You are on page 1of 84

I.

ANALIZA PIEŢEI ASIGURĂRILOR
ÎN ROMÂNIA
În România, piaţa asigurărilor s-a format treptat, pe măsură ce cadrul legislativ
şi nivelul de dezvoltare economică au cerut existenţa acestei pieţe.
De la început, cadrul legislativ românesc a cunoscut puternice influenţe din
partea legislaţiei francofone, acest fenomen menţinându-se până în secolul XXI, când
procesul de integrare europeană a produs modificări majore în toată economia ţării
noastre.
Comparativ cu alte ţări ale lumii, putem vorbi despre existenţa destul de
timpurie a economiei asigurărilor în ţara noastră, chiar dacă nivelul de dezvoltare
economică nu a cunoscut cele mai ridicate nivele posibile. Acest lucru se explică prin
dezvol tarea independentă, uneori atipică a pieţei asigurărilor faţă de economia naţională.
Acest fenomen s-a manifestat şi în România, când în perioada 1990-2000, pe
fundalul deteriorării situaţiei economiei naţionale, piaţa asigurărilor a cunoscut dezvoltare
rapidă, în paralel cu completarea cadrului legislativ şi creşterea concurenţei.

1.1. Evoluţia asigurărilor din România
Activitatea din domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă
desfăşurată în ţara noastră, se întinde pe o perioada de peste 130 de ani, care poate fi
împărţită, după unii autori, în trei etape distincte:
1. Asigurările în perioada 1871-1948
2. Asigurările în condiţiile economiei planificate 1949-1990
3. Asigurările după 1990
1. Asigurările în perioada 1871-1948.
În această perioadă de timp putem puncta următoarele momente:
- martie 1871 - a fost constituită prima societate de asigurare „Dacia" cu un
capital social de 3 milioane de lei şi având ca membrii fondatori personalităţi marcante
ale vieţii politice, sociale şi economice: B. Boerescu, T.F. Negroponte, G. Gh.
Cantacuzino, Menelas Ghermani, Th. Mehedinţeanu, St. Ioanide, C. Deroussi, V.C.
Porumbaru şi Alexandru Zissu.
- 1873 - a fost înfiinţată societatea de asigurări „România", cu un capital social
de 2 milioane lei. Aceasta s-a bucurat de sprijinul unor personalităţi de prim rang:
Beizadea D., Grigore Ghica, principele Al. B. Ştirbei, Mihail Kogălniceanu.
- 1881 - cele două societăţi "Dacia" şi "România" au fuzionat şi au creat
societatea „Dacia-România" care a devenit una din cele mai puternice societăţi de asigu
rare din ţara noastră din acea perioadă.
- 1882 - a fost înfiinţată societatea de asigurări „Naţionala" cu un capital de 3
milioane lei. Printre fondatorii societăţii se pot enumera: I. Marghiloman, D. Sturza, P.
Gradisteanu, Gh. C. Filipescu, J. M. Elias, Emil Constantinescu, Menelas Ghermani,
Teodor Rosetti, N. I. Crissoveloni, Ioan S. Bratianu şi alţii.
- 1897 - a fost înfiinţată la Brăila, societatea „Generala", de cercurile comerciale
din Brăila şi Galaţi, cu colaborarea băncii Marmorosch, Blank & Co.
- 1907 - a fost înfiinţată societatea „Agricola", care practica asigurări legate de
agricultură şi alte tipuri de asigurări; în 1930 a fuzionat cu „Fonciera" - Cluj, devenind
astfel „Agricola -Fonciera".
În perioada Primului Război Mondial societăţile de asigurări româneşti ca şi cele
străine de altfel, au avut mult de suferit, procesul de refacere de după anul 1918 fiind
1

uşurat de reformele economice şi financiare întreprinse de Guvernul Marghiloman, multe
dintre ele cu caracter radical (reforma monetară, reforma funciară etc).
- 1920 - s-a constituit societatea „Steaua României", cu un capital de 2 milioane
de lei, care în 1932 a fuzionat cu „Ancora", ajungând la 12 milioane de lei capital; în
1936 a preluat portofoliul romanesc al societăţii „Phoenix" din Viena, aflată în lichidare,
majorând capitalul la 20 de milioane.
- 1923 - a fost înfiinţată societatea „Asigurarea Românească", cu un capital de 4
milioane de lei; extinderea activităţii sale în asigurările de viaţă fără examinare medicală
(asigurări populare) i-a adus bune rezultate. Conform datelor din acea perioadă, societatea
se afla în anul 1937 în topul societăţilor de asigurări.
2. Asigurările în condiţiile economiei planificate 1949-1990
În cel de-al Doilea Război Mondial, trupele străine de ocupaţie şi-au pus
amprenta în mod negativ asupra economiei României. Multe societăţi de asigurări şi-au
întrerupt activitatea, iar momentul naţionalizării a constituit piatra de cotitură în
dezvoltarea viitoare a economiei naţionale.
- în iunie 1948 activitatea de asigurare a fost organizată pe baze noi, socialiste.
Societăţile de asigurări au trecut în proprietatea statului cu toate activele şi pasivele lor.
Instituţiile publice de asigurări au fost încorporate şi ele în noile structuri organizatorice
ale economiei naţionale planificate. în domeniul asigurărilor a fost creată societatea
„Sovrom-Asigurare", cu capital mixt sovieto-român, care funcţiona foarte simplu, chiar
empiric: toate veniturile obţinute din activitatea de asigurare se scurgeau către Moscova,
iar toate cheltuielile necesare a fi efectuate erau suportate de Bucureşti.
- în anul 1952 a fost organizata Administraţia Asigurărilor de Stat - A.D.A.S., cu
capital integral român, instituţie specializată în operaţiuni de asigurări, reasigurări şi
comisariat de avarie. Crearea A.D.A.S. marchează instituirea monopolului de stat în
domeniul asigurărilor. Pe teritoriul României a funcţionat un singur asigurător, în locul
multiplelor societăţi private de asigurări, câte fiinţaseră în deceniile anterioare. A.D.A.S.ul a practicat numeroase produse de asigurări obligatorii, după deceniul al şaptelea
dezvoltând şi asigurări facultative; rolul acestei societăţi poate fi apreciat ca unul pozitiv
prin acoperirea pagubelor provocate economiei naţionale de inundaţiile catastrofale din
anii 1970 şi 1974, cutremurul de pământ din 4 martie 1977, perioadele lungi de secetă din
deceniul opt etc.
3. Asigurările după 1990
- în locul Administraţiei Asigurărilor de Stat, care şi-a încetat activitatea pe data
de 31 decembrie 1990, au luat fiinţă trei societăţi comerciale pe acţiuni în domeniul
asigurărilor:
- Societatea „Asigurarea Românească S.A.", care a preluat activele aferente
asigurărilor facultative de viaţă, cele aferente asigurărilor obligatorii, asigurărilor
facultative de autoturisme şi altor asigurări în suma de 1.000 milioane şi, în limitele
acestora, pasivele corespunzătoare, precum şi bunurile imobile aparţinând A.D.A.S.,
incluse în capital;
- Societatea "Astra S.A." a preluat activele societăţilor mixte, cu participarea
A.D.A.S. din străinătate, cele aferente asigurărilor şi operaţiilor de reasigurare în relaţiile
cu străinătatea, în sumă de 3.000 milioane de lei şi, în limitele acestora, pasivele
corespunzătoare;
- Agenţia „Carom S.A." a preluat activitatea privind constatarea daunelor,
stabilirea şi plata despăgubirilor în cazurile de pagube produse în România, când
răspunderea revine unor asiguraţi la societăţi de asigurări din străinătate. În anul 1991 a

2

fost adoptată Legea nr. 47 privind constituirea şi funcţionarea societăţilor comerciale din
domeniul asigurărilor iar în anul 1995 Legea nr. 136 privind asigu rările şi reasigurările.
În luna septembrie 1990 a fost înfiinţată prima societate cu capital integral privat din
România, UNITA, cu sediul la Timişoara..
- Guvernul României a înfiinţat Banca de Export Import a României S.A.
-EXIMBANK, având capital integral de stat. Aceasta societate practică asigurări pentru
credite la export împotriva riscului de neplată.
- În anul 1992 s-au înfiinţat societăţile AGRAS, ASIGURARE REASIGURĂRI
ARDAF, ROUMANIE ASSURANCE INTERNATIONAL.
- În anul 1993 s-au înfiinţat societăţile ASIGURAREA ANGLO - ROMÂNĂ,
GENERALA ASIGURĂRI.
- În anul 1994 cel mai mare grup de asigurări şi servicii financiare din lume,
AIG -American International Group a venit în România prin divizia de asigurări generale.
- În anul 1994 a fost înfiinţată UNS AR - Uniunea Naţionala a Societăţilor de
Asigurare şi Reasigurare din România.
- În anul 1994 s-au înfiinţat societăţile ASITRANS, ASIGURĂRI ION ŢIRIAC
-ASIT care în anul 2000 şi-a schimbat denumirea în ALLIANZ ŢIRIAC ASIGURĂRI.
- În anul 1995 s-au înfiinţat societăţile ASIGURAREA POPULARĂ ROMÂNĂ,
OMNIASIG, SARA - ASIG (care în anul 1996 şi-a schimbat numele în SARA
MERKUR).
- În anul 1996 s-au înfiinţat societăţile ASIBAN SOCIETATE DE ASIGURARE
şi REASIGURARE, ATLASSIB SOCIETATE DE ASIGURĂRI.
- În anul 1997 s-a înfiinţat societatea Naţionale Nederlaneden Asigurări de Viaţă,
care în prezent are denumirea ING Nederlanden Asigurări de Viaţă, GARANTA.
- În anul 1999 a fost înfiinţat, în Craiova, brokerul de asigurări ROM ASIG
INVEST S.R.L.
- În anul 1999 s-a înfiinţat A.I.G. Life Asigurări România S.A., divizia de asigurări de viaţă şi pensie privată a companiei AIG
- În anul 2001 s-a înfiinţat C.S.A.- Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, care
a înlocuit fostul O.S.A.A.R.- Oficiul de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi
Reasigurare.
În anul 2002 au avut loc următoarele evenimente:
- Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a iniţiat un proiect de modificare a
Legii nr. 32/2000, act normativ care a fost adoptat de Parlamentul României la începutul
anului 2003, respectiv Legea nr. 76/2003, publicata în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 193/26.03.2003.
- Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a acordat autorizaţii de funcţionare
unui număr de 4 societăţi de asigurare: B.C.R. ASIGURĂRI S.A., ALPHA INSURANCE
ROMÂNIA S.A., MEDITERRANEA ASSICURAZIONI S.A., UNIROYAL INSU
RANCE S.A. (toate aceste societăţi depunând documentaţiile în vederea autorizării la
sfârşitul anului 2001). Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a acordat, în 2002, şi două
autorizaţii de constituire ca asigurătorii societăţilor ABG INSURANCE S.A. şi
OMNIASIG ADDENDA S.A., astfel că la data de 31 decembrie 2002 în evidentele
autorităţii de supraveghere erau înregistrate 52 de societăţi de asigurare.
- Două societăţi de asigurare au fost sancţionate cu retragerea autorizaţiei de
funcţionare: ADAS ASIGURARE şi REASIGURARE S.A. şi GRUPUL DE ASIGU
RĂRI ROMÂN - GRUP AS S.A.
- În ceea ce priveşte activitatea de brokeraj în asigurare, Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor a acordat 47 de autorizaţii de funcţionare şi 5 autorizaţii de

3

constituire, astfel că la data de 31 decembrie 2002 numărul total de brokeri de asigurare
autorizaţi (atât pentru funcţionare, cât şi pentru constituire) a fost de 150.
- 3 societăţi de asigurare şi-au schimbat denumirea, astfel: COMMERCIAL
UNION ASIGURĂRI DE VIAŢĂ S.A. în AVIVA ASIGURĂRI DE VIAŢĂ S.A.;
SOCIETATEA DE ASIGURARE şi REASIGURARE FORTUNA S.A. în CERTASIG
S.A. SOCIETATE DE ASIGURARE REASIGURARE; ASIGURAREA POPULARĂ
Română S.A. în ASIGURARE REASIGURARE AGI - ROMÂNIA S.A.
- A fost înregistrat un singur transfer de portofoliu, aprobat de către Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor, de la societatea PHOENIX BEST S.A. (societate autorizată
în baza vechii legislaţii, dar care nu a mai fost autorizată în conformitate cu prevederile
Legii nr. 32/2000) la societatea OMNIASIG S.A.
În anul 2003 au avut loc următoarele evenimente:
De o importanţă deosebită a fost elaborarea de către Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor a proiectului de modificare a Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi
reasigurările în România, în vederea realizării concordanţei cu acquis-ul comunitar, în
2003 au fost emise şi implementate norme privind controlul intern şi norme privind
managementul asigurătorilor, fiind astfel transpuse în practică încă doua recomandări ale
Comisiei Europene. Prin aceste norme s-a asigurat desfăşurarea unei activităţi de
asigurare eficiente şi prudente.
- A întrat în vigoare Legea nr. 76/2003, care modifică şi completează Legea nr.
32/2000 privind societăţile de asigurare şi supraveghere a asigurărilor. Această lege este
deosebit de importantă, întrucât sporeşte atribuţiile autorităţii de supraveghere şi
defineşte, în concordanţă cu legislaţia comunitară, anumite noţiuni specifice asigurărilor.
Prin Legea nr. 76/2003 au fost introduse totodată prevederi care asigură protecţia juridică
a personalului Comisiei, fiind astfel îndeplinită cerinţa Comisiei Europene şi realizată în
concordanţă cu principiile de supraveghere elaborate de International Association of
Insurance Supervisors (I.A.I.S.) referitoare la organizarea unei autorităţi de supraveghere.
- S-a dispus limitarea operaţiunilor şi în cazul METROPOL, societate de
asigurare la care, urmare a cererii unui creditor, a fost declanşată procedura prevăzută de
Legea nr. 64/1995 privind reorganizarea judiciară şi a falimentului. Dizolvarea societăţii a
fost dispusă de Tribunalul Bucureşti - Secţia Comercială prin încheierea din 24.04.2003,
pronunţată în dosarul nr. 850/2002.
- La 31.12.2003, autorizaţii de funcţionare ca asigurători deţineau 44 de
societăţi, din care una funcţiona cu limitarea operaţiunilor (EUROASIG) şi una se afla în
procedura de lichidare (METROPOL); alte două societăţi deţineau, la aceeaşi dată, numai
autorizaţie de constituire, respectiv ASIMED şi ABG INSURANCE.
- S-au constituit 39 de societăţi de brokeraj în asigurări, din care 26 au obţinut şi
autorizaţia de funcţionare. Totodată, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a acordat 19
autorizaţii de funcţionare unor societăţi care au devenit brokeri de asigurare prin
schimbarea obiectului de activitate conform dispoziţiilor legale în vigoare.
- Numărul brokerilor de asigurare autorizaţi a fost de 204, din care 191 cu
autorizaţie de funcţionare şi 13 cu autorizaţie de constituire.
- Societăţile AIG ROMÂNIA, ALPHA INSURANCE, ASIRAG, CITY INSU
RANCE şi PETROAS au prezentat documentaţii în vederea aprobării subscrierii
riscurilor de catastrofe naturale, iar BCR ASIGURĂRI şi R.A.I. au solicitat aprobarea
subscrierii riscurilor de catastrofe naturale la clase noi de asigurare. Aceste societăţi au
primit aprobarea să subscrie riscuri de catastrofe naturale la clasele de asigurare solicitate.

4

- La 31.12.2003, din numărul total de 44 de societăţi care deţineau autorizaţie de
funcţionare ca asigurători, 29 aveau şi aprobarea de a subscrie riscuri de catastrofe
naturale.
- O activitate importantă s-a desfăşurat pentru aprobarea majorărilor de capital
ale societăţilor de asigurare care nu se încadrau în noile limite de capital impuse prin
Ordinul nr. 6/2002, cu modificările şi completările ulterioare, emis de preşedintele
Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, care avea ca termen limită data de 15.05.2003.
Astfel, au prezentat documentaţii pentru majorarea capitalului social societăţile:
GENERALI, SAR TRANSILVANIA, PROVITAS, ALPHA INSU RANCE, ASIRAG,
MEDITERRANEA ASSICURAZZIONI, LUKOIL ASITO, CECCAR-ROMAS,
CERTASIG, ATLASSIB, SARA MERKUR, GRAWE, ABG, GERMAN ROMANIAN
ASSURANCE (GERROMA), CITY INSURANCE, IRASIG, ASIGURĂRI GLOBAL,
AIG ROMÂNIA, NAŢIONALA şi EUROASIG.
- Societatea ASIRAG, având în portofoliu atât asigurări de viaţă cât şi asigurări
generale, nu şi-a majorat capitalul social până la limita minimă prevăzută pentru a avea
dreptul de a practica cele două categorii de asigurări. În aceste condiţii, Consiliul
Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor a hotărât retragerea autorizaţiei de practicare a
asigurărilor de viaţă, societatea rămânând răspunzătoare pentru obligaţiile ce decurg din
contractele în vigoare la data respectivă.
În anul 2004, au avut loc următoarele evenimente:
Cadrul legislativ aplicabil autorizării societăţilor de asigurare şi brokerii lor de
asigurare a fost completat şi modificat prin:
• Legea nr. 172/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 136/1995
privind asigurările şi reasigurările în România;
• Legea nr. 403/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000
privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor;
• Ordinul nr. 3110/2004 pentru punerea în aplicare a Normelor privind infor
maţiile şi documentele cerute pentru autorizarea brokerilor de asigurare.
- Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a acordat autorizaţii de funcţionare
societăţilor Asigurare Reasigurare ASIMED S.A. şi ABG INSURANCE S.A. (acestea
având autorizaţia de constituire din anul 2003, respectiv 2002);
- La 31.12.2004 erau autorizate să funcţioneze 44 societăţi de asigurare, din
care: ABG INSURANCE nu îşi începuse încă activitatea, ASIGURĂRI GLOBAL avea
activitatea suspendată pentru o perioadă de 12 luni (conform Deciziei nr.
3238/18.02.2004), iar EUROASIG funcţiona cu limitarea operaţiunilor de subscriere a
riscurilor de catastrofe naturale.
- S-au constituit 52 de societăţi de brokeraj în asigurări, din care 38 au obţinut şi
autorizaţia de funcţionare. De asemenea, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a
acordat 19 autorizaţii de funcţionare unor societăţi care au devenit brokeri de asigurare
prin schimbarea obiectului de activitate, conform dispoziţiilor legale în vigoare. La data
de 31.12.2004 numărul brokerilor de asigurare autorizaţi era de 266, din care 253 cu
autorizaţie de funcţionare şi 13 cu autorizaţie de constituire.
- Societăţile AIG ROMÂNIA, AGRAS - Grupul Vienna Insurance Group, BCR
ASIGURĂRI şi UNITA au prezentat documentaţii în vederea aprobării subscrierii
riscurilor de catastrofe naturale. Aceste societăţi au primit aprobarea să subscrie riscuri de
catastrofe naturale la clasele de asigurare solicitate. La 31.12.2004, aveau aprobare să
subscrie riscuri de catastrofe naturale 29 de societăţi de asigurare.
- Pachetele majoritare de acţiuni la societăţile ASIRAG şi AGI au fost
cumpărate de societatea de asigurare OMNIASIG.

5

- Pachetul majoritar de acţiuni al societăţii ASIGURĂRI şi REASIGURĂRI
EUROASIG a fost achiziţionat de societatea VGB IMPEX S.R.L., iar aportul în natură la
capitalul social a fost transformat în aport în numerar.
- Documentaţii pentru aprobarea majorărilor de capital au prezentat următoarele
societăţi de asigurare: ASIBAN, ABC ASIGURĂRI REASIGURĂRI, AGRAS -Grupul
Wiener Stădtische, ALPHA INSURANCE, AVIVA, ALLIANZ - ŢIRIAC, BCR
ASIGURĂRI, BT ASIGURĂRI TRANSILVANIA, CERTASIG, UNITA, GARANTA,
NATIONALA, OMNIASIG - AGI, ING ASIGURĂRI DE VIAŢĂ.
În anul 2005
- Cel mai cunoscut broker de asigurări din Oltenia, ROMASIG INVEST SRL şia schimbat denumirea, devenind astfel ROMASIG BROKER DE ASIGURĂRI SRL.
- Grupul Austriac Grawe a cumpărat 99,7% din capitalul Sara Merkur.
- Consiliul CSA a aprobat un prim pachet de norme de bază în aplicarea Legii
249/2004 prin care se reglementează procedurile şi condiţiile de autorizare a schemelor şi
fondurilor de pensii ocupaţionale, precum şi a operatorilor din această piaţă.
- Acţionarii Generali au hotărât majorarea capitalului de la 5,93 milioane lei la
30 milioane lei.
- Acţionarii Omniasig AGI au aprobat acordul de principiu privind fuziunea prin
absorbţie cu Omniasig.
- Asirom a încheiat un acord cu Avus Italia pentru a deveni reprezentantul
acestei companii în România.
- Acţionarii BCR Asigurări au aprobat participarea la înfiinţarea BCR Asigurări
de Viaţă.
- Acţionarii Interamerican au aprobat majorarea capitalului de la 27,59 milioane
lei la 38,88 milioane lei.
- Asiban şi Generali au devenit membrii BAAR şi au primit mandat de eliberare
a asigurărilor de tip Carte Verde.
Principalele evenimente ale anului 2006 au fost:
- Au loc schimbări spectaculoase în topul principalelor companii de asigurări din
România, un grup mic de societăţi deţinând mai mult din jumătatea pieţei naţionale.
- Cartea verde va fi inclusă în RCA
- Elaborarea unor seturi de norme ale CSA care reglementează cadrul legal al
pieţei asigurărilor.

1.2. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
C.S.A. - Comisia de Supraveghere a Asigurărilor este autoritatea administrativă
autonomă de specialitate, cu personalitate juridică, al cărei scop principal este apărarea
drepturilor asiguraţilor şi promovarea stabilităţii activităţii de asigurare în România.
Prin Legea 32/2000 a fost prevăzută înfiinţarea, atribuţiile, Consiliul de Con
ducere şi reglementarea activităţii Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Astfel, art. 4 din Legea 32/2000 prevede următoarele articole1:
(1) punerea în executare a prezentei legi, supravegherea şi controlul respectării
dispoziţiilor sale revin comisiei de supraveghere a asigurărilor, în scopul apărării
drepturilor asiguraţilor şi al promovării stabilităţii activităţii de asigurare în România.
1

Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supraveghere a asigurărilor publicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 148 din 10 aprilie 2000.

6

(2) se înfiinţează Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, autoritate
administrativă autonomă de specialitate, cu personalitate juridică şi cu sediul în
municipiul Bucureşti, care îşi exercită atribuţiile potrivit prevederilor prezentei legi.
(3) Comisia de Supraveghere a Asigurărilor îşi poate deschide reprezentanţe în
orice altă localitate de pe teritoriul României.
(4) pentru nevoile comisiei de supraveghere a asigurărilor, ale reprezentanţelor
sale pe care aceasta le înfiinţează, guvernul şi, după caz, autorităţile administraţiei publice
locale vor atribui acesteia în administrare imobilele necesare - terenuri şi clădiri - din
domeniul public de interes naţional sau local, după caz, în termen de 60 de zile de la
cererea comisiei de supraveghere a asigurărilor."
Misiunea CSA este de a pune în aplicare legislaţia din domeniul asigurărilor
imparţial, cu onestitate şi promptitudine; de a proteja, în temeiul legii, consumatorii de
produse de asigurări; de a încuraja formarea unei pieţe sănătoase a asigurărilor; de a
promova necesitatea unei mai bune serviri a interesului public.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de lege, Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor adoptă avize, norme, decizii şi circulare, sub semnătura Preşedintelui, după
deliberare în şedinţe. Normele sunt puse în aplicare prin ordin al Preşedintelui. Comisia
este condusă de către un Consiliu format din 7 membri, din care un Preşedinte şi 2
Vicepreşedinţi, numiţi de Parlament în şedinţa comună a celor două Camere.

1.3. Principalul eveniment din anul 2007 aderarea la un fond de pensii privat (Pilonul II)
Pe fondul reducerii numărului de cotizaţii la bugetul asigurărilor sociale, a
devenit clar că actualul sistem de pensii de stat, aşa numitul pilon I, nu va mai putea face
faţă plăţilor în următorii ani şi va intra în colaps. În a doua parte a anilor 1990, autorităţile
au început să abordeze sistemul pensiilor şi pe termen mediu şi lung, primele încercări
concretizându-se prin creşterea vârstei limită de pensionare (Legea nr. 19/2000) şi
elaborarea pachetelor de legi pentru pilonul II (fondurile de pensii administrate privat) şi
pilonul III (pensiile ocupaţionale, redenumite ulterior facultative).
În ultimul an al guvernării Năstase, Parlamentul a reuşit să voteze Legea nr.
249/2004 privind pensiile ocupaţionale şi Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii
administrate privat, chiar dacă reprezentanţii companiilor de asigurări au afirmat, în
repetate rânduri, că cele două acte normative nu sunt viabile sau, altfel spus, „business
friendly". În luna martie 2005, Executivul a suspendat aplicarea prevederilor Legii nr.
249/2004 în lipsa normelor, iar reprezentanţii Ministerului Muncii şi ai CNPAS au
anunţat că vor elabora proiecte normative pentru modificarea celor două legi.
Cu toate că asigurătorii solicitau adoptarea rapidă a cadrului legislativ privind
pensiile private, iar reprezentanţii CNPAS au anunţat că au avansat termene optimiste
privind intrarea în vigoare a celor două acte normative, proiectul pentru modificarea Legii
nr. 249/2004 a ajuns pe agenda executivului abia la finele anului 2005 şi a căpătat formă
finală în martie 2006, când a fost publicată în Monitorul Oficial legea privind pensiile
facultative (Legea nr. 204/2006).
Modificările aduse la Legea nr. 204/2006 constau în principal în extinderea
sferei de cuprindere a participanţilor prin introducerea opţiunii individuale de participare,
pentru a da posibilitatea unui număr cât mai ridicat de persoane să achiziţioneze un
produs de pensie facultativă, necondiţionat de decizia angajatorului.
Pe de altă parte, legiuitorul a urmărit şi extinderea sferei administratorilor de
fonduri de pensii şi la alte categorii de societăţi decât cele de pensii, cum ar fi societăţile
de asigurări sau de investiţii. Alte noutăţi se referă la scutirea de impozit a investiţiilor de

7

fonduri, egalitatea de tratament între femei şi bărbaţi, în sensul că au posibilitatea de a
beneficia de pensie facultativă la aceeaşi vârstă, respectiv 60 de ani.
Pensia facultativă va putea fi acordată numai după o contribuţie de cel puţin 90
de luni. Angajaţii vor putea contribui la un fond de pensii cu maxim 15% din venitul brut
lunar. Angajatorul va putea contribui şi el la pensia salariatului tot în limita de 15%.
După aproximativ 30 de ani de contribuţie, pensia facultativă ar putea ajunge la
80% din media salarială din ultimii ani de muncă ai angajatului. La începutul lunii iunie
2006, Guvernul a aprobat proiectul de modificare a Legii nr. 411/2004 privind fondurile
de pensii administrate privat, actul fiind transmis spre dezbatere şi aprobare
Parlamentului2.
Potrivit noilor reglementări, persoanele în vârstă de până la 35 de ani, asigurate
în sistemul public de pensii potrivit Legii nr. 19/2000, vor adera obligatoriu la un fond de
pensii administrat privat. Pentru persoanele în vârstă de până la 45 de ani care sunt deja
asigurate şi contribuie la sistemul public de pensii, contribuţia la un fond de pensii
administrat privat rămâne facultativă. Noile reglementări prezintă mai clar etapele de
autorizare şi funcţionare, precum şi mecanismul de administrare a fondurilor de pensii,
redefineşte clasele şi plafoanele de investire pentru eliminarea barierelor din calea liberei
circulaţii a capitalurilor.
Potrivit proiectului de lege administratorul poate investi în titluri de stat până la
70% din valoarea totală a activelor fondului, iar capitalul social pe care-1 deţine trebuie
să fie de patru milioane de euro, comparativ cu suma de cinci milioane de euro prevăzută
de vechea lege.
În ianuarie 2008 va începe colectarea efectivă a contribuţiilor la Pilonul II, de
către administratori. Persoanele care vor contribui în perioada în care sunt active la toate
cele trei componente ale sistemului de pensii, vor obţine la momentul pensionării trei
pensii: una publică (pilonul I) şi două tipuri de pensii privatei pensia administrată privat
de tip obligatoriu (pilonul II) şi pensia facultativă (pilonul III).
În cazul în care o persoana nu contribuie la sistemul public de pensii, nu plăteşte
contribuţia de asigurări sociale (CAS), dar este autorizată să desfăşoare o activitate
independentă sau realizează venituri din activităţi profesionale sau agricole (asimilate
salariilor), poate obţine numai o pensie facultativă.

1.4. Piaţa asigurărilor la nivel internaţional
Asigurări la nivel internaţional
Piaţa internaţională a asigurărilor se manifestă în zilele noastre ca o piaţă cu un
proces puternic de concentrare şi centralizare de capital. Actorii acestei pieţe
internaţionale sunt societăţile de asigurări, societăţile de reasigurări, brokerii de asigurări
şi societăţile ce oferă servicii în activitatea de intermediere în asigurări. Modalitatea de
acţiune prin care se manifestă asigurările în context internaţional din punctul de vedere al
principiilor este aceeaşi, având totuşi o mare diferenţă de aplicare datorită legislaţiei,
condiţiilor de piaţă, înflaţiei sau modalităţii de încheiere a contractelor.
Managerul de risc trebuie să ţină cont în contextul internaţional de terminologia
folosită în contracte, de acoperirea prin asigurare cu ajutorul unor programe special
concepute.
Companiile multinaţionale manifestă o creştere a prezenţei lor pe cât mai multe
pieţe prin extinderea operaţiilor pe care le au la nivelul întregului glob. Piaţa asigu rărilor
cuprinde o varietate de societăţi de asigurări, societăţi de reasigurări care îşi desfăşoară
activitatea la nivel internaţional sau autohton. Stabilitatea financiară a societăţilor din
2

Anuarul financiar 2005, p. 133.

8

domeniul financiar al asigurărilor şi reasigurărilor este evaluată prin anumiţi indicatori
economico - financiari ce exprimă capacitatea de a face faţă obligaţiilor de plată.
Agenţiile de rating sunt principalele organisme ce supraveghează siguranţa finan
ciară a unei societăţi din domeniul financiar având fiecare sisteme şi metode proprii de
abordare a informaţiilor pe care le au despre activitatea societăţii respective.
Elementele principale pe care le analizează o agenţie de rating se referă la:
 riscul pieţei pe care activează societatea;
 domeniul de produse oferite clienţilor;
 poziţia societăţii în raport cu alte societăţi din piaţă;
 metodele de vânzare şi distribuţie utilizate;
 capitalizarea, solvabilitatea şi lichiditatea societăţii\riscul investiţiilor şi
profitabilitatea acestora;
 profesionalismul managementului pe plan local şi pe plan internaţional,
acolo unde este cazul.
În fiecare agenţie de rating există un sistem diferit de interpretare a analizei
economico - financiare, fapt ce poate duce la o prezentare greşită dacă aceasta nu se face
împreună cu propriul mod de exprimare. Protecţia financiară pe care o cumpără un
asigurat este exprimată la nivel internaţional prin încheierea unui contract de asigurare şi
plata unei prime de asigurare.

1.5. Reasigurarea la nivel internaţional
Societăţile de asigurări apelează la reasigurare pentru a proteja asiguraţii atunci
când riscurile preluate sunt prea mari. Prin reasigurare, o societate de asigurări are o
stabilitate financiară mult mai mare şi în plus creşte capacitatea de acceptare a noilor
riscuri. Astfel, reasigurarea intervine dacă suma asigurată pentru un risc sau un grup de
riscuri depăşeşte limita pe care o societate de asigurări o poate suporta fără a afecta
protecţia celorlalţi asiguraţi.
Reasigurarea reprezintă cedarea de către asigurător către alte societăţi de
asigurare a părţii din riscul subscris care depăşeşte reţinerea sa proprie. Scopul
reasigurării îl reprezintă menţinerea unui echilibru corespunzător între primele de
asigurare încasate şi despăgubirile datorate de fiecare asigurător în parte3.
În legislaţia românească, reasigurarea este definită astfel:
"art. 6 - operaţiunile de reasigurare completează activitatea de asigurare prin
cedarea şi primirea unor riscuri pe piaţă interna şi internaţională de asigurări. Cedarea în
reasigurare pe piaţa internaţională se va face numai în măsura în care riscurile care fac
obiectul reasigurării nu pot fi plasate pe piaţa internă. în operaţiunile de reasigurare,
raporturile dintre reasigurat şi reasigurator, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se
stabilesc prin contractul de reasigurare4."
Dezvoltarea pieţelor de asigurări la nivel local produce implicit o dispersie a
riscului la nivel internaţional de la societăţile de asigurări către societăţile de reasigurări,
prin procesul de reasigurare. Acest proces de dispersie al riscului la nivel internaţional
este exprimat prin cedarea unor obligaţii de plată ale unui asigurător către reasigurator.
Fluxurile financiare provenite din activitatea de reasigurare în context internaţional pot
influenţa balanţa de plăţi externe a unui stat atunci când riscurile acceptate de către
societăţile de asigurări sunt foarte mari şi se impune transferul lor în reasigurare.
3

Felicia Alexandru, Daniel Armeanu - Asigurările de bunuri şi persoane, Editura Economică, 2003, p. 101.

4

Legea nr. 136 din 29 dec 1995 privind asigurările şi reasigurările în România. Publicata în Monitorul
Oficial al României nr. 303 din 30 decembrie 1995.

9

Una din funcţiile reasigurării este impusă, de către instituţiile de supraveghere şi
control a pieţei de asigurări din fiecare ţară, prin termenul numit gradul de solvabilitate.
Acesta este calculat de către fiecare societate de asigurări şi reprezintă raportul
dintre capitalul societăţii şi încasările din prime.
Reasigurarea poate fi cumpărată în cele două forme care se practică în acest
moment pe piaţa internaţională, reasigurarea proporţională şi reasigurarea
neproporţională.
Pentru cedarea riscurilor de către o societate de asigurări către o societate de
reasigurări şi plata primelor de reasigurare se apelează la brokeri de reasigurare. Brokerul
de reasigurare pentru serviciile efectuate este plătit de către reasigurator cu un comision
din primele de reasigurare plătite de asigurător.
Reasigurarea proporţională aduce pentru societatea de reasigurări o răspundere
stabilită ca proporţie din suma asigurată acceptată prin contractul de asigurare încheiat de
către societatea de asigurări. Despăgubirile în cazul unei daune se repar tizează în mod
proporţional între societatea de asigurări şi societatea de reasigurări.
Reasigurarea neproporţională nu are în construcţia ei o legătură directă între
riscurile asigurate acceptate de societatea de asigurări şi cele transferate unei societăţi de
reasigurări. Acelaşi fapt se poate spune şi despre despăgubirile suportate de asigu rător şi
cele suportate de către reasigurator care intervine în plată numai atunci când sunt depăşite
anumite sume stabilite în contract.
Un aspect deosebit ce apare în contractele de reasigurare este exprimat prin
neutilizarea unei forme standardizate a contractului de reasigurare, acesta având o formă
concepută în funcţie de riscurile acceptate şi daunele plătite de către societatea de
reasigurări.

1.6. Programe internaţionale
Asigurarea în context internaţional este oferită în special prin completarea
condiţiilor de acoperire şi a unor riscuri ce nu sunt prevăzute în poliţele locale sau prin
poliţele de tip master.
Contractul de asigurare cu acoperire internaţională prin care se pot completa
condiţiile de asigurare, reprezentând soluţia unei protecţii financiare adaptate diferitelor
pieţe locale de asigurări (pieţe naţionale).
Un program internaţional este reprezentat de asigurarea creditelor la export prin
care societăţile de asigurări acoperă riscul de insolvabilitate, riscul de neplată sau riscuri
politice.
La nivel internaţional există diferenţe importante în ceea ce priveşte condiţiile
de asigurare, legislaţia sau practicile folosite în fiecare ţară. Aceste diferenţe pot fi
întâlnite în situaţia în care, de exemplu, în unele state nu se pot încheia contracte de
asigurare pentru acoperirea mai multor riscuri cuprinse în aceeaşi poliţă sau perioadă de
asigurare este de mai mult de un an fără posibilitatea renunţării la contract decât în
anumite condiţii.
În anumite ţări există obligativitatea încheierii contractelor de asigurări prin
legislaţia ţării respective iar în altele această obligaţie nu intervine decât în măsura în care
diferite riscuri trebuie acoperite prin organizaţiile profesionale care solicită acoperirea
răspunderii civile profesionale.
Poliţa de asigurare împotriva incendiului prin condiţiile standard face diferenţe
semnificative de la o ţară la alta privin excluderea incendiului provocat datorită
cutremurului de pământ sau a unei explozii. În România cumpărarea unui program de
asigurare internaţional de la o societate de asigurări sau prin intermediul unui broker de

10

asigurări din altă ţară este posibilă prin legislaţia actuală doar în situaţia în care nu există
un asemenea program disponibil la una din societăţile de asigurări din ţara noastră.

1.7. Globalizarea pieţei asigurărilor
Piaţa internaţională a asigurărilor comportă o dimensiune importantă în ultimii
ani observată în special prin concentrarea actorilor acestei pieţe.
Modalitatea de acţiune pe care o au asigurările în context internaţional din
punctul de vedere al principiilor este aceeaşi având totuşi o mare diferenţă de aplicare
datorită legislaţiei, condiţiilor de piaţă, inflaţiei sau modalităţii de încheiere a contractelor.
Creşterea producţiei de bunuri şi servicii la nivel mondial, s-a datorat în principal
investiţiilor internaţionale. Astfel a fost creată o piaţă internaţională a asigurărilor prin
prisma relaţiilor externe, relaţii ce comportă riscuri deosebite în comparaţie cu cele
interne. Dezvoltarea pieţei internaţionale de asigurări a descoperit noi opor tunităţi pentru
societăţile de asigurări puternice.
Piaţa asigurărilor din Europa centrală şi de est fiind deschisă după schimbările
produse în urmă cu 24 ani a creat o dezvoltare a acestora în special prin constituirea unor
societăţi mixte sau deschiderea unor filiale a marilor societăţi internaţionale de asigurări.
Consecinţele consolidărilor în domeniul asigurărilor sunt atât pozitive cât şi
negative.
Ca şi efecte pozitive se pot aminti:
- Efectul direct pozitiv pentru societăţile care fuzionează este cel al economiilor
de scară.
- O structură mai concentrată este mai incitantă spre inovare; altfel zis, aceasta
este capabilă să suporte uneori cheltuielile enorme implicate de acest proces de lungă
durată şi cu grad de risc ridicat.
- Inovarea înseamnă azi mai mult decât oricând utilizarea noilor tehnologii
informatice şi este un lucru pozitiv dacă este posibilă fuzionarea sistemelor informatice
într-un sistem unic şi modernizarea lui.
- Pentru asiguraţi, structurile de asigurare consolidate pot conduce la scăderea
tarifelor de asigurare.
- Pentru acţionariat, structurile de asigurare consolidate înseamnă deseori
dividende ridicate.
Ca şi efecte negative:
- Consolidarea asigurătorilor induce o presiune considerabilă asupra canalelor
tradiţionale de distribuţie.
- Lipsa de competitivitate.
- Practicarea unor tarife mai mari pentru serviciile oferite.
Globalizarea domeniului asigurărilor este un fapt deja împlinit prin relaţia de
reasigurare ce se practică în principal la nivel internaţional, completând atracţia la nivel
mondial pe care o au asigurările prin formarea unor mari grupuri de asigurări cu birouri
sau filiale în zeci de ţări.
Brokerii de asigurări sunt prezenţi în acest moment în cele mai importante locuri
de pe planetă speculând orice deschidere a unei pieţe către activitatea profesională şi
serviciile personalizate în asigurări.

11

II. EFICIENŢA ACTIVITĂŢII
SOCIETĂŢILOR DE ASIGURARE
Conceptul de eficienţă în domeniul activităţii de asigurare
Ca noţiune complexă, eficienţa economică exprimă rezultatele obţinute de o
unitate economică, privite prin prisma eforturilor depuse într-o anumită perioadă de timp.
Evaluarea performanţelor unei societăţi de asigurare şi exprimarea eficienţei
activităţii desfăşurate de acestea trebuie să aibă în vedere atât rezultatele financiare
obţinute, raportul dintre efectul înregistrat şi efortul depus pentru obţinerea acestui efect,
dar şi evaluarea succesului asigurătorului în direcţia satisfacerii nevoilor clienţilor săi.
Eficienţa activităţii de asigurare este necesar să fie privită atât din punctul de
vedere al intereselor asigurătorului, care îşi conduce activitatea pe baza principiului
gestiunii financiare, cât şi din punctul de vedere al intereselor asiguraţilor.
Pentru asigurat:
- Efectul obţinut ca urmare a activităţii de asigurare este reprezentat de
despăgubirile pe care asigurătorul le acordă;
- Efortul depus de asigurat constă în plata primelor de asigurare;
- eficienţa asigurărilor este cu atât mai mare cu cât despăgubirile primite la
producerea riscului asigurat sunt mai ridicate, iar primele de asigurare mai mici. De
asemenea, cu cât s-a scurs mai puţin timp de la intrarea în vigoare a contractului de
asigurare până la plata despăgubirii, cu atât este mai eficientă activitatea de asigurare.
Pentru asigurător:
- Efectul este dat de rezultatele financiare proprii pe care le obţine şi care îi
garantează funcţionarea în continuare în condiţii de maximă securitate;
- Efortul asigurătorului constă în organizarea, conducerea şi gestionarea în bune
condiţii a fondurilor constituite şi/sau plasate în diverse operaţiuni financiare;
- activitatea de asigurare este cu atât mai eficientă cu cât cheltuielile cu plata
indemnizaţiilor (sume asigurate şi despăgubiri), precum şi cele legate de formarea şi
gestionarea fondului de asigurare sunt mai reduse.
La momentul contractării poliţei asigurătorul încasează prima de asigurare fără
a cunoaşte cu exactitate mărimea daunelor care se vor produce, dispunând doar de
estimaţii ale acestora, calculate pe baza teoriei probabilităţilor.
Calculul cotelor de primă este o etapă importantă în crearea unui tip de produs,
bazându-se pe calcule actuariale. Fondurile specifice create de societatea de asigurare
trebuie să acopere cheltuielile cu plata despăgubirilor, cheltuieli financiare şi de
administrare. Analiza eficienţei se va baza pe datele furnizate de sistemul informaţional al
societăţii de asigurare.
Un prim pas în analizarea şi stabilirea gradului de eficienţă al activităţii în
domeniul asigurărilor îl constituie studierea rezultatelor financiare, pe care societatea de
asigurare reuşeşte să îl stabilească, în urma politicii economico-financiare pe care o
practică.
O societate de asigurare îşi poate desfăşura activitatea doar în măsura în care
aceasta este eficientă, în măsura în care din primele de asigurare încasate reuşeşte să-şi
formeze un fond de asigurare care să-i permită acoperirea cheltuielilor pe care le are de
efectuat.

12

Raţiunea de a exista a oricărei societăţi comerciale, deci inclusiv a societăţilor de
asigurări este obţinerea unui profit, deci acoperirea din veniturile obţinute a cheltuielilor
efectuate şi obţinerea unui surplus.
În analiza eficienţei asigurărilor este necesar să avem în vedere faptul că în acest
domeniu se întâlneşte un fenomen original-unic în activitatea economică şi anume
inversarea ciclului de producţie, asigurătorul “vinde” înainte de a fi “produs”, deci
înainte de a cunoaşte “costul produsului vândut”.
Creşterea eficienţei activităţii de asigurare, indiferent de forma juridică, ramura
de activitate, obiectul de activitate, riscul asigurat, sfera de cuprindere sau raporturile ce
se stabilesc între asigurător şi asigurat, este dependentă de: mărimea veniturilor şi
nivelul cheltuielilor aferente.
Veniturile: au ca bază de constituire primele încasate aferente asigurărilor
realizate şi a sumelor încasate din alte operaţiuni specifice. În timp ce sumele încasate din
alte operaţiuni depind de piaţa financiară şi de cerinţele acesteia, volumul total al primelor
încasate este dependent şi determinat de cererea de asigurări. În general, societăţile de
asigurări au în vedere ca prima medie pentru un risc asigurat să fie redusă, astfel încât
prin aceasta să influenţeze creşterea cererii de asigurare, a numărului de asigurări şi
obiecte asigurate şi implicit, să se realizeze pe această cale o dispersie a riscului şi o
reducere relativă a nivelului despăgubirilor.
Cheltuielile: Cheltuielile aferente operaţiunilor de asigurare, atât directe
(despăgubiri şi efortul de constituire şi gestionare a fondului de asigurare), cât şi indirecte
(acţiuni diverse, publicitate, reclame), sunt în atenţia asigurătorilor.
În primul rând, având în vedere că plăţile pentru despăgubiri ocupă locul prioritar
(ca pondere) în totalul cheltuielilor, în mare măsură creşterea exagerată, dincolo de limita
obiectivă, ar reprezenta o acţiune anormală şi riscantă, deoarece despăgubirea este efectul
final al întregii operaţiuni al activităţii de asigurare. Limita obiectivă în care trebuie să se
încadreze o despăgubire este nivelul real al pagubei produsă de un fenomen asigurat, fără
a se lua în considerare şi influenţele nefavorabile datorate caracterului subiectiv pe care îl
au acţiunile întreprinse sau neîntreprinse. În unele situaţii însă despăgubirea este
superioară limitei obiective acceptate în principal datorită caracterului subiectiv în
stabilirea nivelului pagubei şi a realităţii acţiunii fenomenului asigurat.
Activitatea de asigurare trebuie să fie astfel organizată încât asigurătorul să-şi
poată acoperi cheltuielile de administrare şi constituire a fondului de asigurare, plata
despăgubirilor şi a sumelor asigurate, precum şi un anumit profit.
Criterii şi indicatori privind aprecierea eficienţei activităţii de asigurare
Pentru a putea face o apreciere obiectivă a eficienţei activităţii de asigurare, se
apelează la un sistem adecvat de indicatori.
Alegerea indicatorilor ce pot fi utilizaţi pentru aprecierea eficienţei activităţii de
asigurare este necesar să fie făcută în funcţie de o serie de criterii, cum sunt:

obiectivele concrete care se urmăresc;

nivelul macro sau micro la care se urmează să fie efectuată aprecierea
activităţii;

modul de reglementare juridică a asigurărilor care se aplică;

ramura de asigurare despre care este vorba.
Fiecare dintre indicatorii utilizaţi scoate în evidenţă anumite laturi ale activităţii
de asigurare. Nu se poate face o ierarhizare în utilizarea acestor indicatori şi nici nu se
poate afirma că unul dintre ei ar avea vreo importanţă mai mare decât altul.
13

Cei mai importanţi şi mai frecvent utilizaţi indicatori sunt:
Rata daunei - este unul din indicatorii utilizaţi pentru aprecierea rezultatelor
financiare obţinute de un asigurător. Ea arată în ce raport se află despăgubirile sau sumele
asigurate, plătite de asigurător, faţă de primele de asigurare încasate.
Formula de calcul a ratei daunei (Rd) este:
Rd 

D
 100 , unde:
P

D – totalul despăgubirilor sau sumelor asigurate plătite de asigurător
P – totalul primelor de asigurare încasate de asigurător
Rata daunei se exprimă în procente şi poate fi mai mică, egală sau mai mare de 100%.
Cu cât rata daunei înregistrează valori mai mici decât 100, cu atât situaţia
financiară este mai favorabilă pentru asigurător.
Indicatorul rata daunei are relevanţă numai în cazul asigurărilor de bunuri şi al
asigurărilor de răspundere civilă , nu şi în cazul asigurărilor de viaţă; în acest ultim caz
nu se poate vorbi de daune ci de despăgubiri. Atunci când se realizează evenimentul
asigurat, asigurătorul plăteşte asiguratului indemnizaţia sau suma asigurată pentru care
s-a încheiat poliţa şi nu o despăgubire.
Costul relativ al activităţii de asigurare- se obţine prin raportarea totalului
cheltuielilor ocazionate de activitatea de asigurare, la totalul încasărilor obţinute din
primele de asigurare şi din alte surse.
Formula de calcul este: Ca 

C
 100 , unde:
V

Ca – costul relativ al activităţii;
C – totalul cheltuielilor efectuate de asigurător;
V – totalul primelor de asigurare şi a altor venituri încasate
Costul relativ reprezintă cheltuielile de asigurare faţă de veniturile realizate din
activitatea de asigurare.
Costul relativ al activităţii este mai mic decât 100%, însă pot apărea cazuri când
este mai mare. Când costul relativ al activităţii este mai mare, în perioada respectivă,
asigurătorul n-a reuşit să acopere, cu încasările din primele de asigurare şi din alte
venituri, cheltuielile totale pe care le-a efectuat.
O societate de asigurări care înregistrează un cost relativ mai mic decât costul
relativ mediu din ramura asigurărilor îşi poate permite sa aibă o rata a daunei mai mare
decât media de pe ramura, deoarece ea va înregistra profit, ca rezultat al minimizări
celorlalte costuri ale activitatii de asigurare. Se utilizează alături de aceşti doi indicatori şi
o rată combinată.
Rata combinată se determină ca o sumă:
Rc 

D
P

C

+ P , unde Rc – rata combinată,

Daca Rc < 100% ,atunci societatea de asigurări obţine un profit din activitatea
desfăşurată.
Rata venitului net- se utilizează pentru aprecierea nivelului rezultatelor
financiare finale obţinute de o societate de asigurări.

14

Se calculează raportând diferenţa între totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor
înregistrate într-o anumită perioadă, la totalul veniturilor. Formula de calcul este:
(P  C)
RVn 
 100
P
Aceasta relaţie se mai poate scrie:
C

RVn   1    100  1  C a  100  100  C a
P

În cazul în care societatea de asigurare obţine venituri şi din alte activităţi, atunci
rata venitului net se calculează raportând diferenţa între totalul veniturilor şi totalul
cheltuielilor la totalul veniturilor, respectiv:
V  Ct
RVn  t
 100
Vt
unde: Vt- venituri totale;
Ct- cheltuieli totale.
Rata venitului net arată, în procente, cât îi rămâne asigurătorului (netto) din
fiecare 100 de lei, de dolari etc. prime încasate.
Cheltuieli la 1 leu, la 1 dolar etc. venit net se utilizează pentru aprecierea
rezultatelor financiare finale; se calculează raportând diferenţa dintre totalul cheltuielilor
şi totalul despăgubirilor (sumelor asigurate) plătite de asigurător pe parcursul unui an, la
diferenţa dintre totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor.
Formula de calcul este: C1leu ( dolar )Vn 

CD
PC

Indicatorul exprimă cheltuielile înregistrate de asigurător pentru obţinerea unei
unităţi monetare la venit net sau cât a cheltuit asigurătorul pentru a obţine o unitate de
venit net.
Cu cât acest indicator are o valoare mai mică, cu atât situaţia este mai favorabilă
pentru asigurător.
Analiza indicatorilor pezentaţi se poate efectua atât pe ansamblul societăţii de
asigurări cât şi pentru fiecare ramura de asigurări. Concluziile analizei trebuie să indice
cauzele şi măsurile necesare obţinerii unor rezultate mai bune în viitor.
Un set de indicatori calitativi necesar pentru aprecierea nivelului de dezvoltare al
asigurărilor facultative este compus din următorii indicatori:

gradul de cuprindere în asigurare;

numărul mediu de asigurări contractate de un lucrător;

suma medie asigurată pe contract;

prima medie încasată pe un contract;

productivitatea muncii unui angajat în asigurări;

durata medie de lichidare a daunei;

gradul de acoperire prin asigurare;

gradul de acoperire al daunei.
Gradul de cuprindere în asigurare – este un raport între totalul bunurilor
(persoanelor) asigurate şi totalul bunurilor (persoanelor) asigurabile.
Formula de calcul este:
Gc 

n
 100 , unde:
N

15

Gc – gradul de cuprindere în asigurare;
n – numărul bunurilor asigurate;
N – numărul bunurilor asigurabile
Acest indicator exprimă procentual cât din procentualul asigurabil (bunuri sau
persoane) dintr-o anumită zonă geografică sau arie de activitate a încheiat poliţe de
asigurare cu asigurătorul analizat.
Cu cât acest indicator înregistrează valori mai apropiate de 100, cu atât înseamnă
că asigurarea facultativă respectivă este mai dezvoltată.
Mărimea indicatorului Gc influenţează rezultatele obţinute de asigurător
deoarece un grad de cuprindere în asigurare mare reprezintă o premisă favorabilă pentru
obţinerea unei rate a daunei mici, se realizează o dispersie mai bună a riscurilor în
cadrul comunităţilor.
Numărul mediu de asigurări contractate de un lucrător - este un indicator care
reflectă cantitatea şi calitatea activităţii desfăşurate de personalul care încheie poliţe de
asigurare.
Se calculează ca raport între numărul total al asigurărilor facultative (de bunuri,
persoane, răspundere civilă) contractate într-o anumită perioadă de timp (lună, trimestru,
an) şi numărul lucrătorilor care se ocupă cu încheierea de asigurări.
Formula de calcul este:
Nac 

Ac
, unde:
Lc

Nac – numărul mediu de asigurări contractate de un lucrător
Ac – numărul asigurărilor contractate într-o anumită perioadă
Lc – numărul lucrătorilor care se ocupă cu încheierea de asigurări
Suma medie asigurată pe contract - se calculează ca un raport între totalul
sumelor asigurate şi numărul total al contractelor de asigurare încheiate.
Formula de calcul este:
Sma 

Sa
, unde:
Nc

Sma – suma medie asigurată
Sa – totalul sumelor asigurate
Nc – numărul total al contractelor de asigurare încheiate
Se utilizează ca indicator pentru aprecierea rezultatelor numai în cadrul
asigurărilor facultative de viaţă. O valoare ridicată a acestui indicator relevă faptul că
personalul a desfăşurat o activitate de calitate şi deci, rata venitului net este ridicată,
deoarece costurile cresc mai lent decât volumul primelor încasate într-o anumită
perioadă.
Prima medie încasată pe un contract - se obţine raportând totalul încasărilor din
prime, la numărul contractelor de asigurare încheiate;
Formula de calcul este: pm 

P
unde:
Nc

pm – prima medie încasată pe un contract;
P – totalul încasărilor din primele de asigurare;
Nc – numărul total al contractelor de asigurare încheiate.
Indicatorii prima medie încasată pe un contract şi suma medie asigurată pe
contract oferă informaţii relevante dacă se calculează pentru întreg portofoliul de poliţe
de asigurare existent la un moment dat, dar şi pentru poliţele nou contractate într-o
16

anumită perioadă. În cazul asigurărilor de persoane acest indicator arată nivelul şi
posibilităţile de atragere pe o perioada mai îndelungată a unor sume de la populaţie,
datorită caracteristicilor de economisire pe care le deţin poliţele de viaţă.
Productivitatea muncii unui lucrător din asigurări - se obţine raportând
încasările din primele de asigurare la numărul total de lucrători.
Formula de calcul este: W 

P
, unde:
Lc

P – primele de asigurare
W – productivitatea medie a muncii pe un lucrător
Lc – numărul total de lucrători
Acest indicator se poate calcula anual sau pentru subperioade (lunar, trimestrial
şi semestrial), atât pentru angajaţii permanent cât şi pentru colaboratorii societăţii, şi
relevă calitatea muncii depuse de personal în vederea obţinerii de noi contracte de
asigurare.
Eficienţa asigurărilor pentru asiguraţi poate fi apreciată pe baza unor
indicatori, cum sunt: durata medie de lichidare a daunelor, gradul de acoperire prin
asigurare, gradul de acoperire a daunei.
Durata medie de lichidare a daunelor - se calculează ca un raport între numărul
zilelor trecute de la avizarea daunei până la plata despăgubirilor şi numărul daunelor
soluţionate.
Formula de calcul este:
n

 ti
t1  t 2  ...  tn t 1 , unde:
Dm 

N
N
Dm – durata medie de lichidare a daunelor
t – numărul zilelor de la avizarea daunelor până la soluţionarea acestora
N – numărul daunelor soluţionate
Durata medie de lichidare a daunelor se calculează pe categorii de bunuri
asigurate, când aceasta este mai mică, asiguraţii au posibilitatea de a intra mai rapid în
posesia despăgubirilor, putând reface sau înlocui bunul avariat sau distrus; se poate
determina atât la nivelul unei sucursale, cât şi la nivelul societăţii de asigurare.
Gradul de acoperire prin asigurare - se calculează ca un raport între suma
asigurată şi valoarea reală a bunului asigurat; arată, în procente, în ce raport, se află suma
asigurată faţă de valoarea reală a bunului asigurat.
Formula de calcul este:
Gaa 

S
 100 , unde:
V

Gaa – gradul de acoperire prin asigurare
S – suma asigurată
V – valoarea reală a bunului în momentul încheierii asigurării
Acest indicator are semnificaţia necesară numai dacă se calculează separat
pentru fiecare bun cuprins în asigurare. Acest indicator se foloseşte în cazul asigurărilor
de bunuri şi de răspundere civilă, neavând aplicabilitate în cazul asigurărilor de viaţă,
deoarece omul şi viaţa sa nu se pot evalua în vreo moneda.
Gradul de acoperire a daunei - arată, în procente, în ce raport se află
despăgubirea faţă de paguba produsă.
17

Formula de calcul este:
Gad 

D
 100 , unde:
P

Gad – gradul de acoperire a daunei
D – despăgubirea acordată asiguratului
P – valoarea pagubei produse la bunul asigurat
Gradul de acoperire al daunei se poate urmări separat, pe feluri de bunuri
cuprinse în asigurare, dar valorile înregistrate diferă în funcţie de principiul de
răspundere aplicat de asigurător în cazul soluţionării daunelor. Astfel, dacă se aplică
principiul răspunderii proporţionale, Gad parţial va fi mai mic decât dacă se aplică
principiul primului risc.
Indicatorii prezentaţi se pot utiliza pentru o analiză atât la nivelul microeconomic
(nivelul sucursalelor unei societăţi de asigurare), dar şi la nivelul macroeconomic oferind
informaţii despre rezultatele financiare obţinute în activitatea de asigurare într-o anumită
perioadă de timp.

18

III. Situaţiile financiare şi indicatorii specifici
societăţilor de asigurări
Analiza financiară a unei societăţi de asigurări urmăreşte aceleaşi principii
folosite la evaluarea oricărei societăţi. Conceptele de lichiditate, solvabilitate, grad de
îndatorare, profitabilitate, atât de uzitate la societăţile obişnuite, sunt aplicabile şi
asigurătorilor. Caracteristicile specifice operaţiunilor de asigurare determină însă anumite
modificări în aplicarea acestor concepte. Societăţile de asigurări au o structură diferită a
capitalului în comparaţie cu alte tipuri de societăţi. Structura capitalului se referă la
diversele forme de finanţare permanentă, reprezentate de datoria pe termen lung, de
acţiunile preferenţiale şi de acţiunile comune. De regulă, societăţile de asigurări nu includ
în structura capitalului împrumuturi pe termen lung şi/sau acţiuni preferenţiale. În schimb,
fondurile necesare sunt obţinute de la asiguraţi, de la acţionari şi din reinvestirea
profiturilor. Lipsa împrumuturilor pe termen lung din structura capitalului face ca
numeroşi indicatori ai gradului de îndatorare utilizaţi în analiza financiară să fie irelevanţi
în cazul asigurătorilor, în situaţia în care nu sunt ajustaţi.
În condiţiile în care majoritatea firmelor de producţie îşi pot estima costurile cu
o precizie destul de mare înainte de stabilirea preţurilor la produsele lor, nu acelaşi lucru
îl pot face şi societăţile de asigurări. Acestea trebuie să stabilească mai întâi preţurile
serviciilor prestate şi apoi costurile lor. De asemenea, preţurile curente trebuie să se
determine pe baza previziunii costurilor finale, costuri determinate de daunele ce pot
apărea în perioada pentru care s-au încasat primele. Această modalitate unică de stabilire
a preţului influenţează raportările financiare prin constituirea rezervelor de daune.
Cunoaşterea preciziei cu care sunt constituite şi menţinute rezervele este fundamentală
pentru evaluarea unui asigurător.
Rolul de intermediar financiar al societăţilor de asigurare va influenţa analiza
situaţiilor financiare întocmite de acestea. De fapt, un asigurător administrează două
portofolii de risc, caracterizate fiecare printr-o rentabilitate medie aşteptată şi o abatere. În
afară de portofoliul de subscriere, mai există un portofoliu care este supus riscului, şi
anume portofoliul de investiţii5. Acesta este format din titluri financiare de la care se
aşteaptă un profit, dar care pot conduce la pierderi. Ca intermediar financiar, asigurătorul
trebuie să administreze simultan cele două portofolii, astfel încât să realizeze rata de
profit stabilită şi să respecte în acelaşi timp reglementările impuse pentru domeniul
asigurărilor.
Înainte de a trece la studierea principalilor indicatori ai activităţii de asigurare,
se impune o scurtă prezentare a specificului situaţiilor financiare întocmite de asigurători,
în special a bilanţului şi contului de profit şi pierdere.

2.1. Situaţiile financiare ale societăţilor de asigurări
Conform Reglementărilor contabile specifice domeniului asigurărilor,
armonizate cu Directivele europene şi Standardele internaţionale de contabilitate, emise
în luna decembrie 2001 de către Ministerul Finanţelor Publice şi de către Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor, societăţile româneşti de asigurare trebuie să întocmească
următoarele situaţii financiare:
 bilanţul;
5

Este vorba despre plasamentele asigurătorului, şi nu despre investiţiile de dezvoltare sau de înlocuire pe
care le face acesta (a se vedea capitolul 14).

19




contul de profit şi pierdere;
situaţia fluxurilor de trezorerie;
situaţia modificărilor capitalului propriu;
politici contabile şi note explicative.

Bilanţul
Bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de
activ şi de pasiv ale societăţii la încheierea exerciţiului financiar, precum şi în celelalte
situaţii prevăzute de lege. Bilanţul cuprinde toate elementele de activ şi de pasiv grupate
după natură, destinaţie şi lichiditate şi respectiv după natură, provenienţă şi exigibilitate.
Potrivit prevederilor reglementărilor menţionate anterior, bilanţul unui
asigurător trebuie să cuprindă cel puţin elementele enumerate în formatul de bilanţ
prezentat în continuare.
ACTIV
A. Active necorporale
I.
Cheltuieli de constituire (când legislaţia permite imobilizarea acestora)
II. Cheltuieli de dezvoltare (când legislaţia permite imobilizarea acestora)
III. Concesiuni, brevete, licenţe, mărci, drepturi şi valori similare şi alte
imobilizări necorporale dacă au fost:
1. achiziţionate contra unei plăţi şi nu trebuie prezentate la A (4) sau
2. create de societate, în cazul în care reglementările permit înscrierea
acestora ca active
IV. Fondul comercial, în cazul în care a fost achiziţionat
V. Avansuri şi imobilizări necorporale în curs de execuţie
VI. Alte imobilizări necorporale
B. Plasamente
I.
Terenuri şi construcţii:
1. Terenuri şi construcţii
2. Avansuri, terenuri şi construcţii în curs de execuţie
II. Plasamente deţinute la societăţile din cadrul grupului şi sub formă de
interese de participare şi alte plasamente în imobilizări financiare:
1. Titluri de participare deţinute la societăţile din cadrul grupului
2. Titluri de creanţă şi împrumuturi acordate societăţilor din cadrul
grupului
3. Participări la societăţile în care există interese de participare
4. Titluri de creanţă şi împrumuturi acordate societăţilor în care există
interese de participare
5. Alte plasamente în imobilizări financiare
III. Alte plasamente financiare
1. Acţiuni, alte titluri cu venit variabil şi unităţi la fondurile comune de
plasament
2. Obligaţiuni şi alte titluri cu venit fix
3. Părţi în fonduri comune de investiţii
4. Împrumuturi ipotecare
5. Alte împrumuturi
6. Depozite la instituţiile de credit
20

IV.

7. Alte plasamente financiare
Depozite la societăţi cedente

C. Plasamente aferente contractelor în unităţi de cont
D. Partea din rezervele tehnice aferente contractelor cedate în reasigurare
I.
Partea din rezervele tehnice aferente contractelor cedate în reasigurare la
asigurări generale
II. Partea din rezervele tehnice aferente contractelor cedate în reasigurare la
asigurări de viaţă
III. Partea din rezervele tehnice aferente contractelor în unităţi de cont cedate
în reasigurare
E. Creanţe (cu prezentarea distinctă a sumelor de încasat de la societăţile
din cadrul grupului şi a celor din interese de participare)
I.
Creanţe provenite din operaţiuni de asigurare directă
1. Asiguraţi
2. Intermediari în asigurări
3. Alte creanţe provenite din operaţiuni de asigurare directă
II. Creanţe provenite din operaţiuni de reasigurare
III. Alte creanţe
IV. Creanţe privind capitalul subscris şi nevărsat
F. Alte elemente de activ
I.
Imobilizări corporale şi stocuri
II. Casa şi conturi la bănci
III. Acţiuni proprii (cu indicarea valorii nominale)
IV. Alte elemente de activ
G. Cheltuieli în avans
I.
Dobânzi şi chirii înregistrate în avans
II. Cheltuieli de achiziţie reportate
III. Alte cheltuieli în avans
PASIV
A. Capital şi rezerve
I.
Capital subscris (prezentându-se separat capitalul vărsat şi cel nevărsat)
II. Prime de capital
III. Rezerve din reevaluare
IV. Rezerve
V. Rezultatul reportat
VI. Rezultatul exerciţiului financiar
B. Datorii subordonate
C. Rezerve tehnice
I.
Rezerva de prime
II. Rezerve tehnice privind asigurările de viaţă, din care:
1. Rezerve matematice

21

2. Rezerva pentru participare la beneficii şi risturnuri
3. Alte rezerve tehnice
III. Rezerva pentru participare la beneficii şi risturnuri privind asigurările
generale
IV. Rezerva de daune privind asigurări generale
V. Rezerva de daune privind asigurările de viaţă
VI. Rezerva de egalizare
VII. Alte rezerve tehnice pentru asigurări generale, din care:
1. Rezerva pentru riscuri neexpirate
2. Rezerva de catastrofă
3. Alte rezerve tehnice
D. Rezerve tehnice aferente contractelor în unităţi de cont
E. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
I.
Provizioane pentru pensii şi alte obligaţii similare
II. Provizioane pentru impozite
III. Alte provizioane
F. Depozite primite de la reasiguratori
G. Datorii (cu prezentarea distinctă a datoriilor privind societăţile din
cadrul grupului şi a celor privind interesele de participare)
I.
Datorii provenite din operaţiuni de asigurare directă
II. Datorii provenite din operaţiuni de reasigurare
III. Împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni, prezentându-se separat
împrumuturile în monede convertibile
IV. Sume datorate instituţiilor de credit
V. Alte datorii, inclusiv datorii fiscale şi datorii pentru asigurările sociale
H. Venituri în avans
Contul de profit şi pierdere
Pentru contul de profit şi pierdere este prevăzută întocmirea unui cont tehnic,
diferenţiat pentru domeniul de asigurare - asigurări de viaţă şi asigurări generale - şi a
unui cont netehnic.
Formatul cerut pentru contul de profit şi pierdere este următorul:
I. Contul tehnic al asigurării generale
1. Venituri din prime, nete de reasigurare:
a) venituri din prime brute subscrise (+)
b) prime cedate în reasigurare (-)
c) variaţia rezervei de prime (+/-)
d) variaţia rezervei de prime, cedate în reasigurare (+/-)
2. Cota din venitul net (diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile din
plasamente) al plasamentelor transferată din contul netehnic (poz. III 6) (+)
3. Alte venituri tehnice, nete de reasigurare (+)
4. Cheltuieli cu daunele, nete de reasigurare
a) daune plătite:

22

- sume brute
- partea reasiguratorilor (-)
b) variaţia rezervei de daune, netă de reasigurare (+/-)
5. Variaţia altor rezerve tehnice, nete de reasigurare, din care:
a) Variaţia rezervei pentru riscuri neexpirate (+/-)
b) Variaţia rezervei de catastrofă (+/-)
c) Variaţia altor rezerve tehnice (+/-)
6. Variaţia rezervei pentru participare la beneficii şi risturnuri (+/-)
7. Cheltuieli de exploatare nete
a) cheltuieli de achiziţie
b) variaţia sumei cheltuielilor de achiziţie reportate (+/-)
c) cheltuieli de administrare
d) comisioane primite de la reasiguratori şi participări la beneficii (-)
8. Alte cheltuieli tehnice, nete de reasigurare
9. Variaţia rezervei de egalizare (+/-):
- sumă brută
- partea reasiguratorilor (-)
10. Rezultat tehnic al asigurării generale (poz. III 1)
II. Contul tehnic al asigurării de viaţă
1. Venituri din prime, nete de reasigurare:
a) venituri din prime brute subscrise (+)
b) prime cedate în reasigurare (-)
2. Venituri din plasamente:
a) Venituri din participări la societăţile în care există interese de
participare, cu prezentarea distinctă a veniturilor din plasamente la
societăţile din cadrul grupului
b) Venituri din alte plasamente, cu prezentarea distinctă a veniturilor din
plasamente la societăţile din cadrul grupului:
- venituri provenind din terenuri şi construcţii
- venituri provenind din alte plasamente
c) Venituri din diminuarea sau anularea provizioanelor cu plasamentele
d) Venit net provenind din realizarea plasamentelor
3. Plusvalori nerealizate din plasamente
4. Alte venituri tehnice, nete de reasigurare
5. Cheltuieli cu daunele, nete de reasigurare
a) sume plătite:
- sume brute
- partea reasiguratorilor (-)
b) variaţia rezervei de daune (+/-):
- suma brută
- partea reasiguratorilor (-)
6. Variaţia rezervelor tehnice privind asigurările de viaţă (+/-):
a) variaţia rezervei matematice
- suma brută
- partea reasiguratorilor (-)
b) variaţia rezervei pentru participare la beneficii şi risturnuri:
- suma brută
- partea reasiguratorilor (-)
c) variaţia altor rezerve tehnice:

23

- suma brută
- partea reasiguratorilor (-)
7. Variaţia rezervelor tehnice privind contractele în unităţi de cont (+/-):
- suma brută
- partea reasiguratorilor (-)
8. Cheltuieli de exploatare nete:
a) cheltuieli de achiziţii
b) variaţia sumei cheltuielilor de achiziţii reportate (+/-)
c) cheltuieli de administrare
d) comisioane primite de la reasiguratori şi participări la beneficii (-)
9. Cheltuieli cu plasamente:
a) cheltuieli de gestionare a plasamentelor, inclusiv cheltuielile cu
dobânzile
b) cheltuieli privind constituirea provizioanelor pentru plasamente
c) pierderi provenind din realizarea plasamentelor
10. Minusvalori nerealizate din plasamente
11. Alte cheltuieli tehnice, nete de reasigurare
12. Cota din venitul net al plasamentelor transferată în contul netehnic (poz.
III 4)
13. Rezultat tehnic al asigurării de viaţă (poz. III 2)
///. Contul netehnic
1. Rezultatul tehnic al asigurării generale (poz. 110)
2. Rezultatul tehnic al asigurării de viaţă (poz. II13)
3. Venituri din plasamente:
a) Venituri din participări la societăţile în care există interese de
participare, cu prezentarea distinctă a veniturilor din plasamente la
societăţile din cadru. grupului
b) Venituri din alte plasamente, cu prezentarea distinctă a veniturilor dir.
plasamente la societăţile din cadrul grupului:
- venituri provenind din terenuri şi construcţii
- venituri provenind din alte plasamente
c) Venituri din diminuarea sau anularea provizioanelor cu plasamentele
d) Venituri provenind din realizarea plasamentelor
4. Cota din venitul net al plasamentelor transferată din contul tehnic al
asigurări; de viaţă (poz. II 12)
5. Cheltuieli cu plasamentele:
a) Cheltuieli de gestionare a plasamentelor, inclusiv cheltuielile cu
dobânzile
b) Cheltuieli privind constituirea de provizioane pentru plasamente
c) Pierderi provenind din realizarea plasamentelor
6. Cota din venitul net al plasamentelor transferată în contul tehnic al
asigurărilor generale (poz. 12)
7. Alte venituri netehnice
8. Alte cheltuieli netehnice, inclusiv provizioanele
9. Rezultatul curent:
- Profit
- Pierdere
10. Venituri extraordinare

24

11. Cheltuieli extraordinare
12. Rezultatul extraordinar:
13. Venituri totale
- Profit
- Pierdere
14. Cheltuieli totale
15. Rezultatul brut:
- Profit
- Pierdere
16. Impozit pe profit
17. Alte impozite (care nu figurează la poziţiile precedente)
18. Rezultatul net al exerciţiului
- Profit
- Pierdere
În ceea ce priveşte situaţia fluxurilor de trezorerie, aceasta se întocmeşte potrivit
unuia dintre modelele exemplificate în respectivele reglementări contabile (metoda
directă şi metoda indirectă).
Situaţia modificărilor capitalului reprezintă o componentă separată a situaţiilor
financiare şi trebuie să evidenţieze:
a) profitul net sau pierderea netă a perioadei;
b) fiecare element de venit şi cheltuială, câştig sau pierdere care, aşa cum este
cerut de un standard, este recunoscut direct în capitalul propriu şi totalul
acestor elemente;
c) efectul cumulativ al modificărilor politicilor contabile şi corecţia erorilor
fundamentale.
Având în vedere că mulţi dintre indicatorii prezentaţi în continuare sunt elaboraţi
de compania de rating A.M. Best sau aparţin sistemului american IRIS, redăm şi forma
bilanţului şi contului de profit şi pierdere întocmite de companiile de asigurări americane
(vezi tabelul 2.1 şi tabelul 2.2).
A.M. Best este o companie americană de rating care stabileşte şi publică
periodic calificative pentru aproximativ 3.000 de companii de asigurări generale şi 1.600
de companii de asigurări de viaţă, 1.500 din totalul acestora fiind organizaţii din afara
SUA. Atenţia deosebită acordată calificativelor A.M. Best se datorează faptului că aceasta
s-a specializat exclusiv în evaluarea companiilor de asigurări şi a celor de reasigurări.
Rating-urile sunt determinate atât pe baza unei analize cantitative (a unui set de
indicatori financiari), cât şi pe baza evaluării unor aspecte calitative ale activităţii
asigurătorilor.
Important de subliniat este faptul că agenţiile de rating acordă calificative pentru
a oferi un indiciu asupra situaţiei financiare a unei anumite companii, astfel încât
investitorii şi alţi parteneri ai acesteia să-şi poată fundamenta mai bine deciziile de
investiţii ori de colaborare cu firma evaluată. A.M. Best, de exemplu, consideră că
sistemul său de rating permite formarea unei imagini generale despre capacitatea unei
companii de a-şi onora toate obligaţiile faţă de asiguraţi şi apreciază că acesta are un rol
important, datorită faptului că îi încurajează pe asigurători să se preocupe mai mult de
soliditatea lor financiară.
Sistemul IRIS este un sistem de indicatori elaborat de Asociaţia Naţională a
Supraveghetorilor în Asigurări (NAIC) din SUA, cu scopul de a evalua situaţia financiară
a companiilor de asigurări.

25

Tabelul 2.1. Forma simplificată a bilanţului unei companii americane de asigurări
ACTIVE ADMISE
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11

Numerar
Obligaţiuni
Acţiuni comune
Acţiuni preferenţiale
Titluri ipotecare
Active imobiliare
Investiţii pe termen scurt
Prime de colectat de la intermediari
Sume de recuperat de la reasiguratori
Alte active
Total active admise
OBLIGAŢII

12
13
14
15
16
17
18
19

Rezerve de daune şi de cheltuieli cu soluţionarea daunelor
Rezerve de prime
Alte rezerve tehnice
Prime colectate în avans
Datorii aferente activităţii de reasigurare
Impozite, taxe şi comisioane datorate
Alte obligaţii
Total obligaţii
SURPLUSUL ASIGURAŢILOR (11-19)

Activele admise sunt activele recunoscute şi acceptate de legislaţia în vigoare
din domeniul asigurărilor pentru a fi incluse în situaţiile financiare ale asigurătorilor şi
reasiguratorilor şi sunt reprezentate în cea .mai mare parte de active cu lichiditate ridicată.
Activele care nu sunt admise nu apar în bilanţul contabil al companiei şi nici nu sunt luate
în considerare la determinarea solvabilităţii.
Pentru capitalul propriu al companiilor de asigurări este utilizată în standardele
contabile americane denumirea de „surplusul asiguraţilor" {policyholders' surplus).
Pentru societăţile pe acţiuni se foloseşte şi denumirea de „capital şi surplus". Surplusul
asiguraţilor reprezintă de fapt diferenţa dintre activele admise şi obligaţiile unui
asigurător (activul net) şi reflectă capacitatea acestuia de a subscrie riscuri.

26

Tabelul 2.2. Forma simplificată a contului de profit şi pierdere al companiilor americane
de asigurări
Activitatea de subscriere
1
2
3
4
5
6
7
8

Prime nete subscrise
Variaţia rezervei de prime
Prime nete cuvenite (1-2)
Despăgubiri şi cheltuieli de soluţionare a daunelor
Costuri de subscriere
Dividende plătite asiguraţilor
Total cheltuieli aferente activităţii de subscriere (4+5+6)
Rezultatul din activitatea de subscriere (3-7)
Activitatea de investiţii

9
10
11

Venituri nete din investiţii
Câştiguri/pierderi de capital nete realizate
Rezultatul din activitatea de investiţii (9+10)

12
13
14

Rezultatul brut al exerciţiului (8+11)
Impozit pe profit
Rezultatul net al exerciţiului (12-13)

Noţiunea de primă cuvenită se referă la partea din prima subscrisă
corespunzătoare perioadei expirate din contractul de asigurare.
Primele cuvenite reprezintă de fapt veniturile din prime ale unui asigurător şi se
calculează scăzând din primele brute subscrise primele cedate în reasigurare, adunând
rezervele de prime existente la începutul anului şi scăzând rezervele de prime existente la
finele anului. Mai simplu, primele cuvenite reprezintă diferenţa dintre primele de
asigurare nete subscrise şi variaţia rezervei de prime.
Rezerva de prime este egală cu primele necuvenite (primele aferente perioadelor
neexpirate ale contractelor).

2.2. Indicatorii financiari folosiţi în analize
Pentru o analiză corectă a companiilor de asigurări este necesară utilizarea unor
indicatori specifici.
Autorităţile de supraveghere din numeroase state au încercat să găsească diferite
metode prin care să identifice companiile ce întâmpină probleme financiare ori pe cele
care pot ajunge în situaţii dificile. Astfel s-a ajuns la ideea creării unui sistem de indicatori
şi rate care, analizate individual şi împreună, să permită ierarhizarea companiilor în
funcţie de riscul lor de insolvabilitate. Unul dintre cele mai cunoscute astfel de sisteme
este cel american - IRIS (Insurance Regulatory Information System), elaborat de NAIC
{National Association of Insurance Commissioners).
Indicatorii sistemului american de avertizare a riscului de insolvabilitate au
putut fi preluaţi în mare măsură de către supraveghetorii din alte state. Acest lucru nu este
însă valabil şi pentru segmentul asigurărilor de viaţă.

27

Portofoliile asigurătorilor de viaţă diferă foarte mult de la o companie la alta, ca
urmare a multitudinii de tipuri de asigurare, a duratelor diferite ale contractelor, a
condiţiilor diferite de asigurare practicate, a preţurilor variabile, a caracteristicilor
particulare ale asiguraţilor, a politicilor de investiţii etc. Elaborarea unui sistem relevant
de indicatori pentru asigurările de viaţă este dificilă chiar şi numai pentru asigurătorii de
pe o singură piaţă.
Prezentăm în continuare o serie de indicatori folosiţi în mod tradiţional la
analiza companiilor de asigurări (în special a celor care practică asigurări generale),
precum şi unii indicatori aparţinând sistemelor de analiză elaborate de instituţii de
supraveghere sau agenţii de rating.
Indicatorii sunt clasificaţi astfel:
1) rate de solvabilitate;
2) rate de creştere;
3) rate de lichiditate;
4) rate de rentabilitate;
5) indicatori privind cedările în reasigurare;
6) indicatori privind obligaţiile şi rezervele asigurătorilor.
Aceşti indicatori se calculează pe baza datelor din bilanţ şi a datelor din contul
de profit şi pierdere, fiind ajustaţi pentru o analiză comparativă.
Rate de solvabilitate
Ratele de solvabilitate exprimă capacitatea unei societăţi de asigurări de a-şi
onora obligaţiile faţă de asiguraţi. Aşa cum băncile menţin un echilibru între creditele
acordate şi depozitele atrase, în acelaşi mod societăţile de asigurări trebuie să menţină un
echilibru între primele subscrise şi capitalul propriu.
Gradul de solvabilitate. Acesta se determină pe baza următoarei formule:
Gradul de solvabilitate 

Activul net
Marja de solvabilitate obligatorie

(2.1)

Activul net reprezintă diferenţa dintre activele şi pasivele din bilanţ, din care se
scade valoarea activelor standard excluse. Marja de solvabilitate obligatorie reprezintă
nivelul minim al activului net pe care trebuie să-1 deţină asigurătorul şi se
calculează diferit, în funcţie de reglementările existente în fiecare ţară.
Gradul de solvabilitate este cel mai important element luat în considerare în
determinarea stabilităţii financiare a companiei şi indică îndeplinirea cerinţelor de
solvabilitate atunci când înregistrează o valoare mai mare de 100%. Cu cât acest nivel
este depăşit cu o valoare mai mare, cu atât situaţia solvabilităţii unei companii este mai
satisfăcătoare.
Teoretic, acest indicator reflectă capacitatea unui asigurător de a acoperi daunele
asiguraţilor pe baza veniturilor din activitatea de subscriere şi din cea de investiţii. O
mare influenţă asupra sa o are volumul activităţii de subscriere, aceasta determinând atât
creşterea activelor, cât şi pe cea a pasivelor, dar rareori în aceeaşi proporţie.
Pentru determinarea solvabilităţii se aplică şi alte reguli şi principii. în SUA,
cele mai cunoscute sunt regulile lui Kenney. In cartea sa „Fundamentate of Fire and
Casualty Insurance Strength", Roger Kenney prezintă două reguli folosite frecvent pentru

28

a depista posibilele probleme de solvabilitate ale unei companii care practică asigurări
generale.
Prima regulă se aplică în principal asigurătorilor de bunuri. Potrivit acesteia,
raportul dintre activul net (surplusul asiguraţilor) şi rezervele de prime trebuie să fie de
1/1. Astfel, pentru fiecare unitate monetară ce reprezintă rezervă de prime, compania de
asigurare trebuie să deţină o unitate monetară ce reprezintă activ net. Kenney denumeşte
această regulă „rata de alarmă".
Gradul de solvabilitate 

Activul net
Rezerva de prime

(2.2)

Prin aplicarea strictă a acestei reguli ar fi necesară reducerea subscrierilor de
poliţe atunci când rezerva de prime (primele necuvenite) se apropie de mărimea activului
net. Astfel, această regulă tinde să limiteze capacitatea unui asigurător de a emite noi
poliţe. Raţionamentul pe care se bazează această regulă se referă la faptul că principala
datorie a unui asigurător de bunuri este reprezentată de rezerva de prime. Din acest motiv,
raportul 1/1 presupune că pentru fiecare unitate monetară ce reprezintă prime necuvenite
societatea va avea două unităţi monetare în active.
Chiar dacă Kenney nu oferă o justificare clară a acestei reguli, el a dedus-o pe
baza considerentului că toate activele esenţiale ale unei societăţi de asigurări constituie
active curente, iar primele necuvenite formează pasivele curente. Rata de alarmă a lui
Kenney de 1/1 ar echivala cu o rată curentă de 2/1, dacă se presupune că rezerva de prime
este singurul pasiv curent. Dacă rata curentă de 2/1 este potrivită societăţilor din afara
domeniului asigurărilor, atunci, prin analogie, rata de 1/1 este adecvată societăţilor de
asigurări de bunuri.
A doua regulă a lui Kenney se aplică societăţilor de asigurări de răspundere
civilă. Raportul dintre primele subscrise şi activul net nu trebuie să depăşească 2/1.
Kenney denumeşte acest raport „rata de pierdere".

Rata de pierdere 

Primele subscrise
2
Activul net

(2.3)

În aceste condiţii, primele subscrise sunt considerate o sursă a obligaţiilor faţă
de asiguraţi, atât sub forma restituirilor de prime, cât şi sub forma despăgubirilor. De
aceea, acest raport este utilizat ca substitut al raportului dintre datorii şi capitalul social.
Acest indicator este utilizat şi de sistemul IRIS elaborat de NAIC, precum şi de
compania de rating A.M. Best.
Cu toate că regulile lui Kenney nu au o explicaţie teoretică solidă, acestea oferă
totuşi o soluţie rapidă problemei privind aprecierea calităţii structurii capitalului şi a
capacităţii de emitere a poliţelor de către o societate de asigurări.
În Marea Britanie a fost dezvoltată o metodă de analiză financiară puţin diferită,
care constă în calculul unor rate de acoperire. Aceste rate raportează primele subscrise la
diferite conturi din bilanţ. Una dintre ratele de acoperire recomandă ca rezervele de daune
şi activul net să acopere primele subscrise de 2,5 ori sau mai mult:
Rezerva de dauna  activul net
 2,5
Prime subscrise

(2.4)

29

O altă rată de acoperire este folosită în asigurările forţei de muncă. Potrivit
acestei rate, societatea trebuie să constituie rezerve de daune cel puţin egale cu volumul
de prime subscrise în perioada de asigurare a forţei de muncă, după următoarea formulă:
Rezervele de daunã pentru asigurarea fortei de muncã
Primele subscrise pentru asigurarea fortei de muncã

1

(2.5)

Cea mai generală rată de acoperire stabileşte relaţia corespunzătoare între
activele admise şi primele nete subscrise pentru toate tipurile de asigurări. Primele nete
subscrise reprezintă primele brute subscrise ale unui asigurător, din care se scad primele
cedate pentru reasigurare.
Această rată are un avantaj faţă de indicatorii lui Kenney. Ea nu este influenţată
de erorile apărute în estimarea rezervei de daune. La calcularea celor două rate ale lui
Kenney se foloseşte activul net, care poate fi mai mare sau mai mic, în funcţie de
exactitatea determinării rezervelor de daune. Dacă raportăm activele cu lichiditate mare la
volumul de prime, se evită folosirea activului net.
Active admise
 1,25
Prime nete subscrise

(2.6)

Un raport între active şi prime de 1,25 este considerat acceptabil. Valori mai
mici ale acestui indicator reprezintă un punct slab al societăţii.
Gradul de îndatorare. Utilizarea capitalului de împrumut pentru investiţii duce
la creşterea senzitivităţii activului net faţă de factorii care influenţează volumul de prime,
rezervele şi venitul din investiţii. Dintre indicatorii folosiţi de compania de rating A.M.
Best, cei mai importanţi pentru identificarea expunerilor care pot afecta stabilitatea
asigurătorului sunt:
 modificarea primelor nete subscrise;
 raportul dintre primele nete subscrise şi activul net;
 raportul dintre obligaţiile nete şi activul net;
 gradul net de îndatorare;
 gradul de îndatorare din reasigurări cedate;
 gradul brut de îndatorare;
 raportul dintre sumele de recuperat din reasigurări şi activul net.
Conform A.M. Best, indicatorii gradului de îndatorare măsoară expunerea
capitalului asigurătorului la diferitele practici financiare şi de subscriere. Societăţile de
asigurări cu un grad de îndatorare ridicat pot avea o rentabilitate ridicată, dar la un risc
ridicat. Cele cu grad de îndatorare mic vor face faţă mai uşor rezultatelor scăzute din
investiţii, dar la o rentabilitate mai mică a activului net.
Modificarea procentuală a primelor nete subscrise este un indicator utilizat atât
de A.M. Best, cât şi de IRIS, valorile normale ale acestui indicator variind între 5 şi 10%.
O valoare mult mai mare poate indica asumarea unui risc superior celui care poate fi
suportat de activul net.
Raportul dintre primele nete subscrise şi activul net (raport cunoscut şi sub
numele de indicator de capacitate, indicator de expunere sau de regula lui Kenney)

30

măsoară gradul de îndatorare din subscriere. Numărătorul identifică riscul de subscriere al
asigurătorului, iar numitorul reprezintă resursele financiare disponibile peste nivelul
necesar estimat al rezervelor. Valorile recomandate de A.M. Best pentru acest indicator
variază între 150 şi 200%.
Raportul dintre obligaţiile nete şi activul net reprezintă gradul de îndatorare
corespunzător rezervelor. Obligaţiile nete reprezintă obligaţiile totale minus rezervele plus
datoriile legate de imobilizări minus creanţele sau datoriile către societăţile afiliate. Acest
indicator arată expunerea asigurătorului determinată de erorile de estimare a rezervelor, în
special a celor de daună. Pentru asigurătorii de bunuri, valorile acceptabile ale
indicatorului sunt cuprinse între 100 şi 200%, iar pentru asigurătorii de răspundere civilă,
între 300 şi 380%.
Gradul net de îndatorare oferă o măsură agregată a gradului de îndatorare,
raportând obligaţiile nete şi primele nete subscrise la activul net. Pentru asigurătorii de
bunuri, valorile recomandate ale indicatorului sunt cuprinse între 250 şi 400%, iar pentru
asigurătorii de răspundere civilă, între 500 şi 580%. A.M. Best foloseşte şi un alt indicator
asemănător, incluzând primele necuvenite nete în totalul activului net.
Gradul de îndatorare din reasigurări cedate se calculează ca raport între soldul
reasigurărilor şi activul net. Soldul reasigurărilor cuprinde primele cedate, soldul net al
daunelor nedespăgubite şi al primelor necuvenite recuperabile şi soldul datoriilor către
sucursale străine şi alte societăţi. Acest indicator ne arată care este expunerea potenţială a
asigurătorului la risc determinată de operaţiunile de reasigurări. Valorile normale ale
acestui indicator se situează între 50 şi 130%.
Gradul brut de îndatorare se calculează prin adunarea gradului net de îndatorare
la gradul de îndatorare din reasigurări cedate. Acest indicator ne oferă informaţii despre
expunerea la risc a asigurătorului determinată de erorile în stabilirea cotelor de primă, în
rezervele constituite şi în activitatea de reasigurare. Pentru asigurătorii de bunuri, valorile
recomandate ale indicatorului sunt între 300 şi 500%, iar pentru asigurătorii de
răspundere civilă, între 500 şi 700%.
Raportul dintre sumele de recuperat din reasigurări şi activul net reprezintă o
măsură a riscului asigurătorului de neprimire a sumelor datorate de reasigurator. Sumele
de recuperat din asigurări reprezintă despăgubirile neplătite, primele necuvenite şi
daunele produse, dar neraportate. Pentru asigurătorii de bunuri, valorile acceptabile ale
indicatorului sunt cuprinse între 0 şi 50%, iar pentru asigurătorii de răspundere civilă,
între 50 şi 100%.
Rate de creştere
Rata de creştere a activului net. Acest indicator se determină pe baza
următoarei formule:
Rata de crestere a activului net 

Variatia activului net
%
Activul net la începutul anului financiar

(2.7)

Variaţia activului net se determină ca diferenţă între activul net înregistrat la
sfârşitul anului financiar şi cel înregistrat la începutul acelui an financiar.

31

Acest indicator, cunoscut şi sub denumirea de profitabilitate generală a
companiei, este un indicator complex ce reflectă creşterea activului net pe seama
câştigului din activitatea de subscriere şi din cea de investiţii, după deducerea impozitului
pe profit. Totodată, se consideră că acest indicator surprinde creşterea sau diminuarea
solvabilităţii unui asigurător pe parcursul unui an financiar. în paralel cu determinarea
acestui indicator, ar trebui analizaţi factorii determinanţi ai profitului, respectiv evoluţia
cheltuielilor generale şi cea a despăgubirilor, în raport cu dinamica veniturilor din prime
şi din investiţii.
Uneori, pentru a se asigura comparabilitatea rezultatelor, trebuie avute în vedere
operaţiunile de creştere a capitalului social ori modificarea semnificativă a unor elemente
bilantiere (cum ar fi, de exemplu, variaţia puternică a activelor ce nu se iau în calcul la
determinarea solvabilităţii). Totodată trebuie să se ofere explicaţii cu privire la creşterile
deosebite ale veniturilor din prime, întrucât acestea pot determina variaţii semnificative
aleprofitului şi solvabilităţii, fapt ce ridică semne de întrebare autorităţilor de
supraveghere. Dacă aceste aspecte sunt explicate în avans, supraveghetorii nu vor mai
supune firma respectivă unei analize suplimentare. Nu acelaşi lucru se întâmplă însă în
cazul creşterii semnificative a volumului despăgubirilor, autorităţile considerând necesar
să examineze mai îndeaproape situaţia asigurătorilor, mai ales dacă aceştia au acoperit
daune destul de mari şi în anii anteriori.
În cazul în care compania a înregistrat pierderi, va trebui să fie analizate cauzele
acestora. Oricum, atât rezultatele pozitive, cât şi cele negative obţinute într-un an de un
asigurător trebuie privite într-un context mai larg, adică în raport cu rezultatele din anii
anteriori.
Specialiştii consideră că între profitabilitatea şi gradul de solvabilitate a unei
companii de asigurări există anumite corelaţii. Astfel, s-a constatat că un nivel redus al
acestui indicator nu înseamnă neapărat că asigurătorul este insolvabil. Din acest motiv,
performanţele slabe dintr-un an nu vor determina o intensificare a supravegherii
companiei dacă în perioada anterioară aceasta a înregistrat rezultate bune şi mai ales dacă
are un grad satisfăcător de solvabilitate.
Rata de creştere a veniturilor. Acest indicator se determină pe baza următoarei
formule:
Rata de crestere a veniturilor 

Variatia volumului de prime nete
%
Volumul de prime nete din anul anterior

(2.8)

Trebuie notat faptul că atât la numărător, cât şi la numitor este vorba de prime
nete subscrise. Variaţia volumului de prime nete subscrise se determină ca diferenţă între
volumul primelor nete subscrise în anul curent şi volumul primelor nete subscrise în anul
anterior.
Rata de creştere a venitului reflectă stabilitatea portofoliului de asigurări,
precum şi evoluţia sa echilibrată. Aceasta ar trebui interpretată în funcţie de evoluţia
primelor la nivelul întregii pieţe, precum şi în funcţie de ritmurile anterioare de creştere a
primelor asigurătorului. Abaterile semnificative de la aceste niveluri de referinţă
semnalează fie o schimbare a politicii de subscriere, fie adoptarea unei noi strategii de
creştere, fie o modificare a tendinţelor pieţei, în general, şi a anumitor clase de asigurări,
în particular.
Creşterile excesive ale volumului de prime pot fi rezultatul reducerii tarifelor de
primă în vederea câştigării unei cât mai mari cote de piaţă, ceea ce afectează fie nivelul
profitabilităţii asigurătorului, fie nivelul rezervelor sale.

32

Pentru a fi corect interpretată, rata de creştere a primelor se analizează în
corelaţie cu gradul de lichiditate pe termen scurt, pentru a verifica dacă evoluţia primelor
nu creează o presiune mare asupra fluxurilor de numerar necesare.
În cazul în care creşterea volumului de prime nete s-a datorat subscrierii
excesive de asigurări pe termen lung, modificându-se semnificativ structura portofoliului
de riscurial asigurătorului, rata de creştere a veniturilor se analizează în corelaţie cu
indicatori ce reflectă soliditatea rezervelor.
Ritmurile rapide de creştere a primelor de asigurare nu sunt însoţite neapărat de
reducerea solvabilităţii unei companii, dacă aceasta îşi creează rezerve suficiente şi îşi
menţine un grad satisfăcător de profitabilitate.
Rate de lichiditate
Prin lichiditate se înţelege capacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile ce-i revin
pe termen scurt. Această capacitate este dependentă de cash-flow-urile societăţii, de
relaţia dintre active şi datorii şi de natura activelor disponibile pentru acoperirea unei
datorii. Pentru determinarea caracteristicilor lichidităţii unui anumit activ, trebuie luate în
considerare durata necesară transformării activului în numerar şi valoarea estimată a se
obţine.
Lichiditatea unui asigurător poate fi determinată prin compararea valorii
activelor sale lichide cu valoarea obligaţiilor curente.
Rata lichiditatii 

Active lichide
%
Obligatii curenta

(2.9)

În categoria activelor lichide sunt incluse de regulă: numerarul, depozitele
bancare, obligaţiunile, acţiunile şi unităţile de fonduri, primele şi participările la
profiturile reasiguratorilor. în categoria obligaţiilor curente se consideră obligaţiile faţă de
asiguraţi (rezervele de prime şi rezervele de daune) cu o scadenţă mai mică de un an.
O rată a lichidităţii subunitară indică o situaţie nefavorabilă a companiei din
punctul de vedere al lichidităţii. Cu alte cuvinte, dacă sunt necesare active cu lichiditate
redusă pentru acoperirea obligaţiilor pe termen scurt, se consideră că asigurătorul nu are o
lichiditate suficient de mare. Un asigurător cu lichiditate mică poate înregistra pierderi din
investiţii dacă este nevoit să plătească relativ urgent despăgubiri din fondurile investite.
În cazul unui raport supraunitar, asigurătorul are o poziţie satisfăcătoare,
putându-şi acoperi obligaţiile din activele lichide.
Un alt aspect al lichidităţii este dat de analiza cash-flow-urilor. Este necesară
cunoaşterea dimensiunii cash-flow-urilor pentru că, în condiţiile în care apare o scădere a
cash-flow-urilor din exploatare, aceasta trebuie acoperită din alte surse lichide. Indicatorii
cash-flow-urilor sunt folosiţi la identificarea dificultăţilor cu care se confruntă societăţile
de asigurare, iar un cash-flow din exploatare negativ presupune analiza condiţiilor
financiare ale asigurătorului.
Activităţile de subscriere şi investiţii generează disponibilităţi din încasări de
prime, din dobânzi, dividende, chirii, din recuperarea impozitului pe profit plătit anterior.
Aceste fonduri sunt utilizate pentru acoperirea cheltuielilor pentru plata despăgubirilor,
pentru achiziţii de mijloace fixe şi pentru plata dividendelor acţionarilor.
Fondurile rămase conduc la dezvoltarea societăţii şi sunt investite în titluri
financiare pe termen scurt.
Lichiditatea necesară din operaţiunile de subscriere poate fi determinată prin
compararea fondurilor atrase cu cele consumate în această activitate. în cazul unei

33

societăţi de asigurări în creştere, activitatea de subscriere trebuie să aibă o contribuţie netă
substanţială.
Ratele de lichiditate folosite de A.M. Best. Dintre indicatorii folosiţi de
compania A.M. Best pentru sectorul asigurărilor generale, cinci sunt deosebit de
importanţi:
 lichiditatea imediată;
 lichiditatea curentă;
 lichiditatea generală (patrimonială);
 cash-flow-ul din exploatare;
 raportul dintre obligaţiunile de calitate scăzută şi activul net.
Lichiditatea imediată arată gradul în care obligaţiile asigurătorului sunt
acoperite de activele cu lichiditate ridicată. Numărătorul indicatorului, cunoscut sub
denumirea de active imediate, reprezintă numerarul, investiţiile pe termen scurt în alte
societăţi, obligaţiunile pe termen de un an, obligaţiunile guvernamentale pe termen de 5
ani şi aproximativ 80% din acţiunile comune. Toate aceste active pofifi transformate în
numerar foarte rapid, fără a afecta activul net. Numitorul este format din obligaţiile nete şi
soldul sumelor de plătit aferente activităţii de reasigurare. Pentru asigurătorii de bunuri,
valorile recomandate ale indicatorului sunt cuprinse între 30 şi 50%, iar pentru
asigurătorii de răspundere civilă, între 20 şi 30%.
Lichiditatea curentă oferă o definire mai puţin strictă a activelor lichide. Acest
indicator raportează obligaţiile nete şi soldul sumelor de plătit aferente activităţii de
reasigurare la valoarea numerarului, a activelor investite în alte societăţi şi a ipotecilor
asupra activelor fixe. Fiind oarecum echivalentul indicatorului clasic, o valoare mai mică
de 100% arată că solvabilitatea societăţii este dependentă de colectarea de prime şi de
investiţiile în societăţile asociate. Pentru asigurătorii de bunuri, valorile recomandate ale
indicatorului sunt cuprinse între 120 şi 140%, iar pentru asigurătorii de răspundere civilă,
între 100 şi 120%.
Lichiditatea generală, prin raportarea activelor totale la datoriile totale minus
rezerve, oferă o definiţie mai largă activelor lichide. Pentru asigurătorii de bunuri, valorile
normale ale indicatorului sunt cuprinse între 140 şi 180%, iar pentru asigurătorii de
răspundere civilă, între 110 şi 150%.
Cash-flow-ul din exploatare evaluează capacitatea asigurătorului de a-şi onora
obligaţiile curente generate de operaţiunile de subscriere şi de o parte a operaţiunilor de
investiţii. Soldul fondurilor generate de operaţiunile de asigurare, după deducerea
dividendelor, infuziilor de capital, veniturilor din investiţii şi din alte tranzacţii, trebuie să
fie pozitiv. Un rezultat negativ indică o activitate de asigurare şi de investiţii
neprofitabilă.
Raportul dintre obligaţiunile de calitate scăzută şi activul net măsoară riscul la
care se expun societăţile de asigurări investind în astfel de obligaţiuni. Obligaţiunile sunt
clasificate în şase categorii: de calitate ridicată (1 şi 2), de calitate medie (3) şi de calitate
scăzută (4, 5, 6). Valorile normale ale acestui raport variază între 0 şi 10%.

34

Pentru activitatea de asigurări de viaţă, cei mai importanţi indicatori sunt
lichiditatea curentă şi raportul dintre valoarea acţiunilor comune plus activele fixe şi
activul net.
Lichiditatea curentă se calculează prin raportarea activelor investite în alte
societăţi la datorii. Ea arată măsura în care datoriile sunt acoperite de numerar şi activele
investite, având valori normale între 95 şi 110%.
Raportul dintre valoarea acţiunilor comune plus activele fixe şi activul net
trebuie să ia valori între 150 şi 350%. Numărătorul raportului cuprinde bunurile,
drepturile de răscumpărare a ipotecilor şi investiţiile în active fixe.
Coeficientul de lichiditate impus de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
În România, conform normelor Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, coeficientul de
lichiditate se calculează după formula:
Coeficientul de lichiditate 

Active lichide
Obligatii certe pe termen scurt fata de asigurati

(2.10)

În categoria activelor lichide se includ: titlurile de stat şi obligaţiunile emise de
autorităţile administraţiei publice locale, depozitele bancare şi disponibilităţile în conturi
curente şi în casierie.
În categoria obligaţiilor certe ale asigurătorului care practică asigurări generale
faţă de asiguraţi se include rezerva de daune. În cazul activităţii de asigurare de viaţă,
obligaţiile asigurătorului faţă de asiguraţi, pe termen scurt, sunt:
 0,5% din sumele asigurate, în cazul asigurărilor de deces;
 maximum dintre 0,5% din sumele asigurate şi 10% din valorile de
răscumpărare, în cazul asigurărilor care acoperă riscul de deces şi la care
este garantată o valoare de răscumpărare;
 10% din valorile de răscumpărare, în cazul asigurărilor care nu acoperă
riscul de deces şi la care este garantată o valoare de răscumpărare.
În plus, pentru oricare dintre aceste categorii de asigurări se va mai adaugă şi
rezerva netă de daune, aferentă contractelor de asigurări suplimentare.
Asigurătorii au obligaţia de a avea coeficientul de lichiditate, atât pentru
activitatea de asigurări generale, cât şi pentru cea de asigurări de viaţă, de cel puţin unu.
Rate de rentabilitate
Măsurarea rentabilităţii unui asigurător şi a activităţii de asigurare este o
activitate importantă şi complexă, de multe ori controversată. Capacitatea unui asigurător
de a fi rentabil va garanta supravieţuirea şi creşterea firmei. Este posibil însă ca
rentabilitatea unei companii de asigurări să fie interpretată greşit. Rentabilitatea
asigurătorilor determinată pentru o perioadă de câţiva ani reflectă condiţiile concurenţiale
în domeniul asigurărilor şi arată cum au evoluat asigurătorii comparativ cu organizaţiile
din alte sectoare. Rentabilitatea reflectă măsura în care condiţiile existente permit
atragerea fluxurilor de capital în domeniul asigurărilor, în vederea extinderii capacităţii de
asigurare.
Pentru asigurătorii de bunuri şi răspundere civilă sunt utilizaţi mai mulţi
indicatori ai rentabilităţii. Cel mai folosit este rata combinată. Deoarece rata combinată
35

este deseori utilizată ca indicator al rentabilităţii pe termen scurt, este esenţial să se
cunoască relaţia dintre aceasta şi rezultatul activităţii de subscriere.
Rata combinată. Această rată ilustrează performanţele obţinute în activitatea de
subscriere pe întreaga perioadă a exerciţiului financiar. Ea este frecvent utilizată pentru
compararea rezultatelor obţinute de diferite clase de asigurări, de diferite companii sau
pieţe şi chiar pentru compararea rezultatelor mai multor exerciţii financiare.
Rata combinată are mai multe părţi componente, şi anume o rată a daunei şi o
rată a cheltuielilor. Rata daunei poate fi înregistrată la nivel de societate sau pentru un
anumit tip de asigurare şi relevă calitatea asigurărilor subscrise, oferind informaţii şi
despre acceptabilitatea cotelor de primă. Rata cheltuielilor măsoară eficienţa activităţii de
subscriere. Compararea ratelor de cheltuieli aferente perioadelor de succes ale societăţii
oferă o imagine asupra tendinţei generale a cheltuielilor şi poate determina o
supraveghere mai atentă a costurilor.
Determinarea profitului (sau a pierderii) din activitatea de subscriere presupune
mai întâi calcularea primelor cuvenite. Primele cuvenite ale unei societăţi de asigurări
sunt diferite de venitul din vânzări calculat în alte sectoare de activitate. Primele subscrise
reprezintă un indicator mai clar al activităţii de vânzare aferente unui exerciţiu financiar,
dar nu constituie un venit de bază în contul de profit şi pierdere. Primele cuvenite se
determină pe baza primelor subscrise şi a variaţiei rezervei de prime.
În tabelul 2.3 se prezintă un exemplu de calcul al primelor cuvenite şi al
profitului din subscriere.
Tabelul 2.3.. Exemplu de calcul al profitului din subscriere
(UM)
Prime nete subscrise
1.140.916
Prime necuvenite din anul precedent (rezerva de prime la începutul anului)
738.147
Prime necuvenite din anul curent (rezerva de prime la începutul anului)
-525.704
Prime cuvenite,
1.353.359
din care se scad:
Daune apărute
-964.190
Cheltuieli de soluţionare a daunelor
-153.028
Alte cheltuieli de subscriere
-180.625
Total cheltuieli din subscriere
-1.297.843
Profit (pierdere) din subscriere
55.516
Primele şi daunele prezentate în tabelul 2.1 sunt nete de reasigurare. Pe baza
informaţiilor din tabelul 2.1 se pot determina următoarele rate:
 rata pură a daunei;
 rata netă a daunei;
 rata cheltuielilor;
 rata combinată.
a) Rata pură a daunei reflectă costul activităţii de subscriere şi exprimă relaţia
dintre daune şi prime. Deşi există mai multe modalităţi de calcul al ratei pure a daunei,
cea mai utilă din punctul de vedere al analizei financiare presupune raportarea daunelor
apărute într-un an la primele cuvenite aferente aceleiaşi perioade:

36

Rata pura a daunei 

Daune aparute
964.190
 100 
 100%  71,24%
Prime cuvenite
1.353.359

(2.11)

Numărătorul acestui indicator include plata despăgubirilor şi modificările
rezervelor de daune. Rezervele de daune reprezintă estimări, şi din această cauză pot
apărea informaţii eronate cu privire la rezultatul din activitatea de subscriere. Totuşi, la
nivel de societate, acest indicator se determină uşor pe baza contului de profit şi pierdere
şi este folosit pentru evaluarea rezultatelor financiare.
Folosind primele cuvenite la numitor în locul primelor subscrise, se obţine o
estimare mai precisă a daunelor, atunci când volumul de prime se modifică între exerciţii
contabile.
b) Rata netă a daunei. în determinarea ratei nete a daunei, numărătorul poate
include sau exclude cheltuielile de soluţionare a daunelor. Majoritatea analiştilor şi
agenţiilor independente, ca de exemplu A.M. Best, includ cheltuielile de soluţionare a
daunei în calcularea ratei nete a daunei. Folosind datele din tabelul 4.1, rata netă a daunei
va fi:
Rata neta a daunei 

Daune aparute Cheltuieli de soluþionare a daunei

 100% (2.12)
Prime cuvenite
Prime cuvenite

964.190  153.028
 100%  82,6%
1.353.359

c) Rata cheltuielilor exprimă relaţia dintre cheltuielile de subscriere şi prime.
Numărătorul include toate costurile de subscriere: costurile de achiziţie, costurile de
colectare a primelor, cheltuielile generale, impozitele, cheltuielile cu licenţele etc.
Cheltuielile de investiţii nu sunt incluse în calculul profitului sau pierderii din subscriere
şi din acest motiv nu sunt folosite la calcularea ratei cheltuielilor. De asemenea, nu
suntincluse nici cheltuielile de soluţionare a daunelor, deoarece au fost incluse în calculul
ratei iaunei.
Numitorul ratei cheltuielilor poate fi reprezenat fie de primele subscrise, fie de
rrimele cuvenite. Când utilizăm primele subscrise, obţinem aşa-numita rată comercială a
cheltuielilor, iar când folosim la numitor primele cuvenite, obţinem rata financiară a
cheltuielilor.
Rata cheltuielilor (comerciala) 

Rata cheltuielilor (financiara) 

Cheltuieli de subscriere
 100%
Primele subscrise

Cheltuieli de subscriere
 100%
Primele cuvenite

(2.13)
(2.14)

d) Rata combinată este determinată prin însumarea ratei daunei şi a ratei
cheltuielilor. Dacă ambele rate folosesc la numitor primele cuvenite, se obţine rata
combinată financiară. Rata profitului din subscriere este egală cu 100% minus rata
combinată financiară.
Rata combinată financiară = Rata daunei + Rata cheltuielilor

(2.15)

Rata profitului din subscriere = 100% - Rata combinată financiară

(2.16)
37

Cea mai utilizată formă a ratei combinate include rata comercială a cheltuielilor.
Dacă se adună rata daunei determinată pe baza primelor cuvenite cu rata cheltuielilor
bazată pe primele subscrise, se obţine un indicator mai corect al activităţii de subscriere,
în condiţiile creşterii sau scăderii volumului de prime. Raţionamentul ce stă la baza
acestei metode este acela că, în general, costurile de achiziţie depind de primele subscrise
şi prin urmare trebuie să fie înregistrate pe măsură ce apar.
Agenţiile de rating, ca de exemplu A.M. Best, publică ratele comerciale
combinate atât pentru societăţile de asigurare individuale, cât şi pentru grupurile de
companii.
Să luăm un exemplu cu următoarele informaţii:
Prime subscrise
Prime cuvenite
Cheltuieli de achiziţie
Alte cheltuieli de subscriere
Daune apărute şi cheltuieli de soluţionare a daunelor

200.000 UM
100.000 UM
80.000 UM
5.000 UM
50.000 UM

Rata combinată financiară se calculează împărţind daunele şi toate cheltuielile
apărute la primele cuvenite:
Rata combinata (financiara) 

50.000 UM  80.000UM  5.000UM
 100%  135%
100.000 UM

Atunci când rata combinată financiară se deduce din 100%, ea reflectă marja
procentuală a primelor cuvenite, dar nu precizează cheltuielile de achiziţie plătite
anticipat. Prin această metodă rezultatele activităţii de subscriere sunt minimalizate
nejustificat.
Pe baza ratei comerciale, daunele apărute sunt raportate la primele cuvenite, şi
toate cheltuielile, cu excepţia celor de determinare a daunelor, sunt raportate la primele
subscrise.
Rata combinata (comerciala) 

50.000 UM 80.000UM  5.000UM

 100%  92,5%
100.000 UM
200.000 UM

Prin raportarea cheltuielilor de achiziţie la primele de subscrise se obţine o rată
combinată mai mică de 100%.
Rata combinată este complementară ratei profitului din activitatea de subscriere
aceasta din urmă constituind factorul determinant al profitabilităţii generale a companiei.
În măsura în care activitatea de asigurări contribuie la creşterea profitului total al
companiei, profitabilitatea activităţii de subscriere trebuie analizată în corelaţie cu
creşterea solvabilităţii generale a firmei.
Pe o piaţă concurenţială, cererea pentru produse de asigurare similare se
caracterizează printr-o elasticitate relativ redusă în funcţie de preţ, dar printr-o
sensibilitate mai mare la siguranţa asigurătorilor. Astfel, un asigurător cu experienţă, bine
capitalizat, aparţinând unui grup de renume şi recunoscut pentru promptitudinea cu care
soluţionează daunele poate pretinde cu uşurinţă prime mai ridicate, obţinând astfel un
avantaj din punctul de vedere al ratei daunei. Asiguraţii nu consideră însă că firmele nouînfiinţate sun: la fel de îndreptăţite să pretindă prime mai mari, astfel că rata daunei
acestora este ceva mai ridicată, fapt care le diminuează şi mai mult credibilitatea.

38

Creşterile de prime de asigurare sunt înţelese şi acceptate de piaţă în special după ce
asigurătorii au acoperit un volum semnificativ de pagube generate de evenimente
catastrofale.
Observaţii similare se pot face şi în legătură cu rata combinată, care diferă şi mai
vizibil de la asigurător la asigurător. Astfel, dintre două companii ce înregistrează aceeaşi
rată a daunei, firma care are cheltuieli de subscriere mai reduse poate obţine profituri mai
mari din activitatea de asigurări. Obţinerea repetată a unor rate ridicate ale daunelor şi
cheltuielilor limitează perspectivele de dezvoltare ale unui asigurător.
Întrucât nivelul ratei combinate a activităţii de subscriere poate fi alterat de
creşterea sau diminuarea rezervelor de daune mobilizate în anii anteriori, acesta trebuie
ajustat.
Cu cât rata combinată a activităţii de subscriere este mai redusă, cu atât situaţia
asigurătorului este mai favorabilă. O rată combinată a activităţii de asigurare mare
afectează nivelul profitabilităţii generale, în sensul diminuării sale. Performanţele slabe
realizate pe termen scurt nu determină însă neapărat intensificarea supravegherii de către
autorităţile tutelare, mai ales dacă nivelul solvabilităţii companiei este rezonabil.
Ratele profitului. în analiza profitabilităţii societăţilor de asigurări generale sunt
utilizate patru tipuri de rate ale profitului:
 rata profitului din activitatea de subscriere;
 rata profitului din exploatare;
 rata profitului din investiţii;
 rata profitului în funcţie de activul net.
Într-o societate de asigurări există trei surse principale de profit: veniturile din
subscriere, veniturile din investiţii şi câştigurile de capital. Aceste venituri pot fi raportate
la primele cuvenite, la activele investite sau la activul net.
La evaluarea rezultatelor activităţii de bază a unui asigurător pot apărea
confuzii, din cauza multitudinii de indicatori ai profitului. Din acest motiv analiştii
financiari trebuie să cunoască şi să înţeleagă fiecare tip de indicatori.
1. Rata profitului din activitatea de subscriere este indicatorul care pune
accentul pe eficienţa activităţii de subscriere şi se calculează după formula:
Rata profitului din activitatea de subscriere 

Profit din subscrire
(%) (2.17)
Venituri din prime

Având în vedere că profitul din activitatea de subscriere reprezintă diferenţa
dintre veniturile şi cheltuielile aferente acestei activităţi şi că veniturile din subscriere sunt
egale cu primele cuvenite, rata profitului din subscriere este egală cu raportul:
Prime cuvenite - cheltuieli de subscriere - daune aparute si cheltuieli de solutionare a daunelor
Prime cuvenite

(%)

(2.18)

Formula se mai poate scrie şi astfel (vezi expresiile 2.15 şi 2.16):
Rata profitului din activitatea de subscriere = 100% - Rata combinată financiară

39

Această rată este asemănătoare ratei profitului net calculate pentru societăţile
din alte sectoare decât cele din sectorul de asigurări, dar include doar profitul din
subscriere. Nu se iau în considerare veniturile din investiţii şi câştigurile de capital.
Observarea tendinţelor ratei profitului din subscriere şi compararea acestora cu media
ratelor calculate pentru alţi asigurători oferă o imagine a activităţii companiei.
2.Rata profitului din exploatare este o rată care prezintă profitul în raport cu
veniturile (primele cuvenite) şi care include, pe lângă indicatorul prezentat mai înainte, şi
o parte din profitul din investiţii. Este vorba despre profitul estimat că se va obţine prin
investirea fondurilor asiguraţilor.
Fondurile asiguraţilor sunt egale cu rezervele pentru daunele nelichidate şi
pentru cheltuielile de soluţionare a daunelor, plus partea din rezerva de prime disponibilă
pentru investiţii. Valoarea profitului din investiţii aferent fondurilor asiguraţilor se
estimează prin înmulţirea fondurilor asiguraţilor cu rata rentabilităţii investiţiilor obţinută
de asigurător din activele investite, altele decât acţiuni:
Rata profitului din exploatare  Rata profitului din subscriere 
Fondurile asiguratilor  Rata rentabilitatii investitiilor, altele decât cele în actiuni
Primele cuvenite
(2.19)

3. Rata profitului din investiţii este o rată care prezintă profiturile în raport cu
investiţiile. Rezultatul din investiţii constituie parte integrantă a rentabilităţii societăţii şi
se compune din venitul net din investiţii şi câştigurile (pierderile) de capital.
Venitul net din investiţii este egal cu veniturile din dobânzi şi dividende, plus
veniturile din activele imobiliare, minus cheltuielile aferente investiţiilor (cheltuielile de
gestionare a acestora), înainte de plata impozitului pe profit.
Câştigurile (pierderile) de capital nete realizate se obţin din vânzarea titlurilor
financiare la valori mai mari (mai mici) decât valoarea lor de achiziţie. Câştigurile
(pierderile) de capital nerealizate nu sunt incluse în profitul din investiţii.
Pe piaţa asigurărilor generale, profitul din investiţii se calculează separat de
profitul din subscriere. Profitul din investiţii aparţine societăţii şi acţionarilor, şi nu
asiguraţilor. Asigurătorii susţin că veniturile din investiţii compensează societăţile de
asigurări pentru creditul în avans acordat asiguraţilor sub formă de reduceri de prime.
Societăţile de asigurări pe acţiuni folosesc câştigurile din investiţii ca sursă de formare a
dividendelor şi de creştere a activului net.
Există două explicaţii în acest sens:
 în primul rând, acţionarii trebuie stimulaţi să-şi menţină capitalul în
societate; astfel, se impune estimarea rentabilităţii investiţiei în
societatea de asigurări din punctul de vedere al costului de oportunitate
determinat de neinvestirea acestor fonduri într-o întreprindere cu riscuri
asemănătoare;
 a doua explicaţie constă în faptul că veniturile din investiţii sunt necesare
acumulării de capital pentru dezvoltarea activităţii de asigurare;
profiturile unui asigurător nu sunt obţinute doar din activitatea de
subscriere, ci şi din investiţii.
În cazul societăţilor de asigurări de tip mutual, venitul din investiţii este folosit
fie la reducerea costului asigurării pentru membrii societăţii, fie pentru mărirea capacităţii
de asigurare şi a stabilităţii acesteia.
40

Organele de supraveghere în domeniul asigurărilor folosesc mai mulţi indicatori
ai profitului din investiţii pentru a monitoriza rezultatele din investiţiile realizate de
companiile de asigurări generale.
Rata venitului net din investiţii reprezintă raportul dintre venitul net din
investiţii şi valoarea medie a investiţiilor în active admise:
Rata venitului net din investitii 

Venitul net din investitii
Valoarea medie a activelor admise

Determinarea valorii medii a activelor admise se face pe baza următorului
algoritm:


se calculează mai întâi suma dintre valoarea înregistrată de active la
finele anului şi valoarea înregistrată de acestea la începutul anului;
din suma celor două valori se deduc veniturile nete obţinute pe parcursul
anului din investiţii;
noua valoare obţinută prin deducerea veniturilor din investiţii se
înjumătăţeşte, rezultând valoarea medie a activelor admise.

O rată mai cuprinzătoare pentru activitatea de investiţii o constituie raportul
dintre profitul total (pierderea) din investiţii şi valoarea medie a investiţiilor în active
admise:
Rata profitului din investitii 

Profitul total (pierderea) din investitii
Valoarea medie a activelor admise

(2.21)

Numărătorul acestui indicator include, pe lângă venitul net din investiţii, şi
câştigurile sau pierderile de capital. La compararea ratei profitului din investiţii cu rata
profitului din subscriere trebuie să se ţină seama de faptul că se raportează rezultatele din
subscriere la primele cuvenite, şi nu la active. Cu alte cuvinte, dacă adunăm cele două
rate, nu obţinem informaţii relevante.
4. Rata profitului în funcţie de activul net raportează profitul net total la
diferenţa dintre activele şi obligaţiile companiei:
Rata profitului pe baza activului net 

Profitul net
(%)
Activ net

(2.22)

În acest raport, profitul net include profitul din subscriere, veniturile nete din
investiţii şi câştigurile de capital. Câştigurile şi pierderile din investiţiile nerealizate sunt
incluse în activul net, dar nu şi în profit.
Rata profitului în funcţie de activul net este folosită pentru compararea
societăţilor de asigurări. Aceasta elimină problemele cauzate de diferenţele dintre
volumul de prime, rezultatele din subscriere şi câştigurile din investiţii, rezumând
performanţa globală a activităţii companiei raportată la resursele nete ale acesteia. Rata
ajustată a profitului înfuncţie de valoarea netă reprezintă capacitatea societăţii de a creşte
şi de a acumula venituri.
Profitul pe acţiune (eamings per share - EPS). Acesta reprezintă venitul net
care poate fi plătit deţinătorilor de acţiuni comune ale societăţii pentru un titlu. Cele mai

41

multe firme reinvestesc o mare parte, dacă nu toate profiturile lor pentru creşterea valorii
societăţii.
EPS se determină astfel:
EPS 

Venitul net disponibil pentru actionari
Numarul mediu de actiuni comune in exercitiul financiar

(2.23)

Există mai mulţi indicatori determinaţi de asigurătorii pe acţiuni sau de analiştii
financiari, indicatori care sunt comparaţi apoi cu EPS. Dividendul de plată pentru o
acţiune reprezintă dobânda investitorilor interesaţi să cunoască profitul viitor pe acţiune
pe care îl vor putea obţine.
Compararea profitului pe acţiune cu dividendul pe acţiune ar putea indica faptul
că dividendul curent se va menţine la acelaşi nivel sau va creşte în viitor.
Indicatorii de rentabilitate folosiţi de A.M. Best. Pentru evaluarea
profitabilităţii. A.M. Best foloseşte 20 de indicatori financiari. Şase dintre aceştia,
consideraţi indicatori-cheie. sunt:
 rata combinată după plata dividendelor;
 rata subscrierii;
 raportul dintre profitul din exploatare înainte de impozitare şi primele
nete cuvenite;
 rentabilitatea activelor investite;
 modificarea activului net;
 rentabilitatea activului net.
Rata combinată, care combină rata cheltuielilor şi rata daunei, măsoară
rentabilitatea activităţii de subscriere a asigurătorului, fără a lua în considerare efectele
veniturilor din investiţii.
Rata combinată după plata dividendelor, determinată de A.M. Best, modifică
rata combinată clasică prin adăugarea raportului dintre dividendele asiguraţilor şi primele
nete cuvenite. Dividendele reprezintă sume deduse din venituri, care se adaugă costurilor
curente şi cheltuielilor de subscriere ale asigurătorului. Comparativ cu rata combinată
clasică, rata combinată după plata dividendelor oferă o mai bună măsură a rentabilităţii
activităţii de asigurare a unei societăţi. Valorile normale ale acestui indicator sunt între 95
şi 105% pentru societăţile de asigurări de bunuri şi 100 şi 110% pentru societăţile de
asigurări de răspundere civilă pe termen lung.
Rata subscrierii măsoară rentabilitatea activităţii de subscriere ţinând seama de
venitul din investiţii, dar excluzând efectul câştigurilor de capital şi al impozitului pe
profit.
Această rată este folosită atât de A.M. Best, cât şi de IRIS, dar aceasta din urmă
o calculează pe o perioadă de doi ani. Rata subscrierii se determină deducând din rata
combinată tradiţională raportul dintre venitul net din investiţii şi primele cuvenite.
Valorile ei ar trebui să se încadreze între 85 şi 95%.
Raportul dintre profitul din exploatare înainte de impozitare şi primele nete
cuvenite. Sunt cuprinse în calcul veniturile din exploatare şi alte venituri înainte de
impozitare, după plata dividendelor, exclusiv câştigurile de capital. Valorile normale ale
acestui indicator se încadrează între 3 şi 6%.

42

Rentabilitatea activelor investite este un indicator folosit şi de A.M. Best, şi de
IRIS. Acest indicator ia în calcul venitul din investiţii, exclusiv câştigurile de capital
realizate şi nerealizate. Numitorul raportului reprezintă suma numerarului, activelor
învestite şi veniturilor din investiţii minus împrumuturile. Acest indicator trebuie să se
încadreze între 6 şi 8%.
Modificarea activului net măsoară valoarea capitalului corespunzător primelor
subscrise. Valorile recomandate pentru acest indicator se încadrează între 5 şi 10%.
Rentabilitatea activului net măsoară rezultatele generale ale activităţii unui
asigurător. Acest indicator se obţine raportând venitul total din exploatare după
impozitare, inclusiv câştigurile de capital realizate şi nerealizate, la activul net iniţial.
Valorile normale se situează între 5 şi 15%.
Pentru asigurările de viaţă, cei mai importanţi indicatori ai rentabilităţii utilizaţi
de A.M. Best sunt: rentabilitatea financiară, raportul dintre veniturile nete din exploatare
şi primele subscrise şi modificarea activului net. Rentabilitatea financiară reprezintă
raportul dintre veniturile din exploatare după impozitare şi activul net al anului anterior.
Valorile normale ale acestui indicator se încadrează între 8 şi 14%. Raportul
dintre veniturile nete din exploatare şi primele subscrise trebuie să ia valori între 3 şi 7%.
Modificarea activului net se calculează anual, valorile recomandate situându-se între 5 şi
15%.
Indicatori privind cedările în reasigurare
În această categorie au fost incluşi doi indicatori: rata reasigurărilor şi rata
cedărilor în reasigurare.
Rata reasigurărilor. Acest indicator se determină pe baza următoarei formule:

Rata reasigurãrilor 

Recuperãri de la reasiguratori
(%)
Cheltuieli de reasigurare

(2.24)

În calculul recuperărilor de la reasiguratori se includ:
 partea suportată de reasiguratori din despăgubirile plătite de asigurător
pe parcursul unui an;
 sumele pe care reasiguratorul urmează să le restituie asigurătorului
pentru acoperirea unor despăgubiri pe care acesta din urmă le-a plătit în
cursul anului;
 sumele cu care reasiguratorii urmează să contribuie la acoperirea
daunelor asigurătorului în curs de soluţionare până la finele anului.
În ceea ce priveşte cheltuielile de reasigurare, în acest context ele reprezintă
valoarea primelor de reasigurare plătite, din care se deduce comisionul de reasigurare.
Rata reasigurărilor încearcă să reflecte avantajele nete pe care le obţine un
asigurător reasigurându-se. Privită din perspectiva reasiguratorului, această rată este
foarte asemănătoare ratei daunei.

43

Pe pieţele pe care acordurile proporţionale de reasigurare sunt preponderente,
această rată variază într-un interval relativ restrâns. Pe pieţele dezvoltate însă, în care
numeroase riscuri sunt reasigurate pe baze neproporţionale, valorile ratei reasigurărilor se
înscriu într-un interval mult mai mare.
O valoare sub 85% a ratei reasigurărilor ridică problema eficacităţii acordurilor
de reasigurare încheiate. Pentru o apreciere mai realistă, aceasta trebuie însă comparată cu
creşterea marginală a costului capitalului necesar pentru subscrierea mai multor riscuri
fără sprijinul reasigurării. Problema eficacităţii acordurilor de reasigurare se pune şi când
rata reasigurărilor depăşeşte 115%, dar de această dată din perspectiva reasiguratorilor.
Deşi această valoare nu se va menţine mult timp ca nivel de referinţă, ea reflectă faptul că
o mare parte a asigurătorilor profită efectiv de pe urma reasigurărilor. Aşadar valorile
acceptabile ale ratei reasigurărilor variază între 85% şi 115%.
Rata cedărilor în reasigurare. Această rată se determină pe baza următoarei
formule:

Rata cedãrilor in reasigurare 

Cheltuieli de reasigurare
(%)
Volumul primelor de asigurare brute

(2.25)

Cheltuielile de reasigurare reprezintă în acest context totalul primelor de
reasigurare plătite şi al celor care urmează să fie plătite pe tot parcursul unui an financiar.
În ceea ce priveşte primele de asigurare brute de la numitor, trebuie menţionat faptul că
este vorba despre totalul primelor de asigurare subscrise.
Indicatori privind obligaţiile şi rezervele asigurătorilor
Constituirea unor rezerve suficiente şi cu o structură adecvată obligaţiilor
asigurătorilor constituie un aspect esenţial al solvabilităţii companiilor de asigurări.
Rezervele de primă şi de daună reprezintă în principiu în jur de 65%-70% dintre
obligaţiile bilanţiere ale unui asigurător.
In categoria indicatorilor privind obligaţiile şi rezervele asigurătorilor sunt
incluşi trei indicatori, şi anume: adecvarea rezervelor de prime, adecvarea rezervelor de
daune şi indicatorul privind evoluţia rezervelor.
Adecvarea rezervelor de prime. Acest indicator se determină pe baza următoarei
formule:
Adecvarea rezervelor de prime 

Valoarea rezervelor de prime
(%)
Volumul primelor nete subscrise

(2.26)

Elementele din structura acestui indicator nu necesită precizări suplimentare.
Adecvarea rezervelor de prime arată în ce măsură sunt respectate prevederile legale,
potrivit cărora rezervele de prime trebuie să se situeze în jurul a 50% din valoarea
primelor nete subscrise.
Adecvarea rezervelor de daune. Acest indicator se determină pe baza
următoarei formule:

44

Adecvarea rezervelor de daune 

Valoarea rezervelor de daune
(%)
Volumul despãgubirilor nete plãtite

(2.27)

Valoarea rezervelor de daună, avută în vedere în acest context, se determină ca
diferenţă între valoarea rezervelor de daună brută (în care se includ şi rezervele pentru
daune survenite, dar neraportate) şi sumele ce se estimează că vor fi recuperate de la
reasiguratori în baza despăgubirilor soluţionate la data bilanţului. Valoarea despăgubirilor
nete plătite se obţine prin diferenţa dintre valoarea totală a despăgubirilor acordate şi
valoarea sumelor recuperate de la reasiguratorii care aveau obligaţia să acopere o parte a
acestor daune.
Ca şi indicatorul anterior, adecvarea rezervelor de daună ar trebui verificată
trimestrial.
Gradul de adecvare a rezervelor de daună este influenţat în mare măsură de rata
reasigurărilor, prezentată mai înainte.
Pe pieţele mature de asigurări, raportul dintre rezervele de daună şi
despăgubirile nete acordate ia valori cuprinse între 15% şi 25% pentru asigurările shorttail (cu perioadă scurtă de avizare şi soluţionare a daunelor) şi poate depăşi nivelul de
300% pentru asigurările long-tail.
Indicatorul privind evoluţia rezervelor. Acest indicator se determină pe baza
următoarei formule:
Rata de crestere a rezervelor  

Variatia rezervelor pe parcursul unui an
(%)
Activul net la începutul anului

(2.28)

Variaţia rezervelor pe parcursul unui an se determină scăzând din valoarea
daunelor plătite şi a celor în curs de soluţionare la sfârşitul anului financiar curent
valoarea daunelor plătite şi a celor aflate în curs de soluţionare la sfârşitul anului financiar
precedent. Activul net se determină, după cum am arătat şi la indicatorii anteriori, ca
diferenţă a activelor şi pasivelor din contabilitate, din care se mai deduce şi valoarea
activelor standard excluse.
Anul producerii daunei (anul accidentului) reprezintă anul financiar în care s-a
produs riscul asigurat ce a generat paguba şi nu are nici o legătură cu perioada în care
dauna respectivă a fost anunţată asigurătorului sau soluţionată. De exemplu, în cazul
asigurărilor long-tail, o daună se poate produce într-un an, poate fi avizată în anul următor
şi poate fi soluţionată abia după doi sau trei ani din momentul în care a fost anunţată
compania de asigurări.
Presupunând că valoarea daunelor în curs de soluţionare rămâne aceeaşi de la un
an la altul, variaţia rezervelor de primă, aşa cum a fost definită anterior, arată în ce măsură
rezervele din anul precedent pot acoperi daunele apărute pe parcursul anului curent. în
condiţiile în care acest indicator înregistrează valori pozitive, înseamnă că rezervele din
anul anterior nu ar fi suficiente pentru acoperirea daunelor avizate pe parcursul anului
curent şi cu atât mai puţin a celor în curs de soluţionare. Totodată, se poate considera că
acest indicator arată în ce măsură marja de solvabilitate obţinută de un asigurător în anul
precedent a fost subestimată sau supraestimată.
Cu cât valoarea indicatorului privind evoluţia rezervelor este mai mare, cu atât o
analiză mai amănunţită din partea autorităţilor de supraveghere este mai necesară.
Cauzele unor valori pozitive se datorează fie intensificării activităţii de despăgubire la
finele anului curent, fie unei politici inadecvate de constituire a rezervelor. Examinări

45

suplimentare din partea autorităţilor sunt efectuate în principal când se constată că
asigurătorii nu şi-au dimensionat corect rezervele.
Î condiţiile în care se constată că rezervele unui asigurător prezintă deficienţe
semnificative, marja sa de solvabilitate trebuie revizuită. De asemenea, trebuie să se
recalculeze gradul de solvabilitate şi profitabilitatea, să se reconsidere punctajele parţiale
acordate pe baza acestor doi indicatori şi să se determine noul scor general al
asigurătorului.
Pentru a-şi forma o imagine mai corectă despre politica pe care un asigurător o
adoptă în constituirea rezervelor, autorităţile de supraveghere ar trebui să determine
indicatorul privind evoluţia rezervelor pentru doi sau mai mulţi ani consecutivi.
Urmărirea indicatorului privind evoluţia rezervelor pe parcursul mai multor ani
poate releva în ce măsură asigurătorul face erori sistematice în dimensionarea rezervelor
sau dacă eventualele rezultate nefavorabile se datorează unei evoluţii adverse a daunelor
dintr-un an.
Alţi indicatori
De multe ori, autorităţile de supraveghere utilizează o gamă mult mai variată de
indicatori decât cei prezentaţi anterior. Chiar dacă indicatorii suplimentari nu influenţează
scorul general al unui asigurător, pe baza căruia se stabileşte dacă supravegherea sa
constituie sau nu o prioritate, ei influenţează într-o oarecare măsură aprecierile
autorităţilor de supraveghere. Dintre indicatorii suplimentari la care se apelează cel mai
frecvent pot fi menţionaţi:
 rata cheltuielilor generale ale unui asigurător;
 randamentul diferitelor categorii de active ale asigurătorilor;
 rate şi indicatori ce reflectă situaţia sectorului de asigurări în ansamblu.
Aceşti indicatori au rolul de a explica o serie de detalii şi, de multe ori, se găsesc
înglobaţi în indicatorii de avertizare. În continuare se fac câteva referiri cu privire la trei
indicatori suplimentari, şi anume: rata comisioanelor, profilul claselor de asigurări şi
profilul activelor unui asigurător.
Rata comisioanelor se determină ca raport între comisioanele oferite
intermediarilor şi valoarea primelor nete dintr-un an. În categoria comisioanelor oferite
intermediarilor se includ atât comisioanele plătite, cât şi cele de plătit.
Acest indicator are rolul de a releva dacă comisioanele oferite de un asigurător
sunt mai mari sau mai mici decât comisioanele oferite în mod obişnuit pentru
intermedierea unei anumite clase de asigurări şi intră în componenţa indicatorului privind
cheltuielile de achiziţie, care, mai departe, intră în componenţa indicatorului de avertizare
„rata cheltuielilor de subscriere".
Profilul claselor de asigurare practicate de un asigurător se stabileşte prin
identificarea celor mai importante cinci clase de asigurări subscrise de o companie şi
ordonarea descrescătoare a acestora în funcţie de veniturile pe care le generează. Pentru a
imprima un anumit specific unei companii, aceste asigurări trebuie să furnizeze peste
80% din primele subscrise de respectiva firmă.
Profilul activelor unui asigurător se stabileşte prin identificarea celor mai
importante cinci clase de active din portofoliul de investiţii al unui asigurător şi ordonarea
descrescătoare a acestora în funcţie de ponderea deţinută în portofoliul respectiv.
46

Valorile indicatorilor calculaţi pentru o anumită companie de asigurări trebuie
interpretate cu atenţie, pentru a putea obţine o imagine clară asupra situaţiei companiei. În
general, aceste valori devin relevante doar atunci când sunt comparate cu normele în
domeniu şi cu valorile indicatorilor calculaţi pentru acelaşi asigurător în anii anteriori sau
cu valorile previzionate.
Valorile standard ale indicatorilor nu trebuie să fie considerate absolute. De
exemplu, în anul 1992, agenţia A.M. Best a calculat raportul dintre primele subscrise şi
activul net pentru toate companiile de asigurări generale din SUA şi a obţinut un rezultat
de 1,41:1, care se încadrează în intervalul acceptat de organele de supraveghere. Există
însă şi societăţi de asigurări care lucrează cu rate mult mai mari, fără a periclita
securitatea asiguraţilor.
De asemenea, o mare atenţie trebuie acordată comparării ratelor de rentabilitate.
Compararea ratelor de profit ale societăţilor de asigurări cu cele ale societăţilor din alt
sector de activitate trebuie să ia în calcul riscurile financiare şi operaţionale din ambele
domenii.
Măsurarea performanţelor companiilor de asigurări pe baza analizei indicatorilor
financiari este esenţială pentru toţi factorii de decizie din domeniul asigurărilor.
Asemenea sisteme de analiză sunt deosebit de utile în activitatea de
supraveghere, deoarece le indică autorităţilor de supraveghere, care dispun de resurse
limitate, pe asigurătorii asupra cărora ar trebui să se concentreze cu prioritate. De
asemenea, indicatorii au foarte mare importanţă pentru clienţi, investitori şi nu în ultimul
rând pentru asigurătorii înşişi.

III. Solvabilitatea societăţilor de asigurări

47

3.1. Importanţa solvabilităţii în activitatea de asigurare
Datorită faptului că societăţile de asigurări sunt intermediari financiari, valoarea
activelor şi a pasivelor acestora depinde de modificarea condiţiilor existente pe pieţele
financiare. Mai mult, valoarea pe care cumpărătorii o atribuie produselor de figurare
depinde de soliditatea financiară a societăţii de asigurări. De aceea solvabilitatea are o
foarte mare importanţă pentru clienţi, investitori, pentru instituţiile de supraveghere şi
pentru asigurătorii înşişi.
Activitatea de asigurări implică riscuri ce nu pot fi complet eliminate. Astfel,
chiar dacă o companie de asigurări dezvoltă un management adecvat al riscului, riscul
falimentului său nu poate fi înlăturat, existând posibilitatea producerii unor evenimente
imprevizibile, pentru care asigurătorul nu a adoptat nici o măsură de protecţie.
Din acest motiv se consideră necesară impunerea unor standarde prudenţiale
oricând limitele şi modalităţile de gestionare a riscurilor asumate şi reţinute de
asigurători. Principiul solvabilităţii accentuează importanţa menţinerii unui nivel minim
de capital care să reflecte amploarea şi complexitatea activităţii unei societăţi de asigurări,
precum şi riscurile la care aceasta este expusă.
Evenimentele care au avut loc în ultimii ani pe piaţa mondială a asigurărilor au
scos în evidenţă faptul că volatilitatea pieţelor financiare şi dinamica tot mai accentuată a
mediului de afaceri şi-au pus o amprentă puternică asupra securităţii financiare a
companiilor de asigurări. Deşi, în esenţă, principalele cauze care determină probleme de
solvabilitate asigurătorilor nu s-au schimbat, probabilitatea ca acestea să se manifeste cu o
frecvenţă şi intensitate ridicate este din ce în ce mai mare. De cele mai multe ori, deficitul
de solvabilitate are la origine deficienţe înregistrate în legătură cu activitatea de
subscriere, investiţii sau reasigurare.
Activitatea de subscriere. Riscul de subscriere reprezintă unul dintre
principalele riscuri care contribuie la deteriorarea solvabilităţii asigurătorilor. Foarte
multe dintre problemele privind solvabilitatea decurg din modul în care se realizează
subscrierea, în principal în ceea ce priveşte tarifarea, selecţia riscurilor şi stabilirea
rezervelor tehnice.
Pe fondul competiţiei, urmărind creşterea cotelor de piaţă, asigurătorii sunt
tentaţi să diminueze cotele de primă şi să ofere asiguraţilor termene şi condiţii
contractuale mai puţin restrictive. Aceste tendinţe se manifestă în special în faza soft a
pieţei şi, deşi pe termen scurt duc la creşterea semnificativă a volumului de prime, pe
termen lung pot avea consecinţe negative asupra rezultatelor şi solvabilităţii companiilor,
generate de lipsa unui control strict al procedurilor de tarifare.
În ceea ce priveşte selecţia risurilor, deşi nu există dovezi clare care să ateste că
rezultatele favorabile din subscriere sunt indisolubil legate de modul în care se face
această selecţie, se remarcă faptul că foarte mulţi asigurători profesionişti reuşesc să evite
daunele majore.
În cazul dimensionării eronate a rezervelor tehnice, acestea se pot dovedi
insuficiente pentru a acoperi obligaţiile exigibile faţă de asiguraţi, creând asigurătorilor
probleme de lichiditate şi chiar de solvabilitate.
Experienţa a demonstrat că, pe termen lung, principalul factor care diferenţiază
companiile de succes de restul firmelor îl reprezintă subscrierea corespunzătoare a
riscurilor. Asigurătorii „de elită" nu numai că înregistrează rate de rentabilitate ridicate pe
termen lung, dar se bucură de o mai mare atenţie din partea investitorilor şi au în general
profituri suficiente pentru a se extinde, a face noi achiziţii sau a elabora noi produse. De
asemenea, aceşti asigurători îşi pot onora fără probleme obligaţiile în cazul apariţiei uncor
48

evenimente neprevăzute, rămânând astfel în graţiile autorităţilor de supraveghere,
investitorilor şi agenţiilor de rating.
Activitatea de investiţii. Deseori, cea mai mare parte a profitului realizat de o
companie de asigurări este reprezentată de profiturile obţinute prin investirea fondurilor
colectate sub formă de prime.
De regulă, atunci când rezultatele din activitatea de subscriere se deteriorează,
asigurătorii încearcă să le compenseze cu veniturile din plasamente şi adoptă politici mai
riscante de investiţii, pentru a obţine randamente superioare.
În condiţiile în care portofoliul de investiţii este expus unei multitudini de riscuri
(riscul de piaţă, riscul de rată a dobânzii, riscul inflaţiei, riscul de credit, riscul valutar
etc). asigurătorul trebuie să aibă capacitatea de a controla aceste riscuri pentru a reduce
probabilitatea de apariţie a unor rezultate nefavorabile din activitatea de investiţii.
Dacă gradul de îndatorare (raportul dintre rezervele tehnice şi capitalurile
proprii este foarte mare, asigurătorul este expus unor riscuri majore în cazul în care
înregistreză pierderi din investiţiile financiare. În această situaţie, rolul capitalului propriu
este de a alimenta fondurile de rezervă atunci când ele sunt insuficiente pentru achitarea
obligaţiilor faţă de asiguraţi. O dimensiune redusă a acestuia este de natură să-i
defavorizeze atâ pe acţionari (care suportă, procentual, pierderi mai mari), cât şi pe
asiguraţi (care nu mai beneficiază de protecţia oferită de „tamponul" financiar reprezentat
de un capital mare).|
Această slăbiciune este reflectată de diminuarea valorii marjei de solvabilitate.
Prin urmare gradul de adecvare a capitalului şi estimarea cu un grad ridicat de precizie a
nevoilor de lichiditate viitoare sunt condiţii primordiale pentru succesul investiţiilor şi
menţinerea unei marje de solvabilitate suficiente.
Activitatea de reasigurare. Reasigurarea este un instrument important pe care
asigurătorii îl pot utiliza pentru a reduce şi a controla riscurile la care se expun, şi în
special riscurile preluate în asigurare. Cu toate acestea operaţiunile de reasigurare implică
ele insele riscuri pentru compania cedentă.
În anii '80, câteva falimente i-au pus pe asigurători în situaţia de a se confrunta
cu imposibilitatea recuperării despăgubirilor de la reasigurători, cu plăţi întârziate sau cu
dispute în privinţa valorii despăgubirilor. Aceste evenimente au atras atenţia asupra
necesităţii ca asigurătorii să analizeze sistematic securitatea financiară a reasigurătorilor
săi.
Selectarea reasigurătorilor adecvaţi este vitală pentru solvabilitatea şi
profitabilita tea asigurătorului. Cele mai importante criterii utilizate în acest scop sunt:
disponibilitatea, preţul reasigurării, securitatea (capacitatea financiară de a-şi îndeplini
obligaţiile) şi serviciile prestate. Aceşti factori pot fi contradictorii. De exemplu,
reasigurătorii mai puţin competitivi în ceea ce priveşte securitatea şi serviciile prestate pot
deţine avantaje în ceea ce priveşte disponibilitatea şi preţul. Asigurătorul trebuie să
evalueze avantajele şi dezavantajele în fiecare caz în parte şi să elaboreze criterii de
selecţie flexibile.
Compania cedentă trebuie să acorde importanţă si unor aspecte precum: tipul
acordului de reasigurare încheiat, clauzele şi condiţiile acestuia, calitatea şi cantitatea
riscurilor cedate etc. Un program de reasigurare inadecvat poate conduce, printr-o aco
perire financiară insuficientă, la pierderi şi chiar la situaţia de insolvabilitate.
În afară de incapacitatea de plată a reasiguratorului şi de programul de
reasigurare necorespunzător, există şi alte elemente care fac ca şi reasigurarea să
reprezinte un factor de risc pentru solvabilitate. Dintre acestea, aspectele juridice au o

49

importanţă din ce în ce mai mare. În ultimii ani, deciziile juridice în litigiile privind
reasigurarea au fost, nu de puţine ori, surprinzătoare, creând premisele unor situaţii
financiare dificile pentru asigurătorii care s-au văzut în imposibilitatea de a-şi recupera
partea scontată din daunele suferite.
Sursele de informaţie
Date fiind dimensiunile şi caracterul complex al industriei asigurărilor, este
extrem de dificil pentru asiguraţi sau beneficiari să aprecieze ei înşişi solvabilitatea
asigurătorului lor. Volumul informaţiilor disponibile în vederea evaluării solvabilităţii
asigurătorilor şi reasigurătorilor este într-o continuă creştere, dar, din păcate, aceste
informaţii sunt adesea confuze sau neactualizate, ceea ce face ca informaţiile cu adevărat
utile să fie relativ greu de obţinut. În general, principalele surse de informaţii sunt
rapoartele şi bilanţurile conta bile ale companiilor, raportările obligatorii către
organismele de supraveghere, agenţiile de rating şi reputaţia pe piaţă bazată pe
informaţiile publice sau zvonuri.
Ca urmare, pentru a proteja interesele asiguraţilor, pe toate pieţele de asigurări
au fost instituite diverse forme de supraveghere a industriei asigurărilor care să
monitorizeze solvabilitatea operatorilor de pe piaţă. Existenţa acestora face posibilă, de
altfel, garantareasolidităţii financiare a acestei industrii în ansamblul ei, ceea ce conduce
la sporirea încrederii publicului, element vital pentru funcţionarea companiilor de
asigurări.
Factori de insolvabilitate
Managementul financiar modern şi calculul actuarial oferă diferite metode
pentru adoptarea deciziilor privind structura optimă a capitalului, dar acestea au anumite
limite. Nici cel mai precaut management nu poate garanta faptul că obligaţiile
neprevăzute nu vor reduce capacitatea financiară a unei societăţi de asigurări, iar
reglementările guvernamen tale nu pot preveni apariţia insolvabilităţii. În majoritatea
cazurilor, eforturile autorităţilor de supraveghere au preîntâmpinat pierderile asiguraţilor.
Cu toate acestea întârzierile plăţilor, nesiguranţa şi efectul psihologic care decurg din
problemele de solvabilitate ale unui asigurător sunt foarte importante pentru situaţia
financiară a acestuia.
Analiza companiilor de asigurări a contribuit la identificarea diferiţilor factori
care duc la insolvabilitate, cei mai importanţi fiind:
 subscrierea, constituirea de rezerve şi soluţionarea de cereri de
despăgubire necorespunzătoare;
 managementul incompetent sau de rea-credinţă;
 daunele provocate de catastrofe;
 controlul necorespunzător al cheltuielilor;
 strategia inadecvată de investiţii;
 tranzacţiile incorecte cu agenţii, brokerii sau reasigurătorii;
 frauda;
 dezvoltarea rapidă;
 situaţia financiară a reasigurătorului;
 programul de reasigurare inadecvat.
Rolul autorităţilor de supraveghere
50

Activitatea de supraveghere şi control realizată de instituţiile de supraveghere
are câteva scopuri bine definite. În primul rând, se urmăreşte identificarea cât mai curând
posibil a asigurătorilor care se confruntă cu probleme financiare şi care sunt implicaţi în
activităţi ilegale. În al doilea rând, prin activitatea de supraveghere se urmăreşte obţinerea
informaţiilor necesare pentru adoptarea unor măsuri adecvate fiecărei situaţii.
De asemenea, activitatea de supraveghere trebuie să confirme că societăţile de
asigurări îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu reglementările legale în vigoare.
Această activitate de supraveghere poate ajuta companiile să-şi rezolve problemele,
protejând astfel atât interesele asiguraţilor, cât şi pe cele ale acţionarilor.
În majoritatea ţărilor, instituţiile de supraveghere au o relaţie atât de strânsă cu
societăţile de asigurări încât ştiu fără a face vreo analiză care companii s-au extins peste
măsură şi care au probleme cu solvabilitatea. Instituţiile de supraveghere sunt deseori
criticate pentru că nu au intervenit din timp pentru prevenirea situaţiilor de faliment al
societăţilor de asigurări.

3.2. Conceptul de solvabilitate
Solvabilitatea poate fi definită drept capacitatea unei societăţi de asigurări de aşi îndeplini în orice moment toate obligaţiile ce decurg din contractele încheiate, chiar
dacă unele obligaţii legate de activitatea curentă vor fi stinse peste câţiva ani.
Totuşi această definiţie nu explică în întregime conceptul de solvabilitate,
deoarece nu face nici o referire la reglementările legale, conform cărora o societate de
asigurări rebuie să menţină un nivel minim recomandat al activului net.
Atât timp cât activele depăşesc obligaţiile, asigurătorul este solvabil. Totuşi,
dacă această diferenţă este mai mică decât valoarea impusă de instituţiile de
supraveghere, capitalul este deteriorat. Când apare o astfel de situaţie, autorităţile interzic
încheierea de noi poliţe până în momentul în care capitalul ajunge la nivelul impus. În tot
acest timp, societatea continuă să-şi deruleze vechile afaceri, să plătească despăgubiri sau
să-şi caute reasigurători.
Legislaţia internaţională din domeniul asigurărilor prevede existenţa şi
menţinerea anei sume minime a activului net al unei companii, cu alte cuvinte, a unei
anumite marje ie solvabilitate.
Definiţia de bază a solvabilităţii, conform căreia un asigurător este solvabil dacă
îşi poate îndeplini în orice moment obligaţiile, este considerată insuficientă pentru
stabilirea unui sistem eficace de solvabilitate şi pentru perfecţionarea sistemului de
supraveghere. Asociaţia Internaţională a Instituţiilor de Supraveghere în Asigurări
(International Association of Insurance Supervisors - IAIS) defineşte marja de
solvabilitate ca fiind reprezentată de diferenţa pozitivă dintre activele şi obligaţiile
asigurătorului, în condiţiile in care ambele sunt determinate în concordanţă cu anumite
reglementări ce vizează modul lor de evaluare.
În cadrul directivelor sale, Uniunea Europeană evidenţiază necesitatea stabilirii
unei marje de solvabilitate care să ţină seama de întreaga activitate a asigurătorilor şi
prezintă modul în care aceasta ar trebui determinată. Astfel, în viziunea autorităţilor
europene, marja de solvabilitate a asigurătorilor este reprezentată de „activele libere de
orice obligaţii".
Abordări ale solvabilităţii

51

Semnificaţia solvabilităţii şi modul său de evaluare sunt influenţate de
perspectiva din care aceasta este privită. Contextul financiar în care poate fi abordată
solvabilitatea noate varia de la scenariile de lichidare imediată a asigurătorului la
scenariile conform cărora compania de asigurări încetează să mai încheie contracte noi,
dar îşi ia toate măsurile pentru a duce la bun sfârşit contractele încă în vigoare şi pentru aşi onora celelalte obligaţii asumate, sau până la scenariile în care asigurătorul urmează săşi dezvolte activitatea. Este vorba aşadar de trei situaţii principale16.
Abordarea solvabilităţii în condiţiile lichidării imediate a asigurătorului
(liquidation basis). Scenariul lichidării imediate este pe cât de conservator, pe atât de
nerealist. În acest caz este vorba despre solvabilitatea unui asigurător care îşi încetează
activitatea şi care, pentru a-şi onora obligaţiile, îşi transformă toate activele în lichidităţi,
într-o perioadă foarte scurtă.
Un asemenea scenariu este considerat conservator deoarece activele sunt
apreciate la valoarea ce s-ar obţine în condiţiile vânzării lor urgente. După cum se ştie, în
realitate, nici o firmă de asigurări nu se lichidează instantaneu, întrucât transformarea
activelor în lichidităţi, restituirea primelor pentru perioadele neexpirate din contracte şi
rezolvarea cazurilor de despăgubire necesită un anumit timp. În plus, având în vedere că
soluţionarea daunelor nu se poate realiza imediat, chiar şi într-o abordare atât de
conservatoare ar trebui ca activele să fie evaluate la valoarea obţinută în urma unui proces
de lichidare prin care se urmăreşte acoperirea despăgubirilor şi a celorlalte costuri.
Abordarea solvabilităţii în condiţiile în care asigurătorul nu mai încheie
contracte noi, dar continuă să funcţioneze până la expirarea celor în vigoare (run-off
basis).
Abordarea solvabilităţii în acest context este o practică specifică aproape tuturor
regimurilor de supraveghere, atât de asigurări generale, cât şi de asigurări de viaţă, stând
inclusiv la baza modelelor de solvabilitate din Uniunea Europeană.
Conform acestei abordări, activele acceptate din punct de vedere prudenţial şi
venitul pe care acestea îl generează sunt suficiente pentru a stinge toate obligaţiile
asigurătorului, evaluate de asemenea pe principii prudenţiale. Cu alte cuvinte, abordarea
run-off presupune verificarea capacităţii asigurătorului de a-şi acoperi obligaţiile ce
decurg din poliţele existente, datoriile faţă de alţi creditori, precum şi diferitele cheltuieli
de funcţionare a firmei, până în momentul finalizării ultimului contract, din activele
deţinute şi din veniturile obţinute din plasarea acestora, precum şi din primele ce urmează
să fie încasate în baza contractelor în vigoare.
Fiind o abordare statică, solvabilitatea unui asigurător reflectă doar stabilitatea
sa la o anumită dată, considerând că acesta nu va mai încheia noi poliţe după momentul
evaluării sale. Dacă situaţia financiară a unui asigurător nu se dovedeşte a fi foarte stabilă
instituţiilor de supraveghere li se conferă autoritatea de a interveni, împiedicând chiar o
companie să preia noi riscuri. Astfel, capacitatea asigurătorului de a face faţă tuturor
obligaţiilor existente la un moment dat condiţionează dreptul acestuia de a-şi conţinua
activitatea de subscriere.
Abordarea solvabilităţii în condiţiile în care asigurătorul urmează să-şi
dezvolte activitatea (going concern basis).
6

În literature de specialitate de limba engleză acestea sunt denumite “ liquidation”, “run-off” şi “goigconcern”.

52

Potrivit acestui scenariu conceptual, în afara activelor necesare şi suficiente
pentru îndeplinirea standardelor de funcţionare, un asigurător ar trebui să deţină sau să
poată genera suficiente active pentru a finanţa afaceri noi pentru o anumită perioadă.
Analizându-se capacitatea asigurătorului de a menţine marja de solvabilitate solicitată atât
în momentul actual, cât şi în viitor, acest context ar putea fi descris ca o abordare runojfm dinamică. De regulă, această abordare este utilizată în cazul asigurătorilor de viaţă.
Spre deosebire de abordarea statică, standardele going-concern nu ţin seama
numai de situaţia asigurătorului la momentul evaluării, ci şi de faptul că acesta va
continua să încheie noi poliţe, potrivit planului său de afaceri. In plus, se porneşte de la
premisa că asigurătorul nu va continua să vândă doar produsele de care dispune în
momentul evaluării, ci şi alte tipuri de asigurări, care presupun practici de marketing
diferite, politici noi de investiţii şi, eventual, o altă structură organizatorică. În aceste
condiţii, bazându-se pe analiza documentelor financiare ale companiei, pe declaraţiile sale
publice, precum şi pe modul în care aceasta s-a comportat în trecut, standardele goingconcern încearcă să testeze dacă asigurătorul are capacitatea de a face faţă tuturor
obligaţiilor contractuale şi altor pretenţii rezonabile pe care asiguraţii le pot emite în
viitor. Astfel, capitalul deja existent, precum şi veniturile obţinute din subscrierea unor
noi poliţe va trebui să fie suficiente pentru a susţine dezvoltarea activităţii asigurătorului.
Un aspect important care trebuie subliniat îl constituie diferenţa dintre solvabili
tatea minimă stabilită prin standarde {minimum solvency standards) şi solvabilitatea
practică (working solvency) a companiilor de pe piaţă. Astfel, pe baza standardelor runoff se determină gradul minim de solvabilitate pe care un asigurător trebuie să-l realizeze
pentru a face faţă tuturor obligaţiilor sale actuale, reale şi potenţiale. În practică însă,
gradul minim de solvabilitate pe care diferitele firme încearcă să-1 obţină este ceva mai
ridicat, fiind determinat pe baza principiului going-concern, adică avându-se în vedere
perspectiva extinderii afacerilor. Altfel spus, nivelul solvabilităţii practice este superior
solvabilităţii minime determinate prin aplicarea standardului run-off, întrucât mai include
atât o marjă de solvabilitate pentru dezvoltarea activităţii (a growth solvency), cât şi o
marjă de solvabilitate de rezervă (a surplus solvency).
În afara capitalului necesar pentru susţinerea unor noi riscuri şi pentru
satisfacerea cerinţelor de solvabilitate, apărute ca o consecinţă a extinderii activităţii (este
vorba despre marja de solvabilitate pentru dezvoltare) şi în afara marjei de rezervă,
numeroşi asigurători caută să dispună de o serie de active-tampon (asset buffer), peste
nivelurile minimale stabilite prin reglementări. Aceste active, care de multe ori reprezintă
un surplus de capital "redundant", sunt necesare pentru acoperirea obligaţiilor
extraordinare, apărute în condiţii excepţionale, neprevăzute în scenariile going-concern,
pe baza cărora se determină nivelul solvabilităţii practice.
Caracterul obiectiv al aprecierilor rezultate în urma unei abordări run-off conferă
autorităţilor de supraveghere dreptul de a interveni uneori în activitatea companiilor de
asigurări ori de a solicita acestora să înceteze imediat subscrierea de noi poliţe. În afara
faptului că se bazează pe o serie de concepte relativ uşor de înţeles, standardele run-off
prezintă şi avantajul că includ parametri şi elemente de referinţă foarte clar definite.
Totodată, procedura de calcul pentru determinarea solvabilităţii unui asigurător
este destul de simplă.
Spre deosebire de standardele run-off, standardele going-concem sunt foarte
complexe, chiar dacă nu reuşesc să ia în considerare toate aspectele legate de activitatea
unui asigurător. În plus, abordarea dinamică a standardelor going-concern presupune o
metodologie de calcul complicată pentru determinarea solvabilităţii, iar rezultatele
obţinute trebuie interpretate. În aceste condiţii, aprecierile privind oportunitatea

53

intervenţiei şi gradul de implicare a autorităţilor de supraveghere sunt considerate de
multe ori subiective.
Având în vedere avantajele pe care le prezintă şi în special obiectivismul privind
necesitatea intervenţiei organelor de supraveghere, standardele run-off au fost preferate
într-o măsură mai mare standardelor going-concern. Acestea din urmă sunt considerate
avantajoase doar în anumite situaţii, respectiv atunci când atât asigurătorul, cât şi
instituţiile de supraveghere dispun de o gamă variată de informaţii de calitate şi când
ambele părţi pot beneficia de suficienţi specialişti capabili să facă evaluări şi interpretări
corecte şi realiste.
Compararea diferitelor niveluri de solvabilitate
Există mai multe noţiuni ale marjei de solvabilitate, prezentate şi analizate în
continuare.
Marja de solvabilitate comercială (commercial solvency margin). Marja de
solvabilitate comercială este definită drept activul net al unei organizaţii (fie ea de
asigurări sau nu) şi se determină pe baza raportărilor obişnuite prevăzute în legea
societăţilor comerciale. După cum se ştie, în general, contabilitatea are ca scop stabilirea
unei imagini corecte, reale şi obiective asupra profitului anual şi bilanţului unei firme.
Astfel, în determinarea marjei de solvabilitate comerciale se iau în calcul toate activele
din bilanţ, chiar dacă unele dintre acestea nu ar trebui incluse din considerente
prudenţiale, precum şi toate obligaţiile, fără nici o ajustare în funcţie de riscul
subevaluării lor.
Marja de solvabilitate statutară (sîatutory solvency margin). Marja de solva
bilitatea statutară sau prudenţială este definită ca excedentul activelor peste obligaţii,
ambele evaluate pe baza unor reglementări stricte. Aceste reglementări vizează atât
raportările contabile, impunând principii şi reguli speciale de prudenţă, cât şi limitele
marjei necesare într-un anumit context. Aşadar marja de solvabilitate statutară se
determină pe baza unei abordări conservatoare a valorii activelor şi obligaţiilor şi are
drept scop stabilirea unei diferenţe prudenţiale sigure între acestea.
Astfel, unele dintre activele companiei, deşi au o valoare comercială clară, nu
sunt incluse în calculul marjei de solvabilitate din considerente prudenţiale. În categoria
activelor neluate în calcul se încadrează de regulă activele cu grad mare de risc,
eventualele scutiri de taxe acordate ca urmare a pierderilor acumulate şi unele investiţii
ale companiei în societăţi afiliate. Nivelul marjei de solvabilitate statutare va fi
întotdeauna mai redus decât cel al marjei de solvabilitate comerciale. Diferenţa dintre
acestea este cu atât maisemnificativă cu cât ponderea activelor neacceptate (sau excluse
din calcul) în totalul activelor este mai mare.
Pentru diferenţa dintre activele şi obligaţiile asigurătorului determinate şi
evaluate conform legii este utilizată şi denumirea de marjă de solvablitate disponibilă.
Marja de solvabilitate minimă obligatorie (minimum required solvency
margin). Aceasta este definită ca nivelul minim al marjei de solvabilitate statutare,
calculat conform unei metodologii stabilite prin lege sau prin norme metodologice. Ceea
ce depăşeşte marja de solvabilitate minimă obligatorie poate fi denumit excedent al marjei
minime.

54

Considerând marja de solvabilitate minimă obligatorie o expresie a capacităţii
asigurătorului de a-şi onora toate obligaţiile faţă de asiguraţi într-o situaţie extremă, nu
trebuie să se înţeleagă că un asigurător este realmente insolvabil dacă deţine o marjă
situată sub nivelul minim admis. Această părere ar fi complet eronată, mai ales în
condiţiile în care marja de solvabilitate a asigurătorului înregistrează o valoare pozitivă.
Totodată, având în vedere că marja minimă obligatorie a unui asigurător este determinată
pe baza unor premise foarte conservatoare şi prudente, faptul că valoarea sa se situează
între nivelul minim stabilit prin lege şi nivelul marjei de solvabilitate comercială nu
trebuie să se concretizeze neapărat în vreun neajuns pentru asiguraţi. Pe de altă parte însă,
nu ar trebui nici să se aprecieze soliditatea unei firme doar pe baza marjei de solvabilitate
comerciale, deoarece aceasta ar putea indica o situaţie favorabilă, dar nerealistă, întrucât,
după cum am menţionat, nu ia în calcul riscurile care ameninţă activele sau pasivele unui
asigurător.
Rolul marjei minime de solvabilitate este de a absorbi efectele riscurilor
necuantificabile, precum şi impactul subestimării riscurilor cuantificabile asumate sau pe
cel al fluctuaţiilor neobişnuite ale acestora, pentru a oferi asigurătorului şi autorităţilor de
supraveghere suficient timp să corecteze situaţia generată de materializarea riscurilor
respective.
Pentru o mai bună protejare a asiguraţilor, legislaţia în materie de asigurări din
diferite ţări prevede dreptul autorităţilor de supraveghere de a interveni în activitatea unui
asigurător în cazul în care marja de solvabilitate a acestuia se situează sub limita minimă
prevăzută de lege. În plus, natura intervenţiei autorităţilor depinde de valoarea abaterii de
la marja minimă obligatorie.
Instituţiile de supraveghere nu sunt însă obligate să intervină în cazul în care
asigurătorii înregistrează marje mai mici decât nivelul minim obligatoriu. Decizia
acestora depinde de aprecierea subiectivă a riscurilor la care sunt expuşi asiguraţii şi a
perspectivelor de redresare a asigurătorilor. În cazul în care falimentul unei companii pare
inevitabil, este foarte probabil să se dispună o cedare timpurie a portofoliului de asigurări
al acesteia.

3.3. Modele de solvabilitate
Sistemele utilizate de către instituţiile de supraveghere pentru a monitoriza
solvabilitatea companiilor de asigurări diferă de la ţară la ţară. Există patru tipuri de
modele de solvabilitate folosite pe plan internaţional:
 modelul coeficientului fix (fixed ratio);
 modelul RBC (risk-based capital - capitalul determinat în funcţie de
expunerea la risc);
 abordarea bazată pe scenarii (scenario-based approach);
 abordarea probabilistă (probabilistic approach).
În tabelul 3.1 sunt prezentate modelele de solvabilitate folosite în Uniunea
Europeană, SUA, Canada, Australia şi Japonia.

Tabelul 3.1. Modelele de solvabilitate folosite în diferite ţări

55

Regiunea/
Modelul
Modelul RBC
Ţara
coeficientului fix
Uniunea
Asigurări de viaţă În Finlanda este folosit un
Europeană şi asigurări
factor bazat pe modelul
generale
RBC, pentru a completa
reglementările directivelor
Uniunii Europene.
SUA
Asigurări de viaţă şi
asigurări generale
Canada
Asigurări
Asigurări de viaţă
generale (până în Asigurări generale
anul 2002)
începând cu anul 2003

Australia

Asigurări de viaţă şi
asigurări generale

Japonia

Asigurări de viaţă şi
asigurări generale

Alte modele
Marea Britanie foloseşte teste
de senzitivitate (resilience
tests) - abordarea bazată pe
scenarii.
În unele state (ex. New York)
sunt utilizate scenariile.
Testul DCAT (Dynamic
Capital Adequacy Test) este
obligatoriu atât pentru
asigurătorii de viaţă, cât şi
pentru cei non-viaţă. Acesta
estimează impactul viitor
asupra solvabilităţii pe care îl
au diferiţi factori adverşi.
Este permisă, cu aprobarea
supraveghetorului, folosirea
modelelor proprii de către
companiile de asigurări
generale.

Sursa: KPMG - Study into the methodologies to assess the overall financial position of an
insurance undertaking from the perspective of prudential supervision, European Commission, 2002.

În continuare se va face o analiză comparativă între cele patru modele,
urmărindu-se avantajele şi dezavantajele fiecăruia.
Modelul coeficientului fix
Aceasta este utilizat aproape în exclusivitate în ţările Uniunii Europene, precum
şi în ţările candidate la aderare, printre care şi România.
Prin modelul coeficientului fix, marja de solvabilitate este calculată pe baza unei
proporţii fixe dintr-un anumit indicator, ales să reprezinte expunerea la risc. Acest
indicator este de obicei un element din bilanţul sau contul de profit şi pierdere al
asigurătorului.
Modelul Uniunii Europene foloseşte pentru asigurările generale primele şi
daunele ca bază de calcul, iar pentru asigurările de viaţă, rezervele tehnice şi suma la risc
(diferenţa dintre suma asigurată şi rezerva matematică).
Avantaje şi dezavantaje
Principalul avantaj al acestui model îl reprezintă uşurinţa cu care este aplicat.
Prin urmare costurile de aplicare sunt nesemnificative. În plus, rezultatele sunt uşor de
înţeles, şi, deoarece modelul foloseşte date exacte, contabile, abordarea este una
obiectivă.

56

Acest model are de asemenea dezavantaje. În cazul acestei abordări este dificilă
definirea capitalului astfel încât să se poată face o corelare cu obiectivele
supraveghetorilor. Ca urmare cerinţele de capital ce derivă din acest model ar putea fi
considerate ca fiind arbitrare.
În al doilea rând, această abordare se axează în prezent numai pe anumite tipuri
de riscuri (de regulă cele legate de subscriere), în timp ce alte tipuri nu sunt luate în
considerare. Datorită structurii deficitare a acestui model, este dificilă extinderea sferei
riscurilor incluse în calcul.
Folosirea primelor şi rezervelor tehnice drept bază de calcul (expunerea la risc)
poate crea distorsiuni ale rezultatelor, încurajând constituirea de rezerve mai mici. Astfel,
modelul nu avantajează companiile care îşi constituie rezerve tehnice pe principii
prudenţiale, deoarece acestea vor fi obligate să menţină o marjă de solvabilitate suplimen
tară, corespunzătoare rezervelor mai mari.
De asemenea, modelul nu este suficient de sensibil la profilul de risc specific
asigurătorului şi nu este dinamic.
Modelul RBC
Sistemul RBC, folosit pe scară largă în SUA, a fost adoptat de NAIC (National
Association of Insurance Commissioners) pentru industria asigurărilor de viaţă şi
sănătate, cu scopul de a răspunde necesităţii unui standard privind adecvarea capitalului
care să ţină seama de totalitatea riscurilor cu care se confruntă fiecare asigurător în
activitatea sa: de natură tehnică, investiţională, de management etc. Versiuni mai noi ale
acestui model sunt utilizate în Canada şi Japonia.
Obiectivul acestui model este acela de a determina capitalul minim necesar în
funcţie de expunerea la risc totală a asigurătorului. Se face apoi o comparaţie între acest
nivel al capitalului şi capitalul din bilanţul contabil al asigurătorului. Autorităţile de
supraveghere vor lua măsurile necesare, dacă este cazul.
Activele şi pasivele sunt ponderate în funcţie de riscuri pentru a calcula pragul
minim al capitalului pe care asigurătorul trebuie să-1 menţină. Astfel, marja de
solvabilitate va reflecta natura activităţii de subscriere şi activele menţinute pentru a-şi
îndeplini obligaţiile.
Modelul RBC are câteva puncte comune cu modelul coeficientului fix:
rezultatele intermediare sunt determinate prin aplicarea unor factori la baza de calcul al
expunerii Modelul RBC ia însă în considerare mai multe riscuri, folosind astfel mai multe
baze de calcul şi mai mulţi factori, iar agregarea se realizează cu ajutorul unei formule
matematice mai sofisticate.
Avantaje şi dezavantaje
Această abordare este considerată o îmbunătăţire a modelului coeficientului fix,
din. mai multe motive. Sfera riscurilor luate în considerare este mai mare, încercându-se
includerea, pe lângă riscul de subscriere, şi a altor riscuri relevante (cum ar fi riscul
activelor, riscul general al afacerii, riscul de credit, riscul de rată a dobânzii). Modelul
RBC este mai flexibil, oferind posibilitatea ajustării bazei de calcul pentru a reflecta
deviaţiile de la standard, precum şi posibilitatea ajustărilor în funcţie de specificul
companiei.
Deşi modelul RBC nu este la fel de simplu de aplicat precum modelul
coeficientului fix, el nu necesită sisteme şi metodologii de calcul complexe. Volumul de

57

date necesare este semnificativ, dar nu excesiv, iar calculul se realizează pe baza
elementelor contabile, motiv pentru care modelul nu este subiectiv.
Cele mai multe obiecţii ridicate în privinţa utilizării acestui model sunt legate de
dificultatea şi acurateţea calculului, precum şi de lipsa de transparenţă faţă de public.
Rezultatele sunt dificil de înţeles şi de interpretat din cauza lipsei unei definiţii a
capitalului, corelate cu utilizarea radicalului în formula de calcul. în plus, riscurile
nefinanciare nu sunt incluse, iar riscul de reasigurare nu este reflectat corespunzător în
model.
Capacitatea modelului RBC de a prevedea cazurile de insolvabilitate este redusă
indicând faptul că cerinţele de capital nu reflectă corespunzător riscurile.
Un alt dezavantaj este dat de faptul că interacţiunea dintre riscuri (dependenţa şi
independenţa) nu este luată în calcul în mod eficient. De asemenea, abordarea nu este una
dinamică.
Deficienţele structurale ale modelului diminuează într-o anumită măsură
avantajele prezentate anterior.
Abordarea bazată pe scenarii
Modelele care utilizează scenarii urmăresc să analizeze impactul riscurilor
specifice asupra expunerii companiei de asigurări. Conform acestei abordări, companiile
de asigurari trebuie să parcurgă un test care simulează posibilele consecinţe financiare,
pornind de la ipoteza unor modificări în sens negativ ale valorilor activului sau pasivului
societăţii.
Capitalul necesar este calculat pe baza celui mai nefavorabil rezultat dintr-o sere
de scenarii aplicate modelului financiar al companiei. Modelul financiar este de obice:
dinamic (dar poate fi şi static), generând proiecţii deterministe ale cash-flow-ului şi ale
bilanţului contabil.
Scenariile constau de obicei în diferite serii formate din valorile viitoare ale
despăgubirilor, veniturilor din prime, rezervelor tehnice, daunelor catastrofice sau de
dimensiuni mari, inflaţiei, ratei dobânzii, rentabilităţii activelor etc.
Astfel de modele sunt aplicate în Canada, Marea Britanie şi SUA, în plus faţă de
cerinţele de capital determinate prin modelul coeficientului fix sau RBC.
Avantaje şi dezavantaje
Folosirea scenariilor permite interpretarea destul de simplă şi intuitivă a
rezultate lor, iar capitalul obligatoriu este mai clar definit decât în cazul modelelor
prezentate anterior. De asemenea, scenariile oferă flexibilitate în ceea ce priveşte sfera de
riscuri incluse, acest avantaj nefiind diminuat de structura modelului.
Această abordare, prin cadrul său clar şi flexibil, permite includerea interacţiunii
dintre riscuri. În plus, majoritatea modelelor sunt dinamice, iar cele mai avansate versiuni
oferă companiei instrumente corespunzătoare pentru managementul riscului.
În ceea ce priveşte dezavantajele, trebuie menţionat că relevanţa rezultatelor
depinde foarte mult de exhaustivitatea şi însemnătatea scenariului folosit. De fapt,
deficienţa majoră a acestui model constă în principal în selectarea scenariului testului:
factorii de risc luaţi în considerare trebuie aleşi şi dimensionaţi cu o deosebită atenţie
pentru a obţine o imagine corectă asupra solvabilităţii companiei testate. Natura
subiectivă a selectării acestor ipoteze de lucru, precum şi a alegerii tipului de test folosit
face ca acest model să fie încă puţin popular.

58

Versiunile sofisticate necesită un volum considerabil de date, precum şi de
modelări computerizate, generând astfel costuri de aplicare şi utilizare ridicate. De
asemenea, dacă versiunile simple pot fi codificate, cele avansate nu au această
proprietate.
Abordarea probabilistă
Aceasta abordare, originară din Statele Unite ale Americii, este puţin familiară
instituţiilor de supraveghere europene, fiind utilizată doar în Canada, Australia şi în unele
dintre statele americane.
Modelarea probabilistă încearcă să acopere întreaga gamă de riscuri la care este
expusă o companie de asigurări. Factorii de risc (variabile aleatorii) sunt introduşi într-o
procedură de simulare, luându-se în considerare efectele unei game largi de elemente,
probabilitatea evoluţiilor adverse, precum şi interacţiunea dintre variabile.
Nu se obţin numai rezultatele aferente diferitelor scenarii specifice, ci şi
distribuţia de probabilitate pe ansamblu a rezultatelor. Capitalul necesar este calculat pe
baza distribuţiei capitalului, folosind ca măsură a riscului probabilitatea de insolvabilitate
(ruin-probability).
Principalul avantaj al abordării probabiliste este flexibilitatea mai mare pe care o
oferă. Faţă de celelalte abordări, aceasta ia în considerare în mod explicit interacţiunea
dintre riscuri. În plus, încearcă să combine categorii distincte de riscuri.
Această abordare are o capacitate îmbunătăţită de a recunoaşte efectele
reasigurării şi, datorită faptului că majoritatea modelelor sunt dinamice, folosesc
proceduri avansate de management al riscului.
Există dezavantaje şi în cazul acestei abordări. În primul rând, este cea mai
complexă dintre toate cele patru abordări şi prin urmare necesită o cantitate foarte mare
de date, iar rezultatele sunt greu de interpretat. În cazul în care datele sunt insuficiente,
modelele au un grad ridicat de subiectivitate. De asemenea, complexitatea lor generează
costuri de implementare şi utilizare considerabile. În sfârşit, este dificilă standardizarea
sau codificare unui astfel de model.
Tabelul 3.2 prezintă o comparaţie între modelele de solvabilitate în funcţie de
diferite aspecte.
Tabelul 3.2. Analiza comparativă a modelelor de solvabilitate
Aspectul
Definirea
capitalului şi
obiectivele

Sfera
riscurilor luate
în calcul

Modelul coeficientului
Modelul RBC
fix
Definirea capitalului şi Nu există o definire
obiectivul general sunt explicită a capitalului.
neclare.
Corelarea cu obiectivele
supraveghetorilor este
neclară.

Abordarea bazată pe
scenarii
Este posibilă o definire
explicită a capitalului.
Poate fi stabilită o
legătură clară cu
obiectivele
supraveghetorului.
De obicei se limitează la încearcă să cuprindă toate Abordarea este flexibilă
riscurile de subscriere. riscurile relevante. Totuşi în ceea ce priveşte sfera
nu ţine eficient seama de riscurilor. Se
impactul combinat al
concentrează pe
categoriilor distincte de riscurile financiare
riscuri şi nu cuprinde
(inclusiv cele de
riscurile • nefinanciare.
subscriere). Nu există
însă modele solide
pentru riscurile
nefinanciare.

Abordarea probabilistă
Oferă cel mai bun cadru
pentru o definire clară a
capitalului.

Similar cu abordarea
bazată pe scenarii.
În plus, abordarea
probabilistă oferă
avantaje evidente prin
capacitatea sa de a
combina diferite categorii
de riscuri.

59

Interacţiunea
riscurilor

Se limitează doar la
câţiva indicatori care
reprezintă expunerea la
risc (cum ar fi primele
sau daunele).

Îcearcă să ia în
considerare interacţiunea
dintre riscuri, dar nu
îndeplineşte foarte bine
acest obiectiv.

Oferă un cadru destul
de clar şi flexibil care
permite includerea
interacţiunii dintre
riscuri.

Aceleaşi precizări ca în
cazul abordării bazate pe
scenarii, în plus, poate fi
surprinsă independenţa
sau dependenţa diferitelor
riscuri.
Recunoaşterea Modelul nu recunoaşte Este mai sensibil la
Oferă instrumente
Oferă instrumente
profilului
portofoliul de active şi profilul specific de risc, flexibile pentru
flexibile pentru
specific de risc pasive specific fiecărei dar, datorită deficienţelor recunoaşterea profilului recunoaşterea profilului
companii.
structurale, variaţiile nu specific de risc.
specific de risc.
sunt semnificative.
Mărimea şi gradul de
Mărimea şi gradul de
diversificare ar putea fi diversificare pot fi luate
incluse de asemenea în în calcul mai explicit.
scenariul specific al
companiei (acestea nu
fac parte din model în
mod normal).
Recunoaşterea Abordarea este statică. Abordarea este statică.
Majoritatea modelelor Majoritatea modelelor
aspectelor
sunt dinamice; există
sunt dinamice; există însă
dinamice
însă şi unele modele
şi unele modele statice.
statice.
Recunoaşterea Nu sunt luate în calcul Nu sunt luate în calcul în Capacitate mult mai
Capacitate mult mai bună
efectelor
în mod corespunzător.
mod corespunzător.
bună de recunoaş tere a de recunoaş tere a
reasigurării
efectelor reasigurării.
efectelor reasigurării.
Capacitatea
Capacitate predictivă
Capacitate predictivă
Încă netestată. Totuşi
Încă netestată şi dificil de
predictivă
redusă.
superioară modelului
anumite studii relevă
evaluat în prezent. Totuşi,
coeficientului fix, dar
faptul că folosirea
având caracteristici
inferioară celorlalte două suplimentară a
asemănătoare abordării
abordări.
scenariilor poate
bazate pe scenarii, ar
îmbunătăţi capacitatea trebui să aibă o capacitate
predictivă.
predictivă similară.
Complexitatea Metodologia de calcul Schema de bază este
Deşi există şi versiuni Este cea mai complexă.
este uşor de aplicat şi de relativ simplă, dar
mai simple, majoritatea De aceea rezultatele sunt
înţeles.
numărul de factori
modelelor implică
greu de interpretat.
folosiţi, ajustările în
scenarii dinamice
funcţie de specificul
complexe, necesitând
companiei, precum şi
multe calcule
folosirea formulei
actuariale.
covarianţei creează
complexitate.
Datele folosite Necesită o cantitate
Necesită o cantitate mai Versiunile sofisticate
Este abordarea ce necesită
redusă de date
mare de date, dar nu
impun o cantitate
volumul cel mai mare de
excesivă. Anumite
considerabilă de date
date. Insuficienţa acestora
ajustări impun pregătirea necesare. Lipsa datelor poate duce la un grad
unor date specifice.
poate duce la un grad
mare de subiectivitate.
mare de subiectivitate.
Subiectivitate
Modelul nu lasă loc
Modelul nu lasă loc
Versiunile sofisticate
Versiunile sofisticate
subiectivităţii.
subiectivităţii.
necesită ipoteze
necesită ipoteze
referitoare la anumiţi
referitoare la anumiţi
parametri, ce măresc
parametri, ce măresc
gradul de subiectivitate. gradul de subiectivitate.
Costuri de
Costurile sunt
Costurile sunt
Modelele avansate
Costuri considerabile
utilizare
nesemnificative.
nesemnificative.
generează costuri
pentru implementare,
considerabile pentru
menţinere şi aplicare.
implementare,
menţinere şi aplicare.
Standardizare şi Uşor de codificat.
Relativ uşor de codificat, Versiunile simple pot fi Codificarea este foarte
codificare
dar este necesară
codificate. În cazul
dificilă.
instruirea utilizatorilor.
celor avansate,
codificarea este dificilă.

60

Impactul asupra Impact redus.
managementului
riscului

Impact relativ redus.

Modelele avansate au Acelaşi impact ca
efecte pozitive pentru abordarea bazată pe
managementul riscului, scenarii.
permiţând o mai bună
evaluare a riscului
individual al companiei.

Sursa: KPMG - Study into the methodologies to assess the overall fmancial position of an
Insurance undertaking from the perspective of prudential supervision, European Commission,
2002.

3.4. Implementarea unui regim de solvabilitate eficient
Un regim de solvabilitate reprezintă un ansamblu de norme şi reguli cu privire la
solvabilitate. Acesta trebuie să fie suficient de drastic pentru a asigura îndeplinirea
obiectivului său fundamental, dar nu atât de restrictiv încât să inhibe competiţia şi
dezvoltarea industriei.
Alături de marja de solvabilitate există şi unele aspecte conexe, dar esenţiale
pentru stabilirea unui regim de solvabilitate adecvat şi realist. Aspectele menţionate se
referă la:
 modul de evaluare a obligaţiilor ce decurg din contractele de asigurare;
 categoriile de active luate în considerare în determinarea solvabilităţii;
 reguli legate de activitatea de investiţii a societăţii;
 reguli de întocmire a situaţiilor financiare;
 controlul periodic al societăţilor de asigurări.
Pentru a fi complet, un regim de solvabilitate trebuie să conţină, pe lângă aceste
aspecte, şi măsuri de prevenire şi diminuare a riscurilor identificate. Este necesar aşadar
ca un regim de solvabilitate să includă o serie de reguli privind:
 stabilirea unor prime de asigurare adecvate riscurilor acoperite, pentru a
face faţă despăgubirilor previzionate;
 încheierea unor contracte de reasigurare corespunzătoare;
 calculul prudent al obligaţiilor ce decurg din poliţe;
 contabilitatea cheltuielilor;
 gradul de lichiditate a companiei de asigurări;
 gradul de diversificare a activelor;
 investiţiile;
 evaluarea membrilor echipei de management de nivel superior;
 stabilirea rezervelor pentru garanţiile faţă de terţi.
Principiile solvabilităţii şi adecvării capitalului elaborate de IAIS
În septembrie 1997, Asociaţia Internaţională a Instituţiilor de Supraveghere în
Asigurări (IAIS) a elaborat o serie de principii care ar trebui să stea la baza unui regim de
solvabilitate, principii actualizate în ianuarie 2002.
Deşi regulamentul Asociaţiei Internaţionale a Instituţiilor de Supraveghere în
Asigurări nu impune membrilor săi adoptarea acestor standarde, se anticipează că o mare
parte dintre ei le vor implementa. Important de menţionat este şi faptul că, deşi regimurile

61

de solvabilitate practicate în unele ţări au o abordare diferită de cea a standardelor
stabilite de IAIS, ele sunt totuşi recunoscute ca atare.
Aceste principii sunt aplicabile tuturor tipurilor de companii de asigurări, având
relevanţă pentru evaluarea solvabilităţii atât în activitatea de asigurări de viaţă, cât şi în
cea de asigurări generale. Măsura în care aceste principii vor fi aplicate reasigurătorilor va
depinde de reglementările referitoare la activitatea de reasigurare din statul respectiv.
Principiile nu elimină însă necesitatea asigurătorului de a trata cu atenţie
riscurile asumate. Un sistem de supraveghere solid trebuie să combine regimul de
solvabilitate cu cerinţe privind sistemele de management al riscului, cu scopul de a
minimiza riscul.
În opinia IAIS, obiectivul unei instituţii de supraveghere este acela de a menţine
o piaţă a asigurărilor eficientă, echitabilă, sigură şi stabilă, pentru protejarea asiguraţilor,
iar regimul de solvabilitate şi adecvare a capitalului reprezintă unul dintre cele mai
importante elemente ale activităţii de supraveghere a companiilor de asigurări. Acesta
cuprinde:
 evaluarea pasivelor (inclusiv rezervele tehnice);
 cerinţele legate de active (inclusiv regulile de evaluare a activelor);
 definirea elementelor de capital;
 marja de solvabilitate obligatorie.
Evaluarea activelor şi a pasivelor depinde de reglementările contabile ale
fiecărui stat. Marja de solvabilitate minimă obligatorie ar trebui să reflecte riscurile care
nu sunt luate în calcul la evaluarea pasivelor şi la stabilirea activelor admise.
Obiectivul marjei de solvabilitate este acela de a asigura protecţie împotriva
evenimentelor ce pot apărea, exclusiv evenimentele prevăzute pentru care s-au luat
măsuri de reducere a riscului.
Cele 14 principii sunt următoarele:
1. Rezervele tehnice ale asigurătorului trebuie să fie adecvate (pentru a
dimensiona corect obligaţiile faţă de asiguraţi), determinate în mod
obiectiv şi să permită comparaţii între companiile de asigurări.
La stabilirea reglementărilor referitoare la solvabilitate trebuie avute în
vedere de asemenea metodologiile şi practicile contabile folosite la
determinarea rezervelor tehnice şi cele referitoare la activele admise să
reprezinte rezervele tehnice.
2. Trebuie constituite rezerve corespunzătoare şi pentru obligaţiile pentru
care nu s-au stabilit rezerve tehnice.
Autorităţile de supraveghere ar trebui să impună asigurătorilor să-şi
constituie rezerve corespunzătoare pentru obligaţiile către terţi şi pentru
sume datorate aflate în litigiu.
3. Activele asigurătorului trebuie să fie adecvate, diversificate şi evaluate în
mod obiectiv.
Portofoliul de active trebuie să fie suficient de diversificat şi să asigure
lichiditatea companiei, pentru ca aceasta să-şi poată îndeplini obligaţiile
ce decurg din poliţe imediat ce ajung la scadenţă.
Instituţiile de supraveghere ar putea să prevadă şi alte cerinţe pentru
active, legate de:
62





riscul de credit;
riscul pieţei;
riscul de concentrare;
riscul de lichiditate;
riscul de incapacitate de plată.

4. Regimul de solvabilitate trebuie să prevadă corelarea dintre active şi
pasive. Trebuie luate în considerare pierderile care ar putea surveni ca
urmare a necorelării valutelor, scadenţelor şi valorii activelor şi
pasivelor, ajustate în funcţie de elemente extrabilanţiere.
5. Capitalul deţinut de companiile de asigurări trebuie să fie suficient
pentru a acoperi posibilele pierderi neprevăzute, generate de riscurile la
care sunt expuse.
Riscurile incluse sunt:
 riscul de subscriere;
 alte riscuri tehnice curente (riscul de eroare, riscul de evaluare,
riscul de reasi gurare, riscul cheltuielilor operaţionale şi riscurile
asociate pierderilor majore sau catastrofice);
 riscul de faliment, riscul creşterii excesive sau necontrolate;
 riscul operaţional, riscul pieţei şi riscul organizaţional;
 riscurile investiţiilor (riscurile legate de folosirea instrumentelor
financiare derivate, riscul deprecierii, riscul de lichiditate, riscul
de rată a dobânzii, riscul de evaluare).
6. Regimul de solvabilitate trebuie să fie sensibil la risc. Acesta trebuie să
ia în considerare riscul la care este expus asigurătorul, rămânând adecvat
în orice moment şi cu orice modificare a riscului în timp.
7. Autorităţile de reglementare trebuie să stabilească unul sau mai multe
niveluri de control. În cazul în care marja de solvabilitate a
asigurătorului coboară sub nivelul de control, autorităţile au dreptul să
intervină în activitatea acestuia.
Nivelul de control trebuie să fie suficient de ridicat pentru a permite
intervenţia r.mpurie a supraveghetorului, astfel încât să existe şanse mari
de corijare a situaţiei.
8. Reglementările referitoare la solvabilitate trebuie să stabilească un nivel
minim obligatoriu al capitalului deţinut de către companiile de asigurări.
Acest nivel al capitalului reprezintă garanţia minimă a capacităţii
financiare şi a stabilităţii asigurătorului.
9. Regimul de solvabilitate trebuie să definească forma de capital destinată
acoperirii pierderilor în cazul în care asigurătorul se confruntă cu un
eveniment neaşteptat sau extrem.

63

10. Regimurile de solvabilitate trebuie să fie completate de sisteme de
management al riscului.
Marja de solvabilitate minimă trebuie considerată ultima soluţie, cea la
care se recurge doar în cazul în care au eşuat toate celelalte măsuri luate
de către asigurător pentru menţinerea stabilităţii financiare.
Este necesar ca asigurătorul să dispună de sisteme de management al
riscului în funcţie de complexitatea, mărimea şi felul operaţiunilor
efectuate. Aceste sisteme trebuie să fie cuprinzătoare, incluzând toate
riscurile la care este expus asigurătorul.
11. Orice factor de ajustare a marjei de solvabilitate legat de activitatea de
reasigurare ar trebui să ia în calcul eficienţa transferului de risc şi să ţină
seama de siguranţa celeilalte părţi a contractului de reasigurare.
12. Companiile de asigurare ar trebui să dea dovadă de transparenţă, oferind
publicului informaţii cantitative şi calitative referitoare la expunerea la
risc şi la componentele capitalului.
13. Autorităţile de supraveghere sunt responsabile pentru evaluarea şi
controlul solvabilităţii companiilor de asigurare.
În activitatea de supraveghere a solvabilităţii, autorităţile vor ţine seama
de următoarele aspecte:
 modul de evaluare şi raportare a rezervelor tehnice, activelor
şi pasivelor;
 marja de solvabilitate şi nivelurile de control;
 procesul de evaluare a riscului intern al asigurătorului;
 sistemul de management al riscului.
14. Regimurile de solvabilitate trebuie să cuprindă prevederi referitoare la
dubla luare în calcul a capitalului şi la alte probleme aferente grupurilor
financiare.
Trebuie menţionat faptul că există situaţii în care un grup de asigurători
ia în calcul acelaşi element de capital de două sau mai multe ori, pentru a
se încadra în limitele marjei de solvabilitate. Alte probleme care trebuie
reglementate se referă la tranzacţiile dintre membrii grupului.
Nivelul optim al marjei obligatorii de solvabilitate
Deşi toate companiile de asigurări doresc să cunoască cu precizie valoarea
optimă a capitalului, acest lucru este foarte greu de realizat. Managementul financiar
modern şi calculul actuarial oferă diferite metode pentru luarea deciziilor privind
structura capitalului, dar acestea au anumite limite. Nici cel mai precaut management nu
poate garanta faptul că obligaţiile neprevăzute nu vor reduce capacitatea financiară a unei
societăţi de asigurări, iar reglementările guvernamentale nu pot preveni apariţia
insolvabili tăţii, în majoritatea cazurilor, eforturile instituţiilor de supraveghere au
preîntâmpinat pierderile asiguraţilor. Cu toate acestea întârzierile plăţilor, nesiguranţa şi
efectul psiho logic care decurg din problemele de solvabilitate ale unui asigurător sunt
foarte importante pentru situaţia financiară a acestuia.
Stabilirea unui nivel minim al solvabilităţii pentru societăţile de asigurări poate
avea câteva efecte asupra activităţii acestora.
64

În primul rând, asigurătorii vor încerca să-şi minimizeze riscul de insolvabilitate
investind în active mai puţin riscante şi colaborând cu reasigurători care au o poziţie
financiară solidă. Societăţile de asigurări mici şi noi care se dezvoltă rapid pot genera
impresia că li se cere un capital nejustificat de mare. Firmele ineficiente vor fi nevoite săşi consolideze situaţia financiară. Firmele care caută să se menţină pe piaţă va trebui să fie
mai prudente, evitând dezvoltarea şi vânzarea de produse riscante.
În al doilea rând, poate apărea un efect secundar. Este posibil ca numeroşi
asiguraţi să ridice pretenţii asupra firmelor care au acumulat prea mult capital,
considerând că excesul de capital se cuvine asiguraţilor. Aceştia pot cere distribuirea de
beneficii suplimentare foştilor şi actualilor asiguraţi.
Având în vedere acest aspect, se poate ajunge la conceptul de capital „optim" de
risc, adică un capital suficient de mare pentru a satisface nevoia de stabilitate, dar nu atât
de mare încât să ducă la formularea unor pretenţii din exterior. În plus, companiile
puterniccapitalizate pot avea o rentabilitate financiară inadecvată, care va crea nevoia de
reducere a capitalului.
În ultimul rând, există posibilitatea ca firmele să dorească să „înfrângă sistemul"
speculând lacunele acestuia în calculul capitalului prevăzut în lege. Se pot inventa noi
poliţe de asigurare care cer un nivel al capitalului mai scăzut. Această energie negativă
poate lua multe forme, dar consecinţele ei vor fi foarte importante pentru instituţiile de
supraveghere, care vor încerca să alcătuiască un alt model de monitorizare a solvabilităţii
societăţilor de asigurări.
Stabilirea unui nivel ridicat al marjei minime obligatorii ar putea fi considerată
oportună, întrucât pare să asigure o protejare cât mai bună a intereselor asiguraţilor.
Experienţa a demonstrat însă că o asemenea măsură are efecte mult mai complexe, şi nu
întotdeauna atât de benefice.
Impunând un nivel prea ridicat al marjei de solvabilitate, companiile de asigurări
vor avea nevoie de un capital suplimentar destul de însemnat, care, evident, costă. În plus,
acţionarii care furnizează acest capital vor pretinde profit.
În cazul companiilor care nu au capacitatea să îndeplinească cerinţele minime de
solvabilitate, organismele de supraveghere au sau ar trebui să aibă autoritatea legitimă de
a interveni. In statele în care domeniul asigurărilor este reglementat prin lege şi în care
sistemul juridic este suficient de competent, atunci când există dovezi obiective privind
insolvabilitatea tehnică a unui asigurător, instituţia de supraveghere poate interveni direct,
prin simpla invocare a legii. în plus, trebuie să se înţeleagă că insolvabilitatea tehnică nu
are neapărat drept consecinţă directă lezarea drepturilor sau diminuarea avantajelor
cuvenite asiguraţilor. Aceasta deoarece unul dintre scopurile principale ale marjei de
solvabilitate este tocmai acela de a oferi asigurătorului suficient timp pentru a adopta
măsuri corective, avizate sau chiar recomandate de instituţia de supraveghere. Asemenea
măsuri vor diminua prejudiciile aduse de asigurători asiguraţilor, iar uneori, dacă sunt
adoptate suficient de timpuriu, pot elimina complet posibilele pierderi ale asiguraţilor sau
ale altor creditori.
Monitorizarea performanţelor standardelor de solvabilitate
Dezbaterile privind necesitatea unui standard de solvabilitate care să asigure un
echilibru între obiectivele prudenţiale ale instituţiilor de supraveghere şi eficienţa
economică, în interesul general al asiguraţilor, au reliefat faptul că se impune o
monitorizare continuă a gradului în care aceste obiective contradictorii sunt îndeplinite.
Având în vedere că nici unul dintre standardele adoptate până în prezent de instituţiile de
reglementare a asigurărilor din diferite ţări nu este perfect, acestea sunt reanalizate

65

periodic. Astfel, parametrii standardelor existente cunosc în permanenţă o serie de
ajustări, în funcţie de experienţa practică a autorităţilor de supraveghere, de evoluţia
pieţei, de schimbările intervenite în obiectivele supraveghetorilor şi de progresul
înregistrat de tehnicile de evaluare a riscului.
Deşi nivelul marjei minime obligatorii marchează punctul în care instituţiile de
supraveghere pot interveni efectiv în mod formal, acestea trebuie să monitorizeze
permanent excedentul marjei minime al fiecărui asigurător şi să analizeze cu atenţie
expunerea lui la risc.
Satisfacerea cerinţelor de solvabilitate la un moment dat reprezintă o condiţie
esenţială pe care asigurătorii trebuie să o îndeplinească pentru a fi consideraţi viabili.
Aceasta nu este însă singura. Riscurile la care este expusă compania reprezintă de
asemenea o problemă importantă, ce trebuie menţinută sub anumite limite. Din acest
motiv există situaţii în care autorităţile de supraveghere manifestă îngrijorare faţă de
situaţia unor asigurător, solvabili şi chiar caută să intervină în activitatea lor.
Regimul de solvabilitate nu trebuie să fie atât de riguros încât să impună
identificarea tuturor riscurilor ce vizează portofoliul şi elementele bilanţiere ale fiecărui
asigurător în parte. Adoptarea unui asemenea regim ar necesita un nivel nejustificat de
resurse şi ar presupune, dacă ar fi respectat întocmai, calcularea nivelului de capital
necesar fiecărui asigurător în parte, în funcţie de particularităţile activităţii şi situaţiei sale
financiare. În acest caz ar fi extrem de dificil de explicat asiguraţilor şi tuturor celorlalţi
stakeholderi cum s-a determinat gradul de solvabilitate, şi, în plus, acest indicator şi-ar
pierde din relevanţă şi credibilitate. În practică însă, oasemenea abodare extremă nu este
necesară pentru a se realiza o supraveghere eficace şi eficientă a asigurărilor. Stabilirea
marjei obligatorii de solvabilitate la un nivel care să asigure un capital suficient pentru a
face faţă unor experienţe negative şi care să semnaleze necesitatea intervenţiei
autorităţilor pentru a elimina sau cel puţin a limita probabilitatea pierderilor asiguraţilor în
cazul în care gradul de solvabilitate se reduce este suficientă.
Deşi această soluţie nu coincide cu soluţia optimă din punct de vedere teoretic,
majoritatea pieţelor şi-au manifestat clar preferinţa pentru standarde de solvabilitate
reiaţi-, simplu exprimate, care însă să îndeplinească respectarea siguranţei asiguraţilor.
Aşadar este important să existe un oarecare echilibru între complexitate şi fezabilitate.
Orice standard prospectiv de solvabilitate trebuie să fie uşor de implementat şi, totodată,
să demonstreze cu uşurinţă majorităţii stakeholderilor relevanţa şi funcţionalitatea sa.

3.5. Abordări internaţionale ale regimului de solvabilitate
În continuare sunt prezentate pe scurt principalele caracteristici ale regimurilor
de solvabilitate de pe principalele pieţe internaţionale.
Uniunea Europeană
După cum se ştie, în Uniunea Europeană domeniul asigurărilor este reglementa:
printr-o serie de directive ce au caracter obligatoriu în toate statele membre. Directivele
sunt adoptate la nivel european şi implementate prin legislaţia fiecărui stat membru.
Totuşi standardele europene de solvabilitate nu se aplică numai în statele
membre ale Uniunii, ci şi în ţări din afara acesteia, cum ar fi, de exemplu, Islanda,
Liechtenstein, Norvegia.
Din punctul de vedere al dirijării pieţei, ar trebui notat faptul că în Uniunea
Europeană s-a renunţat la controlul produselor de asigurare şi al preţurilor acestora abia în

66

anul 1994, o dată cu cea de-a treia generaţie de directive. Cu toate acestea libera
concurenţă începuse să se manifeste mai de timpuriu pe pieţele unora dintre statele
membre.
În Marea Britanie accentul pe solvabilitate a început să se pună încă din anul
1982, iar în Franţa, ceva mai târziu. Asigurătorii non-viaţă din Marea Britanie fac
subiectul regulilor europene, deşi piaţa Lloyd's a introdus unele reguli de solvabilitate în
funcţie de risc, iar Institutul de Actuariat din Anglia a recomandat orientarea întregii pieţe
englezeşti în această direcţie.
Sistemul de solvabilitate din Uniunea Europeană se bazează pe un ansamblu de
cerinţe impuse asigurătorilor, vizând marja de solvabilitate minimă impusă, calculată prin
metoda coeficientului fix, precum şi rezervele tehnice şi activele, care trebuie să fie
adecvate.
Pentru asigurările generale, modelul de determinare a solvabilităţii a fost
introdus în anul 1973, o dată cu Prima directivă a asigurărilor generale- (73/239/EEC), iar
pentru asigurările de viaţă, în anul 1976, prin Directiva 79/267/EEC. Până în anul 2002,
reglementările privind solvabilitatea nu au înregistrat modificări majore.
Pentru o mai bună protecţie a intereselor asiguraţilor, în luna martie a anului
2002 Comisia Europeană a adoptat două directive pentru modificarea marjelor de
solvabilitate obligatorii, pentru societăţile care practică asigurări de viaţă şi pentru cele
care practică asigurări generale (Directiva 2002/12/EC, respectiv Directiva 2002/13/EC).
În noiembrie 2002 Directiva 2002/12/EC a fost abrogată, reglementările
referitoare la marja de solvabilitate a asigurătorilor de viaţă fiind prevăzute în noua
directivă privind asigurările de viaţă (2002/83/EC).
În directivele menţionate sunt folosite următoarele concepte:
 marja de solvabilitate obligatorie - reprezintă diferenţa minimă dintre
activele şi obligaţiile unei societăţi de asigurări, impusă acesteia pentru a
practica activitatea pentru care este autorizată;
 marja de solvabilitate disponibilă - reprezintă suma elementelor de
capital ale asigurătorului, luate în considerare conform prevederilor
legale şi trebuie să fie cel puţin egală cu marja de solvabilitate
obligatorie;
 fondul de garanţie - reprezintă o treime din marja de solvabilitate
obligatorie şi nu poate fi sub o limită minimă admisă.
Fondul de garanţie marchează punctul dincolo de care instituţiile de
reglementare din statele membre ale Uniunii Europene au dreptul să demareze un control
al asigurătorilor. Altfel spus, autorităţile nu pot interveni decât atunci când marja de
solvabilitate a asigurătorilor este mai mică decât o treime din marja obligatorie, stabilită
prin lege.
Statele membre pot impune prin legislaţia naţională şi condiţii mai stricte.
păstrându-şi astfel libertatea de a adapta marja de solvabilitate obligatorie la condiţiile
specifice pieţei. Fondul de garanţie este actualizat cu inflaţia.
Orice societate de asigurare trebuie să respecte limita impusă pentru marja de
solvabilitate în orice moment al derulării activităţii, spre deosebire de prevederile
anterioare, cu referire doar la data încheierii bilanţului.
Autoritatea de supraveghere are dreptul să mărească, dacă este cazul, valoarea
minimă a marjei de solvabilitate obligatorii. Indexarea sumelor în euro prevăzute în
textele directivelor are loc anual, în funcţie de variaţia indicelui UE al preţurilor de
consum.
Societăţile de asigurări din statele Uniunii Europene au la dispoziţie cinci ani
pentru trecerea la noile proceduri de calcul. În situaţii excepţionale, termenul se poate
67

prelungi cu încă doi ani. Pe de altă parte, la trei ani de la intrarea în vigoare a prezentelor
prevederi, Comisia Europeană trebuie să redacteze un raport privind punerea în aplicare a
acestora şi să-1 înainteze Comitetului pentru Asigurări, însoţit de eventuale recomandări
pentru creşterea gradului de armonizare pe piaţa internă a serviciilor financiare.
Marja de solvabilitate este doar unul dintre parametrii consideraţi importanţi
pentru a caracteriza situaţia financiară a unei societăţi de asigurare. În viziunea
legiuitorului, ceilalţi parametri sunt: gradul de adecvare a rezervelor tehnice, gradul de
risc al activelor şi al investiţiilor, modul de administrare a activelor şi a pasivelor, modul
de reflectare în contabilitate a reasigurării şi metodologia actuarială şi contabilă folosită.
Pe lângă factorii de natură financiară enumeraţi, în aprecierea situaţiei unei societăţi de
asigurări contează şi gradul de adecvare şi natura criteriilor de management folosite în
operaţiile curente, după cum este semnificativă şi disponibilitatea pentru efectuarea de
controale la faţa locului.
În afară de cerinţele privind marja de solvabilitate, directivele Uniunii cuprind şi
reglementări referitoare la activitatea de investire a rezervelor tehnice. Asigurătorii ar
trebui să ia în considerare siguranţa, profitabilitatea şi lichiditatea investiţiilor făcute. În
plus, portofoliul de investiţii trebuie să fie suficient de diversificat pentru a evita un grad
mare de dependenţă faţă de un anumit emitent, activ sau regiune.
Directivele stipulează tipurile de active în care rezervele tehnice pot fi investite,
precum şi ponderea din activele totale pe care o poate deţine fiecare tip. Din totalul
rezervelor tehnice brute, companiile de asigurări nu au voie să investească mai mult de:
 10% într-un teren sau o construcţie, ori în mai multe terenuri sau
construcţii considerate o singură investiţie;
 5% (în anumite condiţii 10%) în acţiuni, obligaţiuni şi alte instrumente
ale pieţei monetare sau de capital ale aceluiaşi emitent;
 5% în împrumuturi negarantate (maxim 1 % pentru fiecare împrumut
negarantat);
 3% în lichidităţi;
 10% în active şi obligaţiuni necotate pe o piaţă reglementată.
Statele membre pot să impună restricţii mai mari cu privire la tipurile de active
şi să ajusteze ponderile permise pentru fiecare clasă de active.
Asigurătorii trebuie de asemenea să respecte principiul corelării valutelor şi
principiul localizării, astfel:
 rezervele tehnice trebuie investite în aceeaşi valută în care sunt
contabilizate;
 riscurile suportate pe teritoriul Uniunii Europene sau pe teritoriul
Spaţiului Economic European trebuie să fie acoperite de active din
aceste regiuni.
Marja de solvabilitate disponibilă
Conform directivelor Uniunii, activele care se pot lua în considerare la calculul
marjei de solvabilitate disponibile sunt numai cele care se încadrează într-una dintre
următoarele categorii:
a) elemente cu grad de siguranţă ridicat (active libere de orice obligaţii
previzibile):
- capitalul subscris şi vărsat (sau fondul iniţial vărsat, în cazul
societăţilor mutuale);

68

-

rezervele (legale şi alte rezerve) care nu sunt grevate de
acoperirea unor riscuri;
- rezultatul reportat, după deducerea dividendelor de plată;
- în limitele acceptate de legislaţia naţională, rezervele din profit,
evidenţiate în bilanţul contabil şi care nu sunt destinate
acoperirii unor pierderi şi nici pentru a fi distribuite acţionarilor
(numai în cazul asigurărilor de viaţă).
Din marja de solvabilitate se deduce valoarea acţiunilor proprii deţinute. De
asemenea, nu sunt incluse activele necorporale.
b) elemente acceptate în cantitate limitată:
- acţiunile preferenţiale şi împrumuturile subordonate, care nu
pot reprezenta cumulat mai mult de 50% din valoarea cea mai
mică dintre marja de solvabilitate disponibilă şi marja de
solvabilitate obligatorie; din acea valoare, împrumuturile
subordonate, dar numai cu scadenţa la termen fix, nu pot
reprezenta mai mult de 25% din limita de 50% menţionată
anterior;
- valori mobiliare, fără a avea în mod necesar scadenţa la termen
fix, precum şi alte instrumente, inclusiv acţiuni preferenţiale,
altele decât cele de mai sus, care nu pot reprezenta cumulat mai
mult de 50% din valoarea cea mai mică dintre marja de
solvabilitate disponibilă şi marja de solvabilitate obligatorie.
c)
elemente acceptate doar cu aprobarea autorităţii de supraveghere
competente:
- 50% din capitalul subscris nevărsat, numai în condiţiile în care
capitalul vărsat reprezintă cel puţin 25% din cel subscris; acest
lucru este posibil până în cuantumul valorii de 50% din
valoarea cea mai mică dintre marja de solvabilitate disponibilă
şi marja de solvabilitate obligatorie.
- rezervele ascunse7 nete rezultate din evaluarea activelor;
- 50% din profiturile viitoare estimate (obţinute înmulţind
profitul anual cu un factor care reprezintă perioada medie de
valabilitate a poliţelor încheiate, factor ce nu poate fi mai mare
de 6), până la 25% din valoarea cea mai mică dintre marja de
solvabilitate disponibilă şi marja de solvabilitate obligatorie
(element acceptat numai în cazul asigurărilor de viaţă).
Marja de solvabilitate obligatorie
Atât în directiva privind solvabilitatea asigurărilor generale, cât şi în cea privind
solvabilitatea asigurărilor de viaţă este redat pas cu pas şi cu detaliile matematice
necesare algoritmul de calcul al marjelor de solvabilitate.
Asigurările generale. Marja de solvabilitate minimă obligatorie este determinată
fie pe baza valorii anuale a primelor (testul primelor 8), fie pe baza mediei daunelor plătite
7

Rezerve a căror valoare nu este făcută publică şi care sunt deduse din active sau pasive. Ele sunt
constituite de companiile din Marea Britanie care nu trebuie să se supună reglementărilor referitoare la
transparenţă.
8

Premium-based test.
69

în ultimii trei ani financiari (testul daunelor9). Totuşi, în cazul anumitor riscuri (furtună,
grindină, îngheţ, riscul de credit), ultimii şapte ani vor fi luaţi ca perioadă de referinţă
pentru determinarea daunelor medii.
Marja de solvabilitate obligatorie va fi egală cu maximul dintre următoarele
două rezultate:
1) rezultatul bazat pe prime: calculat folosind valoarea maximă dintre primele
brute subscrise şi primele brute cuvenite.
Primele aferente asigurărilor maritime, aviatice şi de răspundere civilă vor fi
majorate cu 50%.
La primele directe totale ale ultimului an financiar se adaugă primele aferente
acceptărilor în reasigurare, scăzându-se apoi primele anulate în ultimul an. Asupra
rezultatului astfel obţinut se aplică procentul de 18% pentru primele 50 de milioane de
euro şi 16% pentru ce depăşeşte această valoare.
Rezultatul se ponderează cu un coeficient obţinut prin raportarea sumei daunelor
nete pe care trebuie să le suporte asigurătorul la suma daunelor brute în ultimii trei ani
financiari. Acest coeficient nu trebuie să fie mai mic de 50%.
2) rezultatul bazat pe daune se calculează după cum urmează, folosind pentru
asigurările maritime, aviatice şi de răspundere civilă daune, rezerve şi
recuperări din reasigurare majorate cu 50%.
La daunele directe plătite în ultimii trei ani financiari (sau ultimii şapte ani) se
adaugă daunele plătite aferente acceptărilor în reasigurare din aceeaşi perioadă şi rezerva
brută de daune constituită la sfârşitul ultimului an financiar. Din acest total se scad
daunele recuperate în perioada de referinţă şi rezerva brută de daune constituită la
începutul primului an al perioadei.
Valoarea obţinută se împarte la trei (sau la şapte), obţinându-se astfel o medie a
perioadei, medie la care se aplică un coeficient de 26% pentru ce se situează sub valoarea
de 35 de milioane de euro şi un coeficient de 23% pentru ce depăşeşte această valoare.
Rezultatul se ponderează cu acelaşi procent calculat în cazul bazat pe prime, coeficient ce
nu trebuie să fie sub 50%.
Dacă marja de solvabilitate minimă astfel calculată este mai mică decât cea a
anului anterior, marja obligatorie va fi cel puţin egală cu marja de solvabilitate a anului
anterior, inmulţită cu raportul dintre rezerva netă de daune la sfârşitul ultimului an şi
rezerva netă de daune la începutul primului an financiar, raport ce nu trebuie să fie mai
mare ca unu.
O treime din marja de solvabilitate reprezintă fondul de garanţie, fond ce nu
trebuie însă să fie sub două milioane de euro (sau chiar trei milioane pentru unele clase de
asigurări - maritime, aviatice, răspundere civilă auto, răspundere civilă generală, de
credite şi de garanţii).
Asigurările de viaţă. Marja de solvabilitate minimă obligatorie este determinată
diferit în funcţie de clasa de asigurări.
1. Pentru asigurările de viaţă (supravieţuire, deces, mixte, de nupţialitate, de
natalitate) şi anuităţi, altele decât cele legate de fonduri de investiţii, marja
de solvabilitate minimă va fi suma următoarelor două rezultate:
a)
4% din rezervele matematice brute
(inclusiv acceptările în asigurare), înmulţit cu raportul dintre
rezervele matematice nete şi rezervele matematice brute ale
ultimului an financiar, raport care nu poate fi mai mic de 0,85;
9

Claims-based test.

70

b)

0,3%o din suma la risc (procentul
este de 0,1% în cazul poliţelor de deces cu durată de maxim 3
ani şi de 0,15% pentru poliţele de deces cu durată cuprinsă între
3 şi 5 ani), înmulţit cu raportul dintre suma la risc netă şi suma
la risc brută a ultimului an financiar, raport ce nu poate fi mai
mic de 0,5.
2. Pentru asigurările de viaţă suplimentare (accidente, incapacitate de muncă,
deces cauzat de accident), marja de solvabilitate obligatorie se calculează
ca în cazul asigurărilor generale.
3. Pentru asigurările permanente de sănătate, marja de solvabilitate
obligatorie va fi suma următoarelor două rezultate:
a.4% din rezervele matematice brute, conform punctului 1 a);
b. marja minimă calculată ca în cazul asigurărilor generale.
4. Pentru operaţiunile de capitalizare, marja de solvabilitate va fi egală cu 4%
din rezervele matematice brute, conform punctului 1 a).
5. Pentru operaţiunile tontiniere, marja de solvabilitate va fi egală cu 1% din
activele aferente.
6. Pentru asigurările de viaţă (supravieţuire, deces, mixte, de nupţialitate şi de
natalitate) şi anuităţi legate de fondurile de investiţii, marja de solvabilitate
minimă va fi egală cu suma următoarelor rezultate:
a) 4% din rezervele matematice brute, conform punctului 1 a), în
cazul în care asigurătorul este expus la riscul de investiţii;
b) 1% din rezervele matematice brute, conform punctului 1 a), în
cazul în care nu este expus la riscul de investiţii, iar suma
necesară acoperirii cheltuielilor de management este fixată pe o
perioadă mai mare de cinci ani;
c) 25% din cheltuielile administrative nete aferente acestei
activităţi în ultimul an financiar, în cazul în care nu este expus
la riscul de investiţii, iar suma necesară acoperirii cheltuielilor
de management nu este fixată pe o perioadă mai mare de cinci
ani;
d) 0,3% din suma la risc, conform punctului 1 b), în cazul în care
asigurătorul este expus la riscul de deces.
O treime din marja de solvabilitate va reprezenta fondul de garanţie, fond ce nu
trebuie însă să fie sub 3 milioane de euro. Statele membre pot decide ca fondul minim de
garanţie să fie cu 25% mai mic în cazul societăţilor mutuale.
Măsuri de remediere
Autoritatea de supraveghere din fiecare stat membru este explicit împuternicită
să treacă la măsuri corective atunci când constată că interesele asiguraţilor sunt puse în
pericol.
Astfel, în cazul în care criteriile de solvabilitate nu sunt îndeplinite, sunt luate
următoarele măsuri de remediere:
 în cazul în care marja de solvabilitate disponibilă este mai mică decât
marja de solvabilitate minimă, compania trebuie să prezinte
supraveghetorului spre aprobare un plan financiar cuprinzător, menit să
redreseze situaţia;
 în cazul în care marja de solvabilitate disponibilă este mai mică decât
fondul de garanţie, compania trebuie să prezinte un plan financiar pe
71

termen scurt; de asemenea, autorităţile pot limita sau interzice libera
dispoziţie asupra activelor companiei;
 în cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile referitoare la rezervele
tehnice, autorităţile pot limita sau interzice libera dispoziţie asupra
activelor companiei.
Planul de reabilitare prezentat de către o companie aflată în dificultate trebuie să
cuprindă proiecţii pentru următorii trei ani pentru:
 cheltuielile de administrare, inclusiv cheltuielile generale curente şi
cheltuielile cu comisioane;
 estimări de detaliu privind veniturile şi cheltuielile din activitatea de
bază, inclusiv cedările sau primirile în reasigurare;
 proiecţia unui bilanţ contabil pentru cel puţin un an;
 estimarea resurselor utilizabile pentru a acoperi riscurile subscrise, ca şi
pentru încadrarea marjei de solvabilitate peste limita admisă;
 politica de reasigurare de ansamblu.
Revizuirea standardelor de solvabilitate
La mijlocul anilor 1990, specialiştii în domeniu au considerat necesară o
reevaluare a regimului de solvabilitate din sectorul asigurărilor. O revizuire a sa a fost
iniţiată în baza prevederilor celei de-a treia generaţii de directive în asigurări, prin care se
pretindea Comisiei Europene să înainteze Comitetului de Asigurări un raport privind
necesitatea unei armonizări mai profunde a cerinţelor referitoare la marja de solvabilitate.
În „Planul de acţiune în domeniul serviciilor financiare" 10 al Comisiei Europene
din mai 1999 erau prevăzute numai câteva dintre ajustările tehnice aduse regimului
existent, care au devenit cunoscute sub numele de Proiectul „Solvency I". Ulterior, ca
urmare a evoluţiilor înregistrate atât în Uniunea Europeană, cât şi la nivel internaţional, sa conturat ideea unei revizuiri fundamentale a sistemului de solvabilitate practicat. Astfel,
în mai 2001, când directivele elaborate pe baza Proiectului „Solvency I" nu fuseseră încă
finalizate, au fost demarate şi lucrările Proiectului „Solvency II".
Potrivit declaraţiilor Comisiei, scopul acestui proiect este acela de a revizui
reglementările prudenţiale din domeniul asigurărilor, dar în special pe cele privind
solvabilitatea. Prin această nouă revizuire se urmăreşte să se pună bazele unui sistem mult
mai sensibil la riscurile la care sunt expuse companiile de asigurări, pentru a permite
autorităţilor de supraveghere să protejeze cât mai bine interesele asiguraţilor, bazându-se
pe un set de principii comune. Totodată, se subliniază faptul că acest sistem trebuie
conceput astfel încât să nu afecteze concurenţa dintre firmele de pe piaţa Uniunii
Europene.
Proiectul „Solvency II" a fost structurat în două etape principale. Prima fază s-a
desfăşurat în perioada mai 2001-mai 2003 şi a presupus determinarea mai detaliată a
structurii noului sistem de solvabilitate. Cea de-a doua fază, demarată la finele anului
2003, constă în analiza structurii propuse în faza anterioară.
Specialiştii implicaţi în Proiectul „Solvency II" au considerat că un sistem
eficace, solid şi coerent de supraveghere prudenţială a sectorului de asigurări ar trebui:
 să-i protejeze pe asiguraţi, permiţând instituţiilor de supraveghere să
identifice şi să remedieze din timp situaţia nefavorabilă a anumitor
companii de asigurări;
10

Financial Services Action Plan.

72

să permită efectuarea unor comparaţii între companii şi să asigure un
grad de transparenţă şi coerenţă mult mai mare;
 să stabilească un nivel al marjei de solvabilitate care să ţină seama de
toate riscurile la care este expusă o companie de asigurări. Nici un
sistem de supraveghere a asigurărilor nu poate oferi o garanţie absolută
împotriva insolvabilităţii asigurătorilor;
 să evite o prea mare complexitate; simplitatea ar presupune înţelegerea
facilă a mecanismului şi ar duce totodată la evitarea unor cheltuieli
administrative;
 să ţină seama de gradul de dezvoltare a pieţei şi de apariţia unor noi
metode şi instrumente utilizate în gestionarea riscului, precum metodele
alternative de transfer al riscului, instrumentele financiare derivate sau
managementul activelor în corelaţie cu pasivele;
 să stabilească principii, dar să nu exagereze cu recomandările;
 dacă este posibil, să se bazeze pe politici contabile comune pentru a nu
creşte costurile asigurătorilor şi pentru a evita redundanţa sau
multiplicarea sistemelor de raportare financiară;
 să evite costurile inutile de capital pentru a nu afecta concurenţa la nivel
european.
La solicitarea Comisiei Europene, firma de consultanţă KPMG a elaborat un
studiu privind metodologiile de evaluare a situaţiei financiare a unei companii de
asigurări din perspectiva supravegherii prudenţiale11. Acest studiu, finalizat În mai 2002, a
vizat următoarele aspecte: riscurile şi modelele de evaluare a riscului rezervele tehnice;
evaluarea activelor şi riscurile de investiţii; reasigurarea, metodele alternative de transfer
al riscului şi tehnicile de reducere a acestuia; impactul potenţial al modificărilor
sistemului de conturi contabile; rolul agenţiilor de rating; analiza comparativă a
principalelor sisteme de solvabilitate utilizate în diferite state.
Principala concluzie a acestui raport este aceea că abordarea solvabilităţii pe trei
planuri (a three-pillar aproach), similară celei adoptate în sistemul bancar de Comitetul
de la Basel, este posibilă şi chiar binevenită. O asemenea abordare presupune stabilirea a
trei seturi de reguli, ce vizează următoarele aspecte:
1) resursele financiare ale companiilor de asigurări - cerinţe privind
constituirea rezervelor pe principii prudentiale, structura şi calitatea
activelor asigurătorilor şi marja de solvabilitate;
2) procedurile de control intern şi managementul riscului asigurătorilor,
precum şi modalităţile de monitorizare a riscului de către autorităţile de
supraveghere;
3) regulile privind raportările impuse asigurătorilor cu scopul de a creşte
gradul de transparenţă a activităţii lor şi de a întări disciplina pe piaţă.
De notat că regulile ce vizează aceste aspecte reprezintă cei „trei piloni" ai
regimului de solvabilitate.
Comisia Europeană a solicitat tuturor entităţilor implicate în domeniul
asigurărilor (instituţii de supraveghere, asociaţii ale asigurătorilor, contabililor, auditorilor
etc.) să-şi exprime opinia asupra acestei scheme de supraveghere a solvabilităţii, urmând
ca, pe baza sugestiilor comunicate de acestea, să se treacă la elaborarea unui proiect de
directivă, a cărei finalizare a fost programată la începutul anului 2005.
11

„Study into the methodologies to assess the overall financial position of an insurance undertaking from
the perspective of prudential supervision".

73

Statele Unite ale Americii
Sectorul asigurărilor din SUA este reglementat la nivelul fiecărui stat, pe baza
unor principii comune stabilite de Asociaţia Naţională a Supraveghetorilor în Asigurări
(NAIC), cu privire la modul de înregistrare contabilă, la tipurile de rapoarte solicitate
asigurătorilor, la aspectele ce trebuie controlate şi la criteriile de stabilire a solvabilităţii.
NAIC este responsabilă cu problemele legate direct sau indirect de solvabilitatea
asigurătorilor şi acţionează ca instrument al instituţiilor de supraveghere.
Principiile contabile stabilite în scopul supravegherii prudenţiale pun accentul
asupra solvabilităţii, asupra aprecierii conservatoare şi corecte a elementelor bilanţiere.
Astfel, comparativ cu principiile generale ale contabilităţii, principiile contabile
obligatorii stabilite în scopul supravegherii prudenţiale presupun un tratament mult mai
strict al activelor admise în calculul marjei de solvabilitate şi al profitului asigurătorilor.
În literatura de specialitate, sistemul de solvabilitate impus de NAIC este întâlnit
frecvent sub denumirea de „sistemul RBC" (risk-based capital system). Facem precizarea
că, referindu-ne la cerinţele de solvabilitate, şi nu la cele de capital, o denumire mai
corectă ar fi fost risk-based solvency requirements (respectiv risk-based solvency system,
dacă vorbim de sistemul de solvabilitate).
Termenii de risk-based capital şi risk-based solvency se folosesc însă cu acelaşi
sens şi în literatura de specialitate de limbă engleză, deşi din punct de vedere tehnic nu au
aceeaşi semnificaţie. Având însă în vedere că respectarea cerinţelor de solvabilitate
reprezintă o condiţie esenţială în respectarea cerinţelor de capital impuse asigurătorilor
americani, utilizarea termenului risk-based capital în locul lui risk-based solvency nu
constituie o problemă majoră. Discutabilă este înlocuirea inversă, adică utilizarea termenului cu o semnificaţie mai restrânsă în locul celui cu o semnificaţie mai largă.
Înainte de adoptarea sistemului RBC, în SUA analiza cantitativă a solvabilităţii
era realizată doar cu ajutorul indicatorilor IRIS. La sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor
1990, numărul de falimente a crescut din diferite motive. Autorităţile de reglementare au
decis revizuirea sistemului de analiză cantitativă a solvabilităţii şi îmbunătăţirea
capacităţii predictive, pentru a-i identifica pe asigurătorii cu probleme, impunând luarea
măsurilor necesare în cazul în care gradul de solvabilitate a unei companii a scăzut sub un
anumit nivel.
Modelul RBC pentru asigurările de viaţă a fost implementat la sfârşitul anului
1993, iar cel aferent asigurărilor generale a fost implementat în anul 1994. Autorităţile
statelor americane au adoptat aceste modele la puţin timp după aceea.
Obiectivul modelului este acela de a include principalele riscuri cu care se
confruntă companiile de asigurări în metodologia de calcul al capitalului minim
obligatoriu. Sunt luate în considerare riscuri variate şi de aceea sunt folosite diferite baze
de calcul, atât pentru asigurările de viaţă, cât şi pentru cele generale. În cazul fiecărui risc,
anumiţi factori sunt aplicaţi la baza de calcul, cu scopul de a determina capitalul necesar
pentru riscul respectiv.
Pentru a lua în calcul corelaţia dintre riscuri, este aplicată formula covarianţei;
rezultatul obţinut reprezintă nivelul de acţiune a companiei, iar jumătate din acest nivel
constituie nivelul de control autorizat. Nivelul de control autorizat este apoi comparat cu
capitalul ajustat total, preluat din bilanţul contabil (total adjusted capital - TAC).
Limita minimă a raportului dintre capitalul ajustat total şi nivelul de control
autorizat (rata RBC) este de 200%. În cazul în care se calculează rata RBC în funcţie de
nivelul de acţiune a companiei, limita minimă este de 100%.

74

Categoriile de risc
Factorii RBC
Capitalul necesar pentru fiecare
categorie de risc
Formula covarianţe
Nivelul calculat al RBC
Comparaţie cu nivelul capitalului
ajustat (TAC)
Rata RBC
Figura 3.1. Modelul RBC
Modelul RBC pentru asigurările de viaţă
Determinarea capitalului în funcţie de riscuri se bazează pe diferitele aspecte ale
activităţii asigurătorului generatoare de risc.
Cele patru mari categorii de riscuri cu care se confruntă asigurătorii de viaţă
sunt: riscul activelor, riscul asigurării, riscul de rată a dobânzii şi riscul afacerii.
În tabelul 3.3 sunt prezentate riscurile incluse în modelul RBC, bazele de calcul
şi tipurile de factori aplicaţi, pentru asigurările de viaţă. Factorii folosiţi nu variază de la
companie la companie, fiind fixaţi de către autorităţile de supraveghere.
Tabelul 3.3. Factorii RBC pentru asigurările de viaţă
Riscul
Baza de calcul
C1: Riscul activelor
Valoarea investiţiei
C2: Riscul asigurării
Suma la risc (diferenţa dintre
(mortalitatea şi morbiditatea) suma asigurată şi rezerva
matematică)
C3: Riscul de rată a
Rezervele constituite pentru
dobânzii
cazurile de răscumpărare a
poliţelor înainte de scadenţă
C4: Riscul afacerii (alte
Veniturile din prime
riscuri)

Factorii folosiţi
Variază în funcţie de tipul activelor
Diferite ponderi aplicate la niveluri diferite
ale sumei la risc
Factorii depind de indemnizaţiile garantate
asiguraţilor în caz de răscumpărare
Pentru riscul afacerii, diverşi factori ficşi
sunt aplicaţi pentru produsele de asigurări
de viaţă, de sănătate şi de accidente.

Sursa: KPMG - Study into the methodologies to assess the overall financial position of an Insurance
undertaking from the perspective of prudential supervision, European Commission, 2002.

Riscul activelor. Riscul activelor reprezintă probabilitatea ca un activ să nu
producă venitul aşteptat într-o anumită perioadă sau ca deţinătorii de obligaţiuni să nu
primească dobânda cuvenită la data scadentă. Un risc asemănător este cel al dividendelor

75

aşteptate pentru acţiunile comune sau preferenţiale şi riscul ipotecar. Există de asemenea
riscul de nerambursare a creditului la scadenţă. Acţiunile nu au un termen scadent, dar
sunt supuse riscului rezidual, care poate duce la scăderea sau anularea dividendului
rezidual în cazul falimentului companiei. Chiar dacă nu intervine falimentul, acţiunile
prezintă riscuri din cauza fluctuaţiei cursului acestora în timp.
Categoriile de active riscante sunt: obligaţiunile, acţiunile comune, titlurile
ipotecare, acţiunile preferenţiale, imobilizările, reasigurările.
Diferiţi factori RBC sunt aplicaţi pentru fiecare tip de investiţii, în funcţie de
nivelul riscului intrinsec. Factorii variază de la 0-1% pentru obligaţiunile guvernamentale
la 30% pentru acţiuni şi titluri cu risc ridicat de neîndeplinire a obligaţiilor de către
emitenţi. Aceşti factori sunt aplicaţi la valoarea din bilanţ a investiţiilor, apoi se face
agregarea pentru a se obţine capitalul total necesar pentru acoperirea riscului activelor.
Un factor de concentrare a activelor este adăugat riscului total. Acest factor
reflectă riscul în cazul unei ponderi mari a activelor aparţinând unui singur emitent sau
debitor şi are ca efect dublarea capitalului necesar pentru cele mai mari zece expuneri.
Anumite tipuri de active sunt exceptate de la această ajustare (activele cu factor RBC sub
1%, activele cu factor RBC de 30%, acţiunile deţinute la companii afiliate).
Riscul asigurării. În cazul acestui risc, este determinat capitalul necesar pentru
acoperirea pierderilor cauzate de stabilirea necorespunzătoare a ratelor de primă şi de
fluctuaţiile aleatoare ale daunelor. Nevoile de capital pot apărea din erori datorate
factorilor statistici sau presupunerilor greşite legate de mortalitate, de morbiditate şi de
ratele de rentabilitate a investiţiilor. Variabilele analizate pentru evaluarea riscului
asigurării sunt mortalitatea şi morbiditatea.
Rata mortalităţii diferă în funcţie de tipul de asigurare de viaţă (individuală sau
de grup), de suma asigurată şi de dimensiunea portofoliului de asigurare.
Nevoia de capital pentru morbiditate este determinată de volatilitatea cererilor
de despăgubire şi este calculată ţinând seama de volumul primelor şi rezervelor de daună.
Asigurările pentru incapacitate de muncă şi asigurările medicale se împart în asigurări
individuale şi asigurări de grup. Cea mai mare pondere a factorului de risc o au asigurările
individuale de incapacitate de muncă nereziliabile, iar cea mai mică pondere o au
asigurările pentru spitalizare şi tratament medical pentru grupurile mari.
Factorii RBC variază între 7% şi 35% din prime pentru asigurările permanente
de sănătate şi între 0,06% şi 0,15% din suma la risc pentru asigurările de viaţă, în funcţie
de mărime.
Riscul de rată a dobânzii. Acesta reprezintă riscul ieşirilor sau intrărilor
neaşteptate de fonduri în perioadele în care rata dobânzii fluctuează.
Creşterea ratei dobânzii pe piaţă poate duce la retragerea fondurilor de către
asiguraţi (pentru a le plasa la dobânzi mai mari) sau, altfel spus, la riscul de dezinterme
diere. Când intervin astfel de situaţii, asigurătorul este obligat să plătească asiguratului
suma prevăzută în contract. Dacă se reziliază mai multe astfel de contracte, asigurătorul
se confruntă cu o cerere de numerar peste aşteptări. Dacă rezervele de numerar sunt
insuficiente, compania va fi obligată să-şi vândă activele (chiar şi în pierdere). Acest lucru
va duce la scăderea venitului sau la pierderi, şi ca urmare, la reducerea capitalului. De aici
rezultă nevoia societăţii de asigurări de a avea un nivel al capitalului care să o protejeze
împotriva obligaţiilor neprevăzute.
Modificarea nivelului ratei dobânzii conduce la modificarea valorii activului; o
creştere a ratei dobânzii duce la scăderea valorii de piaţă a activelor majorităţii
societăţilor de asigurări de viaţă. Scăderea valorii activelor din bilanţ este asociată

76

scăderii surplusului companiei. De aceea asigurătorul trebuie să aibă un nivel al
capitalului care să-i permită să facă faţă situaţiilor neprevăzute.
În cazul în care rata dobânzii pe piaţă scade, asiguraţii cu rata dobânzii variabilă
vor încerca să-şi mărească suma asigurată şi, implicit, primele înainte ca asigurătorul să
modifice rata dobânzii.
În cazul acestui risc, baza de calcul este reprezentată de rezervele constituite
pentru cazurile de răscumpărare a poliţelor înainte de scadenţă, iar factorii RBC variază
între 0,75% şi 3%, în funcţie de natura produsului. Produsele unei societăţi de asigurări
sunt împărţite în trei grupe de risc, în funcţie de indemnizaţiile garantate în caz de
răscumpărare şi de posibilitatea modificării ratei dobânzii care duce la dezintermediere.
Riscul afacerii. Această ultimă categorie cuprinde diverse riscuri ce nu au fost
incluse în celelalte categorii: riscul de evaluare a fondului de garanţie, modificarea
legislaţiei, riscul de fraudă, obligaţii neprevăzute.
Acest risc variază foarte mult de la un asigurător la altul. Pentru punerea în
aplicare a standardelor RBC s-a încercat identificarea riscului afacerii comun tuturor
asigurătorilor.
Existenţa acestui risc a impus constituirea fondurilor de garanţie. Multe ţări
creează fonduri pentru stingerea obligaţiilor neonorate de asigurătorii falimentari. În
majoritatea cazurilor, aceste obligaţii sunt finanţate după realizarea unei evaluări a
solvabilităţii companiei. Dimensiunea acestei evaluări depinde de segmentul de piaţă
deţinut de fiecare companie.
Ca bază de calcul sunt folosite primele aferente asigurărilor de viaţă, anuităţilor
şi asigurărilor permanente de sănătate, iar factorii variază între 2% şi 3% pentru fiecare
dintre aceste tipuri de poliţe.
Modul de calcul al gradului de solvabilitate. Gradul de solvabilitate a unui
asigurător este reprezentat de indicatorul denumit rata RBC, care se calculează astfel:
Rata RBC 

Capitalul ajustat
Capitalul calculat

(3.1)

Capitalul calculat se determină aplicând mai întâi factorii RBC la baza de calcul
a fiecărei categorii de risc. Deoarece trebuie luată în considerare corelaţia dintre anumite
riscuri, se aplică apoi formula covarianţei. Prin această formulă sunt însumate riscurile
corelate, operându-se apoi cu grupuri de riscuri necorelate între ele. în cazul asigurărilor
de viaţă se consideră că riscul activelor şi riscul de rată a dobânzii sunt corelate, în timp
ce riscul asigurării este independent. Formula este următoarea:
Capitalul calculat =

(C1  C 3 ) 2  C 2 2  C 4 (nivelul

de acţiune a companiei) (3.2)

Trebuie menţionat faptul că autorităţile de supraveghere folosesc o rată RBC
calculată cu ajutorul nivelului de control autorizat, care reprezintă jumătate din nivelul de
acţiune a companiei.

77

Tabelul 3.4. Exemplu de calcul al ratei RBC pentru o companie de asigurări de
viaţă
Valoarea contabilă (USD)
(a)
Riscul activelor (CI)
Obligaţiuni guvernamentale
Alte obligaţiuni
Factorul de mărime pentru obligaţiuni12

împrumuturi ipotecare
Acţiuni comune
Proprietăţi imobiliare
Factorul de concentrare a activelor
Total CI
Riscul asigurării (C2)
Suma asigurată totală pentru poliţele de viaţă
în vigoare
Rezerve aferente asigurărilor de viaţă
Suma la risc netă
Primele 500 mii. USD
Diferenţa
Total C2
Riscul de rată a dobânzii (C3)
Rezerve aferente asigurărilor de viaţă
Rezerve aferente anuităţilor (cu valoare de
răscumpărare)13
Total C3
Riscul afacerii (C4)
Prime aferente asigurărilor de viaţă şi
anuităţilor
Total C4
Calculul RBC
C1
C2
C3
C4
RBC în urma aplicării covarianţei (nivelul de
acţiune a companiei)
Nivelul de control autorizat (50% din nivelul
de acţiune a companiei)
Capital propriu
Rezerva de evaluare a activelor
Obligaţii din dividende
Capitalul ajustat total (TAC)
Rata RBC

Factorul RBC Valoarea RBC (USD
(b)
(axb)
50.000.000
2.000.000

0,003
0,01

150.000
20.000
1,88
320.000

15.000.000
3.000.000
3.000.000

0,03
0,3
0,1

450.000
900.000
300.000
650.000
2.620.000

500.000.000
25.000.000

0,0015
0,001

750.000
25.000
775.000

75.000.000

0,0075

562.500

1.000.000

0,015

15.000
577.500

5.000.000

0,02

100.000
100.000

600.000.000
75.000.000
525.000.000

2.620.000
775.000
577.500
100.000
3.390.081
1.695.040
4.400.000
75.000
50.000

1
1
0,5

4.400.000
75.000
25.000
4.500.000
265,48%

12

Factorul de mărime reflectă creşterea riscului pe măsură ce numărul emitenţilor descreşte. Fiecare grup de 50 de
emitenţi este supus ponderării în funcţie de risc, rezultând un număr ponderat al emitenţilor. Factorul de mărime se
aplică la valoarea RBC pentru obligaţiuni.
13

Poliţele cu valoare de răscumpărare sunt mai riscante decât cele fără valoare de răscumpărare.

78

Rata RBC (calculată în acest caz în funcţie de nivelul de control autorizat) este
mai mare de 200%, ceea ce înseamnă că cerinţele de capital sunt îndeplinite.
Modelul RBC pentru asigurările generale
Modelul RBC non-viaţă este similar celui de viaţă, cu excepţia faptului că pune
accentul pe riscul de subscriere. În plus, factorii folosiţi sunt fundamentaţi pe experienţa
proprie a companiei şi nu sunt fixaţi de către autorităţi, ca în cazul asigurărilor de viaţă.
Cea mai mare parte a riscurilor unei societăţi de asigurări care practică asigurări
generale apar ca urmare a faptului că nu se poate cunoaşte cu precizie dimensiunea
răspunderii asigurătorului.
În cazul asigurărilor de viaţă, asiguraţii primesc întreaga sumă asigurată în urma
cererii de despăgubire. Însă la asigurările de răspundere civilă sau la asigurările medicale,
valoarea despăgubirilor variază foarte mult şi este greu de previzionat. Datorită acestui
fapt, sunt influenţaţi factorii de risc folosiţi pentru determinarea capitalului de risc necesar
unei societăţi de asigurări de bunuri.
Categoriile de risc incluse în modelul non-viaţă sunt: riscul activelor, riscul de
credit, riscul de subscriere (riscul rezervelor şi riscul primelor). De asemenea, sunt luate
în calcul şi unele elemente extrabilanţiere (vezi tabelul 5.5).
Tabelul 3.5. Factorii RBC pentru asigurările generale
Riscul

Baza de calcul

Factorii folosiţi

Rl şi R2: Riscul activelor* Valoarea investiţiei

Variază în funcţie de tipul activelor.

R3: Riscul de credit

Factor standard 10%.

R4: Riscul rezervelor
R5: Riscul primelor
subscrise
R0: Elemente
extrabilanţiere

Recuperări din reasigurare şi alte
recuperări
Rezervele de daune nelichidate

Indicatorii de piaţă oferiţi de NAIC sunt
combinaţi cu indicatorii companiei într-un
singur factor.
Prime nete subscrise
Acelaşi factor ca şi în cazul riscului
rezervelor.
Rata de creştere, garanţiile deţinute Ponderi fixe sunt folosite în funcţie de
pentru companiile afiliate şi
riscul categoriilor luate în considerare.
obligaţii neprevăzute

* Rl - titluri cu venit fix şi investiţii pe termen scurt.
R2 - acţiuni, proprietăţi imobiliare şi participaţii. Sursa: KPMG - Study inîo the methodologies to assess
the overall fmancial position of an insurance undertaking from the perspective of prudential supervision, European
Commission, 2002.

Riscul activelor. Riscul activelor este generat de declinul pieţei, de
nerespectarea obligaţiilor de către terţi şi de problemele de lichiditate.
În acest caz se determină capitalul necesar acoperirii tuturor riscurilor de
management al investiţiilor, inclusiv riscul de lichiditate, riscul de preţ, riscul reinvestirii
şi riscul necorelării dintre active şi pasive. Factorii folosiţi sunt similari celor din modelul
RBC pentru asigurările de viaţă.
Riscul de credit. Riscul de credit reprezintă riscul de neîndeplinire a obligaţiilor
de către reasigurători sau agenţi. Acesta este generat de sumele pe care trebuie să le
primească societatea de asigurări de la agenţi, reasigurători şi alţi creditori.

79

Multe firme independente folosesc sau coordonează agenţi de asigurare care
încasează de la clienţi primele datorate. Banii astfel obţinuţi sunt apoi transferaţi
asigurătorului de către agenţi. Există riscul ca agenţii de asigurare să întârzie predarea
primelor către asigurător.
De asemenea, dacă sumele datorate de către reasigurător întârzie, acestea produc
pierderi societăţii de asigurări. S-a constatat pe plan internaţional că acest risc este mult
mai mare decât cel generat de neprimirea la timp a primelor de la agenţii de asigurare.
Un factor de 10% se aplică tuturor sumelor de recuperat, cu excepţia celor de la
reasigurătorii americani afiliaţi.
Riscul de subscriere. În general, asigurătorii non-viaţă sunt supuşi unor riscuri
de subscriere mai mari decât asigurătorii de viaţă. Acest risc este determinat de riscul
rezervelor de daune şi riscul primelor subscrise (sau riscul de preţ).
Riscul rezervelor apare ca urmare a constituirii unor rezerve de daune sub
nivelul necesar. Se determină folosind experienţa industriei, pe clase de asigurări, cu
ajustări în funcţie de experienţa asigurătorului cu privire la constituirea rezervelor.
În calcul sunt incluşi factori de ajustare în funcţie de concentrarea rezervelor şi
în funcţie de rata de creştere a rezervelor. Ajustarea în funcţie de concentrarea rezervelor
îi avantajează pe asigurătorii care practică mai multe tipuri de asigurări reprezentând
factori independenţi de risc. In cazul asigurătorilor care înregistrează o creştere a
rezervelor de peste 10%) pe o perioadă de trei ani, un factor de ajustare de până la 45%
majorează capitalul necesar.
Riscul primelor subscrise se referă la riscul stabilirii unor rate de primă
necorespunzătoare. De asemenea, se fac ajustări în funcţie de concentrarea primelor şi o
ajustare în funcţie de rata de creştere a primelor.
Atât în ceea ce priveşte riscul primelor, cât şi riscul rezervelor, capitalul calculat
în funcţie de risc variază în raport cu tipurile de asigurări.
Formula de calcul al ratei RBC este aceeaşi ca în cazul modelului pentru
asigurările de viată. Capitalul calculat (nivelul de acţiune a companiei) se determină
astfel:
Capitalul calculat =

(3.3)

R0  R12  R 2 2  R3 2  R 4 2  R5 2

Tabelul 3.6. Exemplu de calcul al ratei RBC pentru o companii de asigurări
generale
Valoarea contabila
(USD)
(a)
Riscul activelor (Rl şi R2)
Obligaţiuni guvernamentale
Alte obligaţiuni
Total Rl
Acţiuni comune
Total R2
Riscul de credit (R3)
Sume de recuperat de la reasigurator
MsR3*
Riscul rezervelor (R4)
Rezerve de daune (daune nelichidate)
ViR3*
Total R4

Factorul RBC

Valoarea RBC
(USD)
(axb)

(b)

7.500.000
15.000.000

0
0,003

0
45.000
45.000
375.000
375.000

2.500.000

0,15

1.500.000

0,1

150.000
75.000

5.000.000

0,155

775.000
75.000
850.000

80

Riscul primelor (R5)
Prime subscrise
30.000.000
Total R5
Calculul RBC
Rl
R2
R3
R4
R5
RBC în urma aplicării covarianţei (nivelul de acţiune a
companiei)
Nivelul de control autorizat
Capitalul ajustat total
Rata RBC

0,172

5.160.000
5.160.000
45.000
375.000
75.000
850.000
5.160.000
5.243.699
2.621.849
5.000.000
190,71%

* După calculul riscului de credit, jumătate din această sumă este extrasă din R3 şi adăugată la R4
(deoarece există o interdependenţă între riscul rezervelor şi riscul recuperărilor din reasigurare).

Măsurile luate de autorităţi
În funcţie de nivelul ratei RBC (calculat folosind nivelul de control autorizat),
sunt necesare anumite măsuri corective, astfel:
 rata RBC mai mare de 200% - cerinţele de capital sunt îndeplinite;
 rata RBC între 150% şi 200% (nivelul de acţiune a companiei) asigurătorul trebuie să întocmească şi să prezinte autorităţilor un plan de
redresare economico-financiară;
 rata RBC între 100% şi 150% (nivelul de acţiune reglementat) - în plus
faţă de planul de redresare, autorităţile recurg la acţiuni de control,
putând impune asigurătorului măsuri corective;
 rata RBC între 70% şi 100% (nivelul de acţiune autorizat) - autorităţile
pot prelua controlul asupra asigurătorului, având baza legală de a
reorganiza sau de a lichida compania;
 rata RBC mai mică de 70% (nivelul de acţiune obligatoriu)"- autorităţile
sunt obligate să remedieze situaţia sau să lichideze compania.
În figura următoare sunt prezentate relaţiile dintre cele patru niveluri de control.

Nivelul de acţiune
a companiei = 2 x Nivelul de acţiune
Nivelul de control reglementat = 1,5 x Nivelul de control Nivelul de control
Nivelul de control
obligatoriu = 0,70 x
autorizat
autorizat
autorizat
Nivelul de control
autorizat
Figura 3.2. Nivelurile de control ale sistemului RBC

81

Japonia
Potrivit legii, companiile de asigurări generale din Japonia se află sub tutela
Agenţiei de Supraveghere a Sectorului Financiar. Sistemul de supraveghere din această
ţară a fost revizuit în anul 1997 şi practică o abordare asemănătoare celei americane.
Astfel, deşi valoarea contabilă este cea de bază, doar 85-90% din „valoarea ascunsă" a
activelor este luată în considerare în calculul marjei de solvabilitate („valoarea ascunsă" a
activelor reprezintă în acest context diferenţa dintre valoarea de piaţă şi valoarea atribuită
pe principiul costului istoric).
Pentru protejarea intereselor asiguraţilor, autorităţile japoneze pun un accent
deosebit pe evaluarea corectă a obligaţiilor, pe dimensionarea rezervelor şi pe
determinarea cât mai realistă a riscului de volatilitate şi de evaluare. în general,
cuantificarea riscurilor se face ca în SUA. Totodată, ca şi în Europa şi SUA, în funcţie de
raportul dintre marja de solvabilitate efectivă a asigurătorului şi nivelul standard
determinat în baza reglementărilor, autorităţile de supraveghere pot interveni mai mult
sau mai puţin direct în conducerea unei companii de asigurări.
Canada
Activitatea companiilor canadiene de asigurări este monitorizată şi reglementată
de Biroul Federal de Administrare a Instituţiilor Financiare.
Testele de solvabilitate aplicate asigurătorilor de viaţă se deosebesc semnificativ
de cele aplicate asigurătorilor non-viaţă, deoarece se consideră Să cele două categorii de
asigurări diferă mult atât sub aspectul riscurilor vizate, cât şi din punctul de vedere al
perioadei de acoperire.
Asigurătorii non-viaţă sunt la ora actuală subiectul unui test minimal al
activelor. Acesta presupune compararea valorii ajustate a activelor admise în calculul
solvabilităţii cu valoarea activelor necesare onorării obligaţiilor. Deşi valoarea contabilă
(determinată pe baza costului istoric) constituie baza de evaluare, activele admise sunt
considerate la nivelul valorii curente de piaţă, dacă aceasta din urmă este mai mare.
Asemeni majorităţii modelelor de determinare a solvabilităţii, modelul canadian ia în
calcul doar anumite categorii de active şi, de asemenea, prevede că este posibil ca unele
active să nu fie incluse integral în stabilirea marjei de solvabilitate.
Nivelul activelor necesare se determină pornindu-se de la valoarea obligaţiilor
totale, din care se deduc sumele de recuperat de la reasigurători (separat de rezervele
pentru reasigurările încheiate în străinătate) şi la care se adaugă o marjă stabilită în funcţie
de experienţa în subscriere a asigurătorilor. Conform testului activelor minimale, valoarea
acestora trebuie să depăşească cu 10% obligaţiile şi să includă şi marja menţionată.
Fiecare asigurător are obligaţia să transmită anual autorităţilor de supraveghere
un raport actuarial pe baza căruia să se poată aprecia în ce măsură rezervele de prime şi
de daună sunt sau nu adecvate. De asemenea, asigurătorii trebuie să anticipeze şi să
estimeze situaţia financiară a companiei într-un viitor relativ apropiat. Această estimare
trebuie să fie fundamentată şi să pornească de la stabilirea gradului de îndeplinire a
cerinţelor de capital, considerând firma în dinamica sa. Abordarea companiei în dinamică
presupune identificarea şi dimensionarea aproximativă a riscurilor de-a lungul unei
anumite perioade şi este necesară în special pentru elaborarea strategiilor.
Modelul de solvabilitate canadian, ca şi modelul american, urmăreşte în ce
măsură capitalul unei firme se corelează din punctul de vedere al nivelului şi structurii cu
riscurile la care respectiva firmă este expusă. Acest model a fost introdus la finele anului
2000 şi urmăreşte eliminarea deficienţelor sistemului precedent, îmbunătăţirea metodelor
de evaluare a riscului şi ameliorarea sensibilităţii la nivelul solvabilităţii înregistrate.

82

Australia
Primul sistem australian de solvabilitate, introdus în anul 1973, a stabilit nivelul
marjei obligatorii la 15% din primele nete. Zece ani mai târziu, acest nivel a fost ridicat la
20% din primele de asigurare nete.
În afara testului primelor de asigurare, în anul 1992 autorităţile australiene au
introdus şi un test al daunelor. Potrivit acestuia, marja de solvabilitate trebuia să
depăşească cu 15% nivelul obligaţiilor ce decurgeau din daunele nelichidate. Se crea
astfel o marjă-tampon, care să permită şi onorarea obligaţiilor ce puteau rămâne
neacoperite de marja de solvabilitate determinată pe baza testului primelor de asigurare.
După cum se poate constata, testul daunelor implementat de australieni diferă de testul
european, bazat pe media despăgubirilor din ultimii trei ani, deoarece ponderea majoritară
în portofoliile asigurătorilor din Australia o aveau produsele long-tail (cu niveluri
semnificative ale daunelor nelichidate şi ale daunelor survenite, dar neraportate).
În prezent, modul de determinare a solvabilităţii este din nou supus revizuirii.
Astfel, se pune problema introducerii unui al treilea test, al rezervelor tehnice. Acesta ar
avea un impact pozitiv asupra asigurătorilor cu provizioane consistente şi, totodată, ar
împiedica firmele mai vulnerabile din punctul de vedere al solvabilităţii să-şi
înrăutăţească şi mai mult situaţia prin subdimensionarea rezervelor. Autorităţile
australiene înclină însă mai mult spre adoptarea modelelor de solvabilitate din SUA şi
Canada.
După cum se poate constata, în majoritatea exemplelor prezentate, aspectele
legate de solvabilitate sunt abordate într-o manieră similară, în sensul că toate regimurile
caută să determine nivelul minim al marjei, ţinând seama de o serie de riscuri ale
companiilor de asigurări. În standardele europene însă se iau în considerare explicit doar
riscurile activităţii de subscriere. în ceea ce priveşte riscurile activelor, acestea sunt avute
în vedere, dar nu s-a cuantificat influenţa lor, aşa cum se întâmplă în sistemele RBC, care
presupun ajustarea valorii activelor cu anumite procente. Directivele europene stabilesc
însă care active se iau în calcul la determinarea solvabilităţii - iar această selectare s-a
realizat tot pe criteriul riscului - şi restricţionează întrucâtva politica de investiţii a
companiilor de asigurări.
Semnificaţia acordată diferitelor marje de solvabilitate, precum şi modul în care
este abordată evaluarea activelor depind de o serie de factori economici, politici şi chiar
culturali ai fiecărei pieţe.
Astfel, faptul că pe pieţele din unele state se acordă o atenţie mai mare protejării
intereselor asiguraţilor, în timp ce în alte părţi se consideră că interesul asiguraţilor
trebuie servit indirect - adică prin crearea premiselor unei pieţe eficiente şi competitive
influenţează semnificativ modul în care se pune problema supravegherii asigurărilor. O
abordare diferită este determinată şi de preferinţa pentru transparenţa activităţii de
supraveghere sau de accentul pus pe eficienţa acesteia. Atitudinea faţă de asigurătorii de
stat ori faţă de cei străini constituie un alt factor ce-şi pune amprenta asupra modului în
care este supravegheată piaţa. Nu în ultimul rând, politica de supraveghere depinde de
cadrul juridic şi economic general, de ritmul şi direcţiile de dezvoltare a pieţei, de tipurile
de produse de asigurare preponderente.
În concluzie, sistemele de solvabilitate - fie că se bazează pe coeficienţi ficşi,
aşa cum întâmplă în Uniunea Europeană, sau pe modele mai complexe, precum RBC din
SUA, Canada şi Japonia - nu pot evalua cu exactitate riscurile fiecărei companii de
asigurări. Astfel, în ciuda procedeelor complexe de analiză a riscului, nici unul dintre
sistemele de solvabilitate nu poate garanta evitarea totală a falimentului unor asigurători.
Pentru a asigura însă o relevanţă cât mai mare a concluziilor modelelor de solvabilitate,

83

performanţele acestora trebuie monitorizate în permanenţă, in vederea adaptării unor
parametri sau valori standard la noile condiţii ale pieţei.
În prezent, problematica solvabilităţii este dezbătută atât la nivelul autorităţilor
naţionale de supraveghere a asigurărilor din diferite state, cât şi la nivelul unor organizaţii
internaţionale, precum IAIS sau OECD, ori al unor instituţii şi asociaţii de actuari. Se
acordă o atenţie deosebită găsirii unor metode mai bune de evaluare a riscului şi unor
modele de corelare a cerinţelor de capital la natura şi structura portofoliului de riscuri al
fiecărui asigurător. în acest sens se caută metode mai realiste de cuantificare a
performanţelor şi de alocare a capitalului, metode care să ţină seama atât de principiile
prudenţiale, cât şi de cerinţele de eficienţă economică. Principalii factori care au semnalat
necesitatea unor schimbări au fost:
 proliferarea tehnicilor RBC dezvoltate în ultimul deceniu de către bănci
pentru determinarea solvabilităţii instituţiilor financiare integrate;
 creşterea numărului celor care constatau faptul că metodele de control al
riscului şi de măsurare a solvabilităţii necesită îmbunătăţiri;
 gradul ridicat de liberalizare a pieţei, care a făcut ca sarcina autorităţilor
de supraveghere să devină tot mai dificilă şi care impune o revizuire şi o
adaptare continuă şi rapidă la noile realităţi din sectorul asigurărilor;
 pretenţiile furnizorilor de capital privind corelarea riscului unei investiţii
cu eficienţa sa;
 globalizarea sectorului de asigurări care a generat nevoia de coordonare
la nivel internaţional şi necesitatea armonizării standardelor practicate;
 eşecul unor regimuri de solvabilitate de a se adapta schimbărilor de pe
piaţa asigurărilor şi de pe piaţa de capital;
 îmbunătăţirea tehnicilor şi instrumentelor de evaluare a riscului.
Interesul faţă de acest aspect se explică prin necesitatea evidentă de găsire a
unor sisteme de solvabilitate care să reflecte cu mai multă acurateţe riscurile unei
companii. În plus, pe măsură ce procesul de globalizare avansează, presiunea pentru o
abordare omogenă este din ce în ce mai mare.

84