1)

Public este acel ,,ceva" care apartine unei colectivitati, provine de

la o colectivitate, ii prives.te pe toti. Dar, eel mai adesea, atunci
cand vorbim despre un bun sau o strategic ca fiind publica, avem
in vedere statul, respectiv institutiile politice (s.i administrative) al
caror specific este organizarea s.i conducerea unei comunitati, in
numele interesului comun, pe un teritoriu delimitat.
In schimb, privat este acel ,,ceva" cu caracter particular, individual chiar, care ne apartine, independent de colectivitate, s.i in
legatura cu care simtul posesiei sau al proprietatii este foarte
dezvoltat.
Interesul public reprezint orice necesitate sociala,
identificata (inclusiv de public i inscrisa in ceea ce numim agenda
publica sau sistemica) i caracterizata ca atare de catre puterea
politica (prin agenda formala sau institutional), apoi legiferata, i
care impune administratiei publice activitatea specifica de
organizare, functionare i realizare a serviciilor publice aferente.
Interesul public prezinta doua acceptiuni1:
Interesul public prezinta doua acceptiuni1:
interesul comun al persoanelor in calitatea lor de membri ai
publicului, adica ai unui grup de persoane nonspecificate, oricine
putand fi membru: intr-un pare oricine poate sa desfaoare
activitati cu caracter sportiv, spre deosebire de o sala de fitness cu
circuit inchis ale carei aparate sunt disponibile doar membrilor
contribuabili cu un anumit statut. Dar calitatea de membru al unui
public relevant, in care se are in vedere interesul public, este
dependents de context. De exemplu, exista un interes public major
cu privire la securitatea aeroporturilor i a traficului aerian pentru
care sunt prevazute, prin legislate, masuri de securitate specifice.
Gradul de sustinere a unor masuri ce vizeaza interesul public
depas.es.te aria de cuprindere a celor direct vizati. In cazul de fata,
persoane care nu au facut niciodata uz de un mijloc de transport
aerian iau in considerare masurile de securitate s.i le sustin,
actionand ca s.i cum deja ar fi membre ale grupului in cauzS. Acest
mod de a intelege interesul public este strans legat de conceptul
de vointS generals a lui Jean-Jeacques Rousseau, care ar rezulta
atunci cand cetatenii iau decizii politice care tin mai repede seama
de binele societStii ca intreg, decat de interesele particulare ale
indivizilor i grupurilor;

 agregare de interese individuale ale persoanelor afectate

de o anumita politico, sau actiune; aceastS a doua formulare poate
fi consideratS drept o abordare a interesului public prin prisma
analizei ,,cost-beneficiu"2. Adeptii acestei interpretari neagS
coerenta sau utilitatea primei definitii, argumentand ca interesul
publicului nu poate sS fie mai mult decat suma intereselor
indivizilor relevanti (i nu nespecifici), considerati in circumstantele
lor concrete (i nu ipotetice). Problema daca o palitics este in
interesul public este rezolvatS prin aprecierea potentialelor
catiguri sau pierderi ce pot rezulta din adoptarea sa.
Exista o deosebire evidentS intre aceste doua formulari
prezentate mai sus, pornind de la faptul ca interesul comun i
agregarea de interese individuale sunt doua lucruri diferite. Un
interes comun este unul impartas.it, pe cand alipirea de interese
individuale depinde de evaluarea echilibratS a pozitiei indivizilor
examinati in mod separat, izolat.
In alta ordine de idei, prin interes public intelegem, in sens
larg, binele ,,universal", interesul general, valorile care nu doar
sunt acceptate de toata lumea dar in care de fapt cetatenii cred,
sau, stricto sensu, nevoia sociala specifics unei comunitati pe care
trebuie sa o satisfaca administratia publics.
Politica este procesul in care un grup de oameni, cu opinii
sau interese initial divergente, adopta decizii colective care in
general sunt acceptate ca fiind angajante pentru comunitate i
impuse acestuia.
Definitii ale politicilor publice
Politica publica este apanajul segmentului guvernamental,
al administratiei publice in general. Decizia organelor administratiei
publice de a actiona sau nu intr-o anumita directie constituie, in
egala masura, o politica, nascuta pe baza unei alegeri
fundamentale. Se presupune ca nondecizia (decizia de a nu
actiona, de a nu elabora un anumit program, de a nu lua o anumita
masura, de a nu aplica o anumita strategic) este o manifestare
deliberata a vointei statului prin angajatii sal A nu intreprinde ceva,
uneori, intr-un anumit domeniu se face tot pe baza unei analize
obtinute in urma unor studii i prognoze, respectiv rezultate
ipotetice negative care ar putea sa se produca in cazul actionarii
intr-o anumita directie.
Deci, politica publica este un mod de reactie (actiune sau
inactiune) ales deliberat de catre autoritatea publica fata de o
anumita problems (sau set de probleme) puternic legata de o

nevoie sociala comuna. Se intampla foarte rar ca o politica sa

raspunda la o problems izolata, de cele mai multe ori aceasta
avand un caracter complex, prin amploarea nevoii sociale care o
genereaza s. i prin gradul de cuprindere a populatiei. Faptul este
pertinent daca avem in vedere ca intregul proces de elaborare i
implementare a unei politici publice necesita resurse deosebite
(umane, financiare, materiale, de timp) iar eficienta (calculata prin
raportarea cantitatii de resurse utilizate la gradul de acoperire a
nevoii sociale) este un obiectiv i al sectorului guvernamental
(rezolvarea problemelor sociale reprezentand un atribut al unei
bune guvernari).
Administratia publica reprezinta agentul elaborarii politicilor
publice, chiar daca in cadrul acestui proces pot sa intervina (cum
se i intampla, de altfel) diverse influente venite din partea unor
organizatii de natura privata (organizatii filantropice, grupuri de
interes sau alte grupuri speciale) Politica publica este masura pe
care organele administratiei publice o iau in mod real4. Ea explica
interventia statului, prin institutiile specializate, pe baza observarii
fenomenelor social-politice (fiscalitate, formare i ocupare
profesionala, transporturi, urbanism, securitate etc.). Problemele
astfel solutionate produc noi stari de fapt, conduc la schimbari i
evenimente noi.
De cele mai multe ori, o politica publica apare ca rezultat al
unui proces decizional complex, indelungat i elaborat, care nu
presupune o singura alegere/hotarare considerata decisiva. Exista,
in fapt, o serie de decizii elaborate de o serie de factori de decizie,
apartinand adeseori unor organisme distincte ca zona de activitate
i pregatire a persona-lului. i aceasta deoarece o politica publica
trebuie sa implineasca nevoile societatii iar subsistemele sociale
din care se compune sistemul social global nu exista de sine
statator, inchise, fara a interactiona intre ele. Efectele produse prin
noua politica publica pot sa corespunda sau nu obiectivului vizat,
producand astfel consecinte nu numai in planul ateptat.
Politicile publice exprima totalitatea interventiilor in
societate realizate direct sau indirect cu mijloace publice. Este
vorba deci de modul in care functioneaza statul inteles in mod
contractualist, ca suma de instrumente pe care i le creeaza o
comunitate pentru a aborda acele probleme ce se pot rezolva
(eficient sau nu) la nivelul agentilor individuali 5.
Politicile publice reprezinta o abordare a studiului politicii
care analizeaza procesul guvernarii in lumina problemelor publice
majore (Lawrence Mead, Public Policy: Vision, Potential, Limits,

1995). Politicile publice sunt acele politici elaborate i urmate de

organe guvernamentale i functional guvernamentali (James
Anderson, Public Policymaking, 1990). Politicile publice sunt
suma activitatilor guvernelor, fie ca actioneaza direct, fie prin
intermediul unor agenti, daca au o influenta asupra vietii
cetatenilor (B. Guy Peters, American Public Policy, 1986)6.
Politicile publice reprezinta rezultatul deciziei actorilor
politici inzestrati cu putere publica i legitimitate institu-tionala.
Termenul de politica publica este folosit in mai multe
sensuri7:

desemndnd diverse domenii de activitate - afirmatiile de natura

generala privind politicile economice (monetara, fiscala,
bugetara, industrials etc.), sociale (populatie i familie, protectia
copilului, sanatate, educatie, asigurari sociale etc.), de mediu,
desecuritate, aparare etc.;

ca expresie a scopului general - intotdeauna o politica publica are

un scop general care descrie o stare de fapt;ca propunere
specified - de multe ori, termenul este folosit pentru a descrie
actiuni specifice pe care organizatiile politice ar dori sa le vada
realizate. Astfel de propuneri pot sau nu pot fi in mod necesar
legate de alte initiative sau pot constitui mijloace pentru obtinerea
unor scopuri generale ale acestor organizatii. Spunem, de exemplu,
ca primaria are o politica de sustinere a colilor sau ca guvernul are
o politica bine definita de sustinere a intreprinderilor mici i
mijlocii;

ca decizie a guvernului - de exemplu, politica guvernului in cazul

CEC sau Petrom, BANCOREX sau BCR;

ca autorizare oficiald - atunci cand se afirma ca executivul are o

politica intr-o anumita privinta, de multe ori sustinerea se face in
sensul ca exista legislatie in domeniu sau o hotarare a guvernului
care ingaduie sau solicits derularea unei activitati;

ca programe - de exemplu, programe privind bursele

studenteti, recalificarea personalului disponibilizat dintr-un anumit
domeniu, eradicarea saraciei, constructia de locuinte sociale sau
imbunatatirea protectiei sociale. De regula, programele sunt privite
ca mijloace prin care guvernul incearca sa atinga un scop general;

ca produse - politicile sunt vazute ca ceea ce ofera guvernul, spre

deosebire de ceea ce a promis sau autorizat prin intermediul
legislatiei. Oarecum in aceeai ordine de idei, este de notat

diferenta existenta oricand i oriunde intre oferta electorala a unui

partid politic i programul de guvernare pe care acelai partid
politic vine sa-1 impuna/propuna societatii din momentul catigarii
alegerilor;
ca rezultate - analiza politicilor din punct de vedere al
rezultatelor, adica a ceea ce este practic obtinut. Aceasta
abordare ne poate ajuta sa evaluam daca scopul declarat al
acelei politici este reflectat in ceea ce se obtine efectiv in urma
implementarii politicii;
ca teorii sau modele - politicile implica o teorie sau un model privind
relatia cauza - efect intre fenomenele i procesele implicate, ori
corelatiile semnificative dintre ele. Unul din obiectivele celui care
studiaza politicile este acela de a detecta teoriile sau modelele
care sunt implicate in politici i sa le examineze in ceea ce
privete consistenta interna sau validitatea presupozitiilor lor;
ca procese - politicile implica un proces ce se intinde pe o
perioada lunga de timp. Procesul este complex, implicand
dimensiuni, mecanisme i actori intr-o retea de interrelatii. De
aceea, adeseori, procesul este impartit in etape sau stadii.
Ciclul unei politici este tocmai acest ir de etape i subetape
ale procesului de infaptuire a politicii respective.
5)
Delimitari conceptuale
Cele doua modalitati de intelegere s. i structurare a nevoilor
sociale determina existenta a doua tipuri de agende, a doua
modalitati de reprezentare a problemelor sociale de a caror
rezolvare prioritara se considers ca depinde dezvoltarea societatii.
Agenda publica (sau sistemica)30 cuprinde toate
problemele care:
sunt obiectul unei atentii extinse sau eel putin sunt contientizate;
din punctul de vedere al unei parti importante a publicului, ele
solicits actiune;
sunt, in perceptia membrilor comunitati, subiectul potrivit al
activitatii unei institutii guvernamentale
Agenda publica este alcatuita din acele probleme
identificate i percepute de catre membrii comunitatii ca fiind
importante i asupra carora se ateapta ca autoritatile sa
intervina in scopul solutionarii lor

Agenda publica este, aadar, a societatii i este destinata

,,discutiilor" avand in vedere ca in fiecare comunitate exista o
multitudine de probleme apreciate ca fiind importante de catre
cetateni i care, prin urmare, ar merita atentia organelor
administratiei in vederea solutionarii. Prin sustinatorii lor, intre
problemele sociale se stabilete o adevarata concurenta in directia
atragerii atentiei celor abilitati sa le rezolve, prin elaborarea de
politici in domeniu i aplicarea lor.
Dintre elementele care alcatuiesc agenda publica, numai
unele ajung sa intre in atentia guvernarii, sa treaca pe agenda
formala (institutionala, oficiala, de lucru), devenind astfel obiect
al ,,actiunii". Acest fapt se explica prin caracterul limitat al
resurselor de care dispun institutiile guvernamentale; dar, odata
depaite aceste impedimente, se presupune ca problemele vor
primi o atentie deosebita din partea oficialilor.
Agenda formala (sau institutionala) include acele probleme
care sunt de competenta autoritatilor publice i care fac obiectul
actiunii acestora la un moment dat.
Atunci cand organele administratiei publice decid ca o
anumita problema necesita solutionare, se poate spune ca aceasta
a intrat pe agenda formala, alaturandu-se celorlalte chestiuni
carora urmeaza sa li se acorde o atentie serioasa. Este, de fapt,
momentul de inceput al intregului demers al politicii administrative
care trateaza problema respectiva.
Problemele inscrise in agenda institutionala au ca sursa de
identificare nu doar agenda publica in care sunt inscrise chestiunile
aflate la un moment dat in discutie publica (mass-media,
organizatii ale societatii civile, grupuri de presiune), ci i Programul
de guvernare sau prioritatile stabilite la nivel politic ce apar inerent
in timpul unei guvernari.
Stabilirea agendei este procesul prin care unele probleme
sociale (generate de nevoile diverselor grupuri din cadrul
populatiei) sunt recunoscute ca importante i primesc atentia
reprezentantilor autoritatilor publice.
Prin urmare, stabilirea agendei inseamna contientizarea
exis-tentei unei probleme de catre organele administratiei publice,
ceea ce ar presupune i o interventie asupra ei.
Se considers ca exista patru faze principale ale procesului de
stabilire a agendei, pe masura ce problemele tree din agenda
publica in cea formala. Astfel, problemele sunt mai intai initiate,

dupa care sunt specificate solutiile lor, apoi argumentele in sprijinul

problemelor propuse sunt dezvoltate i, daca are succes, problema
intra atunci pe agenda formala31.
6. Modele de stabilire a agendei
Cele patru faze care marcheaza trecerea unei probleme de pe
agenda publica pe cea formala pot fi atinse prin intermediul a trei
modele:
modelul initiativei exterioare - dupa cum sugereaza i
denumirea acestei scheme, problemele sunt identificate i
promovate de diverse grupuri sociale, ceea ce inseamna ca, inainte
de a intra in atentia autoritatilor, problemele sunt mai intai
componente ale agendei publice. Captarea atentiei institutiilor
responsabile i rezolvarea problemelor de catre guvernare sunt de
cele mai multe ori direct proportionale cu capacitatea grupului
,,initiator" de a atrage sprijinul altora, fara ca acest lucru sa
echivaleze insa cu o decizie
guvernamentala favorabila. Modelul initiativei exterioare
fundamenteaza, de fapt, politicile cu public (la a caror formulare
participa asociatii de diverse tipuri, grupuri de interes, sindicate,
comunitati).
,,Modelul initiativei din exterior se aplicd in situatia in care un
grup aflat in afara structurilor guvernamentale 1) formuleazd o
nemultumire, 2) incearcd sa atragd inter esul fata de ace a
problema din par tea unui numdr suficient de alte grupuri pentru a
introduce problema pe agenda publicd, cu scopul de 3) a exercita
suficientd presiune asupra decidentilor astfel incdt acestia sa puna
problema pe agenda formald, pentru o evaluare serioasd a
acesteia"32;
modelul mobilizarii - problemele sunt ridicate in
interiorul
structurilor guvernamentale iar dificultatea acestei schemconsta,
de aceasta data, in punerea lor pe agenda publicului. Acest fapt
inseamna ca problemele au fost supuse dezbaterii in interiorul
guvernarii, fara ca publicul sa aiba cunotinta de acest fapt.
Necesitatea introducerii problemelor respective pe agenda publica
este ceruta de nevoia atragerii sprijinului grupurilor sociale in
vederea implementarii cu succes a politicilor. In acest sens, pentru
mobilizarea cetatenilor, sunt folosite drept mijloace de
promovare a initiativelor de solutionare a problemelor intalnirile
cu membrii diverselor grupari sau organizarea de campanii de
relatii publice.

,,Modelul mobilizarii descrie procesul de stabilire a agendei in

situatia in care liderii politici initiazd o politicd, insd necesitd
sprijinulpublicului pentru implementarea ei. Chestiunea cruciald
este aceea de a transfera problema de pe agenda formald pe cea
publicd"33;
modelul accesului interior - politica este initiata de
grupuri influente, cu acces la decidentul politic, i care nu vor
neaparat ca problemele ce se doresc a fi rezolvate sa fieintroduse
i pe agenda publica. Explicatia poate fi de ordin tehnic - problema
este de competenta unor grupuri sau institutii specializate, sau de
ordin politic (cu puternic impact economic, financiar) - o anume
politics avantajoasa pentru grupurile respective ar atrage
nemultumirea populatiei. Aceasta schema de construire a
agendei, in care propunerile vin din partea gruparilor apropiate
executivului sau din interiorul institutiilor guvernamentale, exclude
publicul. ,,Propunerile se nasc in cadrul institutiilor
guvernamentale sau agrupurilor apropiate guverndrii. Problema
este apoi extinsd cdtre grupurile de identificare si care pot crea
suficientd presiune asupradecidentilor pentru ca aceasta sd poatd
fi plasatd pe agenda formald. Publicul nu este in nici un moment
implicat iar initiatorii nufac nici un efort pentru a plasa problema
pe agenda publicului. Dimpotrivd, ei incearcd sd o Una in afar a
acesteia"
7) Formularea de politici este procesul prin care sunt
definite, evaluate, acceptate sau respinse optiunile luate in calcul.
Transferul de politici
Aflat sub presiunea timpului, a determinarilor generate de
globalizarea politics42 i a nevoii de apartenenta a statelor la spatii
supranational geopolitice i geoeconomice, procesul politicilor
publice este tot mai des amprentat de transferul de politici.
Europenizarea, de pilda (dincolo de faptul ca poate fi privita ca o
adaptare a politicilor nationale la dinamica politics i economics a
Uniunii Europene), este practic un proces complex de transfer de
politici care presupune, in afara aspectului politic al integrarii,
invatarea de noi moduri de a face politici (metode, institutii, idei,
practici) i care sa fie orientate spre actorii procesului.
Transferul de politici este procesul prin care cunotintele
despre politici, structuri administrative, institutii i idei dintr-un
cadru politic sunt folosite pentru dezvoltarea politicilor, structurilor
administrative, institutiilor i ideilor dintr-un alt cadru politic.

Transferul de politici nu este un ,,ceva" nou, doar a capatat

proportii foarte mari. Capacitatea in diminuare a statului de a-i
controla agenda, convergenta problemelor in contextul globalizarii,
dezvoltarea comunicatiilor i existenta institutiilor integratoare i
coordonatoare de la nivel international sunt doar cateva motive
care au facilitat acest proces.
Transferul de politici poate fi analizat pe urmatoarele
coordonate (David Dolowitz, David Marsh, Learning from Abroad:
The Role of Policy Transfer in Contemporary Policy-Making, 2000) 43:

Care este motivatia transferului? - constrangeri deosebite

(existenta unor grupuri de interes/presiune foarte puternice);
cererea expresa a expertilor (in situatii de dezastre naturale);
vointa interna a decidentilor din agentia respectiva; Cine este
implicat in transfer? - in functie de natura problemei i de
contextul politic in care se formuleaza politicile, pot fi implicati
oficiali alei, functionari publici, consultant i institutii diverse,
inclusiv corporatii interna tional sau institutii supranational

Ce este transferat?
De unde se face transferul? - fi e apeland la experienta
trecuta, fie la cea prezenta din tara sau din alte tari;
In ce grad se face transferul? - eel putin 5 modalitati pot fi
identificate: copiere (adoptarea mai mult sau mai putin
intacta, a programelor deja aplicate in alte locuri); emulatie
(adoptare, cu ajustari acolo unde este cazul, a unui program
deja aplicat in alta parte); hibridizare (combinare a
elementelor din programe care sunt aplicate in mai multe
locuri); sinteza (combinarea unor elemente familiare din
programe aplicate in mai multe locuri); inspiratie (programele
aplicate in alte parti sunt stimulente intelectuale pentru
dezvoltarea unui program nou, insa fara analog in alta parte);
Ce constrdngeri trebuie sd indeplineascd transferul? contextul politic ,,de imprumut" i eel ,,imprumutat" nu
trebuie sa fie foarte diferit; este importanta reactia publicului
i modul in care aceasta este perceputa de catre decident;
Cum poate sd esueze transferul? - atunci cand nu este
adecvat situatiei concrete sau cand este incomplet ori
neuniform

8. Modele de luare a deciziilor

Aa cum am aratat, doua dintre cele mai cunoscute modele

de luare a deciziilor sunt eel rational (un model de luare a
deciziilor in afaceri aplicat la domeniul public) i eel incremental
(un model politic aplicat politicii administrative). La randul sau,
modelul lada de gunoi sau extragerea din co prezinta luarea
deciziilor ca pe un proces nonrational (dar nu total irational), bazat
pe comportamentul conventional i ritualistic de elaborare a
deciziilor5 .
Modelul rational
Un model ideal de proces rational de luare a deciziilor
presupune existenta unui ,,individ rational" care sa parcurga
urmatoarele etape:

stabilirea unui obiectiv de solutionare a problemei;

analiza i inventarierea tuturor posibilitatilor de atingere a

obiectivului, cunoaterea exhaustiva a solutiilor;

anticiparea tuturor consecintelor importante ale fiecarei strategii

i estimarea posibilitatii producerii lor; cu alte cuvinte, cunoaterea
efectelor fiecarei solutii;

in fine, alegerea strategiei celei mai potrivite pentru solutionarea problemei sau a celei care presupune cele mai mici costuri,
fara
a se ignora ierarhia cunoscuta a valorilor sociale.
Modelul este rational in sensul ca descrie cai de luare a
deciziilor, care vor duce la alegerea celui mai eficient mijloc de
atingere a obiectivelor politicii publice.
Teoriile rationaliste se bazeaza pe convingerea ca problemele
sociale ar trebui rezolvate ,,tiintific" sau ,,rational", prin culegerea
tuturor informatiilor relevante cu privire la acele probleme i la
solutiile lor alternative, urmata de alegerea celei mai bune
alternative. Responsabilii pentru elaborarea politicii publice se
aseamana tehnicie-nilor sau managerilor, care intai identifies o
problems i apoi adopts eel mai eficient mod de a o rezolva. Din
aceastS perspectivS, abor-darea in discutie mai este denumitS
i ,,tiintifica", ,,inginereascS" sau ,,managerialS".
Cel mai cunoscut analist al modelului rational este
americanul Herbert Simon, specialist in tiinta comportamentalS,
singurul cerce-tStor al administratiei publice care a catigat
vreodata premiul Nobel. De fapt, Simon promoveaza modelul
rationalitatii limitate, plecand de la realitatea ca rationalitatea

10

sinoptica nu poate fi atinsa, ea bazandu-se pe Jluzia unui control

complet asupra proceselor formarii i reali-zarii uneipoliticipublice"
.
El a afirmat ca factorii de decizie intampina greutati in
atingerea unui nivel de rationalitate comprehensiva ,,pura" (de
cunoatere a tuturor variantelor posibile i a costurilor propuse de
acestea) in deciziile pe care le iau. Ei sunt limitati in activitatea lor
de circum-stantele in care se face decizia. In primul rand, exista
limite de natura cognitiva impuse capacitatii acestora de a analiza
toate optiunile posibile, ceea ce ii determina sa elaboreze un
criteriu de alegere a unei variante. Daca aa stau lucrurile, atunci
este probabil ca factorii de decizie sa aleaga dintre acele optiuni
selectate pe temeiuri de natura politics sau ideologica (bazate pe
valorile agreate de decidenti), daca nu la intamplare, fara a lua in
considerare gradul de eficienta al acestora. In al doilea rand,
modelul rationalitatii sinoptice presupune ca este posibil ca factorii
de decizie sa cunoasca consecintele fiecarei decizii dinainte, ceea
ce in realitate nu se prea intampla. In al treilea rand, fiecare
optiune politica presupune o avalana de efecte pozitive i
negative care ingreuneaza compararea tuturor optiunilor.
Deoarece aceeasj decizie poate fi sau nu eficienta, in fiinctie de
situatie, factorii de decizie nu pot ajunge la concluzii clare cu
privire la solutia cea mai buna. Evaluarea lui Simon asupra
modelului rational a generat concluzia ca, in practica, deciziile
publice nu maximizeaza beneficiile in detrimentul costurilor
implementarii alternativei alese, ci doar incearca sa respecte
criteriile stabilite de factorii de decizie in situatia data, respectiv
satisfacerea unor anumite exigente in urma aprecierii unui numar
considerat adecvat de problematici, variante i consecinte. Decizia
va fi luata iar, in momentul in care apar alte variante bazate pe
alte informatii, decidentul va reformula ,,rational" fiecare politica
inadecvata. Acest criteriu este interpretat ca fiind unul ,,realist",
avandu-se in vedere limitele ratiunii umane.
Modelul incremental
Indoielile cu privire la caracterul practic sau util al modelului
rational au generat eforturi de elaborare a unei teorii asupra luarii
deciziilor care sa anticipeze mai bine comportamentul efectiv al
factorilor de decizie in situatii practice.
Astfel a aparut modelul incremental, care stabilete faptul ca
procesul luarii deciziilor in politica publica presupune existenta
unor acorduri i schimburi bazate pe negocieri i compromisuri

11

intre cei implicati in procesul decizional, in functie de propriile lor

interese
Rezultatele sunt in functie de raporturile de forta s. i de competitie, care apar intre actorii ce functioneaza in cadrul
sistemelor politice democrate. Deciziile adoptate in final sugereaza ce e posibil din punct de vedere politic, dei nu
neaparat i dezirabil.
Meritul de a fi dezvoltat modelul incremental de luare a deciziilor in politica publica ii apartine lui Charles Lindblom,
cercetator al tiintei politice de la Universitatea Yale. In opinia lui, factorii de decizie elaboreaza politici printr-un
proces de efectuare a unor ,,comparatii succesive limitate" cu deciziile anterioare, cu care acetia sunt familiarizati.
Factorii de decizie ,,dezvolta in permanenta situatiile curente, pas cu pas i putin cate putin". Deciziile astfel luate
difera foarte putin (incremental) de cele care exista deja; altfel spus, schimbarile statu-quo-u\ui sunt de natura
incrementala.
Exista doua motive pentru care deciziile nu difera substantial de statu-quo. In primul rand, din moment ce
negocierile presupun distribuirea resurselor limitate intre participant^ este mai simplu sa se utilizeze resursele deja
distribute decat sa se incerce aplicarea valorilor unor propuneri (radical) noi. Beneficiile i costurile aranjamentelor
existente sunt cunoscute de catre actorii politici, spre deosebire de incertitudinile care insotesc noua organizare i
care ingreuneaza adoptarea unor solutii comune. Eventualele schimbari care se aduc situatiei deja existente nu pot
fi decat minore. In al doilea rand, procedurile standard de operare care reprezinta amprenta structurilor birocratice
tind sa asigure prelungirea practicilor in vigoare55. Ceea ce inseamna inhibarea noului i perpetuarea
aranjamentelor existente la momentul respectiv.
Modelul incremental descrie procesul de elaborare a deciziilor ca pe un exercitiu practic, mai degraba preocupat de
modul de solutionare eel mai comod a problemelor decat de atingerea unor obiective nobile. In cadrul acestui model,
mijloacele alese pentru rezolvarea problemelor sunt descoperite prin metoda de selectie empirica, i nu prin
evaluarea comprehensiva a tuturor mijloacelor posibile. Factorii de decizie au in vedere doar cateva solutii
considerate potrivite i se opresc atunci cand cred ca au gasit solutia potrivita. Chiar daca modelul incremental
poate reprezenta o descriere clara - lucru discutabil - a modului in care sunt luate deseori deciziile in politica publica,
analitii au evidentiat cateva lacune ale acestui model56:
lipsa oricarui obiectiv;
caracterul conservator, intrucat respinge schimbarea s. i inovatia;
caracterul nedemocratic, in sensul ca limiteaza procesul luarii
deciziilor la negocierile din cadrul unui grup de persoane importante,
responsabile cu elaborarea politicii publice;
prin respingerea analizelor sistematice i prin subminarea
nevoii de noi alternative promitatoare, modelul poate genera decizii
defectuoase, cu consecinte negative pentru societate pe termen lung;
incrementalismul poate functiona doar atunci cand exista o
doza mare de continuitate in natura problemelor publice analizate, ca
i in mijloacele intrebuintate pentru solutionarea lor, continuitate care
in fapt nu exista intotdeauna. Incrementalismul poate fi aplicat in
situatiile stabile, s. i nu in cele neobinuite, precum situatiile de criza.
Extragerea din co
In acest tip de demers decizional se pleaca de la supozitia ca celelalte modele presupun un grad de intentionalitate,
de intelegere a problemelor i de anticipare a relatiilor intre actorii implicati neconform cu realitatea. Cei care
elaboreaza politica publica nu cunosc intotdeauna obiectivele sau relatiile de cauzalitate. Actorii implicati formuleaza
obiectivele i aleg mijloacele de indeplinire a lor pe masura ce se deruleaza un proces care prin definitie e accidental

12

i imprevizibil. Modelul a fost propus de James March i Johan Olson i numit astfel pentru a inlatura aura tiintifica i
de rationalitate atribuita procesului de luare a deciziilor asupra politicilor publice: la un moment dat o decizie trebuie
luata, macar pentru a calma problemele pe moment; atunci, decidentul alege din coul alternativelor dispo-nibile
una oarecare, de obicei nici cea mai buna, nici cea mai rea

Caracteristicile principalelor modele decizionale

Rationalitate
Incrementalism
Extragere din co
sinoptica
fragmentar
Actori
Putini, uniti
Multi, diferiti
Multi,
intamplatori
Metoda
Viziune
Viziune partiala
Improvizatie
globala
Obiectiv
Solutie
Satisfactie
Atenuare
integrals
Rezultat
Uor de
Revizuibil
Nerepetabil
schimbat
9. Modele de implementare a politicilor
Modelul implementarii de sus in jos a politicilor (top down)
este o procedura ce presupune o actiune aproape lineara, de la
varful palierului politic i birocratic, care a formulat politica i a luat
decizia aplicarii ei, pana la agentiile insarcinate cu transpunerea ei
in practica.
Bineinteles ca modelul presupune indeplinirea unor etape privind
elaborarea de reglementari, directive i norme de actiune destinate
acestor agentii, etapizarea procesului (prin stabilirea unor obiective
clare, ce deriva unele din altele), distribuirea resurselor, asigurarea
agentiilor cu personalul necesar, obtinerea sprijinului celor vizati de
politica respectiva, analiza i prevenirea eventualelor schimbari ale
contextului socioeconomic, astfel incat acestea sa nu impieteze in
mod dramatic procesul de implementare.
Modelul implementarii de jos in sus a politicilor (bottom up)
este procedura in care detaliile operational ale punerii in practica a
politicii sunt stabilite i definite cu precadere de catre unitatile
aflate la baza structurii administrative (street level bureaucrats),
care au i capacitatea de a percepe pulsul publicului. In cadrul
acestui model, accentul se pune pe experienta operatorilor, pe
capacitatea lor de evaluare i adaptare a normelor potrivit
exigentelor lor personale. Functionarea comunicarii de jos in sus
permite reformularea i imbunatatirea politicii de catre decidentul
politic receptiv la semnalele primate Aadar, punctul de plecare in
implementarea unei politici nu mai este in acest caz decizia
guvernamentala, ci actorii implicati direct in furnizarea unui bun
sau a unui serviciu. Avantajul acestui model este acela ca
promoveaza rolul relatiilor formale i informale care constituie
retelele de actori, publici i privati, implicati in formularea s. i
aplicarea unei politici. Ceea ce inseamna ca succesul sau eecul
unei politici depinde de capacitatea ori vointa birocratilor aflati la

13

nivelele inferioare ale structurii administrative de a o aplica i de a

se sesiza impactul ei asupra acestor actori implicati.
Cele doua tipuri de modele se caracterizeaza printr-o ,,abordare
unilaterala", fapt ce conduce la tendinta tot mai pronuntata de
apropiere intre ele. Se realizeaza astfel ,,o asociere intre aspectele
organizationale ale implementarii politicii (stabilirea, distributia i
coordonarea sarcinilor) i caracteristicile fiecarui actor implicat in
procesul de implementare"
10. Instrumentele politicilor
Punerea in practica a unei politici (ca de altfel al oricarui obiectiv
pe care ni-1 propunem) necesita utilizarea unor mijloace
considerate corespunzatoare realizarii ei cu succes.
Instrumentele politicilor sunt mijloacele sau resursele pe care
guvernarea le are la dispozitie pentru a implementa politicile
publice.
Varietatea instrumentelor ce pot fi utilizate in implementarea unei
politici publice determina clasificarea acestora.
In primul rand trebuie amintit ca guvernarea face fata problemelor
publice, apeland la patru tipuri de ,,resurse administrative
centralitatea: guvernarea folosete informatia pe care o
posedS, dreptul ei de a fi informata sau de a fi ascultatS, farS a
trebui
sS facS uz de constrangeri legale;
fondurile: detinerea de bunuri pe care le poate utiliza pentru a
stimula sau pentru a le schimba cu altceva, in principal resursele
monetare;
autoritatea: posedarea puterii legale sau oficiale de a
interzice, de a comanda, a licentia, a certifica, a garanta etc.;
organizarea: guvernarea are la dispozitie aparatul de stat (o sumS
de organizatii sau agentii guvernamentale, care cuprind
personal, clSdiri, fonduri etc.), care ii permite sa realizez actiuni
concrete.
O alts clasificare a instrumentelor folosite in implementarea
politicilor publice se face in functie de criteriul nivelului de
inter-ventie a statului. In cazul in care aceasta este redusS,
instrumentele au un caracter voluntar; pe mSsurS ce interventia
statului este mai ridicatS, instrumentele au un caracter coercitiv 63.
Instrumentele voluntare
Exista situatii in care guvernarea considers cS anumite bunuri i
servicii pot fi mai bine furnizate prin intermediul familiei,
comunitStii, pietei libere sau organizatiilor voluntare. Aceasta
pentru ca normele sociale prevalente intr-o comunitate, printr-o
combinatie cu initiativa particulars, pot conduce in multe situatii la
obtinerea unor rezultate mai bune decat atunci cand ar interveni
statul in mod coercitiv.

14

 Familia i comunitatea asigura in multe cazuri ce privesc

probleme de ordin social (asigurarea de asistenta medicals, a
chesti- unilor elementare de educatie, a ocrotirii copiilor sau a
sprijinului pentru persoane varstnice sau cu handicap) solutii
preferabile oricSror interventii ale statului. In plus, costurile pe
care trebuie sS le suporte guvernarea sunt considerabil reduse.
Aceasta nu inseamnS inexistenta sprijinului politic in derularea
unor astfel de activitSti, din contrS statulintervine prin acordarea
unor ajutoare sau subsidii, precum alocatiile pentru copii sau
indemnizatiile pentru persoanele insotitoare ale celorcu handicap.
Desigur, exista i unele inconveniente: aceste instrumente nu pot fi
utilizate pentru solutionarea unor probleme economice complexe;
exista persoane care fie nu au familie, fie au fost abandonate de
aceasta; posibilitatea aparitiei unor inechitati in privinta utilizarii
resurselor umane (pentru unii membri ai familiilor, in special
femeile, care sunt principalii furnizori de grija i care, in conditiile
in care au de asemenea un loc de munca, suporta o ,,dubla zi de
munca").
Organizatiile neguvernamentale nu depind in activitatea lor de
stat i, in acelas.i timp, nu ii propun ca scop obtinerea de profit 64.
Ele ofera servicii de asistenta de sanatate, educatie, sprijin pentru
membrii unor grupuri defavorizate, militeaza pentru reducerea
poluarii, participa la inlaturarea efectelor calamitatilor naturale.
Deasupra tuturor acestor actiuni se situeaza contributia lor majora
la promovarea solidaritatii umane i dezvoltarea contiintei civice a
indivizilor. Avantajele oferite de ele ca instrumente ale politicilor
publice decurg din caracterul lor flexibil, din desfaurarea
activitatilor pe baza de voluntariat, ceea ce implica i costuri mai
reduse, din promovarea echitatii, prin acordarea sprijinului in
primul rand persoanelor defavorizate. Nici in acest caz, apelul la un
astfel de tip de instrument voluntar nu se poate face pentru
probleme complexe a caror solu-tionare este in primul rand
conditionata de atragerea de fonduri uriae.
Interesant de remarcat in legatura cu acest subiect este faptul ca
astazi corporatiile multinationale (CMN) i-au asumat o crescanda
responsabilitate sociala, transformandu-se intr-un, am putea
spune, actor politic. Adica, s-a ajuns sa se depaeasca acel cadru
al abordarii clasice, a responsabilitatii exclusiv fata de actionari.
CMN se simt responsabile i dornice sa intre in diverse
parteneriate cu angajatii, clientii, furnizorii i distribuitorii massmedia i opinia publica in general, inclusiv cu agentiile
guvernamentale. Activitatile sociale in care se implica aceste
corporatii sunt de ajutorare in caz de calamitati naturale,
imbunatatire a nivelului educational din statele in curs de
dezvoltare, crearea unui mediu de lucru amical (chiar prietenos),

15

dezvoltarea comunitatilor locale, sustinerea activitatilor sportive,

de arta i cultura, de protectie a mediului inconjurator i a celor
legate de sanatatea omului. Bineinteles, ca aceste actiuni
determina opinii pro i contra65. Astfel, avantajele care decurg din
asumarea responsa-bilitatilor sociale sunt: asigurarea profitului pe
termen lung; indeplinirea obligatiilor din punct de vedere moral;
imbunatatirea imaginii publice a companiei; atragerea in proportie
mare a unei opinii publice favorabile. Pe de alta parte,
contraargumentele au, in primul rand, in vedere costurile ridicate,
uitandu-se ca neasumarea anumitor obligatii ar putea conduce la
costuri sociale mult mai mari. Cu toate acestea, revista
americana ,,Business Ethics" da publicitatii, de cativa ani, ,,lista
celor 100 cei mai buni cetateni corporativi ai anului". Printre altele,
in stabilirea clasamentului se urmaresc: implicarea in prezervarea
mediului (programele pozitive in domenii precum reducerea
poluarii, reciclare i masuri de conservare a energiei, dar i nivelul
de poluare produs prin propria activitate, sau numarul de litigii in
care corporatia este implicata ca urmare a degradarii mediului) i
relatiile cu i in cadrul comunitatii (actiunile filantropice, activitatea
desfaurata de fundatia finantata de CMN, proiectele in slujba
comunitatii, bursele de studii oferite). Aceasta recunoatere a
activitatii CMN in plan extraeconomic se va extinde, probabil, pe
masura ce se va amplifica interesul lor pentru domeniile
existentei ,,sociale".
Plata a fost i este principalul instrument voluntar folosit de
guvernare, crearea de piete private eficiente fiind un obiectiv
fundamental al oricarei guvernari democrate. Ideea de la care se
pleaca este ca, in conditiile existentei unei piete veritabile,
bunurile i serviciile sunt produse la eel mai mic pret. Desigur,
existenta bunu-rilor publice66 face ca uneori piata sa nu fie un
instrument adecvat al politicilor, neputand asigura nici eficienta,
nici echitatea (piata asigura doar nevoile celor care pot plati). In
timp ce piata este o organizatie voluntara, ea este sustinuta de
catre puterile coercitive ale statului Instrumentele obligatorii au
rolul de a directiona sau constrange actiunea persoanelor sau
institutiilor carora li se adreseaza. In aplicarea lor, guvernarea
trebuie desigur sa tina seama de limitele constitutionale.
Reglementarile reprezinta un fapt impus de catre administra te
care trebuie respectat de catre cei carora li se adreseaza
(personae fizice s. i juridice, private, dar s. i publice) s. i a carui
nerespectare atrage sanctiunea. Statul are capacitatea de a
exercita coercitia, prin reglemen tarile sale putand influenta chiar
foarte mult economia i, in general, societatea. Pe plan economic,
reglementarile urmaresc sa incurajeze unele activitati sau,
dimpotriva, sa descurajeze altele; de exemplu, pot fi reglementate

16

ratele de schimb, investitiile straine, preturile, calitatea i

cantitatea produselor. Pe plan social, reglementarile urmaresc sa
protejeze interesele cetatenilor, de pilda prin reglementarea pietei
muncii (numarul de permise de munca eliberate anual pentru
cetatenii straini) sau elaborarea de standarde de calitate a
alimentelor, mediului, a asigurarii actului medical sau a celui de
educatie. Avantajele utilizarii acestui instrument sunt evidente:
stabilirea unui standard de catre guvernare presupune respectarea
lui; caracterul previzibil permiteo buna coordonare a eforturilor de
planificare; deosebit de eficient in situatii de criza, cand masurile
trebuie sa fie rapide i simple; sunt putin costisitoare; politic, sunt
preferabile, indicand actiunea precisa i implicarea directa a
guvernarii in solutionarea problemelor. Dezavan- tajele acestui
instrument constau in faptul ca: impune limite asupra activitatii in
sectorul privat, putand distorsiona pietele; creeaza comportamente conservatoare; este inflexibil, nepermitand analiza
individuala a situatiilor, ajungandu-se la efecte mai putin scontate
(imposibilitatea
aplicarii unei singure reglementari pentru toate situatiile nedorite);
uneori, costurile aplicarii pot fi foarte ridicate (deoarece costurile
pentru colectarea informatiilor, pentru investigate i urmariri
judiciare pot fi deosebite).
Prin intermediul unor intreprinderi publice , statul poate nu doar
sa asigure bunuri i servicii prin instrumente bugetare, dar poate
chiar sa asigure producerea lor. Electricitatea, apa, serviciile telefonice, feroviare etc. sunt vandute de catre intreprinderile de stat,
iar cei care nu le platesc pot fi impiedicati sa le foloseasca.
Ratiunea existentei aeestor lntreprinderi este de a asigura statului
posibilitatea de a controla anumite sectoare de importanta
deosebita pentru economia nationals i de a influenta unele
evolutii social-economice pe termen lung. Existenta in sine a
aeestor unitati intr-o economie de piata nu constituie un
impediment al functionarii acesteia, ci problemele se nasc ca
urmare a deficientelor de management i de functionare a relatiilor
financiare dintre autoritatile publice i intreprinderile publice a
caror transparenta nu este intotdeauna deplina. Vorbim, de fapt,
despre subventionarea intreprinderilor de stat pentru acoperirea
aa-numitelor ,,gauri negre", de sumele alocate ca aport de
capital, de acordarea unor credite in termeni preferentiali sau a
,,altor facilitati intreprinderilor publice de catre autoritati publice" 68.
Toate aceste masuri sunt promovate legal, in sens de cuprindere a
lor in diverse acte normative. De fapt, in toate statele, guvernele
sunt acuzate de lipsa de eficacitate in administrarea
intreprinderilor publice. Prin urmare dezavantajele sunt foarte
mari, iar recunoaterea lor a repre-zentat un puternic impuls catre

17

privatizarea multora dintre aceste lntreprinderi: sunt dificil de

controlat; sunt ineficiente, pierderile lor fiind adesea suportate din
fonduri publice; pot fi supuse presiunilor politice; datorita pozitiilor
lor de monopol ele tree o parte a eosturilor asupra consumatorilor.
Furnizarea in mod direct de catre stat a unor bunuri si servicii, pe
care piata nu dorete (ca urmare a lipsei profitului substantial) sau
nu poate sa le asigure, se realizeaza prin intermediul taxelor i
deci al bugetului. Activitatea se realizeaza prin alocari bugetare
(de pilda, prin marirea/redistribuirea fondurilor pentru aparare,
sanatate, educatie, ordine publica, in general deci pentru bunuri i
servicii publice); prin redistribuiri de bunuri i beneficii intre diferite
grupuri sau categorii de cetateni. Acest tip de instrumente prezinta
i certe dezavantaje: din cauza creterii rolului birocratiei,
aplicarea politicilor este putin flexibila i neeficienta; controlul
politic asupra agentiilor i institutiilor guvernamentale poate duce
la decizii care sa vizeze mai degraba obiective electorale.
Instrumentele mixte combina caracteristicile instrumentelor
voluntare i obligatorii, implicarea statului variind de la simpla
diseminare a informatiei la subsidii i taxe asupra activitatilor.
Informarea si consilierea sunt furnizate persoanelor i organizatiilor in ideea ca acestea ii vor schimba comportamentul in
maniera dorita de decidentul politic. Nu se pune problema atragerii
publicului prin acordarea de recompense sau impunerea de
sanctiuni atunci cand nu este luata in considerare informatia
furnizata. Exemple de actiuni de influentare au in vedere
campaniile de promovare a programelor guvernamentale, a
datelor statistice economice i sociale, a informatiilor privind
starea vremii etc. Aceste instrumente sunt folositoare atunci cand
guvernarea nu dispune de solutii concrete sau nu dorete sa se
implice mai mult in solutionarea unor probleme, ceea ce inseamna
ca este vorba de instrumente putin puternice, care nu conduc la
rezultate precise, imediate. Subsidiile/subventiile reprezinta toate
formele de transferuri financiare catre persoane, firme,
organizatii guvernamentale ori neguvernamentale, scopul
acestei actiuni fiind finantarea unei actiuni dorite (de exemplu
sprijinirea firmelor private pentru producerea de bunuri i servicii
pe care guvernarea le dorete a fi oferite). Principalele forme de
subsidii sunt: grant-urile acordate pentru desfaurareaunor
activitati considerate ca valoroase in sine; reduceri de taxe; bonuri
valorice (vouchers) oferite consumatorilor unui anumit bun sau
serviciu care, la randul lor, il ofera furnizorului pe care il prefera,
care ulterior prezinta aceste bonuri valorice organelor
administratiei publice pentru plata (in Romania, eel mai cunoscut
sistem de acest fel e cel care privete proprietarii agricoli);
imprumuturi acordate de stat, cu o dobanda mai mica decat

18

cea de pe piata (de exemplu, imprumuturi acordate tinerilor

pentru construirea de locuinte); regie mentari privind
restrictionarea cantitatii de marfuri produse de un anumit
producator (de exemplu, la serviciile oferite de companiile de
taximetre sau prin achizitionarea bunurilor de catre administratia
publica de la producatorii locali la un pret mai mare decat eel
practicat pe piata). Avantajele utilizarii subsidiilor ca instrumente
de imple-mentare a unei politici decurg din faptul ca sunt uor de
aplicat atunci cand exista o coincidenta intre ceea ce dorete
publicul i ceea ce dorete guvernarea; incurajeaza inovatia; sunt
politic acceptabile (deoarece profitul este obtinut doar de un
numar mic de indivizi, in timp ce costurile sunt suportate de
populatie, ceea ce inseamna ca, in ultima instanta, ele sunt
suportate de catre beneficiari, situatie in general acceptata).
Dezavantajele sunt de o importanta similara: subsidiile solicits
resurse importante a caror acordare este deseori dificila; efectele
dorite se obtin intr-un timp mai lung, neputand fi utilizate in situatii
de criza; costul pentru obtinerea informatiilor cu privire la
subsidiile necesare pentru impunerea unui anumit compor-tament
poate fi foarte mare; ca instrument administrativ, sunt greu de
anulat ca urmare a opozitiei manifestate de beneficiarii care ar
pierde in aceasta situatie; uneori, subsidiile reprezinta o risipa de
fonduri, activitatile dorite putandu-se desfaura i fara acordarea
lor (genereaza, astfel, catiguri neateptate pentru beneficiari).
Licitarea drepturilor de proprietate. In cazurile in care o resursa
este limitata, cei care doresc sa o consume trebuie sa liciteze
pentru a o folosi. Piata este creata prin stabilirea unui numar de
drepturi transmisibile asupra unei anumite resurse, avand ca
rezultat o limitare artificiala a resursei in cauza, permitand astfel
mecanismului de preturi sa functioneze. De pilda, daca exista mai
multi poluatori ai unui rau, pentru a nu create nivelul de poluare al
acestuia peste un anumit nivel se pot stabili limite in care fiecare
poluator poate deversa substantele poluante. Ca avantaje,
amintim faptul ca licitatiile drepturilor de proprietate constituie o
procedura uor de realizat, in plus fiind limitat i numarul
activitatilor indezirabile. Dezavantajul evident este acela ca pot fi
incurajate speculatiile: sunt oferite preturi mari la licitatie i sunt
obtinute aproape toate drepturile de proprietate, impiedicand
astfel accesul agentilor cu o forta economics inferioara Taxele i
impozitele reprezinta plati obligatorii catre stat, obiectivele
introducerii lor fiind foarte diferite (eel mai cunoscut este acela de
a create nivelul veniturilor statului). Dar, ca instrument
administrativ, sunt folosite pentru a induce anumite
comportamente sau, dimpotriva, pentru a descuraja altele. Astfel,
prin impozitarea unui bun, a unui serviciu sau a unei activitati,

19

administratia publica descurajeaza consumul sau intreprinderea

acestora (vezi eforturile de reducere a fumatului, a consumului de
bauturi alcoolice sau a practicarii jocurilor de noroc). Insa, pentru
stabilirea nivelului taxelor i impozitelor, este necesara o cantitate
uriaa de informatii, in afara de faptul ca ele nu sunt eficiente pe
timp de criza i nici nu pot fi stabilite in avans (deoarece depind de
deciziile private referitoare la comportamentul fiecaruia).

Familia i comunitatea
Organizatiile
neguvernamentale
Piata
Instrumente mixte (interventie Informare i consiliere
medie a statului)
Subventii
Licitarea drepturilor de
proprietate
Taxe i impozite
Instrumente obligatorii
Reglementari
(interventie ridicata a statului) Intreprinderi publice
Furnizare directa de bunuri i
servicii o anumita politica,
De obicei, atunci cand are de implementat
agentia guvernamentala responsabila are la dispozitie o gama
foarte variata de instrumente intre care poate sa aleaga. Decizia
privind selectia acestora se face in functie de: gradul de
corespondents dintre specificul instrumentelor i natura problemei
de solutionat; prefe-rintele decidentilor; reactiile grupurilor-tinta;
rolul actorilor implicati i afectati de politica respectiva; cantitatea
de informatii de care dispun entitatile implicate; cultura
organizational.

Instrumente voluntare
(interventie redusa a statului)

11) Incheierea politicilor

O politica odata elaborata i implementata trebuie i incheiata/
terminata. Insa ce se incheie de fapt? Exista patru astfel de tinte
(Peter DeLeon, The Policy Termination as a Political Phenomenon,
1987)69:
functiile: bunul sau serviciul pe care aplicarea acelei politici ll
furnizeaza membrilor societatii;
organizatiile: institutiile formale create pentru a implementa
acea politica; dei par mai susceptibile sa fie desfiintate, acest
lucru se
intampla rar pe deplin;
strategiile generale de solutionare a unei anumite probleme;
programele: modalitatile specifice (sau instrumentele) de
abordare a unei probleme.
De cele mai multe ori, nu toate aceste tinte pot fi atinse atunci
cand o politica este supusa procesului de incheiere. Motivul este ca

20

acest proces este influentat de numeroi factori. O politica trebuie

terminata prin acelai tip de act normativ prin care a luat fiinta.
Pot sa apara coalitii care sa se opuna acestui proces. Desfiintarea
unei institutii poate conduce la aparitia de noi probleme sociale
prin disponibilizarea personalului. incheierea poate fi conditionata
de momentul ciclului electoral sau rezultatul alegerilor. In plus,
este greu de prezis care vor fi toate consecintele indepartarii de la
ceea ce era de acum familiar i cunoscut.
Se tie ca se intampla foarte rar ca politicile publice, inclusiv cele
mai ineficiente, sa inceteze, chiar i atunci cand evaluarea scoate
la iveala rezultate negative. Multe dintre ele sunt redefinite,
,,cosmetizate" sau pur s. i simplu rezista in virtutea inertiei.
Exista doua moduri generale in care o politica este incheiata, dei
cele mai multe terminari se situeaza undeva intre acestea70:
incheiere de tip ,,big bang": un sfars.it al politicii precum o
explozie, constand in schimbarea unei politici ca urmare a unei
singure decizii din partea autoritatilor. Exemple mai cunoscute la
noi
ar fi decizia de falimentare a Bancorex;
incheiere de tip ,,scdncet indelungat": sfaritul politicii vine nu
printr-o decizie la un singur nivel i la un moment prcis
determinabil, ci ca urmare a unui declin indelungat al resurselor
prin care era sustinuta acea politica.

21