KINETOTERAPIA

1
 Kinetoterapia

Kinetoterapia studiaza mecanismele neuromusculare si articulare care asigura omului

miscarile (activitatile motrice) normale, n acelasi timp, studiind si elabornd principiile de
structurare a unor programe care se adreseaza organismului uman, att din punct de vedere
profilactic, ct si din punct de vedere terapeutic si recuperator.
Este o disciplina stiintifica cu caracter aplicativ bine definit, avnd un obiect propriu de
studiu: mentinerea si dezvoltarea unor indici morfologici si functionali normali, prin
mijloacele specifice (exercitiul fizic ca element debaza), la persoane n situatii biologice
speciale (Motet, D., Mrza, D., 1995).
Avnd n vedere ca toti oamenii beneficiaza, sub o forma sau alta de miracolul si
binefacerile curativo-profilactice si terapeutice ale miscarii, se poate afirma ca ntr-un
moment sau altul a vietii, fiecare om (sanatos, n situatii biologice speciale, bolnav, deficient,
convalescent) intra n sfera de aplicatii si compensatorii" (Marcu, V., 1997).

Mai este necesara definirea ctorva notiuni, care n cadrul domeniului se regasesc
numai n legatura cu Kinetoterapia, astfel:

Profilaxia reprezinta "ansamblu de mijloace destinate prevenirii aparitiei, propagarii

sau agravarii bolilor:
poate fi directa (antisepsie, chimioterapie, vaccinoterapie, seroterapie),
poate fi indirecta (cnd urmareste cresterea rezistentei individuale)" (Motet, D.,
2010).

Terapia - reprezinta o ramura a medicinii dedicata aplicarii unor remedii variate:

medicamentoase sau chirurgicale, n scopul vindecarii bolilor si alte terapii in scopu
ameliorarii simptomatologiei si a altor tulburari produse de aceasta" (Motet, D., 2010).

Recuperarea - reprezinta "un proces sau actiune avnd ca scop revenirea la starea de
sanatate si la o capacitate de efort satisfacatoare" (Motet, D., 2010).

Recuperarea functionala - reprezinta un domeniu de activitate complexa medicala,

educationala, sociala si profesionala, prin care se urmareste restabilirea pe ct posibil a
capacitatilor functionale pierdute de catre un individ n urma unei boli sau a unui traumatism,
precum si dezvoltarea unor mecanisme compensatorii care sa-i asigure n viitor posibilitatea
de munca sau autoservire, respectiv o viata independenta economic si/sau social " (Academia
Stiintelor Medicale, 1971).

Compensarea - reprezinta mecanismul biologic de mentinere a functiilor vitale ale

organismului n caz de leziune sau tulburare functionala grava a unor organe, prin modificari
secundare care restabilesc echilibrul" (MoNet, D., 2009). n cazul n care recuperarea nu
poate reda subiectului n ntregime capacitatea functionala normala, sau daca recuperarea nu
se poate realiza din diverse motive, se lucreaza pentru formarea unor mecanisme
compensatorii care sa asigure un anumit grad, variabil, de functionalitate si, implicit, de
autonomie, nlocuind functiile diminuate sau pierdute.

2
Corectarea - este un proces care se ocupa cu corectarea abaterilor de la normal datorate
unor cauze diverse" (Marcu, V., 1997).

Educarea - este un proces care se ocupa cu formarea si dezvoltarea unor deprinderi pe care
persoana nu le-a avut niciodata" (Marcu, V., 1997); este, mai ales, cazul copiilor cu
deficiente/afectiuni congenitale sau dobndite foarte timpuriu.

Reeducarea - este ansamblul mijloacelor si ngrijirilor destinate sa permita

restabilirea,totala sau partiala, a functiilor afectate dupa o boala invalidanta (motorie sau
psihomotorie);poate fi reeducare fizica, functionala, locomotorie, a mersului, profesionala,
vocala" (Motet, D.,2010).

Readaptarea - reprezinta ansamblul de masuri care, pe lnga reeducarea functionala a

persoanelor handicapate, vizeaza dezvoltarea posibilitatilor psihice, fizice si profesionale ale
acestora si integrarea n viata publica si privata" (Motet, D., 2010).

Reabilitarea - reprezinta readucerea n stare activa, prin reeducare, exercitii si fizioterapie a

unor functii alterate sau aproape disparute n urma unor procese patologice"(Motet, D.,
2010).

Alti termeni necesari pentru ntelegerea continutului disciplinei sunt:

Act reflex - Reactie fiziologica elementara, nnascuta, determinata de excitanti proveniti din
mediul intern sau extern. ~ reprezinta functia structurii anatomice denumita arc reflex. Sta la
baza celor mai multe manifestari motrice si vegetative ale organismului uman.
Daca excitatia care determina un arc reflex este precedata de o excitatie care n mod
normal nu produce arcul reflex respectiv si aceasta asociere se repeta de multe ori n aceleasi
conditii, se constata ca arcul reflex se va declansa la actiunea excitatiei inirial indiferente. n
acest mod, ia nastere un nou tip de reflexe,cele dobndite, denumite reflexe conditionate, care
au un rol foarte important n viata de toate zilele, n educat ia fizica si n activitatea sportiva.
n limbajul curent, se utilizeaza gresit termenul arc reflex pentru a denumi actele motrice
efectuate rapid si fara comanda voluntara de un sportiv. n realitate, aceste reflexe sunt acte
motrice automatizate" (Alexe, N., 2002).

Agonist - Muschi sau grupa musculara care, contractndu-se, determina efectuarea unei
miscari. Actiunea muschilor este nsotita n permanenta de aceea a muschilor
antagoniti.Coordonarea fina a interventiei ambelor categorii de muschi este indispensabila
pentru efectuarea corecta a miscarilor si evitarea suprasolicitarilor mecanice ale muschilor si
articulatiilor" (Alexe, N., 2002).

Antagonist - Muschi sau grupa musculara care, contractndu-se, frneaza sau opreste
miscarile efectuate prin contractia muschilor agonisti. Actiunea acestor doua tipuri de muschi
este fina si permanent coordonata" (Alexe, N., 2002).
Agonistii sunt muschii principali care genereaza miscarea. In "echipa" cu ei se afla
muschii sinergisti, care ii asista in timpul miscarii. Antagonistii sunt muschii opusi
agonistilor. Spre exemplu, atunci cand faceti flexia antebratului pe brat cu gantera, bicepsul
brahial este agonist, brahioradialul este sinergist, iar tricepsul brahial este antagonist.
Muschii antagonisti trebuie sa se relaxeze in timpul actiunii agonistilor, pentru ca

3
miscarea sa se realizeze cu usurinta. Acest aspect este coordonat de catre sistemul nervos
central prin intermediul reflexului de inhibitie reciproca. Antagonistii au si un rol protector, ei
moduland forta contractiei agonistilor. Cand bicepsul se contracta foarte puternic, tricepsul se
contracta si el intr-o oarecare masura pentru a preveni smulgerea tendonului bicepsului si
pentru a controla miscarea.

Amplitudinea miscarii - "Caracteristica a miscarii, constnd n deplasarea maxima care

poate fi realizat a n planul de executie al miscarii respective. Depinde n cea mai mare
masura de forma extremitatilor osoase care se articuleaza. Alti factori care conditioneaza
sunt: starea cartilagiilor si sinovialei articulatiei, supletea capsulei si ligamentelor articulare,
forta de contractie a musculaturii agoniste, elasticitatea musculaturii antagoniste" (Motet, D.,
2009).
Cresterea amplitudinii miscarii este unul din obiectivele procesului de antrenament,
pentru ca ea influenteaza eficienta executiilor tehnice si aspectul estetic al miscarilor.
Amplitudinea miscarii se masoara n grade cu un aparat special (goniometru) sau n
centimetri prin lungimea parcursului miscarii.

Atitudine Pozitie a corpului si a segmentelor sale prezenta att n statica, ct si pe

parcursul miscarilor, asigurata de centrii motori corticali si subcorticali, pe baza unor
informatii complexe proprioceptive, vestibulare, vizuale si auditive. Activitatile corporale
contribuie la formarea unei atitudini corecte" (Alexe, N., 2002).

Baza de sustinere - "Suprafata de forma geometrica variabila, delimitata de marginile

exterioare ale picioarelor, prin care corpul ia contact cu solul. Are importanta n aprecierea
conditiilor de echilibru. Sinonim: poligon de sustinere" (Alexe, N., 2002).

Contractie musculara "Proprietate fundamentala a muschiului constnd din cresterea

tensiunii sale interne datorita actiunii unui excitant adecvat. Tensiunea interna astfel produsa
se transmite asupra punctelor de insertie ale muschiului si, n functie de conditiile
biomecanice momentane, determina apropierea, departarea sau ramnerea nemiscata a
acestora (Alexe, N., 2002).
Contractie dinamica - Tip de contractie n care cresterea tensiunii interne a
muschiului este nsotita de deplasarea punctelor de insertie ale acestuia.
Contractie dinamica concentrica -Tip de contractie n care punctele de insertie se
apropie si muschiul se scurteaza datorita faptului ca forta dezvoltata de el e mai mare dect
rezistenta pe care o ntmpina.
Contractie dinamica excentrica sau de frnare - Tip de contractie n care punctele de
insertie se departeaza si muschiul se alungeste sub actiunea unei forte de sens contrar mai
mare dect cea produsa prin cresterea tensiunii sale interne.

Contractia izotonica - este cea mai obisnuita contractie musculara. Se produce cu

modificarea lungimii muschiului, determina miscarea articulara, de aceea este considerata o
contractie dinamica. Pe tot parcursul miscarii, tensiunea de contractie ramane teoretic aceeasi.
Contractia izotonica simpla, fara incarcare (deci fara greutate suplimentara) nu determina
cresterea fortei musculare si nici a masei musculare.

Exista 2 tipuri de contractie izotonica: concentrica si excentrica.

4
Contractia izotonica concentrica presupune scurtarea in lungime a muschiului si este
posibila doar daca incarcatura este mai mica decat potentialul maxim al individului.
(Exemplu: flexia antebratului pe brat). Cu alte cuvinte nu veti putea face niciodata o
contractie izotonica completa cu o greutate mai mare decat cea cu care puteti face o repetare
maximala.

Contractia izotonica excentrica (sau negativa) este inversul unei contractii concentrice si
readuce muschiul la pozitia de start (exemplu: coborarea halterei dupa o flexie a antebratului
pe brat). Desi muschii se alungesc, ei tot genereaza forta. Contractia excentrica este cea mai
eficienta din punct de vedere al castigului de forta musculara, pentru ca poate fi utilizata
incarcatura mai mare decat potentialul maxim al sportivului (raportat la o contractie
concentrica), insa este folosita doar ca tehnica de intensitate in cadrul antrenamentului,
studiile aratand ca poate provoca degradari serioase la nivel muscular cand se depaseste
tensiunea de contractie.

Contractiile dinamice contra unei rezistente (exercitiile cu greutati) asigura nu numai

o crestere a fortei, ci si o crestere a rezistentei musculare la efort.
Conform cercetarilor, solicitarea musculara nu se realizeaza pe toata durata
contractiei, ci doar in momentul cand muschiul este alungit. Pe masura ce muschiul se
scurteaza, tensiunea scade si astfel isi pierde valoarea de "excitant". De aceea, antrenamentul
trebuie sa fie alcatuit din contractii dinamice rezistive repetate pentru a creste forta, rezistenta
si pentru a declansa hipertrofia musculara.
Pentru a creste forta trebuie sa fie implicat un numar cat mai mare de unitati motorii
simultan, iar acest lucru nu se intampla decat atunci cand solicitarea este importanta,
respectiv o greutate de lucru semnificativa. Repetarea miscarilor contra unei rezistente va
induce oboseala musculara, ceea ce va conduce la recrutarea a tot mai multe unitati motorii
pentru a face fata solicitarii. Datorita oboselii acumulate, rezistenta moderata de la inceput va
ajunge sa fie aproape maximala, de aici si importanta ultimelor repetari dintr-o serie. Stresul
metabolic generat de oboseala va declansa procese anabolice ce determina cresterea fortei si
hipertrofie musculara.

Contractia izometrica - in timpul acestui tip de contractii musculare, tensiunea in muschi

creste, dar fibrele musculare nu isi modifica lungimea, de aceea se mai numesc si statice.
Unghiul articulatiilor nu se modifica.
Spre exemplu, atunci cand impingeti un perete sau incercati sa ridicati un obiect deosebit de
greu, muschii sunt implicati in contractie izometrica. Tensiunea care se dezvolta in muschi in
aceste contractii este mai mare decat in cele izotonice. In timpul contractiilor izometrice,
muschiul intra in "datorie de oxigen" datorita faptului ca circulatia musculara este partial
intrerupta si se acumuleaza metaboliti. Aceste fenomene declanseaza un fenomen de rebound
in momentul cand muschiul se relaxeaza, ceea ce inseamna ca circulatia musculara este
reluata si crescuta cu 40% fata de cea din repaus, metabolismul este stimulat, iar sinteza
proteica este accelerata, ceea ce conduce la hipertrofie musculara (contrar opiniilor mai vechi,
conform carora contractiile izometrice nu produc hipertrofie)

Antrenamentul izometric prezinta ca principal dezavantaj suprasolicitarea cardiaca

(cu cresterea travaliului ventriculului stang, a frecventiei cardiace si a tensiunii
arteriale.)

5
Contractia izokinetica - este un tip de contractie dinamica in care muschii se contracta la
capacitate maxima pe intreaga amplitudine de miscare.
Folosind echipament special (spre exemplu aparatele cu scripeti din sala de forta)
viteza de executie va ramane constanta pe tot parcursul miscarii. Rezistenta pe care o
genereaza aparatul va fi egala atat in faza concentrica, cat si in cea excentrica a miscarii.
Beneficiul principal este dat de faptul ca acest tip de antrenament permite muschiului sa
lucreze maximal pe tot parcursul miscarii. Se elimina acel punct slab existent in toate
miscarile.
Studiile comparative arata ca antrenamentul cu contractii izokinetice dezvolta mai
repede forta musculara decat cel cu contractii izotonice.

Coordonare a miscarii - "Activitate a sistemului nervos central datorita careia fiecare

muschi necesar efectuarii unei miscari se contracta cu intensitatea adecvata si numai cnd
este necesar pentru a se asigura executia exacta a miscarii respective" (Alexe, N., 2002).
Ea are la baza procese nervoase complexe care se perfectioneaza prin repetare. La
nceput, orice miscare este putin precisa, rigida si se executa cu consum mare de energie
fizica si nervoasa. Aceasta se explica prin faptul ca procesul de excitatie a zonei motorii
cerebrale cuprinde si celule care nu sunt strict necesare acelei miscari, iar executia acesteia se
face sub control voluntar permanent.

Corectarea executiilor permite localizarea mereu mai exacta a procesului de excitatie

cerebrala si restrngerea acestuia la celulele necesare. Prin repetare ndelungata se creeaza
reflexe conditionate care asigura coordonari precise, economice si n perfecta concordanta cu
scopul mi scarii, controlul constient fiind necesar doar la nceputul si sfrsitul acestora
.Prezinta mari diferente inter-individuale. Ele se datoreaza att experientei motrice personale
(factor de mediu), ct si ereditatii.

Factorii ereditari care conditioneaza coordonarea miscarii fac parte din categoria
celor cu determinare genetica stabila si, ca atare, se modifica greu si relativ putin sub
influenta factorilor de mediu (de ex.: antrenamentul).

Culcat - "Pozitie fundamentala orizontala n care corpul se gaseste aproape n ntregime n

contact cu suprafata de reazem: CULCAT dorsal . pe spate; CULCAT facial . pe fata;
CULCAT costal . pe o latura (Alexe, N, 2002).
"n medicina si n kinetoterapie pozitia poarta numele de decubit (decubit dorsal, ventral,
lateral sau laterocubit)" (Motet, D., 2009).

Pozitia laterala de siguranta

Echilibru - "Stare de repaus caracterizata prin egalizarea fortelor interne si externe care
actioneaza asupra corpurilor" (Alexe, N., 2002).
La vietuitoare nu exista dect echilibru stabil si nestabil. Definirea categoriei de echilibru
se face dupa anumiti parametri si anume:
Centrul general de greutate al corpului si baza (punctul) de sprijin (reazem).
La echilibrul stabil, centrul general de greutate al corpului se afla sub baza de sprijin,
iar la cel nestabil deasupra acesteia.
6
 La corpul omenesc exista numeroase situatii n care o parte a componentelor sale se
afla n conditii de echilibru nestabil.
Astfel, n pozitia stnd, membrele inferioare, trunchiul si capul sunt n echilibru
nestabil, pe cnd membrele superioare (n cazul cnd acestea atrna liber n jos) sunt
n echilibru stabil.
Cunoasterea tipului global sau segmentar al echilibrului are o importanta deosebita n
determinarea valorii fortelor care l asigura (mai ales a fortei musculare). Senzatiade
echilibru este rezultatul constientizarii impulsurilor care sosesc la scoarta cerebrala de
la aparatul vestibular, de la ochi si de la proprioceptorii musculari, permitnd
sportivului sa-si mentina sau sa realizeze pozitia de echilibru

Anatomia urechii umane

Grupa musculara - "Totalitate a muschilor care, prin contractie simultana, actioneaza

n aceeasi directie (de ex.: flexie, extensie, adductie, abductie, rotatie). n realitate, nici o
miscare nu se efectueaza prin actiunea unei singure grupe musculare.
Grupa musculara antagonista - care prin contractie adecvata regleaza viteza miscarii.
Grupa musculara sinergica - asigura o mai buna directionare si precizie a miscarii, precum si
contractiile statice ale muschilor care, fixnd punctele de insertie ale celorlalti muschi,
contribuie la cresterea eficientei actiunii acestora. Acestea intervin pe lnga grupa musculara
principala (agonista)" (Alexe, N., 2002).

Lant muscular - "Ansamblu de grupe musculare care intra n contracNie succesiv,punnd n

miscare lanturile cinematice. Fiecare miscare are lantul sau muscular care o asigura" (Alexe,
N, 2002).

MISCARE

Categorie filozofica care desemneaza totalitatea schimbarilor si a deplasarilor

realizate de materia vie si ne-vie din UNIVERS.
Act motor reflex, voluntar sau automatizat, constnd din schimbarea pozitiei n spatiu
a corpului n ntregime sau a partilor sale componente. Se efectueaza datorita
contractiilor musculare dinamice concentrice sau excentrice. Este nsotita de
producerea lucrului mecanic pozitiv, cnd se realizeaza prin contractii dinamice
concentrice, sau negativ, n cazul contractiilor dinamice excentrice.

Miscare automata - Act motor complex efectuat prin impulsuri plecate din centrii nervosi
corticali, aflati n stare de excitabilitate scazuta, fapt care permite executarea lui fara controlul
amanuntit al constiintei. Automatizarea unei miscari se dobndeste prin repetari numeroase n
aceleasi conditii ale miscarii voluntare respective.
Miscarea automata face parte din deprinderile motorii consolidate si se caracterizeaz
a prin buna coordonare a contractiilor musculare. Acestea determina cresterea preciziei
miscarii si a economiei de energie chimica (fiecare muschi se contracta cu intensitate
adecvata si numai n momentul cnd interventia lui este necesara).
Concentrarea redusa a atentiei asigura si economisirea energiei nervoase. Miscarea
7
automata gresita se corecteaza greu. De aceea se recomandaca repetarile necesare dobndirii
automatizarii sa fie executate ct mai corect posibil" (Alexe, N,2002).

Mobilitate - "Caracteristica a motricitatii exprimata prin amplitudinea miscarilor efectuate.

Mobilitatea depinde de factori articulari (forma suprafetelor articulare, starea capsulei si a
ligamentelor) si de factori musculari (forta musculaturii agoniste, supletea musculaturii
antagoniste). Vrsta, inactivitatea si temperatura scazuta diminueaza mobilitatea, iar
antrenamentul si ncalzirea o maresc" (Alexe, N., 2002).

Ortostatism - "Pozitie verticala a corpului uman, n care acesta se sprijina n mod egal pe
ambele picioare. Posibilitatea de mentinere a acestei pozitii se dobndeste treptat, dupa
nastere, n primii doi ani de viata. Ortostatismul a determinat importante modificari ale
formei, ale structurii si ale functiilor corpului specifice speciei umane (curburile coloanei
vertebrale, caracteristicile toracelui si ale bazinului, ale membrelor superioare si inferioare,
ale motricitatii etc.)" (Alexe, N., 2002).

Tonus muscular - "Stare de tensiune activa, usoara, permanenta, involuntara si variabila

ca intensitate a muschilor netezi si striati. Rezulta din intrarea succesiva n actiune a unor
grupe mici de fibre din muschi, ca raspuns reflex la excitatii pornite din proprioceptor
(musculatura striata) sau interoceptor (musculatura neteda).

Muchii netezi
Denumiti si muschi albi, acestia sunt prezenti in peretele a numeroase organe
(uter,intestin, bronhii, vezicula, vase sangvine etc,). Contractia lor este involuntara, autonoma
sau asigurata prin sistem nervos vegetativ. Unii muschii netezi pot fi atinsi de spasme
(contractii involuntare).
Muchii viscerali intr n structura miocardului, a pereilor tubului digestiv, a vaselor
sangvine, a cilor urinare i a uterului. Toi muchii viscerali posed automatism propriu,
datorat unor formaiuni care se depolarizeaz spontan i genereaz unde lente de deoparizare,
care determin contracii, independent de inervaie.
Muchii viscerali se comport ca un sinciiu n care excitaia se propag n toat masa
muchiului. Inervaia asigurat de sistemul nervos vegetativ are numai rolul de a diminua sau
intensifica activitatea acestor muchi. Muchii viscerali sunt constituii din dou tipuri de
esut muscular: striat de tip cardiac, n miocard, i esut muscular neted, n celelalte organe
viscerale.
Pe lng muchii netezi viscerali, n organismul uman mai exist i ali mu chi netezi:
muchii erectori ai firelor de pr, muchii ciliari i muchii netezi ai irisului, de tip
multiunitar.
n muchii netezi sau involuntari, fiecare fibr este o celul alungit, fusiform.
Muchii netezi nu sunt sub controlul contient al creierului, ei produc contracia muscular
necesar n procese cum ar fi digestia, determinnd peristaltismul intestinal, ce asigur
transportul hranei.

Muschii striati
Denumiti si muschi rosii sau muschi scheletici sau ai scheletului, acestia unesc oasele
unele de altele si permit mobilitatea corpului. Contractia lor este voluntara, supusa unui
control cerebral, fiecare fibra musculara este conectata la o terminatie nervoasa care primeste
ordinele ce provin din creier, impulsul nervos stimuleaza muschiul eliberand
un neurotransmitator chimic (substanta secretata de unii neuroni pentru a transmite influxul
8
nervos spre alte celule), ACETILCOLINA. Acesti muschi sunt mentinuti constant intr-o stare
de contractie moderata tonusul muscular.
Clacajul este provocat de o ruptura, ca urmare a unui efort violent, a catorva fibre
musculare ale unui muschi: se vorbeste de o rupere propriu-zisa atunci cand atingerea este de
o anume importanta, iar de intindere atunci cand fibrele musculare sunt doar intinse exagerat.
Afectiunile care pot atinge muschiul sunt miozita (inflamatia), miastenia (oboseala
musculara intensa si rapida a muschilor prin blocarea transmisiei influxului nervos catre
muschi) si miopatiile (boli congenitale rezultand dintr-o alterare a fibrelor musculare).

Tonusul muscular al muschilor somatici are rol important n mentinerea pozitiei

anatomice a capetelor osoase n articulatiile mobile (tonusul muscular de repaus),
n mentinerea pozitiei verticale a corpului (tonusul muscular de postura), precum si n
favorizarea contractiilor statice si dinamice necesare activitatii aparatului locomotor.
Dupa pozitia in organism, muschii somatici se impart in: muschii capului, gatului,
trunchiului si membrelor
Tonusul muscular striat creste cu vrsta, starile emotionale, oboseala acuta, oboseala
cronica (supraantrenament) si temperatura scazuta a mediului.
Tonusul muscular are nivel mai scazut la copii, n cazul temperaturilor ridicate ale
mediului (n special ale apei), n somn si la persoanele antrenate n stare de forma sportiva.
Cresterea exagerata a tonusului muscular avnd influenta nefavorabila asupra mobilitatii
articulare si expunnd la ntinderi si la rupturi musculare este nlaturata prin ncalzire
adecvata si prin tehnici speciale de autoreglare" (Alexe, N., 2002).

9
Bazele teoretice si practico-metodice ale
10
 tehnicilor n kinetoterapie

Tehnica termen de specialitate, caracteristic unui domeniu de activitate; sursa folosita n

constituirea instrumentelor practico-stiintifice utilizate pentru realizarea scopurilor (simple
sau complexe), propuse n specialitatea de referinta.

"Tehnica miscarii este structura rationala a actului motric corespunzatoare scopului urmarit;
ea presupune, printre altele, si adaptarea ei la particularitatile individuale ale executantului.
Tehnicile sunt constituite din structuri simple, din miscari sau exercitii cu scop si actiune
limitata" (Motet, D., 1998).

Clasificarea tehnicilor n kinetoterapie pleaca de la recunosterea celor trei proprietati

sau caracteristici fundamentale ale aparatului locomotor:
- activitatea lui motrica
- capacitatea de a putea fi miscat pasiv
- starea de repaus

Dupa unii autori, tehnicile pot avea n structura lor miscare, ele mpartindu-se n
kinetice
(de miscare) si anakinetice (tehnici n cadrul carora nu se produce miscare la nivel articular),
n conformitate cu clasificarea Legrand-Lambling (citat de Sbenghe, T., 1999).

La acestea se mai adauga o serie de tehnici ceva mai complexe, cum ar fi (Marcu, V.,
Dan, M., 2006):
- Tehnici de stretching
- Tehnici de transfer
- Tehnici de facilitare

Tehnicile anakinetice (akinetice)

Desigur ca n contextul unei lucrari despre terapia prin miscare si terapia miscarii termenul
de anakinezie sau akinezie poate sa apara ca disonant. Repausul este, n general, considerat ca
antonimul miscarii, dar n realitate el conserva nca o activitate psiho-senzoriala sau
neurovegetativa, iar aparatul locomotor ramne legat de sistemul nervos, catre care
proprioceptia trimite ncontinuu informatii.

Deci, anakinezia ramne legata strict doar de ideea suprimarii miscarii articulare si a
contractiei voluntare. Aceasta precizare ndeparteaza orice apropiere de tehnicile kinetice
dinamice, ca si de contractia izometrica, care, asa cum se va vedea, este o tehnica de kinezie
statica.

Imobilizarea

11
 "Imobilizarea este o tehnic anakinetic ce se caracterizeaz prin meninerea, mai
mult sau mai puin prelungit, a corpului n ntregime sau doar a unei pri n nemicare, cu
sau fr ajutorul unor instalaii sau aparate" (Ionescu, A., 1994). Imobilizarea suspend, n
primul rnd, micarea articular, ca i contracia voluntar, dar conserv contracia
tonostatic. Din punctul de vedere al scopului imobilizrii, exist:

1. Imobilizarea de punere n repaus, utilizat pentru: - boli grave cardiopulmonare, arsuri

ntinse, traumatisme craniocerebrale, medulare, toracice etc.; n aceste cazuri, imobilizarea
este general, dar desigur nu complet; - procese inflamatorii localizate - artrite, tendinite,
miozite, arsuri, flebite etc., ca i alte procese care determin algii intense de mobilizare.
Imobilizarea se face pentru segmentul respectiv i se realizeaz pe pat, pe suporturi speciale,
n earfe etc.

2. Imobilizarea de contentie , care blocheaz un segment sau o parte dintrun segment ntr-un
sistem de fixaie extern (aparat gipsat, atel, plastice termomaleabile, orteze, corsete etc).
Tehnica este utilizat pentru consolidarea fracturilor, n luxaii, entorse, artrite specifice,
discopatii etc. Precizm c aceast imobilizare va bloca cel puin o articulaie, cci un aparat
de fixaie extern pentru fractura unui os lung nu intr n discuie n cazul acestei tehnici de
anakinezie.

3. Imobilizarea de corectie , care se realizeaz cu aceleai sisteme ca i cea de contenie,

deosebirea constnd n scopul urmrit. Segmentul se aeaz n postur corijat sau
hipercorijat i se imobilizeaz astfel prin aparataj exterior. Nu pot fi corectate dect posturile
defectuoase, care in de esuturi moi (capsul, tendon, muchi etc.) i niciodat de os. Doar
cnd osul este n cretere, anumite tipuri de imobilizare pot influena forma sa (de exemplu,
formarea corpului vertebral la copii i adolesceni n cretere cu deviaii de coloan se asigur
prin imobilizarea n corset a trunchiului).

Iat cteva indicaii pentru imobilizarea de corecie: scolioze, devieri articulare prin
retracturi, paralizii, rupturi tenomusculare etc. Att imobilizarea de contenie, ct i cea de
corecie urmeaz n general unor manevre i tehnici fie ortopedo-chirurgicale, fie
kinetoterapeutice (traciuni, manipulri, mobilizri pasive sub anestezie etc).
Exist o scrie de reguli de care trebuie s se in seama cnd se face o imobilizare, mai
ales n aparate de contenie:
o aparatul s nu jeneze circulaia i s nu provoace leziuni ale tegumentelor sau
dureri;
o s nu permit jocul liber al segmentelor imobilizate (s fie bine mulat);
o segmentele s fie poziionate, n timpul imobilizrii, n poziii funcionale;
o sub aparat, s se menin tonusul musculaturii prin contracii izometrice.

Dezavantajele imobilizrii, mai ales cnd se prelungete, sunt :

o induce hipotrofii musculare de inactivitate;
o determina redori articulare, uneori greu reductibile;
o tulbur circulaia de ntoarcere, aprnd edeme i tromboze venoase;
o determin tulburri trofice de tipul escarelor;
o creeaz disconfort fizic i psihic pacientului.
Posturarea (poziionarea) - "Posturrile reprezint atitudini impuse corpului ntreg sau
doar unor pri ale lui, n scop terapeutic sau preventiv, pentru a corecta sau a evita instalarea
unor devieri de static i poziii vicioase sau pentru a facilita un proces fiziologic" (Ionescu,

12
A., anul). Durata posturrii este variabil, dar ca regul general ea trebuie repetat cu
perseveren, pn la obinerea rezultatului scontat. Nu trebuie s se confunde aceste posturi
cu posturile iniiale i finale ale oricrui exerciiu fizic.

1. Posturile corective sunt cele mai utilizate n kinetoterapie. n multe cazuri recomandndu-
se preventiv n boli a cror evoluie este previzibil, i care determin mari disfuncionaliti

Meninerea posturilor corective poate fi:

- liber (postur autocorectiv)
- liber-ajutat (prin suluri, perne, chingi etc.)
- fixat (postur exterocorectiv) cu ajutorul unor aparate sau instalaii
Postur liber meninut (autocorectiv) (Ionescu, A., 1994)
Postur liber-ajutat (Ionescu, A., 1994)
Postur fixat (exterocorectiv) (Ionescu, A., 1994)

Posturile corective se adreseaz, desigur, doar prilor moi, al cror esut conjunctiv
poate fi influenat. Corectarea devierilor osoase nu este posibil dect la copii i adolesceni
n cretere.
Uneori, se recomand ca postura (mai ales cea liber) s fie adoptat dup o nclzire
prealabil a respectivei zone sau, eventual, s fie aplicat n ap cald.
Un mare interes n recuperarea funcional sunt posturile seriate care se fixeaz cu
orteze amovibile, pe msur ce se ctig din deficitul de corectat.
Se consider c noaptea este cel mai potrivit interval pentru posturi-imobilizri n
diverse aparate, n scop corectiv sau de pstrare a amplitudinilor de micare ctigate prin
kinetoterapia din timpul zilei. Oricum ar fi realizat poziionarea, ea nu trebuie s provoace
dureri care pot, la rndul lor, s genereze noi contracturi.

2. Posturile de facilitare - n vederea facilitrii unui proces fiziologic perturbat de boal,

poziionarea corpului ntr-o astfel de postur poate reprezenta un tratament de mare valoare.

Dintre cele mai cunoscute i utilizate posturi de acest fel amintim:

- Posturile de drenaj bronic
- Posturile antideclive sau proclive pentru promovarea sau blocarea circulaiei de
ntoarcere
- Posturile facilitatorii respiratorii sau cardiace
- Posturile de drenaj biliar

Tehnicile kinetice

n toate aceste tehnici elementul definitoriu l constituie micarea i/sau contracia

muscular.

Tehnici kinetice dinamice

Dup cum le recomand i denumirea, aceste tehnici au la baz micarea sub toate

13
formele ei. Acest subcapitol acoper, de fapt, peste 90% dintre tehnicile folosite n
kinetoterapie. Tehnicile dinamice se realizeaz cu sau fr contracie muscular, ceea ce
traneaz de la nceput diferena dintre tehnicile active i cele pasive.

Mobilizarea pasiv

Exist de foarte mult vreme o venic disput asupra valorii kinetoterapiei pasive,
dei ea continu de secole s se perfecioneze.
De la afirmaia lui Merle D'Aubigne c ntreaga metod de reeducare pur pasiv este
nu numai inutil, dar i duntoare, singura indicaie a ei fiind ntreinerea mobilizrii
articulaiilor ai cror muchi sunt complet paralizai", pn la aceea a lui Bennett, potrivit
creia importana mobilizrii pasive este att de mare, nct, dac nu am avea de utilizat
dect o singur tehnic pentru fiecare bolnav, n mod cert mobilizarea pasiv ar fi aceea pe
care ar trebui s o alegem", au fost exprimate toate opiniile posibile (Marcu V., Dan M.
2006).

Credem c aceast controvers este complet inutil i nefondat, deoarece tehnicile

pasive i cele active ale kinetoterapiei nu se opun unele altora, ci se completeaz, defectele
unora fiind corectate de celelalte, contraindicaiile unora lsnd cmp liber de aciune
celorlalte. Micarea pasiv ca tehnic de lucru nu este utilizat dect n kinetoterapie, n rest
neavnd desigur nici un rost ca exerciiu fizic.

Definind micrile pasive, D. Gardiner (citat de Marcu V., Dan M.2006) arat c
acestea "se fac cu ajutorul unei fore exterioare n momentul inactivitii musculare totale -
determinat de boal - sau al unui maxim de inactivitate muscular - determinat voluntar".
Deci, subiectul nu realizez travaliu muscular.

Efectele micrilor pasive se repercuteaz:

asupra aparatului locomotor, contribuind la:

meninerea amplitudinilor normale articulare, a troficitii structurilor articulare
(prin stimularea circulaiei locale, a secreiei, repartiiei i proprietilor reologice
ale lichidului sinovial i prin evitarea degenerrii cartilajului) n cazul paraliziilor
segmentului respectiv;
creterea amplitudinii articulare prin asuplizarea structurilor capsulo-ligamentare,
prin ntinderea tendinomuscular, a esutului cutanat i subcutanat, prin ruperea
aderenelor la nivelul planurilor de alunecare;
meninerea sau chiar creterea excitabilitii musculare, conform legii lui Vekskul:
excitabilitatea unui muchi crete proporional cu gradul de ntindere" (citat de
Moet, D., 2010);
diminuarea contracturilor - retracturilor musculare, prin ntinderea prelungit a
muchiului (reacia de alungire" Kabat);
declanarea stretch-reflex-ului", prin micarea pasiv de ntindere brusc a
muchiului, care determin contracie muscular.
14
 asupra sistemului nervos i a tonusului psihic, contribuind la:
meninerea memoriei kinestezice pentru segmentul respectiv, prin informaia
proprioceptiv pornit de la receptorii articulari i periarticulari (n segmentele
paralizate, micarea pasiv i parial posturile reprezint singura posibilitate de
pstrare a imaginii schemei corporale i a ncadrrii n schema spaial pentru
membrele paralizate).
meninerea moralului pacientului, prin prezena kinetoterapeutului lng pacient i
prin contactul fizic realizat ntre acetia; astfel, ncrederea ntr-o evoluie
favorabil la un paraplegic, de exemplu, este meninut - prin vizualizarea
posibilitii, deocamdat pasive, a mobilizrii articulaiilor lui pe toat
amplitudinea de micare.

asupra aparatului circulator, contribuind la:

obinerea unor efectele mecanice de pompaj" asupra vaselor mici musculare i
asupra circulaiei venolimfatice de ntoarcere, atunci cnd sunt executate ritmic;
prevenirea instalrii sau eliminarea edemelor de imobilizare;
obinerea hiperemiei locale, pe cale reflex pornit de la receptorii senzitivi
articulari i musculari, prin rspuns neurovegetativ.

asupra altor aparate i sisteme, contribuind la:

meninerea troficitii esuturilor - de la piele la os - la nivelul segmentelor
imobilizate;
mrirea schimburilor gazoase la nivel pulmonar i tisular;
creterea tranzitul intestinal i facilitarea evacurii vezicii urinare;
influenarea unele relee endocrine.

Efectele multiple pe care le poate avea mobilizarea pasiv dovedesc c aceasta rmne o
tehnic la care nu se poate renuna, mai ales n recuperarea bolnavilor neurologici i, n al
doliea rnd, a bolnavilor posttraumatici i reumatici.
De asemenea, mobilizrile pasive reprezint o tehnic de baz n gimnastica sugarului i
copilului mic sntos, ca i, bineneles, n reeducarea lui funcional, atunci cnd prezint o
afeciune locomotorie.

Condiiile de realizare a micrilor pasive sunt urmtoarele:

Cunoaterea foarte exact a suferinelor pacientului, a diagnosticului clinic i a celui

funcional (pe baza realizrii evalurilor realizate de ctre kinetoterapeut), precum i a
strii morfopatologice a structurilor care vor fi mobilizate.
Mobilizarea pasiv trebuie executat de cadre bine antrenate n aceast tehnic. Lipsa
de profesionalism a kinetoterapeutului este o contraindicaie pentru utilizarea
micrilor pasive.
Ne vom asigura de colaborarea i nelegerea bolnavului asupra tehnicilor care
urmeaz s i se execute.
Pacientul va fi poziionat n aa fel, nct s ofere un maximum de confort tehnic de
lucru pentru kinetoterapeut, dar i pentru el nsui. Pe ct posibil, poziia trebuie s-i
15
 permit pacientului s priveasc spre segmentele mobilizate pasiv, mai ales dac este
vorba de un bolnav neurologic. Este de preferat ca segmentul ce urmeaz a fi supus
mobilizrii pasive s fie descoperit, fr mbrcminte.
Micarea se execut pe direciile fiziologice, cu amplitudine maxim, de preferin
asociind poziii sau micri de facilitare. Spre exemplu, mobilizarea braului pe
abducie este facilitat dac este pus i n rotaie extern.
Prizele folosite de ctre kinetoterapeut au o importan deosebit i trebuie s respecte
unele indicaii generale:
ntre minile kinetoterapeutului nu trebuie s existe dect articulaia de mobilizat,
deoarece o articulaie nu se mobilizeaz prin intermediul altei articulaii;
Prizele trebuie s utilizeze cel mai mare bra al prghiei mobilizate (existnd i
excepii); contrapriza, n schimb, se aplic n apropierea articulaiei;
Locul de aplicare a prizei constituie un mod de facilitare sau inhibiie a unui grup
muscular.
Mobilizarea pasiv este o tehnic pur analitic, deci va antrena succesiv articulaie
dup articulaie i tot succesiv se va executa pentru fiecare direcie de micare.
Nu trebuie s provoace durere, pentru a nu declana reflexele de aprare muscular,
care ar limita mai mult mobilitatea articular. Uneori, se foreaz micarea pentru
ntinderea esuturilor, asigurndu-ne ns de suportabilitatea pacientului.
Mobilizarea pasiv are ca parametri de execuie fora, viteza, durata, frecvena, care se
adapteaz strii clinice locale i scopului urmrit.
Se recomand ca mobilizarea pasiv s fie pregtit prin aplicaii de cldur, masaj
sau electroterapie antialgic.

16
 INTRODUCERE

Recuperarea medicala s-a dezvoltat dupa al II-lea razboi mondial ca o necesitate

pentru vindecarea sau compensarea invaliditatilor determinate de acesta . Epidemmile de
poliomielita au condus la aparitia a zeci de mii de cazuri de copii cu handicap, Poliomielita a
fost recunoscut ca o boal distinct n 1840 , fapt care a impulsionat conturarea recuperarii
ca un domeniu nou al asistentei medicale, cu obiective si mijloace proprii. In contextual
schimbarii conditiilor de viata in societatea de tip occidental s-a manifestat atat o tendinta
generala de deplasare a morbiditatii de la bolile acute spre patologia cronica si traumatologie
cat si o continua crestere numerica a populatiei de varsta a 3a , aspecte care au contribuit in
mod esential la justificarea importantei recuperarii ca o parte integranta a sistemului de
asigurare a calitatii vietii.
In acest sens, implementarea conceptului de recuperare s-a manifestat prin
institutionalizarea sa in toate tarile dezvoltate din lume.
Treptat s-a conturat o specialitate medicala noua, cu metodologie specifica, care
utilizeaza echipamente medicale adecvate, au aparut unitati medicale profilate, s-a dezvoltat
cercetarea stiintifica in domeniu si s-au editat lucrari de specialitate.
Odata cu dezvoltatea preocuparilor societatii moderne pentru asigurarea nu numai a
sanatatii , ci si a calitatii vietii, conceptul de recuperare continua sa se diverisifice din
punct de vedere metodologic, in paralel cu raspandirea sa pe plan mondial, sub atenta
coordonare a OMS ( Organizatiei Mondiale a Sanatatii).
In tara noastra primele unitati medicale profilate pentru asistenta de recuperare au fost
sanatoriile balneare pentru copiii cu sechele de poliomelita ( Gura Ocnitei, Techerghiol, 1
Mai )
Recuperarea este un proces prin care se promoveaza optimizarea starii de sanatate
fizica, psihica si sociala ( pierduta de un individ datorita unei boli sau traumatism ), in
contextul existent din punct de vedere socio-economic, vocational ( profesional) si/sau
educativ. Este binecunoscuta secventialitatea clasica a unei boli : etiologie-efect patomorfic si
fizio-patologic- manifestare clinica.
Din punctul de vedere al recuperarii medicale, aceasta secventialitate este relevanta
pentru o boala acuta, dar nu si pentru o boala cronica sau un traumatism. In aceste cazuri se ia
in considerare si secventialitatea patologiei pe linie disfunctionala : infirmitate-incapacitate-
handicap.

Bazele anatomice ale miscarii

1. Axe, plane anatomice, definirea miscarilor:

Anatomia aparatului locomotor si implicit a miscarilor pune in actiune trei sisteme principale:
oasele, elementele scheletului,
unite intre ele prin articulatii,
mobilizate de muschi. Aproximativ 400 de muchi n corpul uman.

17
 Definirea miscarilor nu este un lucru simplu, deoarece acestea se pot face intr-o
infinitate de directii si implica de cele mai multe ori mai multe articulatii.
1.Miscarile sunt descrise plecand dintr-o pozitie de echilibru, numita POZITIE
ANATOMICA, in care corpul este in ortostatism cu membrele inferioare lipite, paralele si
membrele superioare de-a lungul corpului, palmele privind in afara .

2. Pentru fiecare articulatie miscarile sunt observate in trei plane de referinta.

A.Planul sagital este cel care divide corpul intr-o parte stanga si intr-o parte dreapta.
Prin extensie numim planul sagital orice plan paralel cu cel sus mentionat.
El este planul in care se executa miscarile vizibile din profil, in jurul unui ax transversal
(frontal )
O miscare in plan sagital ce duce o regiune a corpului anterior fata de pozitia
anatomica se numeste FLEXIE.
Exemplu: flexia antebratului.
O miscare in plan sagital ce duce o regiune a corpului posterior fata de pozitia
anatomica se numeste EXTENSIE.

18
B.Planul frontal este cel care divide corpul intr-o parte anterioara si una posterioara.
Este planul in care se fac miscarile vizibile din fata in jurul unui ax sagital (anteroposterior).
O miscare in plan frontal care duce o regiune a corpului spre linia mediana a corpului
se numeste ADDUCTIE. Exemplu: adductia bratului.
O miscare in plan frontal care indeparteaza o regiune a corpului de linia mediana se numeste

ABDUCTIE.

C. Planul transversal este cel care imparte corpul intr-o parte superioara si una inferioara.
Este planul in care se realizeaza miscarile vizibile de sus sau de jos in jurul unui ax vertical
( longitudinal ). O miscare in plan transversal care duce o parte a corpului in exterior se
numeste ROTATIE EXTERNA.
Exemplu: rotatia externa a coapsei.
O miscare in plan transversal care duce o parte a corpului in interior se numeste
ROTATIE INTERNA. Exemplu: rotatia interna a bratului.
Pentru antebrat rotatia externa se numeste supinatie, iar rotatia interna pronatie.
Pentru trunchi rotatiile se realizeaza la stanga sau la dreapta. In afara acestor miscari mai
exista un tip de miscare complexa numita CIRCUMDUCTIE.
In cadrul acestei miscari segmentul trece succesiv prin pozitiile de flexie, abductie,
extensie, adductie si revine la pozitia de flexie. Ea se poate executa si invers cu punct de
plecare din orice pozitie.
Se mai descriu si miscari speciale in cadrul carora se inscriu miscarile de
INVERSIUNE si EVERSIUNE ale piciorului . Inversiunea reprezinta miscarea prin care se
ridica marginea mediala a piciorului ( flexia plantara, adductia si supinatia piciorului) iar
eversiunea este miscarea inversa.
PROTRACTIA reprezinta miscarea prin care o parte a corpului se deplaseaza spre
anterior intr-un plan paralel cu cel al solului, in timp ce RETRACTIA este miscarea inversa.
Un alt grup de miscari este cel al RIDICARII si COBORARII unui segment al corpului
( mandibula, umeri).

2. TRUNCHIUL
Reprezinta partea centrala a corpului, respectiv segmentul corpului situat sub gat pe care
se prind radacinile membrelor. Este format din trei segmente: toracele, abdomenul si pelvisul.
Fiecare din acestea include intre pereti cate o cavitate cu un continut visceral deosebit de
important.
El are un rol dublu, datorita scheletului sau si in principal datorita coloanei vertebrale: pe
de o parte poate efectua miscari curbe, comparabile cu ale unui sarpe ( spre deosebire de
19
miscarile angulare ale membrelor ) datorita mobilitatii coloanei vertebrale care insumeaza 26
nivele de articulatii. Pe de alta parte coloana vertebrala contine un ax nervos: maduva spinarii
si radacinile nervilor spinali.
Trunchiul trebuie sa fie capabil sa alinieze segmentele vertebrale si sa le stabilizeze
atat in timpul stationarii verticale simple cat mai ales in cazul ingreunarilor.
Acest rol dublu este asigurat de muschi in cea mai mare parte poliarticulari;acestia pot
fi profunzi, formati din fascicole mici dar numeroase sau superficiali.

MISCARILE GLOBALE ALE TRUNCHIULUI

Datorita mobilitatii coloanei vertebrale trunchiul poate efectua miscari in toate cele
trei plane.:
1. in plan sagital- flexie spre anterior si extensie spre posterior;
2. in plan frontal de o parte si de alta- inclinari laterale;
3. in plan transversal pivotand in jurul ei insasi - rotatii.

Amplitudinea acestor miscari nu este aceeasi pentru toate etajele vertebrale datorita
mai multor factori variabili in functie de nivel:
1. forma vertebrelor;
2. inaltimea discurilor raportate la cea a corpurilor;
3. prezenta coastelor in regiunea dorsala cu limitarea mobilitatii.
Miscarile sus mentionate trebuie diferentiate de cele care deplaseaza trunchiul in bloc
fata de coapsa. Exemplu : flexia coapselor fata de flexia trunchiului. De asemenea trunchiul
poate fi implicat in miscari de translatie anteroposterior sau lateral, asa numitul Hulla - Hop
din dans si mima printr-o alunecare a vertebrelor. Modificarile sunt minime la nivelul fiecarei
vertebre, dar numarul mare de vertebre permite o anumita amplitudine.
Toate miscarile trunchiului se pot combina. De ex: rotatii, extensii, inclinare laterala.

3. COLOANA VERTEBRALA (RAHIS)

Reprezinta o coloana lunga, mediana si posterioara, formata prin suprapunerea unor piese
osoase numite vertebre.
Este cel mai important segment al aparatului locomotor de care sunt legate toate celelalte
segmente.
Conform criteriului topografic o impartim:
- coloana cervicala ( 7 vertebre )
- coloana toracala ( 12 vertebre )
- coloana lombara ( 5 vertebre )
- coloana sacrata ( 1 sacru si 1 coccige ) __________________________________
TOTAL 26 piese vertebrale
Conform criteriului osteologic distingem:
- coloana presacrata
- coloana sacrococcigiana sau pelvina.

CARACTERE GENERALE ALE VERTEBRELOR ADEVARATE

20
 O vertebra adevarata prezinta doua parti, legate prin pediculii vertebrali. Intre cele doua parti
se delimiteaza foramenul vertebral.
Cele doua parti sunt:
- o parte anterioara (corpul vertebral)
- o parte posterioara (arcul vertebral)
Corpul vertebral prezinta doua fete (superioara sI inferioara) sI o circumferinta. Formeaza
peretele anterior al foramenului vertebral.
Arcul vertebral formeaza peretele posterior al foramenului vertebral. Este alcatuit din:
- 2 lame vertebrale
- proces spinos (posterior)
- 2 procese transversare (lateral)
- 4 procese articulare (2 superioare sI 2 inferioare).
Pediculii vertebrali marginile scobite; prin suprapunerea a doua vertebre intre aceste margini
se delimiteaza foramenul intervertebral.
Prin suprapunerea tuturor foramenelor vertebrale ia nastere canalul vertebral.

COLOANA CERVICALA - formeaza scheletul gatului.

O vom imparti in doua regiuni:
1. Coloana cervicala suboccipitala formata din primele doua vertebre cervicale: C1 atlas si
C2 axis , ce prezinta o forma si o functie particulara.
2. Coloana cervicala inferioara de la C3 la C7 formata din vertebre cu aceleasi caractere.

CARACTERE REGIONALE ALE VERTEBREI CERVICALE

1. Corpul vertebrei cervicale este mic, alungit transversal. Este regiunea care permite atat o
mare stabilitate cat si o mare mobilitate cu limitarea usoara a inclinarilor laterale.
2. Procesele spinoase sunt scurte; au varful bifid, favorizeaza extensia, exceptie: C2 C7 care
au procesul spinos lung, pentru C7 acesta poate fi palpat sub piele constituind un reper
important.
3. Procesele transverse au doua radacini, una pe corp iar alta pe pedicul. Cele doua radacini
delimiteaza un orificiu gaura transversala- pe unde trece artera si vena vertebrala. Sunt bine
21
dezvoltate limitand inclinatiile laterale; au varful impartit intrun tubercul anterior si unul
posterior.
4. Procesele articulare sunt orientate in plan orizontal, cele superioare privesc in sus si
posterior cele inferioare privesc in jos si anterior.
Ele sunt inclinate la 45 si datorita acestui fapt inclinarea laterala se combina intotdeauna cu
o usoara rotatie.
ATLASUL
Este vertebra C1. Nu are corp vertebral dar prezinta doua mase laterale unite printr-un arc
anterior si un arc posterior.
Lateral de mase se gasesc procesele transversale, voluminoase, perforate de un orificiu pe
unde trece artera vertebrala.
Inelul osos este impartit in doua parti prin ligamentele transverale ale atlasului care se insera
pe fata interna a maselor laterale:
-partea anterioara inconjoara dintele axisului.
-partea posterioara formeaza foramenul vertebral.
Pe fata posterioara si inferioara a maselor exista suprafete articulare prin care atlasul se
articuleaza superior cu osul occipital si inferior cu axisul. Osul occipital este situat la baza

craniului, posterior.
El este strabatut de un orificiu aflat in continuarea canalului rahidian prin care maduva
spinarii patrunde in craniu.
De o parte si de alta a acestui orificiu se gaseste o suprafata ovalara convexa, acoperita de
cartilaj corespunzator maselor laterale ale atlasului condilii occipitali.
Fata superioara a fiecarei mase laterale este in mod egal o suprafata ovalara, dar concava,
acoperita de cartilaj. Toate aceste suprafete sunt situate pe curbura aceluiasi arc al carui
centru se gaseste in craniu. Ansamblul este deci ca o portiune de sfera plina care se
articuleaza cu o portiune de sfera goala. Aceasta permite din punct de vedere mecanic miscari
in toate sensurile. Din punct de vedere practic suprafetele sunt insa limitate, semanand cu
niste pante orientate dinspre anterior spre posterior, astfel incat principalele miscari efectuate
sunt flexie/extensie ( miscarea DA DA )celelalte fiind puternic franate de ligamente.
Mijloacele de unire ale acastei articulatii sunt reprezentate de o capsula destul de laxa si
ligamentele de la cei patru poli: unul anterior, unul posterior si doua laterale; in plus
ligamentele mentin indirect atlasul intre axis si occipital.

22
AXISUL Este vertebra C2. Are forma tipica a unei vertebre cervicale cu exceptia unei
formatiuni osoase numite dinte, situata pe fata superioara a corpului. Acesta patrunde in
partea anterioara a inelului atlasului. De fiecare parte a corpului se gaseste o suprafata ovalara
convexa care corespunde fetei inferioare a unei mase laterale a atlasului.
Astfel nu exista disc intre atlas si axis ci numai doua articulatii clasice. Ambele suprafete
articulare sunt convexe atat la axis cat si la atlas este o legatura ce asigura o mobilitate

permanenta.

Exista doua articulatii intre atlas si dintele axisului:

a) intre arcul anterior al atlasului si fata anterioara a dintelui.
b) intre ligamentul transvers al atlasului si fata posterioara a dintelui.
Astfel atlasul se roteste in jurul dintelui axisului, ( miscarea NU ,NU ) cu o amplitudine
redusa, combinata cu o alunecare laterala.
Aceasta dubla miscare permite pastrarea integritatii canalului rahidian posterior.
Miscarile pun in actiune patru articulatii:
- doua articulatii atlanto-odontoidiene
- doua articulatii atlanto-axoidiene.

COLOANA TORACALA
Participa la formarea scheletului toracelui.
Caractere regionale ale vertebrei dorsale:
1. Corpul este cilindric cu sectiunea aproape circulara. Pe fetele laterale ale corpului,
posterior se gasesc fete articulare pentru capul coastelor (prin suprapunerea vertebrelor se
formeaza un unghi diedru in care patrunde capul coastei).
Aceste fete articulare sunt:
una superioara/ una inferioara pentru vertebrele T2 T9
una la mijloc/ una inferioara pentru T1
una singura pentru T11, T12.
2. Procesele articulare sunt verticale in plan frontal. Cele superioare privesc posterior cele
inferioare privesc anterior. Ele permit si ghideaza miscarile de flexie-extensie si inclinare
laterala.
23
Toate suprafetele articulare sunt situate pe curba aceluiasi cerc cu centrul corespunzator
centrului vertebral, situatie ce favorizeaza rotatiile.
3. Lamele vertebrale sunt aplatizate, drepte, mai mult inalte decat late.
4. Procesele spinoase sunt alungite, de forma prismatic triunghiulara cu orientare oblica

inapoi si in jos, cu exceptia T11, T12.

Aceste caracteristici limiteaza mult hiperextensia.
5. Procesele transverse sunt de lungime inegala, mai lungi pentru partea superioara a coloanei
toracale. Pe fata lor anterioara prezinta o suprafata articulara pentru tuberculul coastei
corespunzatoare ( exceptie T11, T12 ). Teoretic pentru coloana toracala sunt posibile toate
miscarile, dar practic exista o mare limitare datorita cutiei toracice. Aceasta este valabil mai
ales pentru vertebrele T1 T7 ( regiunea inter-scapulara ) unde coastele se articuleaza direct
cu sternul printr-un cartilaj scurt.
6. Vertebrele T8 T10 se articuleaza cu coastele false, mai laxe anterior; articulatia lor cu
sternul se face printr-un cartilaj mai lung, atasat de cartilajul coastei. Mobilitatea lor este deci
mai mare.

24
In sfarsit vertebrele T11 T12 sunt articulate cu coastele libere, nelegate de stern, care au o
mare mobilitate.

Intre coloana dorsala si lombara avem jonctiunea dorso-lombara cu mobilitate particulara.

T12 are caracteristicile unei vertebre dorsale in partea superioara, iar in partea inferioara este
de tip lombar, avand un proces spinos scurt ce permite o buna amplitudine a extensiei si
procese articulare in forma de cilindru plin, limitand mult rotatiile.

Intre T11 si T12 exista deci caracterele mobilitatii din regiunea dorsala, amplificate de
libertatea datorata coastelor libere:
-o buna flexie.;
-o buna extensie;
-o buna inclinare laterala;
-bune posibilitati de rotatie.

Plecand din partea inferioara a coloanei T11 T12 este prima veriga rotatorie importanta,
care poate fi uneori suprasolicitata in unele miscari de rotatie fortata. Intre T12 si L1
mobilitatea are caracterele mobilitatii lombare:
-o buna flexie
extensie;
-o buna inclinare laterala;
- rotatie redusa.

25
COLOANA LOMBARA
Caractere regionale ale vertebrei lombare
1. Corpul este voluminos, alungit transversal.
2. Procesele transverse sunt lungi, se numesc procese costiforme fiind resturi de coaste.
Adevaratele procese transverse sunt mici proeminente, pe fata posterioara a proceselor
costiforme si se numesc procese accesorii.
3.Procesele articulare superioare au forma unor segmente de cilindru gol si privesc medial,
cele inferioare au forma unui segment de cilindru plin si privesc lateral.
4.Procesele spinoase sunt scurte si masive, dreptunghiulare, orizontale; permit o buna
amplitudine a extensiei.
Aceste caracteristici permit miscari de flexie/extensie cu o buna amplitudine, inclinare
laterala si rotatii limitate.

SACRUL este un os median si posterior, nepereche situat in continuarea coloanei lombare.

Aproximativ triunghiular reprezinta fuziunea a cinci vertebre sacrale ale caror elemente sunt
distincte.
Fata anterioara sau pelvina e concava; in centru se recunoaste forma corpurilor vertebrale
separate prin linii orizontale reprezentand discurile. Unghiul format de sacru cu ultima
26
vertebra lombara se numeste promotoriu si reprezinta limita anterioara intre micul si marele
bazin. Lateral se observa gaurile sacrate pelviene prin care trec ramurile anterioare ale
nervilor spinali sacrati.

Se mai observa: gaurile sacrate posterioare pe unde ies ramurile dorsale ale nervilor sacrati si
un orificiu in forma de V rasturnat; este hiatul sacral delimitat de doua mici creste -coarnele
sacrale.
Fetele laterale in numar de doua prezinta:
a) fata articulara pentru articulatia cu osul coxal;
b) tuberozitatea sacrala pentru insertia unor ligamente puternice.
Varful prezinta o fetisoara eliptica; se articuleaza cu coccigele.
COCCIGELE este un mic os triunghiular format prin fuzionarea a 4 5 vertebre care, insa
nu pot fi identificate. Se articuleaza cu sacrul printr-o suprafata de forma ovala si este
mentinut printr-o capsula si ligamente. Aceasta articulatie este frecvent sudata. Prezinta doua
fete, doua margini, o baza si un varf.

Bazele teoretice si practico-metodice ale

tehnicilor n kinetoterapie

Tractiunile:

Reprezinta un grup de tehnici pasive care ar putea fi ncorporate si la tehnicile de

imobilizare.
Prin definitie, tractiunea trebuie sa se faca n axul segmentului sau articulatiei,
putndu-se executa manual sau prin diverse instalatii.

Tractiunile continue (extensii continue) se executa numai prin instalatii cu

contragreutati, arcuri, scripeti, plan nclinat.
Sunt utilizate mai ales n serviciile de ortopedie, pentru realinierea osului fracturat,
sau pentru deplasari ale capetelor articulare, iar n serviciile de recuperare, pentru corectari
ale articulatiilor blocate si deviate n flexie, extensie.

Tractiunile discontinue se pot executa att cu mna, de catre kinetoterapeut, ct si cu

ajutorul unor instalatii, ntocmai ca si cele continue.
Sunt indicate, n special, n cazul articulatiilor cu redori ce nu ating pozitia anatomica si
n cazul articulatiilor dureroase cu contractura musculara. Procesele inflamatorii articulare
pot beneficia si ele de astfel de tractiuni cu forta moderata, care au si rolul de a imobiliza.
Tractiunile vertebrale recomandate n discopatii fac parte din aceeasi categorie a
tractiunilor discontinue.
Tractiunile fixatii alternante sunt mai mult o varianta a tehnicii de posturare corectiva,
dar se mentin pe perioade mai lungi.
Tehnica se aseamana si cu ortezele progresive.
27
 Tractiunea, de fapt, nu se executa n ax, ci oblic, pe segmentele adiacente articulatiei.
Sistemul de tractionare este realizat prin tije cu surub, sau alte sisteme de tractionare treptata,
prinse n aparate rigide amovibile, confectionate din plastic, piele sau chiar gips, care mbraca
segmentele respective.
Reglajele progresive de tractiune cresc la un interval de cca 48 de ore.
Tehnica este utilizata pentru corectia devierilor determinate de cicatricele retractile sau
redorile articulare generate de retracturi ale tesuturilor moi.

Mobilizarea fortata sub anestezie:

Mobilizarea fortata sub anestezie este o tehnica executata, n general, de catre

specialistul ortoped. Prin anestezie generala se realizeaza o buna relaxare musculara, care
permite, fara opozitie, fortarea redorilor articulare, cu ruperea aderentelor din partile moi.
Mult utilizata n trecut, mobilizarea sub anestezie este privita azi cu destula reticenta.
Ruperea brutala a aderentelor determina, de multe ori, o agravare ulterioara a procesului
aderential.
Pentru a se sconta pe un rezultat pozitiv, aceasta tehnica se executa n etape succesive,
la cteva zile interval, fiecare etapa fiind urmata de fixarea unei atele gipsate pentru
mentinerea nivelului de amplitudine cstigat.

Mobilizarea pasiva asistata:

Este cea mai obisnuita tehnica de mobilizare pasiva executata de minile

kinetoterapeutului, n timp ce pacientul si relaxeaza voluntar musculatura.
Prin aceasta tehnica se realizeaza totalitatea efectelor mobilizarii pasive descrise mai
nainte. Ea trebuie sa respecte toate conditiile de realizare a miscarii pasive, de asemenea
discutate mai sus:

Parametrii acestei tehnici sunt:

- pozitia pacientului si a kinetoterapeutului;
- prizele si contraprizele;
- mobilizarea segmentelor;
- forta si ritmul de mobilizare.

Pozitia pacientului este importanta att pentru a permite confortul si relaxarea sa, ct
si pentru o mai buna abordare a segmentului de mobilizat.
De regula, pacientul este pozitionat n decubit dorsal, decubit ventral sau n asezat.

Din decubit dorsal se mobilizeaza:

umarul (toate miscarile, cu exceptia retropulsiei);

cotul (toate miscarile);
pumnul-mna (toate miscarile);
soldul (toate miscarile, cu exceptia extensiei);
genunchiul (toate miscarile, daca soldul e liber);
28
 glezna-degetele (toate miscarile);
rahisul (flexie - nclinari laterale - rotatii).

Din decubit ventral se mobilizeaza:

umarul (retropulsie);
soldul (extensie);
genunchiul (daca soldul este blocat);
glezna (cu genunchiul flectat la 900);
rahisul (extensie).

Din asezat se mobilizeaza:

umarul (toate miscarile);

cotul (toate miscarile);
pumnul-mna(toate miscarile);
genunchiul (toate miscarile);
rahisul (toate miscarile).

n ceea ce priveste pozitia kinetoterapeutului, ea se schimba n functie de articulatie,

pentru a nu fi modificata cea a bolnavului, dar trebuie sa fie comoda, neobositoare, pentru a
permite un maximum de tehnicitate.
Prizele si contraprizele - respectiv pozitia minii pe segmentul care va fi mobilizat si
pozitia celeilalte mini care va fixa segmentul imediat proximal acestuia - au o mare
importanta.
Priza, n general, este distantata de articulatia de mobilizat, pentru a crea un brat de
prghie mai lung (existnd nsa si exceptii).
Contrapriza se aplica nsa ct mai aproape de aceasta articulatie, pentru o mai buna
fixare; n cazul sprijinului pe un plan dur al segmentului proximal contrapriza poate fi
abandonata sau facuta doar partial.
Segmentul care urmeaza sa fie mobilizat trebuie perfect relaxat si suspendat, priza cere
destula forta din partea kinetoterapeutului, mai ales pentru trunchi si segmentele grele.
De aceea, se recomanda suspendarea n chingi a segmentului si executarea mobilizarii
pasive din aceasta situatie.

Mobilizarea segmentelor:

De obicei, se recurge la miscarea lenta, progresiva, pe toate amplitudinile posibile, cu

insistare si cresterea presiunii la capetele excursiei de miscare.
Alteori, se lucreaza doar la nivelul de redoare, unde se executa mici, dar repetate
fortari pentru depasirea acestui nivel.
De multe ori, mai ales pentru articulatiile mai mici, se combina miscarea pe diferite
directii cu tractiunea n ax, care decoapteaza suprafetele articulare permitnd un nivel mai
mare de miscare.
29
 Tractiunea n ax se poate asocia cu ncercarea de translare sau rotare n ax n ambele
sensuri. Un tip mai deosebit de mobilizare pasiva este scuturarea" cu scop de relaxare
segmentara. Kinetoterapeutul prinde extremitatea distala a segmentului, imprimnd acestuia
scuturaturi de mica amplitudine, repetate.
Forta aplicata de catre kinetoterapeut la nivelul maxim de amplitudine este, de obicei,
dozata n functie de aparitia durerii, dar si de experienta acestuia n cazurile unor pacienti cu
praguri la durere fie prea nalte, fie prea coborte. Viteza imprimata miscarii este n functie si
de scopul urmarit: miscarea lenta si insistenta scade tonusul muscular,pe cnd miscarea
rapida creste acest tonus.
Ritmul miscarii poate fi simplu, pendular (n doi timpi) sau n 4 timpi, la capetele
cursei mentinndu-se ntinderea.
Durata unei miscari este de aproximativ 1-2 secunde, iar mentinerea ntinderii la
capatul excursiei, de 10-15 secunde
O sedinta de mobilizare pasiva a unei articulaii dureaza maximum 10 minute, n
functie si de suportabilitatea bolnavului. Sedinta este bine sa se repete de 2-3 ori pe zi.
Este indicat ca, nainte de nceperea mobilizarii pasive, regiunea de mobilizat sa fie
pregatita prin caldura, masaj, electroterapie antialgica, eventual prin infiltratii locale.
De asemenea, n timpul executarii miscarilor pasive poate fi continuata aplicarea de
caldura si, din cnd n cnd, oprita miscarea pentru un masaj de 1-2 minute.

Mobilizarea autopasiva:

Pacientul nsusi poate fi instruit sa-si mobilizeze un segment cu ajutorul altei parti a
corpului, direct sau prin intermediul unor instalatii (de obicei cu scripeti:scripetele
reciproc).
Aceasta autoasistenta este o buna metoda de aplicat de bolnav la domiciliu sau n
intervalele dintre sedintele organizate de kinetoterapie la sala.

Modalitatile de realizare a mobilizarilor autopasive sunt:

- prin presiunea corpului (sau a unui segment al corpului) de exemplu: n redorile de
genunchi se forteaza flexia prin genuflexiune; n cazul unui picior echin, prin apasareacu
greutatea corpului pe piciorul posterior etc.;
- prin actiunea membrului sanatos - de exemplu: ntr-o hemiplegie, pacientul, cu membrul
superior sanatos, va mobiliza membrul superior paralizat;
- prin intermediul unei instalatii scripete reciproc" - de exemplu: mobilizarea membrului
superior, n redori de umar, cu ajutorul membrului superior sanatos, care trage de o coarda
legata la o chinga si trecuta peste un scripete;

- prin intermediul unei instalatii de mecanoterapie mobilizata prin manivela, leviere sau roata
de catre nsusi pacient.

n cazul redorilor dureroase mobilizarea autopasiv a este mai usor de suportat de

pacient, putndu-se doza cu usurinta n functie de pragul durerii.

Mobilizarea Pasiva Mecanica:

30
 Utilizarea diverselor sisteme mecanice de mobilizare tip Zender, adaptate pentru fiecare
articulatie si tip de miscare n parte, este azi mai putin raspndita ca n trecut. Aceste aparate
permit miscarea autopasiva, cum s-a aratat mai sus. n prezent, mobilizarea pasiva mecanica
se efectueaza cu ajutorul unor atele motorizate numite artromotoare. Mobilizarea pasiva
mecanica comporta unele riscuri, n cazul n care programarea artromotorului nu este
realizata corespunzator.

Mobilizarea PasivoActivo:

Este denumita si mobilizare pasiva asistata activ de bolnav pentru a o diferentia de

mobilizarea activa ajutata, sau mobilizarea activo-pasiva .

n cazul unei forte musculare sub 2, cnd muschiul se contracta fara sa poata deplasa
segmentul, eventual doar n lipsa interventiei gravitatiei, mobilizarea pasivo-activa se indica
pentru a ajuta efectuarea unei miscari sau pentru a ntregi amplitudinea de miscare,
conservnd capacitatea de contractie pentru un numar mai mare de repetitii. Metoda este
utilizata nu pentru asuplizari articulare, ci pentru reeducarea forei musculare, ca si pentru
reeducarea unui muschi transplantat, n vederea perfecionarii noului rol pe care l va deine
n lanul kinetic.

Metoda este utilizata nu pentru asuplizari articulare, ci pentru reeducarea fortei

musculare, ca si pentru reeducarea unui muschi transplantat, n vederea perfectionarii noului
rol pe care l va detine n lantul kinetic.

Manipularea:

n principiu, este o forma pasiva de mobilizare, dar prin particularitatile de manevrare

si de tehnica de executie, este considerata ca facnd parte din grupul tehnicilor
kinetoterapeutice speciale.

Mobilizarea Activa

Ceea ce defineste acest tip de mobilizare este implicarea contractiei musculare proprii
segmentului ce se mobilizeaza. Dar, deoarece contractia musculara poate fi reflexa
(involuntara) sau voluntara, se vor deosebi o mobilizare activa reflexa si o mobilizare activa
voluntara.

1. Mobilizarea Activ Reflex:

Este realizata prin contractii musculare reflexe, necontrolate si necomandate voluntar

31
de catre pacient, aparnd de fapt ca raspuns la un stimul senzorial n cadrul arcurilor reflexe
motorii.
Desigur ca individul realizeaza ca s-au produs n organismul luiaceste contractii, desi el
nu le-a comandat. Aceasta activitate motorie reflexa poate fi stimulata n mod dirijat si
utilizata n scop kinetoterapeutic, pentru facilitarea sau ameliorarea unei miscari sau posturi.

Exista cteva modalitati de a provoca contractia reflexa prin:

Declansarea Reflexului de Intindere(stretch-reflex-ului "): ntinderea brusca a unui

muschi inervat determina contractia acestuia pentru echilibrarea fortei de ntindere.
Daca se aplica o forta rezistiva contra efectului (miscarii) acestei contractii, se realizeaza
o tensiune crescuta n muschi, o contractie de calitate mai buna.
Concomitent, muschii antagonisti sunt inhibati, pentru a permite miscarea determinata de
contractie. Reflexul de ntindere se datoreaza stimularii fusurilor musculare.

Declansarea rectiilor de echilibrare.

Se produc n vederea restabilirii echilibrului corpului, cnd acesta este amenintat prin
interventia unei forte exterioare. Pentru a evita caderea corpului, se produc o serie de miscari
complexe, menite sa-l readuca n stare de echilibru. Aceste miscari sunt reflexe, involuntare.

Declansarea reflexelor de pozitie.

Pozitia ortostatica este mentinuta printr-un joc continuu de contractii musculare
declansate involuntar pe baza unor reflexe cu punct de plecare n muschi, labirint, structuri
articulare, ca si n perceptia cutanata (a talpilor).
n procesul de dezvoltare neuromotorie a copilului, un rol esential l joaca aceste reflexe
de postura, cum ar fi: reflexul cervical tonic simetric si asimetric, reflexul labirintic tonic
simetric si asimetric, reactiile de ndreptare (aliniere).
Toate aceste reflexe declanseaza contractii musculare si miscari involuntare, concomitent
cu relaxari ale grupelor musculare antagoniste.
Pe aceste reflexe posturale se bazeaza o serie de metode de recuperare neuro-musculara, cum
ar fi spre exemplu metoda Bobath.
Mobilizarea activa reflexa reprezinta un mijloc de stimulare neuro-musculara n
cazurile n care efortul voluntar (mobilizarea activa voluntara) este imposibil.
Realizarea, n cazul parezelor, a acestui gen de miscare va ntretine extensibilitatea
muschilor, vascularizatia si troficitatea lor, va reduce spasticitatea pe baza inervatiei
reciproce si va dezvolta stereotipuri.

2. Mobilizarea activ voluntar:

Reprezinta dintotdeauna fondul oricarui program kinetoterapeutic (profilactic,

terapeutic sau de recuperare) si, binenteles, sta la baza ntregii noastre existente.
Caracteristica acestei tehnici este deci miscarea voluntara, comandata, ce se realizeaza
prin contractie musculara si prin consum energetic.
n miscarea activa voluntara contractia este izotona, dinamica, muschiul modificndu-si
lungimea, capetele de insertie apropiindu-se sau departndu-se si realiznd deplasarea
segmentului.
Aceasta tehnica este reprezentata de tipul de miscare fiziologica a segmentului luat n

32
considerare.
n miscarea voluntara muschii actioneaza ca agonisti, antagonisti, sinergisti si fixatori.

Agonistii sunt muschii care iniiaza si produc miscarea, motiv pentru care se mai
numesc motorul primar.

Antagonistii se opun miscarii produse de agonisti; au deci rol frenator, reprezentnd

frna elastica musculara, care intervine de obicei naintea celei ligamentare sau osoase.

Muschii agonisti si antagonisti actioneaza totdeauna simultan, nsa rolul lor este opus:
- cnd agonistii lucreaza, tensiunea lor de contractie este egalata de relaxarea
antagonistilor, care controleaza efectuarea uniforma si lina a miscarii, prin reglarea
vitezei, amplitudinii si directiei;
- cnd tensiunea antagonistilor creste, miscarea initiala produsa de agonisti nceteaza.

Astfel, prin jocul reciproc, echilibrat, dintre agonisti si antagonisti rezulta o miscare
precisa, coordonata. Interactiunea dintre agonisti si antagonisti mareste precizia miscarii, cu
att mai mult cu ct este angrenat un numar mai mare de muschi.
n cazul unui muschi agonist normal, cu ct relaxarea antagonistilor este mai mare, cu
att miscarea agonistului este mai rapida si mai puternica.

Sinergistii sunt muschii prin a caror contractie se ntareste actiunea agonistilor.

Acest lucru se poate observa n cazul agonistilor bi- sau poliarticulari. Sinergistii
confera si ei, precizie miscarii, prevenind aparitia miscarilor aditionale, simultan cu actiunile
lor principale.

Fixatorii actioneaza ca si sinergistii, tot involuntar si au rolul de a fixa actiunea

agonistilor, antagonistilor si sinergistilor.
Fixarea nu se realizeaza continuu, pe ntreaga cursa de miscare a unui muschi.
Efectele mobilizarii active voluntare se suprapun, de fapt, peste cele descrise la
mobilizarea pasiva cu mentiunea nsa ca rezultatele obtinute sunt mult mai importante si apar
ntr-un interval de timp mai scurt.

Efectele tehnicilor dinamice se repercuteaza:

asupra tegumentului, contribuind la:

- favorizarea resorbtiei edemelor (datorate transudarii plasmei n parNile moi), prin
facilitarea ntoarcerii venoase;
- ntinderea tegumentului;
- cresterea afluxul de snge catre Nesuturi.

asupra elementelor pasive (oase, articulaNii, tendoane, ligamente) si active (muschi)

ale miscarii, contribuind la:

- ntretinerea suprafetele articulare de alunecare;

- prevenirea sau reducerea aderentelor si fibrozelor periarticulare si intraarticulare;
33
 - mentinerea sau cresterea mobilitatii articulare;
- alungirea progresiva a elementelor periarticulare, cu att mai mult cu ct acestea se
gasesc n stare de contractura;
- conservarea sau refacerea elasticitatii musculare, mentinnd mobilitatea articulara;
- mbunatatirea fortei si duratei contractiei musculare;
- reglarea functionalitatii antagonistilor miscarii;
- cresterea fortei si rezistentei musculare.

asupra aparatului circulator, contribuind la:

- facilitarea ntoarcerii venoase;

- cresterea tonusul simpatic, cu adaptarea circulatiei la solicitarile de efort;
- cresterea debitului cardiac.

asupra sferei neuro-psihice, contribuind la:

- facilitarea constientizarii schemei corporale si spatiale;

- cresterea motivatiei;
- mbunatatirea coordonarii musculare.

Cu prioritate, obiectivele urmarite prin mobilizarea activa voluntara sunt:

- Cresterea sau mentinerea amplitudinii de miscare la nivel articular;

- Cresterea sau mentinerea fortei musculare;
- Recuperarea sau dezvoltarea coordonarii neuromusculare;
- Mentinerea unei circulatii normale sau cresterea fluxului circulator;
- Mentinerea sau cresterea ventilatiei pulmonare;
- Ameliorarea conditiei psihice;
- Mentinerea echilibrului neuroendocrin,

Modalitatile tehnice de realizare a mobilizarii active voluntare sunt:

Mobilizarea activa libera(activa pura)

n cadrul acestui tip de mobilizare activa miscarea este executata fara nici o interventie
facilitatoare sau opozanta exterioara, n afara, eventual, a gravitatiei.
Miscarea se desfasoara dupa o serie de reguli dictate de scopul urmarit, avnd ca
parametri: directia de miscare,amplitudinea, ritmul, forta, durata, ca si pozitia n care se
executa.

Mobilizarea activo-pasiva (activa asistata)

34
 Cnd forta musculara are o valoare ntre coeficientii 2-3, miscarea activa va fi ajutata.
Acest ajutor poate sa fie acordat pentru protejarea fortei musculare a pacientului
necesara unui exercitiu dat, pentru o corecta directionare pe toata amplitudinea unei miscari,
pentru a sustine si pozitiona segmentul mobilizat sau pentru a realiza concomitent o miscare
combinata, complexa.

Mobilizarea activa asistata are unele cerinte de baza

Forta exterioara, indiferent cum este aplicata, sa nu se substituie fortei proprii, ci doar sa
o ajute; n caz contrar miscarea devine pasiva.
Forta exterioara va fi aplicata pe directia de actiune a muschiului asistat.
De obicei, forta de asistare nu este aceeasi pe toata amplitudinea miscarii, ci este mai
mare la nceputul (pentru nvingerea inertiei) si la sfrsitul excursiei (pentru a mariaceasta
amplitudine).
Asistarea miscarii active trebuie sa elimine orice alt travaliu muscular, n afara de cel
necesar realizarii miscarii dorite.

Forta exterioara din mobilizarea activa asistata poate fi realizata prin:

corzi elastice sau contragreutatile instalatiilor cu scripeti; este o modalitate practica,

utilizata mai ales la patul bolnavului sau la domiciliu, putnd fi frecvent repetata, dar
greu de adaptat tuturor necesitatilor pacientului;
autoasistare, utiliznd o instalatie cu scripete, un baston sau chiar membrul sanatos
pentru mobilizarea membrului afectat; aceasta tehnica este folosita pentru ameliorarea
redorilor articulare si mai putin pentru ameliorarea fortei musculare;
suspendarea n chingi a unui membru (n acest caz elementul de asistare este
reprezentat de anihilarea gravitatiei);
executarea n apa miscarii active, n sens ascendent, n asa fel, nct sa se beneficieze
de forta de facilitare a apei (mpingerea de jos n sus pe baza principiul lui Arhimede).

Mobilizarea activa asistata, indiferent de modul de realizare, necesita sub raport tehnic o
buna stabilitate a corpului, o buna pozitie de pornire, neangrennd musculatura antagonista si,
de asemenea, sprijinind segmentul n miscare pe toata amplitudinea acestei miscari.
Executarea unei mobilizari active asistate se face lent, cu miscare continua, fara bruscari, de
obicei la comanda, cu repetitii frecvente sau nu, dupa cum se doreste obtinerea sau evitarea
instalarii oboselii musculare.

Mobilizarea activa cu rezistenta

Spre deosebire de mobilizarea activa asistata, n care o forta exterioara intervenea

ajutnd-o, n cazul mobilizarii active cu rezistenta forta exterioara se opune partial fortei
mobilizatoare proprii. n acest fel, musculatura va dezvolta un travaliu mai crescut dect ar
cereo mobilizarea activa libera a segmentului respectiv. Tensiunea n muschi este marita si,
35
drept urmare, forta acestuia va creste odata cu hipertrofierea lui, proces n directa corelatie cu
valoarea cresterii tensiunii musculare.
Tehnica mobilizarii active cu rezistenta are ca principal obiectiv cresterea fortei si/sau
rezistentei musculare; uneori mai este utilizata si pentru o mai buna dirijare a miscarii.

n aplicarea unei rezistente opusa miscarii active se recomanda respectarea unor reguli,
astfel:

Rezistenta se aplica pe tot parcursul miscarii active (exista si unele exceptii).

Valoarea rezistentei este mai mica, egala sau mai mare dect forta muschilor ce se
contracta pentru realizarea miscarii. Rezistenta mai mica dect forta muschilor va
permite realizarea unei miscari n regim de scurtare. O rezistenta egala cu forta
musculara transforma aceasta tehnica de kinezie dinamica ntr-una de kinezie statica
(izometrie).

Rezistenta mai mare dect forta muschilor va permite realizarea unei miscari n regim de
alungire. Ideal ar fi ca rezistenta sa diminueze treptat de la inceputul spre sfrsitul miscarii. n
acest fel raportul ntre forta externa si forta proprie a muschiului s-ar mentine neschimbat,
caci se stie din fiziologie ca muschiul are o forta maxima cnd este complet ntins si o forta
minima cnd este maxim scurtat.
Aceasta este o regula generala, caci se pare ca forta maxima a unui muschi se exercita n
zona maximei lui utilizari n activitatea zilnica profesionala sau neprofesionala.

Rezistenta nu trebuie sa aiba repercusiuni negative asupra coordonarii miscarii.

Rezistenta sa fie aplicata contra directiei de miscare a segmentului, pentru a-si
exercita aici presiunea, influentnd exteroceptorii, care vor stimula miscarea (un
exemplu: pentru flexia antebratului, rezistenta se va aplica pe fata anterioara a
acestuia).
Dupa fiecare miscare cu rezistenta se va introduce o foarte scurta perioada de
relaxare.
Ritmul miscarilor active cu rezistenta este n functie de valoarea rezistentei, conform
regulii ,,rezistenta mare - ritm scazut; rezistenta mica - ritm crescut". Desigur ca
ritmul va fi fixat de catre kinetoterapeut, n functie de obiectivele urmarite, dar se va
stabili si n functie de alti parametri care tin de pacient (vrsta, boli asociate, grad de
antrenament etc).
Stabilizarea segmentului pe care si are originea muschiul ce se contracta n respectiva
miscare este de prima importanta. Daca stabilizarea nu poate fi realizata complet de
musculatura stabilizatoare, se va recurge la mijloace de fixare suplimentare (presiune
manuala, chinga etc.) Pozitia de start a miscarilor are si ea un rol n crearea unei bune
stabilizari, ca si a unui model adecvat de miscare.

Tehnica mobilizarii active cu rezistenta are ca obiectiv principal cresterea fortei si / sau
rezistentei musculare.
Contractia izotonica este o contractie dinamica prin care se produce modificarea lungimii
muschiului, determinnd producerea miscarii la nivel articular. Pe tot parcursul miscarii, deci
al contractiei izotonice, tensiunea de contractie ramne aceeasi.

36
Modificarea lungimii muschiului se poate face n 2 sensuri:

Prin apropierea capetelor sale, deci prin scurtare, realiznd o contractie dinamica
concentrica. n cazul mobilizarii active cu rezistenta, se realizeaza o contractie
concentrica atunci cnd agonistii nving rezistenta externa, muschiul se contracta
pentru a nvinge aceasta rezistenta si se scurteaza apropiindu-si att capetele de
insertie, ct si segmentele osoase asupra carora actioneaza. Contractia dinamica
concentrica se poate realiza att n interiorul, ct si n exteriorul segmentului de
contractie; scurtnd muschiul i dezvolta tonusul si forta.

Prin repetare, miscarile concentrice produc hipertrofie musculara, urmata de cresterea

forei, iar la nivel articular cresc stabilitatea.

Prin ndepartarea capetelor de inserie, deci prin alungire, realiznd o contractie

musculara excentrica. n cazul mobilizarii active cu rezistenta, acest tip de contractie
se realizeaza cnd agonistii, desi se contracta, sunt nvinsi de rezistenta externa.
Contractia excentrica se realizeaza atunci cnd muschiul fiind contractat si scurtat
cedeaza treptat unei forte care-l ntinde si-i ndeparteaza att capetele de insertie, ct
si segmentele osoase asupra carora lucreaza muschiul respectiv.

Contractia dinamica excentrica se poate realiza att n interiorul, ct si n exteriorul

segmentului de contractie; prin actiunea ei dezvolta elasticitatea si rezistenta mu schiului.
Prin repetare, contractiile excentrice produc lucru muscular rezistent sau negativ; cresc
elasticitatea musculara, iar la nivel articular mobilitatea.

n functie de aria n care se desfasoara, miscarile active cu rezistenta (realizate fie prin
contractii concentrice, fie prin contractii excentrice) pot fi realizate n:

- Cursa interna, sau interiorul segmentului de contractie cand agonistii lucreaza ntre
punctele de insereie normala; miscarea executata n interiorul segmentului de contractie se
realizeaza atunci cnd muschiul se contracta si din pozitia lui normala de ntindere se
scurteaza apropiind prghiile osoase de care este fixat. O astfel de contractie scurteaza
muschiul si-i mareste forta si volumul.

Contractia concentrica n interiorul segmentului de contractie, se produce atunci cnd

miscarea respectiva este initiata din punctul zero anatomic sau din diverse unghiuri
articulare pozitive, se desfasoara n sens fiziologic (muschiul se scurteaza reusind sa
nvinga rezistenta) si se opreste la amplitudini mai mari sau la sfrsitul cursei. Pe parcursul
miscarii, agonistii si apropie capetele de insertie, se scurteaza progresiv, pentru ca la
sfrsitul cursei de miscare sa fie maxim scurtati.
Contractia excentrica n interiorul segmentului de contractie, se produce atunci cnd
miscarea respectiva, initiata din diverse unghiuri pozitive se desfasoara n sens opus celui
fiziologic (rezistenta externa nvinge muschiul, care se alungeste treptat) si se opreste la
unghiuri articulare mai mici sau la punctul zero anatomic. Pe parcursul miscarii, agonistii
si ndeparteaza capetele de insertie, se alungesc progresiv, n punctul zero anatomic fiind
maxim alungiti.

37
 - Cursa externa, sau exteriorul segment ul ui de contractie, cnd agonistii lucreaza
dincolo de punctele de insertie normala, n segmentul de contractie pentru antagonisti.
Miscarea n afara segmentului de contractie se realizeaza numai cu acei muschi care pot fi
ntinsi peste limita de repaus. La acesti muschi avem, la nceput, o contractie n exteriorul
segmentului pna revin la pozitia lor de repaus, dupa care contractia continua n interiorul
segmentului de contractie.

- Cursa medie, cnd agonistii au o lungime medie, situata la jumatatea amplitudinii

maxime, pentru o miscare data.

Prin combinarea scurtarii si alungirii fibrelor musculare, a contractiei concentrice si

excentrice n interiorul si n exteriorul segmentului de contractie si prin raportarea vitezei de
executie la rezistenta opusa si la forta muschilor, mai rezulta nca doua tipuri de contractie
musculara, astfel:

Contractie muscultara pliometrica, care se realizeaza atunci cnd muschiul se

alungeste, dupa care se scurteaza ntr-un timp foarte scurt. Pliometria presupune
solicitarea unui muschi mai nti printr-o faza excentrica, lasnd apoi sa se desfasoare
faza concentrica ce urmeaza n mod natural.
Contractia pliometrica poate fi considerata ca fiind constituita din 3 elemente: - faza
excentrica; un scurt moment de izometrie; - faza concentrica.
Contractia pliometrica reprezinta cea mai frecvent folosita forma de contractie n
activitatea sportiva, intervenind n sarituri, alergare, flotari etc.

Contractia musculara izokinetica este contractie dinamica, n care viteza de executie

este reglata n asa fel nct rezistenta aplicata sa fie n raport cu forta muschiului,
pentru fiecare moment din amplitudinea unei miscari. Pentru o corecta izokinezie este
necesar ca rezistenta sa varieze n functie de lungimea muschiului, pentru a se solicita
aceeasi forta, pe parcursul ntregii miscari. Se realizeaza cu aparate speciale numite
dinamometre.

38