You are on page 1of 20

frazbile şi granchioase

lewis padgett
Nu are rost să încercăm să-i descriem nici pe Unthahorsten nici locurile sale deoarece, unu la
mână, trecuseră multe milioane de ani de la Anno Domini 1942 şi, doi la mână, Unthahorsten nu
se afla pe Pământ. Făcea ceva ce s-ar putea numi stat jos, într-un loc ce s-ar putea numi laborator.
Se pregătea să-şi încerce maşina timpului.
Conectând sursa de energie, Unthahorsten îşi dădu seama că Cutia era goală. Uitase lucrul cel
mai important. Aparatul avea nevoie de un subiect, de un solid tridimensional care să reacţioneze
la condiţiile altor timpuri. Altfel, la întoarcerea maşinii, Unthahorsten n-ar fi putut spune în ce
perioadă temporală fusese acesta. Un corp solid aflat în Cutie ar fi suportat însă entropia şi
bombardamentul razelor cosmice din altă epocă, iar Unthahorsten ar fi putut măsura, la
înapoierea maşinii, schimbările calitative şi cantitative intervenite. După aceea, puteau intra în
acţiune calculatoarele, spunându-i imediat lui Unthahorsten dacă Cutia fusese în A.D. 1 000 000,
A.D. 1 000 sau A.D. 1.
De fapt, lucrul acesta era important numai pentru Unthahorsten. Individul era destul de copilăros
în mai multe privinţe. Nu avea vreme de pierdut. Cutia începuse să strălucească şi să tremure.
Unthahorsten privi disperat în jur, alergă în primul glossatch şi căută într-o ladă. Găsi acolo o
grămadă de lucruşoare ciudate. Mda… jucăriile băiatului său Snowen, pe care acesta le adusese
de pe Pământ după ce-şi însuşise tehnicile respective. Eh, oricum, Snowen nu mai avea nevoie de
ele. De acum era educat şi trebuia să lase deoparte copilăriile. În plus, deşi soţia lui Unthahorsten
păstra jucăriile din motive sentimentale, experimentul era cu mult mai important.
Unthahorsten părăsi glossatch-ul şi trânti maldărul de jucării în Cutie, închizând capacul cu o
clipă înainte de aprinderea semnalului de avertizare. Cutia dispăru. Dispariţia ei ustură ochii lui
Unthahorsten.
Aşteptă…
Şi aşteptă…
În cele din urmă, renunţă să mai aştepte şi construi o altă maşină a timpului. Nici Snowen, nici
mama sa nu fuseseră afectaţi de dispariţia jucăriilor, aşa încât Unthahorsten goli lada în Cutia
celei de-a doua maşini.
Conform calculelor sale, aceasta trebuia să apară pe Pământ, spre sfârşitul secolului
nouăsprezece, A.D. Dacă într-adevăr aşa se întâmplase, maşina rămăsese acolo, deoarece nici ea
nu mai reveni.
Dezgustat, Unthahorsten hotărî să nu mai construiască nici o altă maşină a timpului. Însă răul
fusese deja făcut. Existau două maşini, iar prima…
Scott Paradine o găsi pe când chiulea de la şcoală. Trebuia să dea extemporal la geografie, iar
Scott nu vedea nici un sens în memorarea unor denumiri, teorie destul de revoluţionară pentru
anul 1942. În plus, era o zi călduţă de primăvară, cu un vânticel răcoros, care îmbia orice băiat să
se întindă pe iarbă şi să privească norişorii până adormea. La geografie să se ducă proştii!
Scott aţipi.
Pe la amiază i se făcu foame, şi picioarele lui grăsuţte îl purtară până la prăvălia cea mai
apropiată. Acolo îşi investi puţina agoniseală cu o grijă sărăcăcioasă şi un dispreţ sublim faţă de
sucurile gastrice. Se duse în lunca râului, ca să mănânce.
Terminând brânza, ciocolata şi bomboanele, şi golind până la ultima picătură sticla de suc, Scott
prinse mormoloci şi-i examină cu un interes aproape ştiinţific. Nu apucă, totuşi, să observe prea

multe. Ceva se rostogoli pe mal şi căzu în mâlul de lângă apă, aşa încât, după ce privi atent în jur,
se grăbi să cerceteze locul.
Era o cutie. De fapt, era Cutia. Anexele ei reprezentau prea puţin pentru Scott, deşi se întrebă de
ce era atât de topită şi arsă. Medită puţin. Apăsă şi încercă cu briceagul, scoţând vârful limbii
prin colţul gurii... Hm-mm. Nu se zărea nimeni în preajmă. De unde apăruse Cutia? Cineva o
lăsase aici şi solul, mâncat de apă, se surpase sub ea.
-Asta este o spirală, decise Scott în mod greşit.
Aspectul era spiralat, dar nu era o spirală din cauza deformării temporale pe care o implica. Dacă
obiectul ar fi fost un aeromodel, indiferent cât de complicat, ar fi avut prea puţine de ascuns în
faţa lui Scott. Cutia aceasta ridica însă probleme. Ceva îi spunea lui Scott că era cu mult mai
complicată decât motorul cu arc pe care îl demontase cu atâta îndemânare cu o săptămână în
urmă.
Totuşi, nici un băiat nu lasă o cutie nedeschisă, doar dacă este îndepărtat prin forţă. Scott apăsă
mai tare. Unghiurile obiectului erau ciudate. Scurtcircuitate, probabil. De asta... uf! Briceagul
alunecase. Scott îşi supse degetul şi rosti câteva cuvinte pe care nu le pomenea faţă de adulţi.
Poate că era o cutie muzicală.
Scott nu ar fi trebuit să fie decepţionat. Aparatul i-ar fi dat bătăi de cap lui Einstein şi l-ar fi
înnebunit pe Steinmetz. Bineînţeles, necazul venea din faptul că cutia nu intrase complet în
continuumul spaţio-temporal unde exista Scott şi, deci, nu putea fi deschisă. Cel puţin până
atunci când Scott a folosit o piatră, ciocănind şi deplasând non-spirala spiralată.
De fapt, a ciocănit-o în punctul de contact cu cea de-a patra dimensiune, eliberând torsiunea
spaţio-temporală pe care o menţinea. Se auzi un pocnet sec. Cutia tremură uşor şi rămase
nemişcată, intrând acum în domeniul de existenţă al lui Scott. Băiatul o deschise cu uşurinţă.
Primul lucru pe care l-a văzut a fost casca moale, din ţesătură, dar a ignorat-o. Era o şapcă
oarecare. A ridicat după aceea un cub de cristal, transparent, mic de încăpea în palmă - mult prea
mic pentru a conţine labirintul de maşinării care se zăreau înăuntru. Într-o clipă, Scott a rezolvat
problema. Cristalul era un fel de lupă ce mărea foarte mult lucrurile aflate în cub. Se întrevedeau
acolo nişte chestii foarte ciudate. De exemplu, omuleţi minusculi...
Omuleţii se mişcau. Aidoma figurinelor unui ceas, deşi mult mai lin. Parcă ar fi fost la teatru. Pe
Scott îl interesa cum erau îmbrăcaţi, dar era pur şi simplu fascinat de mişcările lor. Omuleţii
construiau o casă. Scott ar fi vrut să ia foc casa, pentru a vedea ce aveau să facă.
Pe clădirea neterminată apărură limbi de foc.
Omuleţii stinseră incendiul, folosind multe instrumente ciudate.
Lui Scott nu-i trebui mult timp ca să înţeleagă. Era totuşi puţin îngrijorat. Omuleţii îi puteau
îndeplini gândurile. Când îşi dădu seama de acest lucru, se sperie şi aruncă cubul.
După ce se îndepărtase cîţiva metri se gândi mai bine şi se întoarse. Cubul de cristal strălucea în
soare, pe jumătate afundat în ape. Era doar o jucărie. Scott pricepu, cu instinctul perfect al
copilului. Nu-l ridică însă imediat. Mai întâi, reveni la cutie şi examină restul obiectelor.
Găsi câteva de-a dreptul remarcabile. Amiaza trecu mult prea repede. În cele din urmă, Scott
puse jucăriile înapoi în cutie şi o cără acasă, gâfâind şi icnind. Era roşu la faţă când ajunse la uşa
bucătăriei. Ascunse cutia în fundul unui dulap din camera lui, aflată la etajul casei. Cubul de
cristal îl strecură în buzunarul pantalonilor, umflat deja cu sfoară, o sârmă bobinată, două
monede, un ghemotoc de staniol, un timbru şi o bucată de mică. Emma, surioara de doi ani a lui
Scott, apăru legănându-se pe coridor şi îi spuse bună.
-Bună, mototol, dădu Scott din cap, de la înălţimea celor şapte ani şi câteva luni ale sale. O trata
pe Emma cu superioritate, dar ea nu-şi dădea seama de asta. Mică, durdulie, cu ochii mari şi
rotunzi, căzu pe covor, privindu-şi resemnată pantofii.
-Leagă, Scotty, te log.

Dennis Paradine şi soţia lui. ceru Jane. Bine că nu sunt taică-său. fascinat de spectacol. -Ca frumuşica de Betty Dawson. -Bună. -Pur şi simplu. Vreau măslina. tati! ţipă Scott. Chiar dacă-ţi pun şase în pahar. oftă resemnat Paradine. îmi plac pantofii. mai ales când este vorba de copiii mei. erau remarcabil de curate deşi probabil nu şi antiseptice. Jane. deşi nu recunosc asta. felul de-a gândi sunt deja formate. -Examene? -Îmhî. renunţă să mai coboare cu faţa şi se întoarse. rosti ea sorbind din pahar. unde se sui pe pantofii lui Jane într-un acces de afecţiune. intră în baie. Dennis era un bărbat mai degrabă tânăr. Sunt oribili de conservatori. -Mă întreb ce-i cu drăcuşorul? . îi spuse Scott cu blândeţe. Sper să moară cu toţii. vreau să zic. Nu sunt de acord cu grăbirea geniilor precoce. -Mulţumesc. Paradine încuviinţă semnificativ: conştiinţa sexului şi prea multe filme. răspunse Rosalie. Ce? Pantofi? Nu acum. Singurele persoane care pot înţelege filozofia sunt adulţii maturi şi copiii de vârsta Emmei şi a lui Scotty. Cred că are încă impresia ca poate promova anul arătându-mi genunchii. Scott apăru primul. terminând parcursul în patru labe. Paradine încruntă o sprânceană. cu părul uşor spicat. funduleţul ei părând a se descurca de minune în această misiune complicată. La parterul casei. Îţi plac? -Să bem pentru crimă. Într-un Martini. făcu Jane. Jane era micuţă. Ăsta-i motivul. coborând grijulie fiecare treaptă. nu văd ce rost are să-i învăţ filozofia pe maimuţoii ăia. unde se spălă atent. Scott năvălise deja în cealaltă încăpere. Cred că mi-ai dizlocat şoldul. poate? îşi arătă Jane ghearele.-Mototol. Emma îl urmă. Paradine o urmări. murmură absent Paradine. spălat şi pieptănat. brunetă şi foarte frumoasă. cam osoşi. îşi sorbeau coctail-urile dinaintea mesei. Masa e gata? Emma încuviinţă din cap. -Îi chem eu. psihologic vorbind. Încă nu este gata să devină Doctor în Filozofie. Am avut o zi grea. slăbuţă.. -Vreau măslina. preda filozofia la universitate. nu-l înscrie pe Scotty la cursul tău. dar cu un smoc rebel ridicat în vârful capului. -“Muri bătrân şi obosit la vârsta de cinci ani”. Lasă-mă să termin paharul. Uite-o şi pe Rosalie. Frăţia de sânge. -Oricum. Obiceiurile lor. de fapt. Au trecut ani de zile de când n-am mai gustat şi eu una. în sufragerie. Surprinzător. Copila e o problemă. Masa? -Este gata. Paradine scoase capul pe uşă şi răcni: Copii! La masă! Pe scară tropăiră picioruşe. Mormolocii lăsaseră urme. Ajută-mă până la masă. În chinuri groaznice. Scott îşi privi gînditor palmele şi. -Pantofi noi. N-au vârsta potrivită. tot nu eşti mulţumită. Paradine o privi ameninţător şi îşi încrucişă picioarele lungi. doamnă Paradine. -Vorbeşti ca una din studentele mele. Dacă aş fi fost. Să-i chem pe domnişoara Emma şi pe domnişorul Scotty. -Bună.. Degetul lui arătător se găsea în strânsoarea disperată a mânuţei Emmei. Tineri înflăcăraţi aspirând spre bărbăţie. La jumătatea drumului. Apropo.. Paradine se ridică şi turnă alte Martini.. -Ia să-ţi văd mâinile. Urmându-l. Îţi mai vorbeşte în stilul acela ofensiv? -Mda. bolborosi câteva scuze şi fugi să-şi ocupe locul la masă. strâmbându-se. -O vreau pe a ta. Simbolism. legându-i şireturile. -Ştiu. mormăi Paradine. Jane îşi potrivi fusta cu o mândrie neascunsă. -Scotty ar fi probabil mai bun decât Betty Dawson. Care sunt. Paradine se reculese şi-l privi cu demnitate. -Ia-o.. cită visătoare Jane. faţa îngustă şi gura mică.. până ce recepţionă în plin izbitura fiului său.

Nu te simţi bine? -Ba da..-Nimic bun. sosindu-i la guriţă la intervale regulate. Vreau să zic că vor mânca alte alimente. Abia în ultima vreme. pufni Paradine. dar aceea putea să conţină ceva interesant. ăăă. Scuipat! încercă ea să repete. în salon. Scotty? -Bineînţeles. remarcă el trăgându-i Janei scaunul. Emma dobândise demnitatea de-a lua masa împreună cu restul familiei şi era. mănânci cât poţi şi încă ceva pe deasupra.. încât lui Paradine îi dădeau lacrimile când o vedea. Bună. -De unde ţi-a venit ideea? -Ah. -Ia mai încearcă. Şi mănânci şi mai puţin? -Aşa cred. se mai petrecu ceva interesant. puştii au idei ciudate. Mai multe pepsine? Jane. Ia să-ţi văd urechile. răspunse băiatul crezând şi el în vorbele sale. Porţii mici de spanac. Măsor. Le-a lins Mickey. -Cu siguranţă însă că. Ştiu că băieţii aflaţi în creştere bagă în ei. s-salivă. comentă Paradine. suspină Jane. dar tu eşti sub normă în seara asta. cât de mult să iau în gură şi ce alimente să combin. Jane îşi ridică fetiţa şi-o aşeză pe un scaun înalt. Îşi umezi buzele: -Presupun că. probabil. I se spusese că numai copilaşii varsă mâncare. Nu ştiu. până când Paradine zări farfuria lui Scott. Jane o ridică de la masă şi o schimbă. -O bandă rulantă ar fi ideală pentru Emma..că nu iroseşti nimic. Limba unui Airedale e mult mai curată decât urechile tale. Foloseşte cuvântul care se cuvine. -De obicei. Folosesc scuipatul. constată Jane. Este o idee destul de revoluţionară. saliva. oamenii vor mânca cu totul altfel. Cred că nu-i important. ducea lingura la gură cu o încetineală atât de grijulie. -S-s-scuipat! ţipă Emma. Paradine era inexplicabil de dezamăgit... -Hmm. roşi vinovat Scott.. -M-am săturat. fiul nostru dă semne de genialitate. Paradine era însă interesat. Rosalie a lăsat iarăşi coji în piure. -Sunt curate.. hotărî Jane după o inspecţie rapidă.. scumpule. hotărându-se să verifice mai târziu. Da? -Mda. Masa se desfăşură normal. atât prin modul de-a consuma. Nu e numai scu. -Hei! Eşti bolnav? Te-ai îndopat prea mult la prânz? Scott examină gânditor mâncarea dinaintea lui. -Nu mai vrei nimic? -Nu. . Am descoperit singur. cumva. Nu ştiu. Totuşi. se foi Scott. cuprinsă brusc de un acces de rea purtare. în secreţia salivară există pepsine? Am uitat. tone de mâncare. Aşa fac eu. copleşită de mândrie. -Vrei să spui că obţii tot ce ai nevoie din hrană .. -Ai de făcut lecţii pentru acasă? -N-n-nu. răspunse Scott după o clipă de gândire. Am mâncat altfel. cât şi prin tipul alimentelor. tăticule. răspunse el. Cu un aer resemnat. în vreme ce Paradine îl privea pe Scott cu un interes uşor derutat. Zău. nu mai mi-e foame. Adeseori. -Mda. în cele din urmă. -Fisială? -Adică doar un pic. murdăria este numai superficială. Drept urmare. -Nu m-a învăţat nimeni. -Da? -A făcut o constatare importantă pentru dieteticieni. îi sugeră Paradine. Scott clătină solemn din cap. -Ăăă.. Jane. zilnic. -În a mea există otravă. Singur ai ajuns la concluzia asta. reuşind numai să-şi scuipe în poală. -Ceva ce te-au învăţat la şcoală? întrebă Jane. Abia după cină. după cum remarcase Paradine. atât timp cât poţi auzi.

nu mai recepţiona înţepături. straniu însă. Părea menţinută magnetic. Paradine ridică ochii. când a venit. Era un joc ciudat. deplasând bilele. fiind atentă. Pe sârmuliţe se găseau bile colorate. un băiat îşi dă seama iute că adulţii au remuşcările lor şi se interesează de la cine provin cadourile.. într-adevăr. Stai cuminte. Funcţiona.... se gândi Scott. tati! -He? Ce? Ia să văd. Dă-mi-1. Dori să se joace şi ea. Duminica trecută. Abacul îi arătase metoda corectă.. îl avertiză Paradine. Acestea se puteau deplasa înainte şi înapoi. pe măsură ce încerca să manipuleze jucăria. unchiul Harry avea să lipsească vreo doua săptămâni. ca şi cubul de cristal. Se apucă imediat de treabă. rigide. îl scoase din buzunar şi dădu abacul Emmei. acompaniindu-se cu mormăieli şi satisfacţii. Un labirint. retrăgându-se într-un colţ şi mişcând bilele. Oţel? Semăna mai degrabă cu plasticul. lucru cunoscut de Scott. Scott se chinui iarăşi cu jucăria. Totuşi. Rama însăşi. -Scotty. Paradine încercă să scoată o biluţă. Amintindu-şi de cub. răspunse Scott cu o inspiraţie de moment. precum şi de pe o sârmă pe alta. -Acela este un abac? întrebă el. Scott aduse jucăria tatălui său. erau foarte slabe – şi. Emma întinse un deget grăsuţ şi ţipă. Unghiurile ciudate ale sârmelor păreau mai puţin derutante. Paradine privi mai de aproape. -Ce anume? -Bila albastră. Dar. Fiecare biluţă avea un canal ce o înconjura după un diametru. fără îndoială instructiv. trebuia să ajungă acolo… dar nu ajungea. însemna pentru el mai puţin decât avantajul de a păstra jucăria. unghiurile făcute de sârmă erau cam ciudate prin lipsa lor de logică euclidiană. Se chinui cu bilele. Unchiul Harry era plecat din oraş. scoase din buzunar o jucărie găsită în cutie şi începu s-o deplieze. Paradine clipi de mai multe ori. Ce. care era copleşită de fericire. iar faptul că. În plus. Bila aceasta roşie.. La vârsta de şapte ani. boci Emma. Bilele înţepau atunci când Scott le alegea pe cele greşite. o bilă fixată pe o sârmă nu poate traversa intersecţia a doua sârme… Deci. sau încerca să le deplaseze în direcţii care nu erau corecte. Experimentă. fără să mai protesteze acum în faţa înţepăturilor – care. nici măcar uşoare. reuşi să facă o bilă să dispară aproape la fel de repede ca şi Scott. aşa încât putea să translateze şi. Nu mai este. Rezultatul semăna cu un abac presărat cu biluţe. Acum trebuia să facă totul singur. dacă alunecă pe sârma asta până la nodul acela. Depliat. Totuşi. exclamă fericit: -Gata. se părea că nu erau fixate pe sârmă. -De unde ai asta? -Mi-a dat-o unchiul Harry. te rog. De data aceasta. Scott avea. Poate că asta era jucăria… un labirint.. -Nu. Fără tragere de inimă. care se intersectau din loc în loc. Se încruntă şi privi atent. Alcătuiau un labirint. Pentru Paradine obiectul arăta exact la fel. simultan. o perioadă de timp inimaginabilă pentru Scott. în cele din urmă. Paradine constată că. “abacul” avea vreo sută de centimetri pătraţi şi era compus din sârme subţiri. Unghiurile erau oarecum lipsite de logică. . scoţând mici sunete de interes. -Nu i-am făcut nimic. Paradine simţi că n-o să mai aibă răbdare cu obiectul. era tot mai derutat. -M-a ciupit. dar Emma îl văzu.Ca să-şi ascundă stânjeneala. Era o jucărie foarte instructivă. chiar şi prin punctele de intersecţie. Paradine nu-l zări de la început. se răsti Scott. minciuna avea să fie descoperită. În cele din urmă. Paradine nu putea crede aşa ceva şi pufni. dar Scott îi indică radiind mulţumit: -Am făcut-o să dispară. Paradine nu era matematician. mototol. să se rostogolească pe sârmă..

muşchi. Îl învăţa pe Scott. iar aceştia se mişcau. Cubul era şi el o jucărie foarte instructivă. Înăuntrul obiectului se aflau omuleţi. -Aăă. apoi intră în sufragerie. Omuleţii făceau ceea ce le spune Scott în mintea sa. Semăna cu regia unei piese. mărite de proprietăţile amplificatoare ale cristalului. închizând uşa. ezită. Clădirea luă foc. orb şi fără urechi. Pentru un copil. dar plăcut în rotunjimile sale moi. eu. Adulţii sunt condiţionaţi să reacţioneze cu neplăcere inaintea organelor interne. Apăru şi se opri. -Desface. aşa-i Denny? -Hmm… La prima vedere era destul de neplăcută. Ei cred că în interior sunt ca un cartof.. Copiii. Vezi? -Da? Este. organe miniaturale.. Nu-i dădea însă nici o informaţie nouă. Emma poate căpăta noţiuni corecte de fiziologie de la păpuşa asta. -Ce s-a întâmplat? Ea îi aduse păpuşa. cu nişte flăcări foarte realiste. mai târziu. Este ficat. uh! Jane îşi trase răsuflarea. se aşeză în mijlocul podelei şi începu să o descfacă. deveni interesată de conţinutul dulapului. numai că era mult mai reală.. iar omuleţii se opriră. Emma coborî cu păpuşa în salon. -Uită-te la ficat. Asta era amuzant. însă abandonată cu dispreţ. -O s-o rupi. -Nu-i prea drăguţă. Nu se întâmplă însă nimic.. adăugând altă piatră la temelia minciunii sale. Jane aşeză păpuşa pe masă. Scott ieşi din colţul lui. Construiau o casă. . Dacă greşea. ascunzând cubul în buzunar. însă.. Nu-l găsi în camera lui dar. nu-i poate strica. nu? -Sigur. nu era ursuleţul.Bila albastră reapăru – dar Scott nu observă. Traiectul digestiv este prea scurt. ce ciudat! -Ce anume? -Nu-i chiar atât de perfect din punct de vedere anatomic.. Deveni interesat. şi se distra cu cubul. Auzi.. -O ai de la fetiţa cealaltă? -Nu. -Putem s-o dăm Emmei? -Mi-ar place şi mie una. Paradine o privi. Mai târziu. scumpo. după canapea. Emma? -Mi-a dat-o mie pentru Emma. este de la unchiul Harry. Chicotind. Băiatul nu era încă pregătit. nu. Emma arătă păpuşa mamei sale. Descoperi cutia. Pentru Emma. Nu are intestinul gros şi nici apendicele. Emma se plictisi de abac şi porni în căutarea lui Scott. Se retrăsese într-un colţ. Paradine o urmă. se grăbi Scott. Scott o grăbi. -Unchiul Harry ţi-a dat-o. completă el. ajunsă acolo. decât printre jucăriile unor copii. Îi puneau chiar şi unele probleme. toate păpuşile erau “ursuleţul”. Duminica trecută. cu o iuţeală alarmantă – şi-l învăţa în mod plăcut. manechine mititele.. asemenea lucruri n-au acelaşi înţeles. aruncându-i o privire semnificativă.. Jucaria se desfacea în secţiuni: piele. De unde Dumnezeu o are Harry? Nu. -Stinge-ţi focul! pufni Scott. Unde era tulumba aceea ciudată cu braţe rotative care apăruse mai înainte? Uite-o. ei se opreau până când el găsea rezolvarea corectă.. Al meu.. -Nu ştiu. Locul unui manechin anatomic era mai degrabă într-un liceu sanitar. -Iubit-o! ce-i asta? -Ursuleţul! Evident. Paradine îşi trase un scaun şi urmă. Conţinea o comoară – o păpuşă remarcată deja de Scott. dar perfecte din câte îşi dădea seama Paradine. Jane Paradine ezită.

iar lucrul acesta era ciudat.. Jane era uşor răcită. Unchiul Harry nu revenise în oraş.. Paradine privi surprins. Din punct de vedere antropomorf. nu cred. viaţa lor este complicată de variabile umane. cu instinctul copiilor de a evita întreruperile. Acum.. greşeala lui Paradine fusese că nu scăpase imediat de jucării.. circumstanţele progresaseră binişor.însă experienţele mai complicate nu se desfăşurau niciodată sub ochii unui adult. Cineva le spune că au voie să se joace în grădină. nici Jane nu bănuiau ce efect avea conţinutul maşinii timpului asupra copiilor. Scott oftă. atât el cât şi Emma se jucau de obicei pitiţi pe undeva. Totuşi. Aproape că putea urmări direcţia aceea nouă. Nu întotdeauna. spuse Paradine şi începu să compare păpuşa cu planşele anatomice. -Sânge. îi hrănesc şi-i îmbracă. studiind păpuşa cea stranie. -Stai să-l aduc pe Gould. în camera alăturată. Arterele aici.. ce este o plastă? -Plasmă? Scott ezită. Abacul. Mai mult. Pe când aşa. Acoperă întregul corp... fiind condiţionat. Asta… care este termenul latinesc pentru reţea? Oricum… aă? Rita? Rata? -Ral. nu-i neural. astea.deşi numai mecanic . curios! Pare să fie în legătură cu plămânii. întrebă Scott într-o seară. Chiar şi când bilele dispăreau. -Asta este o respiraţie. ceea ce însemna eforturi mentale deosebite şi epuizare totală în timpul nopţii. Nu-i circulator. Între timp.. sugeră Jane la întâmplare. Ei nu sunt încă adaptaţi exigenţelor parţial inexplicabile pentru ei . Emma deplasa înainte şi înapoi bilele abacului. Dar. Era realizată cu o deosebită perfecţiune a detaliilor. Cum ar fi putut ? Copiii dramatizează instinctiv. doar mirarea îi spori şi mai mult. cu multe începuturi greşite. atunci când înţelese.. iar de o săptămână. Nu-mi dau seama ce poate fi reţeaua asta luminoasă. era mai distractiv decât un labirint. ca şi nervii. Dacă Scott şi-ar fi dat seama că educaţia lui era dirijată şi supravegheată . neajutoraţi. Şi el învăţa.. . în scopul auto-apărării. Puiul nu înfruntă această tiranie. Nici Paradine. desigur .. deoarece face parte integrală din natura sa. -Nu. venele. privind în cubul de cristal şi comandând mental.. aproape. se apropiau examenele de sfârşit de semestru. el are o personalitate şi îşi menţine integritatea printr-o luptă subtilă.. Nu găsi nimic nou. pufnind. Emma şi Scott domneau liberi asupra jucăriilor.. iniţiativele sale nu erau niciodată respinse. considerând abaterile fiziologice descoperite. Oricum. Scott învăţa repede. aşa încât Paradine nu putea lua legătura cu el.-Dar aceia ce sunt? Nervi? -Nu… ăştia sunt nervii.. Nu este corect plastă? -Pare a fi termenul scoţian pentru plasă. de capriciile celor care îi nasc. dar fără să rupă flori sau pomişori. Ciudată aortă. păpuşa. deşi pasivă.. În plus. cubul. -Tăticule. Erau fascinant de tehnice. Altcineva le interzice cu desăvârşire jucatul în grădină. mormăi Scott şi se îndepărtă. Deveniră preocupaţi. Îl mânuia acum cu destulă abilitate.probabil că şi-ar fi pierdut interesul. Şi îi tiranizează. Regulile nu sunt bătute în cuie: ele variază şi copiii depind.. Nu-şi dăduse seama de semnificaţia lor şi.. şi alte jucării pe care copiii le găsiseră în cutie. Ceea ce vedea acum în cubul de cristal avea puţine legături cu problemele simple de la început. mişcările nu mai erau atât de stranii. Aşa merge? -Nu văd cum. construcţia unei clădiri ceva mai complicate decât cea distrusă de foc...unei societăţi mature. o corectă nemilos Paradine. să se joace cu abacul. -Nu.

plutind într-un fluid vital. Copilul este un animal mic şi egocentric. . Întâlni căutătura Emmei şi încuviinţă. Paradine îşi muşcă uşor buza. cu toate necesităţile suplinite de alţii. Procesele de gândire ale unui bebeluş sunt de-a dreptul inimaginabile.dar aceeaşi situaţie este valabilă şi pentru ei. -Nu-i bine. cu mai multă sau mai puţină uşurinţă.. scliviseala. Un gigolo. şi de la care se îndepărtează materiile evacuate. Pentru ea. Adeseori însă recurgea la bolboroseli şi semne. copilul este asemănător unei creaturi unicelulare.. Paradine se ridică de pe scaun şi privi hârtia. un copil este aproape teribil de perfect. făcea acest lucru vorbind normal. Din această cauză.El se schimbă sub ochii adultului. Poate chiar tridimensională. Emma. băiatul îşi putea comunica gândurile în mod explicit. şi mai puţin. când. Desigur. În pântecele matern. Fiind o unitate autonomă. Aceştia exagerează însă mai puţin . scrise ceva chinuindu-se. totuşi pentru copil ele sunt o maşină. Scott o întreba ceva pe surioara lui. dar este atât de străin unui adult încât nu i se pot aplica decât standarde de comparaţie superficiale. -Ce prostie! Cum să priceapă o fiinţă umană nedezvoltată sistemul complicat al relaţiilor sociale? Nu poate. Zorzoanele relaţiilor sociale exagerate până aproape de absurd. Ei se deosebesc de maturi prin faptul că gândesc în mod diferit. care pentru el înseamnă cu totul altceva decât pentru un adult. nu este ceva omenesc.faţă de alţi adulţi. Scott recurse la hârtie şi creion. Apucă din nou creionul şi mai mâzgăli ceva.. -Ce “savoir faire”! Ce curtoazie rafinată! Văduvele şi prostuţele blonde sunt adeseori impresionate. Emma încuviinţă furioasă din cap. exagerarea politeţii naturale este o prostie. aproape perfectă din punct de vedere natural. îi privea pe Emma şi Scott comunicând. chestiunea mâzgălelilor. Emma fu incintată. nu numai în mod instinctiv. De pildă. merge direct la rădăcină. Paradine se simţi împuns de curiozitate. Copilul. Noi suntem condiţionaţi să reacţionăm destul de neobişnuit la ideea că un embrion uman poate gândi. care nu se poate imagina în postura altuia . Atunci când îşi aminteşte. cu ideea nebună că Emma învăţase. Cu toate acestea. pretenţiile lor . Putea fi un grafic reprezentând variaţiile mintale ale unui gândac melancolic. remarcă el. căreia i se aduce hrana. aidoma unui actor pe scenă. Foaia era acoperită de mâzgăleli lipsite de sens. cine ştie cum. privind mulţumit. Structura funcţională a rutinelor vieţii este barocă. pesemne. sa scrie. apoi zâmbi şovăitor şi se ridică. dar handicapul era prea mare. Scott se întoarse... Toate acestea îi treceau prin minte lui Paradine. Este greu de admis că subtilitatea lipseşte copiilor. pruncii gândesc. Bărbaţii fac comentarii mai puţin plăcute. Copiii gândesc şi văd altfel lucrurile. Poate era chiar portretul “usuleţului”. Dispăru pe coridor. dar probabil că nu era. familiare oricărui părinte. Scott medită puţin. Un prunc. Iconoclasmul este prerogativul lor. Emma nu putea. chiar şi înainte de naştere. suntem surprinşi. Un prunc ar putea fi chiar mai perfect. Scott luă hârtia. pentru Emma mâzgălelile însemnau ceva.. se străduieşte să placă şi să atragă atenţia asupra lui. De pildă. Emma învăţa de la jucării mai multe lucruri decât Scott. Asemenea încercări nu sunt străine adulţilor. eventual râdem ca să ne mascăm şocul. Mâzgălelile absurde seamănă prea puţin cu o maşină. fără îndoială. Un embrion. Uneori. însă.. Emma reveni la abac. Nemilos. într-o seară. cu ziarul deschis în faţă. Din punctul de vedere al logicii..cu siguranţă nu în postura unui adult. ei se mişcă şi dorm. decât în fragmente criptice. Totuşi. însă. Nu era aşa. Nimic omenesc nu ne poate fi străin. o examină şi se strâmbă. un copil poate fărâma pretenţiile unui adult. Daţi hârtie şi creion unui copil şi va desena ceva. În cele din urmă. Emma încerca să răspundă. Apăsând cu vârful limbii în obraz. Putem distruge.

-Cum? -Mai încearcă. lipsite de sens. jucându-se cu ele numai atunci când erau singuri. Emma şi Scott începură să le ascundă. Într-o seară. la universitate.. -Unchiul. Nu există nimic asemănător abacului Emmei. Jane era neliniştită. Unchiul Harry. Paradine întinse mîna spre telefon.şi Johnson's este un magazin mare. Vezi? Paradine privi jucăria. dar o să-l păcălim al naibii pe tăticu'. -Aăă. Mai târziu. -Ştii păpuşa pe care i-a dăruit-o Harry. -Scotty n-a fost niciodată aşa. Sunt convins că-ţi poţi aminti. Cei doi bărbaţi izbucniră în râs şi plecară să-şi ţină cursurile.. Denny. -Poate că Harry a cumpărat-o din New York. -Hm. Poate că Paradine şi Jane dovediseră un interes prea mare faţă de jucării.. ăăă. Cu toate acestea nu vedea decât un labirint de linii colorate. -Nu e chiar televizor. nu-i aşa? Seamănă cu taică-său. arătă foaia lui Elkins.. Dacă poţi să-i laşi pe piraţi neîngropaţi câteva minute. Eu mă duc să fac baie. Emmei? -Da. Odată. -Bine. îi vorbi lui Paradine despre ceea ce simţea... -Aha. -Astăzi am fost în oraş şi am încercat să aflu de unde provine. Amintindu-şi de pruncii care bolborosiseră în limbi necunoscute.. Ce i-ai făcut lui Francis Burns? Ochii albaştri ai lui Scott exprimau o candoare uriaşă. A doua zi. iar lucrurile avansară şi mai mult spre deznodământ. Zgomotele din camera alăturată îi spuseră unde se află fiul său: Scotty! -Bang! exclamă Scott şi apăru zâmbind. În seara aceea aveau bilete la un spectacol şi se făcuse târziu. la speriat. Ah... Dennis… Citez: Nu ştiu nici eu ce înseamnă asta. unchiul Harry s-a întors în oraş? -Da. dar chicoti la ideea transpunerii mâzgălelilor Emmei în cuvinte. -Aşa se pare. Emma.. Pe cuvânt.. Paradine nu era prea interesat. pe când eram în anul doi de liceu..-Secrete? -Nu. Scott i-a arătat lui Francis ceva care l-a speriat pe puşti. m-a rugat să fac ceva pentru ea. Paradine avea să-şi reamintească episodul. N-ar fi mai bine să vezi. i-am spart nasul lui Burns. Aşa încât subiectul a fost abandonat. -L-am întrebat şi în legătură cu celelalte lucruri. Mi-au arătat toate jucăriile . Încheiat citatul. Nici o indicaţie. Doamna Burns a spus că l-a speriat rău de tot pe Francis al ei.. -Francis? Derbedeul ăla mic şi gras. Paradine ciuli urechea. -Uite o traducere liberă. Individul avea o experienţă bogată în domeniile obscure ale lingvisticii. Scott înghiţi un nod. tati? -Da. N-o mai făceau cu nepăsare. ştii doar. surprins de sistemul de amplificare al imaginilor. Cu toate acestea. făcu Jane amestecând un coctail. -Televizorul? Scott arătă cubul de cristal. Nu i-am făcut nimic. ci cu o anumită prudenţă. aia.. Mai ales după întâlnirea cu Holloway. L-am lăsat să se uite la televizorul meu şi l-a. I-am omorât pe toţi piraţii spaţiali! Ai treabă cu mine. -Termină cu lăudăroşeniile şi ascultă-mă. Reveni în actualitate ătunci când o vecină îi telefonă Janei. uluind lingviştii.. Paradine îşi propuse să ia hârtia după ce copiii aveau să termine cu ea.. Jane nu era convinsă. . Dar până atunci aveau să mai treacă nişte luni de zile.

de unde au apărut jucăriile astea? -La Johnson's nu le cunoştea nimeni.. -Din punctul de vedere al adulţilor. cedă şi mărturisi sughiţând. ciufulindu-i părul cu degetele. Paradine întâlni privirea Janei şi încuviinţă semnificativ. recunoscu Paradine. După ce băieţelul dispăru pe scări. tăticule? -Da. -Un psiholog? Abacul. ageri şi şireţi. nimic altceva.. nu încă. Holloway le studie atent în vreme ce-i asculta. Paradine se aşeză pe un scaun şi studie atent cutia. psiholog de copii. -Ce este. Este un teren viran. -Holloway? Nu.. dar nu-i scăpă nimic din câte făceau sau spuneau aceştia. abacul. Totuşi. Este adevărat... E. -Adu cutia în care au fost lucrurile astea. însă. Bău coctailul încruntându-se. În sufragerie.Scott se îndreptă spre uşă. apar fel de fel de lucruri. mă pune pe gânduri. încuviinţă Paradine.. trebuie să ţină o conferinţă un tip pe nume Holloway. În cele din urmă. este un nume celebru.. -Bine. După o săptămână. Paradine îl invită la masă. Denny. -Avem de-a face cu nebunie. atunci tipul nu-mi place. nici un film şi nici bani pentru prăjituri. Îi aduse un pahar lui Paradine şi rămase înapoia lui. Un timp. deasupra cărora sprâncenele sale negre şi stufoase stăteau ca nişte omizi zbârlite. Paradine îşi aprinse o ţigară: bem ceva. minţi cu încăpăţânare dar.. Se strâmbă şi ridică din umeri. absolut nimic. iar ei îşi comandă marfa de la New York. -Rex Holloway. -O să. -O să-mi iei jucăriile? -Nu ştiu încă. Cine să fi lăsat o cutie cu jucării lângă râu? -S-ar putea să fi căzut dintr-o maşină. Harry era acasă şi negă orice amestec în legătura cu jucăriile acelea ciudate. drumul nu trece pe lângă râu. Cunoşti regula. văzând privirile şocate ale celor doi soţi. Doar.. -Ceva în neregulă? -Nu. Rex Holloway era un bărbat grăsuţ. Atinse gânditor mecanismele de deschidere topite. Ochii lui cenuşii. Jucăriile îl fascinară. Holloway nu era atent la copii. Păpuşa aia. . dar privirea îi era tot îngrijorată. -O să încerc. Jane se apucă de treabă. iar pe chipul Janei se întipări consternarea. toţi copiii sunt nebuni. Dar nu era speriat. Paradine îi ceru lui Scott să i le aducă pe toate. pentru minciuni. ordonă Paradine şi apoi te duci la culcare. hm-m-m! Stă pe aici. -Hă? Paradine se zgâi la el. cei trei adulţi se strânseră în jurul mesei pe care se afla cutia.. Crezi că el a construit jucăriile astea? Jane examina abacul.. Are reputaţie.. Denny? -Nu ştiu. Două săptămâni. Şi fii atentă! Săptămâna viitoare. Aparent. Era vag neliniştit. 'pte bună mami. jucăriile au fost aşezate în şir pe masă: cubul. pe aproape. cu astfel de obiecte nu se fac teste de laborator? -Ai dreptate. -Dacă el le-a făcut. casca-şapcă şi alte câteva obiecte misterioase. la universitate. Destul de supărat. tati. Dincolo de calea ferată. totul este foarte tulburător. Jane îl privea. vedeau totul. Scott a fost interogat. iubito? -Pregătesc eu... vorbi şi el: -Mă bucur că am venit aici în seara asta.. chel şi cu nişte ochelari groşi. În cele din urmă. Următoarele cuvinte ale lui Holloway nu avură darul să-i liniştească. o arătă el... vezi dacă poţi afla ceva. Scott înghiţi un nod. pocni din degete Păradine. Poate ştie ceva despre chestiile astea. hic!. dar aş vrea să ştiu cine le-a făcut pe astea. 'pte bună. Aţi citit cumva cartea lui Hughes: “Vânt de înălţime în Jamaica”? -O avem. -Nu în locul acela. Nu pe deplin. păpuşa. Zâmbi. Ştiţi. în cele din urmă. pe Jane şi Paradine.. mă pedepseşti. -Am verificat şi eu.

Dar un copil . -Bine. Mă gândesc la mixerul meu. Pe scurt. Ascultaţi: “Un adult nu poate gândi ca un prunc. se plânse Paradine. Eu spun doar atât: copiii gândesc altfel decât noi. nu-i aşa? Din câte înţeleg. obiectul acesta ne plictiseşte şi pare lipsit de sens.şi în special un prunc . oricum. -Dar nu prea mult. ba chiar un standard înalt de inteligenţă. suficient! -Încerc să înţeleg. Însă. -Poveşti. fiţi atent. Să ştiţi că nu există o ştachetă. aşa este? -Mda.. dar poate stoarce şi portocale.. Nu ştim nici măcar cât poate cuprinde. negă Holloway. rosti încet Jane. -Cine a spus aşa ceva? întrebă Holloway. îngrijorat în privinţa Emmei. -Nu vreţi să spuneţi că Emma. Nu neapărat mai bine . X nu prea are multe legături cu Euclid.. aşa cum nu poate gândi ca o albină.. Jane încercă să fie calmă. Dar un copil nu ştie nimic despre Euclid. Paradine rosti peste umăr: -Astea sunt pure speculaţii. -Scleroza arterelor gândirii.. Ei îşi folosesc mintea în mod diferit. şi alta. Înţeleg cam ce vreţi să afirmaţi: Atât doar că. ce nu pot fi traduse prin termeni şi categorii aparţinând minţii omeneşti”... ei au creiere care lucrează cu termeni şi categorii proprii. desigur. Holloway atinse abacul. de fapt. aidoma pisicilor. -Mintea v-a fost condiţionată de Euclid.. nu văd in acest obiect decât o încâlceală ilogică de sârme. atât şi nimic mai mult.” Amestecând coctailurile. peştilor şi chiar şerpilor. Paradine nu era convins. căutându-şi cuvintele. se ştie că mintea devine condiţionată o dată cu maturizarea individului. -Vizual nu. o maşinărie foarte complicată... nu voiam să spun asta.ar putea să vadă mai multe. -Atunci. Asta-i cauza pentru care.. fac conexiuni diferite. mormăi Paradine oarecum grosolan dar. afirmaţi că bebeluşii au o cultură a lor. pruncii nu sunt umani . -Cam aşa ceva. -De ce? -Este lipsită de sens. Orice problemă trebuie să aibă o logică. euclidiană. Numai că un copil n-ar fi handicapat de prea multe prejudecăţi. O geometrie diferită de a noastră nu-l şochează ca fiind lipsită de logică. Însă unghiurile alea aiurea. pot face .. Bebeluşii nu au alte simţuri decât noi. Este. Însă. -Nu cumva vreţi să spuneţi că jucăria asta are o extensie într-o a patra dimensiune? întrebă Paradine. Nu ştim multe despre posibilităţile sale. Citi cu glas tare: -“Desigur. pruncii sunt una dintre cele mai dezvoltate specii ale vertebratelor inferioare. luă cartea şi o frunzări până găsi pasajul dorit. Nu din primul moment. Creierul este un coloid. Doi şi cu doi nu fac neapărat patru. Se încruntă. căreia o să-i spunem X. un copil ar putea calcula mai bine decât Einstein? Nu.Paradine scoase cărticica din raft. El crede ceea ce vede. -Aţi putea gândi ca fiica dumneavoastră? întrebă Holloway. această jucărie. -Nu neapărat. totuşi. Ea urmează anumite trasee familiare şi majoritatea gândirii ulterioare este structurată pe nişte direcţii considerate ca atare.. Eu spun doar că minţile noastre. asemănătoare cu ale acestora.sunt mai degrabă animale şi au o cultură străveche şi ramificată. Ar fi o problemă.mă limitez tocmai pentru a fi mai clar. Ea se bazează pe teoreme diferite. De exemplu. la urma urmei. răspunse Paradine. dar nu reuşi.asta este o chestiune de valoare relativă. dar mult mai complicată şi mai plină de viaţă deoarece. interveni Jane. condiţionate de Euclid. Holloway întinse mâna. Amestecă maioneza şi piureul. Să presupunem că există două feluri de geometrie . Aţi încercat-o? -Puţin. Geometria noastră.

Holloway îi aruncă o privire iute.. -Destul de neplăcut. -Locul acela trebuie să fie tare ciudat. -Blocuri? Ce fel? Holloway privi abacul. Dacă este aşa. ce ţin de ereditate şi de mediul de viaţă. -Asta este răspunsul. de cunoştinţe. L-am întrebat ce se găseşte acum înăuntru. -Exact! Nu limitez nimic. cutia putea veni de oriunde. să-l educe. răspunse Paradirie. Nu ştiu. Suita aceasta de materii. -Dar asta? Implică. decât prin intermediul unor factori.. murmură Holloway. apare din nou chestiunea ştachetei. -Ce-a răspuns? se aplecă înainte psihologul. -Nu. clipind din ochi înapoia lentilelor groase. L-am întrebat cine îl construieşte Omuleţii? Nu mi-a putut explica. Dar noi am fost condiţionaţi de Euclid. Din nefericire şi eu sunt condiţionat de Euclid.. Holloway ridică cubul de cristal.diferite? întrebă apăsat Paradine. Paradine îşi turnă un whisky sec. preferabil în mod inconştient. -Asta şi intenţionez.. o jucărie perfectă este atât educativă cât şi mecanică. ne este familiară.. Denny. -Că se construieşte un loc. Mai târziu. geometria. Nu vă limitaţi la matematică. Pe de altă parte. Blocurile alfabetice. sunt doar psiholog. în acelaşi timp.sunt .. -I-aţi chestionat amănunţit pe copii? -Da. -Unde . Paradine înjură încetişor. pot părea destul de limitate. învăţaţi-l pe copil principiile de bază ale logicii X. -Logica X. din anumite puncte de vedere. -Noţiunile de bază. -Emma şi Scoty sunt perfect normali! . -Un scop.. Trebuie să facă un lucru care îl poate interesa pe copil şi. Mintea unui prunc nu este încă condiţionată.lucrurile .. -Timp suficient.acestea vin mai târziu. -Exact. Din spaţiu. Holloway încuviinţă. După standardele noastre. probleme simple. interveni Jane. Trebuie să fie ceva progresiv. -Transport? -Este primul lucru la care ne putem gândi. De cât timp au copiii jucăriile? -Cred că de vreo trei luni. înăuntru se aflau omuleţi. Vedeţi. -Superoameni? -Aş fi şi eu curios să aflu. Scotty spunea că atunci când a privit cubul pentru prima oară.y8. făcu Jane. jucăriile astea să dispară. Matematica. Din alte puncte de vedere. era de aşteptat. -Pentru noi este lipsit de sens. sau chiar din timp. şopti Jane albă la faţă. sau un număr iraţional. Cum aş putea? Nu sunt condiţionat logicii X. spuse Jane. algebra . -S-ar putea să existe asemenea persoane. Exact cuvintele astea mi le-a spus. persoanele acestea par uluitoare. Şi sunt sigur că noi putem face lucruri pe care ele nu pot să le facă. Vedeţi. Ele gândesc altfel. Nu este o diferenţă cantitativă. desigur.. La început. -Sărmanul copil. Cine a făcut-o? Trebuie să fie o persoană destul de remarcabilă pentru a realiza ceea ce nouă ne par drept jucării. -Unde? -S-ar putea să prefere anonimatul. Paradine ciocăni mecanismul topit de pe cutie. făcu Jane oarecum uşurată... -Poate că nu vor. Învăţaţi un copil geometria euclidiană. ci una calitativă. oarecum nesiguri.

răspunse Holloway. La urma urmei. factorul primordial este individul . -Cine ar putea face ceva cu el? -Scott? Emma? -Nu l-am văzut pînă acum vreo trei săptămâni. nebun? -Lucrurile pe care nu vi le amintiţi reprezinta criteriile nebuniei. Nu spun că ar fi măsura cea mai inteligentă. deşi cu o uşoară ezitare. Inducţia nu ajută însă prea mult. . Dacă este ceva în neregulă cu puştii. -Doamnă dragă! Nu sunt un Frankestein.. -Bine. -Îmi amintesc multe lucruri pe care le făceam pe când eram copil. încă nedezvoltate. Standardul arbitrar al integrităţii mintale. un mediu adaptat minţilor care gândesc conform structurilor X. făcu Jane. vreau să-i vindec. desemnând abaterea de la norma umană cunoscută. Nici o mişcare mai aparte. Chiar pe când eram mic de tot. Apoi. este necesar să le readucem înapoi. -Nici o mişcare euclidiană. -S-ar putea să greşiţi. rosti Paradine. Utilizez cuvântul "nebunie" doar ca un simbol convenabil.. nu? Şi cum puteţi spune dacă.. -Ce oribil. Atunci când vom găsi calea cea bună.-Uitaţi cum le lucrează minţile. Învârtea în mâini păpuşa.. Lipsesc mulţi factori. au fost cuplate pe canalul X. aţi spus că inducţia este dificilă. La început.. reţeaua aceasta luminoasă din păpuşi. Înălţă din umeri: Ce părere aveţi de asta? Era un glob purpuriu.. -Sunt psiholog şi m-am specializat în copii. îl corectă Holloway. -Puteţi pune un diagnostic? -O să încerc. nu puteau pricepe scopul jucăriei. deoarece mă ocup de creier. Trebuiau să se înveţe cu ea. Ar putea exista în interiorul nostru. gândesc diferit? -O să-i chem. Probabil că Emma înţelege mai repede decât Scott factorul X. Nu cred că s-a întâmplat cine ştie ca. cu diametrul de cinci centimetri.. acum? Holloway nu urmă ideea. -Domnule Holloway. Pentru mine. aceste jucării. De pildă. -Cam ce făceau? -Îl ţineau în faţa lor şi-l mişcau înainte şi înapoi. Asta este tot ce pot spune. -Mda. -Ar fi interesant de cunoscut condiţiile locului de provenienţă al acestor obiecte. dar este impusă de standardele noastre. Aş dori să examinez copiii. După aceea şi Scott a devenit interesat. Jane lăsă paharul din mână. Paradine îşi muşcă buza. -Ar fi mai bine.. rosti Paradine.... Nu putem vizualiza o societate bazată pe factorul X.. -Nu şi pentru ei. Paradine lăsă ţigara şi privi fumul albăstrui ce se unduia în sus. ea încuviinţă. Emma şi Scott vor trăi în această societate. -Şi? -Eram.. dar n-am descoperit-o încă. Nu sunt însă cobai. Aceste jucării înseamnă atât de mult pentru mine tocmai pentru că înseamnă atât de puţin. Mie mi se pare însă că faceţi caz de ea din prea puţine indicii. deoarece mintea ei nu este condiţionată încă acestui mediu.lucru firesc. Dacă minţile lor. La urma urmei. N-au nici un motiv să se comporte anormal. cu o protuberanţă pe suprafaţă. Par absolut normali. Emma a început să se joace cu el. Ar putea fi absolut orice. Mda.. Psihologul îşi agită mâinile grăsuţe. -Aparent. Nu sunt judecător. Jane se ridică brusc: -Cum? După ce Holloway îi explică. se poate.

Holloway era însă condiţionat de Euclid.. -Aşa este bine? -Nţţ. Cel puţin. Cu toate acestea. Parcă ar folosi algebra. Ducea la teorii care te puneau pe gânduri. Apoi. Nimic evident. pe pernă. când îi arătase Scott. lângă el... Factorul X. În timp ce aduţii aveau o gândire geometrică. murmură ea. nu se rezolvă nimic.. Sunt inteligenţi. Algebra îţi oferă soluţii pe care geometria nu le poate da. Credeţi însă. Dacă logica X ducea la concluzii de neacceptat pentru mintea unui adult? -La dracu! şopti Paradine. -Aici? De ce? -Păi. strâmbând din nas. cu braţul în jurul ursuleţului. răspunse Jane.... Izbuti să-l atragă pe Scott. în conversaţie. încât nimeni nu a fost sigur dacă. Avem vedenii. Aleator. Nu exista nici un motiv pentru ca bila să alunece de pe o anumită sârmă pe alta. numai aşa poate fi făcut să meargă. reacţiile lor ar fi fost diferite.. aşa i se părea lui. Dacă s-ar fi aşteptat să o vadă dispărând.. O cuprinse cu braţul. Bărbatul încuviinţă. pentru aşa ceva este necesară cooperarea subiectului. Dennis. Şi Holloway îi numea nebuni.. iarăşi. Corect. Jane veni în prag. capul lui Scott. Emma dormea liniştită.. -Ce-i cu jucăriile? întrebă Paradine. Holloway păru stânjenit. Oricând.. pe nesimţite..-Fiţi cât mai natural.. Jane se foi lângă el. -Pot să mai revin? -Aş dori. Jane arătă cu bărbia spre jucării. Pe când îşi luă rămas bun. Se ridică şi trecu alături. -Iubitule? Nici tu nu poţi să adormi? -Nu. Încercă şi Holloway. -Vrei să-mi arăţi încă o dată? Scott mai arătă o dată şi încă o dată. -Ascundeţi-le. atât de iute. Holloway îşi dădu brusc seama. ca un îngeraş. -Lăsaţi-le acolo. într-o linie încâlcită... Scott îl privi.. -Sărăcuţii. Paradine zărea. Paradine nu dormi prea bine. Prin uşa deschisă. dar diferă căile de ajungere la ele. Aşa. Părea un factor aleator. În cele din urmă. S-ar putea să fi fost numai iuţeală de mână. psihologul nu-i întrebă nimic direct. bila dispăruse sau nu. Mişca cu abilitate o bilă prin labirint. domnule. Aş dori să le împrumut dacă se poate… În noaptea aceea. ca un test de cuvinte asociate. pe când noi utilizăm geometria. încuviinţă Holloway. Scott deplasase bila pe un alt traseu. Numai că. Cred că noi suntem cei nebuni. în cele din urmă. -Vrei să-mi arăţi şi mie cum funcţionează? Scott ezită. aruncând ici-colo cuvinte cheie. -Da. Cel mai interesant lucru se petrecu atunci când Holloway luă abacul. Copiii utilizau echivalentul unei gândiri algebrice. deoarece există termeni şi simboluri ce nu pot fi exprimate geometric. Trebuie să ajungă acolo. . dar am impresia incredibilă că ei ajung la soluţii într-un mod pe care noi nu-l înţelegem. bila nu avusese aceeaşi traiectorie. De asemenea. Paralela facută de Holloway fusese prost aleasă. da? Nu vreau să se autocenzureze. După ce Emma şi Scott sosiră. dar şi variabil: de fiecare dată. -Da. Concluziile sunt aceleaşi. -Minţile lor nu reacţionează normal. Holloway clipi înapoia ochelarilor. nici unul dintre adulţi nu putea spune dacă bila dispărea sau nu. anterior.

. părăsiseră orice griji. un glob tridimensional. Niciunul nu se trezise. nici un adult nu putea lucra cu abacul. factorul aleator. Nici măcar ca o fiinţă umană. De pildă. aducea cu un caleidoscop." O părticică din gândurile lui Scott puteau fi înţelese. Scott se preocupa de basebal şi de trusa chimică. Continuau să doarmă. Holloway nu lăsase nici un copil să se joace cu obiectul.şi o durere îl săgeta prin trup . Trasase nenumărate grafice şi diagrame. acum când cauza fusese îndepărtată. thavarar lixery distan. Jucăriile nu mai erau pomenite. Prin asta. Sub ei se întindea o vale superbă. Astfel: "Vor lua jucăriile. Emma continua să fie fericită cu păpuşile şi formele pentru nisip. Vrei să bei ceva? -Aşa cred. mai degrabă. Acum este mai khopranikă decât. corespondase cu matematicieni. Fără să se trezească. După ce adormi. -Drăguţă. să nu-i trezim.. viaţa ar fi intrat într-o rutină aproape normală. care implicau o anumită logică. dar creierul lui lucra încet şi atent. Poate doar ca o fiinţă umană de un tip şocant de nefamiliar pentru “genus homo”.. arătând puţine. cu mecanismul ei enigmatic. Orice cercetare era dată peste cap de factorul aleator. Însă direcţia Ghorică nu iese. poate listava periculos. Sau.. Holloway părea să fi fost un alarmist. Hai înapoi în pat. Jane plânse în somn. Încercase jucăriile şi obţinuse rezultate stupide. Scott privise cu gravitate peisajul. căutând să găsească scopul construcţiei obiectelor. deşi. -Ce-e-e? -Nu ştiu. răspunse Jane. Din nou. Cutia însăşi.. nu intervenea nici o modificare. nu spunea nimic. ingineri şi alţi psihologi şi aproape că înnebunise. nu-i aşa? remarcase Paradine. Cubul de cristal era tot atât de criptic. ce-i drept. Paradine şi Jane reveniră la un soi de indiferenţă.. Emma însă se condiţionase mult mai repede factorului X. Făceau tot ceea ce făceau şi alţi copii. abia o înţelesese Paradine. privind-o pe Emma. Arăta o sumedenie de culori ţipătoare. Dar jucăriile. mai existau însă scăpări. Într-o sâmbătă după-amiază. Structura X. Şi.. chiar deloc. Scott se plimba cu bicicleta împreună cu tatăl său şi se opriseră pe vârful unui deal. Intransdecţie.Scott se foi în somn. în tăcere.. -E complet greşit. O mare parte a mecanismului era topit.. sau un copil. În cele din urmă. străfulgerări ciudate. Bărbatul cel gras. Emma gemu şi ea încetişor. Minţile lor se schimbaseră într-atât de mult încât şi somnul le era diferit? Îşi alungă gândul.că Scott o întrebase ceva pe Emma şi fetiţa îi răspunsese. să se plimbe cu bicicleta.. Deşi denumirea era pur semantică. Scott nu era treaz. Este adevărat că nu stăpâneau unele jucării mecanice. evankrus dun nu le are. cu senzaţia că copiii se vindecaseră.. . ca un mieunat de pisică.. care uneori se deplasau. bolborosi ceva asemănător unei întrebări. Dacă n-ar fi fost Holloway. necunoscutul. strălucitor şi luminos… Emma. să meargă la filme şi să se joace cu jucăriile normale la vârsta lor.. tot nu văd cum să. deşi nu părea să fie într-o limbă cunoscută. prevăzator. Mâna i se întinse orbeşte spre fetiţă: o retrase şi adăugă: Haide. Paradine se gândi însă . -O să răceşti. Siguri de acţiunile Emmei şi ale lui Scott. Nu avea însă suficiente date. Holloway era convins că nu era tocmai aleator. jucărie pe care. Băură puţin coniac. care trebuia construit din elementele componente desfăcute. Din când în când. Uneori până şi lui Scott îi venea greu să-i urmărească logica... De exemplu.. Nu ca un adult. învârtindu-1 şi sucindu-l. Copiilor le plăcea să înoate. Şi ea gândea.

asta nu este decât o regulă arbitrară. însă rămase dezamăgit. Emma se readaptă cel mai uşor.. Înţeleg ceea ce vrea ea. Data viitoare. -Răsfoieşte cărţile. Ce îţi sugerează? Poate fi o reprezentare aproximativă a… ce anume? -Multe. Nu sugeram faptul că puştii se înţeleg într-un grai necunoscut nouă. Scott avea o inteligenţă mai practică şi. Baza unui rebus.... ochi sau gură. sugeră Paradine peste ceaşca de cafea. doar atât.. -Nu le citesc. Ea se gândi un timp.. -Da... Simbolism. Jane îl privi cu ochii lărgiţi: -Denny. Un ou prăjit.. Rex? Psihologul încuviinţă. un peşte! -Continuă. Construi un mecanism cu trusa lui.. îi spuse: -Nu te lăsa influenţată de Holloway... Dacă Emma desenează un pătrat şi spune că este o floare. răspunse Paradine. sau încearcă să-l facă. Copiilor le lipsiră jucăriile. Mecano. nimic deosebit. El clipi şi scutură din cap. răspunse Paradine şi plecă să-şi ţină cursurile de dimineaţa. rosti încet Paradine privind în gol... ce reprezintă? -Da. Nu întotdeauna... Ochiul unui peşte. atunci când apăreau probleme dificile.totul! -Aripioare. -Simbolul.. Desenă pe şerveţel o elipsă îngustă. care îl depăşeau. ceea ce vizualizezi . Era exact ceea ce ar fi făcut orice băiat de vârsta lui Scott: ceva vag asemănător unei nave cubiste. Cel puţin în aplicaţiile lui.. Un simbot care pentru noi înseamnă mai mult decât vedem pe hârtie. familiar pentru noi. în plus... Dacă Emma înţelegea mai mult. Un pahar din hârtie văzut de sus.. apoi făcu alte mâzgăleli. dar numai între patru ochi. Ridică privirea spre Paradine. îl putem recunoaşte deoarece am fost condiţionaţi să identificăm această formă particulară cu imaginea noastră mentală a unui peşte. -Aveam dreptate cu simbolismul. dovedea abilitate manuală. asta este! -Mda. Scotty citeşte foarte mult? -Am văzut... Mai târziu. cu un creion ţinut cu stângăcie. Nu este ceea ce pare. Scott o ţine minte. atunci când priveşti desenul acesta? -Păi. Totuşi. când ea face acelaşi pătrat. Ce-ţi trece prin minte. Ducea discuţii de neînţeles cu sora lui şi studia hârtiile mâzgălite de ea.. decât un simbolism arbitrar. Nu ştiu.. deşi Scott mai strâmba din nas. Scott căzu într-o tăcere uluită.-Ce este greşit? -Tii. Ce-i asta? -Adică... cum. -Aşa făceam şi eu la vârsta lui. nici Spinoza. Parcă o consulta. Cauza nemulţumirii sale era tocmai ceea ce îl făcuse pe Paradine să răsufle uşurat atunci când văzuse construcţia. -Un peşte. de altfel. răspunse bărbatul imediat. al unui peşte. pufni Jane.. Era chiar prea normală pentru a-l mulţumi pe Scott. dar nu mult timp. dar de cele mai multe ori. Uită-te aici.. -Este o scriere? -N-nu. Prânzi cu Holloway.. Limbajul nostru nu este. pe când erau singuri. O felie de franzelă… O ţigară de foi. Holloway adăugă desenului un triunghi cu vârful într-unul din capetele elipsei. Apă… Spuma. lucru care devenise o obişnuinţă zilnică şi-i povesti de încercările literare ale Emmei.. Solzi. -Poţi citi lucrurile astea? îşi întrebă Jane fiul într-o dimineaţă. Ai observat că în ultima vreme.. Chiar fără aripioare. Culori… . Nici Kant. O întrebă pe Emma mai multe lucruri.

. Paradine continua cu detalii. Paradine desenă două arce unite. lui Holloway. mai clară. Pentru el. Mintea ei a fost condiţionată într-un alt mod. Ca şi abacul. nu un verb. Mâzgălelile Emmei ar putea fi tot simboluri. aveam vreo trei ani. gândindu-se profund. simbolizează oceanul. să zicem "pasăre". Oricum. ci continuă: -O serie de unghiuri. Copiii se dezvoltau normal şi singurul factor sâcâitor era Holloway însuşi. Scott manifestă însă un interes deosebit . dar coordonarea lui este încă defectuoasă. Copilul obişnuit încearcă să deseneze triunghiurile acelea regulate. Locul lor de împerechere şi naştere este necunoscut. Paradine nu-l mai asculta: era sătul. Asemănătoare liniei frânte trasate de un seismograf.. Îmi amintesc destul de bine.pentru ţipari. Mai ales atunci când un copil vede ceva pentru prima dată şi are puţini termeni de comparaţie.. înclinată cu un anumit unghi. despre remarca surprinzătoare a lui Scott în faţa văii privite de pe culme. amintindu-mi. Părea. Îl stilizează. El obţine o linie de tipul seismogramei. Nu vreau să spun că în ochii ei lumea arată altfel – poate mai luminoasă. nu le vedeam stilizate aşa. După o clipă. unde presiunea nu poate ajuta la ejectarea din pântece. El încearcă să identifice lucrul cel nou cu ceea ce îi este deja familiar. potrivit sau nu. -Vrei să spui că Emma comunică cu Scott într-un limbaj necunoscut? -În simboluri pentru care ea n-are cuvinte. Paradine explică răbdător tot ce cunoştea despre ţipari. Îi povesti. care le putea susţine. Tipul era un alarmist. Istoria naturală nu putea prezenta nici un rău. A văzut o logică în el. în mod inconştient. deşi pentru noi era ceva complet aleator. că ea traduce ceea ce vede în simboluri neobişnuite. . în concepţia lui. -Dar unde îşi depun icrele? Sau nu le depun? -Asta continuă să reprezinte un mister. să o luăm invers. deoarece psihologul se porni iarăşi: -Structura gândirii lui Scott determină un total care nu-l egalează pe cel al acestei lumi. ascuţit. mâzgăleli. mai directă şi ceva mai complicată decât o percepe ea.-Deci. simbolul reprezintă mai mult decât ideea abstractă de "peşte". -Crezi încă… -Da. Schiţează un desen care.. însă. Poate în Marea Sargaselor sau în adâncuri. Cineva care nu ştie nimic de chimie sau fizică ar înţelege ce înseamnă H2O? Şi-ar da el seama că simbolul poate evoca imaginea unui ocean? Paradine nu răspunse. Tendinţa obişnuită este de a simplifica. rosti Scott. cu vârfurile în sus. -Curios. O câmpie plană. este mai greu să simbolizezi acţiunile. Paradine se hotărî brusc să renunţe la prânzurile cu Holloway. el aşteaptă să vadă lumea din care au sosit jucăriile acelea. Observă că simbolul este un substantiv. dând acestor elemente o semnificaţie pe care noi n-o putem înţelege. Acesta este singurul mod de a conceptualiza un lucru inedit. Poate că. Merg în susul râurilor ca să-şi depună icrele. a trebuit să găsesc un termen de comparaţie familiar. Vreau să spun că procesele ei de gândire sunt diferite. Ai văzut vreodată cum desenează un copil oceanul? Nu aşteptă un răspuns. Valurile erau triunghiuri regulate.abia mai târziu semnificativ . -Simbolul cel mai comun. un triunghi isoscel poate reprezenta orice. În aceeaşi seară. -Şi.. Sunt convins că Scott înţelege multe din aceste. chiar şi un substantiv comun. Teoriile lui erau mai fantastice ca oricând şi utiliza orice. evidente. dar mai târziu. regretă impulsul. Să presupunem că doreşti să simbolizezi un substantiv. sardonic. Ştii. -Somonii fac cam acelaşi lucru. Desenează-l. Rosti oarecum.. cu concavităţile în jos. De fapt. Când am văzut Pacificul pentru prima oară. încuviinţă Holloway. Scott era fascinat. S-ar putea ca ea să descompună ceea ce vede în elemente simple. ce vrei să spui cu asta? -Un copil vede oceanul.

trebuie învăţaţi. şi în fiecare zi Scott o lua de la început. natural de altfel. nu vezi doar un obiect tare şi rotund. Jane se simţea mulţumită. Ei intră în lumea respectivă după ce s-au dezvoltat îndeajuns. Peste tot. Foarte rar. Trebuie educaţi şi condiţionaţi în multe feluri.. dar nu le pot dirija. aici. să bea sau să supravieţuiască. Tăticule.. -Toate sunt numai. nu? -Exact. Jane îl detesta. Copiii. după ce studia notaţiile.. incapabilă să se hrănească. Oceanul. Băiatul nu era pe deplin satisfăcut. -Da. prevăzător. Seamănă cu râul în care merg somonii. incapabilă să se descurce în lumea aceasta. spre lumea mult mai vastă a oceanului. replică el.. De obicei..logica obişnuită . făcând curăţenie. -Numai că ei nu se întorc. locului cel mare. în susul râului. Era o mulţumire careia Paradine nu i se putea asocia cu totul. mai târziu. Urma apoi o oră laborioasă de mâzgăleli aiurea pe bucăţele de hârtie şi Scott.. de când Scott şi Emma se comportau normal. Şi-au trimis doar icrele. Scott continua să-i prezinte Emmei diferite construcţii spre aprobare. Logica se oprea . Copiilor le plac jucăriile care fac lucruri. servanta le arunca. Mai târziu. produc. S-au născut în râu. Apoi se întorc şi depun icrele. pentru că ea dorea numai să-şi potolească temerile. -Ar trebui un ovipozitor foarte lung. Vor supravieţui. Paradine îl abandonase pe Holloway.. singur. Binevoi să-i explice câte ceva tatălui său uluit.. -Te referi la celelalte planete? Scott ezită. fără senzaţia obligaţiei. se împerechiază. hrăniţi şi îngrijiţi. Când ajungi aşa departe. -Dar de ce stă pietricica asta tocmai aici? -Este tare şi rotundă.înaintea motivaţiilor lui Scott de aranjare a pieselor aşa cum o făcea el. dacă altcineva.. fără dureri. iarăşi. De aceea. Exista însă. -Asta are vaselină pe ea. Nu toate găsesc pământ fertil. -După aceea ce vine? Lumânarea? Scott privi dezgustat. mucurile de lumânări şi celelalte gunoaie. Paradine se gândi că totul semăna cu drumul unui cercetaş prin pădure. ea clătina din cap. piesele mecanice. Şi ei învaţă. Vor exista incubatoare şi roboţi. -Aia vine la sfârşit. medită Scott. atunci când cresc? Paradine îşi dădu seama că Scott vorbea figurativ. îşi trimit seminţele la mare distanţă. vor supravieţui. n-a intuit toate astea. -Florile. coboară în ocean.. este fatal de lent. tăticule. Subtil.? Puii speciilor nu sunt condiţionaţi să trăiască în lumea părinţilor lor. -Însă ele nu au creier.. -Dar şi asta este tare şi rotundă.. privea neîncrezătoare. . de ce oamenii trăiesc aici? -În Glendale? -Nu.. Acum. Instinctul. iar dacă jucăriile acelea te şi învaţă în acelaşi timp. Aici trebuie să stea.-Dar e bine. De ce oamenii nu coboară la ocean. Mai cu seamă în cazul unei anumite rase. încuviinţa.. În fiecare zi.. care nu înţelegea principiul şi rostul jocului. iar când învaţă să înoate.. dar nu vor şti cum să înoate în josul curentului. Ouăle fecundate sunt îngropate în nisip. Uneori. Cred că mai sunt şi alte locuri. părţi ale. Simţi un fior scurt. Acum vine inelul de fier. tăticule.. cu marcajele unui labirint. spuse Paradine şi adaugă câteva detalii referitoare la oviparitate. o variabilă aleatoare. unde. aranja şi rearanja pietrele.

Paradine privi ghemotocul de hârtie.. Memoria îi completă versurile... Pietrele trebuiau să fie murdare şi lunecoase vaselina? .... Puse mâna pe receptor şi auzi glasul Emmei chicotind agitat.. se gândi el.. “Strămină şi pietrele murcoase Se învârtesc şi pivotează-n plastă – Frazbile toate. Era o pagină ruptă dintr-o carte. Dacă ar fi putut s-o urmeze. . O structură aleatoare. Paradine uită de telefon şi urcă scările în goană. Timp.. Copiii dispăreau. Construcţia nu avea nici un înţeles. Ar fi fost tipul greşit de “nebunie”. “Iar clipele te trec prin poarta vastă... . O strofă de patru versuri fusese într-atât de subliniată şi mâzgălită încât era aproape de necitit. mototol! Haide. Glasul lui Scott striga triumfător: -Asta este. adânc.. Este o prostie. Scotty îl întrebase ce este o plastă. Îndepliniseră condiţiile ecuaţiei spaţio-temporale. decât să citeşti ziarele. telefonul îşi opri ţârâitul ascuţit. Textul era subliniat şi adnotat pe margini de mâzgălelile lipsite de sens ale Emmei. Ce naiba se întâmpla la etaj? -Uite! ţipă Scott. Paradine se ridică repede. Dar nu putea. Nebunie! Pentru Emma si Scott nu fusese însă nebunie..şi plasate într-o anumită poziţie. aşa cum făcuseră copiii. telefonul începu să ţârâie. Variabila aleatoare fusese descoperită de copii.Paradine plecă.. încât să se rotească şi balanseze. sau ca mişcarea într-o oglindă deformată. Folosind logica X.. Paradine luă un "Collins".. Scotty! Pe covor se zărea o construcţie din hârtii. Simbolism. înţeles în cele din urmă de copii.. Cu multă vreme în urmă. Se topeau în fragmente... Mda. care stătea ghemuită într-un colţ..pietricele. . încruntându-se. Jane promisese să sune.. gândindu-se... Se aciui în locul cel mai răcoros pe care îl putu găsi şi se cufundă în lectură. Uşa camerei lui Scott era deschisă. Ceva în legătură cu timpul. Ei gândiseră altfel. -Emma! făcu el cu gâtlejul uscat.. dar Paradine cunoştea bine "Peripeţiile Alisei în lumea oglinzii"... Era condiţionat de Euclid. Ceas. mâna în mână. “Strămină. tot n-ar fi reuşit..” O formulă matematică perfectă. ca fumul în vânt.. Asta-i calea! Cu nervii inexplicabil de încordaţi. Un ghemotoc de hârtie zbură spre Paradine. îl trezi din moţăială un tropăit de paşi la etaj. Emma! Scotty! La parter.. Dispăreau. îl văzu pe Scott scoţând din buzunar un ghemotoc de hârtie şi un creion şi îndreptîndu-se spre Emma.Copii! Unde sunteţi? Nu vă ascundeţi. ei nu mai erau.. Notele făcute de EMMA pe pagină. O plastă este cercul de iarbă din jurul unui ceas solar. Variabila aleatoare îl depăşea. A spus-o Coco Cocou din "Alise". Privi structura lipsită de sens de pe covor. în fundul gâtlejului. monoton. Chiar dacă înnebunea.. gunoaie. Îl prinse în mod reflex. până ce clipi. După vreo oră. Când ieşi în hol. Jane prânzea cu unchiul Harry. într-o direcţie pe care Paradine n-o putea înţelege şi. un inel de fier. Se încruntă. reprezentau traducerea versurilor lui Carroll în simboluri care puteau fi înţelese atât de ea cît şi de Scott. şi granchioase – Iar clipele te trec prin poarta vastă”. Peste umăr.. iar în după-amiaza aceea fierbinte de duminică nu prea aveai ce să faci. Gunoaiele de pe podea.” Paradine emise un scâncet slab. care oferea toate condiţiile într-un limbaj simbolic.

Boţi hârtia între degete. Lumina soarelui se strecura prin ferestrele deschise. -Emma… Scotty… rosti el cu o voce stinsă care nu aştepta nici un răspuns. traducere de mihai pavelescu ..Creierul i se oprise de-a mai gândi.. Faza de oroare uluită avea să treacă. strălucind pe blana aurie a ursuleţului. după câteva clipe. La parter telefonul reîncepu să ţârâie.