talpa piciorului drept. A fost transportat de urgen]` la spitalul din Sighi[oara [i acolo i-a fost amputat piciorul drept din jos de genunchi. Au trecut patru, au trecut cinci zile [i nici o veste de la Ioan. Mama nu mai avea astâmp`r. S-a dus la p`rin]ii unui alt soldat din sat, care f`cea armata la aceea[i unitate cu fratele meu, [i-a întrebat dac` au primit ve[ti de la fecior? Ace[tia i-au spus c` au primit o carte po[tal`, în care feciorul le scria c` a ajuns cu bine, dar cu Ioanul lui Clococean nu [tie ce s-a întâmplat, c`ci n-a mai sosit la unitate. Atâta i-a fost de ajuns Mamei mele ca s` fie convins` c` lui Ioan i s-a întâmplat ceva grav. Când a venit acas`, tocmai sosise [i po[ta[ul, care nea adus o scrisoare de la spitalul din Sighi[oara, în care le f`cea cunoscut toate cele ce se întâmplate. Cum a[ putea eu s` descriu durerea Mamei [i a noas97 tr`, a tuturora, la aceast` nemiloas` veste? C`ci, este atât de greu s` pui pe hârtie, în astfel de situa]ii, câteva pic`turi din sufletul t`u! Mama, fratele meu V`s`lie [i sora Maria, s-au preg`tit repede [i au plecat la gara Media[, de unde au luat primul tren spre Sighi[oara. Au vizitat pe fratele meu la spital. L-au v`zut, au povestit, toate cum s-au întâmplat [i s-au întors acas` cu inimile cernite de durere. I-au povestit [i Ticului cum s-a accidentat Ioan, cum iau amputat piciorul [i c` acum a[teapt` vindecarea pentru a se reîntoarce acas`. Zdrobit [i Ticu de durere, n-a avut alt cuvânt de mângâiere, decât s` spun` Mamei: „a[a-i trebuie, dac` n-a [tiut s` se grijeasc`"! I-am scris [i lui Ariton cele întâmplate. El, ca întotdeauna, vedea [i în acest nenorocit caz, mâna Providen]ei Divine. Cine [tie de ce alt r`u, acest accident, îl va feri [i pe Ioan [i pe noi? Apoi, ca s`-[i poat` câ[tiga pâinea de toate zilele, s` înve]e o meserie, întru-cât agricultur` nu mai poate face. De exemplu: pantoferie. Dup` izbucnirea celui de al doilea r`zboi mondial, mam gândit la cele scrise de Ariton. Fratele meu Ioan n-a fost mobilizat din cauza invalidit`]ii sale [i astfel n-a murit prin ]`ri str`ine, cum au pierit atâ]ia al]ii. El [i ast`zi tr`ie[te. În 1932, toamna, s-a c`s`torit fratele meu V`s`lie. A stat pân` prim`vara în casa p`rinteasc`, apoi s-a mutat, nu departe de noi, într-o curte pe care o cump`rase. Numai Mama, Ticu [i Ioan mai erau acas`. Eu eram la liceul din Blaj, prin clasa a [aptea. A trecut iarna. A venit prim`vara cu ghiocei [i viorele. Toate râdeau în natur` [i ne invitau [i pe 98 noi s` ne bucur`m. Duhul cel r`u îns` nu ne pierdea din vedere. Mereu î[i arunca privirile asupra noastr`. ]inea mor]i[ s` ne aduc` durere [i — de ce, nu — moarte. Eu la [coal` m` trudeam s` înv`] zi [i noapte, pentru a sfâr[i bine anul [colar [i pentru a reu[i la examenul de bacalaureat. Cei de acas` î[i d`deau silin]a pentru a câ[tiga cele necesare, atât pentru dân[ii, cât [i pentru mine. O lovitur` material` destul de grea au primit pe nea[teptate p`rin]ii mei, când o vac` [i o juninc` mare de jug s-au îmbolnivit [i au murit. Au r`mas cu o vac` [i o vi]ea. Dac` trebuia s` mearg` undeva, ca s` transporte ceva cu carul, erau obliga]i s` se roage prin vecini s` le împrumute o vac`, s` o prind` la jug cu a noastr`. Ce triste]e în sufletul Ticului, când î[i aducea aminte de num`rul mare de vite pe care îl aveam înainte! Duhul cel r`u nu sl`bea, continua s`-[i înte]easc` lucrarea asupra noastr`, spunându-[i: "hai s`-i încerc în gradul cel mai tare, în ceea ce le-au r`mas mai scump, în copilul lor Ariton". El repeta cu noi ceea ce repetase cu nefericitul Iov. Într-o scrisoare primit` de la Ariton, din Roma, datat` pe la mijlocul lunii Mai 1933, ne spunea c` nu se simte prea bine cu s`n`tatea [i c` s-ar putea s` fie trimis într-o sta]iune de odihn`, unde clima va fi mai pl`cut` decât la Roma [i c` acolo î[i va redobândi s`n`tatea. La aceast` veste, care putea fi reac]ia noastr`, alta decât o consternare total`? Eu, la Blaj [i ei, acas`. Nu aveam altceva de f`cut, în neputin]a noastr`, decât s` ne rug`m lui Dumnezeu [i s` a[tept`m. 99 La vreo dou` s`pt`mâni am primit alt` scrisoare de la el, trimis` de ast` dat` din Fran]a, de pe Coasta de Azur, din Lorgues, din sudul acestei ]`ri, unde p`rin]ii asum]ioni[ti aveau o cas` de odihn` pentru cei b`trâni [i bolnavi din congrega]ia lor. Aceast` scrisoare ne-a tulburat [i mai mult, fiindc` ne d`deam seama c` trebuie s` fie ceva foarte grav, c`ci altfel nu-l trimiteau de la Roma, tocmai acum câtre sfâr[itul anului [colar [i începerea perioadei examenelor. Cum vor fi lucrat la câmp p`rin]ii mei, numai ei [tiu. Acum, când nu mai erau tineri [i puterile lor, datorit` atâtor lovituri, erau atât de sl`bite! Cu trupul [i mâinile erau la lucru, cu gândul [i inima erau la Ariton, bolnav în ]ar` str`in`. „Cine va sta lâng` el"?, se întreba Mama. Cine o s`-i dea un pahar de ap` s`-[i stâmpere setea buzelor sale arse de foc? Str`inii !( ?). Eu eram la Blaj [i m` preg`team de zor pentru bacalaureat, când, într-o zi, m` trezesc cu Mama la mine. „Ce e Mam`"?, întreb. „N-am mai putut s` rabd, dragul Mamii", îmi spune. „Am venit s` v`d ce faci, cum merge cu [coala [i s`-mi spui ce mai [tii de Ariton, c`ci eu tare sunt sup`rat` [i îngândurat`". Tot a[a eram [i eu îngândurat [i la greutatea examenului [i la greutatea bolii lui Ariton. Am îmbunat-o pe Mama cum am [tiut [i am putut [i i-am spus c` la sfâr[itul acestei luni, Iunie, îmi vine rândul la bacalaureat [i-apoi voi merge acas` [i împreun` vom putea suporta mai u[or aceast` dureroas` încercare, în a[teptarea îns`n`to[irii lui. Am petrecut-o pe Mama pân` la gar`. Cu toate asig100 ur`rile mele, ea s-a întors acas` a[a cum se întoarce o mam` de la un mormânt, unde [i-a îngropat un copil. Nu peste mult timp, spre sfâr[itul lui Iunie am dat examenul de bacalaureat în scris. La 1 Iulie, oralul. În 2 Iulie mam dus s` v`d rezultatul afi[at. Am trecut. M-am bucurat [i m-am dus la Casa Domnului, unde locuise [i terminase bacalaureatul fratele meu Ariton, acum cinci ani, în 1928. Când am intrat în curtea internatului, l-am v`zut pe p`rintele Evrard, superiorul casei, înconjurat de mai mul]i absolven]i. M-am dus direct la dânsul, foarte vesel, [i i-am spus c` am trecut examenul de bacalaureat. El s-a întors spre mine foarte mâhnit. S-a uitat în ochii mei [i a început s` vorbeasc` în`bu[it: „da, da, dar o telegram` m-a anun]at c` fratele t`u Ariton a decedat ast` noapte, doi Iulie"....[i a început s` l`crimeze [i eu s` plâng al`turi de el. Prinzândum` în bra]e, lacrimile noastre se întâlneau [iroaie pe piepturile noastre ale amândurora. Ariton avea vârsta cea mai promi]`toare: 22 de ani. Trista veste dus` acas` Ani [i ani de zile am a[teptat terminarea liceului [i încoronarea lui, bacalaureatul. Iar, când a sosit clipa, s-a îmtâmplat [i nenorocirea. Cum puteam s` m` bucur, s` m` înveselesc al`turi de colegii mei, s` gust din fericire, apoi s` duc acas` vestea de îngrop`ciune? [i nu a unui cunoscut sau a unei rude oarecare, ci a floarei familiei, Ariton, mândria, nu numai a noastr`, ci a satului întreg. Prin el, pierdeam un frate iubit, care mereu m` sf`tuise în decursul 101 anilor cum s` m` port. Pierdeam un îndrum`tor priceput în via]`. Pierdeam un intelectual de elit`, de care cel mai mult, acum aveam nevoie, c`ci m` aflam la r`scruce de drumuri. {i de hot`rârea ce voi lua va depinde tot viitorul meu. Pierdeam pe acela c`ruia îi datoram venirea mea la Blaj, continuarea studiilor [i - mai presus de toate - îmbr`]i[area religiei greco-catolice. Ce orizonturi mi-ar fi putut oferi satul? Când, iat`, ce orizonturi largi mi-au deschis [colile Blajului [i religia catolic`! Ce sfaturi scumpe [i pre]ioase mi-ar fi putut da el acum din Cetatea Etern` [i din luminile ob]inute în genunchi, în fa]a Sfântului Altar! Dar cine cunoa[te planurile ascunse ale lui Dumnezeu? Cine [tie dac` din Cer nu m` va putea pov`]ui mai bine, decât pe acest p`mânt, înc`rcat cu atâtea p`cate [i noroi. Cu aceste fr`mânt`ri [i gânduri mi-am luat inima în din]i s` duc acas` trista veste, p`rin]ilor mei. Ce s` le spun [i cum s` le spun? Ochii mei, fa]a mea, întreaga mea fiin]`, m` vor scuti s` vorbesc. Când m` vor vedea [i când m` vor privi, vor citi de pe înf`]i[area mea groaznica veste pe care le-o aduceam. Am plecat la gar` [i am luat trenul. M-am dat jos la Cetatea de Balt`, de unde am mers pe jos tot drumul, oftînd: [apte km.! Era în miez de var`. Soarele r`sf`]a cerul, holdele tocmai se coceau, iarba crescuse peste tot [i p`s`rile zburau vesele. Întreaga natur` râdea, iar inima mea plângea. A[a am ajuns acas`. Nu m-am oprit nic`ieri. Era pe la ora trei dup` mas`. Am intrat în curte [i m-am uitat prin împrejurimi. Nu era nimeni. Strig [i apare, încet, în pridvorul 102 casei, cu cârjele de invalid, fratele meu Ioan. M-am dus repede spre el. L-am îmbr`]i[at [i am întrebat unde sunt Mama [i Ticu. El mi-a râspuns: „sunt du[i la sap` la vie. Dar, ce mai [tii de fratele Ariton"?, continu` dânsul. N-am putut s`-i spun niciun cuvânt, c`ci am izbucnit într-un hohot de plâns. El a în]eles [i a început s` plâng` al`turi de mine. Dup` ce ne-am mai lini[tit, l-am întrebat cum s` anun]`m p`rin]ii, c` am venit acas` [i ce s` le spunem, ca s` nu-i sup`r`m prea tare? Ioan g`si pe loc solu]ia: „trimit eu un copil din vecini s` mearg` la vie, s` le vesteasc` venirea ta". A[a a f`cut. Un copil s-a dus [i n-a durat o jum`tate de or` c`, Mama a [i venit, tot într-un suflet, acas`. Iar, când m-a v`zut, a strigat: „vai dragul meu copil, eu [tiu de ce ai venit"! Ce puteam s`-i mai spun? De multe ori, în situa]ii tragice, e aproape imposibil s` expui sau s` pui pe hârtie lucrurile dureroase din sufletul t`u. La strig`tul Mamei nu m-am putut re]ine [i-am izbucnit [i eu în plâns, c`ci [i stropii de lacrimi au, ca [i vorbele, grai. Plânsul meu a fost confirmarea presim]irilor sale c`, cel mai scump copil al ei, dintre cei care i-au mai r`mas în via]`, sa pr`bu[it fulger`tor, s-a dus [i nu mai este! „Doamne"!, a strigat ea iar`[i, în mod sfâ[ietor, „[i pe acesta mi l-ai luat"! Mai dureros, a început s` ]ipe, s` urle, s`-[i spintece iia, s`-[i desfac` pieptul, s`-[i smulg` p`rul, în timp ce lacrimi mari, din ochii ei obosi]i, curgeau [iroaie. Într-un târziu, sfâr[it` de puteri, a îngânat: „Dragul Mamei, Aritoane, scumpul mamii copil. Cine a fost lâng` tine [i te-a îngrijit? Cât vei fi suferit tu în trupul t`u [i inima ta, când ai 103 v`zut c` nici unul dintre noi nu suntem lâng` tine. Vei fi strigat, dragul Mamii: Unde e[ti Mam`! De ce nu vii lâng` mine s`-]i spun via]a mea de aici [i ultimul dor ce-l am în suflet? Tu nu-]i dai seama,Mam`, c` eu mor [i nu m` vei mai vedea niciodat`. Ce crud [i nemilolos e acest cuvânt, niciodat`! Groaznic...! [i cine ]i-a ]inut, dragul Mamii, lumânarea s`-]i lumineze drumul ve[niciei, c`ci pe to]i copiii mei i-am vegheat, pe to]i care au murit, eu i-am ]inut în bra]e [i sufletelor lor eu le-am luminat calea ve[niciei, ]inându-le lumânarea aprins`. Parc` simt c` ultimul t`u cuvânt a fost ca a lui Iisus pe cruce: Cum va vrea Dumnezeu, fie voia Ta! Acum îmi aduc aminte de ceea ce mi-ai spus tu, când ne-am desp`r]it la gar`: Mam`, nu te sup`ra dac` o fi s` mor, ne vom întâlni în Cer! Dar eu m` întreb: fi-vom m`car vrednici de aceast` fericitoare întâlnire? Trenul a fluierat atunci, sinistru [i dureros, pentru noi amândoi. Tu ai plecat [i eu am r`mas plângând, uitîndu-m` trist` cum ai disp`rut, f`r` a mai avea speran]a de a te mai revedea vreodat`. Acum, într-adev`r, orice speran]` s-a spulberat. Din aceast` cauz`, atâta durere am, încât sufletul meu nu o mai poate re]ine. De acea ea se revars` în afar` ca o vale de lacrimi, în plâns [i iar plâns". Trup [i fiin]` chinuit`, de mam`! Podeaua de scânduri din cas`, icoana Maicii Domnului coborât` de pe perete, chipul cu fotografia lui Ariton, toate au fost inundate de lacrimile tale. Biata mea Mam`! Parc` acum o v`d; parc` acum o aud [i cât de neputincios am fost c` n-am putut s`i potolesc durerea [i nici s`-i alin fruntea ei înfierbântat`. De la moartea lui Ariton orice speran]` [i bucurie a 104 acestei vie]i p`mânte[ti a disp`rut din inima ei. Dup` Culu]`, dup` firava Anu]a, dup` îngera[ul Mih`il`, el AritonTonic`, a fost idolul vie]ii sale. Între timp a sosit [i Ticu [i sora Maria [i fratele V`s`lie. Toate lacrimile noastre s-au unit cu ale Mamei în acela[i plâns. Au venit vecini, rude, cunoscu]i, p`rintele paroh, cu to]ii, s` ne consoleze [i s` ne comp`timeasc` pentru pierderea sfâ[ietoare a lui Ariton. Curtea [i casa au fost pline de cons`tenii no[trii, care l-au cunoscut [i l-au iubit. El a fost floarea familiei noastre [i mândria satului. Acum a devenit jalea întregei comune, jale anun]at` de plânsul clopotelor celor trei biserici: cea Unit` cu Roma, cea ortodox` [i cea s`seasc`. Când a sosit Duminica, s-a dus jertf` bisericii, prescur`, iar pentru odihna sufletul lui Ariton s-a slujit un parastas. Cu împlinirea acestei datini cre[tine[ti s-a strecurat în inimile noastre, ale tuturora, o oarecare alinare, dar rana inimii a r`mas mereu deschis`. Lacrimile Mamei mele n-au încetat a curge, luni [i ani, pân` a închis ochii pe veci. Dispari]ia copiilor mor]i: Culu]`, Anu]a, Mih`il` a durut-o enorm de mult, dar moartea lui Ariton, speran]a b`trâne]elor ei, a zdruncinat-o [i marcat-o, pentru via]`. Cât este casa [i curtea noastr` de mare, nu exist` locu[or s` nu fi fost udat de lacrimile ei, în lung [i în lat. El s-a dus, iar ea a r`mas, cu inima ei fript` [i ars`, înv`luit` în doliu, pân` la moarte. 105 |ncercare de portret spiritual al fratelui meu Ariton Am luat [i am privit fotografiile ce ne-au r`mas de la el. Am luat revista c`lug`rilor asum]ioni[ti: „Missions des Augustins de L'Assomtion", Ianuarie, Lion, 1934, Fran]a, în care am citit articolul consacrat fratelui meu: „Fleur fauche". „Floare cosit`". Ce p`cat c` la moartea lui, caietul vie]ii sale intime, scris de el, a fost ars. Acela ar fi fost cea mai bun` documentare asupra vie]ii [i personalit`]ii lui. În lipsa acestor documente m-am for]at s`-mi aduc aminte de fizionomia lui, cum ar`ta, cum se comporta [i cum gândea? Din toate acestea, cum s`-l caracterizez, cum s`-l identific cu el însu[i, cum s`-i descop`r profilul spiritual [i mai ales, cum s` i-l descriu? Într-o ultim` analiz`, luând toate în considera]ie, am ajuns la concluzia c` virtutea dominant` a vie]ii sale a fost implacabil, umilîn]a. A doua, egal` acesteia, a fost spiritul de sacrificiu, sau d`ruirea. {i una [i alta, privînd în fa]` fiin]a lui, apar evidente. Umilin]a, a c`rei fiic` este modestia, virtu]i fundamentale ale Mântuitorului — Dumnezeu, „lumina cea neapropiat`", care s-a mic[orat pe sine, luând form` de rob, în persoana lui Iisus Christos. El d`, astfel, lovitura mortal` orgoliului omenesc [i îngerilor dec`zu]i. Ariton, dup` modelul lui Christos, a fost, în întreaga lui via]`, un protest viu contra orgoliului ce bântuie în omenire. Con[tient [i voit a acceptat 106 modestia, mai exact umilin]a, în locul m`ririi de[arte. Aceasta a dovedit-o prin comportarea sa, în tot timpul vie]ii sale. A umblat îmbr`cat, totdeauna, modest [i simplu, nu din neglijen]`, ci din motivul umilin]ei. De[i se purta a[a, el era curat [i foarte îngrijit, ca o fat` mare. Hainele periate, pantofii lustrui]i, c`r]ile [i caietele bine îngrijite, iar scrisul lui pl`cut [i simetric ordonat. M` uit la fotografia lui de absolvent al liceului. M` uit la fotografia lui de c`lug`r. Nu este nici o deosebire. {i una [i alta îmi vorbesc de aceea[i umilin]`, în înf`]i[are, în ]inut`, în privire. To]i colegii s`i, ca de altfel, toate promo]iile de elevi, aveau permisiunea în ultimul an [colar s`-[i lase p`rul lung [i s` poarte frizur`. To]i elevii a[teptau acest moment ca o liberare [i ca o afirmare a personalit`]ii proprii, prin podoaba [i frumuse]ea p`rului. Fratele meu s-a men]inut în cadrele umilin]ei care îl caracteriza. N-a l`sat s`-i creasc` p`rul. Din acest motiv, el este singurul care figureaz` pe tabloul de absolven]i f`r` frizur`. Tot a[a s-a men]inut [i la c`lug`rie, de[i putea s` poarte p`r lung. În afar` de educa]ia religioas` primit`, prin care i se ar`ta c` orgoliul [i mândria îi duc la pierzanie pe oameni, eu cred c` Ariton a fost foarte mult influentat [i de comportarea Ticului. Tat`l nostru, se îmbr`ca extrem de simplu [i niciodat` nu s-ar fi l`udat cu averea sa, nici nu s-ar fi afi[at cu calit`]ile sale. Din fraget` copil`rie, Ariton, a fost influen]at de ]inuta Ticului [i s-a „imprimat" cu acest caracter atât de important în via]` [i esen]ial în via]a religioas`. Cred, deci, 107 c` Ariton, a mo[tenit modestia de la Ticu, [i prin educa]ia religioas` [i har dumnezeiesc, a transformat-o în umilin]` supranatural`, prin practica vie]ii sale. A doua caracteristic` a portretului spiritual al fratelui meu Ariton a fost spiritul de sacrificiu sau de d`ruire. Modelul ideal, tot Iisus Christos i-a fost, c`ci El s-a d`ruit total, murind pe cruce pentru noi. Cel ce vrea s` fie perfect, înv`]a Christos, „s` p`r`sesc` tot [i asem`nându-mi Mie, s` M` urmeze". Aceste cuvinte, aceast` recomandare Divin`, au avut ecou profund în inima fratelui meu. El nu le-a în]eles în parte, f`râmi]ate, ci total, în întregime. {i de aceea, tot [i nu în parte [i nu împ`]it s-a d`ruit lui Dumnezeu. A l`sat tot: curte, cas`, familie, fra]i, p`rin]i, mam`. Nu s-a uitat înapoi. A p`r`sit tot [i pe to]i [i tot a d`ruit [i pe sine, ca s` apar]in` Aceluia care L-a chemat. Dac` Mama, Tata, au p`r`sit toate pentru el, el cum n-ar p`r`si toate pentru Dumnezeu? [i lea p`r`sit dând ascultare credin]ei sale! Acest spirit de sacrificiu l-a mo[tenit de la Mama. Pe ea a v`zut-o cum alearg`, cum asud`, cum plânge, cum lucreaz` f`r` odihn`, zi [i noapte, f`r` nici o cru]are. Nici tu somn, nici tu hran` îndestul`toare pentru trup, ci fertf` pentru copii. Pe instinctul crescut în acest climat s-a altoit în sufletul fratelui meu spiritul de jertf` a lui Iisus Christos. Ani [i ani, la picioarele Mântuitorului, îngenunchiat în fa]a Sfântului Altar [i hr`nit zilnic cu pre]iosul s`u Trup [i Sânge, l-a transformat supranatural. {i Ariton a în]eles chemarea lui Christos în sens radical: totul sau nimic! El n-a ezitat. A ales 108 Calea Unic`, Împ`r`teasc`, d`ruirea total`. {i s-a d`ruit. Din virtutea umilin]ei [i din spiritul de sacrificiu, inevitabil izvore[te spiritul ascult`rii. Moarte sie[i, voin]ei sale [i supunere altei voin]e. Mama spunea de Ariton: „mie drag de el, c` niciodat` porunca mea n-a c`lcat". Cu atât mai vârtos s-a supus el superiorilor s`i c`lug`re[ti. Dac` e l`udabil regretul pentru un p`cat comis, cu atât mai vârtos e sublim` bucuria de a nu fi p`c`tuit. Cât prive[te ascultarea, cred c` Ariton n-a avut nevoie de a se c`i. Întrev`d, fundamentat pe aceste dou` virtu]i: umilin]a [i sacrificiul, ce perspective de apostolat fecund se deschideau pentru viitor, înaintea lui. Dar, fiindc` în pu]îni ani care i-a tr`it, s-a mistuit [i a ars în el, tot ce era perisabil [i omenesc, ne mai având ce jertfi [i d`rui lui Dumnezeu, Dumnezeu l-a luat la Sine. Cei care au scris în revista francez`, au mers cu îndr`zneala pân` acolo, încât l-au numit „Sfântul Ludovic de Gonzaga românesc". Poate au avut dreptate. Un sfânt anonim, necunoscut [i ne[tiut decât de Dumnezeu singur. Alte dou` victime pe altarul durerii mamei mele: V`s`lie [i Ticu Ca dup` orice foc ce distruge tot, cu cât se scurg zilele, puterile [i curajul celor lovi]i, încet, încet, revîn. A[a [i la noi. Distru[i moralice[te prin pierderea definitiv` a lui Ariton, via]a î[i reclama drepturile ei. S` ne ridic`m din cenu[a durerii. S` privim cerul. S` ne facem cruce, cerând lui Dumnezeu ajutorul necesar, ca s` putem continua drumul 109 ce-l mai avem de parcurs. Supu[i Proniei Cere[ti, to]i ai familiei, ne-am înclinat spunând: Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat. {i-am început fiecare s` lucr`m unde ne chema datoria: Mama acas`, Ticu [i V`s`lie, în hotar. Cât m` prive[te pe mine, cum am spus mai sus, am p`r`sit Blajul, terminând ultimul examen, bacalaureatul. Eram acum acas`. În urma mor]ii lui Ariton, totul era pustiu la noi: în cas`, în curte, în gr`din`, în inimi. Prezen]a mea era, totu[i, o consolare pentru to]i, în situa]ia de doliu [i jale, în care ne aflam. Mie nu-mi displ`cea lucrul. Am revenit de unde am plecat. Lucram acas`, în cas` ajutând-o pe Mama; lucram în hotar, ajutându-l pe Ticu. Dar, se punea întrebarea: Ce voi face? Dumnezeu a hot`rât. Am f`cut cerere s` intru la teologie, la Blaj. Cererea mi-a fost respins`. M-a[ fi dus la universitate, fie la Cluj, fie la Bucure[ti. P`rin]ii, în situa]ia în care se aflau, nu m` puteau ajuta material. A[a c` am r`mas acas`. A trecut toamna, a trecut iarna. A venit prim`vara [i vara. Lucru în agricultur` era peste tot. Nu m-am sustras de la nimic. Când credeam c` lucrurile au intrat în f`ga[ul lor normal, când multiplele ocupa]ii ne f`ceam s` sim]im mai pu]în intensitatea durerii pricinuit` de pierderea lui Ariton, o întâmplare nea[teptat`, ne-a trezit din nou. Era tocmai luna Iulie 1934, ca în Iulie 1933 când a decedat Ariton. Fratele meu V`s`lie, c`s`torit de doi ani, cu un copil de nou` luni, s-a dus la coas` în lunc`. El era foarte solid [i s`n`tos. A cosit mult. A transpirat. La amiaz` s-a 110 culcat pe burt` la umbra unei s`lcii. P`mântul fiind rece, a r`cit. Sculându-se nu s-a sim]it bine. A mai cosit ce a mai cosit [i a venit acas`. Ne-am mirat cu to]ii cum de s-a întors a[a devreme acas`, f`r` s` fi terminat. El ne-a spus c` nu se simte bine dup` mas` [i de aceea i s-a f`cut r`u. Sim]ea dureri încontinuu în burt`. S-a dus la el acas`, nu departe de noi, s-a culcat, s-a odihnit, dar durerea tot persista. A doua zi dup` masa se sim]ea [i mai r`u. L-am dus la doctor, la Bazna. I-a dat ceva medicamente, dar nu i-au ajutat nimic. Au maitrecut dou` zile [i v`zând care e situa]ia l-am dus la spital la Media[. La spital, doctorii au pus diagnosticul: apendicit`. L-au preg`tit [i a doua zi l-au operat. Dup` opera]ie îi era tot mai r`u. În realitate, el n-a avut apenticit`, ci, o inflamaa]ie la peli]a de pe stomac. Dup` câteva zile l-au operat acolo. Au g`sit numai puroi. Dup` trei s`pt`mâni l-a adus acas`, doctorii spunând c` nu mai au ce-i face. Avea dureri îngrozitoare. A sl`bit, el care era a[a de solid, pân` a r`mas un schelet. Când l-a adus de la spital, Mama a spus s`-l ducem la noi, ca s`-i poarte dânsa de grij`. Când î[i vedea fratele meu Vasile, copila[ul, care era frumos [i începuse s`-l cunoasc`, a[a se bucura. Dar boala avansa. Durerile nu-l sl`beau. De mâncat, nu mai putea mânca, aproape, nimic. Mama î[i d`dea seama c` [i V`s`lie ne va p`r`si, l`sând în urma lui o so]ie tân`r`, v`duvit`, [i-un bujor de copila[, mic, f`r` tat`, cum a r`mas dânsa f`r` mam`. Boala [i-a urmat cursul ei [i moartea i-a luat ultima suflare, în septembrie 1934, în ziua Sfîntei M`rii. El avea 27 111 de ani. A închis ochii în bra]ele Mamei mele, ]inându-i în acela[i timp, aprins` lumânarea, care îi lumina drumul ve[niciei spre Cer. A[a s-a sfâr[it fratele meu V`s`lie, harnic, bun [i prieten cu toat` lumea. Nu mai spun nici durerea, nici jalea noastr`, a tuturora [i nici a Mamei [i a satului întreg. Destul c`, gradul durerii ei se poate m`sura din cuvintele ce le-a spus: „Din opt copii, am pierdut cinci, patru feciori [i o fat`, to]i mari. M` mir de nu mi-am pierdut mintea"! Odihne[te frate scump [i fii lini[tit în mormânt, c` vom purta de grij` cât vom putea, de copilul dragostei tale, r`mas f`r` de tat`! Mama s-a ]inut de cuvânt! În toamna lui 1934 am reînoit cererea de primire la teologie. De ast` dat`, la episcopia Lugojului. Cererea mi-a fost rezolvat` favorabil [i în luna Octombrie am intrat la Academia Teologic` din Blaj, unde urmau cursurile [i studen]ii lugojeni. Acas` a r`mas Ticu, Mama [i fratele cel invalid Ioan. Sora mea Maria locuia la so]ul ei, de când s-au c`s`torit. Mama, la desp`r]ire, când am plecat la Blaj, a plâns din nou, dar nu mi-a spus prea multe. Doar atât: „ce s`-]i mai spun, dragu Mamii. Poart`-te bine, iar norocul s` ]i-l dea Dumnezeu, c` noi nu ]i-l putem da"! Eu i-am ar`tat mult` afec]iune. Am îmb`rb`tat-o [i i-am promis c` voi c`uta s` n-o fac de ru[ine la înv`]`tur`, [i — dac` Dumnezeu îmi va ajuta - o voi îngriji la b`trâne]e, ca [i cum ar fi îngrijit-o Ariton. Am s`rutat-o [i am plecat la gar` la Cetatea de Balt`. De ast` dat`, nu cu carul, ci cu c`ru]a, deoarece fratele meu Ioan, fiind invalid, l-a convins pe Ticu s` ]în` un 112 cal, c`ci a[a se putea [i el deplasa la ora[ sau la hotar, mai u[or. Eu cuno[team Blajul ca [i satul meu natal. Din acest motiv n-am avut nici o dificultate, în a m` acomoda la noua situa]ie. Mediul, profesorii, colegii, to]i îmi conveneau. M` sim]eam foarte bine, lucru care aducea o f`r`m` de mângâiere [i bucurie p`rin]ilor mei, atât de greu încerca]i. Dup` s`rb`toarea Sfântului Nicolae, din 6 Decembrie 1934, primesc o scrisoare de la fratele meu, Ioan. El [tia scrie destul de bine, c`ci f`cuse trei clase primare. Între altele, îmi scria c` în seara Sf. Nicolae, lui Ticu i s-a f`cut r`u [i a doua zi a trebuit s` se duc` la doctorul din Bazna. Starea s`n`t`]ii lui se men]îne nesatisf`c`toare. Nu are poft` de mâncare. Noi am început s` fim foarte îngrijora]i. Aceast` [tire nu m` l`sa deloc indiferent. Îngrijorarea m` cuprinse [i pe mine. Durerile, care se mai alinaser` începeau s` reînvie. Nu mai aveam astâmp`r. M` întrebam mereu: cum va reac]iona Mama la aceast` nou` [i grea lovitur`? Mai era o s`pt`mân` pân` când vom primi vacan]a de Cr`ciun [i atunci voi merge acas`. {i a[a a fost. Am plecat cu primul tren. Sosit acas`, tân`r, plîn de via]`, îmbr`cat în reverend`, am impresionat pl`cut pe to]i, dar atmosfera era ap`s`toare, de îngrop`ciune. Am dat mâna cu to]i, dar m-am oprit îndelung la Ticu. Nu z`cea. {edea îmbr`cat pe un scaun, lâng` sob`. L-am întrebat: „Ce-i cu D-ta Ticule"? — R`u m`i copile. Am fost la doctor. Mi-a spus c` am trei boli: la inim`, la pl`mâni [i la intestinul gros. Mi-a dat medicamente [i mi-a spus c` nu voi mai reînoi bocancii de 113 Pa[ti. Cu alte cuvinte, c` nu voi mai ajunge Sfintele Pa[ti. Eu l-am îmbunat cât am putut, dar inima mea presim]ea, ca [i Mama, c` doctorul a spus adev`rul. Am stat dou` s`pt`mâni acas`. Pân` la Boboteaz`. Am regretat c` Ticu n-a putut veni la biseric`, dar Mama, vecinii [i rudele, i-au spus c` eu am cântat foarte frumos la Sfintele Slujbe de Cr`ciun. El s-a bucurat împreun` cu Mama [i speram într-o ameliorare a st`rii s`n`t`]ii sale. A[a am petrecut s`rb`torile de Cr`ciun, cu colinzi, întâlniri cu neamuri, dar` f`r` mari bucurii. La terminarea vacan]ei, eu m-am reîntors la Blaj, rugând pe Mama s`-mi dea o telegram` dac` lui Ticu îi va fi mai r`u. {i le-am mai spus c`, la sfâr[itul lui Ianuarie, începutul lui Februarie, voi avea primele examene în Sfânta Teologie. De[i, lui Ticu i se f`cuse mai r`u, a interzis Mamei s` m` cheme acas`. „L`sa]i-mi copilul, nu mi-l strica]i de la [coal` pentru mine", le spunea dânsul. Ce nu fac p`rin]ii pentru copii! Mor pentru ei, numai s` le fie asigurat binele! Mama l-a îngrijit cu o afec]iune [i cu un devotament vrednice de o adev`rat` so]ie. Ticu a bolit aproape dou` luni. La pat n-a stat îns` decât dou` s`pt`mâni. Nu putea mânca aproape nimic [i a[a, încet, încet, s-a stins ca o f`clie de cear`, în ziua de 18 Februarie 1935, în bra]ele Mamei mele. Tot ea i-a ]inut aprins` lumânarea la cap`tâi. Era pentru ultima dat`, fiindc`, altora, n-a mai ]inut-o, dar a ei au ]inut-o, al]ii. Moartea Ticului a fost, oarecum, prematur`, c`ci n-avea decât 59 de ani. Aceast` moarte timpurie este explicabil` [i prin faptul c` dânsul, ca [i Mama, a muncit enorm de mult, hr`nindu-se foarte modest. De multe 114 ori sub toate a[tept`rile. Când sufletul s`u [i-a luat zborul spre Cer era Duminica, tocmai în momentul când clopotele bisericii sunau terminarea Sfântei Liturghii. Credincio[ii ie[eau din biseric`, iar sufletul dânsului p`r`sea trupul s`u obosit [i sfâr[it de puteri. Ticu a murit împ`cat cu Dumnezeu, cu oamenii [i cu Mama. Dânsa îmi spunea c` atunci când îl îngrijea cu atâta bun`tate [i mil`, Ticu, l`crimând, îi lua mâinile [i i le s`ruta, spunând : „iat` mâinile care m-au îngrijit pân` la ultima clip` a vie]ii mele". Mama l-a plâns [i l-a regretat mult pe so]ul ei, atât de harnic [i atât de apreciat de tot satul. Ceea ce via]a a distan]at, moartea [i eternitatea au unit. Trista veste am primit-o prin telegraf. Am venit cu primul tren acas`. Jalea era mare. Biata Mam` era sfâ[iat`. Când m-a v`zut intrând în cas`, a scos un ]ip`t sfâ[ietor: „vai, dradul meu copil, cum s` mai pot eu tr`i, c`ci într-un singur an am pierdut pe Ariton, pe V`s`lie [i acum pe Ticuto, tat`l vostru atât de harnic [i atât de priceput"! [i a strigat la c`p`tâiul Ticului: „Scoal`-te Ioane [i vezi c` ]i-a venit feciorul, la care tu ai ]inut atât de mult! Uit`-te cum plânge [i se frige de dorul t`u"! La înmormântare a participat enorm de mult` lume. Prohodul a fost oficiat de parohul din sat, p`rintele Victor Alm`[an [i de p`rintele c`lug`r asum]ionist Vasile Cristea, actualmente episcop la Roma, sosit anume de la Blaj. Încerc`rile prin care a trecut familia noastr` au fost evocate în cuvântarea sa, asem`nându-le cu acelea ale dreptului Iov. 115 Au participat [i doi colegi de-ai mei de la teologie, care au dat r`spunsurile, cântând la prohod. Azi, am mângâierea c` ei au luat [i o fotografie a tat`lui meu, singura pe care o posed`m, c`ci Ticu, din modestie, a refuzat în via]` s` se lase fotografiat. Trupul s`u neînsufle]it a fost a[ezat în cimitirul satului, al`turi de scumpii s`i copii, în a[teptarea celei de a Doua Învieri. Odihne[te în pace, Ticule drag`, c` mult ai obosit [i mult ai mai lucrat în via]`! Plecarea mea \n Fran]a Dup` înmormântarea Ticului, eu m-am întors iar`[i la Blaj, la studii. Mama a r`mas acas` cu fratele Ioan. Între timp, el [i-a pus protez` la piciorul amputat [i a început a lucra [i a se descurca destul de bine, fiindc` era iste] [i grijitor. Asculta de Mama, [i Mama g`sea în comportamentul lui destul` mângâiere. Ca s`-[i câ[tige existen]a, Ioan a deschis o b`c`nie în curtea p`rinteasc`. Dup` un an de doliu, s-a c`s`torit. Timpul trecea foarte repede. To]i eram ocupa]i. Ei acas`, eu la Blaj. Duhul cel r`u al mor]ii, dup` ce ne-a secerat pe to]i cei mai buni ai no[tri a plecat, foarte probabil, la al]ii. Pe noi ne-a l`sat în pace. În toate vacan]ele eu veneam regulat acas` de la Blaj, [i-i ajutam cât puteam în ale gospod`riei. Golul [i pustiul din curtea noastr`, parc`, lua via]`. A[a au trecut cei patru ani de teologie de la Blaj, perioad` pe care o consider cea mai 116 frumoas` din via]a mea. Din când în când venea [i Mama de m` vizita, dar totdeauna cu lacrimi în ochi, amintindu-[i de urmele lui Ariton, care petrecuse [i el [apte ani în aceast` localitate. Era mul]umit` c` eu nu am f`cut-o de ru[ine. M` purtam frumos [i înv`]am foarte mult. Din aceste motive am fost apreciat de profesorii mei, încât mi-au acordat distinc]a cea mai înalt` la care poate ajunge un student teolog la Academia Teologic` din Blaj: ductor prim [i pre[edinte al societ`]ii de lectur` Înocen]iu Micu-Clain. În 25 Martie 1937 am fost consacrat lector. În 1938 eram pe anul patru. La 25 Martie, de Bunavestire, patroana Seminarului Teologic, s-a dat, din partea noastr`, o serbare artistico-cultural`, în sala de gimnastic` a liceului. Am rugat pe Mama s` vin` [i dânsa a venit. A asistat [i a fost foarte mândr` când [i-a v`zut feciorul pe scen`, deschizând serbarea [i ]inând un discurs frumos, aplaudat de toat` asisten]a. Chiar [i de Mitropolitul, c`ci [i Înaltpreasin]itul participa la aceast` serbare. Aceste frumoase [i îmbucur`toare clipe au f`cut pe scumpa mea Mam` s`-[i mai uite necazurile [i durerile îndurate. Când am plecat la [coal`, în toamna anului 1926, am f`cut-o contra voin]ei mele, c`ci nu-mi pl`cea cartea. Acum, în 1938, terminând studiile teologice, parc` nu m` s`turam de înv`]`tur`. Doream s` mai înv`]. S-a întâmplat cu mine cum se întâmpl` cu copiii cei mici. La început, ei nu vor s` sug`, dar dup` aceea nu se mai satur` de sânul mamei lor. A[a nu m-am s`turat nici eu de înv`]at. Am scris de acas` Preasfîn]itului Ioan B`lan, de la Lugoj, rugându-l s`-mi permit` s` merg la Universitatea din 117 Bucure[ti, s` m` înscriu la Facultatea de Litere [i Filozofie. Preasfîn]itul mi-a r`spuns c` dup` terminarea studiilor pe care inten]ionam s` le urmez, dânsul nu-mi poate asigura nici un post. Dac` eu, totu[i, doresc s` studiez mai departe, dânsul e dispus s` m` trimit` în str`in`tate, fie la Roma, fie la Strasbourg, în Fran]a, spre a-mi completa studiile teologice. I-am r`spuns c` sunt de acord s` merg în Fran]a, mul]umindu-i de propunerea f`cut`. Problema, care se punea pentru mine, era cum s-o împac pe Mama cu acest gând? A pleca, însemna a-i reînvia toat` durerea pierderii lui Ariton. Apoi, a o expune eventual [i la pierderea mea. Când i-am amintit, a oftat [i mi-a spus: „de ce vrei s` pleci [i tu? Doar [i tu vei putea tr`i în ]ara asta cum tr`iesc atâ]ia al]ii". Cu siguran]` o urm`rea spectrul mor]ii mele. În acest caz, ar fi primit lovitura fatal`: lovitura de gra]ie. Providen]a Divin` avea alte planuri cu mine. Nici nu m` a[teptam, când po[tarul satului mi-a adus o scrisoare, în care Preasfin]itul B`lan îmi f`cea cunoscut, c` a primit r`spuns favorabil de la Universitatea din Strasbourg. Voi fi primit ca bursier, cas`, mas`. Deci, s` m` gr`besc s` fac toate demersurile necesare spre ob]inerea pa[aportului, pentru a putea pleca. Lua]i prin surprindere, nici n-am avut timp s` ne gândim la urm`ri. Am f`cut formele necesare la Prefectura din Blaj [i dup` de zece zile eram cu pa[aportul în buzunar. Plin de tinere]e, vigoare [i curaj, o îmb`rb`tam pe Mama: „Eu te simt [i te în]eleg Mam`. Eu v`d fruntea ta încre]it` [i zbârcit` de soare, buzele tale fripte [i arse de 118 suferin]e [i de dor, ochii t`i mereu împ`ienjeni]i [i sc`lda]i în lacrimi, dar mai simt [i voin]a lui Dumnezeu. Eu nu voi fi motiv de îngropare pentru tine, ci de mângâiere [i mândrie. Dac` m` voi duce în Fran]a, eu voi putea veni în vacan]e acas`, ca s`-]i astâmp`r dorurile tale. Apoi, cea mai mare mângâiere pe care pot s` ]i-o dau, e c` m` voi duce la locul unde a bolit, a murit [i a fost îngropat, Ariton. Tu bine [tii c` el n-a avut mângâierea s` aib` pe cineva dintre noi lâng` el. M`car, acum, când mi se ofer` ocazia, s` m` duc s`-i v`d mormântul, te rog, las`-m` s` plec. S` îngenunchez pe p`mântul rece. S` fac o rug`ciune pentru odihna sufletului s`u [i în acela[i timp, s`-i spun chinul vie]ii tale [i s` v`rs pe mormântul lui o lacrim` [i din partea ta". Auzint toate acestea, îndurerata mea Mam`, s-a mai lini[tit [i în sufletul ei a lic`rit o mic` speran]`. {i, [i-a dat consim]`mântul plec`rii mele. În câteva zile am f`cut preg`tirile, alegându-mi hainele [i c`r]ile pe care s` le iau cu mine. Mama a f`cut în cuptor pâine alb` de cas`, cozonac [i o pr`jitur` special` cu multe ou`, pe care numai dânsa o [tia face în sat. Când toate au fost gata, am mai aruncat o ultim` privire în cas` [i curtea copil`riei [i-am plecat cu c`ru]a la Cetatea de Balt`. M-a înso]it fratele Ioan [i sora Maria. Iar, Mama nu s-a l`sat. A venit cu mine pân` la Blaj. Acolo am a[teptat trenul de Bucure[ti-Arad. Emo]iile, [i ale mele [i ale ei, erau foarte mari. La sosirea trenului, fluieratul lui sinistru ne-a înfiorat [i mai mult. Am mai s`rutat-o odat` pe Mama, i-am strâns mâna [i am urcat în tren. În timp ce eu m` îndep`rtam, ea a c`zut plângând în bra]ele unui coleg 119 de-al meu. Când am rev`zut-o, dup` venirea mea în ]ar`, evocând momentul plec`rii mi-a spus: „dac` nu era colegul t`u s` m` sprijine [i s` m` mângâie, atunci muream". Era 4 Noiembrie 1938, ziua de vineri. În drum spre Arad m-am ab`tut pe la Episcopia Lugojului. Mi-am luat r`mas bun de la Preasfin]itul B`lan. Iam cerut binecuvântarea [i-am plecat. Pe drum eram numai ochi [i urechi. Curios s` v`d [i s` aud toate. Ajuns la Strasbourg am fost încartiruit în Seminarul Înterna]ional, sub direc]ia c`lug`rilor Lazari[ti. De locuit, locuiam în internat, dar cursurile le urmam la Universitate, în vederea licen]ei [i doctoratului în teologie. Acolo, mai erau patru români, între care [i Ioan Ploscaru, devenit ulterior episcopul Lugojului. Am scris acas` o scrisoare frumoas`, cum am c`l`torit, cum am ajuns [i cum m` simt în ]ar` str`in`. Dat fiind c`, în expunerea aceasta, personajul principal este Mama, eu nu m` opresc la evenimentele vie]ii mele, decât în m`sura în care o privesc [i pe Mama. |ndeplinirea unei fag`duin]e [i a unei \ndatoriri de frate A trecut Cr`ciunul [i am ajuns la vacan]a de Pa[te. Era o prim`var` cu timp cald [i frumos. A[a cum am promis Mamei mele, m-am hot`rât s` merg s` vizitez la Lorgues, în sudul Fran]ei, mormântul fratelui meu Ariton. Am plecat din Strasbourg în 3 Aprilie 1939 cu trenul accelerat Strasbourg-Lyon-Marseille-Toulon. La Toulon am 120 schimbat trenul luând-o pe linie secundar` pân` la or`[elul Les Arcs. Acolo am coborât [i am a[teptat autobuzul care merge la Lorgues. Pân` s` vin` ma[ina au început s` se r`scoleasc` amintirile. La aceast` gar` simpl` [i str`in` a sosit fratele meu Ariton în 1933, luna Mai 28. A venit cu n`dejdea în Dumnezeu, c` darurile Naturii din aceast` regiune, cu flori [i clim` dulce, îi vor fi de folos. Îi vor reda s`n`tatea pierdut` în urma atâtor priva]iuni [i sacrificii, acceptate din dragoste fa]` de Dumnezeu. Cu aceste gânduri care m` fr`mântau, c`utam cu triste]e în gar`, apoi în fa]a g`rii, pe jos, nu cumva voi z`ri o urm` a aceluia care acum [ase ani a trecut pe aici [i care, atunci, ca [i mine, acum, a[tepta sosirea autobuzului? Între timp, a sosit autobuzul. Am urcat în el, dar gândurile triste continuau s` m` r`scoleasc` [i f`r` s`-mi dau seama am sim]it în mersul autobuzului, cum mi se prelingea o lacrim` pe obraz. Era prima ofrand` d`ruit` de mine, pe aceste meleaguri, fratelui meu drag, care m-a iubit atât de mult. Deodat`, autobuzul s-a oprit în sta]ie. Ajunsesem la Lorgues, distan]a fiind de numai 13 km. de la Les Arcs. Afar` b`tea vântul. Timpul era posomorât ca [i sufletul meu. Or`[elul, cu aspect vechi [i pu]în îngrijit m-a întristat [i mai mult. N-am stat locului, ci m-am gr`bit s` ajung repede la casa p`rin]ilor asum]ioni[ti, unde venise cu [ase ani mai înainte, fratele meu Tonic`. Exteriorul cl`dirii este impun`tor. Mare, masiv, chiar în mijlocul unei propriet`]i întînse. Ajuns la poart` am sunat [i mi-a trecut un gând. Dar, 121 dac` fratele meu [i-a ref`cut aici s`n`tatea [i va ie[i vesel [i u[or, ca întotdeauna, în întâmpînarea mea? Voi vedea iar ochii lui scrut`tori [i blânzi, obr`jorii lui ro[ii bujor, talia lui firav`, de fat` mare; îi voi asculta b`t`ile inimii sale, inim` plin` de dragoste. Ce bucurie va fi pe amândoi! Cu cât` c`ldur` ne vom îmbr`]i[a, ca pentru ve[nicie. El se va gr`bi s` m` întrebe ce s-a mai întâmplat pe cas`, ce face Mama, de Ticu, de fra]i, de mine. — Tonic` drag`, cum m` vezi sânt tare [i mare. Am venit s` te v`d [i s` te iau. S` te duc din fund de p`mânt, Mamei mele, s` te îmbr`]i[eze, s` se uite lung la tine, cât te-ai schimbat, cât e[ti de bun, cât e[ti de frumos. S`-]i spun` [i-]i plâng` durerile avute, s`-i alini dorul, c`ci toat` a fript-o [i a ars-o dorul t`u. Am venit [i te duc. Nu te mai las. Te a[teapt` cunoscu]ii, te a[teapt` satul, te a[teapt` curtea drag` a copil`riei, te a[teapt` în casa p`rinteasc` icoana Maicii Domnului, c`reia de atâtea ori i-ai îngenunchiat [i te-ai rugat. În timp ce aceste gânduri m` fr`mântau, z`vorul de la u[a mân`stirii a fost tras [i raiul iluziilor mele disp`ru. A ap`rut un c`lug`r cu barb` alb`, cu privire furi[`, care m-a întrebat: „pe cine cau]i"? I-am spus. El mi-a r`spuns: „nu cunosc pe fratele d-tale, dar merg s` întreb pe superior". În timp ce a[teptam în sal`, un fior rece mi-a trecut prin întreaga mea fiin]a, gândindu-m` c`, pe Ariton nu-l voi mai întâlni. F`r` s` m` pot st`pâni, am izbucnit în plâns. Când reveni fratele portar, v`zându-m` în acea stare dureroas` s-a ar`tat mai blând [i mai milos fa]` de mine [i m-a con122 dus la p`rintele superior al mân`stirii. P`rintele superior m-a primit cu mult` aten]ie [i în]elegere. Mi-a spus c` nici dânsul nu l-a cunoscut personal pe Ariton, dar [tie precis c` a decedat în noaptea de 2 Iulie 1933, aici, în aceast` cas`. În capela mân`stirii i s-a oficiat prohodul, iar r`m`[i]ele sale p`mânte[ti au fost a[ezate în cavoul mân`stirii din cimîntir. Date mai am`nun]ite despre fratele D-tale pot s`-]i dea al]i p`rin]i de aici, care l-au cunoscut personal. Eu n-am avut astâmp`r. I-am mul]umit p`rintelui superior de cele spuse [i m-am scuzat spunându-i c` merg imediat la cimitir s`-i v`d mormântul. Am ie[it reveren]ios [i-am plecat la cimitir. Dup` explica]iile primite, am g`sit repede cavoul. Apropiindu-m` de el, m-am cutremurat, citînd pe lespedea de piatr`: „Fratele Ariton Surdu, 2 Iulie 1933". Acum, aceast` confirmare mi-a spulberat orice îndoial` referitoare la moartea sa. Am c`zut în genunchi pe lespedea rece de piatr` [i-am început s` plâng, nu numai pentru mine, ci pentru to]i ai familiei noastre: mam`, tat`, fra]i, surori. Piatra rece a început a se umezi din cauza lacrimilor mele, care c`deau [iroaie. Când izvorul lor s-a terminat, am început s`-i spun durerile familiei noastre, durerea Mamei noastre din cauza pierderii ireparabile prin moartea lui, durerea Ticului, a fra]ilor, a surorei mele, a mea personal` [i a satului întreg. În continuare, am f`cut în numele tuturor o pioas` rug`ciune, terminându-o cu: „În veci pomenirea lui [i ]`râna str`in` s`-i fie u[oar`"! La tot zbuciumul meu, la toate rugile mele, la tot plân123 sul meu, la toate lacrimile mele, nici un murmur, nici o [oapt`, nu mi-a spus scumpul meu frate Ariton, care alt`dat` mi-ar fi povestit atâtea. Convins acum de decesul lui, m-am ridicat de pe piatra rece a mormântului [i m-am retras la casa asum]ioni[tilor, spunându-mi în gând: Da! Asta e moartea! T`cerea profund` a ve[niciei! Am r`mas la Lorgues câteva zile. I-am c`utat lui Ariton, peste tot, urmele. Camera 35, unde a bolit, patul în care a murit, capela unde a îngenunchiat, unde s-a rugat pentru noi to]i, unde apoi a fost prohodit. Nu departe de casa p`rin]ilor, pe o colin` pitoreasc`, se g`se[te o capel` a Capucînilor. {i acolo m-am dus, c`ci într-o zi, când Ariton s-a sim]it mai bine, a f`cut o mic` plimbare [i-a intrat [i în aceast` capel` de s-a rugat. Dintre p`rin]ii asum]ioni[ti, un olandez, Ednardus Van Berhel, a f`cut studii la St. Gerard în Belgia, cu Ariton. El mia spus c`, atât ca studii, cât [i ca via]` religioas` [i purtare, a fost excep]ional. Model de urmat pentru to]i. Un alt p`rinte, spaniol: Pedro Frias, care a studiat la Roma, mi-a spus acela[i lucru: Ariton a fost model în toate. La Roma, Ariton era sacristan, adic` îngrijitorul capelei, cu un sim] estetic [i de o cur`]enie rar`. În capel` a avut o criz` pulmonar`, o ftizie galopant`. Consultat de medic, s-a constatat c` boala era prea avansat`, pentru c` el, de[i suferea, n-a spus la nimeni, nimic. Medicul a hot`rât schimbarea imediat` a regiunei din Roma. A[a a fost trimis în 28 Mai 1933, la Lorgues, pe Coasta de Azur, din Fran]a. Ajuns în Fran]a, se ruga, citea [i scria mult, de[i avea constant o febr` de 40 de grade. Noaptea de 2 Iulie, pe la 124 ora unu [i jum`tate, i-a fost fatal`. A avut o hemoragie care i-a umplut toat` fa]a. L-a în`bu[it sângele [i a sucombat. P`rintele superior Xavier îi f`cu ungerea cu ulei sfin]it, iar p`rintele Laurent Metral i-a dat dezlegarea condi]ionat. Cu o zi mai înainte p`rintele superior l-a întrebat: „Vrei s` te faci s`n`tos"? El a r`spuns: „cum va vrea Dumnezeu". Fratele meu Ariton, în decursul scurtei sale vie]i [i-a învins [i r`stignit toate pasiunile trupe[ti [i p`mânte[ti, încât focul purificator [i mistuitor nu mai avea ce purifica [i arde. În el nu mai exista nimic altceva, decât o dulce chemare, un murmur suav: „Vino la Tat`l"! El a sim]it aceast` chemare. S-a l`sat sedus de ea. A acceptat-o [i f`r` a se mai uita înapoi la golul r`mas între noi, dup` plecarea lui, s-a dus pentru ve[nicie în bra]ele Tat`lui Ceresc. Cât am stat la Lorgues, în fiecare zi m-am dus de dou` ori la mormântul lui, înainte [i dup` mas`. M-am rugat [i am plâns. Am a[teptat s` se îndure spre mine, el care era a[a de milos, [i s`-mi [opteasc` un singur cuvânt de mângâiere pentru scumpa lui Mam`, care este [i a mea. În ziua de Pa[ti m-am dus pentru ultima dat` la cimitir. Am plâns [i mam rugat mai mult ca alt` dat`, dar nici acum nu mi-a [optit nici un cuvânt. Mi-a dat îns` s` în]eleg c` nu va mai veni, c` nu ne vom mai vedea, c` nu ne va mai mângâia, nici cu vorba [i nici cu scrisul, dar ne va a[tepta s` ne întâlnim, cu drag, în Cer. M-am ridicat, i-am s`rutat piatra rece a mormântului [i cu inima zdrobit` m-am îndep`rtat pentru totdeauna de ]`râna care, cu sfin]enie îi p`streaz` osemintele lui dragi. — M` îndep`rtez de tine, frate drag`, pentru totdeau125 na. Lacrimile [i inima-mi zdrobit` î]i cer iertare pentru tot ce ]i-am gre[it în timpul copil`riei noastre. Plânsul [i durerea sfâ[ietoare, ce ne-ai produs prin moartea ta, s` dea Dumnezeu s` se întoarc` întru bucurie, la a Doua Înviere, c`ci tu tot a[a ne-ai spus : <>" Am fotografiat camera în care a murit, patul în care a z`cut, capela unde i s-a f`cut slujba de înmormântare, capela capucinilor de pe colina din apropiere, cl`direa exterioar` a casei asum]ioni[tilor [i mormântul cavou care-i p`streaz` r`m`[i]ele p`mânte[ti. Am scris apoi acas` o scrisoare lung`, de mângâiere pentru Mama [i pentru fratele Ioan [i pentru sora mea Maria. La scrisoare am anexat toate fotografiile mai sus amintite. La 9 Aprilie 1939 am p`r`sit, cu durere în suflet, or`[elul Lorgues, care va r`mâne pentru noi un loc de pioas` [i dureroas` aducere aminte. Dac` împrejuju`rile ne vor permite, m` gândeam atumci, îi vom aduce cu pietate r`m`[i]ele p`mânte[ti [i le vom a[eza în cimitirul satului nostru, al`turi de ale Mamei, pe care a iubit-o atât de mult, nu numai cu dragostea natural` de fiu recunosc`tor, cât mai ales cu dragostea supranatural`, a iubirii nesfâr[ite din Cer. Cu acest gând m-am reîntors la Strasbourg, unde m` a[tepta o alt` preocupare [i un alt gen de munc`: studiu. În expunerea aceasta nu mai repet ceea ce am scris Mamei mele, c`ci din cele de mai sus se deduc u[or, con]inutul [i sentimentele scrisorii. 126 Re\ntoarcerea mea \n ]ar` Când m-am desp`r]it de Mama, în toamna lui 1938, am spus c` eu nu voi face ca Ariton [i i-am promis c` voi veni în vacan]` acas`. Dar nu s-a întâmplat a[a. Înc` odat` s-a adeverit dictonul: Omul propune, Dumnezeu dispune. În vara lui 1939, în loc s` vin acas`, m-am dus la Munchen în Germania, s` m` perfec]ionez în limba german`. Spre sfâr[itul lui August, datorit` iminen]ei r`zboiului, care a [i început la 1 Septembrie, m-am reîntors în Fran]a. Am trecut prin Paris [i apoi m-am refugiat, cu toat` Facultatea de Teologie din Strasbourg, la Clermont Ferrand. În 1940, luna Martie, am mers la Roma, unde am fost hirotonit prelat, în ritul oriental. Când am fost hirotonit de preot, în 23-24 Martie 1940, p`rintele E. Evrard rectorul seminarului român Pio Romeno din Roma, la celebrarea primei mele Sfinte liturghii, înconjurat de un sobor de preo]i, în partea din dreapta, la Sfântul Altar, a l`sat un loc gol. La masa de prânz, la care am fost s`rb`torit, în toastul dânsului, între altele a spus: „ai observat p`rinte, Gheorghe, c` la altar, în dreapta sfin]iei tale era un loc gol? Acela a fost rezervat în amintirea Mamei tale care n-a putut participa la aceast` sfânt` ceremonie, dar cu inima [i cu rug`ciunile de acas` a fost al`turi de tine". Aceast` nea[teptat` [i delicat` aten]ie a p`rintelui Evrard m-a surprins [i m-a mi[cat adânc. Dânsul a cunoscut-o pe Mama personal, pe când era profesor de limba francez` la Blaj. Înseamn` c` [i-a dat seama c`, Mama avea calit`]i ie[ite din comun, c` nu era o femeie oarecare, 127 ca oricare alta. Fie-i p`rintelui Evrard amintirea recunosc`toare! Întors la Clermont, am stat acolo pân` în 1942. Aici am trecut cu succes examenul de licen]` [i admitere la doctorat în Sf. Teologie. În toamna lui 1942 am mers la Paris, spre a-mi preg`ti teza de doctorat, la izvoarele acestui „ora[ lumin`". Mi-am terminat teza [i juriul profesorilor mei g`sindu-o bun`, mi-a aprobat-o [i m-a invitat s` merg s` mi-o sus]în la Clermont Ferrand. Eu le-am r`spuns c` nu m` duc, fiindc` am convingerea c` nem]ii vor pierde r`zboiul. În aceste condi]ii, corpul profesoral refugiat la Clermont Ferrand, se va reîntoarce la Strasbourg [i atunci m` voi duce acolo [i-mi voi sus]îne teza. Timpul care s-a scurs pân` în 1945 [i desf`[urarea evenimentelor groaznicului r`zboi mi-au dat dreptate. Între timp, eu, ca o albin`, frecventam toate florile bibliotecilor pariziene, institutele culturale, Universitatea Sorbona, Loca[urile Sfinte de închinare, muzeele istorice, monumentele de art`. Apoi, am c`utat s` fac cuno[tin]` cu autorit`]ile civile [i religioase. S` le cunosc. S` m` cunoasc` [i s` leg sincere [i frumoase prietenii. Am c`utat, în mod deosebit, s` cunosc pe românii din Fran]a [i în special, pe cei din Paris, indiferent de credin]a sau apartenen]a lor politic`. O deosebit` satisfac]ie religioas` [i na]ional` am avut vizitînd lag`rele de prizonieri sau refugia]i români, din Fran]a [i Belgia. Tuturor le-am dus ceva ajutoare materiale, dar, în special, binecuvânt`ri spirituale, spovedindu-i, împ`rt`[indu-i [i îmb`rb`tându-i, c` vor fi elibera]i [i trimi[i în ]ar`, la familiile lor. De fapt, le-am [i ob]inut acest lucru [i 128 ei mi-au r`mas nespus de recunosc`tori. Unul dintre ei, mai în vârst` [i care a fost [i în Primul R`zboi Mondial mi-a spus: „P`rinte, D-ta e[ti ca p`rintele Vasile Lucaci: plin de curaj [i patriotism, c`ci [i acela ne-a vizitat în lag`rele de prizonieri din Italia, în 1917-1918, cum ne vizita]i [i D-voastr` acum". Cunoscând situa]ia românilor din Fran]a [i mai ales din Paris, am ajuns la convingerea c` o capel` român` unit` în capitala Fran]ei este necesar`. Aceasta, cu atât mai vârtos, cu cât viitorul se prevedea sumbru. Apoi, pentru men]inerea leg`turilor prietene[ti [i culturale cu aceast` ]ar`, este nevoie de un c`min studen]esc, unde s` locuiasc` studen]ii români de toate profesiunile, ca bursieri ai statului francez. Dup` o munc` f`r` preget, dup` alerg`ri f`r` num`r, dup` demersuri îndr`zne]e [i f`r` [ov`ire, în toamna anului 1946 s-a deschis, cu ajutorul lui Dumnezeu, capela [i c`minul dorit, în Paris, strada Rue Ribera, nr. 38. În Februarie 1947 aceast` institu]ie a fost înaugurat` oficial [i solemn, cu binecuvântarea arhiepiscopului Roger Beaussart, auxiliar al cardinalului din Paris [i îns`rcinat cu problemele religioase ale str`inilor din Paris. Numai acum, în sfâr[it, i-a venit rândul [i scumpei mele Mame. Opt ani [i ceva de a[teptare. S`raca Mam`, s`raca sa inim`, cât o fi ars [i cât s-o fi fript, de atâta amar de dor [i de atâta amar de vreme? Într-o carte po[tal`, scris` de fratele meu Ioan [i dictat` de Mama, îmi spunea: „Ghi]`, dragul Mamii, Ariton mia spus c` ne vom întâlni în Cer. Eu nu [tiu dac` voi fi vrednic` s` ajung Acolo. Tu mi-ai pus c` vei veni acas` în 129 vacan]e [i n-ai venit s`-]i vezi mama cât se tope[te de dorul t`u [i de a tuturora. Acum [tiu îns` un lucru sigur. Cu tine m` voi întâlni în mormânt". La aceast` duioas` scrisoare, îndrept`]it` dorin]` a Mamei mele, am r`spuns imediat, scriindu-i: „Scump` Mam`, am primit scrisoarea ta [i am citit-o cu lacrimi. Ai perfect` dreptate c` ai suferit foarte mult [i e[ti îndrept`]it` s`-]i mai vezi ultimul t`u dor împlinit. Din cele scrise de tine deduc, c` mare speran]` nu mai ai de a ne mai întâlni, [i deci, singura care î]i r`mâne e, c` ne vom întâlni în mormânt. Tu, drag` Mam`, [tii bine c` eu nu eram totdeauna de p`rerea lui Ariton [i nici de a ta. Nu te sup`ra, dar nici acum nu sunt nici de a ta [i nici de a lui. Prin urmare, nu ne vom întâlni nici în Cer, nici în mormânt, ci pe p`mânt. G`te[te-te [i a[teapt`-]i feciorul, c` pe 1 Martie, î]i va aduce cel mai frumos m`r]i[or pe care îl dore[ti tu: pe el însu[i". Dup` aceast` scrisoare, am adresat alta, fulger, la decanul Universit`]ii din Strasbourg, s` fixeze, urgent, o dat` pentru sus]inerea tezei mele de doctorat. Data s` nu dep`[easc` 20 Februarie [i s` m` anun]e telegrafic. Între timp, am umblat nebun la toate ambasadele [i comisiile de control de care aveam nevoie, s`-mi dea viz` de tranzit: Elve]ia, Germania, Austria, Ungaria. Cu multe interven]ii le-am ob]inut pe toate. Greut`]ile le-am întâmpinat din cauza ocupa]iei ruse[ti. Din Strasbourg, o telegram` m` anun]a c` m` pot prezenta la sus]inerea tezei mele în 18 Februarie, la Universitate, Facultatea de Teologie. 130 Am mers, m-am prezentat, am sus]inut lucrarea. Am trecut examenul [i m-am întors la Paris. Mi-am f`cut bagajele, mi-am re]inut bilet [i în 23 Februarie 1947, am predat cheile capelei [i c`minului unui p`rinte loc]iitor, spunându-i: „Misiunea mea aici s-a terminat. Dumnezeu, prin glasul Mamei mele m` cheam` acas`. Cine [tie ce scop are cu mine pentru biserica [i ]ara noastr`, c`ci planurile Lui sunt de nep`truns". Cu acestea, m-am desp`r]it de Paris, de Fran]a, care mi-a format sufletul intelectual [i sacerdotal [i în care mi-am depus, f`r` nici o cru]are, tot zelul meu de tân`r preot. M-am dus la gara de Est, am luat trenul [i am plecat spre ]ar`. Emo]iile m-au asaltat în toate formele. De o parte, c` m` despart de un a[ez`mânt de care m` lega întreaga mea fiin]`, iar pe de alt` parte, c` m` angajez pe un drum care m` duce la un viitor total necunoscut. În 25 Februarie, prin postul de frontier` Curtici, am intrat în ]ar`. Am coborât la Arad [i am luat trenul spre Lugoj. M-am dus s` fac cunoscut Preasfin]itului B`lan sosirea mea [i s`-l înformez de cele realizate la Paris. În 27 Februarie am plecat spre Media[. Ajuns în acest ora[ am telefonat acas` ca s` vin` fratele meu Ioan a doua zi [i s` m` ia cu c`ru]a, s` m` duc` în Boian, satul meu natal, pe care îl p`r`sisem în Noiembrie 1938. Am dormit la Protopopiatul Bisericii noastre din Media[. Cu aceast` ocazie am f`cut cuno[tin]` cu evlaviosul [i bunul p`rinte Valer Stoian. Diminea]a, am celebrat Sfânta Liturghie în capela suro131 rilor Sfânta Maria de la spital. Pe la ora unu, dup` mas`, au sosit dou` c`ru]e din Boian, s` m` duc` acas`: una a fratelui meu Ioan [i cealalt` a surorii mele Maria, respectiv a cumnatului meu Onel. Ambele erau împodobite cu covoare ]`r`ne[ti. Sosirea acasa. |nt@lnirea cu mama Îndat` ce-am pus piciorul pe glia str`bun`, mi-am dat seama de urm`rile r`zboiului [i de noua conducere a ]`rii. În loc de bucurie, m-a cuprins triste]ea. La întâlnirea cu fratele meu [i cu sora mea, bucuria n-a putut alunga triste]ea. Ei se schimbaser` mult, îmb`trâniser`, iar ve[tile ce mi le d`deau din sat nu erau deloc în`l]`toare. La acestea se ad`uga vremea cam posomorât`. Erau „Babele". Mam bucurat când mi-au spus c` Mama, de[i înaintat` în vârst`, totu[i nu e bolnav` [i abia a[teapt` s` ajungem acas`. Parc` o v`d cât de ner`bd`toare era. F`r` astâmp`r se tot preumbla: când la poart`, când în cas`, s` vad` nu mai sosim_? Ajun[i în Bazna m` a[tepta o mare surpriz`: treizeci de c`l`re]i în frunte cu un v`r al meu, Gligor Duma, cu steaguri na]ionale, se aflau la intrare în comun`. M-au salutat cu un cuvânt de bun sosit, apoi au încadrat c`ru]a în care eram [i a[a am mers pân` în Boian, întonând cântece na]ionale. În capul satului Boian era adunat tot poporul, în frunte cu cei trei preo]i: unit, ortodox [i s`sesc. Clopotele celor trei biserici anun]au prin dang`tul lor sosirea mea. Atât pri132 marul, cât [i preotul unit, au vorbit frumos, urându-mi bun sosit. Adânc emo]ionat, le-am mul]umit c`lduros, lor [i tuturor cons`tenilor mei, pentru onoarea ce mi-au f`cut [i pentru simpatia ce mi-au ar`tat. Aceast` surprinz`toare primire era semnul mândriei cons`tenilor mei, c` s-a ridicat [i din satul nostru cineva care a f`cut studii superioare [i care va fi folositor neamului românesc. Sentimentele lor au fost adânci [i sincere, izvorâte spontan [i nu, la comand`. Aceasta m-a bucurat foarte mult. Fratele meu, Ioan, a spus la rândul s`u, c` sunt pofti]i to]i cei care doresc s` vin` pân` la noi, la o mic` gustare. Casa p`rinteasc` din Uli]a C`]elii se g`se[te în Suseni, tocmai opusul Josenilor. Când am ajuns în uli]a noastr` erau aprinse lumân`ri la ferestre, iar pe pervazul geamurilor se vedeau covoare [i scor]uri. Se l`sa înserarea. Soarele mergea spre asfin]it. Poarta casei noastre era deschis` de Mama, care ne a[tepta. Uitându-m` la ea, gura-i zâmbea, ochii-i plângeau. Era îmbr`cat` curat, dar în hainele ei simple, de ]`ranc`. Nu mi se p`rea prea îmb`trânit` la fa]`, de[i trecur` mai bine de opt ani, de când ne-am desp`r]it. Am intrat cu c`ru]a în curte. Caii s-au oprit în fa]a pridvorului casei. M-am sculat în picioare [i m-am adresat Mamei [i mul]imii de cons`teni care m` a[teptau, în felul urm`tor: „Drag` Mam` [i cons`teni. Mul]umim lui Dumnezeu c` dup` atâ]ia ani înc`rca]i cu r`zboi, cu greut`]i [i imense suferin]e, mi-a ajutat s` mai ajung odat` în satul 133 nostru [i la casa p`rinteasc`. Trebuie s` [ti]i c` nu mai sunt ca atunci când am plecat. Acum sunt înzestrat cu darul preo]iei [i cel mai pre]ios dar pe care pot s` vi-l fac este s` v` dau binecuvântare, care s` se coboare peste voi to]i, peste sat [i peste scumpa noastr` ]ar`. Aceast` binecuvântare nu e numai de la mine, ci [i de la Sfântul P`rinte Papa de la Roma, care mi-a acordat mie, pentru D-voastr`, aceast` onoare." A[ezându-se to]i în genunchi am rostit „Tat`l Nostru" [i „N`sc`toarea" [i dup` aceea, ridicându-mi mâinile în form` de rug`ciune am spus: „Binecuvântarea Domnului Nostru Iisus Christos s` vin` peste voi to]i, cu al S`u dar [i iubire de oameni, în numele Tat`lui [i al Fiului [i al Sfântului Spirit, în vecii vecilor. Amin". Foarte mi[ca]i suflete[te, to]i [i-au f`cut cruce, apoi s-au ridicat în picioare, iar eu am s`rit din c`ru]` [i-am alergat în bra]ele Mamei mele. Am plâns de emo]ie amândoi, dar de ast` dat` de bucurie. Mama îngâna: „dragul Mamii copil", iar eu, triumf`tor, i-am spus: „Vezi, Mam`, c` totu[i ne-a ajutat Dumnezeu s` ne întâlnim, nici în Cer cum a spus Ariton, nici în mormânt, cum ai spus D-ta, ci pe p`mânt, în curtea [i casa noastr`". Ea a surâs vesel` [i mul]umit`. Am intrat apoi în cas` [i am început cu to]ii a ne veseli, c`ci se t`iase vi]elul cel gras. Soarele abia asfin]ise, ascunzându-se dup` dealul viilor din Ciuh`. Era o sear` de Vineri. Pe mas` se aflau g`tite felurite mânc`ri, s` fie pentru toat` lumea. Mama, prev`z`toare la toate, mi-a spus: „am f`cut [i fasoale de post, c`ci nu [tiam ce vei mânca". Eu am spus: „Toat` lumea poate mânca de 134 dulce, c`ci azi e dezlegare, dar eu m`nânc fasole de post." Câte n-am povestit, câte nu m-au întrebat cu to]ii. A[a ne-am petrecut pân` aproape de ziu`. Între altele, Mama [ia cântat foarte frumos doina durerilor sale. Câte zile voi avea, o s` regret c` nu am notat-o. Ast`zi ar fi pentru mine o comoar`. Faptul c` eu am postit, i-a impresionat pe mul]i. Mult timp dup` aceea, întâlnindu-m` odat` în sat cu un ]`ran, care a fost [i el la „banchetul nun]ii mele" mi-a spus: „P`rinte, toate mi-au pl`cut câte ai spus, dar când am v`zut c` [i poste[ti cu to]ii am zis, acesta-i chiar pop`"! Revenirea duhului cel r`u În zilele urm`toare am stat de vorb` cu Mama mult [i în lini[te. Ea mi-a povestit via]a ei, eu a mea, de când neam desp`r]it. În afar` de dorul ce-o ardea s` m` mai vad` odat` viu, a mai avut [i alte necazuri. Dou` dintre ele au fost mai dureroase. În 1940, evreul care avea o cas` frumoas` în centrul satului, cu b`c`nie, a f`cut-o de vânzare. Fratele meu Ioan a cump`rat-o, deoarece pentru el, ca b`can, era foarte bun`, fiind situat` în mijlocul satului. El cu Mama s-au în]eles, totdeauna, foarte bine [i-a rugat-o s` se mute în noua locuîn]`. Mama n-a voit s`-[i p`r`sesc` casa ei proprie, unde a crescut, a muncit [i a plâns atât de mult. Fiecare col] al cur]ii, fiecare pom din gr`din`, fiecare mobil` din cas`, fiecare icoan`, o lega pe ea, ca de un lucru sfânt. A le p`r`si însemna a le da la toate cu piciorul. Chiar mai 135 r`u: echivala cu o tr`dare. Din acest motiv nu s-a dus. A r`mas singur`, cu porci, cu vite, cu toat` gospod`ria. Avea cinci ani de v`duvie [i [aizeci de ani de via]`, atunci în 1940. M` gândesc acum, cât curaj a avut [i ce încredere în Dumnezeu, c` o va sus]ine. S` r`mâi singur, cum a r`mas Mama, pierzîndu-ne aproape pe to]i, e însp`imântor. S` suspini, s` gemi, s` oftezi, s` plângi, s`-]i spun` inima c` tu nu mai ai pe nimeni. Este groaznic ! — {i cum te-ai descurcat singur`, Mam`? Ce f`ceai, Mam`, când încerc`rile î]i d`deau n`val`, te împresurau, te mu[cau [i te storceau? Când te gândeai, cât` mi[care, cât` via]` era în curtea noastr` [i în casa noastr`. Eram cu to]ii doisprezece in[i, alergând încoace [i încolo, ca un roi de albine! — M-a durut foarte mult când s-a mutat Ioan. Am r`mas singur`, [i parc` a fost f`c`tur`, nici un om, nici o femeie, nici m`car un s`rac, timp de dou` s`pt`mâni, nu mi-a deschis u[a. La inim` aveam foc care ardea de durere, iar în suflet aveam credin]a în Dumnezeu, c` El e cu mine. {i a[a mi-am dus povara vie]ii. Mi s-a întâmplat ceva [i mai dureros, parc`. Un du[man al lui Ioan ne-a dat, într-o noapte, foc la [ireada de paie. Au venit imediat vecinii [i oamenii din sat [i-au stins focul, încât nu a ars [i restul gospod`riei noastre. Î]i dai tu seama, o femeie singur` [i b`trân` ce fric` m-a mâncat pe mine atunci? Eu n-am fost du[m`nit` cu nimeni [i nu [tiu s` fi f`cut nim`nui vreun r`u [i totu[i, n-am sc`pat [i-am p`]it-o [i pe asta. Prin câte am trecut [i p`]it, m` mir cum de nu mi-am pierdut mintea! [i de 136 ar fi de ajuns cu asta, dar mi-e fric` [i de tine. Peste tot se aud tot ve[ti rele. {i ]i-o spun acum: m` bucur foarte mult c` ai venit, c` ai reu[it bine pe unde ai umblat, c` mi-ai adus ve[ti de unde a murit [i cum a murit Ariton, dar nu [tiu de ce, gura-mi râde, iar îmi inima îmi plânge. Parc` cineva îmi spune c` tu nu ai venit la un osp`], ci la o îngrop`ciune. Mi-a mai spus biata Mam` c`, în timpul r`zboiului, când a auzit c` a fost bombardat Parisul, a plecat pe jos pân` la Blaj, 34 de km., la un prieten de al meu, p`rintele Ioan Vultur, s`-l întrebe dac` nu are ve[ti de la mine [i dac` nu mi s-a întâmplat ceva? El a îmbunat-o [i i-a spus s` nu fie îngrijorat`, c`ci nu se bombardeaz` [colile [i bisericile, ci unit`]ile militare. P`rintele profesor Velici, care întâmpl`tor, se afla la p`rintele Vultur, a îmbr`]i[at-o pe Mama [i a mângâiat-o cu vorbe frumoase: „Vai s`raca de mam`, care din dragostea pentru copil [i-a luat b`]ul pribegiei în mân` [i-a f`cut pe jos un drum atât de lung!" Mama a mers pân` la Blaj pe jos, pentru c` nu putea c`l`torii cu trenul în timpul r`zboiului, decât cu aprobare special`. {i-am vorbit noi multe, aproape dou` s`pt`mâni. Ea mi-a spus ale ei. Eu le-am spus pe ale mele. A[a ne-am desc`rcat povara sufletelor noastre, ce ne ap`sa ca o piatr` grea, de mai bine de opt ani de zile. Mama a fost foarte mul]umit` de slujba [i predica ce am ]inut Duminica la biseric`, la care au participat ortodoxi [i catolici. Aproape tot satul, tineri [i b`trâni, femei [i b`rba]i. Tuturor celor prezen]i le-am dat câte o amintire reli137 gioas`, fie iconi]`, fie rozariu. Mângâierea ei a fost cu atât mai mare, cu cât i se p`rea c` eu seam`n cu Ariton, nu numai în vorbe, dar [i în comportare. C` eu m-am schimbat mult. Mul]umirea [i lini[tea noastr` a fost, îns`, de scurt` durat`. Mama mea, ca s` fie maica durerilor, trebuia încercat` [i lovit` pân` la ultima ei suflare. De aceea, duhul cel r`u a revenit din nou, cu brutalitatea [i barbaria care îl caracterizau. Ne a[teptau alte suferin]e [i umilin]e, dar cu totul de alt` natur`, decât cele îndurate pân` acum. Eu, dup` ce am trecut pe to]i ierarhii no[trii biserice[ti, cu împuternicirea lor, trebuia s` m` reîntorc la opera [i misiunea mea început` la Paris. Având toate actele în regul` am plecat la Bucure[ti, la sfâr[itul lui Aprilie, s` iau avionul spre Fran]a. La aeroport, îns`, mi s-a confiscat pa[aportul. Cu toate interven]iile din zilele urm`toare, n-am mai ob]inut permisiunea plec`rii. Am revenit destul de am`rât acas`, iar Mama deveni foarte îngrijorat`. Eu speram c`, pân` la urm`, voi putea pleca. Cruda realitate era alta. În a[teptarea unui r`spuns favorabil am început s` ajut la efectuarea lucr`rilor agricole de acas`. Mama era singur`, iar fratele Ioan, ca invalid, prea pu]in putea face fa]` atâtor munci; sezonul era în toi, undeva spre sfâr[itul prim`verii [i intrarea în var`. Prelungirea [ederii mele în Boian, oricât m-a[ fi acomodat eu, nu m` putea încadra cu preg`tirea care o aveam. Situa]ia aceasta, f`r` nici o perspectiv` de realizare într-un viitor apropiat, ne punea pe gânduri, atât pe mine, cât [i pe Mama. Iar, oamenii din sat începur` a se întreba [i ei: Ce e 138 cu p`rintele? Dup` atâta [coal` s` stea tot la plug? În 2 August s-a produs deznod`mântul [i s-a clarificat situa]ia sau mai bine zis, am fost aruncat în întunericul cel mai de nep`truns, f`r` a mai întrevedea o lic`rire de speran]` sau lumin`. În acea zi de 2 August 1947 treieram grâul în curte. Batoza fuse mutat` de la noi la al]i vecini. Pe la ora cinci dup` mas`, când aveam de aranjat grâul treierat, de m`turat peste tot, fiind [i rup]i de oboseal`, intr` în curte, colac peste pup`z`, trei indivizi. Unul cunoscut, Gilu Moga, din Blaj, iar ceilal]i doi, necunoscu]i. Eram acolo [i un fior mi-a trecut prin tot trupul. Sim]eam c` sosise duhul cel r`u în persoan`, în carne [i oase. Era Securitatea! M-au salutat. M-au întrebat, de form`, ce mai fac [i c` s` merg s` le ajut ceva la ma[in`, c` au o defec]iune. Eu le-am r`spuns c` eu nu sunt mecanic [i nu m` pricep la a[a ceva. În realitate, am continuat eu, voi n-a]i venit pentru acest lucru la mine. „Da", au recunoscut ei. „Trebuie s` vii cu noi, s` dai o declara]ie [i te vei întoarce mâine înapoi"... Mama [i-a dat imediat seama, ca de altfel [i eu, c` nu este glum`, ci o situa]ie, nu numai dureroas` ca atâtea prin care am trecut, ci una foarte umilitoare [i ru[inoas`, fiindc` urma s` fiu arestat. Un preot înc`tu[at era ceva nou, cu totul de alt` natur` decât ceea ce cunoscusem noi pân` acum. Vecinii, rudele, satul, s-au alarmat. Îndat` s-a umplut curtea [i casa de o mul]ime de cons`teni de ai mei: rude, vecini, cunoscu]i, prieteni. {i to]i erau, nu numai mira]i, ci scandaliza]i [i revolta]i. Cum s`-l aresteze pe p`rintele [i 139 fiul satului nostru? [i de ce? Mai ales c` el nu face nici o politic`! {i eu eram foarte impresionat, mai ales c`, niciodat` nu m-am gândit c` voi ajunge într-o astfel de situa]ie: s` fiu dus la închisoare, f`r` s` fi f`cut vreun r`u cuiva, f`r` s` [tiu de ce [i cât voi fi re]inut acolo. Sau dac` voi mai reveni vreodat` acas`, chiar dac` nu sunt vinovat? M` gândeam [i la biata Mama. Ce jen`, ce ru[ine pe ea, ca fiul ei, preot, s` fie arestat ca un lotru. Era de acum un scandal, o situa]ie extrem de dureroas` [i de umilitoare. În sfâr[it, dup` ce a pierdut so]ul [i cinci copii, to]i mari, cum mai putea suporta [i aceast` lovitur` atât de nea[teptat`? Fulger`toare, atât pentru mine, cât [i pentru ea. Securitatea m` zorea s` nu mai a[tept [i s`-i urmez. Între timp, înoptase [i lumea prezent` începuse s` murmure, s` protesteze. Îmi d`deam seama c` lucrurile ar putea s` se complice. S` ia o întors`tur` foarte dramatic`. Eu, cu toate acestea, nu m` puteam decide. M` gândeam la mine. M` gândeam la Mama: cum o s` reac]ioneze dup` plecarea mea? Ce va face f`r` mine, [tiindu-m` închis, unde suferin]ele sunt f`r` de num`r [i durata condamn`rii în ani? Între timp, Mama, prev`z`toare, mi-a preg`tit ni[te lenjerie [i un pache]el cu mâncare. Dându-[i seama de ezitarea [i tulburarea mea, dintr-odat` a spus cu voce tare, în auzul tuturor [i cu lacrimi mari, care se prelingeau pe obrazul ei fript [i ars de soare: „Dragul Mamii copil, nu te mai sup`ra. Nu te mai gândi la durerea mea, nici la a ta. Du-te! Noi am trecut peste atâtea în decursul vie]ii noastre. 140 Dumnezeu ne va ajuta s` trecem [i peste asta". La auzul acestor cuvinte, piatra de moar` care ap`sa inima mea a c`zut [i am fost astfel eliberat de povara ei. Mam întors spre to]i cei din curte [i-am spus: „V` mul]umesc pentru simpatia [i ata[amentul ce mi-a]i ar`tat în acest moment atât de dureros [i regretabil pentru to]i. Nu uita]i c` noi avem încredere în Iisus Christos care a spus: Nu v` teme]i de cei ce ucid trupul, c`ci sufletul nu-l pot ucide“ (Mat.10,28). M-am întors apoi spre Mama. Am îmbr`]i[at-o, mi-am luat r`mas bun de la to]i [i — în plânsul tuturor — am urmat Securitatea. Afar` era noapte. Am fost dus cu ma[ina la Media[, iar a doua zi, Duminica, am fost transportat la Sibiu [i apoi la Bucure[ti. Totdeauna am pre]uit, de atunci încoace, gândul profund de speran]` al Mamei mele [i sentimentele iubirii de ]ar`, asem`n`toare cu acelea exprimate, atât de admirabil, de poetul ]`r`nimii noastre, G. Co[buc: „Sunt suflet în sufletul neamului meu [i-i cânt bucuria [i-amarul În ranele tale durutul sunt eu, [i-otrava deodat` cu tine o beu Când soarta-]i întinde paharul. [i-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci R`bda-vom pironul aceleia[i cruci Unindu-ne steagul [i larul [i-altarul speran]ei oriunde-o s`-l duci Acolo-mi voi duce altarul" 141 Astfel de sentimente nobile [i pure sunt în`l]`toare. Împart lumin`, îndeamn` la eroism, hr`nesc iubirea de Dumnezeu [i de patrie. Ele r`mân o mo[tenire sfânt`, un exemplu viu pentru genera]iile viitoare. Acceptarea violen]ei [i a imposturii cu blânde]e [i senin`tate cre[tin`, invit` alte suflete la imitarea acelea[i atitudini. Revenirea la voca]ia mea dint@i Dup` arestare am fost dus la Mînisterul de Interne din Bucure[ti, unde m-au anchetat foarte mult, f`r` a avea nici o dovad` [i nici o m`rturie împotriva mea. M-au purtat pe la diferite închisori. Am suferit al`turi de mii [i zeci de mii de români. Dup` doi ani, în 9 Aprilie 1949, mi-au dat drumul acas`, f`r` s` fi fost judecat, dar distrus trupe[te, dac` nu [i suflete[te. Eram numai „umbra unei umbre". Considerând lucrurile acum, dup` trecerea unui interval de timp atât de lung, nu-mi pare r`u de suferin]ele îndutate. Închisoarea a fost pentru mine cea mai înalt` [coal`, dup` înv`]`tura ce am primit de la Mama mea. Apoi, acolo, în mizeria [i disperarea atâtora, am avut ocazia s` m` devotez, s` m` d`rui acelora care sufereau al`turi de mine. Singur` religia cre[tin`, în astfel de situa]ii, ne ofer` o real` speran]` de sc`pare [i de mântuire. Arestarea mea a fost [i un avertisment, sau semnal de alarm`, pentru întreaga noastr` biseric`, s` se preg`teasc` la suferin]ele care o a[teptau. Eu am fost, poate, primul preot de al nostru arestat, f`r` nici o apartenen]` politic`, decât aceea a lui Iisus Christos, cel r`stignit [i înviat.. 142 Acolo, m` gândeam adesea la Mama: ce va face? Cum se va descurca, dar mai ales, cât va suferi. Cât se va gândi ea la mine [i la suferin]ele mele? Ce voi mânca, ce voi îmbr`ca, cu ce m` voi acoperi noaptea în frig [i f`r` foc? Gândul la ea m` tulbura adesea, dar în acela[i timp, [tiindo credincioas` [i curajoas`, ea m` sus]inea în suferin]ele mele. Când am ajuns acas`, dup` eliberare [i ne-am întâlnit, s-a ar`tat bucuroas`, dar v`zându-m` slab, numai oase, aveam 49 de kg., s-a întristat. La întrebarea mea: „nu te bucuri Mam`"? Ea mi-a r`spuns, cum mi-a mai spus alt`dat`: „Ba , da, Ghi]` drag`. M` bucur cum m-am bucurat când ai venit acas` din Fran]a: gura-mi zâmbea, dar inima-mi plângea. A[a [i acum. Presim]eam, atunci, c` tu n-ai venit la o nunt`, la un osp`] de bucurie, ci la o îngrop`ciune. {i a[a a fost"! În timpul deten]iei mele, Biserica noastr` Român` Unit` cu Roma, a fost desfiin]at`. Episcopii [i foarte mul]i preo]i au sfâr[it prin a fi aresta]i, iar credincio[ii, au fost obliga]i s` treac` la religia ortodox`, fie s` r`mân` f`r` nici o credin]`. În aceast` situa]ie nu mai era posibil s` întrev`d o posibilitate de a exercita darul preo]iei. Ce s` fac? Mama, fiind singur`, lucru la câmp pân`-i lumea, m-am hot`rât s` iau iar plugul în mân`. Când eram copilandru, în el îmi vedeam voca]ia. Iar, când am plecat la [coal` la Blaj, miaduc aminte c` am plâns [i-am mers [i-am s`rutat pe bot vi]elul din grajd. Eu corespundeam numelei de Gheorghe: geo = p`mânt, iar ergon = muncitor la p`mânt. Atunci îmi 143 surâdea via]a la ]ar`, dar acum, când alte valuri curg în vale? Îmi revedeam satul ca o viziune mai pu]in optimist`, asem`n`toare cu aceea a lui Octavian Goga, poetul p`timirii noastre, în poezia A[teptarea: „Sat din margine de codru, Rev`rsat sfios în vale, Tot mai jalnic cade-amurgul Peste stra[inile tale. Frunza plopilor pe plaiuri, Ochii stelelor pe creste Roua firelor de iarb` Plâng duioasa ta poveste" F`r` s` vreau, m` asem`nam cu Fiul R`t`citor, revenit acas`, conform parabolei biblice. Parc`-l v`d, dup` banchetul reg`sirii, a ie[it în curte. A privit ograda. A trecut în gr`din`. A ie[it pe câmp, unde orizontul i s-a p`rut vast [i întins. Aerul proasp`t, drumul, v`ile, iarba, dealurile, bulg`rul de p`mânt toate cunoscute ochilor lui din tinere]e. A înaintat spre lanurile de holde bogate, cu spice de aur. Ele au fost îns`mân]ate f`r` el. Seceri[ul, îns`, îl a[tepta [i el se angaj` în munca strângerii recoltei. Pentru mine era tocmai învers. Era prim`var`. Înc` nu era nimic sem`nat. Am luat, a[adar, plugul în mân`, s` r`storn brazd` adânc`, s` arunc s`mân]a în a[teptare c` va r`s`ri, va cre[te [i vom avea roade bogate. Am început s` ar. 144 Mie, p`mântul natal, mediul rural, ]`r`nesc, mi-au pl`cut dintotdeauna. Eram [i-am r`mas mândru de origînea mea ]`r`neasc`. În str`ini am dus cu mine satul [i glia str`bun`. Ele mi-au fost sf`tuitoare prin inima Mamei mele. Pe ele le-am servit în munca mea de acolo. De[i, am petrecut mul]i ani în str`ini, eu nu m-am asimilat în acea lume care m-ar fi primit cu bra]ele deschise. Eu mi-am însu[it de la ea, numai ceea ce era necesar pentru noi. Când timpul form`rii [i experien]ei mele s-a împlinit m-am întors în ]ar`, ca al`turi de to]i ceilal]i, s`-mi dau modestul tribut pentru un viitor mai bun [i mai drept ]`rii mele. Cât am studiat, cât am trudit, cât mi-am însu[it cultura occidental`, cât am stat la Paris, în tain` m` gândeam [i tr`iam acas`. Acolo, în sat, cu feciori [i fete. Acolo, la câmp, în ar[i]a soarelui, în urma plugului, unde cânt` coicârlia [i unde frunzele p`durii, în b`taia vântului, doinesc durerile [i bucuriile noastre. În sunetul majestuos al clopotelor mari de la Notre Dame g`seam ecoul clopotelor noastre din sat [i a toacei ruginte din turnul s`r`c`cios de lemn, al bisericu]ei din cimitirul satului nostru. Animat de astfel de gânduri am început s` ar. Aveam 38 de ani, eram b`rbat, toate considerându-le, împlinite. Cu Mama m` în]elegeam bine. Îi ascultam sfaturile, c`ci ea cuno[tea bine toate necesit`]ile gospod`riei. În lucrarea p`mântului m` sfor]am s`-mi amintesc cum lucra Ticu [i c`utam s`-l imit. Lucrul mergea „strun`," dar greut`]ile din zi în zi erau tot mai mari, obliga]iile tot mai multe [i cotele de cereale, tot mai sporite. Nu ne-am dat 145 b`tu]i. A[a treceau s`pt`mânile, lunile [i chiar anii, lucrând ca oricare ]`ran din sat. Poate, uneori, mai mult. Iarna, când era z`pad`, duceam gunoi, c`ci a[a f`cea [i Ticu, fie iertat. El îmi spunea: „pe sanie încarci mai u[or, c` nu e înalt`, ca [i carul". Apoi, am pus gunoiul pe loc, fiindc` atunci când se tope[te z`pada se trage tot mustul în p`mânt. Mai mult, când vine prim`vara, ai mai multe lucr`ri. Ca vite aveam dou` bivoli]e de soi bun [i foarte tari. Cu orice povar` o scoteam la cap`t. Într-un an au f`tat amândou` vi]ele. Eu le-am cump`rat de la Mama [i le-am crescut, ca în cazul când dânsa ar muri, bivoli]ele s` fie date la sora [i la fratele meu. Vi]elele au crescut [i s-au f`cut foarte frumoase. Sem`nau la mamele lor. ]`ranii din sat mi le l`udau. Eu leam r`spuns: „normal ar fi, ca D-voastr` s` ave]i astfel de junici, iar eu s` fiu la biseric`, s` v` predic [i s` v` înv`] copiii". De[i aveam foarte mult de lucru, c`utam s` nu rup total, nici cu via]a religioas` [i nici cu cartea. În special, în serile de iarn`, când citeam mult la lumina felinarului cu petrol, în timp ce lemnele din sob` ardeau încet, înc`lzind toat` odaia. Al`turi de mine torcea, gânditoare, Mama [i se mira c`, în t`cerea nop]ilorde iarn`, nu citem cu voce tare. Odat` sa oprit din tors [i m-a întrebat: „nu obose[ti, nu te doare capul s` le <> toate în tine f`r` s` cite[ti tare?" Mam oprit [i eu din citit [i i-am spus c`, nu. Din contr`, dac` a[ citi cu voce tare, m-a[ obosi mult mai mult, de o parte pentru c` a[ mi-ar trebui mult mai mult timp ca s` citesc o 146 carte, decât dac` m` uit numai peste scris. De alt` parte, nu m-ar ajuta vocea. A[ r`gu[i citînd cu voce tare o carte întreag`. Mama, întrerupându-m` din citit, dorea s` mai schimbe o vorb` cu mine. T`cerea aceea lung` [i mut` o ap`sa [i era [i dânsa dornic` s` [tie ce g`sesc eu în c`r]i. Oprinduse din tors, se înfiripa a[a, între noi doi un dialog: ea simpl`, ]`ranc` f`r` carte, iar eu considerat, cu mult` carte din ]`ri str`ine. Chiar [i de la Sorbona. Evocam amintiri de familie: cum a fost Ticu, Culu]`, Ariton [i to]i ceilal]i. Apoi, cum e prezentul [i mai ales necunoscutul viitor, a c`rui secret Dumnezeu singur Îl p`stra. Se gândea adeseori la moarte. O privea în fa]`. De multe ori [i-o dorea. Cu ani [i ani în urm` [i-a preg`tit hainele, adic` trusoul cu care s` fie îmbr`cat` [i înmormântat`. Mereu îi ar`ta hainele sorei mea Maria [i-i spunea cum s` fac`. Eu o întrebam, de ce dore[ti s` mori, Mam`? — Prea mult am suferit în via]`, prea mult am alergat [i muncit, dragul Mamii. Toate m-au mâncat. Sper, îns`, c` dincolo voi avea pace [i odihn`. Nu voi mai tr`i tot cu frica în spate, c` ce-mi va aduce noaptea, sau ce mi se va întâmpla ziua. Se temea, nu de dânsa, c`ci nu mai a[tepta nimic de la aceast` via]`. Se temea pentru mine, s` nu fiu ridicat din nou. Cum ar mai putea suporta o astfel de lovitur`, poate [i ultima, ea femeie b`trân`? Cum ar mai putea tr`i, când a r`mas singur`, dintr-atâ]ia pe care i-a crescut [i în mijlocul c`rora a tr`it ? Voia s` moar` înainte ca aceast` crud` lovitur` s` se 147 mai abat` asupra ei. Nelini[tit` era inima dânsei, a[a cum spune Sfântul Augustin, pân` nu se va odihni în Dumnezeu. Providen]a, îns`, n-a cru]at-o nici de data aceasta. {i a[a, pân` în miez de noapte, în intim` conversa]ie, gur` la gur`, între mam` [i copil, ne mângâiam unul pe altul, ne înconjuram [i ne ridicam de la cele p`mânte[ti [i gospod`re[ti, la Cele Cere[ti [i Dumnezee[ti. La soarta sufletului nostru dup` moarte. Spre acea ]int` ni se îndreapt` privirile, înspre acolo suspin`m [i aspir`m, ca s` ajungem la ceea ce ochiul n-a v`zut [i urechea n-a auzit [i la inima omului nu s-a suit ceea ce a preg`tit Dumnezeu [i a rezervat ale[ilor S`i. „Inima ta fript` [i ars`," Mam`, va g`si acolo în dragostea lui Dumnezeu, Divina alinare. Acolo vei avea lini[tea [i pacea ve[nic`, c`ci de câte ori erai nec`jit` [i tulburat` din cale afar`, noi c`utam s` te mângâiem. Vorbele [i afec]iunea noastr` nu te îndestulau [i ne spuneai: „merge]i acum la lucrul vostru [i la ocupa]iile voastre [i pe mine l`sa]i-m` pu]in singur`, în pace [i m` voi lini[ti". Ce [i-o fi vorbit ea singur` cu sine îns`[i? Ce i-a fi spus Tat`lui Ceresc [i blândului Iisus, numai singur`, ea, [tie. Este secretul credin]ei [i al inimii sale! Când ne întoarceam de la treburile noastre în cas`, o g`seam ref`cut` [i zâmbitoare [i ne spunea: „a trecut ce a fost". Apoi ad`ga: „ce greu e s` fii mam`! Cine n-are copii", spunea ea, „nu [tie ce-i n`cazul"! Între timp, duhul cel r`u [i-a adus aminte iar de noi. Într-o bun` zi ne trezim în curte cu reprezentantul cultelor de la Bra[ov. A venit s` fac` cuno[tin]` cu mine [i s` m` 148 întrebe ce mai fac? Eram prost îmbr`cat [i cu mâinile pline de b`t`turi. I le-am ar`tat spunându-i : „iat` ce fac, lucrez". Mi-am adus aminte atunci de Mahatma Gandi. Acesta s-a dus odat` [i a f`cut o vizit` regelui George VI al Angliei, la Londra. Era descul], în izmene [i cu o c`ma[` lung` cum poart` indienii. La întrebarea regelui, cum se poart` în India?, Gandi a r`spuns : „cum m` vede]i, majestate!" A[a i-am r`spuns [i eu la reprezentantul cultelor. Dânsul mi-a spus, c` a venit s`-mi propun` s` merg ca profesor de francez` la un liceu din Bra[ov. Oamenii înv`]a]i sunt sprijini]i de regimul actual [i nu e potrivit ca eu s` stau în mediul rural. Mai mult, o s`-mi dea apartament [i pot s` iau [i pe Mama cu mine. (Pe trimisul cultelor nu-l durea de mine, dar spera c` mergând la Bra[ov voi putea fi mai u[or urm`rit, decât într-un sat). Între timp, v`zând Mama un str`in în b`t`tur` la noi, a venit [i dânsa în curte [i când a auzit despre ce este vorba, a spus: „las`-mi domnule copilul acas`, c` va mânca [i el ce mânc eu aici. Iar cât prive[te s` m` ia [i pe mine la Bra[ov, nici vorb`. Eu numi p`r`sesc casa mea. Eu n-am p`r`sit-o nici când au venit ru[ii, de[i tot satul a fugit în p`dure. Dac` o fi s` mor, eu vreau s` mor acas` la mine". La refuzul meu [i al Mamei, reprezentantul respectiv a plecat, spunându-mi s` m` mai gândesc, c` el va mai reveni. De fapt, a mai revenit dup` vreo trei s`pt`mâni. Mama nici nu l-a l`sat s` intre în curte, spunându-i c` eu nu sunt acas`, de[i eu eram în gr`din`. Vizita reprezentantului cultelor mi-a adus aminte de 149 ceea ce se petrecuse cu fostul consul roman, Cincinatus, în anul 460 înaite de Christos. Acesta era foarte modest [i de o simplitate rar` [i dup` anumite neîn]elegeri cu conducerea Imperiului Roman s-a retras la ]ar` [i f`cea agricultur`. Senatul roman, care se afla în încurc`tur`, a trimis ni[te delega]i la el, ca s`-l cheme în slujba ]`rii. Ace[tia l-au g`sit pe Cincinatus muncindu-[i p`mântul cu h`rnicie, fie cu plugul, fie cu sapa. Delega]ii l-au salutat respectuos [i apoi l-au rugat s`-[i îmbrace toga, ca s`-i spun` îns`rcinarea pe care i-o încredin]eaz` senatul roman. Cincinatus s-a mirat foarte mult c`, dintr-o dat`, conducerea Imperiului mai avea nevoie de el. A poruncit so]iei sale, Racilia, s`-i aduc` toga din colib`, ca în mod solemn [i s`rb`toresc s` afle despre ce este vorba. A[a a venit [i la mine, mutatis mutandis, reprezentantul cultelor, la ]ar`, dar nu cu inten]ia sincer` de a m` în`l]a [i onora, ci pentru a putea s` fiu mai u[or filat în ora[, decât la sat. În]elegând, atât eu cât [i Mama, inten]ia acestui delegat, n-am zorit pe Mama s`-mi aduc` hainele de s`rb`toare [i nici Mama nu râvnea s` ajung` victim` f`r` onoare în marele ora[, pe atunci, Stalin, [i ast`zi revenit iar Bra[ov. Cincinatus s-a dus la Roma la conducerea Imperiului roman; eu am r`mas mai departe la plug, s` ar, socotînd c` „gloria mea va cre[te prin refuzul demnit`]ii oferite". Într-un an, cred în 1955, Mama a fost grav bolnav`. Ce a avut exact n-a[ putea spune, c` n-a voit s-o ducem la doctor. Într-o zi mi-a spus s` duc [i s` chem pe sora mea 150 Maria, fiica dânsei cea mai mare, s` vin` s` se culce la noi. Eu am mers, am chemat-o [i sora mea a venit. Am ridicato pe Mama de pe pat [i am a[ezat-o pe un scaun, astfel ca sora mea s`-i poat` aranja un pic a[ternutul. Pe scaun, Mama a le[inat. Sora mea Maria a strigat repede la mine: „Ghi]`, aprinde lumânarea, c` Mama moare!" Aceasta a fost pentru mine ca un fulger venit din senin, c`ci eu nu m-am gândit niciodat` c` Mama ar muri înaintea mea, de[i acest lucru era normal, ea fiind b`trân` [i eu mai tân`r. Apoi, eu nu-mi puteam închipui cum este s` o pierd pe Mama [i cum a[ putea tr`i f`r` dânsa, care [tia toate ale gospod`riei [i ale vie]ii. Apoi, cum a[ putea duce o via]` care ar fi lipsit` de grija [i de afec]iunea care mi-o purta scumpa mea Mam`? Am fugit [i am adus repede lumânarea, apoi am aprins-o, c`ci la noi a[a-i obiceiul. În clipa mor]ii se aprinde o lumânare ca s` lumineze calea spre Cer aceluia care ne p`r`se[te. M` v`d [i acum, cum ]ineam lumânarea aprins` împreun` cu sora mea, în mâna Mamei noastre. Amândoi eram cuprin[i de fiorii mor]ii [i lacrimile au început s` curg` pe obrajii no[trii înlemni]i. S-a scurs un minut, s-au scurs dou`, [i sora mea care cuno[tea felul mor]ii, c`ci îngropase pe socrii [i pe unii din copiii s`i, îmi spune: „Ghi]`, nu moare Mama, c`ci nu se svârcole[te, nici nu se r`ce[te". De fapt începea s`-[i revin`. S`-[i deschid` ochii [i s` ne întrebe: ce-a fost? Am stins imediat lumânarea [i am revenit la o bucurie asem`n`toare cu a Mariei [i a Martei, la învierea fratelui lor Laz`r. 151 Spectrul mor]ii Mamei mele m-a îngrozit, pentru c`, stând acum ani de zile cu dânsa, convie]uirea cu ea mi-a devenit foarte dulce [i drag`. A o întrerupe dintr-odat` însemna a s`pa o pr`pastie de netrecut între dânsa [i mine. Însemna o separare brutal`, egal` în durere cu o ran` mereu sângerând` [i în veci incurabil`. Am fost în acea sear` zguduit din temelii, din str`funduri de suflet. Într-o sear` citeam iar, ca alt` dat`. Dânsa torcea. Dintr-odat`, fie din cauza oboselii, fie c` se gândea la vreo durere trecut`, i-a c`zut fusul din mân`. Eu m-am aplecat [i i l-am ridicat. Apoi i-am spus: „mai odihne[te-te Mam`"! [i-am început iar a vorbi de tot trecutul familiei noastre. Dintre atâ]ia copii câ]i am fost, am r`mas eu singur cu dânsa. {i-am îndr`znit s`-i spun: „Tu Mam`, tu te asemeni cu o alt` mam` din istoria veche a Greciei, cu Niobe. Aceasta a avut [apte b`ie]i [i [apte fete. Pe to]i [i pe toate i-a pierdut. Ea e simbolul durerii materne. Tu, Mam`, tu e[ti Mama mea, Maica Durerilor". N-a zis nimic. A oftat, au podidit-o lacrimile [i a plâns. Dup` ce s-a mai lini[tit, am continuat: „Mam`, vrem nu vrem, moartea va veni, mai curând sau mai târziu, pentru amândoi. Ce se va alege de curtea, casa [i gospod`ria noastr`? Aci, unde tu [i Ticu, a]i schimbat totul din temelii? A]i cl`dit cas` de piatr`, [ur`, grajd, [opron, toate din nou. Gr`dina pustie a]i transformat-o într-o livad` cu pomi roditori, iar o parte din ea, cu tot felul de legume". A stat un pic [i s-a gândit, apoi mi-a spus: „Dac` o fi s` mor, tu s` nu mai r`mâi în sat de batjocura tuturor, c`ci [tii c` de la Sfat te trimit la tot felul de corvoade. Caut`-]i un mic 152 serviciu la ora[. C`ci tu ai înv`]at destul". — Dar, ce va fi cu casa [i cu curtea noastr`, Mam`? A stat iar [i s-a gândit. Apoi, f`r` a specifica cum s` se fac` împ`r]eala mo[tenirii, între sora mea Maria, fratele meu Ioan [i mine, a oftat [i plin` de triste]e mi-a spus: „Ghi]`, dragul Mamei copil, toate acestea vor r`mânea pustii". Mama a fost foarte dezam`git` de copiii ai c`ror p`rin]i le-au l`sat mo[tenire averea lor, cu mul]i ani înainte de moartea lor. Dup` ce ei au mo[tenit oficial de la p`rin]i, sau purtat nerecunosc`tori. De aceea, Mama ne spunea: „nu v` sup`ra]i, dar eu nu v` dau averea mea înainte de a muri! Când voi muri, eu nu o voi duce cu mine. Împ`r]i]i toate între voi, fr`]e[te"! În aceast` privîn]`, Mama urma sfatul Împ`ratului Solomon: „Cât tr`ie[ti [i cât` vreme este sufletul t`u în tine, nu te da rob nim`nui, c`ci este mai bine ca fiii t`i s` se roage de tine, decât tu s` te rogi de ei". Prov.33,20-21. Desp`r]irea definitiv` de scumpa mea mam` Era 29 Martie 1957, zilele Babelor se terminaser` [i soarele începea s` înc`lzeasc`. Înfloreau ghioceii [i viorelele, iar p`s`rile zburau vesele în aer. De la Sfat ni s-a spus c` putem începe îns`mân]area sfeclei de zah`r, cu care eram impu[i. Eu am spus Mamei: „prind acum la jug junincile mele, c` erau mari, s` merg cu ele la locul unde trebuie s` îns`mân]`m sfecla. S` v`d dac` se poate ara, 153 sau nu". M-am dus. Junincile au mers foarte bine. Veneau dup` mine ca dou` mielu]e. Când m-am întors, Mama mi-a deschis, ca întotdeauna, poarta. Am intrat în curte cu carul [i ea mi-a spus: „Mâncarea îi gata. Leag` junincile în grajd. Pune-le ceva de mâncare [i hai s` mânc`m [i noi". Am f`cut cum mi-a spus dânsa. Am venit în cas` [i am zis: „Mam`, sunt foarte mul]umit cum merg junincile la jug, a[a c` putem chema pe mâine un om, ca s` vin` cu mine [i vom putea ara cu dou` pluguri. Ca bucurie, m` duc acum în pivni]` s` aduc ni[te vin". Când s` ies din pivni]` cu vinul, a intrat în curte omul de servici de la Sfat. M-a salutat [i mi-a spus: „Domnule P`rinte, m-a trimis mili]ianul s` v` spun s` merge]i pân` la Sfat". Am venit în cas`, i-am spus Mamei [i ne-a trecut pofta de mâncare [i de vin, la amândoi. Eu [tiam c` p`rintele Ioan Ploscaru, de la Lugoj, [i cu care eu eram bun prieten, era arestat de vreo lun` de zile. N-am ascuns Mamei aceasta. I-am spus: „acum este rândul meu". Am mers la Sfat. Mili]ianul mi-a spus c` sunt chemat ca martor la Tribunalul din Media[ [i s` m` prezînt, ca mâine 30 Martie, la camera 13. Am venit pe la fratele Ioan, i-am expus [i lui situa]ia [i a r`mas [i el întristat. Sosit acas`, iam spus [i Mamei, c` ceea ce mi-a spus mili]ianul e numai form`, de a nu b`nui c` voi fi arestat. Toate prev`zându-le, am încurajat-o pe Mama cum am putut, de[i - lovitura - era pentru dânsa de nesuportat. Prin prea multe a trecut [i sl`bise mult de puteri. Avea ca vârsta aproape 77 ani. 154 A doua zi m-am sculat, am grijit vitele, le-am ad`pat, apoi am mers la fratele meu [i mi-am luat r`mas bun de la el. Reîntors acas`, la toate insisten]ele Mamei, abia am putut mânca ceva. Am refuzat s` iau cu mine orice mâncare. Mi-am luat doar câteva bomboane [i, cred, o sut` de lei. Am c`zut în genunchi în fa]a Mamei. I-am cerut iertare de tot ce i-a[ fi gre[it în via]`. I-am s`rutat mâna. M-am ridicat [i plângând ne-am îmbr`]i[at amândoi. Mi-am f`cut cruce [i-am spus: „Doamne ajut`!" Ea mi-a r`spuns: „Dumnezeu s`-]i ajute, dragul Mamii!" Am ie[it din cas`, m-am uitat în cote], unde aveam o scroaf` cu purcei. To]i dormeau lini[ti]i lâng` mama lor, pe când eu invers: eram tulburat [i m` desp`r]eam de Mama mea. Am deschis apoi u[a la grajd. Toate cele patru bivoli]e, cele dou` b`trâne [i cele dou` tinere, z`ceau [i rumegau. Când am deschis u[a grajdului, toate [i-au întors capul spre mine, c`ci m` cuno[teau. Privirea lor era blând` [i duioas`. Când m` ve]i mai vedea? Sau când v` voi mai vedea? Închizînd u[a grajdului m-am uitat iar spre cas`. Credeam c` Mama e în pridvor, c` ori de câte ori mergeam undeva, ie[ea [i m` petrecea din vedere. Acum, n-a ie[it. Am strigat de dou` ori, „Mam`!", „Mam`"! Dar, n-a r`spuns. Mi-a venit a[a un dor mare, s` o mai v`d odat`, dar n-a ie[it afar`. Am voit s` m` întorc înc` odat` în cas`, îns` m-am r`zgândit, c` întorcându-m` se va sup`ra [i mai tare, fiind [i credin]a c`, cine se întoarce din drum, nu are noroc. Cu siguran]`, dac` n-a ie[it, au podidit-o lacrimile [i n-a fost în stare s` vin` afar` s` m` petreac` din vedere. To]i cei condamna]i la moarte strig` sfâ[ietor: mam`, mam` ! A[a am 155 strigat [i eu presim]ind c` n-o voi mai vedea. V`zându-se r`mas` singur`, dup` ce avuse atâ]ia copii, o fi plâns în hohote, f`r` nici o mângâiere sau consolare, ca Rahela din Biblie, a c`rei copii nu mai sunt. {i-o fi f`cut cruce [i o fi implorat ajutorul lui Dumnezeu prin lacrimile v`rsate. Am mers spre gr`din`. Lâng` [ur` era legat` c`]eaua noastr`: Zalinca. Când a v`zut c` plec, o fi crezând c` merg la p`dure, ca alt` dat`, [i se mira cum de nu-i dau [i ei drumul. Se zb`tea în lan] ca în gur` de [arpe. Am mângâiat-o [i i-am spus : „te în]eleg Zalinca c` ]i dor de libertate, pentru c` [i mie mi-e dor. Dar n-avem ce face, nici tu, nici eu, c` începând de azi [i eu voi fi legat ca tine". Am trecut din sus de [ur`. Aveam zece oi, toate f`tate. Toate z`ceau cu mieii lâng` ele, aproape de [ireada de paie. V`zându-le miam zis: oare când vor fi [i oamenii blânzi ca oile [i nevinova]i ca mielu[eii sau ca porumbeii? Am ie[it apoi din gr`dina cu pomi. Am mai privit odat` [ura, curtea [i casa p`rinteasc` [i-am plecat peste hotar spre drumul Baznei. Pe c`rarea de hotar am observat c` a dat în verde col]ul ierbii. Holdele cre[teau. Întreaga natur` se trezea la via]`, eu îns` mergeam spre moarte. La drumul Baznei m` a[tepta un I.M.S. al Securit`]ii. Mili]ianul de la noi le-o fi spus pe ce c`rare ies eu în drumul spre Media[. Ei n-au voit s` m` aresteze acas`, pentru a evita orice tulburare în sat. Când am sosit la drumul Baznei, ei s-au prezentat ca controlori de la banca agricol` [i dac` eu merg la Media[, s` poftesc în ma[in`, c` dân[ii m` duc cu pl`cere. Eu mi-am dat perfect seama cine sunt, dar ca 156 s` nu se mai fac` scândal, ca un miel la junghiere, am urcat în IMS. La Media[, la Securitate s-au purtat foarte brutal cu mine. Nu mi-au dat absolut nimic de mâncare. M-au culcat la subsol într-o celul` neagr`, extrem de mic`, pe un pat de fier cu bare, f`r` nimic pe el. N-am dormit deloc. Nu-mi ardea de somn. Gândul îmi era acas`, la biata mea Mam`. Ce va face? A doua zi, Duminic` 31 Martie, m-au transferat, legat la ochi, la Bucure[ti, la Ministerul de Interne. Muncind în agricultur` am petrecut mai bine de [apte ani, împreun` cu Mama. Acum m` reîntorceam la locul de unde am fost eliberat în Aprilie 1949. Atunci aveam 35 de ani. Acum 43 de ani. Anchetele au fost lungi [i grele. Securitatea a constituit un lot de persoane, între care [i p`rintele Ioan Ploscaru, de la Lugoj. Unii dintre noi nici nu ne cuno[team, dar a[a se constituiau procesele. Împotriva mea n-au avut nici o dovad` [i nici un martor. Cu toate acestea, în luna Octombrie am fost condamnat, împreun` cu ceilal]i, de înalt` tr`dare. Eu, la munca silnic` pe opt ani. În fruntea lotului era p`rintele Francois de la capela francez` din Bucure[ti. Regimul, ca s` poat` închide definitiv aceast` capel`, a montat acest proces, acuzând de spionaj pe superiorul ei. P`rintele Francois, a paralizat în timpul anchetelor. La proces a fost adus într-un c`rucior. În fa]a tribunalului a avut curajul s` se întoarc` spre noi, to]i co-acuza]ii, [i s` ne spun`: „Ierta]i-m`, fra]ilor, c` la anchet` am spus multe, 157 vrute [i nevrute"! Dânsul a primit o condamnare de trei ani cu suspendare, iar noi, ceilal]i, de la opt ani în sus. Fie-i amintirea p`rintelui Francois binecuvântat`! În cursul deten]iunei mele am fost purtat pe la mai multe închisori. Cel mai mult am stat la închisoarea Jilava. De când am fost ridicat [i pân` la eliberare, eu am fost ]inut ca într-un mormânt. N-am [tiut absolut nimic ce se întâmpl` afar`. Am suferit foarte mult de foame, de frig [i de maltrat`ri. Acolo, mi-am dat seama ce înseamn` a mânca când ]i-e foame, a bea când ]i-e sete, a dormi când ]i-e somn, a te înc`lzi când ]i-e frig, a sta de vorb` cu un om [i s`-l ascul]i, dar mai ales a pre]ui libertatea [i s`n`tatea, pierdute. Aceasta, cu atât mai vârtos când ne gândeam c` pe frontispiciul închisorii puteau fi scrise cuvintele de la intrarea în Infern a lui Dante Alighineri: „L`sa]i orice speran]` voi cei ce aici intra]i aici". Da! Pentru c`, chiar dac` ]i se terminau anii de condamnare, puteai tot a[a de u[or s` fii re]inut mai departe, f`r` nici o alt` sentin]`. Dar, cea mai mare suferin]` pentru mine era gândul la Mama mea. Ce va face? Cum va mai putea tr`i? Cum va mai putea plânge? R`mânând absolut singur`, femeie b`trân`, în curtea [i casa p`rinteasc`, unde tr`isem [i crescusem atât de mul]i! [i v`zând c` toate s-au n`ruit. Fiind de]inut tot timpul numai în celul`, în frig [i nemi[care am c`p`tat reumatism [i m-am anchilozat, în special la piciorul stâng. În 1963 Iulie 19, de Sfântul Ilie, am fost eliberat [i am luat trenul spre cas`, în speran]a c` voi mai g`si în via]` pe scumpa mea Mam`. Am sosit noaptea 158 la Media[. De la gar` am plecat în cârje, spre locuin]a nepotului meu Vasile, fiul fratelui meu Vasile, care la moartea tat`lui s`u r`mase numai de un an. De la gar`, abia m-am târât pân` la locuin]a lui. Aproape dou` ceasuri de mers. Primul lucru pe care l-am întrebat pe nepotul meu Vasile, a fost: „Ce face Mama"? El a început s` l`crimeze spunându-mi: „Mama bunic` a murit de mult. Câteva luni dup` arestarea D-tale, în 1958". La aceast` dureroas` [tire am izbucnit [i eu în plâns. Asfel, lacrimile noastre, a amândurora s-au întâlnit în aceea[i durere. Vasile mi-a mai spus c`, ei n-au putut s` m` în[tiin]eze de decesul Mamei, fiindc` de când am fost arestat n-au mai [tiut absolut nimic de mine. Mai mult. Cu ocazia inventarului ce s-a luat dup` moartea Mamei b`trâne, în vederea succesiunii, D-ta ai fost socotit mort. A doua zi m-a dus Vasile cu o ma[in` din pia]`, la Boian. Nu m-am oprit nic`ieri în sat: nici la sora mea Maria [i nici la fratele meu Ioan. Am mers direct la cimitir, la mormântul Mamei [i a Ticului, unde am îngenunchiat [i-am plâns ca un copil. Am f`cut apoi o mic` rug`ciune pentru odihna sufletelor lor. Apoi, lini[tindu-m`, i-am spus Mamei mele: „Uit`-te, Mam`, la mine! Îmi plâng ochii, îmi plânge inima, îmi plânge sufletul. M` ard [i m` usc de dorul t`u. Mi se rupe inima dup` tine, cum ]i se rupea inima ta dup` to]i copiii t`i. Inima ta, poala ta, bra]ele tale, au fost ad`postul [i ocrotirea noastr`. Fie-]i mil` de mine [i poveste[te-mi via]a [i boala ta, dup` arestarea mea, c` tu totdeauna erai cu inima deschis` [i toate mi le povesteai". La plânsul [i ruga mea nu mi-a r`spuns Mama nimic. 159 Mi-a dat, îns`, de în]eles, c` lumea în care se afl` acum are alte legi decât cele ale lumii noastre. Dar s` nu-mi pierd n`dejdea c`ci, a[a cum i-a spus Ariton, ne vom întâlni în Cer [i atunci îmi va povesti [i voi [ti toate. Nu m-am putut r`bda în aceast` mormântal` t`cere, f`r` a m` adresa p`mântului, care ne ia, ne duce, ne ascunde înghi]indu-ne pe to]i. P`mânt t`cut [i f`r` culoare, p`mânt efemer [i trec`tor, argil` înmuiat` de lacrimile noastre, tu care por]i ca într-un vas focul aspira]iilor noastre, de ce nu le înpline[ti? De ce ne na[ti [i ne chinuie[ti, ca s` ne înfiezi pentru a ne desmo[teni? De ce ne iei, când noi am vrea s` d`inuim? P`mânt pustiu, înc`rcat cu cimitire [i morminte, mult mai multe decât vie]uitori, de ce e[ti r`u cu noi, fiindc` mereu dai via]` [i mereu dai moarte, mereu na[ti [i mereu omori? Neputin]a ta de a ne ferici dovede[te c` nu tu e[ti tat`l nostru, ci altul e, pe care noi îl numim Dumnezeu [i care n`scându-ne ca s` ajungem la Sine, ne cheam` s` trecem prin tine. Deci, tu, p`mântule, nu tu e[ti, nici tata nici mama noastr`, c`ci tu nu ne d`rue[ti nimic. Tot ce avem [i tot ce sus]ine via]a noastr` trupeasc`, ca hran`, nu tu ne-o dai, ci noi o smulgem de la tine, prin munca [i truda noastr` prin sudoarea fe]ii [i de multe ori prin lacrimi. Când privesc cimitirul ce se afl` la suprafa]a ta, în care crucile par ca ni[te stafii albe, m` duce gândul la to]i aceia pe care i-ai primit, rând pe rând, în sânul t`u, în ani [i veacuri. V`d, cum în sat se na[te via]a, cre[te, apoi dispare în tine, c`ci tu e[ti setos de via]a. V`d c`, sfâr[itul oric`rei lupte e aici [i atunci m` întreb: de ce a trebuit s` ne na[tem, 160 apoi s` murim? De ce a trebuit s` trudim [i s` muncim [i tot ce am câ[tigat înv`]ând, s` ducem în mormânt? Nimeni [i nimic nu ne poate da r`spuns acestei nelini[titoare întreb`ri decât singur Iisus Christos, care a b`t`torit drumul [i c`r`rile vie]ii noastre. Trebuie s` mori întru umilin]`, pentru a putea s` înviezi în slav`. A[a îmi vorbe[te crucea Mamei, a Ticului [i a tuturor acelora primi]i de p`mânt spre odihn` ve[nic`. Odihne[te, scump` Mam`! C`ci oasele tale, trupul t`u, inima ta, nu vor mai fi tulburate de nici o grij` p`mânteasc` [i nici o veste nea[teptat`, aduc`toare de triste]e [i de moarte. Cu aceste gânduri m-am ridicat [i înc`rcat cu povara durerii, m-am târât [chiop`tând pân` la fratele meu Ioan. {i la el, bucuria întâlnirii a fost st`pânit` de triste]ea durerii. El mi-a povestit când [i cum a murit Mama. „Dup` arestarea ta, zi bun` n-a avut. Parc` ar mai fi avut o mângâiere, m`car de am fi primit, din când în când, câte o veste cât de mic` de la tine. Dar nimic! Ai fost ca îngropat [i de aceea, la inventar, ai fost considerat mort. Dup` ce te-au dus pe tine, au venit noaptea [i la dânsa [i la mine [i ne-au f`cut o perchizi]ie nemaipomenit`. Dar nau g`sit nimic la dânsa [i nici la mine. Mama s-a îmboln`vit r`u, la zece luni dup` arestarea ta, în Ianuarie 1958. A fost con[tient` pân` în clipa mor]ii. Nu putea mânca aproape nimic. Chiar [i dac` înghi]ea pu]in ceai, îl vomita. Lica, sora noastr` Maria, [i cu mine am stat mereu lâng` dânsa [i am îngrijit-o. Mereu ne întreba de tine [i dac` n-am primit vre-o veste? O durea sfâ[ietor aceast` trist` situa]ie a ta. De 161 multe ori se întreba, dac` n-ai murit? [i cine o fi fost lâng` tine? C`ci ea, pe to]i copiii ei mor]i i-a îngrijit [i i-a asistat pân` în ultima clip` a vie]ii lor. Ultimul ei cuvânt a fost acesta: „Mor cu dorul lui Ghi]`"! Era Miercurea spre sear`, 12 Februarie 1958. Eu cu Lica i-am ]inut lumânarea [i în bra]ele noastre s-a stins scumpa noastr` Mam`. Mi-a venit atunci în minte de Anticlea din Antichitate, mama lui Ulise, care [i ea a murit de dorul feciorului sau fiului s`u, care era în str`ini. A[a [i-a închis ochii [i s-au oprit b`t`ile inimii în sânul Mamei mele, care i-au socotit ca un ceasornic, timp de aproape 78 de ani, clipele vie]ii [i ale durerilor sale, care au lovit-o [i-au doborât-o la p`mânt. Prin credin]a [i via]a ei plin` de jertfe imense [i alese virtu]i, cred c` Tat`l Ceresc a primit-o cu bra]ele deschise, spunându-i: intr` în bucuria Domnului t`u! Astfel, Tu, Doamne, luând prin moarte, pe Mama mea la Tine, Tu ai schimbat doliul întregei sale vie]i, în bucurie". Am întrebat apoi pe fratele meu, ce s-a ales de casa [i curtea p`rinteasc`? El mi-a r`spuns: „nu locuie[te nimeni în ea. E pustie"! [i acest lucru s-a întâmplat a[a cum prev`zuse Mama. La acest gând de pustietate s-a l`sat iar o umbr` asupra mea [i f`r` s`-mi dau seama, ochii mei împ`ienjeni]i, din nou au l`crimat. M-am dus plin de dor s` v`d curtea [i casa în cara mam n`scut [i de care m` leag` atâtea amintiri ale vie]ii mele trecute. În fa]a casei nu m` mai a[tepta, ca de atâtea ori, scumpa mea Mam`, cu n`frama pe la gur` [i cu ochii plini 162 de lacrimi. Poarta nu mai era deschis`. Pe hornul casei nu mai ie[ea fum, semn c` în cas` nu mai era via]`. În grajd nu mai erau cele patru bivoli]e, blânde [i frumoase. Lâng` [ur` nu mai era legat` c`]elu[a Zalinca, ca s` se bucure de sosirea mea. {ura era goal`, iar în curte cre[teau b`l`riile, semnul p`r`sirii [i pustiirii, ca în sufletul meu. La înmormântarea Mamei, care a avut loc în 14 Februarie 1958, a participat foarte mult` lume. Aproape tot satul. To]i au recunoscut în Mama o ]`ranc` rar`. Au stimato, au plâns-o, aducându-i un ultim omagiu. P`rerea lor de r`u a fost cu atât mai mare, cu cât Mama n-a avut fericirea s` m` mai vad` în clipa mor]ii, eu fiind arestat. Pentru to]i, pierderea ei era, nu numai a noastr`, ci [i a satului. Cantorul din Vel], un sat vecin cu al nostru, i-a f`cut un „vier[" destul de corespunz`tor vie]ii sale. A[a a fost dus` Mama: f`r` de mine, îns`, înso]it` de to]i cei care au iubit-o [i-au stimat-o, la locul de odihn`, a[teptînd a Doua Înviere. Odihne[te în pace suflet bun [i blând, a c`rui via]` a fost o continu` [i chinuitoare crucificare! Cosodera]ii postume Aruncând o privire de ansamblu asupra vie]ii Mamei [i a Ticului meu, nu cred c` ei au fost „un singur trup [i un singur suflet", sau „un singur suflet în dou` trupuri gemene". {i Ticu [i Mama au fost dou` personalit`]i modeste, dar pline de voin]` [i caracter. Dou` pietre tari. Din acest motiv, vie]ile lor nu s-au suprapus, nu s-au între]esut, s` nu se [tie 163 unde începe a unuia [i unde sfâr[e[te a altuia. Armonia, la ei, nu s-a confundat. Ei au mers al`turi ca dou` drumuri paralele, f`r` a se întret`ia la întersec]ii. Meritul lor este cu atât mai mare. Ei s-au sacrificat suferind, unul de la altul, [i suferindu-se unul pe cel`lalt. Moartea i-a unit în aceea[i ]`r`n` [i în Cer în aceea[i iubire. Prin p`mântescul paralel au ajuns la cerescul sublim, Împreuna]i [i împlini]i. Orice conflict înterior sau exterior au încercat, s-a sfâr[it [i a fost înmormântat. Iar focul ve[nicei iubiri, i-a cuprins [i i-a încins oferindu-le ca r`splat`, eterna fericire. Pentru noi, dragi p`rin]i, trupul vostru, obrajii vo[trii, ochii vo[trii, exemplul vostru, sunt vii în adâncul fiin]ei noastre. Voi sunte]i o nepre]uit` comoar` a inimii noastre. Acum, când nu v` mai avem, v` [tim cum s` v` pre]uim. Dar, este, iremediabil, prea târziu. Ceea ce am gre[it nu mai putem repara înaintea voastr`, decât numai în fa]a lui Dumnezeu. Pe El îl rug`m, ca s` nu se socoteasc` gre[elile [i neascult`rile noastre! De multe ori m` gândesc la suferin]ele voastre. M` gândesc cât a suferit Mama când [i-a pierdut copiii. Cât a plâns [i s-a rugat la toate icoanele. Cât a plâns dup` arestarea mea. Cât s-a fi gândit la chinurile mele, mai ales în timpul celor [ase s`pt`mâni, când a încins-o boala mor]ii. Parc` o aud zicându-[i: „oare, ce va face acum Ghi]`? Cu ce se va îmbr`ca? Ce va mânca? Cât va fi de b`tut [i batjocorit? Vai, copiii mei, pe care v-am iubit ca pe ochii din cap, c` a]i ajuns de batjocura altora! Nu mai pot îndura [i cu dorul lui Ghi]` voi muri! C`ci, nu e lâng` patul meu s` plâng` [i s` se roage pentru mine“. 164 Cu siguran]`, [i-o fi închipuit de destule ori, c` o s` m` vad` sosind. De destule ori, auzind pa[i sau vorb` afar`, a unora sau a altora, o fi crezut c` eu sânt. Constatând c` nam sosit, dezam`git` [i-o fi zis ca mama poetului ]`r`nimii noastre, Co[buc: „Dar nu e el, s`-l v`d venind, A[ mai tr`i o via]`, E dus, [i voi muri dorind S`-l v`d odat`-n fa]`. A[a vrea poate Dumnezeu A[a mi-e datul sor]ii, S` n-am eu pe b`iatul meu La cap în ceasul mor]ii." Cât este de adev`rat c`, dragostea unei mame înflore[te totdeauna acolo unde este copilul ei. {i dac` el sufer` [i ea sufer` al`turi de el, asem`nându-se cu Maica Sfânt` pentru Fiul s`u Iisus. Suferin]ele imense ale Mamei mele, socotind nu numai cele îns`ilate de mine aci, ci toate zilele, m` oblig` s` afirm c`, ea a fost Maic` a Durerilor. Ceea ce am amintit eu, referitor la Mama, nu sunt decât încerc`rile de vârf ale unei vie]i adânc lovite, cum sunt piscurile unui lan] de mun]i, bântuite de furtuni. Dup` cum aceste piscuri sunt legate unele de altele, tot a[a vârfurile durerilor Mamei mele, sunt legate cu alte încerc`ri [i dureri de fiecare zi. Toate considerate laolalt` au mu[cat-o zilnic, au lovit-o [i încet, încet, au sfâr[it-o. Loviturile, pe unii 165 oameni îi sfâr[esc fulger`tor; pe al]ii, cum era Mama, mai dureros [i în timp de lung` durat`. Dar, cu to]ii sfâr[im în acela[i p`mânt, unii mai curând, al]ii mai târziu. Când am sc`pat de la închisoare mi-am dat seama cât valoreaz` afec]iunea unei mame pe care n-o mai avem. Eram numai „umbra unei umbre", bolnav, târându-m` în cârje. M` uitam în jur [i nic`ieri n-am g`sit privirea ochilor Mamei mele. C`lcam p`mântul, dar nici el nu sim]ea [i nici nu-l „durea" drama care m` ap`sa. Dac` Mama ar fi tr`it, ea nu numai c` ar fi sim]it durerea mea, dar ar fi [i tr`it-o. În lipsa ei, numai eu mi-am sim]it golul din mine [i numai eu îmi [tiu pustiul de acum. Gândindu-m` la ea, cât m-a[ fi bucurat s`-i mai fi auzit glasul, s` fi v`zut cum m` prive[te cu bun`tate [i lacrimi în ochi. I-a[ fi prins mâna cu mâna mea, i-a[ fi s`rutat-o, ca s` simt [i s` tr`iesc cu inima mea ceva din inima [i dragostea ei. Dar, toate acestea au fost spulberate de cruda realitate. To]i p`rin]ii transmit copiilor lor ceva din fiin]a lor: înclina]ii, însu[iri, aptitudini. Oare, eu ce am de la p`rin]ii mei? Din fire, am fost cam t`cut [i singuratic. Aproape n-a[ putea spune, dac` într-adev`r, am avut vreodat` un prieten adev`rat, c`ruia s`-i fi deschis larg u[a sufletului meu. Poate, numai Mama s` m` fi cunoscut pe deplin, f`r` ca eu s`-mi deschis sufletul. De aceea m-a [i iubit. Ei îi datorez sensibilitatea inimii, cu tendin]a de exprimare, cât mai viu [i mai frumos, a gândurilor [i sentimentelor mele. Cine [tie dac`, inima mea, n-a p`strat în ea ecoul b`t`ilor inimii Mamei mele, când m` aflam la sânul ei? Mama sim]ea [i tr`ia bucuria sau jalea [i putea s` se 166 exprime spontan, la moment, foarte adecvat, în form` de poezie. Ce p`cat c` n-am re]inut, nici în scris, nici în memorie, o astfel de exprimare. Tot ei îi datorez alinarea durerilor cu bel[ugul lacrimilor. De[i, t`cut tr`iesc durerea în adânc [i f`r` a m` putea st`pâni, l`crimez u[or. Ticului îi datorez înclina]ia spre munc`, neglijarea persoanei proprii, a vestimenta]iei, a hranei f`r` preten]ii, ca [i renun]area la o locuin]` confortabil`. Apoi, tendin]a de a reflecta, de a gândi în singur`tate. De a vorbi, eu însumi, cu mine însumi, cum ar spune Sfântul Augustin. De la amândoi p`rin]ii am mo[tenit mila pentru cei s`raci [i suferinzi. Îmi aduc aminte c`, nu s-a întâmplat niciodat` s` intre în curtea sau casa noastr` vreun s`rman, ca Mama sau Ticu s` nu-l miluiasc` cu ceva. Sau dac` cer[eau pe uli]`, s` nu ne trimit` pe unul sau altul dintre noi, ca s` le ducem un „blid de f`in`" sau o bucat` de pâine. Amintirea Mamei [i a Ticului îmi este mereu vie. Ei îmi sunt ca doi îngeri p`zitori, mereu lâng` mine. Ca un scut de ap`rare, ca un motiv de inspira]ie [i ca un model de urmat sau de imitat. Drumul viitorului meu m` îndrepta spre preo]ie. Pentru a putea studia [i adânci [tiin]a sacr` trebuie munc` [i timp îndelungat. Apoi, ca s` po]i duce „grija celor ale Domnului [i s` placi Lui" (Cf. I Cor. 7, 32) trebuiesc multe sacrificate. Pentru acest scop am „îngropat" sentimentul iubirii paterne, cel mai puternic din om, [i-am îmbr`]i[at via]a celibatar`.La sate, o astfel de voca]ie este de neîn]eleas. Cu toate acestea, Mama s-a resemnat. Nu m-a îndemnat [i nici n-a insis167 tat s` m` c`s`toresc. Ea îmi spunea: „f` cum Dumnezeu te va lumina!" Deci, ea se supunea voin]ei lui Dumnezeu, sacrificând bucuria ei de a-[i vedea feciorul cu nevast` [i copii, care sunt bucuria cea mai mare a bunicilor. Doar „cununa b`trânilor sunt nepo]ii". Cf. Prov. Solomon 17, 6. Destinul vie]ii mele mi-a oferit, ca [i Mamei, multe suferin]e, in[irate pe tot cursul vie]ii mele de pân` acum. Trupe[ti, când am fost la închisoare; suflete[ti, înainte de închisoare, în timpul ei [i de atunci încoace. În rezumat: Am alergat, am muncit, am asudat, am fost întemni]at, am fost lovit, am fost batjocorit, am fost închis. Am fost însetat, am fost înfl`mânzit [i oc`rât, dar niciodat` nu m-am l`sat înfrânt, pentru c` am crezut în dragostea Divin` [i în fa]` am avut icoana pilduitoare a p`rin]ilor mei. N-am fost vrednic s` predau sau s` aduc înv`]`turi celor ne[tiutori, datorit` împrejur`rilor vitrege în care am tr`it. N-am fost învrednicit s` predic poporului credincios. Nam fost învrednicit s` ridic Celui Preaînalt un s`la[ de închinare. Dar, am fost învrednicit s` br`zdez în carnea inimii mele, credin]a, speran]a [i iubirea mea pentru Christos Cel R`stignit [i Înviat. Astfel, via]a R`stignitului se vede în trupul meu muritor, iar ghimpele suferin]ei sau stigmatele crucific`rii mele, cu care El m-a gratificat, e semnul din trupul meu, a dragostei ce-i port. Sper c` dup` ele, El m` va recunoa[te în Ziua cea de Apoi. Astfel, suferin]ele p`rin]ilor mei s-au r`sfrânt din bel[ug [i asupra fiin]ei mele, dar de alt` natur`. Din cele întâmplate în familia noastr`, toate considerându-le, mi se pare c` asupra noastr` a fost un blestem, 168 o fatalitate, întru-cât nici unul din membrii familiei, odat` lovit de o boal` mai serioas`, nu s-a mai îns`n`to[it. Cu siguran]`, aceast` cale a ales-o Dumnezeu, ca cea mai sigur` mântuirii lor. Pe cei pe care El Îi iube[te, Îi cearc`! Evocând amintiri legate de familia mea — în special — de Mama, în acela[i timp s-au trezit în mine [i celelalte amintiri: ale satului, ale [colii, ale bisericii [i ale hotarelor noastre. Toate acestea suspin` [i tr`iesc în mine. Nu m-am desprins niciodat` de satul meu natal. Mereu l-am vizitat, iarna sau vara; mereu mi-a vorbit de to]i [i de toate. Mereu l-am iubit. Cât bel[ug [i road` nu ne-a dat p`mântul nostru, an de an, r`nit [i spintecat de plug, de mâinile s`tenilor no[tri [i de ale mele. Dovad` c`, numai suferin]a, durerea [i sudoarea muncii, adesea amestecat` cu lacrimi, sunt d`t`toare de roade bogate. Totdeauna v-am îmbr`]i[at cu dor [i drag, p`mânt [i ]`r`n`, care-mi p`stra]i urmele pa[ilor [i-n acele[i timp, s`la[ care ascunde]i [i ocroti]i cu sfîn]enie, în sânul vostru, osemintele scumpe ale p`rin]ilor, rudelor [i cons`tenilor mei. Nici nu s-ar putea, c`ci ei sunt vrednici de o a[a cinstire, fiindc` pân` în timpul din urm`, ]`ranii no[trii au fost, veacuri [i veacuri, purt`torii credin]ei [i izvorul românismului pur [i adev`rat. Ei au fost singura realitate permanent` [i nealterat` a neamului nostru. Aducând, prin aceste evoc`ri, un omagiu filial de recuno[tin]`, p`rin]ilor mei, aduc în acela[i timp un omagiu satului [i întregii noastre ]`r`nimi. Cum s` închei, scump` Mam`, aceste triste amintiri ale vie]ii tale, legate de întreaga noastr` familie? Au trecut 169 luni [i ani, lungi [i grei, de la moartea ta, dar inima ta iubitoare [i scump` a r`mas tot a[a de vie în mintea mea. De aceea, am scris ceva despre tine, nu numai pentru ce-]i datorez, dar [i pentru c`, în imaginea vie]ii tale se vor reg`si atâtea [i atâtea alte mame, înfr`]ite cu durerile tale. La câte dintre ele, ne[tiute [i necunoscute, nu le este înc`rcat` via]a lor întreag`, cu munc` istovitoare, cu neîn]elegeri familiale, cu încerc`ri dureroase. Pentru toate, via]a ta, este o icoan` vie, un exemplu de r`bdare, o pild` de adânc` supunere [i de o neclintit` speran]`, într-o fericire care ne a[teapt` dincolo de mormânt. Aceast` întâlnire fericitoare, cu dor o a[tept [i eu. Atunci se va împlini, nu ceea ce am spus eu, ci ceea ce ai spus tu [i Ariton. Trupurile ni se vor întâlni, nu pe p`mânt, ci în p`mânt, iar sufletele în Cer, c`ci acolo este s`la[ul acelora care au iubit [i care iubesc pe Dumnezeu. În tot decursul acestei prezent`ri apare suferin]a ca un fir ro[u, ca un caracter permanent de-a lungul întregii vie]i a Mamei mele. {i tot a[a de insistent apare [i întrebarea: De ce, Doamne, suferin]`? De ce atâta suferin]`? [i nu numai pentru cei r`i [i p`c`to[i, dar [i pentru cei buni [i nevinova]i? [i cei ce cred, suf`r, fl`mânzesc [i mor ca [i cei necredincio[i. Acestei nelini[titoare întreb`ri cum s`-i pot r`spunde, c`ci dintre toate problemele ce se pun min]ii omene[ti, aceasta este cea mai grea? Cum s` p`trund în noaptea [i misterul ei, care o înv`luie din toate p`r]ile? Cum s` p`trund în nep`truns? Acestei tulbur`toare întreb`ri, dac` Dumnezeu îmi va 170 acorda harul cu luminile Sale, m` voi str`dui s` r`spund, în alte considera]ii, aprofundând-o în mod aparte. ---------------1984 Cuv@nt de cinstire Iubite cititor. „Întru început era cuvântul [i cuvântul era la Dumnezeu". A[a ne înva]` Evanghelia dup` Ioan. Monseniorul George Surdu a luat cuvântul de la Tat`l Ceresc [i l-a folosit pentru Cunoa[tere, ca din Cunoa[tere s` ias` Lumin` [i Lumina s` foloseac` oamenilor. Cartea scris` de el, intitulat` „Maica mea, maica durerilor" constituie dovada vie a cuvântului tr`itor, care odr`sle[te în suflet [i credin]`; înt`re[te, zide[te [i educ`, fiindc` — aceast` lucrare, din nefericire, postum` — este [i îndreptar civic, moral [i de smerenie cre[tin`. M-am bucurat nespus de mult, s` fiu autorul moral al acestei reu[ite literare [i-i mul]umesc Bunului Dumnezeu c` m-a învrednicit pe mine, p`c`tosul, s` eliberez amintirile Marelui Om. Trecutul Monseniorului Georege Surdu are în el înc`rc`tura durerii [i a suferin]ei tipice perioadei de început a „comunismului românesc". A pl`tit pentru p`cate nef`ptuite; r`bdarea i-a fost rug`ciune; speran]a l-a ]inut deasupra valurilor. Nu s-a înecat, nici în durere, nici în iluzii de[arte; s-a scufundat doar cât s` cunoasc` întunecimile abisului, iar când s-a 171 întors, un soare nesperat îl a[tepta s`-i usuce lacrimile. A[a a fost s`-i fie destinul.. L-am cunoscut abia în 1996, la Jubileul de 50 de ani, de la înfiin]area Misiunii Greco-Catolice din Paris, când — printre invita]i — s-a num`rat [i Corul Bisericii din Media[, al c`rui membru am fost. Ca bucovinean, n`scut [i crescut în satul Gropeni — Suceava, în credin]a greco-catolic`, i-am vorbit deschis, din inim`; el m-a primit în inima lui [i a[a s-a închegat o leg`tur` spiritual` profund`. Visa s` ridice o biseric` Greco-Catolic` în satul Boian, locul s`u de ba[tin`, lucrare în care m-am implicat [i i-am acordat tot sprijinul solicitat, începând cu ob]inerea autoriza]iilor [i terminând cu aducerea de sponsori. Biserica a prins contur, s-a în`l]at a[a cum [i-a dorit, dar — asemeni fra]ilor s`i — nu a putut culege roada str`daniei sale. S-a stins din via]` fulger`tor, pe când vroia s` vin` la Boian, eu urmând s`-l întâmpin la aeroport. Dar n-a fost s` fie.. Bunul Dumnezeu l-a luat la Ceruri, s` priveasc` împreun` sfin]irea Bisericii: casa Lui, casa Monseniorului, casa tuturor credincio[ilor greco-catolici. Vestea pierderii acestui Om deosebit mi-a r`scolit sufletul luni în [ir; el n-a murit; cuvintele lui sunt înc` aici, în amintirile din carte, în toate rostirile la care a fost p`rta[. „Maica mea, maica durerilor" a v`zut — în sfâr[it — lumina tiparului, Monseniorul ne vegheaz` de Sus, eu îl simt la fel de aproape, ca atunci când ne convorbeam 172 despre destinul nostru spiritual. Nu m-am gândit la o fraz` de desp`r]ire pentru cineva plecat [i — totu[i — prezent. Dar, pot s` spun: „mul]umesc Monseniore pentru darul [i cinstea f`cute în încredere. S` scot la lumina cunoa[terii, Zidirea Domniei Voastre în Cuvânt. Niculai Procope] 173 Foto 1 Foto 2: La ie[irea din temni]` (1963) Foto 3: Prieten [i coleg de suferin]` \n perioda comunismului Protopop Pr. Valeriu Stoian Foto 4: La Foto 5: La morm@ntul Monseniorului Foto 6: Cimitirul din Boian: morm@ntele mamei mele Dana… [i al fratelui meu Ioan (octombrie 1997) Foto 7: Casa p`rinteasc` de pe strada C`]elii nr. 290 (24 aprilie 1993, Boian) Foto 8: La o serbare c@mpenesca \mpreun` cu familia: fratele Ioan, cumnata Varvara [i nepo]ii) Foto 9: Nepoata Dorina, surorile C…, Monseniorul Foto 10: Nepoata Dorina, surorile C…, Monseniorul) ...//??? Foto 11: |n gr`dina noastr` pe de uli]a C`]elii nr 290 (25 iulie 1993, Boian) Foto 12: Bibloteca mea din Media[, str. T@rnavei 76 Foto 13: Monseniorul la masa de lucru Foto 14: Biserica \n construc]ie Foto 15: Biserica \n construc]ie Foto 16: Ultima vizit` a monsenorului \n satul natal, la [antierul de lucru al bisericii Foto 21: Monseniorul George, - cet`]ean de onoare al municipiului Media[ , discutând cu primarul municipiului - Bucur Dionisie [i cu istoricul Togan Foto 22: ??? Foto 23:??? Foto 24: Foto 25: : |n vizit` la P.S. Arhiepiscop Ioan Ploscaru \mpreun` cu Pr. Salajan (iunie 1993) Corul Corul Magnificat din Cluj [i corul Bisericii rom@ne …cu Roma din Media[ (septembrie 2000) Foto 29: Al`turi de corul bisericii greco-catolice Media[ (Bazna - 2 iulie 2000) Foto 30: Ofociere Foto 31: Ofociere Foto 32: Ofociere Foto 33: Sfin]irea locului bisericii greco-catolice din Boian (8 septembrie 1999) Foto 34: Binecuv@ntarea locuin]ei nepoatei Varvara \mpreun` cu P`rin]ii Protopop Valeriu Stoian [i Ioan Muntean (martie 1992) Foto 35: Domnul Cicerone Ionitoiu \nmaneaz` cartea "Martirii revolu]iei romane" I.P.S.-ului Mitropolit Lucian la jubileul — 50 de ani de la infintarea Misiunii greco-catolice din Paris (12 mai 1996) Foto 36: Monseniorul Gh. Surdu, rectorul misiunii rom@ne din Paris, prezint` pe dl. Coposu [i Constantinescu, rom@nilor veni]i s` asculte cuv@ntarile lor Foto 37: Misiunea greco-catolica-Paris, rue Ribera 38, de Cr`ciun 2000 \mpreuna cu Pr.Claudiu Pop. Foto 38: Oficiere parastas [i liturghie \n Boian (2 iulie 2000) Foto 39 : Oficierea unui parastas la Soultramatt (6 iunie 1992) Foto 40: Oficierea unui parastas \mpreun` cu Cardinalul Parisului, Jean Marie Lustiger Foto 40: Oficiere parastas \mpreun` cu Pr. Goia din Paris [i Pr. Pastin din Loussane Foto 41: Foto 42: Oficierea Sf. Liturghii la Misiunea din Paris (aprilie 1998) Foto 43: Foto 44: Foto 45: Foto 46: Ultima vizita la I.P.S. Cardinalul Alexandru Todea "Drag` Sandule, ne întâlnim pe lumea cealalt`" (Msg.George Surdu,iulie 2000) Foto 47: Morm@ntul Ms. George Surdu \n cimitirul Monparnasse din Paris al`turi de Mgr. Cosma George Foto 48: : La morm@ntul Monseniorului Foto 49: Soultrmatt - 1992 Placa de cinstire a Monseniorului pe Dealul Bisericii Greco-Catolice din Boian
Sign up to vote on this title
UsefulNot useful