You are on page 1of 1569

Joe Abercrombie

Trilogia

Prima lege

Vol. 1 - Tăişul sabiei ……………. 2
Vol. 2 - Fără îndurare .………….. 519
Vol. 3 - Puterea armelor…………1008
2
Joe Abercrombie

Tăişul sabiei

Traducere din limba engleză
Laura Bocancios

www.virtual-project.eu

3
JOE ABERCROMBIE s-a născut în 1974 în Lancaster, Marea Britanie,
şi a urmat Universitatea din Manchester, unde a studiat psihologia. A
activat apoi în domeniul producţiei TV, înainte de a deveni editor de film
liber-profesionist. În 2002 a început să scrie Tăişul sabiei. Cartea a fost
publicată în 2006 în treisprezece ţări şi a fost urmată de alte două
volume, Before They Are Hanged şi Last Argument of Kings (Fără îndurare
şi Puterea armelor, în pregătire la Editura Nemira), care au încheiat
trilogia în 2008.

4
Cuprins

Sfârşit
Partea I
Supravieţuitorii
Întrebări
O singură cale
Un joc periculos
Dinţi şi degete
Vastul şi pustiul nord
Exerciţii de scrimă
Ritualul de dimineaţă
Întâiul dintre magi
Omul bun
În arenă
O ofertă şi un dar
Regele oamenilor nordului
Un drum între doi dentişti
Capete-turtite
Cursul iubirii adevărate
Cum sunt dresaţi câinii
Ceai şi răzbunare
Partea a II-a
Chipul libertăţii
Dreptatea regelui
Cale de scăpare
Trei semne
Prăvălia de costume
Barbari la poartă
Următorul
Mai bine decât moartea
Bătător la ochi
Întrebări
Nobleţe
Lucru necurat
Vorbe şi praf
Remarcabilele talente ale fratelui Picior-Lung
O femeie ca ea înfruntă orice

5
Mă iubeşte… Nu
Sămânţa
Să nu pui niciodată prinsoare cu un mag
Publicul ideal
Casa creatorului
Potaia nimănui
Fiecare om se venerează pe sine
Vechi prieteni
Înapoi în ţărână
Suferinţă
Sângerosul Nouă
Uneltele pe care le avem
Mulţumiri

6
Celor patru cititori – vă ştiţi voi care

7
Sfârşit

Logen se avântă printre copaci, cu picioarele goale alunecând
pe pământul ud, pe mocirlă, pe ácele jilave de pin, de abia mai
respirând, cu sângele pulsându-i în cap. Se împiedică şi se prăvăli
pe-o parte, cât pe ce să-şi despice pieptul cu propria secure şi
rămase acolo, gâfâind, cercetând cu privirea pădurea plină de
umbre.
Copoiul fusese cu el o clipă mai devreme, era sigur de asta, dar
acum nu era de zărit. Cât despre ceilalţi, nici pomeneală. Halal
căpetenie, să se piardă aşa de băieţii lui! Ar fi trebuit să caute să
se întoarcă, dar pădurea mişuna de shanka. Îi simţea mişcându-se
printre copaci, avea nările pline de mirosul lor. Undeva, la stânga, i
se părea că aude strigăte, sunete de luptă, poate. Logen se ridică
încet în picioare, încercând să nu facă niciun zgomot. O creangă
trosni şi el se întoarse dintr-o zvâcnire.
Văzu o suliţă îndreptându-se spre el. O suliţă necruţătoare,
venind spre el cu un shanka la celălalt capăt.
– Drace! făcu Logen.
Se năpusti într-o parte, alunecă şi căzu cu faţa în jos, apoi se
rostogoli prin tufăriş, aşteptând să simtă suliţa în spate în orice
clipă. Se ridică, răsuflând greu. Zări vârful strălucitor apropiindu-
se din nou, se feri, se târî în spatele unui trunchi gros. Aruncă pe
furiş o privire şi capul-turtit şuieră, împingând suliţa spre el.
Logen se iţi în partea cealaltă, doar o secundă, apoi se retrase,
făcu un salt pe după copac şi coborî securea, răcnind cât îl ţinea
gura. Lama se afundă, cu un pârâit, în craniul shanka. Un noroc,
dar, la drept vorbind, Logen era de părere că i se cuvenea puţin
noroc.
Capul-turtit rămase nemişcat, privindu-l printre gene. Apoi
începu să se legene într-o parte şi-ntr-alta, cu sângele şiroindu-i
pe faţă. După care se prăbuşi ca un bolovan, trăgând după el
securea dintre degetele lui Logen, zvârcolindu-se pe jos, la

8
picioarele lui. Logen încercă să apuce coada securii, însă, cumva,
shanka strângea în continuare suliţa în mână şi vârful ei se
învârtea în aer.
– Ah! ţipă Logen, când suliţa îi crestă braţul.
Simţi o umbră coborând peste faţa lui. Alt cap-turtit. Unul al
naibii de mare. Aflat deja în aer, cu braţele întinse. N-avea timp să
ia securea. N-avea timp să se ferească. Gura lui Logen se deschise,
dar n-avea timp să spună nimic. Ce să spui într-un moment ca
acesta?
Se prăbuşiră împreună pe pământul ud, se rostogoliră prin
noroi, prin mărăcini şi crengi rupte, sfâşiindu-se, lovindu-se cu
pumnii şi mârâind unul la altul. O rădăcină de copac îl izbi pe
Logen în cap, făcându-i urechile să ţiuie. Avea un cuţit pe undeva,
dar nu-şi putea aminti unde. Se rostogoliră şi se rostogoliră, în
josul povârnişului, cu lumea răsturnându-se şi răsturnându-se
iar, cu Logen încercând să se dezmeticească şi, în acelaşi timp, să-l
sugrume pe vânjosul cap-turtit. Erau de neoprit.
Păruse o idee isteaţă să-şi instaleze tabăra lângă râpă. Era cu
neputinţă să se furişeze cineva în sus, pe la spate. Acum, când
Logen aluneca pe burtă pe marginea prăpastiei, ideea nu mai
părea chiar atât de grozavă. Mâinile sale scurmau în pământul ud.
Doar noroi şi ace brune de pin. Degetele apucară, apucară nimic.
Cădea. Lăsă să-i scape un scâncet mic.
Mâinile i se strânseră pe ceva. O rădăcină de copac, ieşită din
pământ chiar în buza râpei. Logen se legănă în gol, gâfâind, dar nu
slăbi strânsoarea.
– Ha! strigă el. Ha!
Era încă în viaţă. Nu erau de-ajuns câteva capete-turtite ca să-i
vină de hac lui Logen Nouădegete. Încercă să-şi ridice trupul peste
margine, dar nu reuşi. O greutate mare îi atârna de picioare. Privi
în jos.
Prăpastia era adâncă. Adâncă de tot, cu margini abrupte,
stâncoase. Ici şi colo, câte un copac se agăţa de o crăpătură,
crescând în neant şi răsfirându-şi ramurile în văzduh. Râul vuia
undeva dedesubt, grăbit şi mânios, apă albă, înspumată, mărginită
de piatră neagră, colţuroasă. Perspectiva era, fără îndoială, cât se
poate de proastă, dar adevărata problemă se afla mai aproape.
Vânjosul shanka nu se dezlipise de Logen şi se legăna uşor, înainte
şi înapoi, cu mâinile murdare încleştate în jurul gleznei sale stângi.
– La naiba! mormăi Logen.
Era la ananghie. Mai trecuse, nu-i vorbă, prin câteva încercări
9
şi trăise să le povestească, dar mai rău de-atât era greu de
închipuit că se poate. Asta îl făcu să se gândească la propria-i
existenţă. I se părea acum o viaţă amară, zadarnică. Nu adusese
nimic bun nimănui. Plină de violenţă şi durere, presărată doar cu
dezamăgiri şi vitregii. Mâinile începeau să-i obosească, braţele îi
ardeau. Vânjosul cap-turtit nu dădea semne că avea să cadă prea
curând. Ba chiar îşi aburcase niţel trupul pe piciorul lui. Se opri,
ridicând spre el o privire plină de ură.
Dacă Logen ar fi fost cel agăţat de piciorul acelui shanka, foarte
probabil ar fi gândit: „Viaţa mea depinde de piciorul de care mă
ţin, mai bine să nu risc nimic.” Un om ar prefera să se salveze
decât să-şi omoare duşmanul. Problema era că un shanka nu
gândea aşa, iar Logen ştia asta. Aşadar, nu fu foarte surprins când
acesta îşi deschise gura imensă şi îşi înfipse dinţii în gamba lui.
– Aaaau! mârâi Logen şi scânci şi lovi cât putu de tare cu
călcâiul gol, săpând o rană însângerată în capul de shanka, dar
acesta nu-şi slăbea muşcătura şi, cu cât lovea mai tare Logen cu
piciorul, cu atât îi alunecau mâinile mai mult pe rădăcina cleioasă
de deasupra.
Acum nu mai era prea mult din rădăcină de care să se poată
ţine şi, atâta câtă mai rămăsese, părea gata să se rupă în orice
moment. Logen încercă să nu se gândească la durerea din mâini,
la durerea din braţe, la dinţii capului-turtit în piciorul lui. Urma să
cadă. Nu avea de ales decât între a cădea pe stânci sau a cădea în
apă şi asta era o alegere care, mai mult sau mai puţin, venea de la
sine.
Odată ce te-ai ales cu un lucru de făcut, e mai bine să treci la
fapte decât să trăieşti cu spaima lui. Asta ar fi spus tatăl lui Logen.
Aşadar, îşi plantă piciorul pe suprafaţa stâncii şi, după o ultimă
răsuflare adâncă, se aruncă în gol, cu toată puterea care-i mai
rămăsese. Simţi muşcătura dinţilor descleştându-se, urmată de
strânsoarea mâinilor şi, preţ de o clipă, fu liber.
Apoi începu să cadă. Repede. Marginile râpei goneau pe lângă
el: piatră cenuşie, muşchi verde, petice de zăpadă albă, toate
învălmăşindu-se în jurul lui.
Logen se răsuci încet în aer, agitându-şi zadarnic membrele,
prea speriat ca să ţipe. Vântul năvalnic îi biciuia ochii, îi umfla
veşmintele, îi smulgea răsuflarea din gură. Îl văzu pe vânjosul
shanka lovindu-se de stâncă, în spatele lui. Îl văzu zdrobindu-se şi
săltând şi prăbuşindu-se, mort, fără doar şi poate. Era o privelişte
plăcută, dar satisfacţia lui Logen fu scurtă.
10
Apa se înălţă să-l întâmpine. Îl izbi în coastă, ca un taur la
atac, îi smulse aerul din plămâni, gândurile din cap, îl înghiţi,
trăgându-l la fund, în întunecimea rece.

11
Partea I

Tăişul sabiei
incită la acte de violenţă.
HOMER

12
Supravieţuitorii

Clipocitul apei în urechi. Aceasta fu prima senzaţie. Clipocitul
apei, foşnetul copacilor, ciocănitul răzleţ şi ciripitul unei păsări.
Logen miji ochii. Lumină, o strălucire înceţoşată, printre frunze. Să
fie asta moartea? Atunci de ce atâta durere? Toată partea stângă îi
pulsa. Încercă să ia o gură sănătoasă de aer, se înecă, tuşi,
împroşcând apă, scuipând nămol. Gemu, se răsuci în patru labe şi
ieşi din râu, gâfâind printre dinţii încleştaţi, apoi se rostogoli pe
spate, în mâl, printre muşchii şi lemnele putrede de pe mal.
Zăcu acolo o vreme, cu privirea aţintită spre cerul cenuşiu din
spatele crengilor negre, cu răsuflarea hârâindu-i în gâtlejul care-l
ustura.
– Sunt încă viu, horcăi Logen.
Încă viu, în ciuda tuturor eforturilor depuse de natură, de
shanka, de oameni şi fiare. Mustind de apă şi întins pe spate,
începu să râdă satisfăcut. Un râs strident, gâlgâitor. Ăsta era
Logen Nouădegete, un supravieţuitor.
Un vânt rece sufla peste malurile putrede ale râului şi râsul lui
Logen se stinse încet. Putea fi el viu, dar să rămână în viaţă, asta
era altă chestiune. Se ridică, tresărind de durere. Se clătină pe
picioare, sprijinindu-se de cel mai apropiat trunchi de copac. Îşi
scoase mâlul din nări, din ochi, din urechi. Îşi trase în sus cămaşa
udă, să cerceteze urmările.
Trupul îi era acoperit într-o parte de vânătăi, din cauza
căzăturii. Pete albastre şi vineţii pe toată întinderea coastelor.
Sensibile la atingere, de bună seamă, dar nimic nu părea rupt.
Piciorul era un dezastru. Sfâşiat şi plin de sânge, de la dinţii de
shanka. Îl durea cumplit, dar încă îl putea mişca destul de bine şi
asta era cel mai important. Avea nevoie de el, dacă voia să iasă din
bucluc.
Încă avea pumnalul în teaca de la cingătoare şi fu nespus de
bucuros să-l vadă. Nu puteai avea niciodată prea multe cuţite,
după experienţa lui Logen, iar acesta era unul bun, însă
perspectiva rămânea tot sumbră. Era pe cont propriu, într-o
pădure mişunând de capete-turtite. N-avea idee unde se află, dar
putea să urmeze cursul apei. Râurile curgeau toate spre nord, din
munţi către marea de gheaţă. Să urmeze râul spre sud, împotriva

13
curentului. Să urmeze râul şi să urce în Ţinuturile Înalte, unde
shanka nu-l puteau găsi. Era singura lui şansă.
Avea să fie frig acolo sus, în această perioadă a anului. Un frig
de moarte. Îşi coborî privirea spre picioarele-i goale. Aşa-i fusese
norocul, să vină shanka tocmai pe când era descălţat, tăindu-şi
băşicile. Nici manta nu avea – şezuse lângă foc. În felul ăsta, n-ar
rezista în munţi nici măcar o zi. Mâinile şi picioarele i s-ar înnegri
peste noapte şi ar muri, încetul cu încetul, înainte ca măcar să
ajungă la trecători. Asta dacă nu murea de foame mai întâi.
– La naiba, murmură el.
Trebuia să se întoarcă în tabără. Trebuia să spere că plecaseră
capetele-turtite, să spere că lăsaseră ceva în urmă. Ceva ce i-ar
putea fi de folos să supravieţuiască. Era îngrozitor de mult să
spere toate astea, dar n-avea de ales. Niciodată n-avea de ales.

Începuse să plouă atunci când Logen găsi locul. O ploaie
măruntă, care-i lipea părul de cap, care-i uda hainele până la
piele. Se lipi de un trunchi acoperit de muşchi şi privi spre tabără,
cu inima bubuind, cu degetele mâinii drepte strânse dureros pe
plăselele alunecoase ale cuţitului.
Văzu cercul înnegrit unde fusese focul, înconjurat de vreascuri
pe jumătate arse şi de cenuşă călcată în picioare. Văzu buşteanul
mare pe care şezuseră Treicopaci şi Dow când au venit capetele-
turtite. Văzu, risipite prin poiană, bucăţi de harnaşament rupt şi
sfâşiat. Numără trei shanka morţi, chirciţi la pământ, unul cu o
săgeată înfiptă în piept. Trei shanka morţi, dar nici urmă de
vreunul viu. Avea noroc. Ca întotdeauna, noroc numai cât să
supravieţuiască. Totuşi, se puteau întoarce în orice clipă. Trebuia
să acţioneze repede.
Logen ieşi în goană dintre copaci, scotocind peste tot. Cizmele
erau acolo unde le lăsase. Le înhăţă, şi le trase pe picioarele
îngheţate, ţopăind, gata să alunece, în graba lui. Mantaua era şi ea
acolo, vârâtă sub buştean, sfâşiată şi ponosită în zece ani de vreme
vitregă şi de război, ruptă şi cusută, cu o jumătate de mânecă
lipsă. Raniţa îi zăcea pleoştită în tufişul din apropiere, cu lucrurile
împrăştiate în josul povârnişului. Se ghemui, răsuflând greu, şi le
aruncă pe toate înapoi înăuntru. O bucată de sfoară, vechea lui
pipă de lut, câteva fâşii de carne uscată, ac şi aţă, o ploscă ciobită,
cu un rest de băutură bleotocărind înăuntru. Toate bune. Toate
folositoare.
De o creangă atârna o pătură zdrenţăroasă, udă şi pe jumătate
14
înnegrită de funingine. Logen o smulse şi rânji. Vechiul, mult
încercatul lui ceaun era dedesubt. Culcat pe-o parte, probabil
azvârlit de pe foc cu piciorul, în timpul luptei. Îl apucă strâns cu
ambele mâini. Îi dădea o senzaţie de siguranţă, de lucru cunoscut,
aşa ciobit cum era şi înnegrit, după ani de folosinţă îndelungată.
Avea de mult ceaunul acela. Îl urmase în războaie, în lungul drum
prin Nord şi înapoi. Gătiseră cu toţii în el, împreună, pe drum,
mâncaseră cu toţii din el. Forley, Ursuzul, Copoiul, toţi.
Logen îşi roti din nou privirea peste tabără. Trei shanka morţi,
dar niciunul dintre oamenii lui. Poate că erau încă pe undeva prin
preajmă. Poate că dacă ar risca, dacă ar încerca să-i caute…
– Nu.
Rosti cuvântul încet, cu glas şoptit. Nu era atât de naiv.
Fuseseră multe capete-turtite. Îngrozitor de multe. Nu ştia cât timp
zăcuse pe malul râului. Chiar dacă vreo doi dintre băieţi reuşiseră
să scape, probabil că au fost vânaţi şi prinşi de shanka în pădure.
Acum nu mai erau decât nişte trupuri neînsufleţite, cu siguranţă,
risipite prin văi. Tot ce putea face Logen era să caute adăpost în
munţi, să încerce să-şi salveze propria viaţă mizerabilă. Trebuia să
fie realist. Trebuia, oricât de dureros era.
– Am rămas doar noi doi, spuse Logen, îndesând ceaunul în
raniţă şi aruncându-şi-o pe umăr.
Se îndepărtă, şchiopătând, cât putea de repede. În sus, către
râu, către munţi.
Doar ei doi. El şi ceaunul.
Erau singurii supravieţuitori.

15
Întrebări

De ce fac asta? se întrebă Inchizitorul Glokta, a mia oară, în
timp ce înainta şchiopătând de-a lungul coridorului. Pereţii erau
tencuiţi şi văruiţi, deşi nu foarte de curând. Locul avea un aer
învechit şi un miros jilav. Nu existau ferestre, căci culoarul se afla
adânc sub pământ, şi felinarele aruncau umbre alene plutitoare în
fiecare cotlon.
De ce-ar vrea cineva să facă asta? Paşii lui Glokta răsunau
ritmic pe pietrele murdare ale pardoselii. Mai întâi tocănitul
încrezător al călcâiului drept, apoi bocănitul bastonului, urmat de
interminabila târşâială a piciorului stâng, cu obişnuitele junghiuri
în gleznă, genunchi, fese şi spate. Toc, boc, durere. Acesta era
ritmul mersului său.
Monotonia slinoasă a coridorului era întreruptă din când în
când de câte o uşă grea, ferecată şi zăvorâtă cu fier ruginit. Odată,
lui Glokta i se păru că aude un strigăt înăbuşit de durere în
spatele uneia dintre ele. Mă întreb ce biet nătărău o fi fiind interogat
acolo. De ce crime e vinovat sau nevinovat. Ce secrete sunt smulse,
ce minciuni sunt străpunse, ce trădări scoase la lumină. Însă nu
apucă să facă asta mult timp. Fu întrerupt de scări.
Dacă lui Glokta i s-ar fi oferit ocazia să tortureze un om la
alegere, oricare, cu siguranţă s-ar fi oprit asupra inventatorului
scărilor. Pe când era tânăr şi admirat de toată lumea, înainte de
nenorocire, nici măcar nu le observase vreodată cu adevărat. Le
cobora din două în două şi-şi vedea voios de drum. Acum se
isprăvise. Sunt pretutindeni. Chiar n-ai cum să schimbi etajul fără
ele. Iar la coborâre e mai rău decât la urcare, ăsta e lucrul de care
oamenii nu-şi dau seama niciodată. Când urci, nu cazi de obicei atât
de mult.
Cunoştea bine şirul acesta de trepte. Şaisprezece la număr,
tăiate din piatră netedă, puţin uzate către mijloc, uşor umede, ca
tot ce se afla acolo, jos. Nu exista balustradă, nimic de care să te
ţii. Şaisprezece duşmani. O adevărată provocare. Îi luase mult timp
lui Glokta să elaboreze cea mai puţin dureroasă metodă de a
coborî scările. Mergea într-o parte, ca un crab. Mai întâi bastonul,
pe urmă piciorul stâng, apoi dreptul, cu o durere mai mare decât
cea obişnuită atunci când stângul îi prelua greutatea, însoţită de

16
un junghi persistent la gât.
De ce trebuie să mă doară gâtul când cobor scările? Oare gâtul
îmi preia greutatea? Oare? Însă durerea nu putea fi tăgăduită.
Glokta se opri cu patru trepte înainte de a ajunge jos. Aproape
le învinsese. Mâna îi tremura pe mânerul bastonului, piciorul
stâng îl durea cumplit. Îşi atinse gingiile cu limba, acolo unde
cândva se aflaseră dinţii din faţă, inspiră adânc şi păşi înainte.
Glezna îi cedă cu o smucitură îngrozitoare şi Glokta plonjă în gol,
contorsionându-se, clătinându-se, cu mintea un cazan de oroare şi
disperare. Se împiedică de următoarea treaptă ca un om beat,
zgâriind cu unghiile zidul neted şi lăsând să-i scape un ţipăt
îngrozit. Idiotule, idiot nenorocit! Bastonul bocăni pe podea, piciorul
schilod se luă la trântă cu pietrele şi Glokta se pomeni jos, prin
cine ştie ce miracol încă în picioare.
Şi iată-l. Acel oribil, minunat, prelung moment dintre strivitul
degetului şi senzaţia de durere. Cât de mult mai am până când o să
apară durerea? Cât de puternică va fi, atunci când va veni?
Gâfâind, cu gura deschisă, la baza scării, Glokta simţea fiorul
aşteptării. Iat-o că vine…
Agonia era de nedescris, un spasm mistuitor în susul coastei
stângi, de la laba piciorului până la maxilar. Îşi miji ochii
înlăcrimaţi, îşi apăsă mâna dreaptă peste gură, atât de puternic,
încât încheieturile degetelor îi trosniră. Puţinii dinţi pe care îi mai
avea scrâşniră când îşi încleştă fălcile, însă un geamăt subţire,
întrerupt, tot îi şuieră din gâtlej. Ţip sau râd? Cum să-mi dau
seama? Respira fornăind greoi, pe nas, cu bulbuci ţâşnindu-i în
palmă, cu trupul contorsionat tremurând în efortul de a rămâne în
picioare.
Spasmul trecu. Glokta îşi mişcă precaut picioarele, unul câte
unul, testând pagubele. Gamba îi era în flăcări, laba piciorului
amorţită, gâtul îi pârâia la fiecare mişcare, trimiţându-i mici
înţepături ticăloase de-a lungul şirei spinări. Binişor, în
împrejurările date. Cu o sforţare, se aplecă şi îşi înhăţă bastonul
între două degete, se ridică din nou, îşi şterse bulbucii şi lacrimile
cu dosul palmei. Foarte palpitant. Mi-a plăcut? Pentru cei mai mulţi
oameni, scările sunt o chestiune banală. Pentru mine, o aventură!
Porni şchiopătând de-a lungul coridorului, chicotind încetişor în
sinea lui. Încă păstra umbra unui zâmbet când ajunse în dreptul
uşii sale şi intră cu paşi târşâiţi.
O cutie albă, sordidă, cu două uşi faţă în faţă. Tavanul era prea
scund ca să fie confortabilă, odaia prea puternic luminată de lămpi
17
strălucitoare. Dintr-un colţ se strecura umezeala şi mortarul era
năpădit de băşici care se scorojeau, pătate de mucegai negru.
Cineva încercase să şteargă o pată alungită de sânge de pe perete,
dar nu se străduise nici pe departe îndeajuns.
Practicianul Frost stătea în celălalt capăt al camerei, cu braţele-
i vânjoase încrucişate peste pieptu-i vânjos. Îl salută din cap pe
Glokta, cu toată căldura unei pietre, iar Glokta îi răspunse în
acelaşi fel. Între ei se afla o masă zgâriată, pătată, prinsă în podea
şi flancată de două scaune. Un bărbat gras, gol puşcă, stătea pe
unul dintre ele, cu mâinile legate strâns la spate şi cu un sac maro
de canava pe cap. Răsuflarea sa iute, înăbuşită, era singurul sunet
din încăpere. Era frig, aici, jos, însă omul asuda. Aşa ar fi şi cazul.
Glokta şchiopătă către celălalt scaun, îşi sprijini cu grijă
bastonul de marginea mesei şi, încet, precaut, se chinui să se
aşeze. Îşi întinse gâtul spre stânga şi spre dreapta, apoi îşi lăsă
trupul să alunece într-o poziţie cât de cât comodă. Dacă lui Glokta
i s-ar fi oferit ocazia să strângă mâna unui om, oricare, cu
siguranţă l-ar fi ales pe inventatorul scaunelor. Mi-a făcut viaţa
aproape suportabilă.
Frost ieşi în tăcere din colţul său şi apucă partea de sus a
sacului între patru degete cărnoase şi palide şi degetul mare, alb şi
butucănos. Glokta dădu din cap şi practicianul smulse sacul,
lăsându-l pe Salem Rews clipind în lumina violentă.
O faţă mică, urâtă, ticăloasă, de porc. Porc urât şi ticălos ce eşti,
Rews. Porc dezgustător. Eşti gata să mărturiseşti chiar acum, pun
rămăşag, gata să vorbeşti şi iar să vorbeşti, fără întrerupere, până
când ne apucă sila pe toţi. Avea o vânătaie mare şi întunecată pe
obraz şi o alta pe maxilar, deasupra bărbiei duble. Când ochii
înlăcrimaţi i se obişnuiră cu lumina, omul îl recunoscu pe Glokta,
aflat în faţa lui, şi chipul i se umplu dintr-odată de speranţă. O
speranţă vană şi tristă.
– Glokta, trebuie să mă ajuţi, scânci el, aplecându-se atât cât îi
permiteau legăturile şi bolborosindu-şi vorbele într-o disperată,
mormăită învălmăşeală. Sunt acuzat pe nedrept, ştii asta. Sunt
nevinovat! Ai venit să mă ajuţi, nu-i aşa? Tu eşti prietenul meu! Ai
influenţă aici. Suntem prieteni, prieteni! Ai putea spune ceva în
sprijinul meu! Sunt un om nevinovat, acuzat pe nedrept! Sunt…
Glokta ridică mâna, cerând linişte. Se uită o clipă la chipul
cunoscut al lui Rews, de parcă nu l-ar mai fi văzut până atunci.
Apoi se întoarse către Frost:
– Ar trebui să-l cunosc pe omul acesta?
18
Albinosul nu răspunse. Partea de jos a feţei îi era ascunsă de
masca lui de practician, iar jumătatea de sus nu trăda nimic. Se
uita ţintă, fără să clipească, la prizonierul din scaun, cu ochii săi
roz, morţi ca ai unui cadavru. Nu clipise de când intrase Glokta în
încăpere. Cum poate face asta?
– Sunt eu, Rews! şuieră grăsanul, cu glasul ridicându-se treptat
către panică. Salem Rews, mă cunoşti, Glokta! Am fost cu tine în
război, înainte de… ştii tu… suntem prieteni! Noi…
Glokta ridică mâna din nou şi se lăsă pe spate, lovindu-şi cu
unghia unul dintre puţinii dinţi pe care-i mai avea, ca şi cum ar fi
fost cufundat în gânduri.
– Rews. Numele îmi sună cunoscut. Un negustor, un membru
al Ghildei Pânzarilor. Un om bogat, de bună seamă. Acum îmi
amintesc… Glokta se aplecă, făcând o pauză, pentru efect. A fost
un trădător! A fost luat de Inchiziţie, proprietăţile i-au fost
confiscate. Vezi tu, a conspirat să se sustragă de la plata dărilor
către rege. Gura lui Rews atârna deschisă. Dările regelui! ţipă
Glokta, lovind cu palma în masă. Grăsanul se holba la el, cu ochii
măriţi, trecându-şi limba peste un dinte. Dreapta sus, al doilea din
spate. Dar unde ne sunt manierele? întrebă Glokta, fără să se
refere la cineva anume. Poate că noi ne-am cunoscut cândva sau
nu, dar nu cred că ţie şi asistentului meu vi s-au făcut prezentările
cuvenite. Practiciene Frost, salută-l pe acest grăsan.
Fu o lovitură cu palma, dar suficient de puternică să-l arunce
pe Rews din scaun. Acesta trosni, dar rămase locului. Cum se
poate una ca asta? Să-l dobori la pământ, dar să laşi scaunul în
picioare? Rews se răşchiră horcăind pe jos, cu faţa lipită de dale.
– Îmi aminteşte de o balenă pe uscat, remarcă Glokta absent.
Albinosul îl înhăţă pe Rews de sub braţ şi îl trase în sus,
azvârlindu-l înapoi în scaun. Sângele îi şiroia dintr-o tăietură la
obraz, dar ochii săi de porc erau tăioşi acum. Loviturile îi fac pe cei
mai mulţi oameni să se înmoaie, dar pe unii îi oţelesc. Nu l-aş fi
crezut niciodată pe acesta un om dur, dar viaţa e plină de surprize.
Rews scuipă sânge pe tăblia mesei.
– Ai mers prea departe de data asta, Glokta, o, da! Pânzarii sunt
o ghildă onorabilă, avem influenţă! Nu vor tolera aşa ceva! Sunt un
om cunoscut! Chiar în clipa asta, soţia mea trebuie că trimite o
petiţie regelui, să-mi acorde o audienţă!
– A, soţia ta! Glokta zâmbi trist. Soţia ta e o femeie foarte
frumoasă. Tânără şi frumoasă. Mă tem că, poate, prea tânără
pentru tine. Mă tem că a profitat de ocazie ca să scape de tine. Mă
19
tem că ne-a adus registrele tale. Toate registrele. Rews păli. Ne-am
uitat prin acele registre. Glokta făcu semn către un morman
imaginar de hârtii spre stânga. Ne-am uitat şi prin registrele din
vistierie – făcu semn către un alt teanc spre dreapta. Imaginează-ţi
ce surpriză am avut când n-am reuşit să potrivim cifrele. Şi au mai
fost şi vizitele nocturne ale angajaţilor tăi la depozitele din cartierul
vechi, micile corăbii neînregistrate, plăţile către oficiali,
documentele falsificate. Mai trebuie să continui? întrebă Glokta,
clătinând din cap, cu profundă dezaprobare.
Grăsanul înghiţi în sec şi îşi linse buzele.
În faţa prizonierului erau aşezate un condei, cerneală şi hârtiile
confesiunii, acoperite minuţios cu scrisul frumos şi îngrijit al lui
Frost, aşteptând doar semnătura. Am să-l prind, chiar aici şi acum.
– Mărturiseşte, Rews, şopti încetişor Glokta şi pune capăt fără
dureri acestei afaceri regretabile. Mărturiseşte şi numeşte-ţi
complicii. Ştim deja cine sunt. Ne va fi tuturor mai uşor. Nu vreau
să te rănesc, crede-mă, nu-mi va face nicio plăcere. Nimic nu-mi va
face. Mărturiseşte. Mărturiseşte şi vei fi cruţat. Exilul în Englia nu
e atât de rău cum ar vrea unii să te facă să crezi. Mai există şi
acolo plăceri ale vieţii şi satisfacţia unei zile de muncă cinstită, în
slujba regelui tău. Mărturiseşte! Rews se uita ţintă în podea,
lingându-şi dintele. Glokta se lăsă pe spate şi oftă: Sau nu, zise el,
şi atunci pot să-mi aduc instrumentele. Frost făcu un pas înainte,
umbra lui masivă căzând peste faţa grăsanului. Cadavru găsit
plutind lângă docuri, şopti Glokta, umflat de apa mării şi mutilat
oribil… imposibil… imposibil de recunoscut. E gata să vorbească.
E gras şi copt şi gata să explodeze. Oare rănile au fost induse
înainte sau după moarte? întrebă el, plin de vervă, tavanul. Oare
decedatul a fost bărbat sau femeie? Glokta ridică din umeri. Cine
poate spune?
Se auzi o bătaie puternică în uşă. Faţa lui Rews se înălţă brusc,
plină din nou de speranţă. Nu acum, fir-ar să fie! Frost se duse la
uşă şi o întredeschise puţin. Avu loc un schimb de replici. Uşa se
închise. Frost se aplecă, şoptindu-i lui Glokta la ureche:
– Ete Teverar, veni bolboroseala peltică, din care Glokta înţelese
că la uşă era Severard.
Deja? Glokta zâmbi şi clătină din cap, ca şi cum ar fi fost o
veste bună. Faţa lui Rews se pleoşti puţin. Cum se poate ca unui
om care s-a îndeletnicit cu tăinuirea să-i fie imposibil să-şi ascundă
emoţiile în încăperea asta? Dar Glokta ştia cum: E greu să-ţi
păstrezi calmul când eşti speriat, neajutorat, singur, la mila unor
20
oameni fără pic de milă. Cine să ştie asta mai bine decât mine? Oftă
şi, pe tonul cel mai plictisit de lume, întrebă:
– Vrei să mărturiseşti?
– Nu!
Sfidarea revenise în ochii de porc ai prizonierului. Îi susţinu
privirea, tăcut şi atent, sugându-şi dintele. Surprinzător. De-a
dreptul surprinzător. Şi ăsta e abia începutul.
– Te sâcâie dintele ăla, Rews? Nimic legat de dinţi nu-i era
străin lui Glokta. Propria lui gură fusese lucrată de cei mai buni.
Sau cei mai răi, depinde cum priveşti lucrurile. Se pare că trebuie să
te las acum, dar, cât voi fi plecat, am să mă gândesc la dintele ăla.
Am să chibzuiesc foarte bine ce-i de făcut cu el. Glokta îşi apucă
bastonul: Vreau să te gândeşti la mine cu gândul la dintele tău. Şi
mai vreau să te gândeşti foarte bine să semnezi mărturisirea.
Glokta se ridică în picioare cu greu, scuturându-şi piciorul
dureros. Dar cred că s-ar putea să reacţionezi bine la o mamă de
bătaie, aşa că am să te las în compania Practicianului Frost, preţ
de o jumătate de oră. Gura lui Rews deveni un cerc tăcut de
uimire. Albinosul ridică scaunul cu grăsan cu tot şi îl răsuci încet.
Este, fără doar şi poate, cel mai bun la treburile de felul acesta.
Frost scoase la iveală o pereche de mănuşi roase din piele şi
începu să şi le tragă tacticos pe mâinile albe, mari, deget după
deget. Ţi-a plăcut întotdeauna să ai ce-i mai bun din orice, nu-i
aşa, Rews? Glokta se îndreptă către uşă.
– Aşteaptă, Glokta! strigă Rews peste umăr, cu glas tânguitor.
Aşteaptă…!
Practicianul Frost puse o mână înmănuşată peste gura
grăsanului şi îşi ridică un deget la mască:
– Thhhhhhhh, făcu el.
Uşa se închise cu un clic.
Severard se sprijinea de peretele coridorului, cu un picior
proptit pe tencuiala din spatele lui, fluierând distonant sub mască
şi trecându-şi o mână prin păru-i lung, răsfirat. Când Glokta ieşi
pe uşă, Severard îşi îndreptă spatele şi făcu o scurtă plecăciune şi,
judecând după ochi, era limpede că zâmbea. El zâmbeşte mereu.
– Superiorul Kalyne vrea să vă vadă, spuse el cu accentul său
grosolan, trivial, şi cred că nu l-am văzut niciodată mai furios.
– Severard, bietul de tine, trebuie că eşti îngrozit. Ai lada?
– Da.
– Şi ai luat din ea ceva pentru Frost?
– Da.
21
– Şi ceva şi pentru soţia ta, sper.
– O, da răspunse Severard, cu ochii zâmbind mai mult ca
oricând. Soţia mea va fi răsfăţată. Dacă o să-mi iau vreodată una.
– Bun. Mă grăbesc să răspund chemării Superiorului. După ce
stau cinci minute cu el, intră cu lada.
– Să năvălesc pur şi simplu în birou?
– Năvăleşte şi înjunghie-l, din partea mea.
– Treaba e ca şi făcută, Inchizitorule.
Glokta clătină din cap, se întoarse, după care se răsuci înapoi.
– Să nu-l înjunghii de-adevărat, Severard, bine?
Practicianul zâmbi cu ochii şi vârî în teacă respingătorul cuţit.
Glokta îşi ridică privirea în tavan, apoi se îndepărtă şchiopătând,
cu bastonul bocănind pe dale, cu piciorul zvâcnind. Toc, boc,
durere. Acesta era ritmul mersului său.

Biroul Superiorului era o încăpere spaţioasă şi somptuos
mobilată din partea de sus a Casei Întrebărilor, o încăpere în care
totul era prea mare şi prea extravagant. O fereastră imensă, cu
vitralii, domina un perete placat cu lemn, oferind o vedere peste
grădinile îngrijite, din curtea de dedesubt. Un birou la fel de imens
şi bogat ornamentat se afla în mijlocul covorului viu colorat, adus
din vreun loc cald şi exotic. Capul unui animal fioros, din vreo
regiune rece şi exotică, era instalat deasupra impunătorului
şemineu de piatră, în care mocnea un foc minuscul, meschin, gata
să se stingă.
Persoana Superiorului Kalyne făcea ca biroul să pară mic şi
mohorât. Imens, rumen la faţă, bine trecut de cincizeci de ani,
compensase peste măsură părul rărit printr-o pereche de
impresionanţi perciuni albi. Era considerat o prezenţă
înfricoşătoare chiar şi în interiorul Inchiziţiei, însă pe Glokta nu-l
mai speria nimic, şi amândoi ştiau asta.
În spatele mesei de scris se afla un scaun mare şi luxos, dar
Superiorul se plimba de colo-colo, ţipând şi dând din mâini. Glokta
era aşezat pe ceva care, deşi scump, fără îndoială, fusese evident
conceput pentru a-l face pe ocupantul său să se simtă cât mai
incomod posibil. Dar nu mă deranjează prea mult. Incomod mi-e tot
timpul.
Se amuza imaginându-şi capul lui Kalyne instalat deasupra
şemineului în locul celui al fiorosului animal, în timp ce Superiorul
tuna şi fulgera. Seamănă cu şemineul lui ca două picături de apă,
marele nătărău. Arată impresionant, dar în interior nu găseşti mare
22
lucru. Mă întreb cum ar reacţiona la un interogatoriu. Aş începe cu
acei perciuni ridicoli. Însă faţa lui Glokta era o mască de atenţie şi
respect.
– Ei, bine, Glokta, ai întrecut măsura de data asta, schilod
nebun! Când vor afla, pânzarii te vor jupui!
– Am încercat jupuitul. Gâdilă. La naiba, ţine-ţi gura şi
zâmbeşte. Dar unde e tolomacul ăla de Severard? Am să pun să-i ia
pielea de pe el când ies de-aici.
– O, da, bună, foarte bună, Glokta, mă prăpădesc de râs. Şi
sustragerea de la dările regelui? Superiorul coborî spre el o privire
fioroasă, cu perciunii zburlindu-se. Dările regelui! răcni el,
împroşcându-l pe Glokta cu salivă. Toţi fac asta! Pânzarii,
negustorii de mirodenii, toţi! Orice nătărău blestemat care are o
corabie!
– Dar a fost atât de făţiş, Superior Kalyne. A fost o insultă la
adresa noastră. Am simţit că trebuie să…
– Ai simţit? Kalyne era roşu la faţă şi tremura de furie. Ţi s-a
spus explicit să te ţii departe de pânzari, departe de negustorii de
mirodenii, departe de toate ghildele mari! Superiorul măsura
camera în lung şi-n lat, cu şi mai mare viteză. Ai să-ţi uzezi covorul
în ritmul ăsta. Marile ghilde vor trebui să-ţi cumpere altul nou. Ai
simţit, da? Ei, bine, va trebui să meargă înapoi! Va trebui să-l
eliberăm, iar tu va trebui să simţi cum e să-ţi ceri scuze în
genunchi. E o dezonoare cumplită. M-ai făcut să cad în ridicol.
Unde se află acum?
– L-am lăsat cu Practicianul Frost.
– Cu animalul ăla gângav? Superiorul, disperat, începu să-şi
smulgă părul din cap. Ei, bine, asta este, nu-i aşa? Acum va fi o
ruină. Nu-l mai putem trimite înapoi într-un asemenea hal! Eşti
terminat, Glokta! Terminat! Mă duc direct la Arhilector! Direct la
Arhilector!
Uşa imensă fu dată în lături cu piciorul şi Severard intră agale,
ducând un cufăr de lemn. La ţanc. Superiorul se holbă, fără grai,
cu gura căscată de furie, cum Severard îl aruncă pe birou, cu o
bufnitură şi un zornăit.
– Ce naiba înseamnă… Severard deschise capacul şi Kalyne
văzu banii.
Toţi banii aceia încântători. Se opri în mijlocul peroraţiei, cu
gura înţepenită în timp ce articula următorul sunet. Păru surprins,
apoi nedumerit, pe urmă prudent. Îşi strânse buzele şi se aşeză
încet.
23
– Mulţumesc, Practician Severard, spuse Glokta. Te poţi
retrage. Superiorul îşi mângâie gânditor perciunii, în timp ce
Severard ieşi cu paşi mari, iar faţa îi reveni treptat la obişnuita
nuanţă de roz. Confiscaţi de la Rews. Acum proprietatea Coroanei,
desigur. M-am gândit că trebuie să vi-i dau, fiind superiorul meu
direct, ca să-i puteţi preda la vistierie. Sau ca să-ţi cumperi un birou
mai mare, lipitoare ce eşti. Glokta se aplecă, punându-şi mâinile pe
genunchi. Aţi putea declara, poate, că Rews a mers prea departe,
că a fost nevoie să i se pună întrebări, că trebuia dat un exemplu.
Nu putem fi văzuţi stând cu mâinile în sân, în definitiv. Am să bag
în sperieţi marile ghilde, ca să stea la locul lor. Am să le bag în
sperieţi şi poţi să storci mai multe de la ei. Sau aţi putea să le
spuneţi oricând că sunt un schilod nebun şi să mă învinuiţi pe
mine pentru cele întâmplate.
Superiorului începea acum să-i placă, Glokta îşi dădea seama.
Încerca să n-o arate, dar perciunii îi tremurau la vederea
bănetului.
– Bine, Glokta. Bine. Foarte bine. Întinse mâna şi închise cu
grijă capacul cufărului. Dar dacă-ţi mai trece prin cap să mai faci
vreodată aşa ceva… vorbeşte mai întâi cu mine, fii bun. Nu-mi plac
surprizele.
Glokta se forţă să se ridice în picioare şi se îndreptă şontâc spre
uşă.
– O, şi încă ceva. Glokta se întoarse anevoie. Kalyne îl privea
sever pe sub sprâncenele-i mari, fabuloase. Când merg să mă
întâlnesc cu pânzarii, trebuie să iau cu mine mărturisirea lui
Rews.
Glokta zâmbi larg, dezvăluind prăpastia din locul dinţilor săi
din faţă.
– Asta n-ar trebui să fie o problemă, Superior Kalyne.

Kalyne avusese dreptate. Rews n-ar fi avut cum să se întoarcă
în starea în care era. Avea buzele sparte şi pline de sânge, coastele
pline de vânătăi care se înnegreau, capul căzut într-o parte, faţa
tumefiată, aproape de nerecunoscut. Pe scurt, arată ca un om gata
să mărturisească.
– Nu-mi închipui că ţi-a plăcut ultima jumătate de oră, Rews.
Nu-mi închipui că ţi-a plăcut deloc. Poate că a fost cea mai rea
jumătate de oră din viaţa ta, dar n-aş putea spune asta cu
certitudine. Dar mă gândesc la ce avem aici pentru tine, iar tristul
adevăr e că… asta e cam tot ce e mai bun. Aşa e în înalta societate.
24
Glokta se aplecă, apropiindu-şi faţa la doar câţiva centimetri de
terciul însângerat al nasului lui Rews. Practicianul Frost e o
copiliţă pe lângă mine, şopti el. E un pisoi. După ce încep eu cu
tine, Rews, ai să te gândeşti la asta cu nostalgie. Ai să mă implori
să-ţi acord o jumătate de oră cu practicianul. Pricepi? Rews nu
scotea niciun sunet, în afară de aerul ce-i şuiera prin nasul spart.
Arată-i instrumentele, şopti Glokta.
Frost se apropie şi, cu un gest teatral, deschise o cutie
lustruită. Era o adevărată operă de artă. Când capacul fu dat la o
parte, numeroasele tăvi din interior se ridicară şi se deschiseră ca
un evantai, etalând uneltele lui Glokta în toată înspăimântătoarea
lor măreţie. Erau acolo lame de toate formele şi dimensiunile, ace
curbate şi drepte, sticle cu ulei şi acid, cuie şi şurubelniţe, clame şi
cleşti, ferăstraie, ciocane, dălţi. Metalul, lemnul şi sticla sclipeau în
lumina strălucitoare a lămpii, toate lustruite ca oglinda şi ascuţite
ucigător.
O umflătură mare, purpurie, închisese complet ochiul stâng al
lui Rews, dar celălalt săgetă instrumentele cu privirea: îngrozit,
fascinat. Funcţiile unora dintre ele erau oribil de evidente, funcţiile
altora, oribil de obscure. Care îl sperie mai mult?
– Vorbeam despre dintele tău, pare-mi-se, murmură Glokta.
Ochiul lui Rews se ridică brusc, uitându-se la el. Sau ai vrea să
mărturiseşti? Al meu e, iată-l cum cedează. Mărturiseşte,
mărturiseşte, mărturiseşte, mărturiseşte…
Se auzi o bătaie puternică în uşă. Fir-ar să fie, iarăşi! Frost
întredeschise puţin uşa şi urmă un schimb de replici şoptite. Rews
îşi linse buza umflată. Uşa se închise, albinosul se aplecă, să-i
şoptească lui Glokta la ureche.
– Ete Ahi’ectolu. Glokta îngheţă. Banii n-au fost de ajuns. În timp
ce mă târşâiam înapoi din biroul lui Kalyne, ticălosul bătrân mă
raporta Arhilectorului. Oare sunt terminat? Simţi un fior vinovat la
gândul acesta. Ei, bine, am să mă ocup mai întâi de porcul ăsta
gras.
– Spune-i lui Severard că vin imediat.
Glokta se întoarse să-i vorbească prizonierului său, dar Frost îi
aşeză o mână mare şi albă pe umăr.
– Ăă. Ahi’ectolu. Frost făcu semn către uşă: Ete aişi. Ah.
Aici? Glokta îşi simţea pleoapa zvâcnind. De ce? Se ridică,
sprijinindu-se de marginile mesei. Oare mâine voi fi găsit în canal?
Mort şi umflat, imposibil… imposibil de recunoscut? Singura emoţie
pe care o simţea în faţa acestei idei era o undă de vagă uşurare.
25
Gata cu scările.
Arhilectorul Inchiziţiei Maiestăţii Sale stătea pe coridor. Pereţii
murdari păreau aproape maro în spatele lui, atât de strălucitoare
şi nepătate îi erau lunga mantie albă, mănuşile albe, claia de păr
alb. Era trecut de şaizeci de ani, dar nu trăda nimic din
slăbiciunea vârstei. Fiecare părticică din făptura-i înaltă, delicată,
proaspăt bărbierită, era impecabil înfăţişată. Arată ca un om care
n-a fost nici măcar o singură dată în viaţă surprins de nimic.
Se mai întâlniseră o dată, cu şase ani în urmă, când Glokta
intrase în Inchiziţie, şi nu părea să se fi schimbat defel de atunci.
Arhilectorul Sult. Unul dintre cei mai puternici oameni din Uniune.
Unul dintre cei mai puternici oameni din lume, la drept vorbind. În
spatele lui, aproape ca nişte umbre supradimensionate, se înălţau
doi practicieni enormi, tăcuţi, cu măşti negre.
Arhilectorul schiţă un zâmbet firav când îl văzu pe Glokta
ieşind pe uşă, cu pasu-i târşâit. Spunea multe acel zâmbet. Uşor
dispreţ, uşoară milă, o foarte vagă nuanţă ameninţătoare. Orice, în
afară de amuzament.
– Inchizitor Glokta, spuse el, întinzând o mână înmănuşată în
alb, cu palma în jos. Pe deget îi sclipea un inel cu o imensă piatră
violet.
– Slujesc şi mă supun, Eminenţa Voastră!
Glokta nu-şi putu stăpâni o grimasă când se aplecă încet, să
atingă inelul cu buzele. O manevră dificilă şi dureroasă, care păru
să dureze o veşnicie. Când, în cele din urmă, reveni în poziţie
verticală, Sult îl cerceta calm, cu ochii săi albaştri şi reci. O privire
care sugera că îl înţelegea deja perfect pe Glokta şi nu era
impresionat.
– Vino cu mine.
Arhilectorul se întoarse şi se îndepărtă pe coridor. Glokta porni
şchiopătând după el, cu tăcuţii practicieni mărşăluind imediat în
spatele lui. Sult păşea cu o siguranţă dezinvoltă, placidă, cu
pulpanele hainei fluturând graţios în urma lui. Ticălosul. În
curând, ajunseră în dreptul unei uşi, foarte asemănătoare cu cea a
lui Glokta. Arhilectorul o descuie şi pătrunse înăuntru, iar
practicienii îşi ocupară poziţiile de-o parte şi de alta, cu braţele
încrucişate. O întrevedere privată, aşadar. Una din care, poate, nu
voi ieşi niciodată. Glokta păşi peste prag.
O cutie sordidă, cu tencuială albă, prea puternic luminată şi cu
tavanul prea scund ca să fie confortabilă. Avea o crăpătură mare,
în loc de pata umedă, dar altminteri era aidoma propriei sale odăi.
26
Avea masa zgâriată, scaunele ieftine, avea chiar şi o pată de sânge
prost curăţată. Mă întreb dacă nu cumva sunt vopsite, pentru
impresie. Unul dintre practicieni trânti dintr-odată uşa, cu un
bubuit. Glokta ar fi trebuit să tresară, însă el nu putea fi tulburat.
Arhilectorul Sult se lăsă graţios într-unul dintre scaune şi trase
înspre el, peste masă, un teanc de hârtii îngălbenite. Făcu semn
către celălalt scaun, cel care era folosit pentru prizonier. Lui
Glokta nu-i scăpară subînţelesurile.
– Prefer să stau în picioare, Eminenţa Voastră.
Sult îi zâmbi. Avea dinţi frumoşi, ascuţiţi, toţi de un alb
strălucitor.
– Nu, nu preferi.
Aici m-a prins. Glokta se lăsă dizgraţios în scaunul
prizonierului, în timp ce Arhilectorul întoarse prima filă a
teancului său de documente, se încruntă şi clătină uşor din cap,
de parcă ar fi fost îngrozitor de dezamăgit de ceea ce vedea.
Detaliile ilustrei mele cariere, poate?
– Am primit, nu de mult, o vizită din partea Superiorului
Kalyne. Era extrem de supărat. Ochii albaştri, tăioşi, ai lui Sult se
ridicară de pe hârtii. Supărat pe tine, Glokta. A vociferat destul de
tare pe tema asta. Mi-a spus că eşti un pericol incontrolabil, că
acţionezi fără să analizezi consecinţele, că eşti un infirm nebun. A
cerut să fii înlăturat din departamentul lui. Arhilectorul zâmbi. Un
zâmbet rece, maliţios, de felul celor pe care le folosea Glokta cu
prizonierii. Dar mai plin de dinţi. Cred că voia să spună să fii
înlăturat… cu totul. Se priviră fix peste masă.
Acum trebuie să cerşesc îndurare? Acum trebuie să mă târăsc şi
să-ţi sărut picioarele? Ei, bine, n-am de gând să cerşesc şi sunt mult
prea ţeapăn ca să mă târăsc. Practicienii tăi vor trebui să mă
omoare aşezat pe scaun. Să-mi taie gâtul. Să-mi strivească ţeasta.
Orice. Atât timp cât îşi duc treaba la bun sfârşit.
Dar Sult nu se grăbea. Mâinile înmănuşate în alb se mişcau cu
dibăcie, cu precizie, paginile foşneau şi pârâiau.
– Avem puţini oameni ca tine în Inchiziţie, Glokta. Nobil, dintr-o
familie excelentă. Săbier campion, ofiţer strălucit de cavalerie. Un
om care cândva s-a pregătit pentru cea mai înaltă carieră.
Sult îl cercetă de sus şi până jos, de parcă nu-i venea a crede.
– Asta a fost înainte de război, Eminenţă.
– Evident. Capturarea ta ne-a adus multă spaimă şi puţină
speranţă că te vei întoarce viu. Pe măsură ce războiul se scurgea
încet şi lunile treceau, speranţa s-a împuţinat, până a pierit cu
27
totul, însă, când s-a semnat tratatul, te numărai printre prizonierii
înapoiaţi Uniunii. Îl privi pe Glokta cu ochii mijiţi. Ai vorbit?
Glokta nu se putu stăpâni şi izbucni într-un râs strident.
Răsuna ciudat în camera rece. Nu era un sunet pe care-l puteai
auzi prea des aici, jos.
– Dacă am vorbit? Am vorbit până mi s-a uscat gâtlejul. Le-am
spus tot ce mi-a putut trece prin cap. Am ţipat fiecare secret pe
care l-am auzit vreodată. Am bolborosit ca un nebun. Când n-am
mai avut ce să le spun, am inventat lucruri. Am făcut pe mine şi
am ţipat ca o copiliţă. Toată lumea face asta.
– Dar nu toată lumea supravieţuieşte. Doi ani în temniţele
împăratului. Nimeni altul n-a rezistat atât de mult. Doctorii erau
siguri că nu te vei mai ridica niciodată din pat, însă un an mai
târziu ţi-ai depus cererea de intrare în Inchiziţie! Ştim asta
amândoi. Am fost amândoi acolo. Ce vrei de la mine şi de ce nu
isprăveşti odată? Presupun că unora le place pur şi simplu să-şi
asculte glasul. Mi s-a spus că eşti schilodit, că eşti distrus, că nu
vei putea fi niciodată vindecat, că nu vei putea fi niciodată demn
de încredere. Dar am fost înclinat să-ţi dau o şansă. Un nătărău
oarecare câştigă Turnirul în fiecare an, iar războaiele nasc mulţi
soldaţi promiţători, însă performanţa ta de a supravieţui acelor doi
ani era unică. Aşadar, ai fost trimis în Nord şi ţi s-a încredinţat
una dintre minele noastre de acolo. Ce-ai înţeles din Englia?
O latrină jegoasă de violenţă şi corupţie. O închisoare unde i-am
făcut sclavi pe cei nevinovaţi şi pe cei vinovaţi deopotrivă, în numele
libertăţii. O văgăună împuţită, unde îi trimitem pe cei pe care îi urâm
şi pe cei de care ne e ruşine, să moară de foame, de boli şi muncă
istovitoare.
– Era rece, răspunse Glokta.
– Şi tu la fel. Ţi-ai făcut puţini prieteni în Englia. Extrem de
puţini în rândul Inchiziţiei şi niciunul printre exilaţi! Arhilectorul
smulse dintre hârtii o scrisoare ferfeniţită şi aruncă peste ea un
ochi critic. Superiorul Goyle mi-a spus că eşti un peşte rece, că nu
ai deloc sânge în tine. Credea că nu-i poţi folosi la nimic. Goyle.
Ticălosul. Măcelarul ăla. Prefer să n-am sânge decât să n-am creier.
Dar după trei ani, producţia a crescut. S-a dublat, de fapt. Aşadar,
ai fost adus înapoi la Adua, să lucrezi în subordinea Superiorului
Kalyne. Am crezut că astfel vei învăţa disciplina, dar se pare că m-
am înşelat. Insişti să faci lucrurile cum vrei tu. Arhilectorul ridică
spre el o privire încruntată. Sincer să fiu, cred că Superiorul
Kalyne se teme de tine. Cred că toţi se tem. Nu le place aroganţa
28
ta, nu le plac metodele tale, nu le place… intuiţia deosebită pe care
o dovedeşti în munca ta.
– Şi Eminenţa Voastră ce crede?
– Sincer? Nu sunt sigur că-mi plac prea mult nici mie metodele
tale şi mă îndoiesc că aroganţa ta e pe deplin meritată. Dar îmi
plac rezultatele tale. Îmi plac foarte mult rezultatele tale. Închise
brusc mănunchiul de hârtii şi îşi aşeză o mână deasupra,
aplecându-se peste masă, către Glokta. Aşa cum m-aş putea apleca
eu către prizonierii mei, când le cer să mărturisească. Am o sarcină
pentru tine. O sarcină care îţi va pune în valoare talentele mai bine
decât vânătoarea de contrabandişti mărunţi. O sarcină care ţi-ar
putea permite să te redresezi în ochii Inchiziţiei. Arhilectorul tăcu,
preţ de un lung moment. Vreau să-l arestezi pe Sepp dan Teufel.
Glokta se încruntă. Teufel?
– Administratorul Monetăriei, Eminenţa Voastră?
– Chiar el.
Administratorul Monetăriei Regale. Un om important, dintr-o
familie importantă. Un peşte foarte mare, să fie prins în balta mea
mică. Un peşte cu prieteni puternici. Ar putea fi periculos să arestezi
un asemenea om. Ar putea fi fatal.
– Pot să întreb de ce?
– Nu poţi. Lasă-mă pe mine să mă frământ cu de ce-urile. Tu
concentrează-te să obţii o mărturisire.
– Ce să mărturisească, Eminenţă?
– Păi, corupţie şi înaltă trădare! Se pare că amicul nostru,
Administratorul Monetăriei, a fost extrem de indiscret în anumite
afaceri personale. Se pare că obişnuia să ia mită, conspirând cu
Ghilda Pânzarilor să-l înşele pe rege. Astfel că ar fi foarte folositor
dacă un pânzar de rang înalt l-ar pomeni, într-o combinaţie
nefericită.
Nu poate fi o coincidenţă că am un pânzar de rang înalt în
camera mea de interogatoriu, chiar în clipa asta. Glokta ridică din
umeri.
– Odată ce oamenii încep să vorbească, e surprinzător ce nume
pot ieşi la iveală.
– Bun. Arhilectorul îşi flutură mâna. Poţi pleca, Inchizitorule.
Voi veni după mărturisirea lui Teufel mâine pe vremea asta. Ai face
bine s-o ai.
Glokta respira încet, făcând cu trudă cale întoarsă de-a lungul
coridorului.
Inspiră, expiră. Calm. Nu se aşteptase să iasă viu din camera
29
aceea. Iar acum mă pomenesc mişcându-mă în cercuri influente. O
sarcină personală, pentru Arhilector, să smulg o confesiune de înaltă
trădare de la unul dintre cei mai de încredere oficiali ai Uniunii. Cele
mai influente cercuri, dar pentru câtă vreme? Datorită rezultatelor
mele? Sau fiindcă nu mi se va simţi lipsa?
– Îmi cer scuze pentru toate întreruperile de astăzi, sincer. E ca
la bordel aici, cu aşa un du-te-vino. Rews îşi strâmbă într-un
zâmbet trist buzele crăpate şi umflate. Să zâmbească într-un
asemenea moment, zău, omul ăsta e o minune. Dar toate lucrurile
trebuie să se sfârşească. Haide să fim cinstiţi, Rews. Nimeni nu
vine să te ajute. Nici astăzi, nici mâine, nici altă dată. Vei
mărturisi. Singurul lucru pe care-l poţi alege este când şi starea în
care te vei afla atunci când ai s-o faci. Chiar n-ai nimic de câştigat
amânând. Doar durere. Avem cu prisosinţă pentru tine.
Expresia de pe faţa însângerată a lui Rews era greu de desluşit,
dar umerii i se lăsară. Cu o mână tremurătoare, înmuie condeiul
în cerneală şi îşi scrise numele, uşor înclinat, în partea de jos a
paginii mărturisirii. Am câştigat din nou. Mă doare piciorul mai
puţin? Mi-am recăpătat dinţii? Mi-a folosit la ceva să-l distrug pe
omul acesta pe care l-am considerat cândva prieten? Atunci de ce
fac asta? Scârţâitul peniţei pe hârtie fu singurul răspuns.
– Excelent, spuse Glokta. Practicianul Frost întoarse
documentul spre el. Iar asta e lista complicilor tăi? Îşi lăsă ochii să
treacă agale peste nume. O mână de pânzari tineri, trei căpitani de
corabie, un ofiţer din garda oraşului, doi ofiţeri vamali fără
importanţă. O reţetă într-adevăr searbădă. Hai să vedem dacă
putem s-o condimentăm niţel. Glokta întoarse hârtia şi o împinse
înapoi peste masă. Adaugă numele lui Sepp dan Teufel pe listă,
Rews.
Grăsanul părea nedumerit.
– Administratorul Monetăriei? bâigui el, printre buzele-i groase.
– Chiar el.
– Dar nu l-am întâlnit niciodată.
– Şi? pufni Glokta. Fă cum ţi-am spus. Rews se opri, cu gura
uşor întredeschisă. Scrie, porc grăsan.
Practicianul Frost îşi pocni degetele.
Rews îşi linse buzele.
– Sepp… dan… Teufel, murmură el pentru sine, în timp ce
scria.
– Excelent. Glokta închise cu grijă capacul oribilelor,
minunatelor sale instrumente. Mă bucur, de dragul amândurora,
30
că nu vom mai avea nevoie azi de astea.
Frost închise cătuşele, cu un pocnet, pe încheieturile
prizonierului, îl trase în picioare şi apoi începu să-l împingă spre
uşa din spatele camerei.
– Ce mai urmează? ţipă Rews peste umăr.
– Englia, Rews, Englia. Nu uita să-ţi iei cu tine ceva călduros.
Uşa se trânti în spatele lui. Glokta cercetă lista de nume din
mâinile sale. Sepp dan Teufel era ultimul. Un singur nume. În
aparenţă, ca toate celelalte. Teufel. Doar încă un nume. Însă unul
atât de periculos.
Severard aştepta afară, pe coridor, zâmbind, ca întotdeauna.
– Să-l arunc pe grăsan în canal?
– Nu, Severard. Îmbarcă-l pe următoarea corabie spre Englia.
– Sunteţi într-o dispoziţie milostivă astăzi.
Glokta fornăi.
– Milostenie ar însemna canalul. Porcul nu va rezista nici şase
săptămâni în Nord. Uită-l. Trebuie să-l arestăm pe Sepp dan Teufel
în seara asta.
Severard ridică din sprâncene.
– Nu cumva Administratorul Monetăriei?
– Nimeni altul. La ordinele exprese ale Eminenţei Sale
Arhilectorul. Se pare că lua bani de la pânzari.
– O, ruşine să-i fie!
– Vom pleca de îndată ce se întunecă. Spune-i lui Frost să fie
pregătit.
Practicianul deşirat clătină din cap, legănându-şi părul lung.
Glokta se întoarse şi şontâcăi pe coridor, cu bastonul bocănind pe
dalele murdare, cu piciorul stâng în flăcări.
De ce fac asta? se întrebă din nou.
De ce fac asta?

31
O singură cale

Logen se trezi cu o zvâcnire dureroasă. Stătea incomod, cu
capul sucit pe ceva tare, cu genunchii ridicaţi la piept. Miji ochii,
într-o fantă înceţoşată. Era întuneric, însă, de undeva, venea o
sclipire palidă. Lumină prin zăpadă.
Îl străfulgeră panica. Acum ştia unde se află. Îngrămădise nişte
zăpadă la intrarea în mica peşteră, ca să încerce să păstreze
căldura înăuntru, atâta câtă era. Trebuie că ninsese în timp ce
dormea, izolându-l înăuntru. Dacă fusese o ninsoare abundentă,
afară era posibil să fie o grămadă de zăpadă. Troiene mai înalte
decât un stat de om. Poate că n-avea să mai iasă niciodată de
acolo. Poate că urcase atâta drum afară din vale, doar ca să moară
într-o gaură săpată în stâncă, prea strâmtă să-şi poată măcar
întinde picioarele.
Logen se răsuci în locul îngust, cum putu mai bine, înlătură
zăpada cu mâinile amorţite, luptându-se cu ea, luând-o la trântă,
săpând prin ea, murmurând înjurături în barbă, cu răsuflarea
întretăiată. Lumina se revărsă înăuntru dintr-odată, mistuitoare.
Logen dădu la o parte ultimele urme de zăpadă şi se târî afară.
Cerul era albastru scânteietor, soarele strălucea deasupra. Îşi
întoarse faţa spre el, închise ochii cuprinşi de usturimi şi lăsă
lumina să-l scalde. Simţea aerul în gât, dureros de rece. Tăios de
rece. Gura îi era uscată ca praful, limba, o bucată de lemn prost
cioplită. Adună zăpadă şi şi-o vârî în gură. Zăpada se topi, el
înghiţi. Rece de îl durea capul.
De undeva, venea o duhoare de cimitir. Nu doar mirosul acriu
şi umed al propriei transpiraţii, deşi era şi acesta destul de rău.
Era pătura, începând să putrezească. Îşi înfăşurase două bucăţi
din ea în jurul mâinilor, ca nişte mănuşi fără degete, legate cu
sfoară în jurul încheieturilor, o alta în jurul capului, ca o glugă
murdară, puturoasă. Cizmele erau şi ele bine îndesate cu bucăţi
din pătură. Restul era înfăşurat de jur împrejurul trupului său, pe
sub haină. Mirosea urât, dar îi salvase viaţa noaptea trecută, şi
asta era o afacere bună, după mintea lui Logen. Avea să mai
duhnească mult şi bine până când îşi va permite să se
descotorosească de pătură.
Se ridică opintindu-se şi privi împrejur. O vale îngustă, cu

32
marginile abrupte şi înecată în omăt. Era înconjurată de trei
piscuri mari, mormane de piatră întunecată, cenuşie, şi de zăpadă
albă, cu cerul albastru în fundal. Le cunoştea. Vechi prieteni, de
fapt. Singurii care-i mai rămăseseră. Se afla în Ţinuturile Înalte.
Acoperişul lumii. Era ferit de orice pericol.
– Ferit! murmură pentru sine, cu glas răguşit, însă fără prea
multă veselie.
Ferit de mâncare, desigur. Ferit de căldură, fără doar şi poate.
Niciunul dintre aceste lucruri n-aveau să-l deranjeze aici, sus.
Scăpase de shanka, poate, dar acesta era un loc al morţii, iar dacă
mai zăbovea, avea să li se alăture.
Îi era o foame cumplită. Îşi simţea pântecele ca pe o imensă,
dureroasă groapă care îl striga cu ţipete sfredelitoare. Scotoci în
raniţă după ultima bucată de carne. Ceva vechi, maro, unsuros, ca
o nuia uscată. N-avea să umple golul, nici pe departe, dar era tot
ce avea. O sfâşie cu dinţii, tare ca pielea unor cizme vechi, şi o
înghiţi cu puţină zăpadă.
Logen îşi umbri ochii cu braţul şi privi spre nord, în josul văii,
pe unde venise cu o zi în urmă. Panta cobora lin, spre depărtări,
zăpada şi piatra făcând loc coamelor acoperite de pini ale văilor
înalte, copacii făcând loc unei fâşii zbârcite de păşune,
pământurile acoperite de iarbă făcând loc mării, o linie
scânteietoare la orizont. Acasă. Gândul îl tulbură.
Acasă. Acolo se afla familia lui. Tatăl lui – înţelept, puternic, un
om bun şi un bun conducător pentru oamenii săi. Soţia şi copiii
lui. Erau o familie bună. Meritau un fiu mai bun, un soţ mai bun,
un tată mai bun. Acolo erau şi prietenii lui. Vechi şi noi deopotrivă.
Ar fi fost plăcut să-i revadă, foarte plăcut. Să stea de vorbă cu tatăl
său, în sala mare. Să se joace cu copiii, să stea cu nevasta lui,
lângă râu. Să discute cu Treicopaci despre tactică. Să vâneze cu
Copoiul în văile munţilor, năvălind prin pădure cu o suliţă, râzând
ca un nebun.
Logen simţi dintr-odată un jind dureros. Aproape că se sufocă
de durerea lui. Necazul era că erau cu toţii morţi. Conacul era un
cerc de aşchii negre, râul, un canal de mizerie. N-avea să uite
niciodată cum venise peste munte, cum văzuse ruina pârjolită în
valea de dedesubt. Cum se târâse prin cenuşă, căutând cu
disperare vreun semn că mai scăpase cineva, în timp ce Copoiul îl
trăgea de umăr şi îi spunea să renunţe. Nimic, doar cadavre
putrezite, de nerecunoscut. Renunţase să mai caute semne. Erau
cu toţii morţi, pe cât de morţi îi puteau face shanka să fie, iar asta
33
însemna morţi de-a binelea. Scuipă în zăpadă. Salivă maro, de la
carnea uscată. Morţi, reci şi putreziţi, sau prefăcuţi în cenuşă.
Întorşi în ţărână.
Logen strânse din dinţi şi îşi încleştă pumnii sub fâşiile putrede
de pătură. Ar putea să se întoarcă la ruinele satului, lângă mare,
aşa, pentru ultima oară. Ar putea să năvălească în josul văii, cu
un răget de luptă în gâtlej, aşa cum făcuse la Carleon, când îşi
pierduse un deget şi-şi câştigase renumele. Ar putea rade câţiva
shanka de pe faţa pământului. Să-i spintece, aşa cum îl spintecase
pe Shama Inimă-de-Piatră, de la umăr până la pântece, de-i
ieşiseră măruntaiele. Ar putea să-şi răzbune tatăl, soţia, copiii,
prietenii. Un sfârşit potrivit pentru cel căruia i se zicea Sângerosul
Nouă. Să moară omorând. Ar ieşi un cântec pe cinste.
Dar la Carleon fusese tânăr şi puternic şi cu prietenii în spatele
lui. Acum era slab şi înfometat şi mai singur ca niciodată. Îl
omorâse pe Shama Inimă-de-Piatră cu o sabie lungă, nespus de
ascuţită. Îşi privi cuţitul. Poate că era un cuţit bun, dar nu i-ar
aduce decât un strop de răzbunare dulce. Şi, totuşi, cine i-ar cânta
cântecul? Shanka nu aveau glas, iar imaginaţie nici atâta, dacă
măcar l-ar recunoaşte pe cerşetorul puturos, înfăşurat în pătură,
după ce l-ar umple de săgeţi. Poate că răzbunarea mai putea să
aştepte, cel puţin până avea o armă mai mare pe care s-o
mânuiască. Trebuie să fii realist, în definitiv.
Spre sud, aşadar şi să devină pribeag. Se găsea mereu de lucru
pentru un om priceput ca el. Muncă grea, probabil, murdară, dar,
oricum, muncă. Îl ispitea, într-un fel, trebuia să recunoască. Să nu
ducă grija nimănui, în afară de sine, să nu conteze deloc ce decizii
ia, să nu aibă în mâinile sale viaţa sau moartea nimănui. Avea
duşmani în Sud, era adevărat. Dar Sângerosul Nouă se descurcase
cu duşmanii şi altă dată.
Scuipă din nou. Acum, că avea niţică salivă, se gândea s-o
valorifice din plin. Era cam tot ce avea – salivă, un ceaun vechi şi
nişte bucăţi puturoase de pătură. Mort în Nord sau viu în Sud. La
asta se reducea totul şi nu avea de ales.
Să mergi mai departe. Asta făcuse întotdeauna. Asta este
misiunea care însoţeşte supravieţuirea, fie că meriţi să trăieşti, fie
că nu. Îţi aminteşti de morţi cât poţi mai bine. Rosteşti câteva
cuvinte pentru ei. Apoi mergi mai departe şi speri la ceva mai bun.
Logen inspiră prelung aerul rece şi-l dădu afară.
– Adio, prieteni! murmură el. Adio.
Îşi aruncă raniţa peste umăr, se întoarse şi începu să înainteze
34
greoi prin nămeţi. În jos, spre sud, afară din munţi.

Ploua liniştit. O ploaie domoală, înveşmântând totul în rouă
rece, care se aduna pe crengi, pe frunze, pe ace şi cădea în picuri
mari şi grei, îmbibând hainele şi pielea ude ale lui Logen.
Se ghemui, nemişcat şi tăcut, în desişul umed, cu ploaia
şiroindu-i pe faţă, cu lama strălucitoare a cuţitului lucind de apă.
Simţea freamătul pădurii şi-i auzea miile de sunete. Mişunatul
insectelor, fără număr, alergătura oarbă a cârtiţelor, foşnetul sfios
al căprioarelor, pulsaţia domoală a sevei în trunchiurile copacilor
bătrâni. Fiecare lucru viu din pădure îşi căuta propriul fel de
hrană, iar el aşijderea. Îşi lăsă mintea să se oprească asupra unui
animal ce se deplasa cu grijă în preajmă, printre copaci, la dreapta
lui. Delicios. Pădurea deveni tăcută. Nu se mai auzea decât
picuratul nesfârşit al apei de pe crengi. Lumea se îngustă, redusă
doar la Logen şi următoarea lui masă.
Când socoti că animalul era destul de aproape, făcu un salt
înainte şi îl doborî pe pământul ud. Un căprior tânăr. Se zbătu şi
lovi cu picioarele, dar el era puternic şi iute şi îi înfipse cuţitul în
gât, tăindu-i beregata. Sângele fierbinte ţâşni din rană şi se
revărsă pe mâinile lui Logen, pe pământul ud.
Luă trupul animalului şi îl săltă peste umăr. Avea să fie bun
într-o tocană, poate cu nişte ciuperci. Foarte bun. Pe urmă, după
ce mânca, avea să ceară îndrumare spiritelor. Îndrumarea lor era
de cele mai mule ori zadarnică, însă compania lor ar fi bine-venită.
Când îşi aşeză tabăra, soarele era aproape la asfinţit. Era un
adăpost potrivit pentru un erou de statura lui Logen: două beţe
mari sprijinind un morman de crengi ude deasupra unei gropi în
pământ. Totuşi, aici, sus, era aproape uscat şi ploaia se oprise.
Diseară avea să facă un foc. Nu se mai ospătase aşa de multă
vreme. Un foc şi totul doar pentru el.
Mai târziu, bine hrănit şi odihnit, Logen îşi îndesă o bucată de
chagga în pipă. Găsise planta cu trei zile în urmă, crescând la
rădăcina unui copac, pălării galbene, mari şi zemoase. Rupsese
pentru sine o bucată zdravănă, dar până astăzi nu se uscase
destul ca să fie fumată. Acum, Logen luă din foc un beţigaş aprins
şi îl vârî în adâncitură, pufăind cu putere până când ciuperca se
aprinse şi începu să ardă, răspândind obişnuitul ei miros dulceag-
pământos.
Logen tuşi, suflă un fum maroniu şi privi flăcările mişcătoare.
Mintea îi hoinări spre alte timpuri şi alte focuri de tabără. Copoiul
35
era acolo, rânjind, cu lumina scânteind pe dinţii lui ascuţiţi. Tul
Duru stătea în faţa lui, mare ca un munte, cu râsul său tunător.
Şi Forley Molâul, cu ochii aceia agitaţi, săgetând împrejur, mereu
puţin speriaţi. Rudd Treicopaci era acolo, şi Harding Ursuzul, fără
să spună nimic. El nu spunea niciodată nimic. De aceea i se zicea
Ursuzul.
Erau cu toţii de faţă. Numai că nu erau. Erau cu toţii morţi,
întorşi în ţărână. Logen goli pipa în foc şi o azvârli deoparte. Nu
avea chef de ea acum. Tatăl său avusese dreptate. N-ar trebui să
fumezi niciodată singur.
Deşurubă capacul ploştii sale mult încercate, luă o sorbitură şi
o împroşcă afară, într-o ploaie de picături minuscule. O văpaie se
înălţă în aerul rece. Logen îşi şterse buzele, savurând gustul
fierbinte, amar. Apoi se aşeză, sprijinit de trunchiul noduros al
unui pin, aşteptând.
Trecu o vreme până când veniră. Erau trei. Veniră pe tăcute,
din umbrele care dansau printre copaci şi se apropiară încetişor de
foc, căpătând contur pe măsură ce înaintau în lumină.
– Nouădegete, spuse primul.
– Nouădegete, al doilea.
– Nouădegete, al treilea.
Glasurile răsunau ca o mie de sunete ale pădurii.
– Sunteţi bine-venite lângă focul meu, spuse Logen.
Spiritele se ghemuiră şi se uitară la el, fără expresie. Doar trei
în seara asta?
Cel din dreapta grăi primul.
– Cu fiecare an, tot mai puţine dintre noi ne trezim din iarnă.
Suntem tot ce rămâne. Câteva ierni vor mai trece şi vom dormi şi
noi. Nu va mai fi nimeni care să răspundă chemării tale.
Logen clătină trist din cap.
– Vreo veste din lume?
– Am auzit că un bărbat a căzut de pe o stâncă, dar a ajuns
teafăr la mal, pe urmă a traversat Ţinuturile Înalte, la începutul
primăverii, înfăşurat într-o pătură putredă, dar noi nu ne
încredem în asemenea zvonuri.
– Foarte înţelept.
– Bethod a pornit război, spuse spiritul din mijloc.
Logen se încruntă.
– Bethod porneşte mereu război. Asta face el.
– Da. A câştigat deja numeroase bătălii cu ajutorul tău şi şi-a
pus o tichie de aur.
36
– La naiba cu ticălosul ăla, spuse Logen, scuipând în foc.
Altceva?
– La nord de munţi, shanka aleargă de colo-colo şi pârjolesc.
– Le place focul, spuse spiritul din mijloc.
– Aşa e, întări cel din stânga, chiar mai mult decât alor tăi,
Nouădegete! Spiritul se aplecă spre el: Am auzit că te caută cineva
prin mlaştinile dinspre sud.
– Un om puternic, adăugă cel din mijloc.
– Un Mag din Vechime, spuse cel din stânga.
Logen se încruntă. Auzise de aceşti magi. Întâlnise odată un
vrăjitor, dar fusese uşor de ucis. Fără vreo putere supranaturală
deosebită, sau cel puţin Logen nu observase niciuna. Dar un mag
era altceva.
– Am auzit că magii sunt înţelepţi şi puternici, spuse spiritul
din mijloc şi că pot să ducă un om departe şi să-i arate multe
lucruri. Dar sunt şi vicleni, şi au scopurile lor.
– Ce vrea?
– Întreabă-l.
Spiritele nu se prea sinchiseau de treburile oamenilor, le
scăpau mereu detaliile. Totuşi, discuţia aceasta era mai bună
decât obişnuita vorbărie despre copaci.
– Ce-ai de gând să faci, Nouădegete?
Logen chibzui o clipă.
– Voi merge spre sud, să-l caut pe acest mag şi să-l întreb ce
vrea de la mine.
Spiritele clătinară din cap. Nu lăsau să se vadă dacă erau de
părere că e o idee bună sau una proastă. Nu le păsa.
– Cu bine, atunci, Nouădegete, spuse spiritul din dreapta. Poate
pentru ultima oară.
– Am să mă străduiesc să răzbat fără voi.
Ironia lui Logen nu-şi atinse ţinta. Spiritele se ridicară şi se
îndepărtară de foc, topindu-se treptat în întuneric. Curând
dispărură, dar Logen trebuia să recunoască, de data aceasta, că-i
fuseseră mai folositoare decât îndrăznise să spere. Îi oferiseră un
ţel.
În zori, avea să se îndrepte spre sud şi să-l găsească pe mag.
Cine putea şti? Putea fi un bun vorbitor. Trebuia să fie de preferat,
cel puţin decât să fii umplut de săgeţi, pentru nimic. Logen privi în
flăcări, clătinând încetişor din cap.
Îşi aminti alte vremuri şi alte focuri de tabără, când nu fusese
singur.
37
Un joc periculos

Era o zi frumoasă de primăvară în Adua şi soarele strălucea
îmbietor printre crengile cedrului înmiresmat, aruncând o umbră
pătată peste jucătorii de dedesubt. O adiere plăcută zburda prin
curte, astfel încât cărţile de joc erau strânse bine în mâini sau
ţinute în loc cu pahare ori monede. Din copaci se auzea ciripit de
păsări, iar de la capătul peluzei se auzeau ţăcănitul unor foarfeci
de grădinar, stârnind agreabile ecouri pe clădirile albe, înalte, ale
curţii. Dacă jucătorii găseau sau nu plăcut bănetul din mijlocul
mesei, asta depindea, desigur, de cărţile pe care le aveau.
Căpitanului Jezal dan Luthar cu siguranţă îi plăcea. Îşi
descoperise un talent neobişnuit de când îşi dobândise numirea în
Garda Regelui, un talent pe care îl folosise ca să câştige mari sume
de bani de la tovarăşii săi. N-avea, de fapt, nevoie de bani, fireşte,
provenind dintr-o familie atât de înstărită, dar asta îi îngăduise să-
şi păstreze aparenţa de om chibzuit, în timp ce cheltuia ca un
matroz. Ori de câte ori se ducea acasă, tatăl său plictisea pe toată
lumea povestind despre buna planificare financiară a lui Jezal şi îl
răsplătise cumpărându-i rangul de căpitan, cu doar şase luni în
urmă. Fraţii săi nu fuseseră încântaţi. Da, banii sunt, desigur,
folositori, şi nimic nu e mai amuzant pe lume decât să-ţi umileşti
cei mai apropiaţi prieteni.
Jezal stătea pe banca lui, pe jumătate tolănit pe spate, cu un
picior întins, lăsându-şi ochii să rătăcească peste ceilalţi jucători.
Maiorul West îşi înclinase atât de mult scaunul pe picioarele din
spate încât părea într-un iminent pericol de a se răsturna cu totul.
Îşi ţinea paharul ridicat spre soare, admirând felul în care lumina
se filtra prin licoarea chihlimbarie din interior. Afişa un vag zâmbet
misterios, care părea să spună: „Nu sunt un nobil şi poate că
social vă sunt inferior, însă am câştigat un Turnir şi graţia regelui
pe câmpul de luptă, şi de aceea sunt cel mai bun, aşa că voi, copii,
veţi face naibii ce spun eu.” Stătea deoparte tura aceasta şi,
oricum, era mult prea prudent cu banii, în opinia lui Jezal.
Locotenentul Kaspa stătea aplecat, încruntându-se şi
scărpinându-şi barba nisipie, uitându-se concentrat la cărţile sale,
ca la nişte calcule pe care nu le pricepea. Era un tânăr jovial, dar
un nătărău la cărţi şi era mereu foarte recunoscător când Jezal îi

38
cumpăra de băut cu propriii lui bani. Cu toate acestea, îşi putea
permite să piardă: tatăl său era unul dinte cei mai mari moşieri
din Uniune.
Jezal remarcase adesea că oamenii care sunt doar uşor nătărăi
se comportă şi mai prosteşte într-o companie inteligentă. Odată
prestigiul pierdut, se agaţă cu înverşunare de postura de idioţi
simpatici, se feresc de controversele pe care nu pot decât să le
piardă şi, astfel, pot fi prietenii tuturor. Aerul de nedumerită
concentrare al lui Kaspa părea să spună: „Nu sunt deştept, dar
sunt cinstit şi agreabil, ceea ce e mult mai important. Inteligenţa e
supraestimată. O, şi sunt foarte, foarte bogat, aşa că toată lumea
mă place oricum.”
– Cred că merg mai departe, spuse Kaspa, aruncând pe masă
nişte monede de argint.
Se împrăştiară şi sclipiră în soare, cu un zornăit vesel. Jezal
făcu absent totalul în cap. O nouă uniformă, poate? Kaspa
devenea întotdeauna uşor agitat când chiar avea cărţi bune, iar
acum nu tremura. Să spui că blufează însemna să-i acorzi prea
multă încredere. Mai degrabă era pur şi simplu plictisit să stea
deoparte. Jezal nu se îndoia că avea să se pleoştească la
următoarea tură, ca un cort ieftin.
Locotenentul Jalenhorm se încruntă şi îşi azvârli cărţile pe
masă.
– Astăzi n-am avut decât porcării, mormăi el.
Se lăsă pe spate în scaun şi îşi ridică umerii vânjoşi, cu o
privire încruntată care spunea: „Sunt voinic şi viteaz, şi iute la
mânie, aşa că toată lumea ar trebui să mă trateze cu respect.”
Tocmai respect nu-i oferea niciodată Jezal la masa de joc. Poate că
o fire iute e de folos în luptă, însă este o pacoste când vine vorba
de bani. Era păcat că nu avusese noroc de o mână ceva mai bună,
altfel Jezal l-ar fi putut uşura de jumătate din soldă. Jalenhorm îşi
goli paharul şi întinse mâna după sticlă.
Astfel, mai rămânea doar Brint, cel mai tânăr şi mai sărac din
grup. Îşi linse buzele cu o expresie dintr-odată prudentă şi uşor
disperată, o expresie care părea să spună: „Nu sunt tânăr ori
sărac, pot să-mi permit să pierd banii ăştia. Nu sunt cu nimic mai
puţin important decât voi, ceilalţi.” Avea o grămadă de bani astăzi,
probabil tocmai îi sosise renta. Mai mult ca sigur că erau toţi banii
din care trebuia să trăiască în următoarele două luni. Jezal avea
de gând să i-i ia şi să-i cheltuiască pe femei şi băutură. Fu nevoit
să-şi stăpânească un chicot, gândindu-se la asta. Putea să
39
chicotească după ce lua potul. Brint se lăsă pe spate, chibzuind cu
mare atenţie. Avea să treacă, probabil, o bună bucată de vreme
până să ia o decizie, aşa că Jezal îşi luă pipa de pe masă.
O aprinse la lampa pregătită exact în acest scop şi suflă câteva
rotocoale zdrenţuite de fum între crengile cedrului. Din nefericire,
nu se pricepea la fumat nici pe jumătate cât se pricepea la cărţi, şi
majoritatea inelelor nu erau altceva decât nori hidoşi de abur
galben-maroniu. La drept vorbind, nu-i prea plăcea să fumeze. Îl
ameţea, dar era foarte la modă şi foarte scump, iar Jezal nu rata
nici de-al naibii un lucru la modă, numai fiindcă nu-i plăcea. În
plus, tatăl lui îi cumpărase o foarte frumoasă pipă de fildeş ultima
oară când fusese în oraş şi îl prindea nespus de bine. Fraţii lui nu
fuseseră încântaţi nici de asta, dacă se gândea bine.
– Mă bag, zise Brint.
Jezal îşi săltă piciorul de pe bancă.
– Atunci plusez cu vreo sută de puncte.
Îşi împinse toată grămada în mijlocul mesei. West trase aer
printre dinţi. O monedă căzu din vârful mormanului, ateriză pe
margine şi se rostogoli de-a lungul scândurii. Căzu pe dalele de
dedesubt, cu sunetul inconfundabil al banilor căzând. Creştetul
grădinarului din celălalt capăt al peluzei ţâşni instinctiv în sus,
după care omul reveni la tunsul ierbii.
Kaspa îşi azvârli cărţile de parcă i-ar fi ars degetele şi îşi
scutură capul:
– La naiba, dar sunt un jucător nerod, se lamentă el,
sprijinindu-se cu spatele de trunchiul brun, aspru, al unui copac.
Jezal se uită ţintă la locotenentul Brint, cu umbra unui zâmbet
pe faţă, fără să se trădeze.
– Blufează, murmură Jalenhorm, nu-l lăsa să te prostească,
Brint.
– N-o face, locotenente, spuse West, dar Jezal ştia că o va face.
Trebuia să dea impresia că-şi poate permite să piardă. Brint nu
ezită: îşi împinse toţi banii, cu un gest degajat.
– Asta însemnă o sută, plus sau minus.
Brint se căznea din răsputeri să pară stăpân pe sine în ochii
celorlalţi ofiţeri, însă glasul lui avea o fermecătoare nuanţă de
isterie.
– Binişor, spuse Jezal, suntem cu toţii prieteni aici. Ce ai,
locotenente?
– Am pământ.
Ochii lui Brint aveau o strălucire uşor febrilă, când îşi arătă
40
cărţile.
Jezal savura atmosfera tensionată. Se încruntă, ridică din
umeri, înălţă o sprânceană. Se scărpină la cap, gânditor. Urmări
felul în care se schimbă expresia lui Brint, în timp ce şi-o schimba
pe a sa. Speranţă, disperare, speranţă, disperare. În cele din urmă,
Jezal îşi etală cărţile pe masă:
– O, ca să vezi. Am iarăşi sori.
Faţa lui Brint era un tablou. West scăpă un oftat şi clătină din
cap. Jalenhorm se încruntă.
– Eram convins că blufează, spuse el.
– Cum reuşeşte? se miră Kaspa, azvârlind peste masă o monedă
rătăcită.
Jezal ridică din umeri:
– Contează jucătorii şi nicidecum cărţile. Începu să adune
mormanul de monede de pe masă, în timp ce Brint îl privea
încremenit, cu dinţii încleştaţi şi chipul palid. Banii zornăiră în
raniţă cu un sunet plăcut. Plăcut pentru Jezal, în orice caz. O
monedă căzu de pe masă, lângă cizma lui Brint. N-ai putea să mi-o
aduci, locotenente? întrebă Jezal, cu un zâmbet siropos.
Brint se ridică iute, lovind masa şi făcând monedele şi paharele
să salte, zornăind.
– Am treabă, spuse el, cu glas îngroşat, după care, în trecere, îl
dădu la o parte pe Jezal cu umărul, izbindu-l de trunchiul
copacului, şi se îndepărtă cu paşi mari către marginea curţii.
Dispăru în cazarma ofiţerilor, cu capul plecat.
– Aţi văzut? Jezal devenea mai indignat cu fiecare clipă. Să dea
aşa peste mine, e al naibii de nepoliticos! Şi mai sunt şi superiorul
lui! Mă gândesc serios să-i aplic o sancţiune disciplinară. Un cor
de sunete dezaprobatoare întâmpină această menţionare a
sancţiunii. Ei, bine, nu ştie să piardă, atâta tot!
Jalenhorm privea aspru pe sub sprâncene.
– N-ar trebui să-l arzi aşa de rău. Nu e bogat. Nu-şi poate
permite să piardă.
– Păi, dacă nu-şi poate permite să piardă, n-ar trebui să joace!
se răsti Jezal, supărat. Cine i-a spus că blufez? Ar trebui să-ţi ţii
gura aia mare!
– E nou aici, interveni West, vrea şi el să se integreze. Tu n-ai
fost nou odată?
– Cine te crezi, taică-meu?
Jezal îşi amintea cu o claritate dureroasă cum era să fii nou şi
acum, că venise vorba despre asta, se simţea puţin ruşinat.
41
Kaspa îşi flutură mâna.
– Îi împrumut eu nişte bani, nu-ţi face griji!
– N-o să-i accepte, spuse Jalenhorm.
– Ei, bine, asta-i treaba lui. Kaspa închise ochii şi îşi întoarse
faţa către soare. Fierbinte. Iarna s-a sfârşit cu adevărat. Trebuie să
fie trecut de amiază.
– La naiba! strigă Jezal, ridicându-se şi adunându-şi lucrurile.
Grădinarul se oprise din tunsul gazonului şi se uita înspre ei. De
ce nu mi-ai spus nimic, West?
– Cine sunt eu, taică-tău? întrebă maiorul.
Kaspa chicoti.
– Iarăşi am întârziat, se plânse Jalenhorm, pufnind. Lordul
Mareşal nu va fi încântat!
Jezal îşi înhăţă armele de scrimă şi alergă spre capătul celălalt
al peluzei. Maiorul West porni agale în urma lui.
– Haide! strigă Jezal.
– Sunt în spatele tău, căpitane, spuse el. Chiar în spatele tău.

– Jap, jap, Jezal, jap, jap! răcni Lordul Mareşal Varuz
plesnindu-l peste braţ cu băţul.
– Au! scânci Jezal, ridicând din nou bara de metal.
– Vreau să văd braţul ăla drept mişcându-se, căpitane, ţâşnind
ca un şarpe! Vreau să fiu orbit de viteza acelor mâini!
Jezal mai făcu vreo două fandări stângace, cu bucata greoaie de
fier. Era o adevărată tortură. Degetele, încheietura, braţul, umărul,
toate îl ardeau de efort. Era ud până la piele de sudoare, îi zbura
de pe faţă în stropi mari. Mareşalul Varuz îi contracara firavele
eforturi.
– Acum taie! Taie cu stânga!
Jezal agită imensul baros spre capul bătrânului, cu toată
puterea braţului stâng. Abia putea să ridice obiectul ăla blestemat
în zilele sale bune. Mareşalul Varuz se dădu la o parte, fără efort,
şi-l izbi în faţă cu băţul.
– Vai! se tângui Jezal, retrăgându-se, cu pas împleticit.
Bâjbâi cu mâna pe baros şi acesta îi căzu pe picior. Aaau! Bara
de fier zăngăni pe jos, când Jezal se aplecă să-şi apuce degetele
stropşite ale piciorului. Simţi o durere înţepătoare când Varuz îi
aplică peste fese o lovitura nemiloasă ce răsună peste curte, şi se
prăbuşi cu faţa în jos.
– Jalnic! strigă bătrânul. Mă faci de râs în faţa maiorului West.
Maiorul îşi lăsase scaunul pe spate şi se scutura de un râs
42
înăbuşit. Jezal se holba la cizmele impecabil lustruite ale
mareşalului, fără să găsească vreo nevoie stringentă să se ridice.
– Sus, căpitane Luthar! urlă Varuz. Timpul meu, cel puţin, e
preţios!
– Bine, bine! Jezal se ridică anevoie în picioare şi rămase acolo,
legănându-se în soarele fierbinte, gâfâind, şiroind de sudoare.
Varuz se apropie de el şi-i adulmecă răsuflarea.
– Ai băut azi deja? ceru el să ştie, cu mustaţa-i albă zbârlindu-
se. Şi aseară, la fel, fără doar şi poate! Jezal n-avea niciun
răspuns. Păi, naiba să te ia, atunci! Avem treabă, căpitane Luthar,
şi n-o pot face de unul singur! Patru luni până la Turnir, patru
luni să fac din tine un săbier iscusit!
Varuz aştepta un răspuns, dar Jezal nu se putea gândi la
niciunul. Făcea totul, de fapt, numai ca să-şi mulţumească tatăl,
dar nu credea că asta era ceea ce voia să audă bătrânul soldat şi
n-avea nicio poftă să fie lovit din nou.
– Ptiu! îi răcni Varuz în faţă şi se întoarse, cu băţul la spate,
strâns în ambele mâini.
– Domnule Mareşal Var… începu Jezal, dar înainte să apuce să
isprăvească, bătrânul soldat se răsuci pe călcâie şi îl împunse
direct în stomac.
– Aaah! făcu Jezal, prăbuşindu-se în genunchi.
Varuz se opri deasupra lui.
– Ai să alergi niţeluş pentru mine, căpitane.
– Uuuf!
– Ai să alergi de-aici până la Turnul Lanţurilor. Ai să urci
turnul în fugă, până la parapet. Vom şti când ajungi, fiindcă
maiorul şi cu mine ne vom delecta cu un relaxant joc de squares
pe acoperiş – îi arătă clădirea cu şase niveluri din spatele lui – de
unde se vede perfect vârful turnului. Voi putea să te văd cu
monoclul, aşa că de data asta n-ai cum să trişezi!
Şi îi trase lui Jezal o scatoalcă în creştet.
– Au! făcu Jezal, frecându-şi scalpul.
– După ce te arăţi pe acoperiş, alergi înapoi. Vei alerga cât poţi
de repede, iar eu ştiu că aşa va fi, căci, dacă nu eşti înapoi până
când terminăm jocul, o vei lua de la capăt. Jezal se crispă. Maiorul
West e un jucător excelent de squares, aşa că îmi va lua o
jumătate de oră să-l bat. Îţi sugerez să începi numaidecât.
Jezal se ridică în picioare clătinându-se şi porni într-o alergare
uşoară către galeria boltită de la capătul curţii, înjurând printre
dinţi.
43
– Va trebui să te grăbeşti, căpitane! strigă Varuz în urma lui.
Picioarele lui Jezal erau grămezi de plumb, dar le zori mai
departe.
– Sus genunchii! strigă voios maiorul West.
Jezal tropăi de-a lungul pasajului, pe lângă un portar cu
zâmbet compătimitor care stătea lângă intrare, apoi afară, pe aleea
largă de dincolo. Trecu pe lângă zidurile acoperite de iederă ale
Universităţii, înjurând numele lui Varuz şi West, cu răsuflarea
întretăiată, apoi pe lângă clădirea masivă, aproape lipsită de
ferestre, a Casei Întrebărilor, cu poarta grea de intrare bine
ferecată. Trecu pe lângă câţiva slujbaşi insipizi care alergau de
colo-colo, însă Agriontul era liniştit la această oră a după-amiezii şi
Jezal nu văzu pe nimeni care să-l intereseze până când nu intră în
parc.
Trei tinere elegante şedeau lângă lac, la umbra unei sălcii mari,
însoţite de o companioană mai vârstnică. Jezal grăbi pasul imediat
şi îşi înlocui expresia chinuită cu un zâmbet nonşalant.
– Doamnelor, spuse el, trecând ca un fulger pe lângă ele.
Le auzi chicotind în urma lui şi se felicită în tăcere, dar îşi
încetini viteza la jumătate de îndată ce nu-l mai puteau vedea.
– La naiba cu Varuz, îşi spuse Jezal, în pas aproape de
plimbare, când coti pe Aleea Regelui, dar fu nevoit s-o ia din nou la
goană, în clipa următoare.
Prinţul moştenitor Ladisla se afla la nici douăzeci de paşi
depărtare, în fruntea imensei, viu coloratei sale suite.
– Căpitane Luthar! strigă Alteţa Sa, cu soarele scânteind pe
nasturii-i revoltător de aurii. Fugi cât te ţin puterile! Am pus
prinsoare pe o mie de mărci că vei câştiga Turnirul!
Jezal ştia din sursă sigură că prinţul pariase suma de două mii
de mărci pe Bremer dan Gorst, însă, cu toate acestea, se înclină
cât putu de adânc, în timp ce alerga. Anturajul de filfizoni ai
prinţului aclamă şi strigă, cu jumătate de gură, cuvinte de
încurajare în urma lui.
– Idioţi afurisiţi, şuieră Jezal, cu glas şoptit, însă i-ar fi plăcut
să fie unul dintre ei.
Trecu pe lângă imensele figuri de piatră ale Înalţilor Regi din
şase secole, la dreapta, şi statuile loialilor lor supuşi, ceva mai
mici, la stânga. Înclină capul în faţa marelui Mag Bayaz, chiar
înainte de a coti spre Piaţa Mareşalilor, însă vrăjitorul se încruntă
la el, dezaprobator ca întotdeauna, cu efectul său copleşitor uşor
diminuat doar de o dâră de găinaţ alb de porumbel pe obrazu-i de
44
piatră.
Cu Consiliul Deschis în întrunire, piaţa era aproape goală şi
Jezal putu să înainteze agale spre poarta Palatelor Marţiale. Când
intră, un sergent îndesat îl salută cu o înclinare a capului şi Jezal
se întrebă dacă putea să fie din compania lui – oştenii de rând
arătau cu toţii la fel, în definitiv. Îl ignoră şi alergă mai departe,
printre clădirile albe, impunătoare.
– Grozav, murmură Jezal.
Jalenhorm şi Kaspa stăteau lângă poarta Turnului Lanţurilor,
fumând pipă şi râzând. Nemernicii trebuie că bănuiseră că avea s-
o ia pe acolo.
– Pentru onoare şi glorie! răcni Kaspa, zornăindu-şi sabia în
teacă, în clipa în care Jezal trecu pe lângă ei. Nu-l face pe Lordul
Mareşal să te aştepte! strigă el în urma lui şi Jezal îl auzi pe
bărbatul voinic hohotind de râs.
– Idioţi nenorociţi! gâfâi Jezal, dând uşa la o parte cu umărul,
cu respiraţia hârâind când începu să urce scara abruptă în
spirală. Era unul dintre cele mai înalte turnuri din Agriont: avea în
total două sute nouăzeci şi una de trepte. Trepte nenorocite! înjură
el în barbă.
Când ajunse la a suta, picioarele îi ardeau şi pieptul i se
zbuciuma. Când ajunse la două sute, era o epavă. Străbătu restul
drumului, cu fiecare pas o tortură, şi, în cele din urmă, se năpusti
pe acoperiş şi se sprijini de parapet, clipind în năvala de lumină.
Spre sud, oraşul se întindea la picioarele lui, un nesfârşit covor
de case albe desfăşurându-se de jur împrejurul golfului
scânteietor. În cealaltă direcţie, imaginea Agriontului era şi mai
impresionantă. O imensă învălmăşeală de clădiri magnifice,
îngrămădite una peste alta, întrerupte de peluze verzi şi copaci
uriaşi, înconjurate de şanţul larg de apă şi zidul impunător,
smălţat de o puzderie de turnuri înalte. Aleea Regelui tăia direct
prin mijloc, către Rotonda Lorzilor, cu imensa-i cupolă de bronz
strălucind în lumina soarelui. În spate se zăreau turnurile semeţe
ale Universităţii, iar deasupra lor se profila sumbra imensitate a
Casei Creatorului, înălţându-se deasupra tuturor ca un munte
întunecat şi aruncându-şi umbra prelungă peste clădirile de
dedesubt.
Jezal îşi închipui că vede soarele sclipind în depărtare pe
monoclul Mareşalului Varuz. Înjură din nou şi se îndreptă spre
scări.

45
Jezal fu nespus de uşurat când, în cele din urmă, reuşi să
ajungă pe acoperişul unde se aflau cei doi şi văzu că pe tablă se
mai aflau câteva piese albe.
Mareşalul Varuz ridică spre el o privire încruntată.
– Eşti foarte norocos. Maiorul şi-a construit o apărare extrem de
hotărâtă. Un zâmbet îmblânzi trăsăturile lui West. Trebuie că i-ai
câştigat cumva respectul, dar mai trebuie să-l câştigi şi pe-al meu.
Jezal se aplecă şi îşi puse mâinile pe genunchi, transpirat şi
răsuflând greu. Varuz luă tocul lung de pe masă, se apropie de el
şi îl deschise dintr-o mişcare.
– Arată-ne mişcările tale. Jezal luă sabia scurtă în mâna stângă
şi pe cea lungă în dreapta. I se păreau uşoare ca nişte pene, după
fierul greu. Mareşalul se dădu un pas în spate: Începe!
Jezal ţâşni în prima figură, cu braţul drept întins şi stângul lipit
de trup. Săbiile şuierau şi fluturau prin aer, sclipind în soarele
după-amiezii, în timp ce Jezal trecea de la o poziţie cunoscută la
următoarea, cu o uşurinţă exersată. În cele din urmă, isprăvi şi
lăsă săbiile să-i cadă de-o parte şi de alta.
Varuz clătină aprobator din cap.
– Căpitanul are mâini iuţi, nu-i aşa?
– De-a dreptul excelent, spuse maiorul West, cu un zâmbet
larg. E de departe mai bun decât am fost eu vreodată.
Lordul Mareşal nu era la fel de impresionat.
– Îţi îndoi prea mult genunchii în cea de-a treia poziţie şi
trebuie să te străduieşti să întinzi mai mult braţul stâng, în a
patra, dar, altminteri – făcu o pauză – acceptabil.
Jezal lăsă să-i scape un oftat de uşurare. Era un adevărat
elogiu.
– Ha! strigă bătrânul, înţepându-l în coaste cu capătul tocului
de arme. Jezal se prăbuşi la pământ, abia reuşind să respire. Dar
trebuie să-ţi exersezi reflexele, căpitane. Trebuie să fii oricând
pregătit. Oricând. Dacă ai săbiile în mâini, fă bine şi ţine-le sus.
– Da, domnule, răspunse Jezal cu glas răguşit.
– Iar cu rezistenţa eşti la pământ, sufli ca un crap. Ştiu din
sursă sigură că Bremer dan Gorst aleargă cincisprezece kilometri
pe zi şi nu dă niciun semn de oboseală. Mareşalul Varuz se aplecă
spre el: De acum înainte, vei face la fel. O, da. O tură în jurul
zidului Agriontului în fiecare dimineaţă la şase, urmată de o oră de
duel cu maiorul West, care a fost atât de amabil să se învoiască să-
ţi fie partener. Am încredere că va puncta toate micile slăbiciuni
ale tehnicii tale. Jezal tresări şi îşi masă coastele dureroase. Cât
46
despre petreceri, vreau să le pui capăt. Sunt întru totul de acord
cu distracţia, la locul potrivit, dar vom avea timp să sărbătorim
după Turnir, cu condiţia să-ţi fi dat silinţa să câştigi. Până atunci,
avem nevoie de o viaţă chibzuită. Mă înţelegi, căpitane Luthar? Se
aplecă şi mai mult, rostind fiecare cuvânt cu mare grijă: Viaţă –
chibzuită – căpitane.
– Da, domnule Mareşal Varuz, bolborosi Jezal.

Şase ore mai târziu, era mort de beat. Râzând ca un nebun,
năvăli afară în stradă, cu capul învârtindu-i-se. Aerul rece îl izbi cu
putere în faţă, clădirile mici şi sărăcăcioase se legănau şi se
clătinau, drumul prost luminat se înclina ca o corabie pe cale să se
scufunde. Jezal înfruntă bărbăteşte nevoia de a vomita, păşi ţanţoş
în stradă şi se întoarse cu faţa spre uşă. Spre el se revărsă o
lumină murdară, însoţită de strigăte şi râsete zgomotoase. O
siluetă diformă ieşi în goană din tavernă şi-l lovi în piept. Jezal se
luptă cu ea disperat, apoi căzu. Izbi pământul cu o bubuitură
cutremurătoare.
Lumea se întunecă o clipă, apoi Jezal se pomeni strivit în noroi,
cu Kaspa deasupra lui.
– La naiba! bolborosi el, cu limba grea şi umflată în gură.
Îl îndepărtă cu cotul pe locotenentul care chicotea, se rostogoli
şi se ridică în picioare, împleticindu-se, în timp ce strada se legăna
în jurul lui. Kaspa zăcea pe spate în noroi, sufocându-se de râs,
duhnind a băutură ieftină şi a fum acriu. Jezal făcu o tentativă
nereuşită de a-şi şterge murdăria de pe uniformă. Pe piept avea o
pată mare şi udă care duhnea a bere.
– La naiba! îngăimă el din nou. Când s-a întâmplat asta?
Auzi nişte strigăte de pe cealaltă parte a drumului. Doi bărbaţi
se luptau în pragul unei uşi. Jezal miji ochii, forţându-se să vadă
prin întuneric. Un bărbat vânjos ţinea de un individ bine îmbrăcat
şi părea să-i lege mâinile la spate. Acum îi vâra cu forţa un fel de
sac pe cap. Jezal clipi, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Zona nu
era nici pe departe una respectabilă, dar asta părea prea de tot
Uşa tavernei se dădu în lături, iar West şi Jalenhorm păşiră
afară, adânciţi într-o conversaţie de oameni bine afumaţi, ceva
despre sora cuiva. O strălucire se proiectă peste stradă,
dezvăluindu-i într-o lumină crudă pe cei doi bărbaţi încleştaţi. Cel
voinic era îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, cu o mască
peste partea de jos a feţei. Avea părul alb, sprâncenele albe, pielea
albă ca laptele. Jezal se holbă la diavolul alb de peste drum, iar
47
acesta îi întoarse o privire feroce, cu ochi roz, îngustaţi.
– Ajutor! Era cel cu sacul pe cap, cu glasul stins de spaimă.
Ajutor, sunt…
Bărbatul alb îi îngropă o lovitură sălbatică în stomac şi omul se
chirci, cu un oftat.
– Tu, de colo! strigă West.
Jalenhorm traversa deja strada în goană.
– Stai! zise Kaspa, sprijinit în coate, pe drum.
Mintea lui Jezal era o mocirlă, dar picioarele păreau să se ia
după Jalenhorm, aşa că le urmă, împleticindu-se, cuprins de o
senzaţie de greaţă. West venea în spatele lor. Fantoma albă se puse
în mişcare şi se întoarse, aşezându-se între ei şi prizonierul său.
Un alt bărbat ieşi brusc din umbră, înalt şi subţire, îmbrăcat în
negru şi mascat, la rândul lui, dar cu părul lung şi unsuros. Ridică
o mână înmănuşată.
– Domnilor! Glasul lui scheunat de bădăran era înăbuşit de
mască. Domnilor, vă rog, suntem în slujba regelui!
– Regele îşi conduce treburile la lumina zilei, mârâi Jalenhorm.
Masca noului sosit zvâcni uşor, când acesta zâmbi.
– De-aia are nevoie de noi pentru treburile de noapte, ce zici,
amice?
– Cine e omul ăsta?
West arăta către individul cu sacul pe cap. Prizonierul se zbătea
din nou.
– Sunt Sepp dan… oof!
Monstrul alb îl reduse la tăcere cu un pumn puternic în faţă,
doborându-l fără vlagă în drum.
Jalenhorm duse o mână la mânerul sabiei, încleştându-şi fălcile
şi năluca albă se apropie ameninţătoare, cu o viteză incredibilă. De
aproape, monstrul era şi mai masiv, mai nepământesc şi
înfricoşător. Jalenhorm făcu involuntar un pas înapoi, se
împiedică de suprafaţa denivelată a drumului şi căzu pe spate cu o
bufnitură.
– Înapoi! răcni West.
Sabia îi ţâşni din teacă cu un zăngănit slab.
– Haaaah! şuieră monstrul, cu pumnii încleştaţi, ca doi
bolovani albi.
– Aaaaau, bolborosi omul cu sacul pe cap.
Jezal avea inima în gât. Se uită la bărbatul slab. Ochii acestuia
îi zâmbiră. Cum putea cineva să zâmbească într-un asemenea
moment? Jezal fu surprins să vadă că avea un cuţit lung, urât, în
48
mână. De unde răsărise? Bâjbâi ameţit după sabie.
– Maior West! veni un glas din umbrele din josul străzii. Jezal
se opri, şovăitor, cu sabia pe jumătate afară. Jalenhorm se ridică
în picioare, cu spatele uniformei plin de noroi şi scoase sabia.
Monstrul palid îi fixa fără să clipească, fără să se retragă niciun
deget. Maior West! se auzi glasul din nou, însoţit acum de un
clinchet şi un hârşâit.
West păli. Din umbre ieşi o siluetă, şchiopătând îngrozitor, cu
toiagul bocănind în pământ. O pălărie cu boruri largi îi ascundea
partea de sus a feţei, dar gura îi era contorsionată într-un zâmbet
ciudat. Jezal observă, cu un val brusc de ameţeală, că îi lipseau
patru dinţi din faţă. Se apropie de ei, târşâit, ignorându-le săbiile
scoase din teacă şi îi întinse lui West mâna liberă.
Maiorul îşi vârî încet sabia în teacă, luă mâna şi o scutură fără
vlagă.
– Colonel Glokta? întrebă el, cu glas răguşit.
– Umilul tău servitor, deşi nu mai sunt un om al armatei. Acum
sunt în Inchiziţia Regelui. Ridică încet mâna şi-şi scoase pălăria.
Avea faţa palidă ca de mort, cu riduri adânci şi părul tuns scurt
înspicat cu fire cărunte. Ochii săi priveau fix, cu o strălucire
febrilă, din cercuri adânci şi întunecate, cel stâng vizibil mai îngust
decât dreptul, cu marginile roz şi sclipind ud. Iar aceştia sunt
asistenţii mei, Practicianul Severard – lunganul mimă o plecăciune
– şi Frost.
Monstrul alb ridică prizonierul în picioare, smucindu-l cu o
singură mână.
– Stai aşa, spuse Jalenhorm, făcând un pas în faţă, însă
inchizitorul îi aşeză o mână blândă pe braţ.
– Acest om este prizonier al Inchiziţiei Maiestăţii Sale,
locotenente Jalenhorm. Bărbatul vânjos tăcu, surprins să i se
spună pe nume. Îmi dau seama că intenţiile tale sunt dintre cele
mai bune, însă acesta este un criminal, un trădător. Am mandat
pe numele lui, semnat de însuşi Arhilectorul Sult. E cât se poate
de nedemn de ajutorul tău, crede-mă.
Jalenhorm se încruntă, aruncând o privire înveninată către
Practicianul Frost. Diavolul palid părea îngrozit. Cam la fel de
îngrozit ca o piatră. Săltă prizonierul pe umăr fără pic de efort şi
porni în susul străzii. Cel numit Severard zâmbi cu ochii, îşi vârî
cuţitul în teacă, se înclină din nou şi îşi urmă tovarăşul, fluierând
fals în timp ce se îndepărta, în pas de plimbare.
Pleoapa stângă a inchizitorului începu să tremure şi pe obrazu-i
49
palid se rostogoliră lacrimi. Le şterse nepăsător, cu dosul palmei.
– Iartă-mă, te rog. Sincer. E ceva, când omul nu-şi poate
controla ochii, nu? O blestemată de peltea plângăcioasă. Uneori
mă gândesc c-ar trebui să mi-l scot şi să mă descurc cu un petic.
Lui Jezal i se întoarse stomacul pe dos. Cât a trecut, West? Şapte
ani? Opt?
Un muşchi se zbătea pe tâmpla maiorului West.
– Nouă.
– Dă-ţi seama! Nouă ani. Îţi vine să crezi? Parc-a fost ieri. Pe
creastă a fost, nu-i aşa, locul unde ne-am despărţit?
– Pe creastă, da.
– Nu-ţi face probleme, West. Nu te învinuiesc câtuşi de puţin.
Glokta îl bătu pe maior pe braţ, cu căldură. Nu pentru asta,
oricum. Ai încercat să mă convingi să n-o fac, îmi amintesc. În
definitiv, am avut destul timp să mă gândesc la asta în Gurkhul. O
grămadă de timp de gândire. Mi-ai fost întotdeauna un prieten
bun. Iar acum tânărul Collem West e maior în Garda Regelui, măi
să fie!
Jezal n-avea nici cea mai vagă idee despre ce vorbeau. Nu voia
decât să vomite şi apoi să se ducă la culcare.
Inchizitorul Glokta se întoarse spre el cu un zâmbet, etalându-
şi din nou hidoasa prăpastie dintre dinţi.
– Iar acesta trebuie să fie căpitanul Luthar, în care toată lumea
îşi pune atâtea speranţe pentru următorul Turnir. Mareşalul Varuz
e un comandant aspru, nu-i aşa? Îşi flutură uşor bastonul către
Jezal. Jap, jap, ei, căpitane? Jap, jap.
Jezal simţi cum i se ridică fierea în gât. Tuşi şi îşi coborî
privirea către picioare, dorindu-şi ca lumea să rămână neclintită.
Inchizitorul se uită de la unul la altul, aşteptând. West era palid,
Jalenhorm, plin de noroi şi îmbufnat. Kaspa continua să stea în
drum. Niciunul dintre ei nu avea nimic de spus.
Glokta îşi drese glasul.
– Ei, mă cheamă datoria – se înclină băţos – dar sper să vă
revăd pe toţi. Foarte curând.
Jezal se pomeni sperând să nu-l mai vadă niciodată.
– Poate c-am putea să ne duelăm din nou, într-o zi, murmură
maiorul West.
Glokta râse din toată inima.
– O, mi-ar plăcea, West, dar găsesc că sunt uşor schilod zilele
astea. Dacă te interesează o luptă, sunt sigur că Practicianul Frost
ţi-ar putea face plăcerea – aruncă o privire către Jalenhorm – însă
50
trebuie să te previn, nu luptă ca un gentilom. Vă doresc tuturor o
seară plăcută.
Îşi puse pălăria înapoi pe cap, se întoarse încet şi porni cu pas
târşâit în josul străzii murdare.
Cei trei ofiţeri îl urmăriră cum se îndepărtează şchiopătând,
într-o interminabilă, stânjenitoare tăcere. În cele din urmă, Kaspa
se apropie, împleticindu-se.
– Ce-a fost asta? întrebă el.
– Nimic, răspunse West, printre dinţi. Ar fi cel mai bine să
uităm toată întâmplarea.

51
Dinţi şi degete

Timpul trece repede. Trebuie să ne grăbim. Glokta îi făcu lui
Severard un semn cu capul, iar acesta zâmbi şi scoase sacul de pe
capul lui Sepp dan Teufel.
Administratorul Monetăriei era un bărbat puternic, cu o
înfăţişare nobiliară. Faţa începea deja să i se învineţească.
– Ce înseamnă asta? răcni el, ameninţător şi trufaş. Ştiţi cine
sunt?
Glokta pufni.
– Bineînţeles că ştim cine eşti. Crezi că ne stă în obicei să
înhăţăm la întâmplare oameni de pe stradă?
– Sunt Administratorul Monetăriei Regale! urlă prizonierul,
căznindu-se să-şi desfacă legăturile. Practicianul Frost continuă
să-l privească impasibil, cu braţele încrucişate. Fiarele străluceau
deja portocalii în mangal. Cum îndrăzniţi…
– Nu putem tolera aceste veşnice întreruperi! strigă Glokta.
Frost îl lovi sălbatic pe Teufel în fluierul piciorului, iar acesta
scânci de durere. Cum poate să-şi semneze prizonierul nostru
scrisoarea de confesiune dacă are mâinile legate? Te rog,
eliberează-l.
Teufel îşi roti privirea cu suspiciune în timp ce albinosul îi
dezlegă încheieturile. Apoi văzu satârul. Lama lustruită strălucea
ca oglinda în lumina crudă a lămpii. Un obiect într-adevăr frumos.
Ţi-ar plăcea să fie al tău, Teufel, nu-i aşa? Pun rămăşag că ţi-ar
plăcea să-mi tai capul cu el. Glokta aproape că spera că avea s-o
facă, mâna dreaptă a omului părea să se întindă după satâr, însă
împinse scrisoarea de confesiune.
– Ah! făcu Glokta, Administratorul Monetăriei pare să fie
dreptaci.
– Dreptaci, şuieră Severard în urechea prizonierului.
Teufel se uita peste masă, cu ochii mijiţi.
– Te cunosc! Glokta, nu-i aşa? Cel care a fost capturat în
Gurkhul, cel care a fost torturat. Sand dan Glokta, am dreptate?
Ei, bine, de data asta ai încurcat-o rău, îţi pot spune! Rău de tot!
Când Înaltul Judecător Marovia va auzi despre asta…
Glokta ţâşni în picioare şi scaunul lui scârţâi pe dale. Piciorul
stâng îi era în agonie, însă îl ignoră.

52
– Uită-te aici! şuieră el, apoi deschise gura larg, oferindu-i
prizonierului îngrozit ocazia să-i vadă bine dinţii. Sau ce-a mai
rămas din ei. Vezi? Acolo unde mi-au spart dinţii de sus, mi i-au
lăsat jos. Iar acolo unde mi i-au smuls jos, mi i-au lăsat deasupra.
Tot aşa până în spate. Vezi? Glokta îşi trase obrajii cu degetele,
pentru ca Teufel să poată vedea mai bine. Au făcut-o cu o daltă
minusculă. Câte puţin în fiecare zi. A durat luni. Glokta se aşeză
anevoie, apoi zâmbi larg. Ce ispravă grozavă, nu? Ironia sorţii! Să-
ţi lase jumătate din dinţi, dar niciunul de vreun folos! Mănânc
supă, în majoritatea zilelor. Administratorul Monetăriei înghiţi în
sec. Glokta vedea o picătură de sudoare prelingându-i-se pe gât. Şi
dinţii au fost doar începutul. Trebuie să urinez stând jos, ca o
femeie. Am treizeci şi cinci de ani şi am nevoie de ajutor ca să mă
ridic din pat. Se lăsă din nou pe spate şi îşi întinse picioarele, cu o
tresărire. Fiecare zi e un mic iad pentru mine. Aşadar, chiar crezi
cu adevărat că mi-ai putea spune ceva care să mă sperie? Glokta
îşi cercetă prizonierul pe îndelete. Nu mai e nici pe jumătate atât de
sigur pe sine. Mărturiseşte, şopti el. Apoi putem să te trimitem în
Englia şi să mai şi dormim niţel în noaptea asta.
Faţa lui Teufel devenise aproape la fel de palidă ca a
Practicianului Frost, dar acesta nu spuse nimic. Arhilectorul va fi
curând aici. Trebuie să fie deja pe drum. Dacă nu vom avea nicio
mărturisire când soseşte… ne aşteaptă Englia pe toţi. În cel mai bun
caz. Glokta apucă bastonul şi se ridică în picioare.
– Îmi place să mă consider un artist, dar arta cere timp şi am
pierdut deja jumătate din seară căutându-te în fiecare bordel din
oraş. Din fericire, Practicianul Frost are un miros ascuţit şi un
excelent simţ al orientării. Poate adulmeca un şobolan într-o
latrină.
– Un şobolan într-o latrină, repetă Severard, cu ochii sclipind în
lumina portocalie ce se răspândea dinspre mangal.
– Suntem în criză de timp, aşadar îngăduie-mi să fiu direct: vei
mărturisi în zece minute.
Teufel fornăi şi îşi încrucişă braţele.
– Niciodată.
– Ţine-l.
Frost înhăţă prizonierul de spate şi îl îndoi, strângându-l ca
într-o menghină şi lipindu-i braţul drept de trup. Severard îl apucă
de încheietura stângă şi îi desfăcu degetele pe tăblia zgâriată a
mesei. Glokta îşi închise pumnul în jurul mânerului neted al
satârului şi lama se frecă de lemn când îl trase încet spre el. Fixă
53
cu privirea mâna lui Teufel. Ce unghii frumoase are. Cât de lungi şi
lucioase. Nu poţi lucra în mină cu asemenea unghii. Glokta înălţă
satârul.
– Stai! strigă prizonierul.
Bang! Lama grea muşcă adânc din tăblia mesei, retezând
frumos unghia degetului mare a lui Teufel. Răsufla greu acum şi
fruntea îi lucea de sudoare. Acum vom vedea ce fel de bărbat eşti
cu adevărat.
– Cred că poţi să-ţi dai seama unde se poate ajunge, spuse
Glokta. Ştii, i-au făcut-o unui caporal care a fost capturat cu mine.
Ziua şi tăietura. Era un om rezistent, foarte rezistent. Au reuşit să
ajungă până dincolo de cot, înainte să moară. Glokta ridică din
nou satârul. Mărturiseşte.
– N-ai putea…
Bang! Satârul luă vârful degetului mijlociu al lui Teufel. Sângele
se răspândi pe tăblia mesei. Ochii lui Severard zâmbeau în lumina
lămpii. Maxilarul lui Teufel căzu. Dar durerea va veni ceva mai
încolo.
– Mărturiseşte! răcni Glokta.
Bang! Vârful degetului arătător al lui Teufel sări în aer. Degetul
mijlociu era scurtat până la prima încheietură. Glokta se opri,
ştergându-şi sudoarea de pe frunte, cu dosul palmei. Piciorul îi
zvâcnea din cauza efortului. Sângele picura ritmic pe dale: pic, pic,
pic. Teufel se uita cu ochii măriţi la degetele-i scurtate.
Severard clătină din cap.
– O treabă excelentă, domnule Inchizitor. Dădu un bobârnac
peste masă unuia dintre cercurile de carne. Ce precizie… Sunt în
extaz.
– Auuuu! răcni Administratorul Monetăriei. Acum e gata. Glokta
ridică din nou securea.
– Mărturisesc! ţipă Teufel. Mărturisesc!
– Excelent, zise voios Glokta.
– Excelent, zise Severard.
– Excelent, zise Practicianul Frost.

54
Vastul şi pustiul nord

Magii fac parte dintr-un ordin străvechi şi misterios, sunt
iniţiaţi în tainele lumii şi experimentaţi în căile magiei, înţelepţi şi
puternici mai presus de orice închipuire. Aşa se zvonea. Un astfel
de om trebuia să aibă mijloace să găsească pe cineva, chiar dacă
acel cineva era singur în vastul şi pustiul Nord. Dacă aşa stăteau
lucrurile, atunci pesemne nu se grăbea deloc.
Logen îşi scărpină barba încâlcită, întrebându-se de ce întârzia
magul. Poate că se rătăcise. Se întrebă din nou dacă ar fi trebuit
să rămână în pădure, unde cel puţin mâncarea era din belşug. Dar
spiritele spuseseră spre sud şi, dacă mergeai spre sud dinspre
munţi, ajungeai la aceste mlaştini secate. Aşadar, aici aşteptase, în
mărăcini şi noroi, pe vreme rea şi mai cu seamă înfometat.
Cizmele îi erau tocite, oricum, aşa că îşi aşezase tabăra mizeră
nu departe de drum, ca să-l vadă mai bine pe acest vrăjitor venind.
De când cu războaiele, Nordul era plin de lepădături periculoase –
războinici dezertori, deveniţi bandiţi, ţărani fugiţi din ţinutul lor
pârjolit, oameni disperaţi, de capul lor, care nu mai aveau nimic de
pierdut, şi aşa mai departe. Dar Logen nu-şi făcea griji. Nimeni nu
avea vreun motiv să vină în acest fund de lume. Nimeni în afară de
el şi de mag.
Aşadar, stătea şi aştepta, căuta de mâncare, nu găsea nimic, şi
iar stătea şi aştepta. În această perioadă a anului, mlaştinile erau
adesea inundate de averse neaşteptate, însă, dacă putea, Logen
aprindea noaptea, din mărăcini, mici focuri fumegânde, ca să-şi
ridice moralul căzut şi să atragă orice vrăjitori aflaţi în trecere.
Plouase în seara aceasta, dar se oprise de ceva vreme şi era destul
de uscat pentru foc. Acum ceaunul era deasupra, fierbând o
tocană din ultima bucată de carne pe care Logen o adusese cu el
din pădure. Avea să fie nevoit s-o ia din loc în zori, să caute de
mâncare. Magul putea să-l ajungă din urmă mai târziu, dacă se
mai sinchisea.
Amesteca în mâncarea lui săracă şi se întreba dacă să se
întoarcă spre nord, a doua zi, sau să-şi continue drumul spre sud,
când auzi sunet de copite pe drum. Un cal, înaintând încet. Logen
se aşeză la loc pe haină şi aşteptă. Se auziră un nechezat, un
zornăit de hamuri. Un călăreţ se ivi peste povârniş. Cu soarele

55
palid coborât la orizont în spatele lui, Logen nu-l putea vedea
limpede, dar omul stătea ţeapăn şi stângaci în şa, ca unul care nu
e obişnuit cu drumul. Acesta îşi îndemnă cu blândeţe calul în
direcţia focului şi îl struni la o distanţă de câţiva paşi.
– Bună seara, spuse călăreţul.
Nu era nici pe departe ceea ce aşteptase Logen. Un tânăr sfrijit,
palid, cu un aer bolnăvicios, cu cercuri întunecate în jurul ochilor,
păr lung, lipit de cap din pricina burniţei şi un zâmbet nervos.
Părea mai mult ud decât înţelept şi, cu siguranţă, nu părea
puternic mai presus de orice închipuire. Arăta mai cu seamă
înfometat, înfrigurat şi bolnav. Arăta, de fapt, cam aşa cum se
simţea Logen.
– N-ar trebui să ai un toiag?
Tânărul păru surprins:
– N-am… carevasăzică… ă… nu sunt un mag.
Glasul i se stinse şi îşi linse buzele nervos.
– Spiritele mi-au spus să aştept un mag, dar adesea ele se
înşală.
– O… păi, eu sunt ucenic. Dar maestrul meu, marele Bayaz – şi
îşi înclină capul reverenţios – nu e nimeni altul decât Întâiul dintre
Magi, mare în Înalta Artă şi cunoscător al adâncii înţelepciuni. M-a
trimis să te găsesc – dintr-odată păru nesigur – şi să te aduc… eşti
Logen Nouădegete?
Logen ridică mâna stângă şi se uită la tânărul palid, prin golul
unde cândva avusese degetul mijlociu.
– O, carevasăzică… ă… îmi pare rău pentru deget.
Logen râse. Era pentru prima oară când râdea de când se
târâse afară din râu. Nu era foarte amuzant, dar râse zgomotos.
Era o senzaţie plăcută. Tânărul zâmbi şi alunecă din şa, cu mare
chin.
– Eu sunt Malacus Quai.
– Malacus ce?
– Quai, răspunse el, îndreptându-se către foc.
– Ce fel de nume e ăsta?
– Sunt din Vechiul Imperiu.
Logen nu auzise niciodată despre un asemenea loc.
– Un imperiu, zici?
– Ei, bine, a fost cândva. Cea mai măreaţă naţiune din Cercul
Lumii. Tânărul se ghemui anevoie lângă foc: Dar gloria trecutului a
apus demult. Acum nu e cu mult mai mult decât un vast câmp de
bătălie. Logen clătină din cap. Ştia destul de bine cum arăta unul
56
din acelea. E departe. În vestul lumii.
Ucenicul făcu un semn vag cu mâna.
Logen râse din nou.
– Acela este estul.
Quai zâmbi cu tristeţe.
– Eu sunt vizionar deşi, se pare, nu unul foarte bun. Maestrul
Bayaz m-a trimis să te găsesc, dar stelele n-au fost favorabile şi m-
am rătăcit, cu vremea vitregă. Îşi dădu la o parte părul din ochi şi
îşi desfăcu braţele. Am avut un cal de povară, cu mâncare şi
provizii şi un altul pentru tine, dar i-am pierdut într-o furtună. Mă
tem că nu sunt făcut să mă descurc în lumea largă.
– Se pare că nu.
Quai scoase o ploscă din buzunar şi i-o întinse. Logen o luă, o
deschise şi trase o duşcă zdravănă. Băutura fierbinte i se scurse
pe gâtlej şi îl încălzi până la rădăcina părului.
– Ei, bine, Malacus Quai, ţi-ai pierdut mâncarea, dar ai avut
grijă de ceea ce e mai important. Nu-i lucru uşor să mă faci să
zâmbesc, zilele astea. Eşti bine-venit lângă focul meu.
– Mulţumesc. Ucenicul tăcu şi-şi întinse palmele spre flăcările
meschine. N-am mâncat de două zile. Îşi scutură capul,
fluturându-şi părul încoace şi încolo. A fost… o perioadă dificilă.
Îşi linse buzele şi se uită la ceaun.
Logen îi întinse lingura. Malacus Quai se holbă la ea cu ochi
mari şi rotunzi.
– Tu ai mâncat?
Logen clătină din cap. Nu mâncase, dar bietul ucenic părea
lihnit de foame şi mâncarea abia dacă ajungea pentru unul singur.
Mai luă o duşcă din ploscă. Asta avea să-i ajungă, deocamdată.
Quai atacă tocana cu poftă. Când isprăvi, răzui ceaunul, linse
lingura şi pe urmă, ca supliment, linse marginea ceaunului. Se
aşeză sprijinit de un bolovan.
– Îţi rămân veşnic îndatorat, Logen Nouădegete, mi-ai salvat
viaţa. Nici n-am îndrăznit să sper că vei fi o gazdă atât de amabilă.
– Nici tu nu eşti chiar ceea ce aşteptam, sincer să fiu. Logen
trase din nou din ploscă şi îşi linse buzele. Cine este acest Bayaz?
– Întâiul dintre Magi, mare în Înalta Artă şi cunoscător al
adâncii înţelepciuni. Mă tem că va fi profund nemulţumit de mine.
– E de temut, aşadar?
– Păi, răspunse ucenicul cu glas pierit, e destul de irascibil.
Logen luă încă o înghiţitură. Căldura i se răspândea acum prin
trup, prima oară când se simţea încălzit, de săptămâni. Urmă un
57
moment de tăcere.
– Ce vrea de la mine, Quai?
Niciun răspuns. Sunetul molcom al sforăitului veni peste foc.
Logen zâmbi şi se înfăşură în manta, întinzându-se să doarmă şi
el.

Ucenicul se deşteptă cu un acces brusc de tuse. Era dimineaţă
devreme şi lumea mohorâtă era cufundată într-o ceaţă deasă.
Probabil că era mai bine aşa. Nu era nimic de văzut, doar o
nesfârşită întindere de noroi, piatră şi dezolant orz sălbatic. Totul
era acoperit de rouă rece, dar Logen reuşise să aprindă o flacără
amărâtă. Părul lui Quai era lipit de faţa-i palidă. Se rostogoli pe o
parte şi scuipă flegmă pe pământ.
– Aaaah, hârâi el.
Tuşi şi scuipă din nou.
Logen îşi fixă ultimele rămăşiţe ale harnaşamentului de
nefericitul cal.
– ’Neaţa, zise el, ridicând privirea spre cerul alb, deşi nu e
bună.
– Am să mor. Am să mor şi pe urmă nu va mai trebui să mă
mişc.
– N-avem nimic de mâncare, aşa că ai să mori dacă rămânem
aici. Atunci pot să te mănânc şi să mă întorc peste munţi.
Ucenicul schiţă un zâmbet.
– Ce facem?
– Chiar aşa, ce? Unde-l găsim pe acest Bayaz?
– La Marea Bibliotecă a Nordului.
Logen nu auzise niciodată de ea, dar, pe de altă parte, nu
fusese niciodată prea interesat de cărţi.
– Care se află unde?
– La sud de aici, cam la patru zile călare, lângă un lac mare.
– Ştii drumul?
Clătinându-se, ucenicul se ridică în picioare şi rămase în loc,
legănându-se uşor, respirând precipitat. Era palid ca o nălucă şi
faţa îi lucea de sudoare.
– Cred că da, murmură el, dar nu părea deloc convins.
Nici Quai şi nici calul lui nu puteau supravieţui patru zile fără
mâncare, chiar dacă nu se rătăceau. Mâncarea trebuia să aibă
prioritate. Cea mai bună opţiune era s-o apuce prin pădure către
sud, în ciuda riscului mai mare. Puteau fi ucişi de bandiţi, dar
aveau şanse mai mari să facă rost de hrană şi, altfel, foamea i-ar
58
ucide.
– Mai bine ia calul, spuse Logen.
– Eu am pierdut caii, eu ar trebui să merg pe jos.
Logen puse mâna pe fruntea lui Quai. Era fierbinte şi lipicioasă.
– Ai febră. Mai bine ia calul.
Ucenicul nu încercă să se împotrivească. Îşi coborî privirea spre
cizmele jerpelite ale lui Logen.
– Îmi poţi lua cizmele?
Logen clătină din cap.
– Prea mici.
Logen îngenunche şi se aplecă peste rămăşitele fumegânde ale
focului, ţuguindu-şi buzele.
– Focurile au spirit. Am să-l ţin pe acesta sub limbă şi-l vom
putea folosi să aprindem altul, mai târziu. Quai părea prea bolnav
ca să se mire. Logen absorbi spiritul, tuşi din pricina fumului, se
scutură, la gustul amar. Eşti gata de plecare?
Ucenicul ridică braţele într-un gest deznădăjduit.
– Sunt gata.

Lui Malacus Quai îi plăcea să vorbească. Vorbi în timp ce
înaintau prin mlaştini spre sud, în timp ce soarele urca pe cerul
mohorât, în timp ce intrau în pădure, către seară. Boala nu-l
împiedica defel să trăncănească, dar pe Logen nu-l deranja.
Trecuse multă vreme de când îi mai vorbise cineva şi asta îl ajuta
să nu se gândească la picioare. Era lihnit de foame şi istovit, dar
picioarele erau problema. Cizmele îi erau zdrenţe de piele veche,
degetele, tăiate şi bătătorite, gamba îl ustura şi acum de la dinţii
de shanka. Fiecare pas era un supliciu. Cândva era considerat cel
mai temut om al Nordului. Acum se temea de cele mai mici beţe şi
pietre de pe drum. Era o ironie, pe undeva. Tresări, când lovi cu
piciorul o pietricică.
– … aşa că am petrecut şapte ani studiind cu Maestrul
Zacharus. E mare în rândul Magilor, al cincilea dintre cei
doisprezece ucenici al lui Juvens, un om mare. Tot ce avea
legătură cu magii părea să fie mare în ochii lui Quai. A simţit că
eram pregătit să vin în Marea Bibliotecă a Nordului şi să studiez
cu Maestrul Bayaz, să-mi dobândesc toiagul. Dar aici lucrurile n-
au fost uşoare pentru mine. Maestrul Bayaz e cât se poate de
pretenţios şi…
Calul se opri şi fornăi, tresări şi făcu un pas şovăitor în spate.
Logen adulmecă aerul şi se încruntă. Erau oameni prin apropiere,
59
şi încă unii nespălaţi. Ar fi trebuit să-i observe mai devreme, dar
fusese concentrat la picioare. Quai îşi plecă privirea spre el.
– Ce-i?
Drept răspuns, parcă, un bărbat ieşi din spatele unui copac, la
vreo zece paşi mai în faţă şi un altul puţin mai departe. Erau nişte
lepădături, fără doar şi poate. Murdari, bărboşi, îmbrăcaţi în haine
jerpelite şi desperecheate de blană şi piele. La urma urmei, nu
foarte diferiţi de Logen. Cel sfrijit, din stânga, avea o suliţă cu
capul ghimpat. Cel voinic, din dreapta, avea o sabie grea, pătată de
rugină, şi un coif vechi şi ciobit, cu o ţepuşă în vârf. Înaintară,
rânjind. Din spate se auzi un sunet şi Logen privi peste umăr, cu
inima cât un purice. Un al treilea bărbat, cu un buboi mare pe
faţă, înainta spre ei prudent, de-a lungul drumului, cu o secure
grea de lemn în mâini.
Quai se aplecă din şa, cu ochii măriţi de frică.
– Sunt bandiţi?
– Tu eşti, naibii, vizionar, şuieră Logen printre dinţii încleştaţi.
Se opriră la un pas sau doi în faţa lor. Cel cu coiful părea să fie
căpetenia.
– Frumos cal, mârâi el. Aţi vrea să ni-l împrumutaţi?
Cel cu suliţa rânji, apucând animalul de căpăstru.
Lucrurile luaseră o turnură cât se poate de proastă. Cu o clipă
mai devreme, aşa ceva păruse imposibil, dar soarta găsise o cale.
Logen se îndoia că ucenicul ar putea fi de mare folos într-o luptă.
Asta însemna că era singur contra trei sau mai mulţi, şi doar cu
un cuţit. Dacă stătea cu mâinile în sân, el şi Malacus aveau să
sfârşească prin a fi jefuiţi şi, foarte probabil, ucişi. Trebuie să fii
realist când vine vorba de asemenea lucruri.
Îi cercetă din nou pe cei trei bandiţi. Nu se aşteptau la vreo
împotrivire din partea a doi oameni neînarmaţi – suliţa era
înclinată, sabia cu vârful spre pământ. Despre secure, Logen nu
ştia nimic, aşa că, în privinţa ei, trebuia să se bizuie pe noroc. Cel
care loveşte primul loveşte, de obicei, ultimul, asta e o realitate
tristă, aşa că Logen se întoarse către cel cu coiful şi îi scuipă
spiritul în faţă.
Spiritul se aprinse în aer şi se dezlănţui flămând asupra lui.
Capul îi explodă într-o ploaie de flăcări, sabia îi căzu zăngănind la
pământ. Se zgârie disperat pe faţă şi braţele i se aprinseră şi ele.
Se îndepărtă clătinându-se, urlând.
Calul lui Quai se sperie de foc şi se ridică, fornăind, pe
picioarele din spate. Gâfâind, bărbatul sfrijit se retrase
60
împleticindu-se şi Logen făcu un salt lângă el, înhăţă mânerul
suliţei cu o mână şi îl lovi cu capul în faţă. Nasul îi pârâi, izbindu-
se de fruntea lui Logen, şi omul se îndepărtă, clătinându-se, cu
sângele şiroind pe bărbie. Logen îl smuci înapoi, trăgând de suliţă,
îi răsuci braţul drept într-un arc larg şi îl lovi cu pumnul în
beregată. Omul se prăbuşi cu un gâlgâit şi Logen îi smulse suliţa
din mâini.
Simţi mişcare în spatele lui şi se aruncă la pământ,
rostogolindu-se spre stânga. Securea şuieră în aer deasupra
capului său şi tăie o despicătură lungă în coasta calului,
împroşcând picături de sânge pe pământ şi crăpând catarama
chingii. Cu pas clătinat, omul cu buboi pe faţă se îndepărtă,
pivotând după secure. Logen ţâşni spre el, dar îşi suci glezna de o
piatră şi se clătină ca un om beat, scâncind de durere. O săgeată
şuieră pe lângă faţa lui, de undeva din copacii din spate şi se
pierdu în desişul de pe cealaltă parte a drumului. Calul fornăi şi
lovi cu picioarele, rotindu-şi ochii nebuneşte, apoi porni în josul
drumului, într-un galop sălbatic. Malacus Quai zbieră când şaua
alunecă de sub el şi fu azvârlit în tufişuri.
Logen n-avea timp să se gândească la el. Cu un răcnet, se
năpusti asupra omului cu securea, îndreptându-i suliţa spre
inimă. Acesta ridică securea la timp ca să-i îndepărteze vârful, dar
nu destul. Suliţa i se înfipse în umăr şi îl învârti. Se auzi un pârâit
puternic, când coada se frânse. Logen îşi pierdu echilibrul şi căzu
în faţă, doborându-l pe Buboi, pe burtă, în noroi. Vârful suliţei
care ieşea prin spatele bărbatului tăie adânc în ţeasta lui Logen,
când acesta se prăvăli peste el. Logen îl apucă de părul încâlcit cu
ambele mâini, îi trase capul pe spate şi îi zdrobi faţa de o piatră.
Se ridică în picioare, clătinat, cu capul învârtindu-i-se,
ştergându-şi sângele din ochi, tocmai la timp să vadă o săgeată
ţâşnind dintre copaci şi împlântându-se într-un trunchi, foarte
aproape. Logen se năpusti la arcaş. Acum îl vedea: un băiat nu
mai mare de paisprezece ani, întinzând mâna după o altă săgeată.
Logen scoase cuţitul. Băiatul potrivea săgeata în arc, dar avea
ochii lărgiţi de panică. Bâjbâi după coardă şi îşi trecu săgeata prin
palmă, cu un aer foarte surprins.
Logen era lângă el. Băiatul agită arcul, dar Logen se aplecă
dedesubt şi făcu un salt înainte, lovind cu cuţitul de jos în sus, cu
ambele mâini. Lama îl prinse pe băiat sub bărbie şi îl ridică în aer,
apoi i se rupse în beregată. Băiatul căzu deasupra lui Logen, cu
bucata zdrenţuită de lamă făcându-i o crestătură lungă în braţ.
61
Sângele ţâşni peste tot, din tăietura din ţeasta lui Logen, din
tăietura din braţul lui Logen, din rana care se căsca în gâtul
băiatului.
Logen împinse trupul mort şi se sprijini de un copac, cu
răsuflarea întretăiată. Inima îi bubuia, sângele îi urla în urechi,
stomacul i se răscula.
– Sunt încă viu, şopti el. Sunt încă viu.
Rănile de la cap şi de la braţ începeau să-i pulseze. Încă două
cicatrice. Ar fi putut să fie mult mai rău. Îşi şterse sângele din ochi
şi şchiopătă înapoi spre drum.
Malacus Quai stătea neclintit, holbându-se, livid, la cele trei
cadavre. Logen îl apucă de umeri şi îl cercetă de sus până jos.
– Eşti rănit? Quai doar se holba la trupurile neînsufleţite. Eşti
mort?
Cadavrul bărbatului voinic cu coif fumega încă, răspândind un
miros dezgustător de apetisant. Logen observă că avea în picioare o
pereche de cizme bune, mult mai bune decât ale lui. Cel cu
buboiul avea gâtul sucit prea tare ca să fie viu şi, în plus, avea
suliţa frântă înfiptă în trup. Logen îl întoarse pe cel sfrijit cu
piciorul. Avea încă un aer de uimire pe faţa-i însângerată, cu ochii
spre cer, cu gura deschisă.
– Are probabil traheea ruptă, murmură Logen.
Avea mâinile pline de sânge. Îşi apucă o mână cu cealaltă, ca să
le oprească tremuratul.
– Dar cel din pădure? Logen făcu semn cu capul. Cu calul ce s-
a întâmplat?
– Dus, murmură Quai deznădăjduit. Ce facem?
– Vedem dacă au ceva de mâncare. Logen făcu semn către
cadavrul care fumega. Iar tu o mă ajuţi să-i scot cizmele.

62
Exerciţii de scrimă

– Înghesuie-l, Jezal, înghesuie-l! Nu te sfii!
Jezal era extrem de silitor. Ţâşni înainte, lovind cu dreapta.
West îşi pierduse deja echilibrul şi se împleticea în spate,
răşchirat, abia reuşind să pareze cu sabia scurtă. Astăzi foloseau
săbii pe jumătate ascuţite, ca să sporească periculozitatea
exerciţiilor. Nu puteai chiar să înjunghii un om cu aşa ceva, însă
puteai să-i faci o zgârietură dureroasă, chiar două, dacă te
străduiai destul. Jezal intenţiona să-l zgârie niţel pe maior pentru
umilinţa din ziua precedentă.
– Aşa, arde-l! Jap, căpitane! Jap, jap!
West dădu o lovitură stângace, însă Jezal o anticipă şi înlătură
sabia, continuând să forţeze înaintarea, lovind din toate puterile.
Tăie cu stânga o dată şi încă o dată. West pară disperat şi se
retrase cu pas clătinat, lipindu-se de zid. Jezal îi venea de hac, în
sfârşit. Chicoti vesel când se avântă din nou, cu sabia lungă, însă
adversarul prinsese viaţă dintr-odată, în mod surprinzător. West îi
scăpă şi pară lovitura cu o fermitate dezamăgitoare. Jezal făcu un
pas poticnit în faţă, pierzându-şi echilibrul şi icni, şocat, când
vârful sabiei sale nimeri golul dintre două pietre şi arma îi scăpă
din mâna amorţită, zbârnâind înfiptă în zid.
West ţâşni înainte, se feri de cealaltă sabie a lui Jezal şi se izbi
în el cu umărul.
– Ooof, făcu Jezal, împleticindu-se în spate şi prăbuşindu-se, în
timp ce-şi agita stângaci sabia scurtă.
Sabia alunecă pe pietre şi Lordul Mareşal Varuz o prinse cu
agilitate sub picior. Vârful tocit al sabiei lui West pluti ameninţător
deasupra gâtului lui Jezal.
– La naiba! înjură el, când maiorul îi întinse mâna, rânjind.
– Da, murmură Varuz, cu un oftat adânc, la naiba, într-adevăr.
O prestaţie chiar mai proastă decât ieri, dacă aşa ceva e cu
putinţă! L-ai lăsat pe maiorul West să-şi bată iarăşi joc de tine!
Jezal dădu la o parte mâna lui West, cu o privire încruntată şi se
ridică în picioare. N-a pierdut nicio clipă controlul! Te-ai lăsat
ademenit şi apoi dezarmat! Dezarmat! Nepotul meu n-ar fi făcut
niciodată greşeala asta şi are opt ani! Varuz lovi cu băţul în
pământ. Explică-mi, te rog, căpitane Luthar, cum poţi să câştigi

63
un duel culcat pe burtă şi fără arme?
Jezal se îmbufnă şi se scărpină la ceafă.
– Nu? Pe viitor, dacă te prăbuşeşti de pe o stâncă, având armele
în mâini, vreau să te văd zdrobit în bucăţi pe fundul prăpastiei,
strângându-le în degetele moarte, m-auzi?
– Da, domnule mareşal Varuz, mormăi un Jezal bosumflat,
dorindu-şi ca bătrânul ticălos să se rostogolească de pe o stâncă.
Sau poate din Turnul Lanţurilor. Asta ar fi cel mai bine. Poate
că maiorul West l-ar putea însoţi.
– Încrederea excesivă e un blestem pentru un săbier! Trebuie
să-ţi tratezi fiecare adversar ca şi când ar fi ultimul. Cât despre
jocul de picioare – şi Varuz îşi strâmbă buza cu dezgust – bine şi
frumos, când păşeşti în faţă, dar cum te retragi, cum te pleoşteşti.
Maiorul n-a trebuit decât să te atingă şi ai căzut ca o şcolăriţă
leşinată.
West îi rânji, privindu-l în faţă. Adora asta. Adora asta pur şi
simplu, fir-ar el al naibii.
– Se spune că Bremer dan Gorst are un picior ca un stâlp de
oţel. Un stâlp de oţel! Ar fi mai uşor să dobori Casa Creatorului
decât pe el! Lordul Mareşal făcu semn către silueta imensului turn,
ce se înălţa peste clădirile din curte. Casa Creatorului! strigă el, cu
dezgust.
Jezal pufni şi lovi cu piciorul. A suta oară cocheta cu ideea să
renunţe şi să nu mai ţină niciodată o sabie în mână. Dar ce-ar
spune lumea? Tatăl lui era absurd de mândru de el, lăudându-se
mereu cu iscusinţa lui, oricui stătea să-l asculte. Îşi pusese în
gând să-şi vadă fiul luptând în Piaţa Mareşalilor, în faţa unei
mulţimi dezlănţuite. Dacă Jezal abandona acum, tatăl lui s-ar
simţi înjosit şi Jezal şi-ar putea lua adio de la poziţia lui, de la
alocaţia lui, de la ambiţiile lui. Fără îndoială, fraţii săi ar fi
încântaţi de asta.
– Echilibrul este cheia, turuia Varuz. Puterea ţi se ridică prin
picioare! De acum înainte, vom adăuga la antrenamentul tău o oră
pe bârnă. În fiecare zi! Jezal se crispă. Aşadar o alergare, exerciţii
cu drugul greu, figuri de scrimă, o oră de lupte, figuri din nou, o
oră pe bârnă. Lordul Mareşal clătină din cap cu satisfacţie. Asta
ajunge, deocamdată. Te aştept mâine dimineaţă la ora şase, treaz
ca lumina zilei. Varuz se încruntă. Treaz. Ca. Lumina. Zilei.

– Nu pot să fac asta la nesfârşit, ştii, spuse Jezal, în timp ce
şontâcăia chinuit spre locuinţa lui. Cât din mizeria asta oribilă
64
trebuie să înghită un om?
West rânji.
– Asta-i nimic. Nu l-am văzut niciodată pe bătrânul ticălos atât
de blând cu cineva. Trebuie că te place, într-adevăr. Cu mine n-a
fost nici pe jumătate atât de prietenos.
Jezal se arătă neîncrezător.
– Mai rău de-atât?
– Eu n-am primit pedeapsa pe care ai primit-o tu. M-a obligat
să ţin drugul greu deasupra capului toată după-amiaza, până când
a căzut pe mine. Maiorul se strâmbă uşor, de parcă până şi
amintirea l-ar fi durut. M-a pus să urc şi să cobor în fugă Turnului
Lanţurilor cu armura pe mine. M-a pus să mă lupt patru ore în
fiecare zi.
– Cum te-ai împăcat cu asta?
– N-am avut de ales. Nu sunt un nobil. Scrima era pentru mine
singura cale de a mă face remarcat. Dar, până la urmă, a meritat.
Câţi oameni de rând numiţi în Garda Regelui cunoşti?
Jezal ridică din umeri.
– Dacă stau să mă gândesc, foarte puţini.
El însuşi fiind nobil, nu credea că ar trebui să existe vreunul.
– Dar tu eşti dintr-o familie bună şi deja căpitan. Dacă reuşeşti
să câştigi Turnirul, cine ştie cât de departe poţi ajunge? Hodd,
Lordul Şambelan, Marovia, Înaltul Judecător, Varuz însuşi, în
definitiv, au fost cu toţii campioni la vremea lor. Campionii cu
sânge nobil se îndreaptă întotdeauna spre lucruri măreţe.
Jezal pufni.
– Ca prietenul tău, Sand dan Glokta?
Numele căzu între ei ca un bolovan.
– Ei, bine… aproape întotdeauna.
– Maior West, se auzi o voce răguşită din spate.
Un sergent îndesat cu o cicatrice în josul obrazului alerga spre
ei.
– Sergent Forest, ce mai faci? întrebă West, bătându-l călduros
pe spate.
Avea trecere la ţărani, dar, la drept vorbind, Jezal trebuia să-şi
amintească mereu că West era el însuşi doar puţin mai presus de
un ţăran. Putea fi el educat, putea fi el ofiţer şi aşa mai departe,
însă avea mai multe în comun cu sergentul decât cu Jezal, dacă
stăteai să te gândeşti.
Sergentul se lumină la faţă:
– Foarte bine, mulţumesc, domnule. Îşi înclină capul
65
respectuos în faţa lui Jezal: ’Neaţa, căpitane.
Jezal îl onoră cu o clătinare încordată a capului şi se întoarse
să privească în susul aleii. Nu putea găsi niciun motiv pentru care
un ofiţer ar vrea să se tragă de şireturi cu soldaţii de rând. În plus,
acesta avea o cicatrice pe faţă şi era urât. Lui Jezal nu-i plăceau
oamenii urâţi.
– Cu ce te pot ajuta? întreba West.
– Mareşalul Burr doreşte să vă vadă, domnule, pentru o şedinţă
urgentă. Toţi ofiţerii superiori au ordin să participe.
Faţa lui West se întunecă.
– Voi merge de îndată ce voi putea.
Sergentul salută şi se îndepărtă cu paşi mari.
– Ce-i toată treaba asta? întrebă indiferent Jezal, urmărind cu
privirea un conţopist care alerga după o hârtie pe care o scăpase.
– Englia. Acest Rege al Oamenilor Nordului, Bethod. West rosti
numele cu o strâmbătură, de parcă îi lăsa un gust amar. Se zice că
şi-a înfrânt toţi vrăjmaşii din Nord şi acum caută cu lumânarea
război cu Uniunea.
– Ei, bine, dacă vrea război, zise nepăsător Jezal.
Războaiele erau un lucru bun, în opinia sa, o ocazie excelentă
pentru glorie şi avansare. Hârtia flutură pe lângă cizma lui, în
adierea uşoară a vântului, urmată îndeaproape de slujbaş,
gâfâind. Jezal îi zâmbi larg, când acesta trecu în goană pe lângă el,
îndoit de spate aproape în două, în efortul său stângaci de a
încerca să prindă hârtia.
Maiorul înhăţă documentul murdar şi i-l înmână.
– Mulţumesc, domnule, zise funcţionarul, cu o expresie jalnică
de gratitudine pe faţa-i năduşită. Vă foarte mulţumesc!
– N-ai de ce, murmură West şi slujbaşul făcu o mică plecăciune
sincopată şi se îndepărtă în grabă.
Jezal era dezamăgit. Chiar îl amuzase urmărirea.
– O fi război, dar asta e ultima mea problemă în clipa asta. West
oftă din toţi rărunchii. Sora mea este în Adua.
– Nu ştiam că ai o soră.
– Ei, bine, am şi e aici.
– Şi?
Jezal nu era prea entuziasmat să audă despre sora maiorului.
West poate că se ridicase, dar ceilalţi membri ai familiei sale erau,
fără îndoială, mai prejos de preocupările lui Jezal. Era interesat să
cunoască fete sărace, de rând, de care putea să profite şi fete
bogate, nobile, cu care s-ar putea gândi să se căsătorească. Orice
66
fată care se situa între acestea era lipsită de importanţă.
– Ei, bine, sora mea poate fi fermecătoare, dar e şi puţin…
nonconformistă. Poate fi o pacoste când e prost dispusă. La drept
vorbind, aş prefera să am grijă de o ceată de nordici decât de ea.
– Haide, West, făcu Jezal absent, abia ascultând ce spunea.
Sunt sigur că nu poate fi atât de dificilă.
Maiorul se lumină.
– Ei, bine, sunt uşurat să te aud spunând asta. A fost mereu
dornică să vadă Agriontul cu ochii ei şi de ani de zile îi tot spun că
aş face cu ea un tur dacă s-ar întâmpla să vină aici vreodată.
Aranjasem asta pentru azi, de fapt. Pe Jezal îl luă cu ameţeli.
Acum, cu această întâlnire…
– Dar am atât de puţin timp zilele astea, se plânse Jezal.
– Îţi promit că am să mă revanşez. Ne întâlnim în apartamentul
meu într-o oră.
– Stai puţin…
Dar West se îndepărta deja cu paşi mari.

Să nu fie prea urâtă, se ruga Jezal, apropiindu-se încet de uşa
apartamentului maiorului West şi ridicând un pumn şovăitor, ca
să bată. Doar să nu fie prea urâtă. Şi nici prea proastă. Orice, în
afară de o după-amiază pierdută cu o fată proastă. Mâna i se
îndrepta spre uşă când auzi de dincolo glasuri ridicate. Rămase,
vinovat, pe coridor, apropiind urechea tot mai mult de lemn,
sperând să audă ceva măgulitor despre sine.
– … şi slujnica ta? se auzi înfundat glasul maiorului West, pe
un ton ce părea foarte supărat.
– A trebuit s-o las la casă. Erau o grămadă de treburi de făcut.
Nimeni n-a mai fost acolo de luni de zile.
Sora lui West. Inima lui Jezal se opri în loc. Un glas grav: părea
grasă. Jezal nu-şi putea permite să fie văzut plimbându-se prin
Agriont cu o fată grasă de braţ. Asta putea să-i distrugă reputaţia.
– Dar nu poţi să hoinăreşti pur şi simplu prin oraş de una
singură!
– Am ajuns teafără aici, nu? Uiţi de unde ai plecat, Collem. Mă
pot descurca fără nicio slujnică. Pentru majoritatea celor de aici nu
sunt, oricum, mai bună decât o servitoare. În plus, îl voi avea pe
prietenul tău, căpitanul Luthar, să aibă grijă de mine.
– Asta e şi mai rău, după cum ştii foarte bine.
– Ei, bine, de unde să ştiu că eşti ocupat. Am crezut că ai să-ţi
poţi face timp să te ocupi de propria-ţi soră. Nu vorbea ca o toantă,
67
ceea ce era ceva, dar grasă şi, pe deasupra, arţăgoasă! Nu sunt în
siguranţă cu prietenul tău?
– E un soi destul de bun, dar el e în siguranţă cu tine? Jezal nu
era sigur la ce se referea maiorul prin acea mică observaţie. Şi să
te plimbi prin Agriont singură şi cu un bărbat pe care abia îl
cunoşti? Nu face pe proasta. Te ştiu eu mai bine! Ce va crede
lumea?
– Fac ceva pe ce crede lumea.
Jezal săltă de lângă uşă. Nu era obişnuit să audă doamnele
folosind un asemenea limbaj. Grasă, arţăgoasă şi necioplită, la
naiba! Putea fi chiar mai rău decât se temuse. Privi de-a lungul
coridorului, cu gândul s-o ia la goană, ticluindu-şi deja o scuză. Al
naibii ghinion, însă: cineva urca scările tocmai acum. Nu putea
pleca fără să fie văzut. Va trebui pur şi simplu să bată la uşă şi să-
şi isprăvească treaba. Scrâşni din dinţi şi bubui nerăbdător în uşă.
Glasurile se opriră dintr-odată şi Jezal afişă un zâmbet larg,
neconvingător de prietenos. Să înceapă tortura! Uşa se dădu în
lături.
Dintr-un anume motiv, se aşteptase la un fel de versiune mai
scundă şi mai grasă a maiorului West, în rochie. Se înşelase
amarnic. Avea probabil o siluetă uşor mai plină decât era strict
după ultima modă, de când fetele slabe erau în vogă, dar nu se
putea spune că era grasă, nu era grasă deloc. Avea părul
întunecat, pielea întunecată, puţin mai întunecată decât ar fi în
general considerat ideal. Jezal ştia că o doamnă trebuia să se
ferească de soare cât putea, dar, privind-o, chiar nu-şi putea
aminti de ce. Ochii ei erau întunecaţi, aproape negri, iar, în zilele
astea, după ochii albaştri se întorceau capetele, însă ai ei
străluceau în lumina difuză de la intrare într-un fel care te vrăjea.
Fata îi zâmbi. Un zâmbet straniu, mai înălţat într-o parte decât
în cealaltă. Îi dădea lui Jezal o senzaţie uşor stânjenitoare, de
parcă ea ar fi ştiut un lucru amuzant pe care el nu-l ştia. Cu toate
acestea, dinţi excelenţi, albi şi strălucitori. Furia lui Jezal se topea
cu repeziciune. Cu cât o privea, cu atât era mai copleşit de
prezenţa ei şi cu atât i se golea mai mult mintea de raţiune.
– Bună, zise ea.
Gura lui Jezal se deschise uşor, ca prin forţa obişnuinţei, însă
nu rosti nimic. Mintea îi era o pagină albă.
– Trebuie să fii căpitanul Luthar.
– Ăă…
– Eu sunt sora lui Collem, Ardee. Se lovi peste frunte. Dar sunt
68
aşa de idioată. Collem trebuie să-ţi fi povestit totul despre mine.
Ştiu că voi doi sunteţi buni prieteni.
Jezal îi aruncă o privire stânjenită maiorului, care se încrunta
la el şi părea oarecum încurcat. N-ar fi defel nimerit să spună că
nu avusese habar de existenţa ei până în dimineaţa aceea. Se
strădui să formuleze un răspuns cât de cât amuzant, dar nu-i
trecu nimic prin minte.
Ardee îl apucă de cot şi îl conduse în cameră, vorbind în tot
acest timp.
– Ştiu că eşti un mare duelist, dar mi s-a spus că mintea îţi e
chiar mai ascuţită decât sabia. Într-o asemenea măsură, de fapt,
încât îţi foloseşti doar sabia împotriva prietenilor, căci mintea ta e
mult prea periculoasă.
Îl privi aşteptând. Tăcere.
– Păi, bâigui el. Lupt niţeluş cu sabia. Jalnic. De-a dreptul
îngrozitor.
– Ăsta e omul potrivit sau îl am aici pe grădinar? Îl cercetă cu o
expresie ciudată, greu de desluşit. Probabil că era acelaşi gen de
privire pe care o avea Jezal când examina un cal pe care intenţiona
să-l cumpere: prudent, cercetător, concentrat şi puţin dispreţuitor.
Până şi grădinarii au uniforme splendide, se pare.
Jezal era aproape sigur că asta fusese un fel de insultă, dar era
prea ocupat să încerce să se gândească la ceva spiritual ca să-i
acorde prea mare atenţie. Ştia că trebuia să vorbească acum sau
să-şi petreacă ziua întreagă într-o tăcere stingheritoare, aşa că
deschise gura şi se lăsă în voia norocului.
– Îmi pare rău dacă par năucit, dar maiorul West e un bărbat
atât de neatrăgător. Cum să mă fi aşteptat la o soră atât de
frumoasă?
West izbucni într-un râs sforăitor. Sora lui ridică o sprânceană
şi socoti pe degete:
– Uşor jignitor cu fratele meu, ceea ce e bine. Oarecum
amuzant, ceea ce iarăşi e bine. Cinstit, ceea ce e reconfortant. Şi
teribil de măgulitor cu mine, ceea ce, desigur, este excelent. Puţin
cam târziu, dar, la urma urmei, a meritat aşteptarea. Îl privi pe
Jezal în ochi. S-ar putea ca după-amiaza să nu fie o pierdere
totală.
Jezal nu era sigur că-i plăcea acea ultimă remarcă şi nu era
sigur nici că-i plăcea felul cum se uita la el, dar îi plăcea s-o
privească, aşa că era pregătit să ierte o mulţime de lucruri. Femeile
pe care le cunoştea spuneau arareori ceva isteţ, mai cu seamă cele
69
care arătau bine. Bănuia că erau instruite să zâmbească, să
clatine din cap şi să asculte în timp ce bărbaţii se ocupau de
vorbit. În genere, era de acord cu acel mod de a face lucrurile, dar
isteţimea îi şedea bine surorii lui West şi fata reuşise mai mult
decât să-i stârnească curiozitatea.
Grasă şi arţăgoasă nu mai erau pe listă, în privinţa asta nu
putea fi nicio îndoială. Cât despre necioplită, ei, bine, oamenii
frumoşi nu sunt niciodată neciopliţi, nu-i aşa? Doar…
nonconformişti. Începea să creadă că acea după-amiază, aşa cum
spusese ea, ar putea să nu fie o pierdere totală.
West se îndreptă către uşă.
– Se pare că trebuie să vă las pe voi doi să râdeţi unul de altul.
Lordul Mareşal Burr mă aşteaptă. Nu face nimic ce n-aş face eu,
bine?
Comentariul părea să ţintească spre Jezal, dar West se uita la
sora lui.
– Asta ar părea să îngăduie în principiu orice, zise ea, prinzând
privirea lui Jezal.
Era uluit să simtă cum roşeşte ca o fetiţă. Tuşi şi îşi îndreptă
privirea spre pantofi.
West îşi dădu ochii peste cap.
– Îndurare, zise el, în timp ce uşa se închise cu un clic.
– Vrei să bei ceva? întrebă Ardee, turnând deja vin într-un
pahar.
Singur cu o tânără frumoasă. Nicidecum o experienţă nouă, îşi
spuse Jezal şi, totuşi, părea că-i lipseşte siguranţa obişnuită.
– Da, mulţumesc, eşti foarte amabilă.
Da, ceva de băut, ceva de băut, exact ceea ce îi trebuia ca să-şi
calmeze nervii. Ea îi întinse paharul şi turnă un altul pentru sine.
Jezal se întrebă dacă se cuvenea ca o domnişoară să bea la ora
asta, dar părea inutil să comenteze. Nu era sora lui, în definitiv.
– Spune-mi, căpitane, de unde îl cunoşti pe fratele meu?
– Ei, bine, e superiorul meu şi facem scrimă împreună. Creierul
începea să-i funcţioneze din nou. Dar, de fapt… ştii asta deja.
Ea îi zâmbi larg.
– Desigur, dar guvernanta mea a susţinut întotdeauna că
tinerilor trebuie să li se acorde porţia lor de conversaţie.
Jezal izbucni într-o tuse dizgraţioasă, în timp ce înghiţea şi îşi
vărsă o parte din vin pe haină.
– Dumnezeule, zise el.
– Ţine, ia-l pe acesta o clipă.
70
Ardee îi dădu paharul ei şi Jezal îl luă fără să se gândească, dar
pe urmă se pomeni cu ambele mâini ocupate. Când ea începu să-l
tamponeze pe piept cu o batistă albă, nu putu să protesteze, deşi
gestul i se părea cam îndrăzneţ. Sincer vorbind, ar fi putut
protesta, dacă ea n-ar fi fost atât de al naibii de frumoasă. Se
întreba dacă ea îşi dădea seama ce privelişte minunată îi oferea în
josul bustului rochiei, dar, fireşte că nu, cum ar fi putut? Era pur
şi simplu nouă aici, nedeprinsă cu manierele elegante, avea
purtările neşlefuite ale unei fete de la ţară şi aşa mai departe…
frumoasă privelişte, totuşi, asta nu putea fi tăgăduit.
– Aşa, acum e mai bine, zise ea, deşi tamponatul nu părea să fi
schimbat cu nimic lucrurile. Nu în privinţa uniformei sale, în orice
caz. Fata îi luă paharele, îl goli pe al ei repede, cu o smucitură
exersată a capului şi le azvârli pe masă. Mergem?
– Da, desigur. Oh.
Şi Jezal îi oferi braţul.
Ea îl conduse afară, pe coridor şi pe scări în jos, sporovăind
nestingherită. Era asaltat de un potop de lovituri conversaţionale
şi, aşa cum subliniase mareşalul Varuz mai devreme, apărarea lui
Jezal era slabă. Para cu disperare, în timp ce traversau spaţioasa
Piaţă a Mareşalilor, însă abia reuşea să strecoare câte un cuvânt.
Era ca şi cum Ardee era cea care trăise acolo de ani de zile şi Jezal
cel care era ţărănoiul din provincie.
– Palatele Marţiale sunt acolo, în spate?
Ardee făcu semn cu capul către zidul impunător care despărţea
cartierul general al armatelor Uniunii de restul Agriontului.
– Chiar aşa. Acolo îşi au birourile Lorzii Mareşali. Şi sunt
cazărmi acolo şi armurării şi, ă…
Glasul i se stinse. Nu prea mai găsea altceva de spus, însă
Ardee sări să-l salveze.
– Aşadar, fratele meu trebuie să fie pe undeva pe acolo. E un
oştean destul de renumit, presupun. Primul care a trecut zidul la
Ulrioch şi aşa mai departe.
– Păi, da. Maiorul West e foarte respectat aici…
– Dar poate fi atât de plicticos, nu-i aşa? Îi place atât de mult să
fie misterios şi preocupat.
Ardee mimă un zâmbet palid, absent şi îşi scărpină bărbia,
gânditoare, întocmai cum ar fi făcut fratele ei.
Îl prinsese perfect şi Jezal izbucni în râs, însă începea să se
întrebe dacă fata ar trebui să stea chiar atât de aproape de el, să-l
ţină de braţ într-un fel chiar atât de intim. Nu că Jezal ar fi avut
71
ceva împotrivă, desigur. Dimpotrivă, dar lumea îi privea.
– Ardee… spuse el.
– Aşadar, aceasta trebuie să fie Aleea Regelui.
– Ăă, da, Ardee…
Ea se uita lung, în sus, la statuia magnifică a lui Harod cel
Mare, cu ochii lui severi fixaţi asupra panoramei.
– Harod cel Mare? întrebă ea.
– Ăă, da. În vremurile întunecate, înainte să existe o Uniune, a
luptat să aducă laolaltă Cele Trei Regate. A fost întâiul Mare Rege.
Idiotule, gândi Jezal, asta ştie deja, toată lumea ştie. Ardee, cred
că fratele tău n-ar…
– Iar acesta este Bayaz, Întâiul dintre Magi?
– Da, a fost cel mai de nădejde sfetnic al lui Harod. Ardee…
– E adevărat că şi acum i se păstrează un loc liber în Consiliul
Închis?
Jezal fu luat pe nepregătite.
– Auzisem că există acolo un scaun gol, dar nu ştiam că…
– Au cu toţii o înfăţişare atât de serioasă, nu-i aşa?
– Ăă… presupun că au fost vremuri serioase, răspunse el,
zâmbind neconvingător.
Un Cavaler Vestitor năvăli în josul aleii, călare pe un uriaş cal
înspumat, cu soarele scânteind pe aripile aurii ale coifului.
Secretarii se împrăştiară să-l lase să treacă şi Jezal încercă s-o
îndepărteze cu blândeţe pe Ardee din calea lui. Spre consternarea
lui, ea refuză să se clintească. Animalul trecu în goană, la câţiva
centimetri de Ardee, destul de aproape ca rafala să sufle părul fetei
în faţa lui Jezal. Ea se întoarse spre el, îmbujorată de emoţie,
altminteri deloc speriată de pericolul pe lângă care trecuse.
– Un Cavaler Vestitor? întrebă ea, luându-l iarăşi de braţ şi
conducându-l pe Drumul Regelui.
– Da, scânci Jezal, încercând cu disperare să-şi stăpânească
glasul, Cavalerii Vestitori au o responsabilitate importantă. Ei duc
mesaje de la rege în orice colţ al Uniunii. Inima încetase să-i
bubuie. Chiar şi dincolo de Marea Cercului, în Englia, Dagoska şi
Westport. Sunt împuterniciţi să vorbească cu glasul regelui şi,
astfel, le este interzis să glăsuiască altminteri decât în misiune
regală.
– Fedor van Haden a fost pe corabia noastră când am venit
încoace. E un Cavaler Vestitor. Am stat de vorbă ore în şir. Jezal
încercă fără succes să-şi ascundă uluirea. Am vorbit despre Adua,
despre Uniune, despre familia lui. Chiar a pomenit şi numele tău.
72
Jezal nu reuşi nici de această dată să pară nonşalant. În legătură
cu aşteptatul Turnir. Ardee se aplecă şi mai aproape de el. Fedor
era de părere că Bremer dan Gorst te va tăia în bucăţi.
Jezal tuşi gâtuit, dar îşi reveni repede:
– Din nefericire, această părere pare a fi larg împărtăşită.
– Dar nu şi de tine, sper!
– Ăă…
Fata se opri şi-l luă de mână, privindu-l în ochi cu toată
sinceritatea:
– Sunt sigură că ai să-l învingi, indiferent ce se spune. Fratele
meu vorbeşte laudativ despre tine şi el e un om zgârcit cu elogiile.
– Ăă… bâigui Jezal. Degetele îl furnicau în mod plăcut. Ochii ei
erau mari şi întunecaţi şi Jezal se pomeni în mare penurie de
cuvinte. Ardee avea un fel de a-şi muşca buza de jos care îi făcea
gândurile să rătăcească. O buză frumoasă, cărnoasă. Nu s-ar fi
supărat s-o molfăie niţel şi el. Ei, bine, îţi mulţumesc.
Jezal afişă un zâmbet prostesc.
– Aşadar, acesta este parcul, zise Ardee, întorcându-se să
admire priveliştea verde. E chiar mai frumos decât mi-am
închipuit.
– Ăă… da.
– Ce minunat este să fii în miezul lucrurilor. Am petrecut atât
de mult din viaţa mea la margine. Trebuie că aici se iau multe
decizii importante, există mulţi oameni importanţi. Ardee îşi lăsă
mâna să treacă prin frunzişul unei sălcii de lângă drum. Collem e
îngrijorat că în Nord s-ar putea să fie război. Îşi făcea griji pentru
siguranţa mea, cred că de aceea a vrut să vin aici. Cred că-şi face
prea multe griji. Tu ce crezi, căpitane Luthar?
Până acum câteva ore, trăise într-o dulce ignoranţă în privinţa
situaţiei politice, dar un asemenea răspuns n-ar fi fost potrivit.
– Ei, bine, zise el, căznindu-se să-şi amintească numele şi apoi
cu uşurare: acestui Berthod i-ar prinde bine o muştruluială.
– Se zice că are douăzeci de mii de oameni ai Nordului sub
stindardul său. Ardeen se aplecă spre el: barbari, murmură ea.
Sălbatici, şopti ea. Am auzit că îşi jupoaie prizonierii de vii.
Jezal considera că aceasta nu era tocmai o conversaţie potrivită
pentru o domnişoară.
– Ardee… începu el.
– Dar sunt sigură că, având oameni ca tine şi ca fratele meu, să
ne apere, noi, femeile, nu avem de ce să ne facem griji.
Apoi Ardee se întoarse şi se îndepărtă pe alee. Jezal fu din nou
73
nevoit să grăbească pasul ca s-o ajungă din urmă.
– Iar aceea este Casa Creatorului?
Ardee făcu semn cu capul către conturul fioros al imensului
turn.
– Păi, da, este.
– Nu intră nimeni acolo?
– Nimeni. De când mă ştiu eu, în orice caz. Podul e ţinut sub
lacăt. Jezal se încruntă către turn. Acum părea ciudat că nu se
gândise niciodată la asta. Trăind în Agriont, Casa Creatorului era
mereu acolo. Locul e zăvorât, cred.
– Zăvorât? Ardee se apropie foarte mult de el. Jezal privi cu
nervozitate împrejur, dar nu se uita nimeni. Nu-i aşa că e ciudat
că nu intră nimeni acolo? Nu-i aşa că e un mister? Aproape că îi
simţea răsuflarea pe gât. Vreau să zic, de ce nu e doborâtă uşa pur
şi simplu?
Jezal găsea că îi e îngrozitor de dificil să se concentreze, cu ea
atât de aproape. Se întrebă, preţ de o clipă, înspăimântătoare şi
senzuală deopotrivă, dacă era posibil ca ea să flirteze cu el. Nu, nu,
sigur că nu! Nu era obişnuită cu oraşul, atâta tot. Purtările
neşlefuite ale unei fete de la ţară… dar, pe de altă parte, era foarte
aproape. De-ar fi doar ceva mai puţin atrăgătoare sau ceva mai
puţin sigură pe sine. De-ar fi ceva mai puţin… sora lui West.
Jezal tuşi şi îşi întoarse privirea în josul aleii, sperând zadarnic
să-şi mute gândurile. Doar câţiva oameni se deplasau de-a lungul
drumului, dar nimeni pe care să-l recunoască, dacă nu cumva…
Vraja lui Ardee se risipi dintr-odată şi Jezal simţi fiori de gheaţă pe
piele. O siluetă gârbovită, încotoşmănată într-o zi atât de însorită,
se îndrepta şchiopătând către ei, sprijinindu-se cu putere de un
toiag. Era îndoit de spate şi tresărea la fiecare pas, iar drumeţii
care mergau mai repede îl ocoleau cu grijă. Jezal încercă s-o
îndrepte pe Ardee în altă direcţie, înainte să fie văzuţi, dar ea se
opuse cu graţie şi porni direct către târşâitul inchizitor.
Capul îi ţâşni în sus când se apropiară şi ochii îi sclipiră,
recunoscându-l. Inima lui Jezal se opri în loc. Acum nu mai avea
cum să-l ocolească.
– Ei, căpitane Luthar, zise Glokta cu căldură, târşâindu-se
puţin prea aproape şi strângându-i mâna, ce plăcere! Mă
surprinde că Varuz ţi-a dat drumul atât de devreme. Probabil că s-
a mai înmuiat, cu vârsta.
– Lordul Mareşal este şi acum cât de poate de pretenţios! se
oţărî Jezal.
74
– Sper că practicienii mei nu te-au stânjenit aseară. Inchizitorul
clătină mâhnit din cap. N-au maniere. Pic de maniere. Dar sunt cei
mai buni în ceea ce fac! Jur, regele nu are doi slujitori mai buni.
– Presupun că îl slujim cu toţii pe rege, fiecare în felul lui.
În glasul lui Jezal răzbătu ceva mai multă ostilitate decât
avusese de gând.
Dacă Glokta era ofensat, n-o arătă.
– Chiar aşa. Nu cred că o cunosc pe prietena ta.
– Nu. Este…
– De fapt, ne-am cunoscut, spuse Ardee, spre marea
surprindere a lui Jezal, întinzându-i mâna inchizitorului. Ardee
West.
Sprânceana lui Glokta se ridică.
– Nu! Se aplecă ţeapăn, să-i sărute mâna. Jezal îi văzu gura
strâmbându-se când se îndreptă, dar rânjetul ştirb reveni curând.
Sora lui Collem West! Dar eşti atât de schimbată.
– În bine, nădăjduiesc, râse ea.
Jezal se simţea îngrozitor de stânjenit.
– Păi… da, într-adevăr, răspunse Glokta.
– Eşti schimbat şi tu, Sand. Ardee părea dintr-odată foarte
tristă. Toată familia mea a fost extrem de îngrijorată. Am sperat şi
am tot sperat că te vei întoarce teafăr. Jezal zări un spasm trecând
peste faţa lui Glokta. Apoi, când am auzit că ai fost rănit… Cum te
simţi?
Inchizitorul aruncă o privire către Jezal, cu ochii reci ca o
moarte lentă. Jezal îşi coborî privirea spre cizme, cu un nod de
teamă în gâtlej. Nu era cazul să se sperie de acest schilod, nu-i
aşa? Dar, cumva, îşi dorea să se mai afle încă la antrenamentul de
scrimă. Glokta se uita lung la Ardee, cu ochiul stâng zbătându-se
uşor, iar ea îi ţinea privirea, neintimidată, cu ochii plini de tăcută
îngrijorare.
– Sunt bine. Atât cât e de aşteptat. Expresia lui devenise foarte
ciudată. Jezal se simţea mai stingherit ca oricând. Mulţumesc că
m-ai întrebat. Zău. Nimeni n-o face vreodată.
Se lăsă o tăcere stânjenitoare. Inchizitorul îşi întinse gâtul într-
o parte şi pe urmă se auzi un pocnet puternic.
– Ah! făcu el. Aşa. Mi-a făcut plăcere să vă revăd, pe amândoi,
dar datoria mă cheamă.
Le oferi încă un zâmbet insuportabil, pe urmă se îndepărtă
şchiopătând, cu piciorul stâng hârşâind în pietriş.
Ardee se încruntă spre spatele lui strâmb, în timp ce Glokta se
75
îndepărta încet, şchiopătând.
– E atât de trist, murmură ea.
– Ce? bolborosi Jezal.
Se gândea la acel mare ticălos alb de pe stradă, la acei ochi
înguşti, roz. La prizonierul cu sacul pe cap. Cu toţii îl slujim pe
rege în felul nostru. Chiar aşa. Tresări involuntar.
– El şi fratele meu erau chiar apropiaţi. A venit să stea la noi
într-o vară. Familia mea era atât de mândră să-l primească încât
era stânjenitor. Obişnuia să se lupte cu fratele meu în fiecare zi şi
câştiga mereu. Felul în care se mişca era un adevărat spectacol.
Sand dan Glokta. A fost cea mai strălucitoare stea de pe cer. Ardee
îşi flutură din nou jumătatea de zâmbet cunoscător. Şi acum aud
că eşti tu.
– Ăă… făcu Jezal, nefiind sigur dacă îl lăuda sau îşi bătea joc de
el.
Nu putea scăpa de sentimentul că fusese învins de două ori în
ziua aceea, o dată de către fiecare dintre cei doi fraţi.
Îşi imagina, de fapt, că sora îl bătuse cel mai rău.

76
Ritualul de dimineaţă

Era o zi senină de vară şi parcul era plin până la refuz de
petrecăreţi nostimi. Colonelul Glokta se îndrepta ţanţoş şi hotărât
către o întâlnire de mare importanţă, iar oamenii se înclinau cu
respect şi se dădeau la o parte din calea lui. Pe cei mai mulţi îi
ignora, pe cei mai importanţi îi onora cu un zâmbet strălucitor.
Puţinii norocoşi îi întorceau radioşi zâmbetul, încântaţi să fie
remarcaţi.
– Bănuiesc că îl slujim cu toţii pe rege, în felul nostru, scânci
căpitanul Luthar, întinzând mâna după sabie, dar Glokta era prea
iute pentru el. Sabia lui lovi cu viteza fulgerului, înfigându-se
direct în beregata ironicului idiot.
Sângele împroşcă faţa lui Ardee West. Fata bătu din palme,
încântată, uitându-se la Glokta cu ochi strălucitori.
Luthar părea surprins să fie ucis.
– Ha! Chiar aşa! zise Glokta cu un zâmbet.
Căpitanul se prăbuşi cu faţa în jos, cu sângele ţâşnindu-i din
gât. Mulţimea îşi răcni aprecierea şi Glokta le oferi o adâncă,
graţioasă plecăciune. Uralele se înzeciră.
– O, colonele, n-ar trebui, murmură Ardee, în timp ce Glokta îi
lingea sângele de pe obraz.
– N-ar trebui, ce? mârâi el, trăgând-o în braţele sale şi
sărutând-o înfocat.
Mulţimea era în delir. Când Glokta se smulse din îmbrăţişare,
ea gâfâia, ridicând spre el o privire adoratoare, cu ochii ei mari şi
întunecaţi, cu buzele uşor depărtate.
– Ahi’ectolu vă vea, zise ea, cu un zâmbet drăgălaş.
– Ce?
Mulţimea amuţise, fir-ar a naibii, şi partea stângă a trupului îi
amorţea.
Ardee îl atinse cu tandreţe pe obraz.
– Ahi’ectolu! strigă ea.

Se auzi o bătaie puternică în uşă. Ochii lui Glokta se deschiseră
brusc. Unde sunt? Cine sunt?
O, nu.
O, da. Îşi dădu seama numaidecât că dormise prost, că are

77
trupul chircit sub pături şi faţa cufundată în pernă. Întreaga parte
stângă îi era inertă.
Bătaia în uşă răsună mai puternic decât înainte.
– Ahi’ectolu! veni de dincolo răgetul gângav al lui Frost.
Când Glokta încercă să ridice capul de pe pernă, durerea îi
străfulgeră gâtlejul. A, nimic nu pune mintea în mişcare mai bine
decât primul spasm al zilei.
– Am priceput! zise el cu glas răguşit, lasă-mă un minut, la
naiba!
Paşii grei ai albinosului se îndepărtară, cu un sunet înfundat,
de-a lungul coridorului. Glokta rămase nemişcat preţ de o clipă,
apoi, prudent, îşi mişcă braţul drept, foarte încet, cu răsuflarea
întretăiată din cauza efortului, şi încercă să se întoarcă pe spate.
Îşi încleştă pumnul, când în piciorul stâng porniră furnicăturile.
Măcar de-ar rămâne amorţit, blestematul. Dar durerea îl cuprindea
repede acum. Totodată, începea să perceapă un miros neplăcut. La
naiba. Iar am făcut pe mine.
– Barnam! urlă Glokta, după care aşteptă, gâfâind, cu toată
partea stângă pulsând de mama focului. Unde e bătrânul idiot?
Barnam! răcni el din toţi bojocii.
– Sunteţi bine, domnule? se auzi glasul servitorului din spatele
uşii.
Bine? Bine, nătărău bătrân? Şi când crezi tu că am fost bine
ultima dată?
– Nu, fir-ar să fie! Am murdărit patul!
– Am fiert apă pentru baie, domnule. Vă puteţi ridica?
Frost mai fusese nevoit o dată să spargă uşa. Poate că ar trebui
s-o las deschisă toată noaptea, dar atunci cum aş putea dormi?
– Cred că mă pot descurca, şuieră Glokta, cu limba lipită de
gingiile goale, cu braţele tremurând, când îşi ridică trupul din pat
şi se aşeză pe scaunul de alături.
Grotescul lui picior stâng, fără degete, zvâcnea, încă imposibil
de controlat. Glokta coborî spre el o privire mânioasă, cu o ură
fierbinte. Spurcăciune oribilă. Revoltătoare, inutilă bucată de carne.
De ce nu mi l-au tăiat pur şi simplu? De ce nu mi-l tai eu? Dar ştia
de ce. Având încă piciorul, putea să se prefacă măcar că e pe
jumătate bărbat. Îşi izbi coapsa ofilită cu pumnul, apoi regretă
imediat. Nărod, nărod. Durerea i se furişă pe spate în sus, ceva
mai intensă ca înainte şi sporind cu fiecare secundă. Hai, acum,
hai, acum, să nu ne certăm. Începu să frece cu blândeţe carnea
zdrobită. Suntem legaţi unul de altul, aşa că de ce să mă chinui?
78
– Puteţi ajunge la uşă, domnule?
Glokta strâmbă din nas din pricina mirosului, apoi îşi apucă
bastonul şi încet, agonizant, se împinse în picioare. Străbătu
şontâc încăperea, aproape alunecând până la jumătatea distanţei,
dar redresându-se cu un spasm mistuitor. Întoarse cheia în
broască, sprijinindu-se de perete ca să-şi menţină echilibrul, şi
trase uşa în lături.
Barnam stătea de cealaltă parte, cu braţele desfăcute, gata să-l
prindă. Ce infamie. Să te gândeşti că eu, Sand dan Glokta, cel mai
mare săbier pe care l-a văzut vreodată Uniunea, trebuie să fiu cărat
la baie de un bătrân, ca să-mi pot spăla rahatul. Trebuie că acum se
prăpădesc de râs toţi acei neghiobi pe care i-am bătut, dacă-şi mai
amintesc de mine. Aş râde şi eu, dacă nu m-ar durea atât de tare.
Dar îşi ridică greutatea de pe piciorul stâng şi îşi puse braţul pe
după umărul lui Barnam, fără să protesteze. La ce bun, în
definitiv? N-am de ce să nu-mi fac viaţa mai uşoară. Atât cât poate
fi.
Glokta trase adânc aer în piept.
– Ai grijă, piciorul nu s-a dezmorţit încă.
Săltară şi se împleticiră în josul coridorului, puţin prea îngust
pentru amândoi. Sala de baie părea la un kilometru depărtare. Sau
mai mult. Aş prefera să străbat o sută de kilometri, aşa cum am fost
cândva, decât drumul până la baie, aşa cum sunt acum. Dar ăsta-i
ghinionul meu, nu-i aşa? Nu te poţi întoarce. Niciodată.
Glokta simţea căldura desfătătoare a aburului pe pielea
lipicioasă. Cu Barnam sprijinindu-l de braţe, ridică încet piciorul
drept şi îl aşeză cu grijă în apă. La naiba, e fierbinte. Bătrânul
servitor îl ajută să-şi vâre şi celălalt picior şi, apoi, luându-l de
subsuori, îl coborî ca pe un copil, până când fu cufundat până la
gât.
– Ahhh. Glokta dezvălui un zâmbet ştirb. Fierbinte ca forja
Creatorului, Barnam, întocmai cum îmi place.
Căldura îi pătrundea acum în picior şi durerea ceda. Nu
dispare. Nu dispare niciodată. Dar e mai bine. Cu mult mai bine.
Glokta începu să se simtă aproape gata să înfrunte o nouă zi.
Trebuie să înveţi să iubeşti lucrurile mărunte ale vieţii. Cum ar fi o
baie fierbinte. Trebuie să iubeşti lucrurile mărunte, când nu mai ai
nimic altceva.

Practicianul Frost îl aştepta jos, în micuţa sufragerie, cu trupul
mătăhălos îndesat într-un scaun scund, lângă perete. Glokta se
79
lăsă în celălalt scaun şi adulmecă terciul aburind din castronul în
care era înfiptă oblic o lingură de lemn, fără ca măcar să atingă
marginea. Stomacul îi chiorăia şi gura începu să-i saliveze
îngrozitor. Ce mai, toate simptomele unei senzaţii de greaţă
extremă.
– Ura! strigă Glokta. Iarăşi terci! Aruncă o privire către
practicianul neclintit. „Terci cu miere, mai bun ca orice-avere,
totu-i o plăcere, când ai terci cu miere!” Ochii roz nu clipiră. E un
cântecel pentru copii. Mama mea obişnuia să mi-l cânte. Dar n-a
reuşit niciodată să mă facă să mănânc lăturile astea. Dar acum –
şi vârî lingura mai adânc, nu mă mai satur de el. Frost îl privea fix.
Sănătos, zise Glokta, vârându-şi pe gât o lingură de terci dulce şi
luând o alta, delicios (înghiţind cu noduri încă puţin) şi iată
argumentul decisiv (râgâind uşor la următoarea înghiţitură): nu e
nevoie să mesteci. Împinse la o parte strachina aproape plină şi
aruncă lingura după ea. Mmmm, mormăi el. Un mic dejun gustos
îţi face ziua frumoasă, nu găseşti? Era ca şi cum s-ar fi uitat la un
perete alb, dar fără toată emoţia pe care acesta ţi-o putea pricinui.
Aşadar, Arhilectorul mă vrea din nou, nu-i aşa? Albinosul
încuviinţă. Şi ce-ar putea să dorească ilustrul nostru conducător
de la unul ca mine, ce crezi? Umeri ridicaţi. Hmmm. Glokta îşi
linse resturile de terci de pe gingiile goale. Pare bine dispus, ştii
cumva? Alţi umeri ridicaţi. Haide, haide, Practician Frost, nu-mi
spune totul deodată, nu pot să te urmăresc. Tăcere.
Barnam intră în cameră şi luă castronul.
– Mai doriţi altceva, domnule?
– Categoric. O bucată mare de carne în sânge şi un măr
crocant. Se uită spre Practicianul Frost. Îmi plăceau merele când
eram copil. De câte ori am făcut gluma asta? Frost îl privea
impasibil: ochii nu-i râdeau deloc. Glokta se întoarse spre Barnam
şi bătrânul afişă un zâmbet obosit. O, bine, suspină Glokta. Omul
trebuie să spere, nu-i aşa?
– Desigur, domnule, murmură servitorul, îndreptându-se spre
uşă.
Aşa să fie?

Biroul Arhilectorului se afla la ultimul etaj al Casei Întrebărilor
şi era cale lungă până sus. Mai rău, coridoarele erau ticsite de
oameni. Practicieni, conţopişti, inchizitori, mişunând ca furnicile
printr-un morman afânat de bălegar. Ori de câte ori le simţea
privirile asupra lui, Glokta şchiopăta pe lângă ei zâmbind, cu capul
80
semeţ. Ori de câte ori simţea că e singur, se oprea şi gâfâia, asuda
şi înjura, îşi freca şi îşi plesnea piciorul, redându-i o fărâmă de
viaţă.
De ce trebuie să fie atât de sus? se întreba în timp ce îşi târşâia
picioarele pe holurile întunecoase şi pe scările şerpuitoare ale
labirinticei clădiri. Când ajunse în anticameră, era epuizat şi sufla
greu, cu mâna stângă chinuită de dureri pe mânerul bastonului.
Secretarul Arhilectorului îl examină cu suspiciune din spatele
unui birou mare şi întunecat, care ocupa jumătate din încăpere. În
faţa lui erau amplasate câteva scaune, pentru ca oamenii să
devină agitaţi aşteptând să intre, iar doi practicieni uriaşi flancau
imensele uşi duble de la intrarea în birou, atât de neclintiţi şi de
mohorâţi de parcă ar fi făcut parte din decor.
– Sunteţi aşteptat? întrebă secretarul, cu glas ascuţit.
Ştii cine sunt, răhăţel înfumurat.
– Desigur! se răsti Glokta, crezi că am urcat şchiopătând tocmai
până aici ca să-ţi admir biroul?
Secretarul îl privi în josul nasului. Era un tânăr palid, chipeş,
cu o chică de păr galben. Al cincilea fiu umflat în pene al vreunui
nobil mărunt cu şale hiperactive, şi crede că poate să-şi dea aere cu
mine.
– Şi numele dumneavoastră este? întrebă el, cu un rânjet
batjocoritor.
Glokta era la capătul răbdării, după urcuş. Izbi cu bastonul în
tăblia biroului şi secretarul fu cât pe ce să sară din scaun.
– Ce eşti, un idiot afurisit? Câţi inchizitori schilozi cunoşti?
– Ă… făcu secretarul, cu gura tremurând nervos.
– Ă? Ă? Ăsta e un număr? Vorbeşte!
– Păi, eu…
– Sunt Glokta, imbecilule! Inchizitorul Glokta!
– Da, domnule, eu…
– Mişcă-ţi fundul gras din scaun, nătărăule! Nu mă face să
aştept! Secretarul sări, se repezi spre uşi, împinse în lături una
dintre ele şi se dădu la o parte respectuos. Aşa mai merge, mârâi
Glokta, târşâindu-se după el.
Ridică privirea către practicieni, când trecu şontâc pe lângă ei.
Era aproape sigur că unul avea un uşor zâmbet pe faţă.
Încăperea nu era deloc schimbată de când o vizitase ultima
oară, cu şase ani în urmă. Era un spaţiu circular, cavernos, cu
chipuri de garguie gravate pe tavanul boltit, cu singura fereastră
imensă oferind o privelişte spectaculoasă spre turlele Universităţii,
81
spre o imensă porţiune din zidul împrejmuitor al Agriontului şi
spre silueta impunătoare a Casei Creatorului din spatele acestuia.
Camera era în cea mai mare parte căptuşită cu etajere şi
dulapuri înţesate de stive înalte de registre şi hârtii ordonate cu
grijă. Câteva portrete întunecate îl priveau de pe puţinele spaţii
albe ale pereţilor, printre care unul imens, al actualului rege al
Uniunii în tinereţe, cu un aer aspru şi înţelept. Fără îndoială,
pictat înainte să devină o parodie senilă. Astăzi, găseşti la el ceva
mai puţină autoritate şi ceva mai mult umor involuntar.
În mijlocul încăperii se afla o masă rotundă şi grea, pe
suprafaţa căreia era pictată o hartă a Uniunii, cu desăvârşită
migală. Fiecare oraş în care exista un departament al Inchiziţiei
era marcat cu o piatră preţioasă, iar în mijloc se înălţa o
minusculă replică de argint a oraşului Adua.
Arhilectorul şedea la această masă, într-un jilţ străvechi,
adâncit într-o conversaţie cu un alt bărbat, un bătrân sfrijit, cu o
faţă ursuză, îmbrăcat în veşminte negre. Sult ridică privirea,
luminându-se, când Glokta se apropie de ei, cu pasu-i târşâit, dar
expresia celuilalt nu se schimbă.
– Ei, bine, Inchizitor Glokta, sunt încântat că ai putut să ni te
alături. Îl cunoşti pe Supraveghetorul General Halleck?
– N-am avut plăcerea, răspunse Glokta. Nu că ar părea o mare
plăcere.
Bătrânul birocrat se ridică şi strânse mâna lui Glokta, fără
entuziasm.
– Iar acesta este unul dintre inchizitorii mei, Sand dan Glokta.
– Într-adevăr, murmură Halleck. Ai fost în armată, cred. Te-am
văzut o dată duelându-te.
Glokta îşi lovi piciorul cu bastonul.
– Asta nu poate să fi fost de curând.
– Nu.
Se lăsă tăcerea.
– Supraveghetorul General va primi, probabil, în curând, o
promovare însemnată, zise Sult. Un scaun în însuşi Consiliul
Închis.
Consiliul Închis? Chiar aşa? O promovare extrem de însemnată.
Însă Halleck nu părea deloc încântat.
– Voi considera treaba înfăptuită atunci când Maiestatea Sa va
binevoi să mă invite, se răsti el, şi nu înainte.
Sult pluti uşor peste acest teren alunecos:
– Consiliul e de părere, sunt convins, că eşti singurul candidat
82
demn de această recomandare, acum că Sepp dan Teufel nu mai
este avut în vedere.
Bătrânul nostru amic Teufel? Nu mai este avut în vedere pentru
ce?
Halleck se încruntă şi îşi scutură capul.
– Teufel. Am lucrat cu omul acesta vreme de zece ani. Nu mi-a
plăcut niciodată – nici nimeni altul, după cum te văd – dar nu l-aş fi
crezut niciodată un trădător.
Sult clătină din cap cu tristeţe.
– Suntem cu toţi profund marcaţi, dar avem aici mărturisirea,
negru pe alb. Ridică hârtia împăturită cu o expresie mâhnită. Mă
tem că rădăcinile corupţiei pot săpa foarte adânc. Cine să ştie asta
mai bine decât mine, care am sarcina ingrată de a curăţa grădina
de buruieni?
– Într-adevăr, într-adevăr, murmură Halleck, clătinând
posomorât din cap. Meritaţi tot respectul pentru asta. Şi
dumneavoastră, domnule Inchizitor.
– O, nu, eu nu, zise Glokta cu modestie.
Cei trei bărbaţi schimbară priviri cu un ipocrit respect reciproc.
Halleck îşi împinse scaunul în spate.
– Ei, bine, dările nu se colectează singure. Trebuie să mă întorc
la treburile mele.
– Bucură-te de ultimele tale zile pe acest post, zise Sult. Îţi dau
cuvântul că regele va trimite după tine cât de curând!
Halleck îşi îngădui un zâmbet minuscul, pe urmă îi salută cu o
înclinare ceremonioasă a capului şi se îndepărtă cu paşi mari.
Secretarul îl conduse afară şi închise uşa grea. Era tăcere. Dar să
fiu al naibii dacă voi fi eu cel care o voi rupe.
– Bănuiesc că te întrebi ce-a fost asta, nu-i aşa, Glokta?
– Mi-a trecut acest gând prin minte, Eminenţa Voastră.
– Nu mă îndoiesc. Sult se ridică din scaun şi se îndreptă
hotărât spre fereastră, cu mâinile-i înmănuşate în alb împreunate
la spate. Lumea se schimbă, Glokta, lumea se schimbă. Vechea
rânduială se prăbuşeşte. Loialitate, datorie, mândrie, onoare.
Noţiuni care s-au perimat. Ce le înlocuieşte? Arhilectorul aruncă o
privire peste umăr, preţ de o clipă, şi buza i se răsuci. Lăcomia.
Negustorii au devenit noua putere în ţară. Bancheri, neguţători,
marinari. Oameni mici, cu minţi mici şi ambiţii mici. Oameni a
căror singură loialitate este faţă de ei înşişi, a căror singură datorie
este faţă de propria lor pungă, a căror singură mândrie este să-i
tragă pe sfoară pe mai-marii lor, a căror singură onoare se
83
măsoară în monede de argint. Nu e nevoie să te întreb unde te
situezi în clasa negustorilor. Sult privi încruntat afară, pe urmă se
întoarse către încăpere. Acum, se pare că fiul oricui se poate alege
cu o educaţie, cu o afacere şi poate deveni bogat. Ghilda
Pânzarilor, a Negustorilor de Mirodenii şi altele asemenea îşi
sporesc constant averea şi influenţa. Parveniţii trufaşi le dictează
superiorilor lor naturali. Degetele lor grase şi lacome umblă la
coardele puterii. E aproape prea mult de suportat. Sult se scutură,
în timp ce măsura cu pasul podeaua. Voi vorbi sincer cu tine,
Inchizitorule. Arhilectorul îşi flutură mâna graţioasă, de parcă
sinceritatea lui ar fi fost un dar nepreţuit. Uniunea n-a părut
niciodată mai puternică, n-a controlat niciodată mai mult teritoriu,
dar, în spatele faţadei, suntem slabi. Nu e un secret că regele este
incapabil să ia singur decizii. Prinţul moştenitor Ladisla e un
filfizon înconjurat de linguşitori şi de proşti, căruia nu-i pasă decât
de jocuri şi de veşminte. Prinţul Raynault e mult mai potrivit să
domnească, dar el e fratele mai mic. Consiliul Închis, a cărui
sarcină ar trebui să fie cârmuirea acestei corăbii care ia apă, e plin
de impostori şi uneltitori. Unii sunt, poate, loiali, alţii, categoric,
nu, fiecare dornic să-l învârtă pe rege cum vrea el. Cât de frustrant,
când bănuiesc că ar trebui ca toţi să-l învârtă cum vrei tu! Între
timp, Uniunea e asaltată de duşmani, pericole de dincolo de hotare
şi pericole din interior. În Gurkhul domneşte un împărat nou şi
viguros, care-şi pregăteşte ţara pentru un nou război. Nordicii sunt
şi ei cu arma în mână, pândind la hotarele Engliei. În Consiliul
Deschis, nobilii vociferează pentru drepturi străvechi, în timp ce în
sate ţăranii vociferează pentru drepturi noi. Arhilectorul suspină
adânc. Da, vechea rânduială se prăbuşeşte şi nimeni nu are
conştiinţa sau curajul s-o sprijine.
Sult se opri, ridicând privirea către unul dintre portrete: un
bărbat robust, pleşuv, îmbrăcat în alb din cap până-n picioare.
Glokta îl recunoscu imediat. Zoller, cel mai mare dintre toţi
Arhilectori. Campion neobosit al Inchiziţiei, eroul torţionarilor,
năpasta trădătorilor. Privea în jos cu mânie de pe perete, de parcă
ar fi putut să-i ardă pe trădători cu o privire, chiar şi de dincolo de
moarte.
– Zoller, mârâi Sult. Lucrurile erau altfel pe vremea lui, îţi pot
spune. Fără ţărani cârtitori, fără negustori pungaşi, fără nobili
ursuzi. Dacă oamenii îşi uitau locul, le era amintit cu fierul înroşit
şi, dacă vreun judecător cârcotaş îndrăznea să se plângă de asta,
nimeni nu mai auzea vreodată de el. Inchiziţia era o instituţie
84
nobilă, unde-şi găseau locul cei mai buni şi mai sclipitori. Să-şi
slujească regele şi să smulgă necinstea din rădăcini, asta era
singura lor dorinţă şi singura răsplată. O, lucrurile erau măreţe în
vremurile de demult. Arhilectorul se strecură înapoi în scaun şi se
aplecă peste masă: Acum, am devenit un loc unde orice fiu de-al
treilea al unui nobil scăpătat poate să-şi burduşească buzunarele
cu şperţuri, sau unde o lepădătură cu porniri criminale poate face
o pasiune pentru tortură. Influenţa noastră asupra regelui s-a
erodat continuu, bugetele noastre au scăzut continuu. Cândva,
eram temuţi şi respectaţi, Glokta, dar acum… Suntem nişte
impostori mizerabili. Sult se încruntă. Ei, bine, nu mai suntem aşa.
Intrigile şi trădările abundă şi mă tem că Inchiziţia nu se mai
ridică la înălţimea misiunii sale. Prea mulţi dintre Superiori nu
mai sunt de încredere. Nu-i mai preocupă interesele regelui sau ale
statului, sau ale oricui în afară de propria persoană. Superiorii? Nu
sunt de încredere? Mă ia cu leşin. Încruntătura lui Sult se adânci şi
mai mult. Iar acum, Feekt e mort.
Glokta ridică privirea. Asta chiar e o veste.
– Lordul Cancelar?
– Se va anunţa mâine-dimineaţă. A murit subit, acum câteva
nopţi, în timp ce tu te ocupai de prietenul tău Rews. Încă planează
câteva întrebări asupra morţii sale, dar omul avea aproape
nouăzeci de ani. De mirare e că a trăit atât. Cancelarul de aur i se
spunea, cel mai mare politician al vremii sale. Chiar în aceste clipe
i se ciopleşte chipul în piatră, pentru o statuie pe Aleea Regelui.
Sult pufni: Cel mai mare dar la care oricare dintre noi poate spera.
Ochii Arhilectorului se îngustară în despicături albastre. Dacă ai
naivitatea să-ţi închipui că Uniunea e controlată de regele ei sau
de către flecarii nătărăi cu sânge albastru din Consiliul Deschis,
poţi să-i dai uitării. În Consiliul Închis se află puterea. Mai mult ca
niciodată, de când cu boala regelui. Doisprezece oameni, în
douăsprezece scaune mari şi incomode, cu mine printre ei.
Doisprezece oameni cu idei foarte diferite şi, de douăzeci de ani,
război şi pace. Feekt a ţinut balanţa. A învrăjbit Inchiziţia cu
judecătorii, bancherii cu armata. A fost axul în jurul căruia s-a
întors regatul, temelia pe care s-a sprijinit. Moartea lui a lăsat un
gol. Tot felul de goluri se cască şi oamenii se vor repezi să le
umple. Am sentimentul că acel nemernic scâncit, Marovia, acea
inimă însângerată a Înaltei Justiţii, acel autoproclamat campion al
omului simplu, va fi primul la rând. E o situaţie alunecoasă şi
periculoasă. Arhilectorul izbi cu pumnul în masă, în faţa lui.
85
Trebuie să ne asigurăm că oamenii nepotriviţi nu vor profita de
asta. Glokta clătină aprobator din cap. Cred că am priceput ce vrei
să spui, Arhilectore. Trebuie să ne asigurăm că noi suntem cei care
vor profita şi nimeni altcineva. Trebuie spus cu tărie că postul de
Lord Cancelar este unul dintre cele mai influente din regat.
Colectarea dărilor, vistieria, monetăriile regelui, toate sunt sub
patronajul lui. Bani, Glokta, bani. Iar banii înseamnă putere. Nu e
cazul să-ţi spun. Mâine va fi numit un nou cancelar. Candidatul
nostru de frunte era fostul administrator al Monetăriilor, Sepp dan
Teufel. Înţeleg. Ceva îmi spune că nu va mai fi luat în calcul. Buza
lui Sult se răsuci. Teufel a avut legături strânse cu ghildele
negustorilor, în mod special cu cea a pânzarilor. Rânjetul lui
deveni o încruntătură. Şi, în plus, era un asociat al Înaltului
Judecător Marovia. Aşa că, vezi tu, n-ar fi fost defel un Lord
Cancelar potrivit. Chiar aşa. Defel potrivit. Supraveghetorul
General Halleck este o alegere mult mai bună, în opinia mea.
Glokta privi către uşă:
– El? Lord Cancelar?
Sult se ridică zâmbind şi se îndreptă către o servantă de lângă
perete.
– Chiar nu există nimeni altcineva. Toată lumea îl urăşte, iar el
urăşte pe toată lumea, în afară de mine. Mai mult, e un
conservator înrăit, care dispreţuieşte clasa negustorilor şi tot ce
reprezintă ea. Arhilectorul deschise servanta şi scoase două pahare
şi o carafă bogat ornamentată. Dacă nu va fi chiar o figură
prietenoasă în Consiliu, cel puţin va fi una înţelegătoare şi a naibii
de ostilă faţă de toţi ceilalţi. Nu-mi pot închipui un candidat mai
potrivit.
Glokta încuviinţă.
– Pare un om cinstit. Dar nu într-atât de cinstit încât să-l las să
mă aşeze în baie. Dar tu, Eminenţă, l-ai lăsa?
– Da, continuă Sult, va fi foarte valoros pentru noi. Arhilectorul
turnă două pahare de vin roşu, greu. Şi, pe deasupra, am putut să
aranjez lucrurile şi pentru un nou Administrator al Monetăriei,
unul înţelegător. Am auzit că pânzarii îşi muşcă pur şi simplu
buza de furie. Marovia nu e nici el deloc fericit, ticălosul. Sult
chicoti. Toate veşti bune, şi ţie trebuie să-ţi mulţumim. Întinse
unul dintre pahare.
Otravă? O moarte lentă, cu zvârcoleli şi vărsături pe minunata
pardoseală de mozaic a Arhilectorului? Sau doar căzând cu faţa în
jos pe masa lui? Însă chiar nu avea altceva de făcut decât să apuce
86
paharul şi să soarbă zelos. Vinul îi era necunoscut, dar era
delicios. Probabil dintr-un loc foarte frumos şi foarte îndepărtat. Cel
puţin, dacă mor aici, sus, nu va mai trebui să cobor toate treptele.
Dar Arhilectorul bea şi el, numai zâmbete şi bunăvoinţă. Aşadar,
presupun că voi supravieţui, totuşi, acestei după-amiezi.
– Da, am păşit cu dreptul. Acestea sunt vremuri într-adevăr
periculoase şi, totuşi, pericolul şi şansa merg adesea mână-n
mână. Glokta simţi o senzaţie ciudată strecurându-i-se în sus pe
spinare. E frică, ambiţie sau ambele? Am nevoie de cineva care să
mă ajute să pun ordine în lucruri. Cineva care nu se teme de
Superiori, ori de negustori, nici măcar de Consiliul Închis. Cineva
care să acţioneze cu subtilitate, cu discreţie şi fără cruţare. Cineva
a cărui loialitate faţă de Uniune e mai presus de orice îndoială, dar
care nu are prieteni în interiorul guvernului. Cineva care e urât de
toată lumea? Cineva care să preia întreaga vină dacă lucrurile merg
prost? Cineva care va avea puţini jelitori la înmormântarea sa? Am
nevoie de un Inchizitor Privilegiat, Glokta. Cineva care să lucreze în
afara controlului Superiorilor, dar sub deplina mea autoritate.
Cineva care să răspundă doar în faţa mea. Arhilectorul ridică o
sprânceană, ca şi cum tocmai i-ar fi venit ideea. Mi se pare că tu
eşti extrem de potrivit pentru această sarcină. Ce crezi?
Cred că ocupantul unui asemenea post ar avea o mulţime de
duşmani şi un singur prieten. Glokta ridică privirea către Arhilector.
Şi acel prieten ar putea să nu fie atât de demn de încredere. Cred că
s-ar putea ca ocupantul unui asemenea post să nu dăinuie mult.
– Aş putea avea puţin timp de gândire?
– Nu.
Pericolul şi şansa merg adesea mână-n mână.
– Atunci accept.
– Excelent. Cred cu tărie că acesta este începutul unei lungi şi
fructuoase relaţii. Sult îi zâmbi peste buza paharului. Ştii, Glokta,
dintre toţi negustorii care mişună acolo, afară, pe pânzari îi găsesc
cei mai greu de tolerat. În mare măsură, prin influenţa lor a intrat
Westportul în Uniune şi datorită banilor Westportului am câştigat
războiul gurkian. Regele i-a răsplătit, desigur, cu drepturi de negoţ
nepreţuite, dar de atunci aroganţa lor a devenit insuportabilă. Ai fi
zis că au luptat ei înşişi în bătălii, judecând după aerele pe care au
început să şi le dea şi după libertăţile pe care şi le-au luat.
Onorabila Ghildă a Pânzarilor! pufni el. Îmi dau seama acum că
amicul tău Rews ne-a oferit mijloacele să-i prindem în laţ atât de
bine încât ar fi păcat să-i lăsăm din mână.
87
Glokta era foarte surprins, dar credea că-şi ascunde bine
sentimentele. Să mergem mai departe? De ce? Pânzarii mişună
liberi şi continuă să plătească şi asta mulţumeşte tot felul de
oameni. Aşa cum stau lucrurile, sunt speriaţi şi cuminţi, întrebându-
se pe cine a pomenit Rews, cine ar putea fi următorul pe scaun.
Dacă întindem coarda, ar putea să aibă de suferit sau să fie
terminaţi cu totul. Atunci vor înceta să plătească şi mulţi oameni vor
fi nemulţumiţi. Unii dintre ei, chiar din această clădire.
– Pot să-mi continui cu uşurinţă investigaţiile, Eminenţa
Voastră, dacă doriţi s-o fac.
Glokta luă încă o sorbitură. Era, într-adevăr, un vin excelent.
– Trebuie să fim prudenţi. Prudenţi şi foarte scrupuloşi. Banii
Pânzarilor curg ca laptele. Au mulţi prieteni, chiar şi în cercurile
cele mai înalte ale nobilimii. Brock, Heugen, Isher şi mulţi alţii, în
afară de ei. Unii dintre cei mai importanţi oameni ai ţării. Se ştie că
au supt cu toţii la acest sân, într-un moment sau altul şi pruncii
plâng când li se ia laptele. Un rânjet crud flutură peste chipul lui
Sult. Însă, dacă vrem să-i învăţăm disciplina, copiii trebuie făcuţi
uneori să plângă… Pe cine a pomenit viermele ăla de Rews în
mărturisirea lui?
Glokta se aplecă, chinuit, trase către el scrisoarea de
recunoaştere a lui Rews, o despături şi cercetă lista de nume din
partea de sus a paginii.
– Sepp dan Teufel, pe care-l ştim cu toţii.
– O, îl ştim şi-l iubim, Inchizitorule, zise Sult, privind-l radios,
dar simt că am putea să-l tăiem fără probleme de pe listă.
Altcineva?
– Păi, să vedem. Glokta cercetă pe îndelete hârtia. Mai e Harod
Polst, un pânzar. Un nimeni.
Sult flutură din mână nerăbdător:
– E un nimeni.
– Solimo Scandi, un pânzar din Westport. Tot un nimeni.
– Nu, nu, Glokta, putem să găsim pe cineva mai bun decât
Solimo nu-ştiu-cum, nu-i aşa? Aceşti pânzari mărunţi nu prezintă
cu adevărat interes. Smulge rădăcina, şi frunzele mor singure.
– Chiar aşa, Eminenţa Voastră. Îl avem pe Villem dan Robb,
nobil mărunt, care deţine un mic punct vamal. Sult privi gânditor,
clătină din cap. Ar mai fi…
– Stai! Vilem dan Robb… Arhilectorul pocni din degete. Fratele
lui, Kiral, este unul dintre curtenii reginei. M-a făcut de ocară la o
reuniune. Sult zâmbi. Da. Villem dan Robb, adu-l.
88
Şi, astfel, mergem mai adânc.
– Slujesc şi mă supun, Eminenţa Voastră. Există vreun anumit
nume care trebuie menţionat?
Glokta îşi lăsă jos paharul gol.
– Nu. Arhilectorul se întoarse şi îşi flutură mâna din nou.
Oricare, toţi, nu mă interesează.

89
Întâiul dintre magi

Lacul se întindea în depărtare, mărginit de stânci abrupte şi de
verdeaţă picurând de apă, cu luciul ciupit de ploaie, vast şi
cenuşiu, cât vedeai cu ochii. Trebuie spus că ochii lui Logen nu
puteau vedea prea departe, pe o vreme ca asta. Ţărmul opus ar fi
putut fi la o sută de paşi depărtare, dar apele calme păreau
adânci. Foarte adânci.
Logen renunţase de mult la orice încercare de a rămâne uscat
şi apa îi şiroia prin păr şi pe faţă, îi picura de pe nas, de pe degete,
de pe bărbie. Să fie ud, istovit şi înfometat făcea parte din viaţă.
Făcuse adesea, dacă stătea să se gândească. Închise ochii şi simţi
ploaia răpăindu-i pe faţă, auzi apa pleoscăind pe prundiş.
Îngenunche lângă lac, destupă plosca, o împinse sub apă şi urmări
bulele de aer spărgându-se pe măsură ce se umplea.
Malacus Quai ieşi împleticindu-se din tufişuri, cu respiraţia
iute şi întretăiată. Se prăbuşi în genunchi, se târî pe rădăcinile
unui copac, tuşi, scuipând flegmă pe pietriş. Avea o tuse urâtă
acum. I se ridica direct din măruntaie şi îi făcea întreaga cutie
toracică să hârâie. Era chiar mai palid decât atunci când se
întâlniseră prima oară şi mult mai slab. Logen era şi el ceva mai
slab. Erau vremuri grele, una peste alta. Se îndreptă către
ucenicul tras la faţă şi se ghemui lângă el.
– Lasă-mă o clipă.
Quai îşi închise ochii afundaţi în orbite şi îşi dădu capul pe
spate. Doar o clipă. Gura îi atârna deschisă, tendoanele gâtului
său sfrijit îi ieşiseră în afară. Arăta deja ca un cadavru.
– Nu te odihni prea mult. S-ar putea să nu te mai ridici
niciodată.
Logen întinse plosca. Quai nici măcar nu-şi ridică braţul s-o ia,
aşa că Logen i-o duse la buze şi o ridică, puţin înclinată. Quai luă,
tresărind, o înghiţitură, tuşi, apoi capul îi căzu pe spate, lovindu-
se de copac, ca o piatră.
– Ştii unde suntem? întrebă Logen.
Ucenicul se uită clipind la apă, de parcă abia acum ar fi
observat-o.
– Acesta trebuie să fie capătul nordic al lacului… ar trebui să
existe o cărare. Glasul i se stinse, devenind o şoaptă. La capătul

90
sudic se află un drum cu două pietre. Izbucni într-o tuse violentă
şi înghiţi cu dificultate. Urmează drumul peste pod şi ai ajuns, zise
el cu glas răguşit.
Logen privi de-a lungul malului, la copacii picurând de apă.
– Cât e de departe? Niciun răspuns. Apucă umărul osos al
bolnavului şi îl scutură. Pleoapele lui Quai se mijiră şi ucenicul îşi
ridică privirea împăienjenită, încercând să se concentreze. Cât de
departe?
– Şaizeci de kilometri.
Logen îşi supse dinţii. Quai n-ar putea străbate pe jos şaizeci de
kilometri. Ar fi norocos să facă şaizeci de paşi pe propriile picioare.
Ştia asta foarte bine, se putea citi în ochii lui. Avea să fie mort în
curând, aprecie Logen, în cel mult câteva zile. Văzuse oameni mai
puternici răpuşi de friguri.
Şaizeci de kilometri. Logen cugetă profund la asta,
scărpinându-şi bărbia cu degetul mare. Şaizeci de kilometri.
– La naiba! şopti el.
Trase raniţa lângă el şi o deschise. Mai aveau ceva mâncare,
dar nu multă. Câteva fâşii de carne uscată şi tare, un codru de
pâine neagră, mucegăită. Privi peste lacul liniştit. Cel puţin nu
aveau să rămână fără apă de băut prea curând. Îşi scoase ceaunul
greu din raniţă şi îl aşeză jos, pe prundiş. Fuseseră împreună
multă vreme, dar nu mai rămăsese nimic de gătit. Nu te poţi ataşa
de obiecte, nu aici, în sălbăticie. Azvârli funia în tufişuri, pe urmă
îşi săltă raniţa uşurată peste umăr.
Ochii lui Quai se închiseseră din nou şi abia mai respira. Logen
îşi amintea şi acum prima oară când fuseseră nevoiţi să lase pe
cineva în urmă, îşi amintea de parcă ar fi fost ieri. Ciudat cum
uitase numele băiatului, dar chipul lui continua să-l urmărească.
Shanka îi luaseră o bucată din coapsă. O bucată mare. Gemuse
tot drumul. Nu putea păşi. Rana se infectase, ar fi murit oricum.
Trebuia să-l părăsească. Nimeni nu-l învinuise vreodată pe Logen
pentru asta. Băiatul fusese prea tânăr, n-ar fi trebuit să plece de la
bun început. Ghinion, atâta tot, se putea întâmpla oricui. Strigase
după ei în timp ce coborau dealul, într-un grup tăcut, mohorât, cu
capetele plecate. Lui Logen i se păruse că-i auzea strigătele chiar şi
după ce-l lăsaseră mult în urmă. Le auzea şi acum.
În războaie fusese altfel. Din coloane cădeau oameni tot timpul,
în marşurile lungi, în lunile friguroase. La început rămâneau la
coadă, apoi rămâneau în urmă, după aceea rămâneau la pământ.
Cei înfriguraţi, cei bolnavi, cei răniţi. Logen fu străbătut de un fior
91
şi îşi vârî capul între umeri. La început încerca să-i ajute. Apoi a
devenit recunoscător că nu se număra printre ei. Apoi a ajuns să
păşească peste cadavre fără să le observe măcar. Înveţi să-ţi dai
seama când cineva nu se mai ridică. Logen se uită la Malacus Qui.
O moarte în plus în sălbăticie nu era nimic demn de remarcat.
Omul trebuie să fie realist, în definitiv.
Ucenicul se trezi din somnul lui agitat şi încercă să se ridice.
Mâinile îi tremurau cumplit. Ridică privirea spre Logen, cu ochii
scânteind.
– Nu mă pot ridica, zise el răguşit.
– Ştiu. Mă mir că ai reuşit să ajungi până aici.
Acum nu mai conta atât de mult. Logen ştia drumul. Dacă
găsea cărarea, putea parcurge treizeci de kilometri pe zi.
– Dacă-mi laşi o parte din mâncare… poate… după ce ajungi la
bibliotecă… cineva…
– Nu, zise Logen, strângând din fălci. Am nevoie de mâncare.
Quai scoase un sunet ciudat, ceva între tuse şi suspin. Logen se
aplecă şi se propti cu umărul drept în stomacul lui Quai,
împingându-şi braţul pe după şalele lui. Nu te pot căra şaizeci de
kilometri fără ea, adăugă el şi se îndreptă, săltându-l pe ucenic
peste umăr.
Porni de-a lungul ţărmului, ţinându-l pe Quai de manta, cu
cizmele scârţâind pe pietrişul ud. Ucenicul nici nu se mişca, doar
atârna acolo, ca un sac de zdrenţe ude, cu braţele inerte lovindu-
se de partea dindărăt a picioarelor lui Logen.
După ce făcu vrei treizeci de paşi, Logen se întoarse şi privi
înapoi. Ceaunul zăcea părăsit lângă lac, umplându-se deja cu apă
de ploaie. Trecuseră prin multe împreună, el şi ceaunul acela.
– Adio, vechi prieten.
Ceaunul nu răspunse.

Logen îşi aşeză cu blândeţe povara tremurândă la marginea
drumului, apoi îşi întinse spatele chinuit, îşi scărpină bandajul
murdar de pe braţ şi luă o înghiţitură de apă din ploscă. Apa era
singurul lucru care trecuse de buzele lui suferinde în ziua aceea şi
foamea îi rodea stomacul. Măcar nu mai ploua. Trebuie să înveţi să
te bucuri în viaţă de lucrurile mărunte, precum cizmele uscate.
Trebuie să iubeşti lucrurile mărunte, când nu ai altceva.
Logen scuipă în noroi şi îşi frecă degetele, dezmorţindu-le. Locul
nu putea trece neobservat, asta era sigur. Cele două pietre se
înălţau deasupra drumului, bătrâne şi găurite, cu petice de
92
muşchi verzi la bază şi licheni gri mai sus. Erau acoperite de
scrijelituri decolorate, şiruri de litere într-o scriere pe care Logen n-
o înţelegea, nici măcar n-o recunoştea. Cu toate acestea, aveau un
aer ameninţător, dându-ţi senzaţia mai degrabă că te avertizează
decât că te întâmpină.
– Prima Lege.
– Ce? făcu Logen, surprins.
Quai oscilase chinuit între somn şi trezie de când lăsaseră
ceaunul în urmă, acum două zile. Ceaunul ar fi putut scoate
sunete mai inteligibile, în perioada aceea. De dimineaţă, când se
trezise, Logen îl găsise pe Quai abia respirând. La început fusese
convins că e mort, dar omul încă se agăţa, fără putere, de viaţă.
Nu renunţa uşor, ce era al lui era al lui.
Logen îngenunche şi dădu la o parte părul ud de pe faţa lui
Quai. Ucenicul îl apucă pe neaşteptate de încheietură şi dădu să
se ridice.
– E interzis, şopti el, fixându-l pe Logen cu ochi mari, să atingi
Cealaltă Parte!
– Cum?
– Să vorbeşti cu diavolii, zise el răguşit, agăţându-se de haina
ponosită a lui Logen. Creaturile lumii de dedesubt sunt plămădite
din minciuni! N-ai voie s-o faci!
– N-am s-o fac, bolborosi Logen, întrebându-se dacă avea să
ştie vreodată despre ce vorbea ucenicul. N-am s-o fac. Dacă are
vreo importanţă.
N-a prea avut. Ucenicul căzuse deja înapoi în somnul lui agitat.
Logen îşi frământă buza. Spera că ucenicul avea să se trezească
din nou, deşi nu prea credea asta. Dar poate că acel Bayaz avea să
fie în stare să facă ceva, era Întâiul dintre Magi, în definitiv, mare
în Înalta Înţelepciune şi aşa mai departe. Aşadar, Logen îl ridică
din nou pe Quai pe umăr şi porni, târându-şi picioarele, printre
pietrele străvechi.
Drumul urca abrupt între stâncile de deasupra lacului, ici
înălţat, acolo tăiat adânc în pământul pietros. Era mâncat de
vreme şi plin de gropi, năpădit de buruieni. Se răsucea în spirală
la nesfârşit şi curând Logen gâfâia năduşit şi picioarele îi ardeau
de efort. Pasul începu să-i încetinească.
Adevărul era că obosise. Nu doar din pricina urcuşului sau a
drumului de corvoadă pe care-l străbătuse în ziua aceea, cu un
ucenic pe jumătate mort pe umăr sau a efortului din ziua
precedentă sau măcar din cauza luptei din pădure. Era obosit de
93
toate. De shanka, de războaie, de întreaga-i viaţă.
– Nu pot merge la nesfârşit, Malacus. Nu pot lupta la nesfârşit.
Cât din mizeria asta oribilă trebuie să înghită un om? Trebuie să
mă aşez o clipă. Într-un nenorocit de scaun normal! Cer atât de
mult? Da?
În această stare de spirit, înjurând şi bodogănind la fiecare pas,
cu capul lui Quai lovindu-l peste fese, Logen ajunse la pod.
Era la fel de bătrân ca drumul, acoperit de plante târâtoare,
simplu şi suplu, arcuindu-se cam douăzeci de paşi peste o
trecătoare ameţitoare. Jos, departe, un râu se învolbura peste
pietrele colţuroase, umplând aerul de zgomot şi stropi strălucitori
de apă. Pe malul celălalt, între stâncile falnice acoperite de muşchi,
fusese ridicat un zid înalt, construit cu atâta strădanie încât era
greu să-ţi dai seama unde se termină costişa naturală şi unde
începe cea făcută de mâna omului. O singură poartă bătrână era
încastrată în el, căptuşită cu aramă bătută, acum brăzdată de
dungi verzi din pricina umezelii şi a anilor.
În timp ce îşi alegea drumul cu grijă peste pietrele alunecoase,
Logen se pomeni întrebându-se, în virtutea obişnuinţei, cum putea
să fie asediat acest loc. Nu putea. Nici cu o mie de oameni pe alese.
În faţa porţii se afla doar un prag îngust de piatră. Nu aveai loc să
fixezi o scară sau să balansezi un berbec. Zidul măsura cel puţin
zece metri în înălţime şi poarta avea un aspect înfricoşător de
solid. Şi, dacă era ca apărătorii să coboare podul… Logen aruncă o
privire peste margine şi înghiţi: era cale lungă până jos.
Trase adânc aer în piept şi izbi cu pumnul în arama verde şi
udă. Patru bubuituri puternice, răsunătoare. Aşa bătuse în porţile
Carleonului, după bătălie şi oamenii se grăbiseră să se predea.
Acum, nimeni nu se grăbea să facă nimic.
Aşteptă. Bătu din nou. Aşteptă. Era din ce în ce mai ud, în
ceaţa râului. Scrâşni din dinţi. Ridică mâna, să bată din nou. O
uşiţă îngustă ţâşni la o parte şi o pereche de ochi urduroşi îl
priviră cu răceală, din spatele zăbrelelor groase.
– Cine mai e? se răsti un glas morocănos.
– Logen Nouădegete e numele meu. Noi…
– N-am auzit niciodată de tine.
Nicidecum întâmpinarea la care sperase Logen.
– Am venit să-l văd pe Bayaz. Niciun răspuns. Întâiul dintre…
– Da, e aici. Dar uşa nu se deschise. Nu primeşte vizite. I-am
spus asta ultimului mesager.
– Eu nu sunt mesager. Cu mine e Malacus Quai.
94
– Malaca şi mai cum?
– Quai, ucenicul.
– Ucenic?
– E foarte bolnav, zise încet Logen. S-ar putea să moară.
– Bolnav, zici? Să moară, am auzit bine?
– Da.
– Încă o dată, cum te numeşti?
– Deschide numai uşa aia blestemată! Logen îşi agită zadarnic
pumnul în faţa vizetei. Te rog.
– Nu lăsăm pur şi simplu pe oricine înăuntru… ia ridică. Arată-
mi mâinile.
– Ce?
– Mâinile.
Logen ridică mâinile. Ochii apoşi se mişcară încet peste degete.
– Sunt nouă. Lipseşte unul, vezi?
Împinse ciotul către deschizătură.
– Nouă, nu-i aşa? Ar fi trebuit să spui.
Zăvoarele zăngăniră şi uşa se crăpă încet. Un bărbat în vârstă,
încovoiat sub o armură învechită, se holba la el cu suspiciune, din
partea cealaltă. Ţinea în mână o sabie lungă, mult prea grea
pentru el. Vârful ei se clătina nestăpânit, în timp ce omul se
căznea să ţină sabia în sus.
Logen ridică mâinile:
– Mă predau.
Bătrânul paznic nu era amuzat. Mârâi posac, când Logen trecu
pe lângă el, apoi se opinti să închidă poarta, o zăvorî pe bâjbâite,
se întoarse şi se îndepărtă târşâindu-şi picioarele, fără să mai
scoată o vorbă. Logen îl urmă în susul unei văi înguste, mărginite
de case ciudate, dărăpănate şi acoperite de muşchi, pe jumătate
săpate în stâncile abrupte, contopindu-se cu muntele.
În pragul unei uşi, o femeie cu faţa mohorâtă lucra la o furcă de
tors şi se uită încruntată la Logen când trecu pe lângă ea, cu
ucenicul inconştient pe umăr. Logen îi răspunse cu un zâmbet. Nu
era o frumuseţe, asta era sigur, dar trecuse foarte multă vreme.
Femeia intră în casă, aplecându-şi capul şi trânti uşa cu piciorul,
lăsând roata să se învârtă. Logen oftă. Vechea vrajă era încă acolo.
Următoarea clădire era o brutărie cu un horn turtit care scotea
fum. Mirosul de pâine coaptă făcu stomacul gol al lui Logen să
chiorăie. Ceva mai încolo, câţiva copii râdeau şi se jucau, alergând
în jurul unui bătrân copac pipernicit. Îi amintiră lui Logen de
propriii copii. Nu semănau defel cu ei, dar Logen era într-o stare de
95
spirit morbidă.
Trebuia să recunoască, era puţin dezamăgit. Se aşteptase la o
atmosferă firoscoasă şi la mult mai multe bărbi. Oamenii ăştia nu
păreau atât de nemaipomenit de înţelepţi. Arătau întocmai ca orice
alţi ţărani. Nimic diferit de felul în care arătase satul lui înainte să
vină shanka. Se întreba dacă se afla unde trebuie. Pe urmă trecură
de o cotitură a drumului.
În faţa lor, în coasta muntelui, se înălţau trei turnuri mari,
conice, unite la bază, dar separate mai sus, acoperite de iederă
întunecată. Păreau mult mai bătrâne chiar decât străvechiul pod şi
decât străvechiul drum, bătrâne ca muntele însuşi. La baza lor se
îngrămădeau de-a valma alte clădiri, răzleţite la marginile unei
curţi largi în care oamenii îşi vedeau de treburile de zi cu zi. O
femeie subţire bătea untul într-un pridvor. Un fierar îndesat
încerca o potcoavă pe copita unei iepe agitate. Un măcelar bătrân
şi pleşuv, cu şorţul pătat, terminase de tranşat un animal şi îşi
spăla braţele pline de sânge într-o albie.
Iar pe treptele largi din faţa celui mai înalt dintre cele trei
turnuri, şedea un bătrân magnific. Era înveşmântat în alb din cap
până-n picioare, avea o barbă lungă, nasul coroiat şi părul alb
revărsat de sub o tichie albă. Logen era, în sfârşit, impresionat.
Întâiul dintre Magi arăta, cu siguranţă, aşa cum trebuia. Când
Logen se apropie de el, târşâindu-şi picioarele, bătrânul se ridică
de pe trepte şi porni în goană spre ei, cu mantaua-i albă fluturând
în urmă.
– Aşezaţi-l aici, jos, murmură el, indicând un petic de iarbă de
lângă fântână, şi Logen îngenunche şi îl răsturnă pe Quai pe
pământ, cât putu mai uşor, cu durerile puternice de spate pe care
le avea.
Bătrânul se aplecă deasupra lui şi îi aşeză o mână noduroasă
pe frunte.
– V-am adus ucenicul înapoi, bolborosi Logen, fără rost.
– Al meu?
– Nu sunteţi Bayaz?
Bătrânul râse.
– O, nu, eu sunt Wells, intendent aici, la bibliotecă.
– Eu sunt Bayaz, veni o voce din spate.
Măcelarul se apropia încet de ei, ştergându-şi mâinile cu o
bucată de pânză. Părea să aibă în jur de şaizeci de ani, dar era
bine clădit, cu faţa puternică, brăzdată de riduri adânci şi o barbă
sură, tunsă scurt, în preajma gurii. Era cu desăvârşire chel şi
96
soarele după-amiezii strălucea pe ţeasta-i arsă de soare. Nu era
nici frumos, nici maiestuos, însă când se apropie, părea să aibă
într-adevăr ceva aparte. O siguranţă, un aer poruncitor. Un om
obişnuit să poruncească şi să fie ascultat.
Întâiul dintre Magi luă mâna stângă a lui Logen în palmele sale
şi o strânse cu căldură. Apoi o întoarse şi examină ciotul degetului
tăiat.
– Logen Nouădegete, aşadar. Cel căruia i se spune Sângerosul
Nouă. Am auzit tot felul de poveşti despre tine, chiar închis aici, în
biblioteca mea.
Logen tresări. Putea ghici ce fel de poveşti ar fi putut auzi
bătrânul.
– Asta a fost demult.
– Desigur. Avem cu toţii un trecut, nu? Nu judec pe nimeni din
auzite.
Şi Bayaz zâmbi. Un zâmbet larg, alb, strălucitor. Cutele feţei i
se destinseră într-o expresie prietenoasă, însă în jurul ochilor
adânciţi în orbite, ce aruncau scânteieri verzi, stăruia o anumită
asprime. O asprime de piatră. Logen îi răspunse cu un zâmbet
larg, dar era conştient deja că n-ar fi vrut să şi-l facă duşman pe
omul acesta.
– Şi ne-ai adus oaia rătăcită înapoi la stână! Bayaz coborî o
privire încruntată spre Malacus Quai, care zăcea neclintit pe iarbă.
Cum e?
– Cred că va supravieţui, domnule, răspunse Wells, dar ar
trebui să-l ferim de frig.
Întâiul dintre Magi pocni din degete şi, dinspre clădiri, răsună
ecoul unui zgomot pătrunzător.
– Ajută-l.
Fierarul alergă şi îl apucă pe Quai de picioare şi, împreună, el şi
Wells, îl cărară pe ucenic, prin poarta înaltă, în bibliotecă.
– Aşadar, Maestre Nouădegete, te-am chemat şi ai venit. Asta
arată bune maniere. Poate că manierele sunt ieşite din uz în Nord,
dar vreau să ştii că le apreciez. Curtoaziei trebuie să i se răspundă
prin curtoazie, aşa am socotit mereu. Dar ce-i asta, acum?
Bătrânul străjer al porţii gonea înapoi prin curte, abia răsuflând.
Doi oaspeţi într-o singură zi. Ce mai urmează?
– Maestre Bayaz, gâfâi străjerul, călăreţi la poartă! Cu cai buni
şi înarmaţi până-n dinţi! Zic că au un mesaj urgent de la Regele
Oamenilor Nordului!
Bethod. El trebuia să fie. Spiritele spuseseră că şi-a pus o tichie
97
de aur pe cap, şi cine altcineva ar fi îndrăznit să-şi spună Rege al
Oamenilor Nordului? Logen înghiţi. Scăpase cu viaţă după ultima
lor întâlnire, atâta tot, dar, totuşi era mai bine decât reuşiseră
mulţi, mult mai bine.
– Ei, stăpâne, întrebă străjerul, să le spun să plece?
– Cine se află în fruntea lor?
– Un filfizon cu o mutră acră. Zice că e fiul regelui sau ceva.
– Era Calder sau Scale? Amândoi sunt nişte acrituri.
– Cel mai mic, presupun.
Calder, aşadar, asta era ceva. Nu era bun niciunul, dar Scale
era cu mult mai rău. Amândoi erau o experienţă de evitat. Bayaz
păru să chibzuiască o clipă.
– Prinţul Calder poate intra, dar oamenii lui trebuie să rămână
dincolo de pod.
– Da, domnule, dincolo de pod.
Străjerul se îndepărtă gâfâind.
Lui Calder avea să-i placă asta la nebunie. Pe Logen îl distra
grozav să şi-l imagineze pe aşa-zisul prinţ ţipând zadarnic prin
acea mică vizetă.
– Regele Oamenilor Nordului, îţi închipui una ca asta? Bayaz
privea absent în vale. L-am cunoscut pe Bethod pe când nu era
atât de mare. Şi tu la fel, ai, Maestre Nouădegete?
Logen se încruntă. Îl cunoscuse pe Bethod când era aproape un
nimeni, o căpetenie măruntă, ca multe altele. Logen venise după
ajutor, să scape de shanka, şi Bethod i-l dăduse, cu un preţ. Pe
vremea aceea, preţul păruse convenabil şi uşor de plătit. Doar să
lupte. Să omoare câţiva oameni. Logen găsise întotdeauna că e
uşor să ucizi, iar Bethod păruse un om pentru care merită să lupţi:
curajos, mândru, nemilos, otrăvitor de ambiţios. Toate calităţile pe
care Logen le admira pe atunci, toate calităţile pe care credea că le
are el însuşi. Dar timpul i-a schimbat pe amândoi şi preţul a
crescut.
– Era cândva un om mai bun, cugeta Bayaz, dar unora
coroanele nu li se potrivesc. Îi cunoşti fiii?
– Mai bine decât aş vrea.
Bayaz clătină aprobator din cap.
– Sunt nişte nemernici, nu-i aşa? Şi mă tem că nu se vor
schimba niciodată. Imaginează-ţi-l rege pe nătărăul ăla de Scale.
Pfui! Vrăjitorul se cutremură. Aproape că te face să-i doreşti viaţă
lungă tatălui său. Aproape, dar nu chiar.
Fetiţa pe care Logen o văzuse jucându-se veni în fugă. Avea o
98
ghirlandă de flori galbene în mâini şi i-o întinse bătrânului vrăjitor.
– Eu am făcut-o, spuse ea.
Logen auzea bubuitul grăbit al copitelor apropiindu-se pe drum.
– Pentru mine? Încântător. Bayaz luă florile din mâinile ei. O
treabă minunată, draga mea. Nici însuşi Maestrul Creator n-ar fi
putut să se descurce mai bine.
Călăreţul intră tropăind în curte, îşi struni cu sălbăticie calul şi
sări din şa. Calder. Anii fuseseră mai blânzi cu el decât cu Logen,
atâta lucru era limpede. Era îmbrăcat cu totul în veşminte negre,
tivite cu blană întunecată. Un rubin mare şi roşu îi sclipea pe
deget, iar mânerul sabiei sale era încrustat cu aur. Crescuse şi se
împlinise. Era pe jumătate cât fratele său, Scale, dar, şi aşa, un
bărbat voinic. Chipul său palid, mândru, era, însă, aproape acelaşi
pe care şi-l amintea Logen: cu buzele subţiri, strâmbate într-o
permanentă grimasă batjocoritoare.
Aruncă hăţurile femeii care bătea untul, apoi traversă curtea cu
paşi mari şi iuţi, încruntat, cu părul lung fluturând în bătaia
vântului. Când ajunse la vreo zece paşi de Logen, îl văzu. Calder
rămase cu gura căscată. Şocat, făcu o jumătate de pas în spate şi
mâna îi zvâcni spre sabie. După care afişă un mic zâmbet rece.
– Aşa, deci, te-ai apucat să ţii câini, nu-i aşa, Bayaz? Eu aş fi
atent cu ăsta. Se ştie că muşcă mâna stăpânului. Buza i se curbă
şi mai mult. Aş putea să ţi-l pun cu botul pe labe, dacă ai vrea.
Logen ridică din umeri. Cuvintele grele sunt pentru proşti şi
pentru laşi. Putea fi Calder şi una, şi alta, dar Logen nu era. Dacă
ai de gând să ucizi, e mai bine să treci direct la fapte decât să
vorbeşti despre asta. Vorbăria nu face decât să-l pregătească pe
celălalt şi ăsta e ultimul lucru pe care-l vrei. Aşadar, Logen nu
spuse nimic. Calder n-avea decât să ia asta drept slăbiciune, dacă
poftea. Cu atât mai bine. Poate că buclucurile dădeau peste Logen
dezolant de des, dar, în ceea ce-l privea, renunţase de multă,
multă vreme să le caute.
Cel de-al doilea fiu al lui Bethod îşi îndreptă dispreţul către
Întâiul dintre Magi.
– Tatăl meu va fi supărat, Bayaz. Faptul că oamenii mei sunt
ţinuţi să aştepte afară dovedeşte puţin respect!
– Dar am atât de puţin, Prinţe Calder, spuse calm vrăjitorul.
Însă, te rog, nu te întrista. Ultimul vostru mesager n-a fost lăsat să
treacă podul, aşa că, vezi, facem progrese.
Calder îl privi mânios.
– De ce n-ai răspuns la chemările tatălui meu?
99
– Sunt extrem de ocupat. Bayaz ridică ghirlanda de flori. Astea
nu se fac singure, ştii.
Prinţul nu era amuzat.
– Tatăl meu, tună el, Bethod, Rege al Oamenilor Nordului, îţi
porunceşte să i te înfăţişezi la Carleon! Îşi drese glasul. Nu va…
Calder tuşi.
– Ce? întrebă poruncitor Bayaz. Vorbeşte, copile!
– Îţi porunceşte…
Prinţul tuşi din nou, bolborosi, se înecă. Îşi duse mâna la gât.
Aerul deveni parcă neclintit.
– Îmi porunceşte, nu-i aşa? Bayaz se încruntă: Adu-l pe marele
Juvens înapoi de pe tărâmul morţilor. El îmi poate porunci. El
singur şi nimeni altul. Încruntătura se adânci şi mai mult şi Logen
trebui să se împotrivească straniei dorinţe de a se retrage. Tu nu
poţi. Nici tatăl tău, oricum şi-ar zice.
Calder se lăsă încet în genunchi, cu faţa schimonosită, cu ochii
înlăcrimaţi. Bayaz îl cercetă de sus până jos.
– Ce veşminte solemne! A murit cineva? Ţine! Şi aruncă
ghirlanda de flori pe capul prinţului. Puţină culoare s-ar putea să
te înveselească. Spune-i tatălui tău că trebuie să vină personal.
Nu-mi irosesc timpul cu nătărăi şi mezini. Sunt de modă veche în
privinţa asta. Îmi place să vorbesc cu capul calului, nu cu dosul.
Mă înţelegi, băiete? Calder aluneca într-o parte, cu ochii roşii şi
bulbucaţi. Întâiul dintre Magi îşi flutură mâna: Poţi pleca.
Cu răsuflarea întretăiată, prinţul se ridică, tuşi şi se clătină pe
picioare, se duse împleticindu-se la calul său şi se aburcă în şa, cu
mult mai puţină graţie decât coborâse. Aruncă o privire ucigătoare
peste umăr în timp ce se îndrepta către poartă, dar asta nu avu
chiar aceeaşi greutate, cu faţa-i roşie ca un dos plesnit. Logen îşi
dădu seama că zâmbea. Larg. Trecuse multă vreme de când nu se
mai amuzase atât de mult.
– Înţeleg că poţi vorbi cu spiritele.
Logen fu luat prin surprindere.
– Cum?
– Să vorbeşti cu spiritele. Bayaz clătină din cap. E un dar foarte
rar în vremurile astea. Ce fac?
– Ce, spiritele?
– Da.
– Pier.
– Curând vor dormi toate, ce zici? Vraja se scurge din lume. Aşa
e ordinea firii. De-a lungul anilor, cunoaşterea mi-a sporit şi,
100
totuşi, puterea mi s-a împuţinat.
– Calder a părut impresionat.
– Aş! Bayaz îşi flutură mâna. O nimica toată. Un mic truc cu
aer şi carne, uşor de făcut. Nu, crede-mă, vraja se retrage. E un
fapt. O lege a naturii. Totuşi, un ou poate fi spart în multe feluri,
nu-i aşa, prietene? Dacă o unealtă dă greş, trebuie să încercăm o
alta. Logen nu mai era întru totul sigur despre ce vorbea bătrânul,
dar era prea obosit ca să întrebe. Da, într-adevăr, murmură Întâiul
dintre Magi. Un ou poate fi spart în multe feluri. Şi, că veni vorba,
pari înfometat.
Gura lui Logen se inundă de salivă numai când auzi
pomenindu-se de mâncare.
– Da, bâigui el. Da… mi-ar prinde bine să mănânc.
– Desigur. Bayaz îl bătu prieteneşte pe umăr. Şi pe urmă o baie,
poate? Nu că ne simţim deranjaţi, fireşte, dar găsesc că nu e nimic
mai liniştitor decât apa fierbinte, după un drum lung. Iar tu,
bănuiesc, ai făcut într-adevăr un drum foarte lung. Vino cu mine,
Maestre Nouădegete, aici eşti în siguranţă.
Mâncare. Baie. Siguranţă. Logen trebui să-şi stăvilească
lacrimile în timp ce-l urma pe bătrân în bibliotecă.

101
Omul bun

Afară era o zi fierbinte, fierbinte şi soarele strălucea cu putere
prin ferestrele cu multe ochiuri, desenând modele încrucişate pe
podeaua de lemn a sălii de audienţe. Era în toiul amiezii şi
încăperea era caldă ca o supă şi înăbuşitoare ca o bucătărie.
Fortis dan Hoff, Lordul Şambelan, era roşu la faţă şi năduşit, în
veşmintele sale de ceremonie tivite cu blană şi fusese într-o stare
din ce în ce mai deplorabilă toată după-amiaza. Harlen Morrow,
Subsecretarul său pentru Audienţe, părea şi mai chinuit, însă, la
drept vorbind, el avea de înfruntat şi teroarea lui Hoff, pe lângă
căldură. Amândoi păreau nespus de suferinzi, fiecare în felul său,
dar, cel puţin, ei puteau sta jos.
Maiorul West asuda încet în uniforma lui brodată. Stătuse în
aceeaşi poziţie, cu mâinile la spate, cu dinţii încleştaţi, aproape
două ore, cât timp Lordul Hoff se oţărâse, mârâise şi răcnise la
reclamanţi şi la oricine-i ieşea în cale. West îşi dorea cu ardoare, şi
nu pentru prima dată în după-amiaza aceea, să se tolănească în
parc, sub un copac, cu o băutură tare. Sau poate sub un gheţar,
înmormântat în gheaţă. Oriunde, dar nu acolo.
Să stea de strajă la aceste oribile audienţe nu era nici pe
departe una dintre cele mai plăcute îndatoriri ale lui West, dar ar fi
putut să fie mai rău. Numai dacă te gândeai la cei opt soldaţi
aliniaţi de jur împrejurul zidurilor: erau în armură completă. West
se aştepta ca vreunul dintre ei să leşine, prăbuşindu-se la podea
cu sunetul unui bufet plin de oale, spre profundul dezgust al
Lordului Şambelan, fără îndoială, dar, deocamdată, se ţineau cu
toţii, cumva, pe picioare.
– De ce în sala asta blestemată temperatura e mereu cum nu
trebuie? întrebă poruncitor Hoff, ca şi cum căldura ar fi fost o
insultă îndreptată numai la adresa lui. E prea cald jumătate de an
şi prea frig în cealaltă jumătate. Nu e aer aici, nu e pic de aer! De
ce nu se deschid ferestrele astea? De ce nu putem avea o încăpere
mai mare?
– Ăă… bâigui Subsecretarul hărţuit, împingându-şi ochelarii în
susul nasului transpirat. Audienţele s-au ţinut întotdeauna aici,
Lordul meu Şambelan. Se opri sub privirea fioroasă a superiorului
său. Ăă… este… o tradiţie?

102
– Ştiu asta, nătărăule! tună Hoff, cu faţa stacojie de dogoare şi
furie. Dar cine ţi-a cerut ţie părerea idioată?
– Da, adică nu, se bâlbâi Morrow, vreau să spun, chiar aşa,
stăpâne.
Hoff scutură din cap cu o încruntătură teribilă, rotindu-şi
privirea prin încăpere, în căutarea unui alt motiv de nemulţumire.
– Câţi mai trebuie să suportăm astăzi?
– Ăă… încă patru, Excelenţa Voastră.
– La naiba! tună Şambelanul, foindu-se în scaunul său imens şi
fluturându-şi gulerul tivit cu blană, ca să lase să pătrundă puţin
aer. Asta e intolerabil! West se pomeni aprobându-l în tăcere. Hoff
înhăţă un pocal de argint de pe masă şi sorbi vinul cu nesaţ. Se
dădea în vânt după băutură, băuse vârtos toată după-masa. Asta
nu-i îmbunătăţise însă starea de spirit. Cine e următorul
prostovan? ceru el să ştie.
– Ăă… Morrow cercetă chiorâş documentul stufos, prin
ochelari, urmărind scrisul greu lizibil cu un deget mânjit de
cerneală. Goodman Heath e următorul, un fermier din…
– Un fermier? Un fermier ai zis? Aşadar, trebuie să stăm în
fierbinţeala asta ridicolă, ascultând nu ştiu ce afurisit de ţărănoi
jelindu-se despre cum i-a afectat vremea oile?
– Păi, stăpâne, murmură Morrow, se pare că, ăă… Goodman
Heath are, ăă… o plângere îndreptăţită împotriva, ăă… moşierului
său, şi…
– La naiba cu tot! Mi-e silă de jelaniile altora! Lordul Şambelan
mai luă o înghiţitură de vin. Pofteşte-l pe idiot înăuntru!
Uşile se deschiseră şi Goodman Heath fu chemat în încăpere.
Pentru a sublinia raportul de putere din sală, masa Lordului
Şambelan era ridicată pe un dais înalt, astfel că bietul om, chiar şi
stând în picioare, trebuia să-şi ridice privirea spre ei. O faţă
cinstită, dar sfrijită. Ţinea, cu mâini tremurătoare, o pălărie
ponosită. West îşi ridică umerii deranjat când o picătură de
sudoare i se prelinse pe spate.
– Eşti Goodman Heath, aşa e?
– Da, Stăpâne, murmură ţăranul, cu un accent grosolan. Din…
Hoff îl întrerupse cu desăvârşită mojicie:
– Şi ai venit în faţa noastră să ceri o audienţă la Augusta Sa
Maiestate, Înaltul Rege al Uniunii?
Goodman Heath îşi linse buzele. West se întreba câtă cale
bătuse ca să fie luat în răspăr. Cale foarte lungă, mai mult ca
sigur.
103
– Familia mea a fost alungată de pe pământul nostru. Moşierul
a zis că nu plăteam chiria, dar…
Lordul Şambelan flutură din mână.
– În mod evident, aceasta este o problemă de competenţa
Comisiei pentru Pământ şi Agricultură. Augusta Sa Maiestate
Regele se preocupă de binele tuturor supuşilor săi, oricât de umili
– West aproape tresări la această grosolănie – dar nu i se poate
cere să acorde personal atenţie fiecărui fleac. Timpul său este
preţios, la fel ca al meu. La revedere!
Şi cu asta, basta. Doi dintre soldaţi dădură uşa dublă în lături
pentru ca Goodman Heath să plece.
Faţa ţăranului devenise foarte palidă, degetele sale frământau
borurile pălăriei.
– Stăpân bunul meu, se încurcă el. Am fost deja la Comisie…
Hoff ridică o privire aspră, făcându-l pe fermier să se oprească.
– La revedere, am zis!
Umerii ţăranului căzură. Aruncă o ultimă privire prin încăpere.
Morrow examina cu mare interes ceva de pe peretele opus şi refuza
să-i întâlnească ochii. Lordul Şambelan îi aruncă o privire
furioasă, enervat de această pierdere de timp de neiertat. West se
simţea scârbit să fie martor la o asemenea scenă. Heath se
întoarse şi se îndepărtă târşâindu-şi picioarele, cu capul plecat.
Uşile se închiseră.
Hoff izbi cu pumnul în masă.
– Aţi văzut? Îşi roti privirea fioroasă peste întreaga adunare
asudată. Curată obrăznicie! Ai văzut, Maior West?
– Da, Lordul meu Şambelan, am văzut totul, răspunse West
băţos. A fost o ruşine.
Din fericire, Hoff nu pricepu ironia.
– O ruşine, Maior West, ai dreptate! De ce naiba toţi tinerii
promiţători se duc în armată? Vreau să ştiu cine îi lasă pe toţi
aceşti cerşetori înăuntru? Aruncă o privire mânioasă către
Subsecretar, care înghiţi, holbându-se la documentele sale. Cine
urmează?
– Ăă…, se bâlbâi Morrow. Coster dau Kault. Magister al Ghildei
Pânzarilor.
– Ştiu cine e, fir-ar să fie! se răsti Hoff, ştergându-şi un luciu
proaspăt de sudoare de pe faţă. Dacă nu sunt blestemaţii de
ţărani, sunt blestemaţii de negustori! răcni el la soldaţii de lângă
uşă, cu glasul destul de sonor ca să poată fi auzit afară, pe coridor.
Atunci, pofteşte-l pe bătrânul şarlatan hrăpăreţ înăuntru!
104
Magisterul Kault nici că s-ar fi putut înfăţişa mai diferit de
solicitantul anterior. Era un bărbat voinic, dolofan, cu o faţă la fel
de moale pe cât îi erau ochii de aspri. Veşmântul său era brodat cu
metri întregi de fir auriu, atât de ostentativ, încât însuşi împăratul
Gurkhului s-ar fi simţit stânjenit să-l poarte. Era însoţit de doi
pânzari de vază, ei înşişi în straie la fel de magnifice. West se
întrebă dacă Goodman Heath ar putea câştiga destul în zece ani ca
să plătească una dintre acele mantii. Hotărî că nu, chiar dacă n-ar
fi fost alungat de pe pământul său.
– Lord Şambelan, intonă Kault, cu o plecăciune elaborată.
Hoff îl salută pe capul Ghildei Pânzarilor cât de vag era
omeneşte posibil, cu o sprânceană ridicată şi o mişcare aproape
imperceptibilă a buzei. Kault aşteptă un salut pe care îl considera
mai potrivit statutului său, dar nimeni nu se înghesuia. Îşi drese
zgomotos glasul.
– Am venit să cer o audienţă la Augusta Maiestate…
Lordul Şambelan fornăi:
– Scopul acestei întrevederi este să stabilim cine este demn de
atenţia Maiestăţii Sale. Dacă nu ceri o audienţă la el, ai greşit
încăperea.
Era de pe-acum limpede că întâlnirea avea să fie, de la cap la
coadă, la fel de lipsită de succes ca ultima. Era un fel de oribilă
dreptate în asta, bănuia West. Cei mari şi cei mici erau trataţi
exact la fel.
Ochii Magisterului Kault se îngustară uşor, dar acesta
continuă:
– Onorabila Ghildă a Pânzarilor, al cărei umil reprezentant
sunt… (Hoff sorbi zgomotos din vin şi Kault fu obligat să se
oprească un moment)… a fost victima unui extrem de duşmănos şi
vătămător atac…
– Umple cupa asta, rogu-te! răcni Lordul Şambelan, fluturându-
şi pocalul gol către Morrow. Subsecretarul alunecă zelos din
scaunul său şi înhăţă carafa. Kault fu nevoit să aştepte, scrâşnind
din dinţi, până când vinul curse gâlgâind. Continuă! zbieră Hoff,
dând din mână, n-avem toată ziua la dispoziţie!
– Un atac extrem de duşmănos şi perfid…
Lordul Şambelan îl privi de sus, cu ochii mijiţi:
– Un atac, zici? Un act obişnuit de violenţă e o problemă de
competenţa Gărzii Oraşului!
Magisterul Kault făcu o grimasă. El şi cei doi însoţitori ai săi
începeau deja să transpire.
105
– N-a fost un atac de acest fel, Lordul meu Şambelan, ci un
ultragiu clandestin şi perfid, menit să discrediteze reputaţia
strălucită a ghildei noastre şi să ne primejduiască interesele de
afaceri în Oraşele Libere ale Styriei şi pe cuprinsul Uniunii. Un
atac săvârşit de anumite elemente parşive ale Inchiziţiei Maiestăţii
Sale şi…
– Am auzit destule! Mâna voinică a Lordului Şambelan se înălţă
cu o smucitură, făcând linişte. Dacă este o problemă de afaceri,
atunci trebuie rezolvată de către Comisia pentru Afaceri şi Comerţ
a Maiestăţii Sale. Hoff vorbea clar şi răspicat, în maniera în care
un dascăl de şcoală i se adresează celui mai dezamăgitor elev al
său. Dacă este o problemă juridică, atunci trebuie rezolvată de
departamentul Înaltului Judecător Marovia. Dacă este o problemă
de funcţionare internă a Inchiziţiei Maiestăţii Sale, atunci trebuie
să fixaţi o întâlnire cu Arhilectorul Sult. În orice caz, nu e nici pe
departe o problemă care trebuie supusă atenţiei Augustei Sale
Maiestăţi. Capul ghildei Pânzarilor deschise gura, dar Lordul
Şambelan vorbi peste el, cu glasul mai puternic ca oricând: Regele
vostru angajează o Comisie, alege un Înalt Judecător şi numeşte
un Arhilector, ca să nu trebuiască să se ocupe personal de fiece
fleac! Întâmplător, acesta este şi motivul pentru care acordă licenţe
anumitor ghilde negustoreşti, şi nu ca să burduşească buzunarele
– şi buza i se strâmbă într-un rânjet antipatic – clasei negustoreşti!
La revedere!
Şi uşile fură deschise.
Faţa lui Kault devenise palidă de furie la această ultimă
remarcă.
– Puteţi fi sigur, Lord Şambelan, spuse el cu răceală, că vom
căuta dreptate în altă parte şi cu cea mai mare insistenţă.
Hoff îl privi aspru multă, multă vreme.
– Căutaţi-o unde poftiţi, mârâi el, şi cu câtă insistenţă doriţi.
Dar nu aici. La… revedere!
Dacă expresia „la revedere” ar fi putut înjunghia pe cineva,
capul Ghildei Pânzarilor s-ar fi prăbuşit mort pe podea. Kault clipi
de câteva ori, apoi se întoarse furios şi părăsi sala cu paşi mari, cu
toată demnitatea pe care reuşi să şi-o adune. Cei doi lachei ai săi îl
urmară îndeaproape, cu veşmintele fabuloase fluturând. Uşile se
închiseră.
Hoff izbi din nou cu pumnul în masă.
– Revoltător! bolborosi el. Porci aroganţi! Chiar cred serios că
pot să-şi bată joc de legea Regelui şi să-i mai şi ceară ajutorul,
106
când lucrurile merg prost?
– Păi, nu, zise Morrow, desigur…
Lordul Şambelan îşi ignoră Subsecretarul şi se întoarse către
West cu un zâmbet sarcastic:
– Totuşi, mi-ar plăcea să văd vulturii dându-le târcoale, în
ciuda tavanului scund, ce zici, Maior West?
– Într-adevăr, Lord Şambelan, bâigui West, profund stânjenit şi
sperând că tot acest chin avea să ia sfârşit.
Pe urmă se putea întoarce la sora lui. Inima i se strânse. Era o
pacoste chiar mai mare decât îşi amintea. Era isteaţă, nu-i vorbă,
dar West îşi făcea griji că ar putea să fie prea isteaţă pentru binele
ei. Măcar de s-ar mărita cu un bărbat cinstit şi ar fi fericită!
Situaţia lui aici era destul de precară şi fără să se dea ea în
spectacol.
– Vulturi, vulturi, murmura Hoff pentru sine. Păsări urâte, dar
au rolul lor. Ce urmează?
Asudatul Subsecretar îşi căuta cuvintele potrivite, părând şi
mai stânjenit decât înainte:
– Avem un grup de… diplomaţi?
Lordul Şambelan se opri, cu pocalul în drum spre gură.
– Diplomaţi? Din partea cui?
– Ăă… din partea aşa-zisului Rege al Oamenilor Nordului,
Bethod.
Hoff izbucni în râs.
– Diplomaţi? râse el pe înfundate, ştergându-şi faţa cu mâneca.
Sălbatici, vrei să spui!
Subsecretarul chicoti neconvingător.
– A, da, Stăpâne, ha, ha! Sălbatici, desigur!
– Dar periculoşi, nu, Morrow? se răsti Lordul Şambelan, cu
buna dispoziţie evaporându-i-se instantaneu. Chicotul
Subsecretarului se opri cu un gâlgâit. Foarte periculoşi. Trebuie să
fim foarte prudenţi. Pofteşte-i înăuntru!
Erau patru. Doi dintre ei, cei mai scunzi, erau nişte uriaşi, cu
înfăţişare feroce, cu cicatrice, bărboşi, îmbrăcaţi în armuri greu
încercate. Fuseseră dezarmaţi la poarta Agriontului, desigur, dar
continuau să aibă un aer primejdios şi West avea senzaţia că
trebuie să fi lăsat în urmă o grămadă de arme grele, îndelung
folosite. Erau genul de oameni care se îngrămădeau la graniţele
Engliei, însetaţi de război, nu departe de locul de baştină al lui
West.
Cu ei intră un bărbat mai în vârstă, şi el în armură ciobită, cu
107
părul lung şi o barbă mare şi albă. O cicatrice lividă îi brăzda faţa,
până într-un ochi orb, acoperit de albeaţă. Dar afişa un zâmbet
larg şi înfăţişarea lui plăcută contrasta puternic cu cea a
încrâncenaţilor lui tovarăşi şi cu al patrulea bărbat, care venea în
urmă.
Acesta fu nevoit să se aplece, ca să treacă pe sub pragul de sus,
aflat la mai bine de doi metri deasupra podelei. Era înfăşurat într-o
mantie aspră, maro, cu gluga trasă pe cap, ascunzându-i
trăsăturile. Când se îndreptă, înălţându-se deasupra tuturor,
încăperea începu să pară absurd de înghesuită. Simpla lui statură
era de natură să intimideze, însă mai era ceva, ceva care părea să
se răspândească dinspre el în valuri malefice. Subsecretarul
pentru Audienţe simţi acel ceva, năduşind, tresărind şi
vânzolindu-şi documentele. Maiorul West simţea şi el, fără doar şi
poate. Pielea i se răcise, în pofida căldurii şi fiecare fir de păr de pe
trup i se ridica sub uniforma jilavă.
Numai Hoff părea neafectat. Îi cercetă pe cei patru oameni ai
Nordului de sus până jos, cu o căutătură încruntată, nu mai
impresionat de uriaşul cu glugă decât fusese de Goodman Heath.
– Aşadar, sunteţi emisari ai lui Bethod? Rostogoli vorbele în
gură, pe urmă le scuipă. Regele Oamenilor Nordului.
– Suntem, zise bătrânul zâmbitor, înclinându-se adânc. Eu
sunt Hansul Albeaţă.
Avea glasul răsunător, plin şi plăcut, fără pic de accent,
nicidecum la ce se aşteptase West.
– Iar tu eşti emisarul lui Bethod? întrebă Hoff nonşalant, luând
încă o înghiţitură de vin din pocalul său.
Pentru prima oară în viaţă, West era încântat că Lordul
Şambelan se afla cu el în încăpere, dar pe urmă ridică privirea
către bărbatul cu glugă şi sentimentul de nelinişte reveni.
– O, nu! răspunse Albeaţă. Eu sunt aici doar ca tălmăcitor.
Acesta este emisarul Regelui Oamenilor Nordului – şi ochiul său
bun se ridică, tresărind nervos către silueta întunecată în mantie,
de parcă până şi lui i-ar fi fost frică. Fenris. Lungi „s”-ul de la
capătul numelui astfel încât şuieră în aer. Fenris cel Temut.
Un nume într-adevăr adecvat. În mintea lui West reveniră
cântece pe care le auzise în copilărie, poveşti despre uriaşi însetaţi
de sânge din munţii îndepărtatului Nord. Sala se cufundă o clipă
în linişte.
– Hmm, făcu imperturbabil Lordul Şambelan. Şi doriţi o
audienţă la Augusta Sa Maiestate, Înaltul Rege al Uniunii?
108
– Da, chiar aşa, Lord Şambelan, răspunse bătrânul războinic.
Stăpânul nostru, Bethod, regretă profund ostilitatea dintre cele
două popoare ale noastre. Nu doreşte decât să se afle în termenii
cei mai buni cu vecinii săi dinspre sud. Aduc o ofertă de pace de la
regele meu către regele vostru şi un dar care să dovedească buna
noastră credinţă. Nimic mai mult!
– Măi, măi! zise Hoff, lăsându-se pe spate în jilţul său, cu un
zâmbet larg. O solicitare elegantă, făcută cu eleganţă. Poţi să-l
întâlneşti pe rege în Consiliul Deschis de mâine şi să-i prezinţi
oferta ta şi darul tău, în faţa celor mai de seamă oameni ai
regatului.
Albeaţă se înclină cu respect.
– Sunteţi deosebit de amabil, Lordul meu Şambelan.
Bărbatul porni spre uşă, urmat de cei doi războinici
posomorâţi. Silueta înveşmântată în mantie mai zăbovi o clipă, pe
urmă se întoarse şi el, încet şi trecu pragul, aplecându-se. Abia
după ce uşile se închiseră, West reuşi să respire din nou. Îşi
scutură capul şi ridică din umerii asudaţi. Poveşti cu uriaşi, chiar
aşa. Un bărbat voinic cu mantie, atâta tot. Dar, dacă se uita bine,
uşa era într-adevăr foarte înaltă…
– Vezi, Maestre Morrow? Hoff părea extrem de încântat de sine.
Nicidecum sălbaticii la care m-ai făcut să mă aştept! Simt că
suntem aproape de o rezolvare a problemelor noastre din Nord, tu
nu?
Subsecretarul nu părea câtuşi de puţin convins.
– Ăă… da, Stăpâne, desigur.
– Da, desigur. Mult zgomot pentru nimic. Multe aiureli
pesimiste, defetiste, de la cetăţenii noştri agitaţi din Nord, nu?
Război? Aş! Hoff lovi din nou cu palma pe masă, făcând vinul să se
reverse din pocal şi să se împrăştie pe lemn. Aceşti oameni ai
Nordului n-ar îndrăzni! Ei, bine, acuşica o să ne solicite să devină
membri ai Uniunii! Să vezi numai dacă n-am dreptate, ce zici,
Maior West?
– Ăă…
– Bun! Excelent! Măcar am făcut ceva astăzi! Încă unul şi
putem ieşi din cuptorul ăsta blestemat! Pe cine avem, Morrow?
Subsecretarul se încruntă şi îşi ridică ochelarii pe nas.
– Ăă… avem un anume Yoru Sulfur, se chinui el cu
neobişnuitul nume.
– Avem un cine?
– Ăă… Sulfir sau Sulfor, sau aşa ceva.
109
– N-am auzit în viaţa mea de el, mârâi Lordul Şambelan, ce fel
de om este? Vreun sudist? Sper că nu alt ţăran!
Subsecretarul îşi examină însemnările şi înghiţi în sec:
– Un emisar!
– Da, da, dar din partea cui?
Morrow se dădea pur şi simplu înapoi, ca un copil care aşteaptă
o palmă.
– Din partea Marelui Ordin al Magilor, turui el, în cele din
urmă.
Urmă un moment de tăcere înmărmurită. Sprâncenele lui West
se ridicară, maxilarul i se deschise şi ghici că acelaşi lucru se
întâmpla, nevăzut, în spatele vizierelor soldaţilor. Tresări
instinctiv, anticipând reacţia Lordului Şambelan, însă Hoff îi
surprinse pe toţi izbucnind în hohote de râs.
– Excelent! În sfârşit niţică distracţie. De ani de zile n-am mai
avut aici un mag! Pofteşte-l pe vrăjitor înăuntru! Nu-l putem lăsa
să aştepte!
Yoru Sulfur fu o mare dezamăgire. Avea veşminte simple,
ponosite de drum, deloc mai bine îmbrăcat decât Goodman Heath,
la drept vorbind. Toiagul lui nu era poleit cu aur şi nu avea o
măciulie de cristal sclipitor. Ochii nu-i străluceau de un foc
misterios. Arăta ca un om cât se poate de obişnuit, între treizeci şi
patruzeci de ani, uşor obosit, ca după o lungă călătorie, dar
altminteri foarte relaxat în faţa Lordului Şambelan.
– Ziua bună, domnilor, spuse el, sprijinindu-se în toiag.
West întâmpina oarecare dificultăţi în a-şi da seama de unde
era. Nu din Uniune, fiindcă avea pielea prea închisă la culoare şi
nici din Gurkhul ori din Sudul Îndepărtat, căci avea pielea prea
deschisă. Nu din Nord sau din Styria. Atunci, de mai departe, dar
de unde? Acum, uitându-se la el mai bine, West observă că avea
ochii de culori diferite: unul albastru, celălalt verde.
– Şi ziua bună ţie, domnule, răspunse Hoff, zâmbind de parcă o
spunea din tot sufletul. Uşa mea este mereu deschisă pentru
Marele Ordin al Magilor. Spuneţi-mi, am plăcerea să stau de vorbă
cu însuşi marele Bayaz?
Sulfur părea nedumerit:
– Nu. Am fost greşit anunţat? Sunt Yoru Sulfur. Maestrul Bayaz
este un bărbat pleşuv. Îşi trecu mâna prin pleata de păr castaniu,
cârlionţat. Afară, pe alee, se află o statuie a lui. Dar am avut
onoarea de a studia mai mulţi ani sub îndrumarea lui. E un
maestru foarte puternic şi învăţat.
110
– Fireşte! Fireşte că este! Şi cu ce vă pot fi de folos?
Yoru Sulfur îşi drese glasul, ca şi cum s-ar fi pregătit să spună
o poveste.
– La moartea Regelui Harod cel Mare, Bayaz, Întâiul dintre
Magi, a părăsit Uniunea. Însă a făcut un jurământ că se va
întoarce.
– Da, da, adevărat, chicoti Hoff. Foarte adevărat, orice copil de
şcoală ştie asta.
– Şi a declarat că, atunci când se va întoarce, venirea lui va fi
vestită de un altul.
– La fel de adevărat.
– Ei, bine, zise Sulfur, cu un zâmbet larg, iată-mă.
Lordul Şambelan râse în hohote.
– Iată-te! strigă el, izbind masa. Harlen Morrow îşi îngădui un
mic chicot, dar se opri de îndată ce zâmbetul lui Hoff începu să
pălească. De când deţin funcţia de Lord Şambelan, trei membri ai
Marelui Ordin al Magilor mi-au cerut audienţă la rege. Doi au fost,
cât se poate de limpede, nebuni, iar unul a fost un şarlatan
excepţional de curajos. Hoff se aplecă, aşezându-şi cotul pe masă
şi înălţându-şi degetele în faţa lui. Spune-mi, Maestre Sulfur, tu ce
fel de mag eşti?
– Niciunul de acest fel.
– Înţeleg. Atunci vei fi având documente.
– Desigur.
Sulfur îşi vârî mâna în haină şi scoase o mică scrisoare, închisă
cu un sigiliu alb, pe care era marcat un singur simbol ciudat. O
aşeză cu grijă pe masă, în faţa Lordului Şambelan.
Hoff se încruntă, ridică documentul şi îl răsuci în mâini.
Examină cu atenţie sigiliul, după care îşi şterse faţa cu mâneca,
rupse ceara, despături hârtia groasă şi începu să citească.
Yoru Sulfur nu dădea niciun semn de nervozitate. Nu părea
deranjat de căldură. Se plimba tacticos prin încăpere, saluta din
cap soldaţii în armură şi nu părea supărat de lipsa lor de reacţie.
Se întoarse dintr-odată către West:
– E teribil de cald aici, nu-i aşa? E de mirare că bieţii oameni
nu leşină, prăbuşindu-se la podea ca un bufet plin de oale.
West clipi. Gândise exact acelaşi lucru.
Lordul Şambelan aşeză cu grijă scrisoarea pe masă, fără să mai
fie deloc amuzat.
– Consiliul Deschis n-ar fi locul potrivit pentru discutarea
acestei chestiuni, după părerea mea.
111
– Sunt de acord. Speram la o audienţă particulară cu Lordul
Cancelar Feekt.
– Mă tem că asta nu va fi posibil. Hoff îşi linse buzele. Lordul
Feekt e mort.
Sulfur se încruntă.
– Ce nenorocire!
– Într-adevăr, într-adevăr. Pierderea lui ne doare profund pe
toţi. Poate că eu şi anumiţi alţi membri ai Consiliului Închis vă
putem fi de folos.
Sulfur se înclină.
– Mă las în voia dumneavoastră, Lord Şambelan.
– Voi încerca să aranjez ceva pentru mai târziu diseară. Până
atunci, vă vom găsi în Agriont o locuinţă… potrivită pentru
statutul dumneavoastră.
Făcu semn către străjeri şi uşile se deschiseră.
– Vă mulţumesc nespus, Lord Hoff. Maestre Morrow, Maior
West.
Sulfur îi salută cu o înclinare curtenitoare a capului, pe fiecare
în parte, apoi se întoarse şi plecă. Uşile se închiseră din nou,
lăsându-l pe West să se întrebe de unde îi ştiuse numele.
Hoff se întoarse spre Subsecretarul său pentru Audienţe:
– Du-te degrabă la Arhilectorul Sult şi spune-i că trebuie să ne
întâlnim numaidecât. După aceea adu-i pe Marele Judecător
Marovia şi pe Lordul Mareşal Varuz. Spune-le că este o problemă
de maximă importanţă şi nu sufla o vorbă despre asta nimănui în
afara celor trei. Îşi mişcă degetul înaintea feţei asudate a lui
Morrow. Nicio vorbă! Subsecretarul se uită la el, cu ochelarii căzuţi
într-o parte. Acum! răcni Hoff.
Morrow sări în picioare, se împiedică de tivul veşmântului şi
apoi ieşi grăbit din încăpere, pe o uşă laterală. West înghiţi în sec;
avea gura foarte uscată.
Hoff fixă cu o privire aspră fiecare om din încăpere.
– Cât despre voi, ceilalţi, nicio vorbă despre asta nimănui, altfel
consecinţele pentru voi toţi vor fi dintre cele mai aspre! Acum
afară, toată lumea afară!
Soldaţii ieşiră imediat din sală, zăngănind. West nu mai avu
nevoie de alte îndemnuri şi se grăbi după ei, lăsându-l pe Lordul
Şambelan să mediteze singur, în jilţul său.
Gândurile lui West erau întunecate şi confuze, când închise uşa
în urma lui. Frânturi de vechi poveşti despre magi, temeri legate de
războiul din Nord, imagini ale unui uriaş cu glugă, înălţându-se
112
până aproape de tavan. Agriontul primise în ziua aceea nişte
vizitatori ciudaţi şi siniştri şi West se simţea împovărat de griji.
Încercă să le alunge, spunându-şi că totul era o nebunie, dar apoi
nu se mai putu gândi decât la sora lui zbenguindu-se prin Agriont
ca o aiurită. Suspină. Ardee era probabil cu Luthar chiar acum. De
ce naiba le făcuse celor doi prezentările? Din cine ştie ce motiv,
aşteptase aceeaşi fată stângace, bolnăvicioasă, cu limba ascuţită
pe care şi-o amintea de demult. Fusese de-a dreptul şocat când
această femeie îşi făcuse apariţia în apartamentul lui. Abia o
recunoscuse. Femeie, în toată puterea cuvântului şi, pe deasupra,
arătoasă. În acelaşi timp, Luthar era arogant, bogat şi chipeş şi
avea toată stăpânirea de sine a unui copil de şase ani. West ştia că
se mai văzuseră de atunci, şi nu o singură dată. Doar ca prieteni,
desigur. Ardee nu avea alţi prieteni aici. Doar prieteni.
– Rahat! înjură el.
Era ca şi cum ai pune o pisică lângă smântână şi ai avea
încredere că nu-şi vâră limba în ea. De ce naiba nu se gândise
bine? Era un dezastru afurisit din faşă! Dar ce mai putea să facă el
acum? Privi nefericit de-a lungul coridorului.
Nimic nu te face să uiţi de propria ta nefericire mai mult decât
imaginea nefericirii altora şi Goodman Heath era, într-adevăr, o
apariţie jalnică. Stătea singur pe o bancă lungă, cu o paloare
cadaverică pe faţă, privind în gol. Trebuie că şezuse acolo în tot
acel timp, pe când pânzarii şi oamenii Nordului şi magii veneau şi
plecau, fără să aştepte nimic, dar fără să mai aibă unde să se
ducă. West privi în susul şi în josul coridorului. Nu mai era nimeni
prin preajmă. Heath nu era conştient de prezenţa lui, cu gura
căscată, cu ochii sticloşi, cu pălăria pleoştită uitată pe genunchi.
West nu putea să treacă pur şi simplu pe lângă el, nu-l lăsa
inima.
– Goodman Heath, spuse el apropiindu-se şi ţăranul înălţă
ochii, mirat. Bâjbâi după pălărie şi dădu să se ridice, bâiguind
scuze. Nu, te rog, nu te ridica. West se aşeză pe bancă. Îşi privea
ţintă picioarele, incapabil să se uite în ochii omului. Se lăsă o
tăcere stânjenitoare. Am un prieten în Comisia pentru Pământ şi
Agricultură. Trebuie să te poată ajuta cumva…
Glasul i se stinse, jenat, privind cu ochii mijiţi de-a lungul
coridorului.
Fermierul afişă un zâmbet trist.
– Aş fi foarte recunoscător pentru orice aţi putea face.
– Da, da, bineînţeles. Am să fac ce pot. N-avea să fie de niciun
113
folos şi amândoi ştiau asta. West făcu o grimasă, muşcându-şi
buza. Mai bine ai lua asta, zise el şi vârî punga în palma
neputincioasă şi bătătorită a ţăranului.
Heath se uită la el, cu gura întredeschisă. West îi adresă un
zâmbet iute, stângaci, apoi se ridică în picioare. Ardea de
nerăbdare să plece.
– Domnule! strigă Goodman Heath, în urma lui, dar West gonea
deja pe coridor şi nu privi înapoi.

114
În arenă

De ce fac asta?
Conturul casei lui Villem dan Robb se profila negru pe cerul
senin al nopţii. Era o clădire cu nimic ieşită din comun, o locuinţă
de două etaje, cu un zid scund şi o poartă în faţă, întocmai ca sute
altele de pe stradă. Vechiul nostru prieten Rews locuia într-o vilă
somptuoasă ca un palat, lângă piaţă. Robb chiar ar fi trebuit să-i
pretindă şpăgi mai mari. Totuşi, norocul nostru că n-a făcut-o. În alte
locuri din oraş, aleile elegante străluceau de lumini şi erau pline
până-n zori de petrecăreţi turmentaţi. Dar această străduţă
lăturalnică era departe de luminile strălucitoare şi ochii iscoditori.
Putem opera nestingheriţi.
După colţul clădirii, la etajul superior, ardea o lampă într-o
fereastră îngustă. Bun. Prietenul nostru este acasă. Dar încă treaz –
trebuie să păşim uşor. Se întoarse înspre Practicianul Frost şi îi
arătă către partea laterală a casei. Albinosul clătină din cap şi
traversă drumul fără să facă niciun zgomot.
Glokta aşteptă să ajungă lângă zid şi să dispară în umbrele de
lângă clădire, apoi se întoarse către Severard şi îi făcu semn către
uşa principală. Ochii lunganului îi zâmbiră o clipă, apoi
practicianul se îndepărtă grăbit, furişându-se, se rostogoli peste
zidul scund şi căzu dincolo fără un sunet.
Perfect, până acum. Trebuie să mă mişc. Glokta se întrebă de ce
venise. Frost şi Severard erau mai mult decât capabili să se ocupe
personal de Robb, iar el nu avea decât să-i întârzie. S-ar putea
chiar să cad în fund şi să-l avertizez pe idiot de prezenţa noastră.
Aşadar, de ce am venit? Dar Glokta ştia de ce. Emoţia i se ridica
deja în gâtlej. Parcă simţea că prinde viaţă.
Înfăşurase capătul bastonului într-o cârpă, ca să poată
şontâcăi cât mai discret spre zid, fără să facă prea mult zgomot.
Severard dăduse deja uşile în lături, ţinând balamaua cu o mână
înmănuşată, ca să nu scârţâie. Frumos şi curat. Zidul ăla scund ar
putea să aibă la fel de bine şi treizeci de metri, că tot atâtea şanse
aş avea să-l trec.
Severard stătea în genunchi pe scară, în faţa uşii principale,
desfăcând încuietoarea. Stătea cu urechea lipită de lemn, mijindu-
şi concentrat ochii, mişcându-şi cu îndemânare mâinile

115
înmănuşate. Inima lui Glokta bătea repede, pielea îl furnica de
încordare. Ah, emoţia vânătorii!
Se auzi un clic domol, pe urmă încă unul. Severard îşi strecură
şperaclele sclipitoare în buzunar, apoi întinse mâna şi, încet, cu
grijă, răsuci încuietoarea uşii. Uşa se dădu în linişte la o parte. Ce
individ folositor. Fără el şi fără Frost nu sunt decât un infirm. Ei
sunt mâinile mele, braţele mele, picioarele mele. Dar eu sunt creierul
lor. Severard se strecură înăuntru şi Glokta îl urmă, tresărind de
durere de fiecare dată când îşi lăsa greutatea pe picior.
Antreul era întunecat, o fantă de lumină se revărsa, de
deasupra, în josul scărilor şi stâlpii balustradei aruncau umbre
diforme pe treptele de lemn. Glokta arătă în sus, iar Severard
clătină din cap şi începu să se furişeze spre scări, ţinându-şi
picioarele pe lângă perete. Îi trebui o veşnicie, parcă, să ajungă
acolo.
A treia treaptă scârţâi uşor când practicianul îşi lăsă greutatea
pe ea. Glokta tresări, Severard rămase încremenit. Aşteptară,
neclintiţi ca nişte statui. De sus nu venea niciun sunet. Glokta
începu să respire din nou. Severard continuă să urce, extrem de
încet, un pas uşor după altul. Când ajunse aproape sus, se uită
prudent după colţ, cu spatele lipit de perete, apoi urcă ultima
treaptă şi dispăru din raza vizuală, fără un sunet.
Practicianul Frost ieşi din umbre în celălalt capăt al coridorului.
Glokta ridică o sprânceană înspre el, dar acesta scutură din cap.
Nu e nimeni jos. Se întoarse către uşa principală şi începu s-o
închidă, uşurel. Abia când uşa era închisă lăsă încet, încet
mânerul rotund al închizătorii, astfel că zăvorul alunecă fără
zgomot la loc.
– Aţi vrea să vedeţi asta.
Glokta tresări la sunetul neaşteptat şi, întorcându-se repede,
un junghi de durere îi străfulgeră spatele. Severard stătea, cu
mâinile în şold, în capul scărilor. Se întoarse şi porni spre lumină,
iar Frost săltă pe scări după el, fără să se mai străduiască să se
furişeze.
De ce nu poate să stea niciodată nimeni la parter? Mereu la etaj.
Măcar nu trebuia să încerce să nu facă zgomot în timp ce se
căznea să urce scările, după practicieni, cu piciorul drept
scârţâind, cu piciorul stâng hârşâind pe treptele de lemn. Lumina
strălucitoare a unei lămpi se revărsa pe coridorul de sus dinspre o
uşă deschisă din capăt, iar Glokta se îndreptă şontâc spre ea. Se
opri când trecu pragul, trăgându-şi răsuflarea, după urcuş.
116
Vai, mie, ce dezastru! O bibliotecă imensă fusese smulsă de la
perete şi cărţile erau împrăştiate, unele închise, altele deschise, pe
toată podeaua. Un pahar de vin se răsturnase pe birou,
transformând hârtiile risipite pe el în zdrenţe roşii şi umede. Patul
era răvăşit, cuverturile pe jumătate date la o parte, pernele şi
salteaua sfâşiate, cu penele împrăştiate. Un şifonier avea uşile
deschise, una dintre ele fiind pe jumătate desprinsă. Câteva haine
zdrenţuite atârnau înăuntru, dar majoritatea zăceau sfâşiate într-
un morman, în partea de jos.
Un tânăr chipeş zăcea pe spate sub fereastră, cu ochii ficşi în
tavan, cu chipul palid şi gura deschisă. Fusese ciopârţit cu atâta
sălbăticie încât capul abia se mai ţinea de trup. Totul era
împroşcat de sânge: hainele sfâşiate, salteaua tăiată, cadavrul
însuşi, de sus până jos. Pe perete se zăreau două urme de palme,
mânjite, însângerate, iar pe o bună parte din podea, o băltoacă de
sânge încă neînchegat. A fost ucis în seara asta. Poate doar de
câteva ore. Poate doar de câteva minute.
– Nu cred că va răspunde întrebărilor noastre, remarcă
Severard.
– Nu. Ochii lui Glokta alunecară peste rămăşiţele dezastrului.
S-ar putea să fie mort. Dar cum s-a întâmplat?
Frost îl fixă cu un ochi roz şi ridică o sprânceană albă.
– Osravă?
Severard izbucni într-un râs zgomotos, sub mască. Până şi
Glokta îşi îngădui să chicotească.
– Evident. Dar cum a ajuns otrava înăuntru?
– Fereas’ră deschisă, bălmăji Frost, arătând în jos.
Glokta pătrunse şchiopătând în cameră, atent ca piciorul sau
bastonul să nu atingă mâzga lipicioasă de sânge amestecat cu
pene.
– Aşa, deci, otrava noastră a văzut lampa arzând, întocmai ca
noi. A pătruns prin fereastra de la parter. A urcat în tăcere scările.
Glokta întoarse mâinile cadavrului cu vârful bastonului. Câteva
pete de sânge de pe gât, dar articulaţiile şi degetele n-au avut de
suferit. Nu s-a împotrivit. A fost luat prin surprindere. Îşi lungi gâtul
şi se uită la rana căscată. O singură lovitură, foarte puternică,
declară el. Probabil cu un cuţit.
– Şi Villem dan Robb a vărsat o grămadă de sânge, remarcă
Severard.
– Iar noi avem un informator mai puţin, cugetă Glokta.
Pe coridor nu fusese nici urmă de sânge. Omul nostru s-a
117
chinuit să nu-şi mânjească tălpile în timp ce a scotocit camera, oricât
de răvăşită poate părea. Nu era furios sau speriat. A fost doar o
misiune.
– Ucigaşul a fost un profesionist, murmură Glokta. A venit aici
cu intenţii criminale. Pe urmă, poate că a făcut un mic efort să dea
aparenţa de jaf, cine ştie? Oricum, Arhilectorul nu se va mulţumi
cu un cadavru. Ridică privirea către cei doi practicieni. Cine e
următorul pe listă?

De data aceasta, avusese loc o luptă, fără nicio îndoială. Chiar
dacă una inegală. Solimo Scandi era întins pe-o parte, cu faţa spre
perete, de parcă ar fi fost prea stânjenit de starea cămăşii sale de
noapte sfâşiate şi zdrenţuite. Avea tăieturi adânci pe antebraţe. S-a
chinuit zadarnic să se ferească de lamă. Se târâse pe podea, lăsând
o dâră de sânge pe lemnul bine lustruit. S-a chinuit zadarnic să
scape. Nu reuşise. Cele patru răni adânci de cuţit în spate îi
veniseră de hac.
Glokta îşi simţi faţa zvâcnind când îşi coborî privirea către
trupul plin de sânge. Un cadavru poate fi o coincidenţă. Cu două,
avem o conspiraţie. Pleoapele îi fremătară. Cei care au făcut asta
ştiau că venim, când venim şi exact după cine. Sunt cu un pas
înaintea noastră. Foarte probabil, lista noastră de complici a devenit
deja o listă de cadavre. În spatele lui Glokta se auzi un scârţâit şi
capul i se întoarse fulgerător, stârnind o undă de durere în josul
gâtului său înţepenit. Nimic, doar fereastra deschisă legănându-se
în bătaia vântului. Calm, acum. Calm, şi gândeşte.
– S-ar părea că onorabila Ghildă a Pânzarilor a făcut puţină
curăţenie.
– Cum au reuşit să afle? şopti Severard.
Într-adevăr, cum?
– Probabil că au văzut lista lui Rews sau li s-a spus cine e pe
ea. Şi asta înseamnă… Glokta îşi trecu limba peste gingiile-i goale.
Cineva din interiorul Inchiziţiei a vorbit.
De data aceasta, ochii lui Severard nu zâmbeau.
– Dacă ştiu cine e pe listă, atunci ştiu cine a scris-o. Ştiu cine
suntem.
Încă trei nume pe listă, poate? Jos, la capăt? Glokta rânji. Ce
palpitant.
– Ţi-e frică?
– Nu sunt încântat, asta vă spun. Făcu semn cu capul către
cadavru. Un cuţit în spate nu face parte din planurile mele.
118
– Nici din ale mele, Severard, crede-mă. Zău că nu. Dacă mor,
nu voi şti niciodată cine m-a trădat.
Şi vreau să ştiu.

O zi de primăvară luminoasă şi senină şi parcul mişuna de
filfizoni şi pierde-vară de tot felul. Glokta stătea neclintit pe bancă,
la umbra milostivă a unui copac cu coroana largă, privind
frunzişul scânteietor, apa strălucitoare, oamenii veseli, oamenii
beţi, petrecăreţii nostimi. Erau oameni îngrămădiţi laolaltă pe
băncile din jurul lacului, perechi şi grupuri risipite pe iarbă, bând
şi trăncănind şi tolănindu-se la soare. Locul era ticsit.
Dar nimeni nu veni să se aşeze lângă Glokta. Când şi când,
cineva se apropia în grabă, nevenindu-i să creadă că are norocul
să găsească un asemenea loc, apoi îl vedea şezând acolo. Îi cădea
faţa şi se îndepărta sau trecea direct pe lângă el, ca şi cum nici n-
ar fi avut de gând să se aşeze. Îi alung ca o molimă, dar poate că e
mai bine aşa. N-am nevoie de compania lor.
Urmări un grup de tineri soldaţi vâslind într-o barcă pe lac.
Unul dintre ei se ridică, bălăbănindu-se, întinzând o sticlă în
mână. Barca se legănă alarmant şi tovarăşii lui îi strigară să stea
jos. Hohote îndepărtate de râs vesel veniră purtate de vânt, uşor
întârziate de distanţă. Copii. Cât de tineri par! Cât de inocenţi! Şi
aşa am fost şi eu, nu demult. Dar parcă au trecut o mie de ani. Mai
mult. Parcă e o altă lume.
– Glokta.
Ridică privirea, umbrindu-şi ochii cu mâna. Era Arhilectorul
Sult, sosit, în sfârşit, o siluetă înaltă, întunecată, profilată pe cerul
albastru. Când îşi coborî spre el privirea rece, lui Glokta i se păru
că arată ceva mai obosit, mai ridat, mai tras la faţă decât de obicei.
– Ar fi bine să fie interesant. Sult săltă pulpanele hainei sale
lungi şi albe şi se aşeză cu graţie pe bancă. Oamenii din popor s-
au răsculat din nou, lângă Keln. Un idiot de moşier spânzură
câţiva ţărani şi acum avem de-a face cu o întreagă harababură!
Cât poate fi de greu să te descurci cu un câmp plin de noroi şi
câţiva fermieri? Nu trebuie să te porţi bine cu ei, atâta vreme cât
nu-i spânzuri! Gura Arhilectorului era o linie dreaptă, severă, cum
stătea şi privea cu mânie peste peluze. Ar fi bine să fie al naibii de
interesant.
Atunci, voi încerca să nu te dezamăgesc.
– Villem dan Robb e mort. Ca şi cum ar fi vrut să accentueze
afirmaţia lui Glokta, soldatul beat alunecă şi se răsturnă peste
119
marginea bărcii, căzând bâldâbâc în apă. Hohotele de râs ale
prietenilor lui ajunseră la Glokta un moment mai târziu. A fost
ucis.
– Mda. Se întâmplă. Ia următorul de pe listă. Sult se ridică în
picioare, încruntându-se. Nu-mi închipuiam că ai nevoie de
aprobarea mea pentru orice fleac. De aceea te-am ales pentru
această sarcină. Du-o la bun sfârşit! se răsti el, întorcându-se.
Nu e nicio grabă, Arhilectore. Asta-i problema cu picioarele bune,
ai tendinţa să alergi prea mult de colo-colo. Dacă te mişti greu, însă,
nu te clinteşti până când nu eşti al naibii de convins că e momentul.
– Şi următorului de pe listă i s-a întâmplat o nenorocire.
Sult se întoarse, cu o sprânceană uşor ridicată:
– Zău?
– Tuturor li s-a întâmplat.
Arhilectorul strânse din buze şi se aşeză înapoi pe bancă:
– Tuturor?
– Tuturor.
– Hm, cugetă Sult. Interesant. Pânzarii fac curăţenie, nu? Nu
mă aşteptam la o asemenea cruzime. Vremurile s-au schimbat, ce
mai, vremurile cu siguranţă… Glasul i se stinse şi începu încet să
se încrunte. Crezi că cineva le-a dat lista lui Rews? Crezi că unul
de-ai noştri a vorbit. De aceea mi-ai cerut să vin aici, nu-i aşa?
Credeai că doar evitam scările?
– Fiecare dintre ei ucis? Fiecare nume de pe listă, până la
ultimul? Tocmai în noaptea în care mergem să-i arestăm? Nu prea
cred în coincidenţe. Dar tu, Arhilectore?
Evident, nu credea. Faţa îi devenise foarte îndârjită.
– Cine a văzut mărturisirea?
– Eu şi cei doi practicieni ai mei, fireşte.
– Ai deplină încredere în ei?
– Absolută.
Se lăsă tăcerea. Barca plutea în derivă, în timp ce soldaţii se
agitau, cu vâslele ridicate în aer, iar cel din apă se bălăcea râzând
şi stropindu-şi prietenii.
– Mărturisirea a fost o vreme în biroul meu, murmură
Arhilectorul. Unii oameni din personalul meu ar fi putut s-o vadă.
Ar fi putut.
– Aveţi deplină încredere în ei, Eminenţa Voastră?
Sult îl fixă pe Glokta cu privirea, preţ de un lung moment de
gheaţă.
– N-ar îndrăzni. Ştiu cu cine au de-a face.
120
– Atunci mai rămâne doar Superiorul Kalyne, zise Glokta cu
glas scăzut.
Buzele Arhilectorului abia se mişcară când spuse:
– Trebuie să păşeşti cu grijă, Inchizitorule, cu foarte mare grijă.
Pământul pe care umbli nu e sigur deloc. Proştii nu devin
Superiori ai Inchiziţiei, în ciuda aparenţelor. Kalyne are mulţi
prieteni, atât în Casa Întrebărilor, cât şi în afara ei. Prieteni
puternici. Orice acuzaţie împotriva lui trebuie susţinută de cea mai
puternică dovadă. Sult se opri dintr-odată, aşteptând ca un mic
grup de doamne să treacă şi să nu-i mai poată auzi. Cea mai
puternică dovadă, şuieră el, de îndată ce doamnele se îndepărtară.
Trebuie să mi-l găseşti pe acest asasin.
Uşor de zis, greu de făcut.
– Desigur, Eminenţă, dar investigaţia mea a ajuns într-un
punct mort.
– Nu tocmai. Încă mai avem o carte de jucat. Rews însuşi.
Rews?
– Dar, Arhilectore, trebuie să fie în Englia pe vremea asta.
Asudând într-o mină sau într-un alt asemenea loc. Dacă a apucat să
trăiască atâta.
– Nu. E aici, în Agriont, sub lacăt. Am socotit că e mai bine să
nu-l scap din mână. Glokta se strădui din răsputeri să-şi ascundă
surpriza. Isteţ. Foarte isteţ. Proştii nu devin nici Arhilectori, se pare.
Rews va fi momeala ta. Am să-l trimit pe secretarul meu să-i ducă
lui Kalyne un mesaj, informându-l că m-am înmuiat. Că sunt gata
să-i las pe pânzari să continue să opereze, dar sub un control mai
riguros. Că, în semn de bunăvoinţă, l-am eliberat pe Rews. Dacă
sursa scurgerii de informaţii este Kalyne, îndrăznesc să spun că-i
va informa pe pânzari că Rews e liber. Îndrăznesc să spun că-l vor
trimite pe acest asasin să-l pedepsească pentru limba lui slobodă.
Îndrăznesc să spun că l-ai putea prinde asupra faptului. Dacă
ucigaşul nu vine, ei, bine, s-ar putea să fim nevoiţi să ne căutăm
trădătorul în altă parte, dar fără să fi pierdut nimic.
– Un plan excelent, Eminenţă.
Sult îl fixă cu răceală.
– Bineînţeles. Vei avea nevoie de un loc unde să acţionezi, un
loc departe de Casa Întrebărilor. Voi pune la dispoziţie fondurile, îl
voi preda pe Rews practicienilor tăi şi te voi anunţa când Kalyne a
primit informaţia. Găseşte-mi-l pe acest asasin, Glokta, şi stoarce-
l. Stoarce-l până cârâie. Barca se clătină nebuneşte în timp ce
soldaţii încercau să-şi tragă prietenul ud înăuntru, pe urmă se
121
răsturnă cu susul în jos, aruncându-i pe toţi în lac. Vreau nume,
şuieră Sult, încruntându-se la soldaţii care împroşcau apa. Vreau
nume, dovezi, documente şi oameni care vor sta în faţa Consiliului
Deschis şi vor arăta cu degetul. Se ridică domol de pe bancă. Ţine-
mă la curent.
Se îndreptă cu paşi mari către Casa Întrebărilor, cu tălpile
scârţâind pe pietrişul aleii, iar Glokta îl urmări cu privirea.
Un plan excelent. Mă bucur că eşti de partea mea, Arhilectore.
Eşti de partea mea, nu-i aşa?
Soldaţii reuşiseră să tragă barca răsturnată pe mal şi stăteau
acolo, uzi leoarcă, ţipând unul la altul, fără să mai fie atât de bine
dispuşi. Una dintre vâsle continua să plutească, abandonată în
apă, îndreptându-se încet către punctul unde şuvoiul curgea din
lac. Curând, avea să treacă pe sub pod şi să fie purtată de ape, la
poalele zidurilor Agriontului şi în şanţul de apărare. Glokta o
urmări răsucindu-se încet în apă. O greşeală. Omul trebuie să fie
atent la detalii. E uşor să uiţi lucrurile mărunte, dar fără vâslă,
barca e inutilă.
Îşi lăsă privirea să rătăcească peste câteva dintre celelalte feţe
din parc. Ochiul lui dădu peste o pereche frumoasă care stătea pe
o bancă lângă lac. Tânărul îi vorbea fetei cu glas scăzut, cu o
expresie tristă şi pătrunsă pe chip. Fata se ridică repede,
îndepărtându-se de el, cu mâinile acoperindu-i faţa. Ah, durerea
celui părăsit. Pierderea, furia, ruşinea. Ai impresia că nu-ţi vei reveni
niciodată. Care poet a scris că nu există durere mai rea decât
durerea inimii zdrobite? Aiureli sentimentale. Ar fi trebuit să
petreacă mai mult timp în închisorile împăratului. Glokta zâmbi,
deschizând gura şi lingându-şi gingiile goale, acolo unde cândva
avusese dinţii din faţă. Inimile zdrobite se vindecă în timp, dar dinţii
zdrobiţi niciodată.
Glokta se uită la tânăr. Avea o expresie uşor amuzată în timp ce
o privea îndepărtându-se pe fata care plângea. Tânăr nemernic. Mă
întreb dacă a zdrobit la fel de multe inimi ca mine, în tinereţe. Acum
pare imposibil de crezut. Îmi ia jumătate de oră doar să-mi adun
curajul să mă ridic. Singurele femei pe care le-am făcut să plângă în
ultimul timp au fost soţiile celor pe care i-am exilat în Englia…
– Sand!
Glokta se întoarse.
– Lord Mareşal Varuz, ce onoare.
– O, nu, nu, zise bătrânul soldat, aşezându-se lângă Glokta cu
mişcările iuţi, precise, ale unui maestru de scrimă.
122
– Arăţi bine, zise el, dar fără să-l privească, de fapt. Arăt
schilod, vrei să spui. Ce mai faci, bătrâne prieten? Sunt schilod,
idiot bătrân şi pompos. Şi prieten, nu-i aşa? Atâţia ani de când m-
am întors şi niciodată nu m-ai căutat, nici măcar o dată. Asta e
prietenie?
– Destul de bine, mulţumesc, Lord Mareşal.
Varuz se foi stânjenit pe bancă.
– Cel mai nou elev al meu, căpitanul Luthar… poate îl cunoşti?
– Ne ştim.
– Ar trebui să-l vezi duelându-se. Varuz clătină din cap cu
tristeţe. Are talent, nu-i vorbă, dar nu va fi niciodată de talia ta,
Sand. Nu ştiu. Sper că într-o zi va fi la fel de schilod ca mine. Dar
are talent cu carul, destul ca să câştige. Numai că şi-l iroseşte. Îi
dă cu piciorul. O, ce tragedie! Sunt atât de întors pe dos că s-ar
putea să mi se facă rău. Oare am mâncat ceva în dimineaţa asta? E
leneş, Sand, şi încăpăţânat. Îi lipseşte curajul. Îi lipseşte
abnegaţia. Pur şi simplu nu-şi dă silinţa şi nu mai avem timp. Mă
întrebam, dacă ai timp, desigur – Varuz îl privi pe Glokta în ochi
doar preţ de o clipă – dacă ai putea să-i vorbeşti, pentru mine.
Ard de nerăbdare. Să-i ţin predici acelui idiot smiorcăit va fi
împlinirea tuturor visurilor mele. Neghiob bătrân şi arogant, cum
îndrăzneşti? Ţi-ai construit reputaţia pe succesele mele, apoi, când
am avut nevoie de ajutorul tău, m-ai dat la o parte. Iar acum, vii la
mine, îmi ceri ajutor şi-mi zici prieten?
– Desigur, Mareşal Varuz, aş fi bucuros să-i vorbesc. Orice
pentru un vechi prieten.
– Excelent, excelent! Sunt sigur că vei schimba lucrurile cu
totul. Îl antrenez în fiecare dimineaţă, în curtea aceea de lângă
Casa Creatorului, unde cândva te antrenam pe tine…
Bătrânul Mareşal se poticni, stânjenit.
– Voi veni de îndată ce îndatoririle îmi vor permite.
– Desigur, îndatoririle…
Varuz se ridica deja, evident dornic să plece. Glokta întinse
mâna, făcându-l pe bătrânul soldat să se oprească o clipă. Nu-ţi
face griji, Lord Mareşal, nu sunt contagios. Varuz îi strânse mâna,
fără vlagă, de parcă s-ar fi temut să nu i-o frângă, apoi îşi bălmăji
scuzele şi se îndepărtă cu paşi mari şi capul semeţ.
Soldaţii uzi până la piele se înclinară şi salutară, oarecum
jenaţi, când trecu pe lângă ei.
Glokta îşi întinse piciorul, întrebându-se dacă să se ridice. Şi
unde să mă duc? Lumea nu se va sfârşi dacă mai stau aici o clipă.
123
Nu e nicio grabă. Nicio grabă.

124
O ofertă şi un dar

– Şi în faţă! răcni Mareşalul Varuz. Jezal se împletici spre el,
răsucindu-şi călcâiele pe după marginile bârnei, încercând cu
disperare să-şi menţină echilibrul şi făcând cu stângăcie o fandare,
două, doar ca să dea impresia că-şi dă silinţa. Patru ore de
antrenament pe zi îl storceau şi se simţea mai mult decât istovit.
Varuz se încruntă şi azvârli la o parte sabia boantă a lui Jezal,
mişcându-se fără efort de-a lungul bârnei, de parcă ar fi fost o alee
de grădină: Şi înapoi!
Jezal se lăsă, poticnindu-se, înapoi pe călcâie, cu mâna stângă
fâlfâind caraghios în jurul lui, în încercarea de a-şi păstra
echilibrul. De la genunchi în sus, totul îl durea teribil din pricina
efortului. De la genunchi în jos, era mult, mult mai rău. Varuz era
trecut de şaizeci de ani, dar nu dădea niciun semn de oboseală.
Nici măcar nu transpira, în timp ce continua să danseze de-a
lungul bârnei, şfichiuindu-şi armele de oţel. Însă Jezal gâfâia în
timp ce para disperat cu mâna stângă, dezechilibrat, căutând în
gol cu piciorul siguranţa bârnei din spatele lui.
– Şi înainte!
Călcâiele lui Jezal trecură prin chinuri cumplite când schimbă,
împleticit, direcţia şi lovi spre agasantul bătrân, însă Varuz nu
dădu înapoi. În schimb, se aplecă sub lovitura disperată şi folosi
dosul braţului ca să-i măture lui Jezal picioarele de sub el.
Jezal scoase un urlet când curtea se învârti în jurul lui. Îşi izbi
dureros piciorul de marginea bârnei, după care se prăbuşi cu faţa
în jos, cu bărbia bufnind pe iarbă şi dinţii clănţănind. Se rostogoli
puţin, apoi rămase acolo, zăcând pe spate, căutând aer ca un
peşte scos brusc din apă, cu piciorul zvâcnindu-i acolo unde se
lovise de bârnă, în cădere. Urma să mai aibă încă o vânătaie urâtă
a doua zi dimineaţă.
– Îngrozitor, Jezal, îngrozitor! strigă bătrânul soldat, sărind cu
sprinteneală jos pe pajişte. Te bălăbăneşti pe bârnă de parcă ai
merge pe sârmă! Jezal se răsuci, înjurând şi se opinti să se ridice
în picioare. E o bucată solidă de stejar, destul de largă ca să te
pierzi pe ea!
Lordul Mareşal îşi ilustră afirmaţia lovind cu putere bârna şi
făcând să sară aşchii din ea.

125
– Credeam că aţi spus „înainte”, gemu Jezal.
Sprâncenele lui Varuz se ridicară brusc.
– Chiar crezi, căpitane Luthar, că Bremer dan Gorst le oferă
adversarilor săi informaţii demne de încredere despre intenţiile
sale? Bremer dan Gorst va încerca să mă bată, bătrân nenorocit! Tu
trebuie să mă ajuţi să-l înving! Asta gândea Jezal, dar nu era atât
de nechibzuit s-o spună. Doar clătină, pe tăcute, din cap. Nu, nu
oferă! Se străduieşte să-şi înşele şi să-şi zăpăcească adversarii, aşa
cum trebuie să facă toţi marii săbieri!
Lordul Mareşal se plimba de colo-colo, clătinând din cap. Jezal
se gândea din nou dacă să renunţe la tot. Era sătul să se
prăbuşească în pat istovit, în fiecare seară, la ora la care ar fi
trebuit abia să înceapă să se îmbete. Era sătul să se scoale în
fiecare dimineaţă, plin de vânătăi şi chinuit de durere, pentru a
înfrunta alte patru ore interminabile de alergare, bârnă, drug de
fier, figuri de scrimă. Era sătul să fie lovit cu piciorul în fund de
Maiorul West. Şi, mai presus de toate, era sătul să fie luat peste
picior de acest bătrân nebun.
– … un spectacol deprimant, căpitane, foarte deprimant. Cred
sincer că, de fapt, mergi tot mai prost…
Jezal n-avea să câştige niciodată Turnirul. Nimeni nu se aştepta
la asta, el însuşi cel mai puţin dintre toţi. Aşadar, de ce să nu
renunţe şi să nu se întoarcă la jocul lui de cărţi şi la nopţile târzii?
Nu era asta tot ce dorea de la viaţă? Dar, atunci, ce-l va deosebi de
o mie de alţi mezini de nobili? Hotărâse de mult că voia să fie ceva
deosebit. Un Lord Mareşal el însuşi, poate, şi pe urmă Lord
Şambelan. Ceva, mare şi important, oricum. Voia un scaun
important în Consiliul Închis, voia să ia decizii importante. Voia ca
oamenii să zâmbească şi să se gudure pe lângă el şi să-i soarbă
fiecare cuvânt. Voia ca oamenii să şoptească: „Iată-l pe Lordul
Luthar”, când trecea grăbit pe lângă ei. Putea să se mulţumească
să fie mereu o versiune mai bogată, mai deşteaptă şi mai chipeşă a
locotenentului Brint? Pfui! Nici gând de aşa ceva!
– … avem un drum teribil de lung de parcurs şi nu avem destul
timp să ajungem unde trebuie, dacă nu-ţi schimbi atitudinea.
Loveşti lamentabil, stai slab şi acum cu rezistenţa, ca să nu mai
vorbim de echilibru…
Şi ce-ar crede toată lumea dacă ar renunţa? Ce-ar face tatăl
său? Ce-ar spune fraţii săi? Dar ceilalţi ofiţeri? Ar părea laş. Şi,
apoi, mai era şi Ardee West. Părea să-i ocupe mult gândurile în
ultimele două zile. Oare ea s-ar apleca atât de aproape de el, dacă
126
n-ar duela? Oare i-ar vorbi cu glas atât de suav? Oare ar râde la
glumele lui? Oare şi-ar ridica spre el privirea, cu acei ochi
întunecaţi, încât aproape îi putea simţi răsuflarea pe faţă…
– Mă asculţi, băiete? tună Varuz.
Jezal simţi o fărâmă din răsuflarea lui pe faţă, da, şi o grămadă
de salivă.
– Da, domnule. Lovitura lamentabilă, rezistenţa slabă! Jezal
înghiţi nervos. Ca să nu mai vorbim de echilibru.
– Aşa e. Încep să mă gândesc, deşi îmi vine greu să cred, după
toate bătăile de cap pe care mi le-ai dat, că într-adevăr nu-ţi dai
silinţa. Îl privi pe Jezal în ochi cu furie: Tu ce crezi, domnule
maior?
Nu veni niciun răspuns. West era prăbuşit în scaun, cu braţele
încrucişate, încruntându-se fioros, cu privirea în gol.
– Maior West! se răsti Lordul Mareşal.
Maiorul ridică ochii brusc, de parcă abia acum devenise
conştient de prezenţa lor.
– Îmi cer scuze, domnule, îmi zburase gândul.
– Aşa, înţeleg. Varuz îşi supse dinţii. Se pare că nimeni nu se
concentrează în dimineaţa asta. Era o mare uşurare că o parte din
furia bătrânului fusese îndreptată în altă parte, dar bucuria lui
Jezal fu de scurtă durată. Foarte bine, pufni bătrânul mareşal,
dacă aşa vrei. De mâine, vom începe fiecare lecţie cu o baie în şanţ.
Doi-trei kilometri ar trebui să ajungă. Jezal strânse din dinţi ca să
nu ţipe. Apa rece ascute în mod miraculos simţurile. Şi poate că e
nevoie să începem puţin mai devreme, ca să te prindem în cea mai
receptivă dispoziţie. Asta înseamnă la ora cinci. Între timp,
căpitane Luthar, îţi propun să te gândeşti dacă eşti aici ca să
câştigi Turnirul, sau pur şi simplu de dragul companiei mele.
Şi cu aceasta, Lordul Mareşal se întoarse pe călcâie şi se
îndepărtă cu paşi mari.
Jezal aşteptă până când Varuz ieşi din curte, înainte să-şi
piardă cumpătul, însă de îndată ce fu convins că bătrânul era
destul de departe, îşi azvârli cu furie armele în zid.
– Fir-ar! strigă el, când săbiile căzură, zăngănind, la pământ. La
naiba! Îşi roti privirea, căutând ceva în care să dea cu piciorul, fără
să-l doară prea tare. Ochii îi căzură pe piciorul bârnei, însă evaluă
extrem de greşit lovitura şi trebui să-şi înăbuşe pornirea de a se
apuca de piciorul rănit şi de a ţopăi ca un idiot. La naiba! La
naiba! răcni el.
West era dezamăgitor de impasibil. Se ridică încruntându-se şi
127
dădu să-l urmeze pe Mareşalul Varuz.
– Încotro? îl întrebă Jezal.
– Plec, răspunse West peste umăr. Am văzut destul.
– Ce vrei să spui?
West se opri şi se întoarse să-l privească:
– Oricât de uimitor ar părea, există pe lume probleme mai mari
decât asta.
Jezal rămase locului, cu gura căscată, în timp ce West părăsea,
cu pas maiestuos, curtea.
– Cine te crezi? strigă Jezal după el, când fu sigur că plecase.
La naiba! La naiba!
Îi trecu prin minte să-i mai tragă bârnei un picior, dar apoi se
răzgândi.

Jezal era într-o dispoziţie mizerabilă pe drumul de întoarcere la
apartamentul său, aşa că se feri de locurile mai aglomerate ale
Agriontului, căutând aleile mai liniştite şi grădinile de la marginea
Drumului Regelui. Îşi privea încruntat picioarele în timp ce
mergea, ca să descurajeze şi mai mult orice abordare. Dar norocul
nu fu de partea lui.
– Jezal! Era Kaspa, ieşit la plimbare cu o fată blondă, îmbrăcată
în haine scumpe. Cu ei era o femeie între două vârste, cu un aer
sever, fără îndoială guvernanta fetei sau aşa ceva. Se opriseră să
admire o sculptură minoră dintr-o curte puţin vizitată. Jezal! strigă
Kaspa din nou, fluturându-şi pălăria deasupra capului.
N-avea cum să-i evite. Îşi lipi un zâmbet neconvingător pe faţă
şi păşi ţanţoş spre ei. Fata palidă îi zâmbi în timp ce se apropia,
dar dacă intenţia ei era să-l farmece, Jezal rămase insensibil.
– Iar te-ai duelat, Luthar? întrebă Kaspa fără rost.
Jezal era transpirat şi ţinea în mâini o pereche de arme de duel.
Era bine cunoscut faptul că duela în fiecare dimineaţă. Nu trebuia
să ai o minte sclipitoare ca să faci legătura, ceea ce era un noroc,
căci Kaspa nu avea, cu siguranţă, aşa ceva.
– Da. Cum ai ghicit?
Jezal nu avusese de gând să înmormânteze chiar aşa
conversaţia, dar îşi îndulci vorbele cu un chicot fals şi curând
zâmbetele doamnelor reveniră.
– Ha-ha! râse Kaspa, mereu dornic să fie ţinta unei glume.
Jezal, permite-mi să ţi-o prezint pe vara mea, Lady Ariss dan
Kaspa. Acesta este ofiţerul meu superior, căpitanul Luthar.
Aşadar, aceasta era celebra verişoară. Una dintre cele mai
128
bogate moştenitoare ale Uniunii şi dintr-o familie excelentă. Kaspa
trăncănea mereu despre frumuseţea ei, dar lui Jezal i se părea o
fiinţă palidă, slabă, cu un aer bolnăvicios. Ea îi zâmbi vag şi îi
întinse mâna-i albă, moale, pe care el o atinse cu cel mai maşinal
sărut.
– Încântat, murmură el, fără chef. Trebuie să-mi cer scuze
pentru înfăţişare. Tocmai vin de la duel.
– Da, chiţăi ea, cu un glas subţire, piţigăiat, de îndată ce fu
sigură că el terminase de vorbit. Am auzit că eşti un mare săbier.
Urmă o pauză, în care ea bâjbâi după ceva de spus, apoi ochii i se
luminară: Spune-mi, căpitane, duelul e într-adevăr foarte
periculos?
Ce aiureli insipide.
– O, nu, doamna mea, folosim doar arme boante, într-un cerc.
Ar fi putut spune mai mult, dar al naibii să fie dacă avea de
gând să-şi dea silinţa. Afişă un zâmbet firav. Ea făcu la fel.
Conversaţia pluti deasupra abisului. Jezal era pe cale să se scuze
şi să plece, subiectul duelului fiind evident epuizat, însă Ariss îl
împiedică, găsind o altă temă:
– Spune-mi, căpitane, chiar e posibil să fie război în Nord?
Glasul ei se stinse aproape cu desăvârşire spre sfârşitul
propoziţiei, dar însoţitoarea continua s-o privească aprobator, fără
îndoială încântată de abilităţile conversaţionale ale protejatei ei.
Scuteşte-ne.
– Ei, bine, mi se pare… începu Jezal. Ochii spălăciţi, albaştri, ai
domnişoarei Ariss îl fixară din nou, în expectativă. Ochii albaştri n-
au niciun haz, cugetă Jezal. Se întreba în ce domeniu era mai
ignorantă, duel sau politică. Tu ce părere ai?
Fruntea însoţitoarei se încreţi uşor. Lady Ariss păru oarecum
luată prin surprindere, roşind uşor, în timp ce-şi căuta cuvintele.
– Păi, ăă… adică… Sunt sigură că totul va… decurge bine.
Slavă Domnului, gândi Jezal, suntem salvaţi! Trebuia să plece
de acolo.
– Desigur, totul va ieşi bine. Mai afişă, cu efort, încă un zâmbet.
Mi-a făcut o adevărată plăcere să vă cunosc, dar mă tem că în
scurt timp sunt de gardă, aşa că trebuie să vă părăsesc. Se înclină
cu o politeţe de gheaţă. Locotenent Kaspa, Lady Ariss.
Kaspa îl bătu pe braţ, la fel de prietenos ca întotdeauna. Biata
lui verişoară ignorantă arboră un zâmbet nesigur. Guvernanta se
încruntă la el când trecu pe lângă ea, dar Jezal nu băgă de seamă.
Ajunse la Rotonda Lorzilor tocmai când membrii consiliului se
129
întorceau din pauza de prânz. Salută străjerii din vestibul cu o
concisă clătinare a capului, apoi păşi hotărât pe uşa imensă şi de-
a lungul culoarului central. O coloană răzleaţă formată din cei mai
mari nobili ai regatului îl urma îndeaproape şi spaţiul răsuna de
paşi târşâiţi, mormăituri şi şoapte, în timp ce Jezal îşi croia drum
pe după zidul curbat, către locul lui din spatele mesei de onoare.
– Jezal, cum a fost la scrimă? Era Jalenhorm, sosit devreme, de
data aceasta, şi profitând de ocazie să vorbească înainte de sosirea
Lordului Şambelan.
– Am avut şi dimineţi mai bune. Tu?
– O, eu m-am distrat de minune. Am întâlnit-o pe verişoara aia
a lui Kaspa, ştii tu, zise el, încercând să-şi amintească numele.
Jezal oftă:
– Lady Ariss.
– Da, asta era! Ai văzut-o?
– Am fost destul de norocos să dau nas în nas cu ei chiar acum.
– Ptiu! exclamă Jalenhorm, încreţindu-şi buzele. Nu e
uluitoare?
– Hm! Jezal întoarse capul plictisit şi privi cum somităţile
înveşmântate în haine de ceremonie tivite cu blană se îndreaptă
încet, în şir, spre locurile lor.
Sau, cel puţin, o selecţie de fii mai puţin preferaţi şi de
reprezentanţi plătiţi. În ultima vreme, foarte puţini magnaţi se
prezentau personal în Consiliul Deschis, dacă nu aveau nimic
semnificativ de care să se plângă. Mulţi dintre ei nici măcar nu se
osteneau să trimită pe cineva în locul lor.
– Jur, una dintre cele mai frumoase fete pe care le-am văzut
vreodată. Kaspa o ridică întruna în slăvi, ştiu, dar vorbele lui
pălesc în faţa realităţii.
– Hm.
Consilierii începură să se împrăştie, fiecare către scaunul lui.
Rotonda Lorzilor era proiectată ca un teatru, cu nobilii de frunte ai
Uniunii stând pe locurile publicului, într-un imens semicerc de
bănci îngrămădite, cu un culoar pe la mijloc. Întocmai ca la teatru,
unele locuri erau mai bune decât altele. Cei mai puţin importanţi
şedeau sus, în spate, şi însemnătatea ocupanţilor creştea pe
măsură ce înaintai. Rândul din faţă era rezervat capilor celor mai
mari familii sau oricui era trimis în locul lor. Reprezentanţii din
Sud, de la Dagoska şi Westport, erau în stânga, cel mai aproape de
Jezal. În dreapta, la capăt, erau cei din Nord şi Vest, din Englia şi
Starikland. Grosul locurilor, între aceştia, era pentru vechea
130
nobilime a Midderlandului, inima Uniunii. Uniunea propriu-zisă,
cum ar fi văzut-o ei. Aşa cum o vedea şi Jezal, la drept vorbind.
– Ce ţinută, ce graţie, rapsodia Jalenhorm, acel frumos păr
blond, acea piele albă ca laptele, acei fantastici ochi albaştri.
– Şi toţi acei bani.
– Ei, bine, da, şi asta, zâmbi bărbatul vânjos. Kaspa zice că
unchiul lui e chiar mai bogat decât tatăl lui. Închipuie-ţi! Şi are un
singur copil. Ea va moşteni fiecare sfanţ. Fiecare sfanţ! Jalenhorm
abia-şi putea ascunde entuziasmul. Norocos cel care poate pune
mâna pe ea! Cum ziceai c-o cheamă?
– Ariss, zise acru Jezal.
Lorzii sau delegaţii lor îşi croiseră cu toţii drum, târşâindu-se şi
bombănind, spre locurile lor. Prezenţa era redusă, mai puţin de
jumătate din bănci erau ocupate. Cam atât se umplea sala de
obicei. Dacă Rotonda Lorzilor ar fi fost un teatru, proprietarii lui ar
fi căutat cu disperare o piesă nouă.
– Ariss. Ariss. Jalenhorm plescăi din buze ca şi cum numele ar
lăsa un gust dulce. Norocos cel ce pune mâna pe ea.
– Chiar aşa. Un om norocos. Cu condiţia să prefere conversaţiei
banii lichizi.
Jezal se gândi că poate ar fi fost indicat să se însoare cu
guvernanta. Cel puţin ea păruse să aibă puţină coloană vertebrală.
Lordul Şambelan tocmai intrase în sală şi se îndrepta spre
daisul pe care se afla masa mare, cam pe unde ar fi fost scena,
dacă Rotonda ar fi fost un teatru. Era urmat de un cârd de
secretari şi conţopişti în veşminte negre, fiecare mai mult sau mai
puţin împovărat de registre grele şi mănunchiuri de hârtii cu
aspect oficial. Cu veşmintele de ceremonie purpurii fluturând în
urma lui, Lordul Hoff semăna leit cu o pasăre rară, alunecând
maiestuos, urmat de un stol de ciori sâcâitoare.
– Vine bătrâna acritură, şopti Jalenhorm, strecurându-se să-şi
caute locul în cealaltă parte a mesei.
Jezal îşi duse mâinile la spate, adoptând obişnuita poziţie, cu
picioarele uşor depărtate şi bărbia ridicată în aer. Aruncă un ochi
pe deasupra soldaţilor, aşezaţi la distanţa regulamentară de jur
împrejurul peretelui curbat, dar fiecare era neclintit şi cu o ţinută
impecabilă, în armură completă, ca întotdeauna. Trase adânc aer
în piept şi se pregăti pentru multe ore de plictiseală cumplită.
Lordul Şambelan se aruncă în jilţul său şi ceru vin. Secretarii
îşi ocupară locurile în jurul lui, lăsând un scaun liber în mijloc,
pentru Rege, care era absent, ca de obicei. Fură foşnite
131
documente, fură deschise anevoie imense registre, fură ascuţite
condeie şi zornăite în călimări. Crainicul păşi spre capătul mesei şi
izbi cu toiagul său de ceremonie în podea, cerând să se facă linişte.
Şuşotelile nobililor şi ale împuterniciţilor lor se potoliră treptat,
lăsând sala imensă în tăcere.
Crainicul îşi umflă pieptul:
– Cer… spuse el, cu o intonaţie molcomă şi sonoră, de parcă ar
fi rostit un elogiu funebru, adunării Consiliului Deschis al
Uniunii… Făcu o inutil de lungă şi semnificativă pauză şi ochii
Lordului Şambelan clipiră cu furie înspre el, însă crainicul nu se
lăsă privat de momentul său de glorie, lăsând pe toată lumea să
mai aştepte o clipă, înainte de a termina… să se facă linişte!
– Mulţumesc, zise acru Hoff. Cred că urma să-l ascultăm pe
reprezentantul Lordului Guvernator din Dagoska, înainte să ne
întrerupem pentru prânz.
Scârţâitul condeielor îi acompania glasul, în timp ce doi slujbaşi
îi consemnau fiecare cuvinţel. Ecourile palide ale acestora se
îngemănau cu cele ale vorbelor sale, în imensul spaţiu de
deasupra.
În rândul din faţă, aproape de Jezal, un bătrân se opinti să se
ridice în picioare, ţinând strâns în mâinile-i tremurătoare nişte
hârtii.
– Consiliul Deschis, rosti monoton crainicul, cât de rar
îndrăznea, îl recunoaşte pe Rush dan Thuel, împuternicit acceptat
al lui Sand dan Vurms, Lordul Guvernator de Dagoska!
– Mulţumesc, domnule. Glasul pierit, subţire, al lui Thuel era
absurd de mic în imensul spaţiu. Abia ajungea până la Jezal, iar
acesta se afla la nici zece paşi distanţă. Lorzii mei, începu el.
– Vorbeşte! strigă cineva din spate.
Se stârni un val de râsete. Bătrânul îşi drese glasul şi încercă
din nou.
– Lorzii mei, vin înaintea voastră cu un mesaj urgent din partea
Lordului Guvernator de Dagoska. Glasul i se stinsese deja,
revenind la nivelul abia audibil de la început, cu fiecare sunet
însoţit de scârţâitul persistent al condeielor. Din galeria publică de
deasupra începură să se propage şuşoteli, făcându-i glasul şi mai
dificil de auzit. Ameninţarea venită din partea Împăratului
Gurkhului la adresa acelui mare oraş creşte cu fiecare zi. Vagi
sunete de dezaprobare începură să se înalţe din capătul sălii, unde
erau aşezaţi reprezentanţii din Englia, însă majoritatea consilierilor
păreau plictisiţi. Atacurile asupra navelor, hărţuirea negustorilor şi
132
demonstraţiile de dincolo de zidurile noastre l-au îndemnat pe
Lordul Guvernator să mă trimită…
– Norocul nostru! strigă cineva.
Se porni un alt val de râsete, ceva mai sonor, de data aceasta.
– Oraşul e construit pe o peninsulă îngustă, insistă bătrânul,
străduindu-se să se facă auzit peste zgomotul de fond care sporea
continuu, ataşată unui teritoriu controlat în întregime de duşmanii
noştri de moarte, gurkienii, şi despărţită de Midderland prin largi
întinderi de apă sărată. Apărarea noastră nu e ceea ce ar trebui să
fie! Lordul Guvernator are nevoie urgentă de fonduri
suplimentare…
Menţionarea fondurilor ridică instantaneu un vuiet dinspre
întreaga adunare. Gura lui Thuel continua să se mişte, însă acum
nu era chip să se facă auzit. Lordul Şambelan se încruntă şi luă o
înghiţitură din pocal. Slujbaşul aflat cel mai departe de Jezal îşi
lăsase jos condeiul şi se freca la ochi cu degetul mare şi arătătorul,
mânjite de cerneală. Funcţionarul aflat cel mai aproape tocmai
terminase de scris un rând. Jezal îşi lungi gâtul să vadă.
Consemnase pur şi simplu: Strigăte aici.
Crainicul bătu cu toiagul în podea, cu un aer de imensă
mulţumire de sine. În cele din urmă, zarva se potoli, dar Thuel era
acum cuprins de un acces de tuse. Încercă să vorbească, dar nu
era în stare şi, în cele din urmă, flutură o mână şi se aşeză, roşu la
faţă, în timp ce vecinul lui îl lovea peste spate.
– Dacă-mi permiteţi, Lord Şambelan, strigă un tânăr elegant din
primul rând, în capătul celălalt al sălii, sărind în picioare.
Scârţâitul condeielor se porni din nou. Mi se pare…
– Consiliul Deschis, îl întrerupse crainicul, îl recunoaşte pe
Hersel dan Meed, cel de-al treilea fiu şi împuternicit acceptat al lui
Fedor dan Meed, Lordul Guvernator al Engliei!
– Mi se pare, continuă tânărul chipeş, doar foarte puţin
deranjat de întrerupere, că prietenii noştri din Sud se aşteaptă
mereu la un atac de proporţii din partea împăratului! Glasuri
dezaprobatoare se înălţau acum din cealaltă parte a sălii. Un atac
care nu se materializează niciodată! Nu i-am învins noi pe
gurkieni, cu doar câţiva ani în urmă, sau mă înşală memoria?
Huiduielile se porniră mai tare. Această atitudine alarmistă
secătuieşte în mod inacceptabil resursele Uniunii! Tânărul striga,
ca să fie auzit: În Englia, avem mulţi kilometri de graniţă şi prea
puţini soldaţi, iar ameninţarea din partea lui Bethod şi a nordicilor
lui e foarte reală! Dacă duce cineva lipsă de fonduri…
133
Strigătele se înteţiră numaidecât. Strigăte de „I-auzi!”, „Aiureli!”,
„Adevărat!” şi „Minciuni!” se desluşeau vag peste hărmălaie.
Numeroşi reprezentanţi erau în picioare, răcnind. Unii îşi clătinau
viguros din cap aprobarea, alţii îşi scuturau violent capetele,
dezaprobator. Ceilalţi căscau şi se uitau împrejur. Jezal zări un
individ, undeva mai în spate, în zona din mijloc, care aproape sigur
adormise şi se afla în pericol iminent de a se prăbuşi în poala
vecinului său.
Îşi ridică ochii, lăsându-i să rătăcească peste feţele înşirate de-a
lungul balustradei galeriei publice. Simţi o tresărire ciudată în
piept. Ardee West era acolo, sus, uitându-se direct la el. Când ochii
li se întâlniră, ea zâmbi şi îşi flutură mâna. Zâmbea şi el, cu braţul
pe jumătate ridicat, dând să-i facă semn, când îşi aminti unde se
afla. Îşi împinse mâna la spate şi privi agitat împrejur, însă fu
uşurat să descopere că nimeni important nu-i observase greşeala.
Dar zâmbetul nu-i părăsi chipul întru totul.
– Lorzii mei, răcni Şambelanul, trântindu-şi pocalul gol pe
masă. Avea cel mai sonor glas pe care-l auzise vreodată Jezal.
Până şi Mareşalul Varuz ar fi putut învăţa câte ceva despre strigat
de la Hoff. Bărbatul adormit din spate se trezi, trăgând pe nas şi
clipind. Larma se potoli aproape imediat. Acei reprezentanţi care
rămaseră în picioare priviră vinovaţi împrejur, ca nişte copii
neastâmpăraţi luaţi la rost şi se aşezară la loc, rând pe rând.
Şoaptele dinspre galeria publică se liniştiră. Ordinea era
restaurată. Lorzii mei! Vă asigur că Regele este profund preocupat
de siguranţa supuşilor săi, indiferent unde s-ar afla! Uniunea nu
permite agresiunea împotriva oamenilor săi sau a proprietăţii sale!
Hoff punctă fiecare comentariu izbind cu pumnul în faţa lui. Nici
din partea Împăratului Gurkhului, nici din partea acestor sălbatici
din Nord, nici din partea nimănui! Lovi masa atât de puternic la
acest ultim comentariu, încât cerneala ţâşni din călimară şi se
revărsă peste documentele pregătite cu grijă ale unuia dintre
slujbaşi. Strigăte de aprobare şi sprijin întâmpinară discursul
patriotic al Lordului Şambelan. Cât despre situaţia specifică din
Dagoska! Thuel ridică privirea, plin de speranţă, cu pieptul încă
tremurând de tusea înăbuşită. Nu are acel oraş unul dintre cele
mai puternice şi mai întinse ziduri de apărare din lume? N-a
rezistat unui atac al gurkilor, acum mai puţin de un deceniu, timp
de peste un an? Ce s-a ales de acele ziduri, domnule, de ziduri?
Sala imensă se cufundă în tăcere, toată lumea încercând să
audă răspunsul.
134
– Lord Şambelan, hârâi Thuel, cu glasul aproape înăbuşit când
unul dintre conţopişti întoarse, pârâind, pagina imensului său
registru şi începu să scârţâie cu condeiul pe următoarea. Zidurile
de apărare sunt prost reparate şi nu avem suficienţi soldaţi care să
le apere cum se cuvine. Împăratul nu e străin de asta, şopti el,
abia auzit. Vă implor…
Se topi în alt acces de tuse şi se prăbuşi în scaun, însoţit de
câteva înţepături venite dinspre delegaţia Engliei.
Hoff se încruntă şi mai tare.
– Eu ştiam că zidurile de apărare ale oraşului trebuie
întreţinute din fondurile colectate la nivel local şi din taxe
comerciale de la Onorabila Ghildă a Mirodeniilor, care a activat în
Dagoska sub o licenţă exclusivă şi extrem de profitabilă, în aceşti
ultimi şapte ani. Dacă nu pot fi găsite resurse nici măcar pentru
întreţinerea zidurilor – şi Lordul Şambelan mătură întreaga
adunare cu un ochi întunecat – poate că e timpul ca această
licenţă să fie scoasă la licitaţie. Un potop de mormăieli furioase se
stârni în galeria publică. În orice caz, Coroana nu poate cheltui
niciun ban în plus în momentul de faţă! Strigăte de nemulţumire
veniră dinspre grupul Dagoska, ţipete de aprobare dinspre grupul
Engliei. Cât despre situaţia specifică a Engliei! tună Lordul
Şambelan, întorcându-se către Meed, cred că am putea auzi în
curând veşti bune pe care i le vei duce tatălui tău, Lordul
Guvernator.
Un potop de şoapte entuziaste se ridică în cupola aurită de
deasupra. Tânărul chipeş părea plăcut surprins, şi avea şi de ce.
Era, într-adevăr, un lucru rar ca să primeşti veşti bune din
Consiliul Deschis sau veşti de orice fel, la drept vorbind.
Thuel îşi recăpătase controlul asupra plămânilor şi deschise
gura să vorbească, dar fu întrerupt de o bubuitură puternică în
uşa imensă aflată în spatele mesei oficiale. Lorzii ridicară privirea
surprinşi, în aşteptare. Lordul Şambelan zâmbi, ca un magician
care tocmai a făcut un truc extrem de dificil. Făcu semn gărzilor,
drugii grei de fier fură traşi şi uşile mari, incrustate, se deschiseră
încet, scârţâind.
Opt Cavaleri ai Corpului, închişi în armuri sclipitoare, fără
chipuri în spatele coifurilor înalte, lustruite, plini de splendoare în
mantii purpurii cu însemnul unui soare auriu pe spate, coborâră
treptele la unison, cu paşi apăsaţi şi luară poziţie de-o parte şi de
alta a mesei de onoare. Erau urmaţi îndeaproape de patru gornişti,
care păşiră ţanţoşi în faţă, îşi ridicară instrumentele sclipitoare la
135
buze şi suflară un sunet asurzitor de fanfară. Jezal scrâşni din
dinţi, clănţănind, şi îşi miji ochii, dar în cele din urmă ecourile
răsunătoare se stinseră. Lordul Şambelan se întoarse furios către
crainic, care se holba la nou-veniţi cu gura căscată.
– Ei? şuieră Hoff.
Crainicul se trezi din amorţire.
– Ah… da, desigur! Lorzii mei, doamnele mele, am marea onoare
de a prezenta pe… (se opri şi trase vârtos aer în piept) … Înălţimea
Sa Imperială, Regele Engliei, al Stariklandului şi al
Midderlandului, Protector al Westportului şi al Dagoskăi, Augusta
Sa Maiestate, Guslav al Cincilea, Mare Rege al Uniunii!
Se stârni un freamăt puternic când fiecare bărbat şi fiecare
femeie din sală se ridicară din scaune şi se lăsară pe un genunchi.
Palanchinul regal pătrunse încet pe uşi, purtat pe umerii altor
şase cavaleri fără chip. Regele şedea cocoţat într-un scaun aurit,
sprijinit pe perne groase şi legănându-se încetişor într-o parte şi-n
alta. Privea împrejur cu aerul buimac al unuia care a adormit beat
şi s-a trezit într-o încăpere străină.
Arăta îngrozitor. Enorm de gras, lăbărţat ca un munte înfăşurat
în blană şi mătase roşie, cu capul strivit între umeri de greutatea
imensei coroane sclipitoare. Avea ochii sticloşi şi umflaţi, cu
imense pungi negre atârnând dedesubt, iar vârful rozaliu al limbii
trecea întruna, nervos, peste buzele-i palide. Avea o guşă imensă şi
un colac de grăsime în jurul gâtului, de fapt întreaga sa faţă dădea
impresia că se topeşte uşor şi începe să i se scurgă de pe craniu.
Aşa arăta Înaltul Rege al Uniunii, însă Jezal îşi plecă fruntea puţin
mai jos când palanchinul se apropie.
– O, murmură Augusta Maiestate, ca şi cum uitase ceva, vă rog,
ridicaţi-vă. Freamătul umplu sala din nou, când cu toţii se ridicară
şi reveniră la locurile lor. Regele se întoarse către Hoff, cu fruntea
adânc încruntată şi Jezal îl auzi spunând: Ce caut aici?
– Oamenii Nordului, Maiestate.
– O, da! Ochii regelui se luminară. Se opri: Ce-i cu ei?
– Ăă…
Dar Lordul Şambelan fu salvat de la răspuns de uşile care se
deschiseră în partea opusă a sălii, cele prin care intrase la început
Jezal. Doi bărbaţi ciudaţi pătrunseră cu paşi mari şi înaintară de-a
lungul culoarului. Unul dintre ei era un bătrân luptător încărunţit,
cu o cicatrice şi un ochi orb, ducând o cutie turtită de lemn.
Celălalt era înveşmântat într-o mantie cu glugă, cu toate
trăsăturile ascunse şi atât de mare încât, dintr-odată, întreaga sală
136
păru disproporţionată. Băncile şi mesele, până şi străjerii semănau
cu nişte replici în miniatură, pentru copii. În timp ce trecea, câţiva
dintre reprezentanţii aflaţi la marginea culoarului se dădură
înapoi, speriaţi. Jezal se încruntă. Acest uriaş cu glugă nu părea
de bun augur, orice-ar spune Lordul Hoff. Mârâieli furioase şi
suspicioase umplură cupola răsunătoare când cei doi oameni ai
Nordului îşi ocupară locurile pe podeaua de dale din faţa mesei de
onoare.
– Maiestatea Voastră, zise crainicul, înclinându-se atât de
ridicol de jos încât fu nevoit să se sprijine în toiag. Consiliul
Deschis îi recunoaşte pe Fenris cel Temut, mesagerul lui Bethod,
Rege al Oamenilor Nordului, şi pe tălmăcitorul lui, Hansul Albeaţă!
Regele se holba vesel la una dintre ferestrele mari din zidul
curbat, total absent, probabil admirând felul în care lumina
strălucea prin frumosul vitraliu, însă întoarse brusc capul, cu
fălcile tremurând, când bătrânul războinic, pe jumătate orb, i se
adresă.
– Maiestatea Voastră, aduc salutări frăţeşti din partea
stăpânului meu, Bethod, Rege al Oamenilor Nordului. Rotonda se
cufundase în tăcere şi condeiele conţopiştilor păreau absurd de
zgomotoase. Bătrânul luptător îşi înclină capul către imensa
siluetă cu glugă de lângă el, cu un zâmbet stângaci. Fenris cel
Temut vă aduce o ofertă din partea lui Bethod. De la rege la rege.
De la Nord pentru Uniune. O ofertă şi un dar.
Şi ridică cutia de lemn.
Lordul Şambelan afişă un zâmbet afectat, mulţumit de sine.
– Prezintă-ţi mai întâi oferta.
– Este o ofertă de pace. O pace eternă între cele două mari
naţiuni ale noastre.
Albeaţă se înclină din nou.
Manierele lui erau impecabile, Jezal trebuia s-o recunoască. Nu
era ceea ce te-ai fi aşteptat de la sălbaticii Nordului rece şi
îndepărtat.
Discursul lui graţios ar fi fost aproape de ajuns să potolească
sala, dacă n-ar fi fost bărbatul cu glugă de lângă el, cu statura lui
ameninţătoare, ca o umbră întunecată.
Cu toate acestea, faţa regelui zvâcni într-un zâmbet vag când
auzi pomenindu-se de pace.
– Bine, mormăi el. Excelent. Pace. Nemaipomenit. Pacea e
bună.
– Cere doar un lucru mărunt în schimb, zise Albeaţă.
137
Faţa Lordului Şambelan se asprise dintr-odată, dar era prea
târziu.
– Nu trebuie decât să-l numească, zise regele, zâmbind cu
îngăduinţă.
Bărbatul cu glugă păşi în faţă:
– Englia, şuieră el.
Sala rămase o clipă încremenită, apoi izbucni vacarmul. Din
galeria publică se porni o furtună de râsete uluite. Meed era în
picioare şi ţipa, roşu la faţă. Thuel se ridică, clătinându-se, de pe
bancă, apoi căzu înapoi, tuşind. Răcnetele furioase erau însoţite de
huiduieli batjocoritoare. Regele se holba în jurul său, cu toată
demnitatea unui iepure speriat.
Ochii lui Jezal priveau ţintă la omul cu glugă. Văzu o mână
imensă strecurându-se de sub mânecă şi întinzându-se după
agrafa mantiei. Clipi surprins. Mâna era albastră? Sau era doar o
festă a luminii prin vitraliu? Mantia căzu la podea.
Jezal înghiţi, cu inima bubuindu-i în urechi. Era ca şi cum s-ar
fi uitat la o rană teribilă: cu cât era mai dezgustat, cu atât mai
puţin îşi putea muta privirea. Râsetele se stinseră, strigătele se
stinseră, imensul spaţiu deveni dintr-odată îngrozitor de
încremenit.
Fenris cel Temut părea încă şi mai mare fără mantie,
înălţându-se peste tălmăcitorul său care se făcea tot mai mic. Fără
nicio îndoială, era omul cel mai impunător pe care-l văzuse
vreodată Jezal. Faţa i se mişca într-o constantă, contorsionată,
expresie batjocoritoare. Ochii lui bulbucaţi zvâcneau şi clipeau în
timp ce priveau nebuneşte împrejur, la întreaga adunare. Buzele-i
subţiri zâmbeau şi se strâmbau şi se crispau întruna, fără odihnă.
Dar toate acestea păreau fireşti, în comparaţie cu cea mai ciudată
trăsătură a lui.
Întreaga lui parte stângă, din cap până-n picioare, era acoperită
de scris. Rune ilizibile erau mâzgălite pe jumătatea stângă a ţestei
rase, peste pleoapă, buze, scalp, ureche. Imensul braţ stâng îi era
tatuat cu un scris mărunt, albastru, de la umărul proeminent
până la vârfurile degetelor sale lungi. Până şi piciorul stâng,
desculţ, îi era acoperit de litere bizare. Un enorm, inuman,
monstru pictat stătea chiar în inima guvernării Uniunii. Gura lui
Jezal atârna, căscată.
În jurul mesei de onoare se aflau paisprezece Cavaleri ai
Trupului, cu toţii luptători greu încercaţi, de sânge nobil. Erau
probabil patruzeci de străjeri din compania lui Jezal de jur
138
împrejurul zidurilor, cu toţii ostaşi căliţi. Erau de cel puţin
douăzeci de ori mai mulţi decât aceşti doi oameni ai Nordului şi
erau bine înarmaţi, cu cele mai bune arme pe care le puteau oferi
armurăriile regelui. Fenris cel Temut era neînarmat. În ciuda
dimensiunilor şi ciudăţeniei sale, n-ar fi trebuit să reprezinte nicio
ameninţare pentru ei.
Dar Jezal nu se simţea în siguranţă. Se simţea singur,
neajutorat şi îngrozitor de speriat. Pielea îl furnica, avea gura
uscată. Simţi un năvalnic impuls să fugă, să se ascundă şi să nu
mai iasă de acolo niciodată.
Şi acest efect straniu nu se mărginea la el, nici măcar la cei din
jurul mesei de onoare. Râsetele furioase se transformară în
bolboroseli când monstrul pictat se răsuci încet în mijlocul podelei
circulare, cu ochii scânteietori trecând peste mulţime. Meed se lăsă
înapoi pe bancă, cu toată furia topindu-i-se.
Câţiva oameni de vază din rândul din faţă se căţărară pur şi
simplu peste spătarele băncilor lor, până în rândul aflat în spate.
Alţii întoarseră privirea sau îşi acoperiră faţa cu mâinile.
Unul dintre soldaţi scăpă suliţa, care zăngăni zgomotos pe
podea.
Fenris cel Temut se întoarse încet către masa de onoare,
ridicându-şi imensul pumn tatuat şi deschizându-şi gura cât o
prăpastie, cu un spasm hidos străbătându-i faţa.
– Englia! ţipă el, infinit mai tare şi mai înfricoşător decât o
făcuse Lordul Şambelan vreodată.
Ecourile glasului său se loviră de tavanul boltit de deasupra şi
reverberară pe zidurile curbate, umplând imensul spaţiu cu un
sunet pătrunzător.
Unul dintre Cavalerii Trupului făcu un pas împleticit în spate şi
alunecă, şi piciorul în armură îi zăngăni lovindu-se de marginea
mesei.
Regele se lăsă pe spate şi îşi acoperi faţa cu mâna, uitându-se
cu un ochi înfricoşat printre degete, cu coroana bălăbănindu-i-se
pe cap.
Condeiul unuia dintre conţopişti căzu dintre degetele-i inerte.
Mâna celuilalt se mişca pe hârtie în virtutea inerţiei, în timp ce
gura i se deschise, mâzgălind un cuvânt pe diagonală, peste
şirurile ordonate de scris de deasupra.
Englia.
Faţa Lordului Şambelan devenise palidă, ca de ceară. Întinse
mâna încet către pocal, îl ridică la buze. Era gol. Îl aşeză cu grijă
139
înapoi pe masă, însă mâna îi tremura şi baza paharului zornăi pe
lemn. Rămase o clipă neclintit, respirând adânc pe nas.
– Evident, această ofertă este inacceptabilă.
– Asta e regretabil, zise Albeaţă, dar mai rămâne darul. Toţi
ochii se îndreptară spre el. În Nord, avem o tradiţie. Uneori, când
există vrajbă între două clanuri, când există o ameninţare de
război, fiecare parte îşi trimite câte un campion, să lupte în numele
întregului neam, ca problema să poată fi rezolvată… cu o singură
moarte. Deschise încet capacul cutiei de lemn. Înăuntru se afla un
cuţit lung, cu lama lustruită ca oglinda. Maiestatea Sa, Bethod, îl
trimite pe Cel Temut nu doar ca sol, dar şi drept campion al său.
Va lupta pentru Englia, dacă oricine de-aici e gata să-l înfrunte şi
să vă cruţe de un război pe care nu-l veţi câştiga. Înălţă cutia în
faţa monstrului pictat. Acesta este darul stăpânului meu pentru
voi şi altul mai de preţ n-ar putea fi: vieţile voastre.
Mâna dreaptă a lui Fenris ţâşni şi înhăţă cuţitul din cutie. Îl
ridică, sus, cu lama scânteind în lumina colorată dinspre ferestrele
mari. Cavalerii ar fi trebuit să se năpustească înainte, Jezal ar fi
trebuit să scoată sabia. Toţi ar fi trebuit să sară în apărarea
regelui, dar nimeni nu se clinti. Fiecare gură era căscată, fiecare
ochi lipit de dintele acela scânteietor de oţel.
Lama coborî ca un fulger. Vârful ei pătrunse uşor prin piele şi
carne, până când era îngropată până la mâner. Vârful ieşi,
picurând de sânge, de sub braţul stâng tatuat al lui Fenris. Faţa îi
tresări, dar nu mai mult ca de obicei. Lama se mişca grotesc în
timp ce Fenris întinse degetele şi ridică braţul stâng, să-l vadă
toată lumea. Picăturile de sânge răpăiau încetişor pe podeaua
Rotondei Lorzilor.
– Cine vrea să lupte cu mine? ţipă el, cu tendoanele umflându-
i-se pe gât, ca nişte funii imense.
Glasul lui răsuna aproape dureros în urechi.
Linişte totală. Crainicul, care era cel mai aproape de Cel Temut
şi se afla deja în genunchi, leşină, căzând cu faţa în jos.
Fenris îşi îndreptă ochii bulbucaţi către cel mai voinic cavaler
de la masă, care era cu un cap mai mic decât el.
– Tu? şuieră el.
Piciorul nefericitului scârţâi pe podea în timp ce se dădu înapoi,
dorindu-şi, fără îndoială, să se fi născut pitic.
O băltoacă de sânge întunecat se lăbărţase pe jos, sub cotul lui
Fenris.
– Tu? mârâi el la Hersel dan Meed.
140
Tânărul deveni uşor pământiu, cu dinţii clănţănind, dorindu-şi,
fără îndoială, să fi fost fiul altcuiva.
Ochii aceia scânteietori trecură peste feţele cadaverice de la
masa de onoare. Gâtlejul lui Jezal se strânse, când ochii lui Fenris
îi întâlniră pe-ai lui.
– Tu?
– Ei, bine, aş vrea, dar sunt extrem de ocupat în după-amiaza
asta. Poate mâine?
Propriul glas îi suna străin. Cu siguranţă nu voise să spună aşa
ceva. Dar cine altcineva putea fi? Cuvintele se ridicară plutind
sigure, uşoare, către cupola aurită de deasupra.
Se auziră râsete răzleţe, un strigăt de „Bravo!” de undeva din
spate, dar ochii Celui Temut nu-l părăsiră pe Jezal nicio clipă.
Aşteptă ca sunetele să piară, pe urmă gura i se strâmbă într-un
rânjet hidos.
– Mâine, atunci, şopti el.
Curajul îl părăsi pe Jezal, brusc şi dureros. Gravitatea situaţiei
îl apăsa ca o tonă de pietre. El? Să înfrunte creatura aceea?
– Nu. Era Lordul Şambelan. Era încă palid, însă glasul îşi
recăpătase o bună parte din vigoare. Jezal prinse curaj şi se lupta
bărbăteşte să nu-şi dea drumul pe el. Nu! răcni Hoff din nou. Aici
nu va fi niciun duel! N-avem nimic de decis! Englia e parte a
Uniunii, prin legea străveche!
Hansul Albeaţă chicoti încetişor.
– Legea străveche? Englia e parte a Nordului. Acum două sute
de ani, acolo au fost oameni ai Nordului, trăind în libertate. Voi
voiaţi fier, aşa că aţi traversat marea, i-aţi măcelărit şi le-aţi furat
pământul! Trebuie să fie, aşadar, cea mai veche dintre legi: cei
puternici iau ce doresc de la cei slabi! Ochii i se îngustară. Avem şi
noi legea aceea!
Fenris cel Temut îşi smulse cuţitul din braţ. Câteva picături de
sânge picurară pe podea, dar atâta tot. Nicio rană nu se zărea pe
carnea tatuată. Nicio urmă. Cuţitul zornăi pe dale şi rămase acolo,
într-o baltă de sânge, la picioarele lui.
Fenris mătură pentru ultima dată adunarea cu ochii săi
bulbucaţi, scânteietori, nebuni, apoi se întoarse şi traversă cu paşi
mari culoarul şi apoi daisul, în timp ce lorzii şi împuterniciţii se
retrăgeau în grabă, de-a lungul băncilor, din calea lui.
Hansul Albeaţă făcu o plecăciune adâncă.
– Probabil că va veni vremea când vă veţi dori să fi acceptat
oferta sau darul nostru. Veţi mai auzi de noi, zise el cu glas scăzut,
141
apoi ridică trei degete către Lordul Şambelan. Când va veni
vremea, vom trimite trei semne.
– Trimiteţi trei sute, dacă vreţi, răcni Hoff, dar mascarada asta
s-a sfârşit!
Hansul Albeaţă clătină amabil din cap.
– Veţi mai auzi de noi.
Se întoarse şi ieşi din Rotonda Lorzilor, în urma lui Fenris cel
Temut. Uşile imense se trântiră. Condeiul celui mai apropiat
funcţionar începu să zgârie fără vlagă pe hârtie.
Veţi auzi de noi!
Hersel dan Meed se întoarse către Lordul Şambelan, cu fălcile
încleştate, cu trăsăturile-i frumoase schimonosite de furie.
– Şi aceasta este vestea bună pe care vreţi s-o transmit tatălui
meu? ţipă el.
Consiliul Deschis explodă. Răcnete, urlete, invective îndreptate
către oricine şi către toată lumea, haos din cel mai cumplit.
Hoff sări în picioare, răsturnând scaunul în spatele lui, şi
începu să înşire vorbe mânioase, însă vacarmul îl acoperi până şi
pe el. Meed îi întoarse spatele şi ieşi valvârtej. Alţi delegaţi din
grupul Engliei se ridicară înverşunaţi şi îl urmară pe fiul Lordului
lor Guvernator. Hoff se uita după el, livid de furie, frământându-şi
gura în tăcere.
Jezal îl urmări pe rege luându-şi încet mâna de pe faţă şi
aplecându-se către Lordul Şambelan.
– Când ajung aici oamenii Nordului? şopti el.

142
Regele oamenilor nordului

Logen inspiră adânc, savurând neobişnuita senzaţie a adierii
răcoroase pe faţa-i proaspăt bărbierită şi îşi desfătă ochii cu
priveliştea. Era începutul unei zile senine. Ceaţa dimineţii aproape
dispăruse şi, din balconul camerei sale, situat sus, pe latura unuia
dintre turnurile bibliotecii, puteai zări până hăt, departe. Valea
imensă se desfăşura înaintea lui, împărţită în straturi bine
conturate. Deasupra era cenuşiul şi albul pufos al cerului
înnourat. Apoi era linia zdrenţuită a piscurilor negre ce înconjurau
lacul şi umbra maronie, estompată, a altora, în depărtare. Urmau
verdele-închis al coastelor împădurite, apoi dâra subţire, curbată,
de pietriş gri, la ţărm. Totul se repeta în oglinda neclintită a lacului
de dedesubt – o altă lume iluzorie, răsturnată, mai jos de lumea
lui.
Logen îşi plecă ochii, privindu-şi mâinile, cu degetele desfăcute
pe piatra roasă de vreme a parapetului. Nu era nici urmă de
murdărie sau de sânge uscat sub unghiile-i crăpate. Arătau palide,
moi, rozalii, ciudate. Până şi crustele şi zgârieturile de pe
încheieturi erau aproape vindecate. Trecuse atât de mult de când
Logen fusese curat încât uitase senzaţia. Hainele noi erau aspre pe
pielea-i lipsită de obişnuitul strat de murdărie, unsoare şi
transpiraţie uscată.
Admirând, curat şi sătul, întinderea lacului liniştit, se simţea
alt om. Pentru o clipă, se întrebă cum ar putea să se transforme
acest nou Logen, dar piatra goală a parapetului îl privi prin locul
unde cândva se afla degetul care acum lipsea. Asta n-avea să se
vindece niciodată. Era tot Nouădegete, Sângerosul Nouă, şi aşa va
rămâne mereu. Dacă nu cumva avea să piardă şi alte degete.
Totuşi, mirosea mai bine, asta trebuia să recunoască.
– Ai dormit bine, Maestre Nouădegete?
Wells era în pragul uşii, iscodind balconul cu privirea.
– Ca un prunc. Logen nu îndrăznea să-i spună bătrânului
servitor că dormise afară.
În prima noapte încercase patul, răsucindu-se şi zvârcolindu-
se, incapabil să se împace cu confortul ciudat al saltelei şi cu
căldura neobişnuită a păturilor. După aceea încercase podeaua.
Fusese mai bine. Dar aerul tot i se păruse închis, stătut, îmbâcsit.

143
Tavanul îi atârnase în cap, părând să alunece tot mai jos,
ameninţând să-l strivească sub povara pietrei de deasupra. Abia
când se întinsese pe dalele tari ale balconului, cu vechea manta
întinsă peste el şi doar cu norii şi stelele deasupra, îi venise
somnul. Unele obişnuinţe sunt greu de depăşit.
– Ai un musafir, zise Wells.
– Eu?
Capul lui Malacus Quai se ivi pe după tocul uşii. Ochii îi erau
ceva mai puţin afundaţi în orbite, pungile de dedesubt, ceva mai
puţin întunecate. Avea ceva culoare în obraji şi ceva carne pe oase.
Nu mai arăta ca un cadavru, doar sfrijit şi bolnav, aşa cum arătase
la început, când îl cunoscuse Logen. Bănuia că mai sănătos de-
atât nu va arăta Quai niciodată.
– Ha! râse Logen. Ai supravieţuit?
Ucenicul clătină obosit din cap de câteva ori, în timp ce traversă
camera târşâindu-şi picioarele. Era înfăşurat într-o pătură groasă
care se târâia pe podea, împiedicându-l să păşească normal. Ieşi
pe uşa balconului şi rămase acolo, trăgând pe nas şi clipind în
aerul rece al dimineţii.
Logen era mai bucuros să-l vadă decât se aşteptase. Îl bătu pe
spate ca un vechi prieten, poate cu puţin prea mult entuziasm.
Ucenicul se clătină, cu pătura încâlcită în jurul picioarelor şi ar fi
căzut dacă Logen n-ar fi întins o mână să-l sprijine.
– Încă nu sunt chiar bun de luptă, mormăi Quai, cu un zâmbet
vag.
– Arăţi mult mai bine decât ultima oară când te-am văzut.
– Şi tu la fel. Văd că ţi-ai pierdut barba. Şi mirosul. Câteva
cicatrice mai puţin şi ai arăta aproape civilizat.
Logen ridică mâinile.
– Orice, în afară de asta.
Wells ieşi, aplecându-se în dreptul uşii, în lumina strălucitoare
a dimineţii. Avea un sul de pânză şi un cuţit în mână.
– Aş putea să-ţi văd braţul, Maestre Nouădegete? Logen
aproape uitase de tăietură. Nu avea sânge proaspăt pe bandaj şi,
când îl desfăcu, dedesubt era o crustă lungă, roşie-maronie, ce se
întindea aproape de la încheietură până la cot, înconjurată de piele
nouă, roz. Nici nu-l mai durea, doar îl gâdila. Rana intersecta alte
două cicatrice mai vechi ale lui Logen. Una dintre ele, o ispravă gri,
în zigzag, lângă încheietură, cu care bănuia că se alesese în duelul
cu Treicopaci, în urmă cu mulţi ani. Logen se strâmbă când îşi
aminti cotonogeala pe care şi-o administraseră unul altuia. Despre
144
cea de-a doua cicatrice, mai palidă, urcând până mai sus, nu era
sigur. Ar fi putut s-o aibă de oriunde.
Wells se aplecă şi examină pielea din jurul rănii, în timp ce
Quai se uita atent peste umărul lui.
– Se vindecă bine. Te vindeci repede.
– Am exerciţiu.
Wells îşi ridică privirea spre faţa lui Logen, unde tăietura de pe
frunte pălise deja, devenind doar încă un rid roz.
– Văd. Ar fi absurd să te sfătuiesc să eviţi pe viitor obiectele
ascuţite?
Logen râse.
– Crezi sau nu, m-am străduit întotdeauna să le evit, mai
demult. Dar par să mă caute, în ciuda eforturilor mele.
– Ei, bine, zise bătrânul servitor, tăind o bucată nouă de pânză
şi răsucind-o cu grijă în jurul antebraţului lui Logen. Sper că
acesta e ultimul bandaj de care vei mai avea vreodată nevoie.
– Şi eu, zise Logen, îndoindu-şi degetele. Şi eu. Dar nu credea
că va fi.
– Micul dejun o să fie gata imediat.
Şi Wells îi lăsă pe cei doi singuri pe balcon.
Rămaseră acolo, în tăcere, o vreme, apoi vântul bătu rece
dinspre vale. Quai se scutură şi îşi strânse pătura în jurul lui.
– Acolo… lângă lac, ai fi putut să mă părăseşti. Eu m-aş fi
părăsit.
Logen se încruntă. Fusese o vreme când ar fi făcut-o fără să
stea pe gânduri, dar lucrurile se schimbă.
– Am părăsit o grămadă de oameni, la vremea mea. Presupun
că mi s-a acrit de sentimentul ăla.
Ucenicul îşi încreţi buzele, privind valea, pădurile, munţii
îndepărtaţi.
– N-am mai asistat până acum la uciderea unui om.
– Ai noroc.
– Ai văzut multă moarte, aşadar?
Logen se cutremură. În tinereţe, i-ar fi plăcut să răspundă
tocmai acelei întrebări. Ar fi putut să facă paradă, să se fălească şi
să înşire acţiunile la care participase, Oamenii Aleşi pe care-i
omorâse. Acum nu-şi dădea seama când îi secase mândria. Se
întâmplase încetul cu încetul. Pe măsură ce războaiele au devenit
mai sângeroase, pe măsură ce cauzele au devenit pretexte, pe
măsură ce prietenii lui s-au întors în ţărână, unul câte unul.
Logen îşi scărpină urechea, atinse tăietura adâncă pe care o făcuse
145
sabia lui Tul Duru, cu multă vreme în urmă. Ar fi putut să rămână
tăcut. Dar, dintr-un oarecare motiv, simţea nevoia să fie sincer.
– Am luptat în trei campanii, începu el. În şapte bătălii. În
nenumărate raiduri, ambuscade şi apărări disperate şi în acţiuni
sângeroase de tot felul. Am luptat pe viscol, pe vânt distrugător, în
miez de noapte. Am luptat toată viaţa, cu un duşman sau altul, cu
un prieten sau altul. E aproape tot ce-am cunoscut. Am văzut
oameni ucişi pentru o vorbă, pentru o privire, pentru absolut
nimic. O femeie a încercat cândva să mă înjunghie pentru că i-am
ucis soţul, şi am aruncat-o într-o fântână. Şi asta e departe de a fi
cel mai rău lucru. Viaţa preţuia pentru mine cât un pumn de
ţărână. Nici atât. Am luptat în zece dueluri şi le-am câştigat pe
toate, dar am luptat pentru cine nu trebuie şi din cele mai proaste
motive. Am fost nemilos şi brutal, am fost un laş. Am înjunghiat
oameni pe la spate, i-am ars, i-am înecat, i-am strivit cu pietre, i-
am omorât în somn, neînarmaţi sau fugind. Am fugit şi eu, nu o
dată. Mi-am udat şi eu nădragii de frică. Am cerşit îndurare. Am
fost rănit, adesea, am fost grav rănit şi am urlat şi am plâns ca un
copil căruia mama i-a scos ţâţa din gură. N-am nicio îndoială că
lumea ar fi mai bună dacă aş fi fost ucis cu ani în urmă, dar n-am
fost şi nu ştiu de ce. Îşi privi mâinile, roz şi curate pe piatră. Puţini
sunt cei care au mâinile mânjite de mai mult sânge decât mine.
Niciunul de care să ştiu eu. Sângerosul Nouă, aşa îmi zic
duşmanii, şi sunt cu duiumul. Mereu mai mulţi duşmani şi mai
puţini prieteni. Sângele nu-ţi aduce altceva decât şi mai mult
sânge. Acum mă urmăreşte, mereu, ca propria-mi umbră şi, ca de
propria-mi umbră, nu pot scăpa de el. Nu trebuie să scap
niciodată de el. L-am câştigat. L-am meritat. L-am căutat cu
lumânarea. Asta mi-e osânda.
Şi cu asta isprăvi. Logen lăsă să-i scape un oftat adânc, din toţi
rărunchii, şi privi lacul. Nu îndrăznea să se uite la omul de lângă
el, nu voia să-i vadă expresia de pe faţă. Cine să vrea să afle că se
însoţeşte cu Sângerosul Nouă? Un om care a răspândit mai multă
moarte decât o molimă şi cu mai puţin regret. Nu mai puteau fi
prieteni acum, cu toate acele cadavre între ei.
Apoi simţi mâna lui Quai bătându-l pe umăr:
– Ei, bine, asta e, spuse el, zâmbind cu gura până la urechi, dar
m-ai salvat şi îţi sunt profund recunoscător pentru asta!
– Am salvat un om, anul ăsta, şi am omorât doar patru. Am
renăscut.
Şi râseră amândoi o vreme şi asta le făcu bine.
146
– Aşadar, Malacus, văd că ai revenit printre noi.
Cei doi se întoarseră. Quai se împiedică în pătură, cu un aer
uşor tulburat. Întâiul dintre Magi stătea în pragul uşii, îmbrăcat
într-o cămaşă lungă, albă, cu mânecile suflecate până la cot. Lui
Logen încă îi aducea mai mult a măcelar decât a vrăjitor.
– Maestre Bayaz… ăă… Tocmai veneam să te văd, se bâlbâi
Quai.
– Zău? Ce noroc pentru amândoi, atunci, că am venit eu la tine.
Magul ieşi pe balcon. Mă gândesc că un om care se simte destul de
bine să vorbească, să râdă şi să se aventureze afară, se simte, fără
îndoială, destul de bine ca să citească, să studieze şi să-şi dezvolte
mintea îngustă. Ce-ai zice de asta?
– Fără îndoială…
– Fără îndoială, da! Spune-mi, cum merg studiile?
Nefericitul ucenic părea complet buimăcit.
– Au fost oarecum… întrerupte?
– N-ai făcut niciun progres cu Principiile Artei a lui Juvens cât
timp te-ai rătăcit prin munţi, pe vreme rea?
– Ăă… niciun progres… nu!
– Iar cunoştinţele tale despre istorie s-au extins mult, în timp ce
Maestrul Nouădegete te căra în spate înapoi la bibliotecă?
– Ăă… trebuie să mărturisesc că… nu.
– Dar exerciţiile şi meditaţiile, cu siguranţă că pe acelea le-ai
exersat, cât timp ai zăcut fără cunoştinţă, săptămâna aceasta!
– Păi, ăă… nu, starea de inconştienţă a fost… ăă…
– Aşadar, spune-mi, ai susţine că eşti cu un pas înainte, ca să
zic aşa? Sau ai rămas în urmă cu studiile?
Quai îşi coborî privirea în podea.
– Eram în urmă şi când am plecat.
– Atunci poate îmi poţi spune unde ai de gând să-ţi petreci ziua.
Ucenicul îşi ridică privirea, plin de speranţă.
– La masa mea de scris?
– Excelent. Bayaz zâmbi larg. Eram pe cale să-ţi propun asta,
dar mi-ai luat-o înainte. Dorinţa ta de a învăţa îţi face multă
cinste!
Quai încuviinţă frenetic şi se zori către uşă, târând pătura pe
dale, în urma lui.
– Bethod e pe drum, murmură Bayaz. Va ajunge astăzi.
Zâmbetul lui Logen dispăru, gâtlejul i se strânse dintr-odată. Îşi
amintea destul de bine ultima lor întâlnire. Întins cu faţa în jos pe
podeaua din castelul lui Bethod de la Carleon, bătut şi zdrobit şi
147
legat în lanţuri, picurând sânge în paie şi sperând că sfârşitul nu
va întârzia prea mult. După care, fără nicio explicaţie, l-au lăsat să
plece. L-au azvârlit afară pe poartă cu Copoiul, cu Treicopaci, cu
Molâul şi cu restul şi i-au spus să nu se mai întoarcă niciodată.
Niciodată. Prima oară când Bethod a dat dovadă de un dram de
milă. Şi ultima, Logen nu se îndoia.
– Astăzi? întrebă el, încercând să-şi stăpânească vocea.
– Da, curând. Regele Oamenilor Nordului. Ha! Arogantul! Bayaz
îi aruncă lui Logen o privire piezişă. Vine să-mi ceară o favoare şi
mi-ar plăcea să fii de faţă.
– Lui nu-i va plăcea.
– Întocmai.
Vântul părea mai rece decât înainte. Dacă Logen nu l-ar mai
vedea niciodată pe Bethod, tot ar fi prea devreme. Dar unele
lucruri trebuie făcute. E mai bine să le faci, decât să trăieşti cu
spaima lor. Asta ar fi spus tatăl lui Logen. Aşadar, trase adânc aer
în piept şi îşi îndreptă umerii.
– Voi fi acolo.
– Excelent. Atunci mai lipseşte doar un singur lucru.
– Ce anume?
Bayaz zâmbi atotcunoscător.
– Ai nevoie de o armă.

Era uscat în beciurile bibliotecii. Uscat, întunecos şi foarte,
foarte derutant. Urcaseră şi coborâseră trepte, trecuseră după
colţuri, intraseră pe uşi, cotind ici şi colo, la stânga sau la dreapta.
Locul era un labirint. Logen spera să nu piardă din ochi torţa
pâlpâitoare a vrăjitorului, altfel putea să rămână blocat pe veci sub
bibliotecă.
– E uscat aici, jos, uscat şi plăcut, îşi zicea Bayaz cu voce tare,
iar glasul său răsuna de-a lungul coridoarelor, amestecându-se cu
bocănitul paşilor lor. Nimic nu-i mai rău decât umezeala pentru
cărţi. Sau pentru arme. Împinse uşa încetişor şi aceasta se dădu în
lături fără zgomot. Ia te uită! N-a mai fost deschisă de ani de zile,
dar balamalele se răsucesc ca unse. Asta da măiestrie! De ce nu
mai interesează pe nimeni măiestria?
Bayaz trecu pragul fără să aştepte un răspuns, iar Logen îl
urmă îndeaproape.
Torţa vrăjitorului lumină o sală lungă, scundă, cu ziduri din
blocuri aspre de piatră, al cărui capăt se pierdea în întuneric.
Încăperea era căptuşită cu stelaje şi rafturi, iar podeaua era
148
înţesată de cutii şi etajere, claie peste grămadă şi revărsându-se
într-o abundenţă de arme şi armuri. Lumina pâlpâitoare a torţei
scânteie pe săbii şi ţepuşe, pe suprafeţe lustruite de lemn şi metal,
când Bayaz păşi încet pe podeaua de piatră, croindu-şi drum
printre arme şi privind împrejur.
– O adevărată colecţie, murmură Logen, urmându-l pe mag prin
acel talmeş-balmeş.
– Un morman de gunoaie vechi, în cea mai mare parte, dar ar
trebui să existe câteva lucruri care merită să fie descoperite. Bayaz
luă un coif de la o veche armură de plăci aurite şi îl cercetă
încruntat. Ce zici de ăsta?
– Nu m-am dat niciodată în vânt după armuri.
– Nu, nu mi se pare că ai fi genul. Toate bune pe spinarea
calului, aş zice, dar e cumplit când ai de făcut o călătorie pe jos.
Azvârli coiful înapoi pe suportul lui, apoi rămase acolo, uitându-se,
dus pe gânduri, la armură: După ce o îmbraci, cum te uşurezi?
Logen se încruntă.
– Ăă… făcu el, dar Bayaz înainta deja de-a lungul încăperii,
luând lumina cu el.
– Trebuie că ai folosit câteva arme la viaţa ta, Maestre
Nouădegete. Care e preferata ta?
– N-am avut niciodată vreo preferinţă, răspunse Logen,
aplecându-se pe sub o halebardă ruginită, răsturnată într-un
stelaj. Un campion nu ştie niciodată cu ce i se poate cere să lupte.
– Desigur, desigur. Bayaz luă o suliţă lungă cu capul ghimpat şi
o flutură puţin. Logen se dădu în spate, prudent. Destul de
periculoasă. Ai putea ţine pe cineva la distanţă cu una din astea.
Însă un om cu o suliţă are nevoie de o mulţime de prieteni, care, la
rândul lor, au nevoie de suliţe. Bayaz o aruncă înapoi pe stelaj şi
trecu mai departe. Asta arată înfricoşător. Magul apucă de
mânerul noduros al unui baltag. La naiba! făcu el şi îl înălţă, cu
venele umflându-i-se pe gât. E destul de greu! Îl lăsă jos cu o
bufnitură, făcând stelajul să se clatine. Ai putea să omori un om
cu aşa ceva. Ai putea să-l tai drept în două. Dacă ar sta neclintit.
– Asta e mai bună, zise Logen.
Era o sabie obişnuită, cu un aspect robust, într-o teacă roasă
din piele maro.
– O, da, într-adevăr. Mult, mult mai bună. Sabia aceea e făurită
de Kanedias, însuşi Maestrul Creator. Bayaz îi întinse lui Logen
torţa şi luă sabia lungă din rastel. Ţi-a trecut vreodată prin minte,
Maestre Nouădegete, că o sabie e altfel decât alte arme? Securile,
149
buzduganele şi altele asemenea sunt ucigătoare, nu-i vorbă, dar
ele atârnă de centură ca nişte brute nătânge. Magul îşi plimbă
privirea de-a lungul mânerului, un metal rece, obişnuit, brăzdat de
şanţuri fine, ca mâna să nu alunece, scânteind în lumina torţei.
Dar o sabie… o sabie are glas.
– Cum?
– În teacă, are puţine de spus, negreşit, dar nu trebuie decât
să-ţi aşezi mâna pe mâner şi începe să şoptească în urechea
duşmanului tău. Bayaz îşi înfăşură degetele strâns în jurul
mânerului: Un blând avertisment. O vorbă de atenţionare. O auzi?
Logen clătină încet din cap.
– Acum, şopti Bayaz, fă comparaţia cu o sabie pe jumătate
scoasă. Un lat de palmă de metal ieşi din teacă şuierând, cu o
singură literă de argint strălucind lângă mâner. Lama propriu-zisă
era mată, dar tăişul avea o sclipire rece, de gheaţă. Glăsuieşte mai
tare, nu-i aşa? Şuieră o cumplită ameninţare. Vesteşte moartea. O
auzi? Logen încuviinţă din nou, fără să-şi dezlipească ochii de la
tăişul scânteietor. Acum compar-o cu sabia scoasă cu totul. Bayaz
smulse din teacă sabia lungă, cu un vâjâit uşor şi o ridică astfel
încât vârful pluti la câţiva centimetri de faţa lui Logen. Acum
strigă, nu-i aşa? Îşi urlă sfidarea. Răcneşte o provocare. O auzi?
– Îhî, făcu Logen, lăsându-se pe spate şi uitându-se, uşor
cruciş, la vârful strălucitor al sabiei.
Bayaz coborî arma şi o strecură înapoi în teacă, oarecum spre
uşurarea lui Logen.
– Da, o sabie are glas. Securile, buzduganele şi altele asemenea
sunt ucigătoare, nu-i vorbă, dar o sabie e o armă subtilă şi se
potriveşte unui om subtil. Tu, Maestre Nouădegete, cred că eşti
mai subtil decât pari. Logen se încruntă când Bayaz îi întinse
sabia. Fusese acuzat de multe lucruri în viaţă, dar niciodată de
subtilitate. Ia-o ca pe un dar. Recunoştinţa mea pentru purtarea ta
aleasă.
Logen stătu pe gânduri o clipă. Nu mai avusese o armă
adevărată dinainte de a trece munţii şi nu era dornic să ia din nou
una în mână. Dar Bethod venea, şi avea să ajungă curând. Mai
bine s-o aibă şi să n-o vrea, decât s-o vrea şi să n-o aibă. Mult,
mult mai bine. Omul trebuie să fie realist când vine vorba despre
asemenea lucruri.
– Mulţumesc, zise Logen, luând sabia din mâna lui Bayaz şi
înapoindu-i torţa. Cred.

150
Un foc plăpând trosnea în vatră şi odaia era caldă, primitoare şi
tihnită.
Dar Logen nu avea tihnă. Stătea lângă fereastră, cu privirea
coborâtă spre curtea de dedesubt, nervos, agitat şi speriat, aşa
cum era odinioară înainte de o luptă. Bethod venea. Era undeva,
aproape. Pe drumul pădurii, sau trecând printre stânci, peste pod
ori prin poartă.
Întâiul dintre Magi nu părea încordat. Şedea comod în scaunul
lui, cu picioarele pe masă, lângă o pipă lungă de lemn, frunzărind
o carte mică, legată în alb, cu un zâmbet şters pe faţă. Nu mai
văzuse pe nimeni atât de calm şi asta îl făcea pe Logen să se simtă
şi mai rău.
– E bună? întrebă Logen.
– Ce să fie bună?
– Cartea.
– O, da. E cea mai formidabilă carte. E Principiile Artei a lui
Juvens, piatra unghiulară a ordinului meu. Bayaz făcu semn cu
mâna liberă către rafturile care acopereau doi pereţi, cu sutele de
alte cărţi identice aliniate pe ele. Sunt toate aceeaşi. O singură
carte.
– Una? Ochii lui Logen trecură peste cotoarele albe, groase. E o
carte a naibii de lungă. Ai citit-o pe toată?
Bayaz chicoti.
– O, da, de multe ori. Fiecare om din ordinul meu trebuie s-o
citească şi, în cele din urmă, să-şi facă propria copie. Întoarse
cartea, pentru ca Logen s-o poată vedea. Paginile erau aşternute
cu rânduri dese de simboluri ordonate, dar neinteligibile. Eu am
scris paginile acestea, demult. Ar trebui s-o citeşti şi tu.
– Nu mă prea dau în vânt după cărţi.
– Nu? se miră Bayaz. Păcat.
Întoarse pagina şi continuă să citească.
– Dar aceea? Mai era o carte, singură, culcată, chiar în vârful
unuia dintre rafturi, o carte mare, neagră, zgâriată şi roasă. E
scrisă tot de acest Juvens?
Bayaz ridică spre carte o privire încruntată.
– A scris-o fratele lui. Se ridică din scaun, se întinse şi o luă jos.
Acesta e un alt fel de cunoaştere. Trase sertarul biroului, strecură
cartea neagră înăuntru şi îl trânti la loc. Mai bine să nu fie atinsă,
şopti el, aşezându-se înapoi şi deschizând din nou Principiile Artei.
Logen trase adânc aer în piept, îşi puse mâna stângă pe
mânerul sabiei, simţind apăsarea metalului rece în palmă. Numai
151
liniştitoare nu era senzaţia. Îi dădu drumul şi se întoarse la
fereastră, privind posomorât în curte. Simţi că i se taie răsuflarea.
– Bethod. E aici.
– Bine, bine, murmură absent Bayaz. Cine-l însoţeşte?
Logen privi încordat cele trei siluete din curte.
– Scale, zise el încruntat. Şi o femeie. N-o recunosc. Descalecă.
Logen îşi linse buzele uscate. Acum intră.
– Da, da, murmură Bayaz, aşa se ajunge la o întâlnire. Încearcă
să te linişteşti, prietene. Respiră.
Logen se sprijini de tencuiala văruită, cu braţele încrucişate şi
inspiră adânc. Nu-i era de folos. Nodul din piept îl apăsa şi mai
tare. Auzea paşi grei pe coridorul de afară. Mânerul uşii se răsuci.
Scale pătrunse primul în încăpere. Fiul cel mare al lui Bethod
fusese întotdeauna voinic, încă de copil, dar crescuse monstruos
de când nu-l mai văzuse Logen. Capul lui cât un bolovan părea
aproape o excrescenţă în vârful acelui morman de muşchi, cu
craniul mult mai îngust decât gâtul. Avea un maxilar stâncos, un
ciot turtit pe post de nas şi nişte ochi mici, furioşi, bulbucaţi şi
aroganţi. Gura subţire îi era strâmbată într-un rânjet permanent,
foarte asemănător cu al fratelui său mai mic, Calder, însă la el se
citea mult mai puţină viclenie şi mult mai multă violenţă. Avea un
paloş greu la şold, de care mâna-i cărnoasă nu se dezlipi cât timp
se uită fioros la Logen, emanând răutate prin toţi porii.
Apoi intră femeia. Era foarte înaltă, subţire şi palidă, cu un aer
aproape bolnăvicios. Ochii ei oblici erau tot atât de înguşti şi reci
pe cât erau ai lui Scale de bulbucaţi şi furioşi şi aveau împrejur un
strat de fard negru, care îi făcea să pară încă şi mai înguşti şi mai
reci. Avea inele de aur pe degetele-i lungi, brăţări de aur pe
braţele-i subţiri, lanţuri de aur în jurul gâtului ei alb. Cercetă
încăperea cu ochii ei albaştri, glaciali, şi fiecare lucru pe care-l
observa părea s-o ridice pe noi culmi ale dezgustului şi dispreţului.
Mai întâi mobilierul, apoi cărţile, îndeosebi Logen şi, mai presus de
toate, Bayaz.
Autoproclamatul Rege al Oamenilor Nordului îşi făcu apariţia
ultimul şi mai magnific ca oricând, în veşminte din stofă groasă
colorată şi blănuri albe, preţioase. Purta peste umăr un lanţ greu
de aur şi pe cap o diademă din acelaşi metal împodobită cu un
singur diamant, mare cât un ou de pasăre. Chipul lui zâmbitor era
brăzdat de riduri mai adânci decât îşi amintea Logen, avea părul şi
barba încărunţite, dar nu era mai puţin înalt, mai puţin viguros
sau mai puţin chipeş şi dobândise multă autoritate şi înţelepciune,
152
chiar şi măreţie. Arăta din cap până-n picioare ca un om măreţ, un
om înţelept, un om drept. Arăta din cap până-n picioare ca un
rege. Dar Logen nu se lăsă păcălit.
– Bethod! zise călduros Bayaz, închizând cu zgomot cartea.
Vechiul meu prieten! Nici nu-ţi poţi închipui cât sunt de bucuros
să te revăd. Îşi săltă picioarele de pe masă, arătând către lanţul de
aur şi diamantul scânteietor. Şi să văd la tine o evoluţie atât de
impresionantă. Îmi amintesc că a fost o vreme când erai fericit să
mă vizitezi singur. Dar presupun că oamenii mari trebuie să fie
însoţiţi şi văd că ai adus câţiva… alţi oameni. Pe încântătorul tău
fiu îl cunosc, desigur. Văd că eşti bine hrănit, măcar, ce zici,
Scale?
– Prinţe Scale, mormăi monstruosul fiu al lui Bethod, cu ochii
ieşindu-i şi mai mult din orbite.
– Hm! făcu Bayaz, cu o sprânceană ridicată. N-am avut
plăcerea să cunosc cealaltă persoană care te însoţeşte.
– Eu sunt Caurib. Logen clipi. Glasul femeii era cel mai frumos
lucru pe care-l auzise vreodată. Calm, liniştitor, îmbătător. Sunt
vrăjitoare, intonă ea, scuturându-şi capul cu un zâmbet plin de
dispreţ. O vrăjitoare din Nordul Îndepărtat.
Logen rămase înmărmurit, cu gura întredeschisă. Ura i se topi.
Erau cu toţii prieteni aici. Mai mult decât prieteni. Nu-şi putea
dezlipi ochii de la ea. Nu voia. Restul celor aflaţi în încăpere parcă
dispăruseră. Era ca şi cum îi vorbea doar lui şi cea mai mare
dorinţă a inimii sale era ca ea să nu se oprească niciodată…
Însă Bayaz doar râse.
– O adevărată vrăjitoare, şi ai un glas de aur! Ce minunat! N-am
mai auzit de mult un asemenea glas, dar aici nu-ţi va sluji la
nimic. Logen clătină din cap, limpezindu-şi gândurile şi ura năvăli
înapoi, fierbinte şi liniştitoare. Spune-mi, trebuie să studiezi ca să
devii vrăjitoare? Sau ţine pur şi simplu de giuvaiere şi de o
grămadă de vopsea pe faţă? Ochii lui Caurib se îngustară,
devenind două fante albastre, ucigătoare, dar Întâiul dintre Magi
nu-i dădu timp să vorbească: Şi din Nordul Îndepărtat, i-auzi! Se
scutură uşor. Trebuie să fie frig acolo, în această perioadă a
anului. Neplăcut pentru sfârcuri, nu? Ai venit la noi pentru vremea
caldă sau şi dintr-un alt motiv?
– Merg unde porunceşte regele meu, şuieră ea, cu bărbia
ascuţită ridicându-se puţin mai mult.
– Regele tău? se miră Bayaz, rotindu-şi privirea prin încăpere,
ca şi cum ar mai fi trebuit să fie cineva acolo, ascuns într-un
153
cotlon.
– Tatăl meu este Rege al Oamenilor Nordului acum, mârâi
Scale. Îi rânji lui Logen. Ar trebui să îngenunchezi în faţa lui, Nouă
Sângeros! Rânji către Bayaz: Şi tu la fel, bătrâne.
Întâiul dintre Magi îşi desfăcu braţele, într-un gest de scuză:
– O, mă tem că nu îngenunchez în faţa nimănui. Sunt prea
bătrân pentru asta. Mă dor încheieturile, mă-nţelegi.
Cizma lui Scale bubui în podea când făcu un pas înainte, cu o
înjurătură pe buze, însă tatăl său îi aşeză o mână blândă pe braţ.
– Haide, fiule, nu e nevoie acum să îngenuncheze. Glasul lui era
rece şi uniform, ca zăpada proaspăt căzută. Nu se cuvine să ne
luăm la sfadă. Nu sunt, oare, interesele noastre aceleaşi? Pace?
Pace în Nord? Am venit doar să-ţi cer sfatul înţelept, Bayaz, ca
odinioară. E atât de rău să ceri ajutorul unui vechi prieten?
Nimeni nu păruse vreodată mai sincer, mai rezonabil, mai
demn de încredere. Dar Logen nu se lăsă păcălit.
– Dar nu avem deja pace în Nord? Bayaz se lăsă pe spătarul
scaunului, cu mâinile împreunate în faţă. Nu s-au sfârşit toate
vrajbele? N-ai fost învingător? Nu ai tot ce-ai dorit şi mai mult
decât atât? Rege al Oamenilor Nordului, ai? Ce ajutor aş putea să-
ţi ofer eu?
– Nu mă sfătuiesc decât cu prietenii, Bayaz, iar tu nu mi-ai fost
prieten în ultima vreme. Nu mi-ai primit mesagerii, până şi fiul. Îi
găzduieşti pe duşmanii mei de moarte. Bethod se încruntă spre
Logen şi buza i se strâmbă. Ştii ce înseamnă asta? Sângerosul
Nouă? Un animal! Un laş! Un sperjur! Asta e tovărăşia pe care o
preferi? Bethod se întoarse din nou spre Bayaz, afişând un zâmbet
prietenos, dar ameninţarea din vorbele lui era desluşită: Mă tem că
a venit vremea să hotărăşti dacă eşti cu mine sau împotriva mea.
Cale de mijloc nu există. Eşti fie o parte din viitorul meu, fie o
relicvă a trecutului. Alegerea îţi aparţine, prietene!
Logen îl mai văzuse pe Bethod oferind asemenea alternative.
Unii oameni cedaseră. Ceilalţi se întorseseră în ţărână. Dar se
părea că Bayaz nu se lăsa înghesuit.
– Ce să aleg? Întinse mâna încet şi îşi luă pipa de pe masă.
Viitorul sau trecutul? Se apropie de foc şi se lăsă pe vine, cu
spatele întors spre oaspeţii săi, luă un beţigaş din vatră, îl ridică
spre pipă şi pufăi încet. Părea să-i ia o veşnicie să-şi aprindă pipa
afurisită. Alături sau împotrivă? cugetă el, revenind la scaunul
său.
– Ei, bine? ceru imperativ Bethod.
154
Bayaz îşi fixă privirea în tavan şi suflă un firicel de fum gălbui.
Caurib îl cercetă pe bătrânul mag de sus până jos, cu un dispreţ
glacial. Scale se smuci nerăbdător, Bethod aşteptă, cu ochii uşor
mijiţi. În cele din urmă, Bayaz oftă adânc:
– Prea bine, sunt cu tine.
Bethod zâmbi larg, iar Logen simţi un junghi de cumplită
dezamăgire. Sperase mai mult din partea Întâiului dintre Magi.
Afurisită prostie, cum nu se învăţa niciodată să nu mai spere!
– Bun, murmură Regele Oamenilor Nordului. Ştiam că, în cele
din urmă, îmi vei înţelege felul de a gândi. Îşi linse încet buzele, ca
un om înfometat care priveşte cum este adusă o mâncare bună.
Am de gând să invadez Englia.
Bayaz ridică o sprânceană, apoi începu să râdă înfundat, după
care izbi cu pumnul în masă.
– O, asta e bine, e foarte bine! Găseşti că pacea nu e potrivită
pentru regatul tău, ai, Bethod? Clanurile nu sunt obişnuite să fie
prietene, nu-i aşa? Se urăsc între ele şi te urăsc pe tine, am
dreptate?
– Ei, bine, zâmbi Bethod, sunt oarecum arţăgoase.
– Nu mă-ndoiesc! Dar trimite-le la război cu Uniunea şi vor
deveni o naţiune, ce zici? Unite împotriva duşmanului comun,
negreşit. Şi dacă învingi? Vei fi omul care a reuşit imposibilul!
Omul care i-a alungat pe blestemaţii de sudişti din Nord! Vei fi
iubit, sau, în orice caz, mai temut ca oricând. Dacă pierzi, ei, bine,
măcar le dai de lucru clanurilor o vreme şi între timp le storci de
vlagă. Acum îmi amintesc de ce îmi plăceai! Un plan excelent!
Bethod părea încântat de sine.
– Bineînţeles. Şi nu vom pierde. Uniunea e moale, arogantă,
nepregătită. Cu sprijinul tău…
– Sprijinul meu? îl întrerupse Bayaz. Mergi prea departe.
– Dar ai…
– O, asta. Magul ridică din umeri. Sunt un mincinos.
Bayaz îşi duse pipa la gură. Se scurse un moment de tăcere
stupefiată. Apoi ochii lui Bethod se îngustară, ai lui Caurib se
lărgiră. Fruntea grea a lui Scale se încreţi de nedumerire.
Zâmbetul lui Logen reveni încet.
– Un mincinos? şuieră vrăjitoarea. Şi nu numai atât, zic eu!
Glasul ei îşi păstra tonalitatea cântătoare, dar acum era un alt
cântec – aspru, strident, necruţător. Vierme bătrân! Vremea ta a
trecut de mult, nătărăule! Nu eşti nimic, decât vorbe şi praf!
Întâiul dintre Magi îşi ţuguie încet buzele şi suflă fum. Vorbe şi
155
praf, vierme bătrân! Ei, bine, vom vedea. Vom veni la biblioteca ta!
Vrăjitorul îşi aşeză cu grijă pe masă pipa, din care continuă să se
ridice o dâră şerpuitoare de fum. Vom veni din nou la biblioteca ta
şi-ţi vom zdrobi zidurile, îţi vom trece slujitorii prin sabie şi cărţile
prin foc. La…
– Linişte! Acum Bayaz se încruntase, chiar mai adânc decât se
încruntase la Calder în curte, cu zile în urmă. Logen simţi din nou
dorinţa de a se refugia, însă mult mai puternic, de data aceasta. Se
pomeni rotindu-şi privirea prin încăpere, în căutarea unui
ascunziş. Buzele lui Caurib continuară să se mişte, însă nu se auzi
decât un cârâit fără noimă. Îmi veţi zdrobi zidurile, da? murmură
Bayaz. Sprâncenele-i albe se apropiară şi coborâră, tăind şanţuri
adânci în şaua nasului. Îmi veţi ucide slujitorii, da? întrebă magul.
Încăperea devenise foarte rece, în ciuda buştenilor de pe foc. Îmi
veţi arde cărţile, zici? tună Bayaz. Spui prea multe, vrăjitoare!
Genunchii lui Caurib se îndoiră. Mâna ei albă se agăţă de tocul
uşii, cu lanţurile şi brăţările zornăind, când vrăjitoarea alunecă pe
lângă perete. Vorbe şi praf, asta sunt? Bayaz ridică brusc patru
degete. Patru daruri ai avut de la mine, Bethod: soarele iarna, o
furtună vara şi două lucruri pe care nu le-ai fi ştiut niciodată, dacă
n-ar fi fost Arta mea. Ce mi-ai dat în schimb, ai? Acest lac şi
această vale, care erau deja ale mele, şi încă un singur lucru. Ochii
lui Bethod se îndreptară iute spre Logen, apoi reveniră. Îmi eşti
încă dator, şi cu toate astea îmi trimiţi mesageri, ridici pretenţii, îţi
permiţi să-mi porunceşti? Nu aşa înţeleg eu bunele maniere.
Scale se dezmeticise acum şi aproape că îi ieşeau ochii din cap.
– Maniere? Ce nevoie are un rege de maniere? Un rege ia ce
vrea!
Şi făcu un pas apăsat spre masă.
Prinţul era destul de voinic şi destul de nemilos, fără doar şi
poate. Cu greu puteai găsi, probabil, un altul mai potrivit să dea
cu piciorul într-un om căzut. Dar Logen nu era un om căzut, nu
încă, şi se săturase până peste cap să-l asculte pe acest nătărău
înfumurat. Păşi înainte, să-i ţină calea lui Scale, cu mâna pe
mânerul sabiei.
– Până aici!
Prinţul îl cercetă pe Logen cu ochii lui bulbucaţi, ridică un
pumn cărnos, strângându-şi degetele imense până când
încheieturile i se albiră.
– Nu mă ispiti, Nouădegete, jigodie ratată! Vremea ta a trecut de
mult! Aş putea să te zdrobesc ca pe un ou!
156
– Poţi încerca, dar n-am de gând să te las. Ştii cum lucrez. Încă
un pas şi am să mă apuc să lucrez pe tine, porc mizerabil şi
umflat.
– Scale! se răsti Bethod. N-avem ce căuta aici, asta e limpede.
Plecăm.
Mătăhălosul prinţ îşi strânse maxilarul stâncos, încleştându-şi
şi descleştându-şi mâinile pe lângă trup şi uitându-se fioros la
Logen, cu cea mai animalică ură imaginabilă. Apoi mârâi şi se
retrase încet.
Bayaz se aplecă peste masă.
– Ai spus că vei aduce pacea în Nord, Bethod şi ce-ai făcut?
Războaie peste războaie! Ţinutul e secătuit de mândria şi
brutalitatea ta! Rege al Oamenilor Nordului! Ha! Nu meriţi să fii
ajutat! Şi când te gândeşti că avusesem atâtea speranţe pentru
tine!
Bethod doar se încruntă, cu ochii reci ca diamantul pe care-l
purta pe frunte.
– Ţi-ai făcut din mine un duşman, Bayaz, şi sunt un duşman
rău. Cel mai rău. Vei regreta ziua de astăzi. Bethod îşi îndreptă
dispreţul spre Logen: Cât despre tine, Nouădegete, nu vei avea mai
multă milă din partea mea! Fiecare om din Nord va fi de-acum
duşmanul tău! Vei fi urât, hăituit şi blestemat, oriunde ai merge!
Voi avea grijă de asta!
Logen săltă din umeri. Nu era nimic nou în asta. Bayaz se
ridică din scaun:
– Ţi-ai rostit discursul, acum ia-ţi vrăjitoarea şi cară-te!
Caurib ieşi prima, clătinându-se, încă gâfâind. Scale îi aruncă
lui Logen o ultimă privire fioroasă, apoi se întoarse şi se îndepărtă
greoi. Aşa-zisul Rege al Oamenilor Nordului ieşi ultimul, clătinând
încet din cap şi măturând încăperea cu privirea-i ucigătoare. Când
paşii lor se pierdură pe coridor, Logen trase adânc aer în piept, se
îndreptă şi îşi lăsă mâna să cadă de pe mânerul sabiei.
– Aşa, zise vesel Bayaz. A mers bine.

157
Un drum între doi dentişti

Era trecut de miezul nopţii şi era întuneric în Middleway. Era
întuneric şi mirosea urât. Întotdeauna mirosea urât lângă docuri:
apă sărată stătută, peşte putrezit, smoală şi sudoare şi balegă de
cal. În câteva ore, strada avea să se umple de zgomot şi agitaţie.
Mici negustori strigând, salahori înjurând sub poverile lor,
comercianţi alergând de colo-colo, o mulţime de care şi căruţe
huruind pe pietrele murdare. Avea să fie un val nesfârşit de
oameni, îmbulzindu-se să coboare şi să urce pe vase, oameni din
toate colţurile lumii, strigând cuvinte în toate limbile de sub soare.
Însă noaptea era neclintită. Neclintită şi tăcută. Tăcută ca un
mormânt şi chiar mai urât mirositoare.
– E aici, zise Severard, îndreptându-se tacticos spre gura
umbroasă a unei uliţe înguste, vârâtă între două magazii înalte.
– Ai avut multe necazuri cu el? întrebă Glokta, şontâcăind,
chinuit, după el.
– Nu prea multe. Practicianul îşi potrivi masca, lăsând să intre
puţin aer. Trebuie să fie foarte umed acolo, dedesubt, cu toată
răsuflarea şi transpiraţia. Nu-i de mirare că practicienii au tendinţa
să fie irascibili. Salteaua lui Rews a avut ceva necazuri, a sfârtecat-
o toată. Apoi Frost l-a lovit în cap. Amuzant. Când băiatul ăla
loveşte pe cineva în cap, uită de toate necazurile.
– Dar Rews?
– Încă în viaţă.
Lumina lămpii lui Severard trecu peste un morman de gunoaie
putrede. Glokta auzi şobolani chiţăind în întuneric, fugind grăbiţi
din calea lor.
– Cunoşti cele mai bune locuri, nu-i aşa, Severard?
– De asta mă plătiţi, domnule Inchizitor. Gheata lui neagră şi
murdară lipăi nepăsătoare în terciul puturos. Glokta şontâcăi
delicat în jurul gunoiului, ridicându-şi tivul hainei cu mâna liberă.
Am crescut pe-aici, continuă practicianul. Lumea nu pune
întrebări.
– În afară de noi. Noi avem întotdeauna întrebări.
– Bine’nţeles. Severard râse înfundat. Noi suntem Inchiziţia.
Lampa lui Severard dibui o poartă îndoită de fier, cu ţepuşe
ruginite pe zidul înalt de deasupra. Asta e. Într-adevăr, şi ce adresă

158
promiţătoare pare. Era limpede că poarta nu fusese prea mult
întrebuinţată. Balamalele ei maro protestară cu un scârţâit când
practicianul o descuie şi se sforţă s-o deschidă. Glokta păşi cu
stângăcie peste o baltă care se formase într-un şanţ, înjurând când
mantaua îi câzu în apa murdară.
Balamalele ţipară din nou când Severard se opinti să închidă
uşa, cu fruntea încreţită de efort, după care deschise capacul
felinarului, luminând o largă curte ornamentală, sufocată de
moloz, buruieni şi lemne rupte.
– Şi am ajuns, zise Severard.
Trebuie că fusese cândva o clădire magnifică, în felul ei. Oare
cât au costat toate aceste ferestre? Cât a costat toată această
lucrătură decorativă în piatră? Vizitatorii trebuie să fi fost fermecaţi
de bogăţia proprietarului ei, dacă nu şi de bunul lui gust. Dar se
sfârşise. Ferestrele erau acoperite de scânduri putrede,
arabescurile zidăriei erau năpădite de muşchi şi mânjite de găinaţ.
Stratul subţire de marmură verde de pe piloni era crăpat şi
scorojit, dând la iveală tencuiala mucegăită de dedesubt. Totul era
dărâmat, sfărâmat şi lăsat în paragină. Pretutindeni erau risipite
bucăţi mari căzute din faţadă, aruncând umbre lungi pe zidurile
înalte ale curţii. O jumătate de cap al unui heruvim spart privea cu
jale în sus, la Glokta, când acesta trecu şchiopătând pe lângă el.
Se aşteptase la cine ştie ce magazie prăfuită, la cine ştie ce pivniţă
igrasioasă, lângă apă.
– Ce e locul ăsta? întrebă el, ridicând ochii spre palatul
dărăpănat.
– L-a construit un negustor, cu ani în urmă. Severard lovi cu
piciorul o bucată de sculptură spartă, care se pierdu, troncănind,
în întuneric. Un om bogat, foarte bogat. Voia să trăiască lângă
magaziile şi docurile lui, să nu-şi piardă afacerile din ochi.
Practicianul urcă agale treptele crăpate şi acoperite de muşchi,
către imensa poartă scorojită din faţă. A crezut că ideea ar putea
să prindă, dar cum să fi prins? Cine ar vrea să trăiască aici, dacă
nu e nevoit? Apoi şi-a pierdut toţi banii, aşa cum se întâmplă cu
negustorii. Creditorilor le-a fost greu să găsească un cumpărător.
Glokta se uita ţintă la o fântână spartă, înclinată într-o parte şi
plină de apă stătută.
– Nu-i de mirare.
Felinarul lui Severard abia lumina spaţiul cavernos al holului
de intrare. Două scări enorme, curbate, dărăpănate se înălţau din
semiîntunericul din faţa lor. De jur împrejurul zidurilor de la
159
primul nivel se întindea un balcon larg, dar o mare porţiune din el
se prăbuşise şi trecuse prin scândurile umede ale podelei de
dedesubt, astfel că una dintre scări se termina, amputată,
atârnând în gol. Podeaua umedă era presărată cu tencuială spartă,
plăci de ardezie căzute din acoperiş, grinzi sfărâmate, toate
împroşcate de murdăria păsărilor. Cerul nopţii se întrezărea prin
găurile căscate în acoperiş. Glokta auzea vag porumbeii uguind
printre căpriorii umbriţi şi, undeva, picuratul molcom al apei.
Ce loc! Glokta îşi înăbuşi un zâmbet. Aduce cu mine, într-un fel.
Amândoi am fost măreţi odinioară şi amândoi am lăsat departe în
urmă zilele noastre de glorie.
– E destul de mare, ce ziceţi? întrebă Severard, croindu-şi drum
printre dărâmături către o uşă căscată sub scara prăbuşită, cu
felinarul aruncând ciudate umbre oblice, în timp ce se mişca.
– O, aşa aş fi crezut, dar numai dacă nu avem mai mult de o
mie de prizonieri deodată.
Glokta şontâcăi după el, sprijinindu-se cu putere în baston, de
teamă să nu calce greşit pe podeaua alunecoasă. Am să alunec şi
am să cad direct în fund, chiar aici, în tot găinaţul ăsta. Ar fi perfect.
Bolta se deschidea într-o sală dărăpănată, cu tencuiala putredă
desprinsă în fâşii dezgolind, dedesubt, cărămizile umede. De-o
parte şi de alta se înşirau uşi întunecate. Genul de loc care ar
nelinişti un om neliniştit din fire. Şi-ar putea imagina lucruri
neplăcute în aceste încăperi, dincolo de lumina lămpii şi fapte oribile
petrecându-se în întuneric. Glokta ridică privirea spre Severard,
care mergea agale, nepăsător, în faţă, fluierând fals, abia audibil,
în spatele măştii, şi se încruntă. Dar noi nu suntem neliniştiţi din
fire. Poate că noi suntem lucrurile neplăcute. Poate că faptele sunt
ale noastre.
– Cât e de mare locul ăsta? întrebă Glokta, înaintând poticnit.
– Treizeci şi cinci de încăperi, fără a pune la socoteală odăile
servitorilor.
– Un palat. Cum naiba l-ai descoperit?
– Obişnuiam să dorm aici, în unele nopţi. După moartea mamei
mele, am găsit o cale de intrare. Acoperişul era în cea mai mare
parte la locul lui pe-atunci, şi era un loc uscat, unde puteai dormi.
Uscat şi sigur. Mai mult sau mai puţin.
Ah, ce viaţă grea ai dus. Să fii bătăuş şi torţionar e chiar o
evoluţie pentru tine, nu-i aşa? Orice om are scuzele sale şi cu cât
devine mai mârşav, cu atât mai înduioşătoare trebuie să-i fie
povestea. Care o fi povestea mea? mă întreb.
160
– Mereu ingenios, nu, Severard?
– De asta mă plătiţi.
Trecură într-un spaţiu larg: un salon, un birou, poate, o sală de
bal, de ce nu? Era suficient de mare. Pe pereţi atârnau panouri de
lemn cândva frumoase, acoperite acum de mucegai şi vopsea aurie
scorojită. Severard se apropie de unul dintre panouri, încă fixat în
perete, şi îl împinse hotărât într-o parte. Se auzi un clic uşor, când
se deschise, dând la iveală un culoar întunecat, în spate. O uşă
secretă? Ce încântător. Ce sinistru. Cât de potrivit.
– Locul acesta e la fel de plin de surprize ca şi tine, remarcă
Glokta, şchiopătând chinuit către deschizătură.
– Şi n-o să vă vină să credeţi ce preţ am obţinut.
– L-am cumpărat noi?
– O, nu, l-am cumpărat eu. Cu banii lui Rews. Iar acum vi-l
închiriez. Ochii lui Severard sclipiră în lumina lămpii. E o mină de
aur!
– Ha! râse Glokta, în timp ce cobora cu grijă scările.
Toate astea şi un cap bun pentru afaceri. Poate am să ajung să
lucrez pentru Arhilectorul Severard, cât de curând. S-au văzut lucruri
şi mai ciudate. Umbra inchizitorului se înălţa în faţa lui, în
întuneric, în timp ce se căznea să coboare scările, cu mersul
crabului, bâjbâind cu mâna dreaptă după găurile dintre blocurile
aspre de piatră, în căutarea unui sprijin.
– Beciurile se întind pe kilometri, murmură Severard din spate.
Avem propriul nostru acces către canalele deschise şi către cele
subterane, dacă acestea vă interesează.
Trecură printr-o deschidere întunecată la stânga, apoi printr-o
alta la dreapta, mereu coborând uşor.
– Frost spune că poţi străbate tot drumul de aici până la
Agriont, fără să ieşi o singură dată după aer.
– Asta ar putea fi folositor.
– Aşa aş zice, dacă poţi suporta mirosul.
Felinarul lui Severard descoperi o uşă grea, cu o mică
deschizătură zăvorâtă.
– Din nou acasă, zise el şi bătu de patru ori, repede. O clipă mai
târziu, faţa mascată a lui Frost se ivi brusc din întuneric, la
ferestruică.
– Doar noi.
Ochii albinosului nu dădeau niciun semn de căldură ori
recunoaştere. Însă n-o fac niciodată. Zăvoarele grele alunecară în
partea cealaltă a uşii, care se dădu în lături fără oprelişti.
161
Înăuntru se aflau o masă şi un scaun şi torţe noi pe pereţi, însă
neaprinse. Trebuie să fi fost o beznă de smoală aici până la sosirea
micului nostru felinar. Glokta privi spre albinos.
– Ai stat pur şi simplu aici, în întuneric? Practicianul mătăhălos
ridică din umeri şi Glokta clătină din cap. Uneori îmi fac griji
pentru tine, Practician Frost, zău că îmi fac.
– E aici, zise Severard, îndepărtându-se agale, cu călcâiele
bocănind cu ecou pe dalele de piatră.
Locul fusese, probabil, cândva o cramă: mai multe săli boltite
se deschideau în fiecare parte, pecetluite cu gratii grele.
– Glokta!
Salem Rews îşi strângea degetele în jurul gratiilor, cu faţa
strivită între ele.
Inchizitorul se opri în faţa celulei şi îşi odihni piciorul care-i
pulsa.
– Rews, ce mai faci? Nu mă aşteptam să te revăd atât de
curând.
Deja slăbise, avea pielea lăsată şi palidă, vânătăile fiind încă
vizibile. Nu arată bine, nu arată bine deloc.
– Ce se petrece, Glokta? Te rog, de ce sunt aici?
Ei, bine, ce-i rău în asta?
– Se pare că Arhilectorul are încă nevoie de tine. Vrea să-i dai
dovezi. Glokta se aplecă spre gratii. Înainte de Consiliul Deschis,
şopti el.
Rews deveni şi mai palid.
– Şi pe urmă, ce?
– Vom vedea. Englia, Rews, Englia.
– Şi dacă refuz?
– Să-l refuzi pe Arhilector? Glokta chicoti. Nu, nu, nu, Rews. Nu
vrei să faci aşa ceva.
Se întoarse şi şontâcăi după Severard.
– Fie-ţi milă! E întuneric aici!
– O să te obişnuieşti! strigă Glokta peste umăr. E uimitor cu ce
se poate obişnui omul.
În ultima dintre încăperi se afla ultimul lor prizonier. Legat în
lanţuri de un suport fixat în zid, gol puşcă şi cu un sac pe cap,
desigur. Era scund şi îndesat, cu o uşoară tendinţă de îngrăşare şi
avea julituri proaspete pe genunchi, fără îndoială din cauză că
fusese azvârlit în celula aspră de piatră.
– Aşadar, acesta este criminalul nostru, ai?
Omul se rostogoli şi se ridică în genunchi, când auzi vocea lui
162
Glokta, trăgând de lanţuri. Puţin sânge trecuse prin partea din faţă
a sacului şi se uscase acolo, lăsând o pată maro pe pânză.
– Un personaj de-a dreptul foarte dezgustător, zise Severard.
Dar nu pare foarte fioros acum, nu-i aşa?
– Nimeni nu pare, când e adus în starea asta. Unde operăm?
Ochii lui Severard zâmbiră şi mai mult.
– O, are să vă placă, domnule Inchizitor.

– E puţin cam teatral, zise Glokta, dar cu atât mai bine.
Sala era mare şi circulară şi avea tavanul în formă de cupolă,
cu o ciudată pictură murală ce se întindea până pe zidurile
curbate. Pictura reprezenta trupul unui bărbat care zăcea în iarbă,
sângerând din multe răni, cu o pădure în spatele lui. Alte
unsprezece personaje se îndepărtau, şase într-o parte, cinci în alta,
pictate din profil, în poziţii nefireşti, înveşmântate în alb, dar cu
trăsăturile nedesluşite. Erau cu faţa către un alt bărbat, cu braţele
întinse, în negru din cap până-n picioare, cu o mare de foc
mâzgălită în culori vii în spatele lui. Lumina crudă răspândită de
şase felinare strălucitoare nu făcea lucrarea să arate defel mai
bine. Nici pe departe de cea mai bună calitate, mai mult zugrăveală
decât artă, dar efectul e, oricum, izbitor.
– N-am idee ce trebuie să fie, remarcă Severard.
– Maes’ul C’eato’, bălmăji Practicianul Frost.
– Desigur, zise Glokta, ridicându-şi privirea către personajul
întunecat de pe perete şi flăcările din spatele lui. Ar trebui să-ţi
studiezi istoria, Practician Severard. Acesta este Maestrul Creator,
Kanedias. Inchizitorul se întoarse şi arătă către omul în agonie de
pe zidul opus. Iar aceasta este marele Juvens, pe care l-a omorât.
Îşi trecu mâna peste personajele în alb. Iar aceştia sunt ucenicii lui
Juvens, Magii alergând să-l răzbune. Poveşti cu fantome, bune de
speriat copiii.
– Ce fel de om plăteşte să aibă un asemenea gunoi pe pereţii
beciului? întrebă Severard, scuturând din cap.
– O, astfel de lucruri erau destul de căutate cândva. Există o
sală pictată aşa în palat. Aceasta este o copie, dar una ieftină!
Glokta ridică ochii la faţa umbrită a lui Kanedias, care privea cu
un aer fioros peste încăpere, şi la cadavrul sângerând de pe zidul
opus. Totuşi, există ceva neliniştitor la această pictură, nu-i aşa?
O, ar fi, dacă m-aş sinchisi. Sânge, foc, moarte, răzbunare. N-am
idee de ce l-ai putea vrea în pivniţă. Probabil că prietenul nostru,
negustorul, avea o latură întunecată.
163
– Un om cu bani are întotdeauna o latură întunecată, remarcă
Severard. Cine sunt ăştia doi?
Glokta se încruntă, privind în faţă cu ochii mijiţi. Două siluete
mici, nedesluşite, puteau fi zărite sub braţele Creatorului, câte una
în fiecare parte.
– Cine ştie? întrebă Glokta. Poate că sunt practicienii lui.
Severard râse. O vagă emanaţie de aer veni chiar şi de sub
masca lui Frost, deşi ochii nu dădeau niciun semn că se amuză.
Măi să fie, trebuie că e tare gâdilat.
Glokta şontâcăi către masa din mijlocul încăperii. Două scaune
erau aşezate faţă în faţă, către suprafaţa netedă, lustruită. Unul
era un obiect sobru, solid, de genul celor pe care le găseai în
pivniţele Casei Întrebărilor, dar celălalt era mult mai impresionant,
aproape ca un tron, cu braţe curbate şi spătarul înalt, tapiţat cu
piele maro.
Glokta îşi sprijini bastonul de masă şi îşi coborî trupul cu grijă,
cu spatele chinuit de durere.
– O, e un scaun excelent, răsuflă el, cufundându-şi încet
spatele în pielea moale şi întinzându-şi piciorul care-i pulsa după
drumul lung până acolo. Simţi o uşoară piedică. Se uită sub masă:
acolo se afla un taburet pentru picioare. Glokta îşi dădu capul pe
spate şi râse: O, e perfect! Nu era cazul! Îşi aşeză comod piciorul pe
taburet, cu un oftat de plăcere.
– Măcar atât am putut face, zise Severard, încrucişându-şi
braţele şi sprijinindu-se de perete, lângă trupul însângerat al lui
Juvens. Ne-a mers bine de pe urma amicului Rews, foarte bine.
Întotdeauna ne-aţi răsplătit cum se cuvine, iar noi nu uităm asta.
– Îhîîî! făcu Frost, clătinând aprobator din cap.
– Mă răsfăţaţi!
Glokta mângâie lemnul lustruit de pe braţul scaunului său.
Băieţii mei. Unde aş fi eu fără voi? Acasă, în pat, cu mama
agitându-se din cauza mea, presupun, întrebându-se cum va reuşi
ea acum să-mi găsească o fată de treabă care să se mărite cu mine.
Glokta aruncă o privire către ustensilele de pe masă. Cutia lui era
acolo, fireşte, împreună cu alte câteva obiecte, îndelung
întrebuinţate, dar încă în stare foarte bună de funcţionare. O
pereche de cleşti cu mânere lungi îi atrase atenţia în mod special.
Ridică ochii spre Severard.
– Dinţi?
– Ni s-a părut un bun început.
– Corect. Glokta îşi linse gingiile goale, apoi îşi pocni degetele,
164
unul câte unul. Dinţi să fie.

De îndată ce-i scoaseră căluşul, asasinul începu să urle la ei în
styriană, scuipând şi înjurând, trăgând zadarnic de lanţuri. Glokta
nu înţelegea o vorbă. Dar cred că am prins ideea, mai mult sau mai
puţin. Ceva extrem de jignitor, îmi închipui. Ceva despre mamele
noastre şi aşa mai departe. Dar nu mă ofensez cu una, cu două. Era
genul de bărbat aspru, cu faţa ciupită de urme de acnee, nasul
spart de mai multe ori şi foarte agitat din fire. Ce dezamăgitor.
Speram ca pânzarii să fi ridicat ştacheta măcar de data asta, dar
aşa sunt negustorii. Caută mereu chilipiruri.
Practicianul Frost puse capăt torentului de invective
neinteligibile cu un pumn zdravăn în stomacul bărbatului. Asta o
să-l lase fără suflare o clipă. Destul ca să apuc să deschid discuţia.
– Aşa, deci, zise Glokta, gata cu prostiile. Ştim că eşti un
profesionist, trimis să te amesteci printre ei şi să îndeplineşti o
misiune. Nu te poţi amesteca prea bine dacă nu ştii nici măcar să
vorbeşti limba, nu-i aşa?
Prizonierul îşi recăpătase suflul.
– Lua-v-ar naiba pe toţi, ticăloşilor, gâfâi el.
– Excelent! Limba comună merge de minune pentru micile
noastre şuete. Am senzaţia că s-ar putea să ne alegem mai multe.
Vrei să ştii ceva despre noi, înainte de a începe? Sau să trecem
direct la subiect?
Prizonierul îşi ridică privirea cu suspiciune către silueta pictată
a Maestrului Creator, care se înălţa deasupra capului lui Glokta.
– Unde mă aflu?
– Suntem chiar lângă Middleway, jos, lângă apă. Glokta tresări
când muşchi piciorului îi zvâcniră brusc. Îl întinse cu băgare de
seamă, aşteptând până când auzi genunchiul pocnind, după care
continuă: Ştii, Middleway e una dintre arterele oraşului, trece
chiar prin inima sa, de la Agriont până la mare. Străbate multe
cartiere, are tot felul de clădiri notabile. Unele dintre cele mai
elegante locuinţe din întregul oraş sunt imediat în susul străzii.
Dar pentru mine nu e decât un drum între doi dentişti. Ochii
prizonierului se îngustară, apoi ţâşniră peste ustensilele de pe
masă. Dar s-a isprăvit cu înjurăturile. Se pare că pomenirea
dentisticii i-a atras atenţia. Sus, în celălalt capăt al aleii – şi Glokta
făcu un semn vag către nord – într-una din cele mai scumpe zone
ale oraşului, vizavi de grădinile publice, într-o frumoasă casă albă,
aflată chiar în umbra Agriontului, este reşedinţa Maestrului
165
Farrad. Ai auzit de el, poate?
– Du-te şi te culcă!
Glokta ridică din sprâncene. Bine-ar fi.
– Se zice că Farrad e cel mai bun dentist din lume. Cred că a
venit iniţial din Gurkhul, dar a fugit de tirania împăratului ca să
vină la noi în Uniune şi să-şi facă o viaţă mai bună, salvând cei
mai bogaţi cetăţeni ai noştri de teroarea dinţilor stricaţi. Când m-
am întors din mica mea vizită în Sud, familia m-a trimis la el, să
vadă dacă se poate face şi pentru mine ceva. Glokta zâmbi larg,
arătându-i asasinului natura problemei. Desigur, nu s-a putut.
Torţionarii împăratului s-au ocupat de asta. Dar el e un dentist al
naibii de bun, toată lumea zice asta.
– Şi ce dacă?
Glokta îşi lăsă zâmbetul să pălească.
– În celălalt capăt al Middlewayului, jos, lângă mare, în mijlocul
ticăloşiei, mizeriei şi scursorilor docurilor, sunt eu. Poate că
locuinţele de închiriat sunt ieftine pe-aici, dar sunt convins că,
după ce vom fi petrecut ceva timp împreună, nu mă vei socoti defel
mai puţin talentat decât stimatul Maestru Farrad. Doar că
talentele mele se manifestă într-o altă direcţie. Bunul maestru
uşurează durerea pacienţilor lui, în timp ce eu sunt un dentist – şi
Glokta se aplecă încet – de altă natură.
Asasinul îi râse în faţă.
– Crezi că mă poţi speria cu un sac pe cap şi o pictură urâtă?
Privi împrejur, la Frost şi la Severard. Şleahtă de nebuni!
– Dacă cred că te speriem? Noi trei? Glokta lăsă să-i scape un
chicot la auzul acestor vorbe. Iată-te aici, singur, neînarmat şi
complet imobilizat. Cine mai ştie unde te afli, în afară de noi, sau
cine vrea să ştie? N-ai nicio speranţă să fii eliberat sau să scapi.
Suntem cu toţii profesionişti aici. Cred că poţi ghici ce urmează,
mai mult sau mai puţin. Glokta afişă un rânjet respingător. Sigur
că te speriem, nu face pe prostul. O ascunzi bine, recunosc, dar
asta nu poate să dureze. Va veni vremea, cât de curând, când ne
vei implora să intri înapoi în sac.
– N-o să scoateţi nimic de la mine, mârâi asasinul, privindu-l
ţintă în ochi. Nimic.
Dur. Un om dur. Dar e uşor să faci pe durul înainte să înceapă
treaba. Eu ar trebui să ştiu asta. Glokta îşi frecă uşor piciorul.
Sângele curgea bine acum, durerea aproape trecuse.
– N-avem pretenţii, pentru început. Nume, atâta vreau,
deocamdată. Doar nume. Ce-ar fi să începem cu al tău? Cel puţin
166
nu ne poţi spune că nu ştii răspunsul.
Aşteptară. Severard şi Frost se uitau ţintă în jos, la prizonier.
Ochii verzi zâmbeau, cei roz nu. Tăcere.
Glokta oftă.
– Bine, atunci.
Frost îşi înfipse pumnii de fiecare parte a maxilarului
asasinului şi începu să strângă până când dinţii se depărtară.
Severard vârî capetele cleştilor între ei şi forţă maxilarul să se
deschidă, mult prea mult ca să poată fi comod. Ochii asasinului
ieşiră din orbite. Doare, nu-i aşa? Dar asta-i o nimica toată, crede-
mă.
– Ai grijă la limbă, zise Glokta, vrem să vorbească.
– Nu vă faceţi griji, murmură Severard, uitându-se atent în gura
asasinului. Se retrase dintr-odată. Pfui! Respiraţia îi duhneşte!
Păcat, dar nu mă mir deloc. Viaţa curată este arareori o prioritate
pentru ucigaşii plătiţi. Glokta se ridică încet în picioare şi ocoli
şchiopătând masa.
– Aşa, murmură el, cu o mână suspendată deasupra
ustensilelor, cu ce să începem?
Alese un ac cu mâner şi îşi lungi gâtul, cu cealaltă mână
strânsă pe baston, cercetând atent dinţii ucigaşului. Nu e un şirag
frumos, cu siguranţă. Cred că prefer dinţii mei decât pe ai lui.
– Vai de mine, sunt într-o stare deplorabilă. Cariaţi de sus până
jos. De-asta îţi duhneşte în halul ăsta respiraţia. N-ai nicio scuză,
la vârsta ta.
– Ah! scânci prizonierul, când Glokta îi atinse un nerv.
Încercă să vorbească, dar, cu cleştii în gură, vorbea mai prost
decât Practicianul Frost.
– Linişte acum, ai avut ocazia să vorbeşti. Poate că vei mai avea
una, mai târziu. Nu m-am hotărât încă. Glokta aşeză acul înapoi
pe masă, clătinând cu tristeţe din cap. Dinţii tăi sunt o ruşine.
Revoltător. O spun răspicat, sunt pe cale să cadă singuri. Ştii, zise
el, luând un ciocănel şi o daltă de pe masă. Cred sincer că ţi-ar fi
mai bine fără ei.

167
Capete-turtite

Zori cenuşii, în pădurea udă şi rece, iar Copoiul şedea pur şi
simplu acolo, gândindu-se la vremurile bune de odinioară. Şedea
acolo, cu ochii la frigare, învârtind-o când şi când şi încercând să
nu devină prea agitat din pricina aşteptării. Tul Duru nu-l ajuta
deloc. Umbla de colo-colo, călcând iarba cu paşi mari, plimbându-
se de jur împrejurul pietrelor vechi, uzându-şi cizmele imense,
răbdător ca un lup în călduri. Copoiul îi urmărea mersul apăsat:
buf, buf, buf. Învăţase de mult că marii luptători sunt buni pentru
un singur lucru. Lupta. La aproape orice altceva, şi în special la
aşteptat, sunt al naibii de inutili.
– De ce nu te aşezi, Tul? murmură Copoiul. Ai o grămadă de
bolovani pentru asta. E mai cald lângă foc. Odihneşte-ţi picioarele
alea agitate, mă calci pe nervi!
– Să mă aşez? mormăi uriaşul, apropiindu-se şi înălţându-se
deasupra Copoiului, ca o casă afurisit de mare. Cum să stau jos,
sau tu? Privi încruntat peste ruine şi în pădure, pe sub
sprâncenele-i imense, groase. Eşti sigur că ăsta-i locul?
– Ăsta-i locul. Copoiul se uită împrejur la dărâmături, sperând
cu disperare că era. Ce-i drept, nu era nici urmă de ei încă. Vor
veni, nu-ţi face griji.
Dacă n-au fost omorâţi cu toţii, gândi el, dar avu înţelepciunea
să n-o spună. Petrecuse destul timp pe drumuri cu Tul Duru
Capdetunet ca să ştie: pe omul ăla nu e bine să-l aţâţi. Dacă nu
vrei să te alegi cu capul spart, bineînţeles.
– Ar face bine să ajungă repede, atâta tot. Mâinile afurisit de
mari ale lui Tul se strânseră în pumni, numai buni de spart pietre.
N-am chef să stau aici şi să tai frunză la câini!
– Nici eu, zise Copoiul, ridicând palmele şi dându-şi toată
silinţa să ţină situaţia sub control, dar nu te agita, flăcăule. O să
vină cât de curând, aşa cum ne-am înţeles. Ăsta-i locul!
Privi porcul care sfârâia, picurând niţică zeamă bună în foc.
Gura îi lăsa acum apă din belşug, mirosul cărnii îi umplea nările…
şi încă ceva. Doar o adiere. Ridică privirea, adulmecând.
– Miroşi ceva? întrebă Tul, privind încordat în pădure.
– Ceva, parcă.
Copoiul se aplecă şi îşi luă arcul.

168
– Ce e? Shanka?
– Nu-s sigur, s-ar putea.
Adulmecă aerul din nou. Mirosea a om, şi era un puternic
miros acriu, pe deasupra.
– Aş fi putut să vă omor pe amândoi, nenorociţilor!
Copoiul se răsuci, cât pe ce să se răstoarne şi să-şi scape arcul.
Dow cel Negru era la nici zece paşi în spatele lui, în direcţia
vântului, furişându-se spre foc cu un rânjet maliţios. Ursuzul era
lângă el, cu chipul împietrit, ca întotdeauna.
– Ticăloşilor! răcni Tul. Era să fac pe mine, cu furişatul vostru!
– Bine, îl zeflemisi Dow. Nu ţi-ar strica să scapi de nişte untură.
Copoiul inspiră prelung şi îşi aruncă arcul înapoi pe jos. Era o
uşurare, în definitiv, să ştie că erau la locul potrivit, dar ar fi mers
şi fără sperietură. Devenise sperios de când îl văzuse pe Logen
prăvălindu-se peste marginea acelei stânci. Se rostogolise de-a
dreptul peste ea şi nimeni nu avusese ce să facă. Oricui, oricând, i
se putea întâmpla să moară şi asta era o realitate.
Ursuzul se căţără pe dărâmături, se aşeză pe o piatră lângă
Copoi şi schiţă un gest cu capul.
– Carne? răcni Dow, înghesuindu-se pe lângă Tul şi
prăbuşindu-se lângă foc, smulgând o ciozvârtă şi sfâşiind-o cu
dinţii.
Şi asta fu tot. Asta fu toată întâlnirea, după o lună şi ceva de
despărţire.
– Cel ce are prieteni e un om cu adevărat bogat, mormăi
Copoiul în colţul gurii.
– Ce zici? scuipă Dow, rotindu-şi ochii reci, cu gura plină de
carne, cu bărbia-i murdară şi cioturoasă strălucind de unsoare.
Copoiul ridică palmele din nou.
– Nimic jignitor.
Petrecuse destul timp pe drumuri cu Dow cel Negru ca să ştie:
mai bine îţi tai gâtul decât să-l înfurii pe ticălosul ăla afurisit.
– Ceva necazuri, cât timp am fost despărţiţi? întrebă el,
încercând să schimbe subiectul.
Ursuzul clătină din cap.
– Câteva.
– Afurisitele de capete-turtite! mârâi Dow, împroşcându-l pe
Copoi în faţă cu bucăţi de carne. Sunt peste tot! Dow întinse
piciorul de porc peste foc, ca pe o sabie. Sunt sătul de rahatul
ăsta! Mă întorc în Sud. Mi-e prea al naibii de frig şi afurisitele de
capete-turtite sunt peste tot! Ticăloşii! Mă duc în Sud.
169
– Ţi-e frică? întrebă Tul.
Dow se întoarse, ridicând privirea spre el, cu un rânjet mare şi
galben, iar Copoiul tresări. Era o întrebare a naibii de stupidă. Lui
Dow cel Negru nu-i fusese frică în viaţa lui. Nu ştia ce înseamnă
să-ţi fie frică.
– Să mă tem de câţiva shanka? Eu? Izbucni într-un râs
nesuferit. Ne-am ocupat de ei, cât timp voi doi sforăiaţi. Le-am dat
câtorva nişte paturi calde în care să doarmă. Mult prea calde.
– I-am ars, mormăi Ursuzul, şi cu asta vorbi deja cât pentru o zi
întreagă.
– Am ars o grămadă, nenorociţii, şuieră Dow, rânjind de parcă
leşurile în flăcări ar fi fost cea mai bună glumă pe care o auzise
vreodată. Nu mă sperie, flăcăule, nu mai mult decât mă sperii tu,
dar nici n-am de gând să stau să-i aştept aici, numai ca Treicopaci
să aibă timp să-şi ridice fundul bătrân şi fleşcăit din pat. Mă duc
în Sud!
Şi mai sfâşie încă o halcă de carne.
– Şi cine zici că are fundul fleşcăit?
Pe faţa Copoiului se despică un zâmbet larg, când îl văzu pe
Treicopaci apropiindu-se de foc cu paşi mari. Dădu să se ridice şi îl
apucă de mână pe bătrânul prieten. Cu el era şi Forley Molâul, iar
Copoiul îl bătu pe omuleţ pe spate, când acesta trecu pe lângă el,
cât pe ce să-l doboare, atât de încântat era să vadă că sunt cu toţii
în viaţă şi că supravieţuiseră încă o lună. Şi nici nu era rău să aibă
pe cineva cu autoritate în preajma focului. Toată lumea părea
fericită, în sfârşit, zâmbind şi strângându-şi mâinile şi toate
celelalte. Toată lumea, în afară de Dow, bineînţeles. El doar stătea
acolo, cu privirea în foc, molfăindu-şi osul, cu faţa acră ca laptele
stricat.
– Ce bine să vă văd din nou, şi teferi toţi! Treicopaci îşi săltă
imensul scut rotund de pe umăr şi îl sprijini de o bucată veche de
zid spart. Cum v-a fost?
– Al naibii de frig! răspunse Dow, fără să ridice privirea măcar.
Mergem în Sud.
Copoiul suspină. Reuniţi doar de zece secunde şi deja începea
gâlceava. Avea să fie o ceată dificilă acum, fără Logen care să
stăpânească lucrurile. O ceată dificilă şi gata să sară la bătaie. Dar
Treicopaci nu se arunca niciodată cu capul înainte. Îşi luă o clipă
de răgaz, să chibzuiască, aşa cum făcea întotdeauna. Îi plăcea să-
şi ia un răgaz. Asta îl făcea atât de periculos.
– Mergeţi în Sud, ai? făcu Treicopaci, după ce rumegă ideea un
170
minut. Şi când aţi hotărât toate astea?
– Nu-i nimic hotărât, zise Copoiul, ridicând încă o dată palmele.
Bănuia că s-ar putea să facă asta de multe ori, de acum
înainte.
Tul Duru se încruntă în spatele lui Dow.
– Chiar nimic, bodogăni el, profund deranjat că hotărâse
altcineva pentru el.
– Nimic, aşa e bine, zise Treicopaci, încet şi rar, ca iarba când
creşte. Nu-mi amintesc ca asta să fie o ceată în care nu se votează.
Dow nu stătu pe gânduri nicio clipă. Nu stătea niciodată pe
gânduri. Asta îl făcea pe el atât de periculos. Săltă în picioare,
aruncându-şi osul pe jos şi ridicând spre Treicopaci o privire
belicoasă.
– Eu… zic… Sud! mârâi el, cu ochii ieşiţi din orbite, ca nişte
bulbuci deasupra unei tocăniţe.
Treicopaci nu dădu înapoi niciun pas. Asta nu l-ar fi
caracterizat nicidecum. Îşi luă obişnuitul răgaz de gândire, fireşte,
pe urmă făcu un pas înainte, astfel că nasul lui şi cel al lui Dow
aproape se atingeau.
– Dacă ai fi vrut să ai un cuvânt de spus, ar fi trebuit să-l
învingi pe Nouădegete, mârâi el, în loc să pierzi, ca noi toţi, ceilalţi.
Dow cel Negru se făcu negru la faţă ca smoala. Nu-i plăcea să i
se amintească de înfrângere.
– Sângerosul Nouă s-a întors în ţărână, mârâi el. Ai văzut şi tu,
Copoiule, nu-i aşa?
Copoiul fu nevoit să-l aprobe:
– Da, mormăi el.
– Aşadar, cu asta s-a terminat, zise Dow. N-avem niciun motiv
să pierdem vremea pe-aici, la nord de munţi, cu capetele-turtite
ciopor pe urmele noastre. Spre Sud, zic eu!
– O fi pierit Nouădegete, îi strigă în faţă Treicopaci, dar datoria
ta nu. De ce-o fi găsit de cuviinţă să cruţe un nemernic ca tine, n-
am să ştiu niciodată, dar m-a numit pe mine ca secund, zise el,
bătându-se pe pieptu-i voinic, şi asta înseamnă că ultimul cuvânt
îl am eu şi nimeni altul!
Copoiul făcu un pas prudent înapoi. Cei doi se pregăteau deja
de bătaie şi n-avea niciun chef să se aleagă cu nasul plin de sânge,
în învălmăşeală. Nu că ar fi fost prima oară. Forley făcu o tentativă
de a aplana lucrurile:
– Haideţi, băieţi, zise el, cu duhul blândeţii, nu-i nevoie de asta.
Poate că nu se prea descurca Forley cu omorâtul, dar era un băiat
171
al naibii de bun, fiindcă îi oprea pe cei care erau gata să se omoare
între ei. Copoiul îi dorea să reuşească. Haideţi, de ce nu…
– Ţie tacă-ţi meliţa! mârâi Dow, înfigându-i lui Forley un deget
murdar în faţă. Cine se sinchiseşte de ce spui tu, Molâule?
– Lasă-l în pace, bombăni Tul, ridicându-şi pumnul mare sub
bărbia lui Dow, altfel am să-ţi dau eu motive să ţipi!
Copoiul nici nu se putea uita. Dow şi Treicopaci se hârâiau
mereu. Se aprindeau iute şi se potoleau la fel de iute. Capdetunet
era alt soi de animal. Când boul ăla mare îşi ieşea din fire, n-aveai
cum să-l mai potoleşti fără zece bărbaţi vânjoşi şi o grămadă de
sfoară. Copoiul încercă să se gândească ce-ar fi făcut Logen. El ar
fi ştiut cum să-i potolească, dacă n-ar fi fost mort.
– La naiba! strigă Copoiul, sărind brusc în picioare, de lângă
foc. Nemernicii de shanka mişună peste tot! Şi dacă scăpăm de ei,
tot ne mai rămâne Bethod pe cap! Avem o grămadă de răfuieli pe
lumea asta, fără să ne mai luptăm şi între noi! Logen s-a dus şi
Treicopaci e următorul şi nu mai vreau să aud pe altcineva.
Schiţă o mişcare ameninţătoare cu degetul, neîndreptată spre
nimeni în special, pe urmă aşteptă, sperând cu disperare că îi
reuşise figura.
– Da, mârâi Ursuzul.
Forley începu să dea din cap ca o ciocănitoare.
– Copoiul are dreptate. Avem nevoie de vrajbă între noi ca de
râie! Treicopaci e al doilea. Acum el e şeful.
Se lăsă tăcerea o clipă, iar Dow îl fixă pe Copoi cu o privire rece,
goală, ucigătoare, ca un motan cu şoarecele între labe. Copoiul
înghiţi. O mulţime de oameni, cei mai mulţi, de fapt, n-ar fi
îndrăznit să înfrunte o privire ca aceea a lui Dow cel Negru.
Numele şi-l căpătase fiindcă avea cea mai neagră notorietate din
Nord, venind pe neaşteptate în toiul nopţii negre şi lăsând în urma
lui satele negre, pârjolite. Asta era legenda. Asta era realitatea.
Copoiul îşi adună tot curajul să nu-şi privească cizmele. Tocmai
era pe cale s-o facă în clipa în care Dow întoarse ochii şi se uită la
ceilalţi, rând pe rând. Cei mai mulţi oameni n-ar fi înfruntat acea
privire, dar aceştia nu erau dintre cei mulţi. Era cea mai afurisită
ceată pe care o puteai întâlni sub soare. Niciunul dintre ei nu
bătea în retragere, nici măcar nu părea să se gândească la una ca
asta. În afară de Forley Molâul, fireşte: el privea iarba înainte să-i
vină rândul măcar.
Când văzu că erau toţi împotriva lui, Dow dezvălui un zâmbet
fericit, ca şi cum n-ar fi existat niciodată vreo problemă.
172
– Corect, îi zise el lui Treicopaci şi parcă toată furia îl părăsi
într-o clipă. Atunci cum rămâne, şefule?
Treicopaci privi spre pădure. Trase pe nas şi îşi supse dinţii. Îşi
scărpină barba, luându-şi momentul de răgaz. Îi privi pe fiecare pe
rând, chibzuind.
– Mergem spre sud, zise el.

Îi mirosea înainte de a-i vedea, dar aşa stăteau lucrurile cu el
întotdeauna. Avea un nas bun, Copoiul, aşa se şi alesese cu
numele, în definitiv. La drept vorbind, însă, oricine i-ar fi putut
mirosi. Duhneau de la o poştă.
Erau doisprezece jos, în poiană. Şedeau, mâncau, mârâiau
unul la altul pe limba lor spurcată, vulgară, arătându-şi dinţii
mari, îngălbeniţi, îmbrăcaţi în bucăţi de blană puturoasă şi piele
scârboasă şi părţi desperecheate de armuri ruginite. Shanka.
– Blestemate capete-turtite, mormăi Copoiul.
Auzi un uşor fluierat în spate, se întoarse şi îl văzu pe Ursuz
privindu-l atent, ascuns într-un tufiş. Întinse mâna deschisă,
zicând „stai”, se bătu cu palma peste cap, asta însemnând „capete-
turtite”, ridică pumnul, apoi două degete – „doisprezece” – şi făcu
semn în spate, spre ceilalţi. Ursuzul clătină din cap şi se pierdu în
pădure.
Copoiul aruncă o ultimă privire către grupul de shanka, doar ca
să se asigure că nu le simţiseră prezenţa. N-o făcuseră, aşa că
alunecă înapoi pe trunchiul copacului şi se îndepărtă.
– Au tabăra în preajma drumului, doisprezece, după câte am
văzut, poate mai mulţi.
– Ne caută pe noi? întrebă Treicopaci.
– Poate, dar nu-şi prea dau silinţa.
– Putem să-i evităm? întrebă Forley, care căuta mereu să evite
confruntările.
Dow scuipă în pământ, mereu căutând să intre într-una.
– Doişpe sunt o nimica toată! Putem să le venim de hac!
Copoiul se uită la Treicopaci, chibzuind, luându-şi răgazul.
Doisprezece nu erau o nimica toată, şi ştiau cu toţii asta, însă
poate că era mai bine să se ocupe de ei decât să-i lase liberi şi
nestingheriţi în urmă.
– Cum facem, şefule? întrebă Tul.
Treicopaci îşi încleştă maxilarul.
– Arme.
– Un luptător care nu are armele curăţate şi pregătite e un
173
nătărău. Copoiul se ocupase de arma lui cu mai puţin de un ceas
în urmă. Totuşi, n-ai să mori dacă le verifici, dar dacă n-o faci, se
prea poate.
Urmară şuieratul oţelului pe piele, pocnetul lemnului şi
zăngănitul metalului. Copoiul îl urmări pe Ursuz zbârnâindu-şi
coarda arcului, examinând penele săgeţilor. Îl urmări pe Tul Duru
trecându-şi degetul mare peste tăişul sabiei lui mari şi grele, lungă
aproape cât înălţimea lui Forley, şi cloncănind ca o găină când
dădu de o pată de rugină. Îl urmări pe Dow cel Negru frecând
capul securii cu o cârpă, privindu-şi arma cu ochi dulci, ca de
îndrăgostit. Îl urmări pe Treicopaci trăgând de cataramele de la
curelele scutului, agitându-şi sabia prin aer, cu metalul strălucitor
scânteind.
Copoiul scoase un oftat, îşi strânse mai bine curelele apărătorii
în jurul încheieturii stângi, căută de crăpături lemnul arcului. Se
asigură că toate cuţitele sunt la locul lor. Nu poţi avea niciodată
prea multe cuţite, îi spusese cândva Logen, iar el o luase cât se
poate de în serios. Îl urmări pe Forley verificându-şi sabia scurtă
cu mâini stângace, frământându-şi gura, cu ochii uzi de spaimă.
Asta îl puse şi pe el pe jar, aşa că privi împrejur, la ceilalţi.
Murdari, plini de cicatrice, cu feţe încruntate şi bărbi cât cuprinde.
Nici urmă de teamă, nici cea mai vagă urmă, dar nu trebuia să-i fie
ruşine din cauza asta. Fiecare om cu felul lui de-a fi, îi spusese
Logen cândva, şi trebuie să te temi ca să ai curaj. Luase şi asta cât
se poate de în serios.
Se duse lângă Forley şi îl bătu pe umăr.
– Trebuie să te temi ca să ai curaj, îi spuse.
– Zău?
– Aşa se zice şi e un lucru bun. Copoiul se apropie de el, ca
nimeni altcineva să nu-l audă: Mie, unul, îmi vine să fac pe mine.
Îşi închipuia că aşa ar fi procedat Logen, iar acum, că Logen se
întorsese în ţărână, misiunea îi revenea lui. Forley schiţă un
zâmbet, care pieri, însă, destul de repede, şi păru mai speriat decât
oricând. Uneori, n-ai ce face.
– Bun, băieţi, zise Treicopaci, după ce echipamentul fu verificat
în întregime şi rânduit cum se cuvine, iată cum vom face: Ursuzul,
Copoiul, vizavi de tabăra lor, în pădure. Aşteptaţi semnalul, apoi
trageţi în orice cap-turtit care are un arc. Dacă nu reuşiţi, trageţi
în ce-o fi mai aproape.
– Am înţeles, şefu’, zise Copoiul.
Ursuzul clătină aprobator din cap.
174
– Tul, tu şi cu mine trecem în frunte, dar aşteaptă semnalul,
da?
– Da, mormăi uriaşul.
– Dow, tu şi cu Forley, în spate. Voi vă apropiaţi când ne vedeţi
plecând. Dar de data asta aşteptaţi să plecăm! şuieră Treicopaci,
săgetând cu degetu-i gros.
– Sigur, şefu’.
Dow ridică din umeri, de parcă făcea întotdeauna ce i se
spunea.
– Bine, atunci, asta e, zise Treicopaci. Mai are cineva
nelămuriri? Mai e vreun cap gol în jurul focului? Copoiul mormăi
şi-şi scutură capul. Făcură toţi la fel. În regulă. Încă un lucru.
Bătrânul camarad se aplecă, privindu-i pe fiecare, unul câte unul.
Aşteptaţi… semnalul… afurisit!
Abia când era în spatele unui tufiş, cu arcul în mână şi o
săgeată pregătită, Copoiul îşi dădu seama: Nu ştia care era
semnalul. Privi în jos, spre shanka. Erau tot acolo, complet
neştiutori, mormăind şi strigând, şi bubuind. La naiba, trebuia să
se uşureze! Întotdeauna îi venea să facă asta înainte de o luptă.
Spusese cineva care e semnalul? Nu reuşea să-şi amintească.
– La naiba, şopti el şi chiar atunci năvăli Dow dintre copaci, cu
securea într-o mână şi sabia în cealaltă.
– Blestemate capete-turtite! urlă el, dându-i o lovitură teribilă,
direct în cap, celui mai apropiat şi împroşcând poiana de sânge.
În măsura în care puteai să-ţi dai seama ce gândea un shanka,
aceştia păreau extrem de surprinşi. Copoiul se gândi că ăsta
trebuia să fie semnalul.
Îşi slobozi săgeata spre cel mai apropiat cap-turtit, care tocmai
întindea mâna după un ciomag, şi o privi străpungându-i braţul
cu o mulţumitoare bufnitură.
– Ha! strigă el.
Îl văzu pe Dow înjunghiind un altul cu sabia în spate, dar acum
zărea un shanka voinic, cu o suliţă gata să zboare. O săgeată ieşi
arcuindu-se dintre copaci şi trecu prin gâtul capului-turtit, care
scoase un scâncet şi se prăbuşi răşchirat pe spate. Ursuzul era un
trăgător al naibii de bun.
Acum Treicopaci ieşea răcnind din tufişurile de pe cealaltă
parte a luminişului, luându-i prin surprindere. Izbi un cap-turtit
cu scutul în spate şi acesta căzu în foc, cu faţa în jos, apoi ciopârţi
un altul cu sabia. Copoiul slobozi o săgeată, care se înfipse în
burta unui shanka. Acesta se prăbuşi în genunchi şi, o clipă mai
175
târziu, Tul îi tăie capul cu o legănare amplă a sabiei.
Lupta era strânsă, mişcările iuţi: hârş, geamăt, scârţ, zdrang.
Sângele zbura, armele se legănau şi trupurile cădeau atât de
repede încât Copoiul nici nu apuca să tragă cu arcul. Ei trei îi
împresurară pe ultimii rămaşi, care zbierau şi bolboroseau. Tul
Duru îşi rotea sabia mare, ţinându-i la distanţă. Treicopaci ţâşni şi
tăie picioarele de sub unul, iar Dow îi doborî pe altul, în timp ce
privea împrejur.
Ultimul shanka zbieră şi o luă la goană înspre pădure. Copoiul
trase după el, însă alerga prea iute şi îl rată. Săgeata fu cât pe ce
să-l nimerească pe Dow în picior, însă, din fericire, el nu observă.
Când shanka fu la un pas să scape în desiş, gemu şi căzu pe
spate, zvârcolindu-se: Forley, ascuns în tufe, îl înjunghiase.
– Am omorât unul! ţipă el.
Se lăsă tăcerea o clipă, în timp ce Copoiul se târî către poiană şi
se uitară cu toţii împrejur, să vadă dacă mai rămăsese vreun cap-
turtit cu care să se lupte, după care Dow cel Negru scoase un
răcnet răsunător, fluturându-şi armele însângerate deasupra
capului.
– I-am omorât!
– Era să ne omori pe toţi, idiotule, ţipă Treicopaci.
– Ce?
– Ce-am spus cu afurisitul de semnal?
– Mi s-a părut că te aud strigând!
– N-am strigat deloc!
– Nu? întrebă Dow, cu un aer profund nedumerit. Care era
semnalul, oricum?
Treicopaci oftă şi îşi prinse capul în palme.
Forley continua să se holbeze la sabia lui.
– Am omorât unul! repetă el.
Acum, că lupta se sfârşise, Copoiul era pe punctul să
explodeze, aşa că se întoarse şi se uşură lângă un copac.
– I-am omorât! strigă Tul, bătându-l pe spate.
– Ai grijă! ţipă Copoiul, când toată urina i se prelinse pe picior.
Râseră cu toţii. Până şi Ursuzul lăsă să-i scape un chicot.
Tul îl scutură pe Treicopaci de umăr.
– I-am omorât, şefu’!
– I-am omorât pe ăştia, da, zise el, cu un aer pesimist, dar mai
sunt o grămadă. Cu miile. Nu le va plăcea nici lor să rămână aici,
în spatele munţilor. Mai devreme sau mai târziu vor porni spre
sud. Poate la vară, când se eliberează trecătorile, poate mai târziu.
176
Dar nu mai e mult.
Copoiul aruncă o privire către ceilalţi, cu toţii agitaţi şi
îngrijoraţi după acel mic discurs. Strălucirea victoriei nu durase
prea mult. Niciodată nu dura. Privi împrejur, la capetele-turtite
căzute la pământ, ciopârţite şi însângerate, răşchirate şi zdrobite.
Părea o victorie mică şi neînsemnată cea pe care tocmai o
obţinuseră.
– N-ar trebui să încercăm să le spunem, Treicopaci? întrebă el.
N-ar trebui să prevenim pe cineva?
– Ba da. Treicopaci afişă un mic zâmbet trist. Dar pe cine?

177
Cursul iubirii adevărate

Jezal înainta năpăstuit prin cenuşiul Agriont, cu armele de
scrimă în mână: căscând, împiedicându-se, bodogănind, chinuit
încă de dureri cumplite de pe urma nesfârşitei alergări din ziua
precedentă. Nu vedea nici ţipenie de om, în timp ce se târa spre
persecuţiile zilnice la care îl supunea Lordul Mareşal Varuz. În
afară de ciripitul prematur şi răzleţ al câte unei păsări sub
acoperişuri şi de scârţâitul obosit al propriilor cizme îndărătnice,
totul era cufundat în linişte. Nimeni nu era treaz la ora aia. Nimeni
nu trebuia să fie treaz la ora aia. El, cel mai puţin dintre toţi.
Îşi târî picioarele suferinde prin galeria boltită şi de-a lungul
tunelului. Soarele abia trecea de linia orizontului şi curtea era
plină de umbre adânci. Mijindu-şi ochii în întuneric, îl zări pe
Varuz aşezat la masă, aşteptându-l. La naiba. Sperase să ajungă
devreme, măcar o dată. Oare bătrânul afurisit dormise măcar?
– Lord Mareşal! strigă Jezal, pornind într-o alergare uşoară, fără
tragere de inimă.
– Nu. Astăzi nu. Un fior se strecură pe ceafa lui Jezal. Nu era
glasul maestrului de scrimă, dar avea o rezonanţă neplăcut de
familiară. Mareşalul Varuz e ocupat cu treburi mai importante în
dimineaţa asta. Inchizitorul Glokta şedea în umbră, lângă masă,
afişându-şi rânjetul lui revoltător de ştirb. Pielea lui Jezal se
înfioră de dezgust. Nu era ceea ce-i lipsea cuiva la primele ore ale
dimineţii. Încetini pasul, înaintând şovăitor şi se opri lângă masă.
Fără îndoială, vei fi încântat să afli că nu vei avea parte de alergat,
de înot, de bârnă sau de drugul greu în dimineaţa asta, zise
infirmul. Nici măcar nu vei avea nevoie de alea. Îşi flutură bastonul
către armele de scrimă ale lui Jezal. O să stăm doar puţin de
vorbă. Atâta tot.
Cinci ore chinuitoare cu Varuz i se părură dintr-odată foarte
atrăgătoare, dar Jezal nu avea de gând să-şi trădeze tulburarea. Îşi
azvârli armele pe masă cu un zăngănit puternic şi se aşeză
nonşalant pe celălalt scaun, sub privirile atente, din umbră, ale lui
Glokta. Jezal îşi puse în gând să-i susţină privirea până când va
ceda într-un fel, dar încercarea se dovedi zadarnică. După câteva
secunde în care privi acel chip ofilit, acel rânjet gol, acei ochi
febrili, adânciţi în orbite, începu să găsească tăblia mesei deosebit

178
de interesantă.
– Aşadar, spune-mi, căpitane, de ce ai acceptat duelul?
Un joc, deci. Un joc de cărţi, cu doar doi jucători. Şi tot ce se
spunea avea să ajungă la urechile lui Varuz, asta era sigur. Jezal
va trebui să-şi joace mâna cu grijă, să-şi ţină cărţile aproape şi
mintea limpede.
– Pentru onoarea mea, pentru aceea a familiei mele şi pentru
cea a regelui meu, răspunse el imperturbabil.
Schilodul n-avea decât să încerce să găsească vreun cusur
replicii.
– Ah, deci înduri toate astea pentru binele naţiunii tale. Ce bun
cetăţean trebuie să fii. Cât altruism. Ce exemplu pentru noi toţi!
Glokta pufni. Te rog! Dacă trebuie să minţi, cel puţin alege o
minciună pe care o crezi tu însuţi convingătoare. Un asemenea
răspuns este o insultă la adresa amândurora.
Cum îndrăznea această fosilă ştirbă să abordeze un astfel de
ton cu el? Picioarele lui Jezal se smuciră: era pe punctul de a se
ridica şi de a pleca. La naiba cu Varuz şi cu lacheul lui hidos. Dar
prinse privirea schilodului când îşi aşeză mâinile pe braţele
scaunului, să se ridice. Glokta îi zâmbea, un zâmbet batjocoritor.
Să plece ar însemna să-şi recunoască într-un fel înfrângerea. De ce
acceptase duelul, de fapt?
– Tata a vrut s-o fac.
– Măi, măi. Sunt profund înduioşat. Fiul loial, constrâns de un
puternic simţ al datoriei, este forţat să împlinească ambiţiile
tatălui său. O poveste cunoscută, ca un vechi scaun comod pe
care ne place tuturor să şedem. Spune-le ce vor să audă, nu? Un
răspuns mai bun, dar la fel de departe de adevăr.
– Atunci de ce nu-mi spuneţi dumneavoastră? se răsti Jezal,
îmbufnat, de vreme ce se pare că ştiţi atât de multe despre asta?
– Bine, am să-ţi spun. În primul rând, oamenii nu se duelează
pentru regele lor, pentru familiile lor şi nici de dragul exerciţiului,
să nu-mi spui mie asta. Se duelează pentru faimă, pentru glorie.
Se duelează pentru propriul lor succes. Se duelează pentru ei
înşişi. Eu ar trebui să ştiu.
– Ar trebui să ştiţi? Jezal pufni. Se pare că n-a prea mers în
ceea ce vă priveşte.
Îşi regretă vorbele imediat. Gură spurcată, îl vâra în tot felul de
necazuri. Însă Glokta doar îşi flutură din nou zâmbetul
dezgustător.
– Mergea destul de bine până când am ajuns în închisorile
179
împăratului. Care e scuza ta, mincinosule?
Lui Jezal nu-i plăcea felul în care decurgea discuţia. Era prea
obişnuit cu victorii uşoare la masa de joc şi cu jucători slabi. Se
plafonase. Mai bine să stea de data asta, până când reuşea să-şi
măsoare noul adversar. Strânse din dinţi şi nu spuse nimic.
– E nevoie de multă muncă, fireşte, ca să câştigi Turnirul,
continuă Glokta. Să-l fi văzut pe prietenul nostru comun, Collem
West, la treabă. A asudat o lună întreagă, zbenguindu-se în timp
ce noi, ceilalţi, râdeam de el. Un parvenit idiot întrecându-se cu
alţii mai buni decât el, asta gândeam cu toţii. Se poticnea la
exerciţii, se împleticea pe bârnă, se făcea de râs întruna, zi după
zi. Dar uită-te la el acum! Glokta îşi lovi bastonul cu un deget. Şi
uită-te la mine. Se pare că el a râs la urmă, nu, căpitane? Asta îţi
arată unde poţi ajunge cu niţică străduinţă. Ai de două ori talentul
lui şi ai obârşia potrivită. Trebuie să munceşti de zece ori mai
puţin, dar tu nu vrei să munceşti deloc.
Jezal n-avea de gând să treacă asta cu vederea.
– Nu muncesc deloc? Nu mă supun la tortură în fiecare zi…?
– Tortură? întrebă aspru Glokta.
Jezal îşi dădu seama prea târziu de alegerea nefericită a
cuvintelor.
– Ei, bine, bălmăji el, voiam să spun…
– Ştiu nu puţine atât despre duel, cât şi despre tortură. Crede-
mă, când spun – şi rânjetul grotesc al inchizitorului se lărgi şi mai
mult – că sunt două lucruri foarte diferite.
– Ăă… făcu Jezal, încă descumpănit.
– Ai ambiţii şi ai mijloacele să le realizezi. Cu puţin efort te-ai
descurca. Câteva luni de trudă, pe urmă probabil nu va mai trebui
să depui niciun efort toată viaţa, dacă asta vrei. Câteva luni scurte
şi eşti aranjat. Glokta îşi linse gingiile goale. Dacă nu intervine
nimic neprevăzut, desigur. Ţi s-a oferit o şansă imensă. În locul
tău, eu aş profita de ea, dar nu ştiu, poate că eşti nu doar
mincinos, ci şi prost.
– Nu sunt prost, zise cu răceală Jezal.
Fu tot ce reuşi să facă.
Glokta ridică o sprânceană, apoi tresări, sprijinindu-se cu
putere în baston, în timp ce se ridică încet în picioare.
– Renunţă dacă vrei, n-ai decât. Stai cu braţele încrucişate tot
restul vieţii, bea şi trăncăneşte cu ceilalţi ofiţeri inferiori. Există o
grămadă de oameni care ar fi mai mult decât încântaţi să trăiască
o asemenea viaţă. O grămadă de oameni care n-au avut şansele pe
180
care le-ai avut tu. Renunţă. Lordul Mareşal Varuz va fi dezamăgit,
maiorul West, tatăl tău la fel şi aşa mai departe, dar, te rog, crede-
mă când îţi spun – şi inchizitorul se sprijini, continuând să-şi
afişeze zâmbetul oribil – că mie nu-mi pasă câtuşi de puţin. La
revedere, căpitane Luthar.
Şi Glokta se îndepărtă şchiopătând către galeria boltită.

După această întrevedere deloc plăcută, Jezal se trezi deodată
cu câteva ore de timp liber la dispoziţie, dar nu avea deloc starea
de spirit să se bucure de asta. Hoinări pe străzile pustii, prin
pieţele şi parcurile Agriontului, gândindu-se posomorât la ceea ce
îi spusese schilodul, blestemând numele de Glokta, dar incapabil
să-şi alunge discuţia din minte. O răsuci pe toate părţile,
analizând fiecare frază, găsind întruna alte lucruri pe care ar fi
trebuit să le spună. Numai de i-ar fi venit în minte la timp!
– A, căpitane Luthar! Jezal tresări şi ridică privirea. Un bărbat
pe care nu-l recunoştea stătea pe iarba înrourată, sub un copac,
zâmbindu-i, cu un măr pe jumătate mâncat în mână. Găsesc că
dimineaţa devreme e momentul potrivit pentru o plimbare. Calmă,
cenuşie, curată şi goală. Nu se compară cu rozul ţipător al serii.
Toată hărmălaia, toţi oamenii aceia venind şi plecând. Cum poate
să gândească cineva în mijlocul acelei zăpăceli? Iar acum văd că
eşti de aceeaşi părere. Ce încântător!
Luă o muşcătură mare, zgomotoasă, din măr.
– Te cunosc?
– O, nu, nu, zise străinul, ridicându-se în picioare şi ştergându-
şi murdăria de pe turul pantalonilor. Nu încă. Mă numesc Sulfur.
Yoru Sulfur.
– Zău? Şi ce vânt te aduce la Agriont?
– Se poate spune că sunt în misiune diplomatică.
Jezal îl măsură cu privirea, încercând să-i stabilească originea.
– O misiune din partea cui?
– A stăpânului meu, desigur, zise Sulfur.
Jezal observă că avea ochii de culori diferite. I se părea o
trăsătură urâtă şi respingătoare.
– Iar stăpânul tău este…?
– Un om foarte înţelept şi foarte puternic. Curăţă cotorul cu
dinţii şi îl azvârli în tufişuri, ştergându-şi mâinile de partea din
faţă a cămăşii. Văd că vii de la antrenamentul de scrimă.
Jezal îşi coborî privirea la arme.
– Da, răspunse el, dându-şi seama că luase în sfârşit o decizie,
181
dar pentru ultima oară. Renunţ.
– O, vai de mine, nu! Străinul îl apucă pe Jezal de umăr. O, vai
de mine, n-ai voie!
– Ce?
– Nu, nu! Stăpânul meu ar fi îngrozit dacă ar şti. Îngrozit!
Renunţă la duel şi vei renunţa la mai mult de-atât. Aşa ajungi să
te remarce publicul, pricepi? El decide, în cele din urmă. Nu există
nobilime fără plebe, niciun fel de nobilime! Ei decid!
– Ce? Jezal îşi roti privirea prin parc, sperând să zărească un
străjer, ca să-l înştiinţeze că un nebun periculos umbla liber prin
Agriont.
– Nu, n-ai voie să renunţi! Nici să n-aud de asta! Nu, deloc!
Sunt sigur că ai să te descurci până la urmă. N-ai voie.
Jezal îndepărtă mâna lui Sulfur de pe umărul lui.
– Cine eşti?
– Sulfur. Yoru Sulfur, la dispoziţia ta. Ne mai vedem, căpitane,
la Turnir, dacă nu mai devreme.
Şi îşi flutură mâna peste umăr, în timp ce se îndepărta cu paşi
mari.
Jezal se holbă după el, cu gura întredeschisă.
– La naiba! ţipă el, aruncându-şi armele pe iarbă.
Astăzi toată lumea părea că vrea să se amestece în treburile lui,
până şi necunoscuţii nebuni din parc.

Când socoti că ora era destul de înaintată, Jezal se duse să-i
facă o vizită maiorului West. Te puteai bizui oricând pe urechea lui
înţelegătoare şi Jezal spera că şi-ar putea manipula prietenul să-i
ducă vestea proastă Lordului Mareşal Varuz. Aceea era o scenă la
care nu voia să ia parte dacă putea s-o evite în vreun chip. Bătu la
uşă şi aşteptă, apoi bătu din nou. Uşa se deschise.
– Căpitane Luthar! Ce onoare copleşitoare!
– Ardee, murmură Jezal, oarecum surprins s-o găsească acolo,
mă bucur să te revăd.
De data asta, chiar vorbea sincer. Era interesantă, asta era. Era
un lucru nou şi reconfortant pentru el să fie cu adevărat interesat
de ceea ce avea de spus o femeie. Şi era a naibii de arătoasă, asta
nu putea fi tăgăduit, şi părea mai frumoasă de fiecare dată când o
vedea. Nu se putea întâmpla nimic între ei doi, desigur, având în
vedere că West îi era prieten şi toate celelalte, dar nu făcea nimic
rău dacă o privea, nu?
– Ăă… fratele tău e pe-aici?
182
Fata se aruncă nonşalantă pe laviţa de lângă perete, cu un
picior întins şi un aer foarte posac.
– E plecat. A ieşit. E mereu ocupat. Mult prea ocupat pentru
mine.
Avea obrajii vizibil îmbujoraţi. Ochii lui Jezal căzură pe carafă.
Dopul era scos şi vinul la jumătate.
– Eşti beată?
– Oarecum – aruncă o ocheadă la paharul de vin pe jumătate
plin de lângă cotul ei – dar în general sunt doar plictisită.
– Nu e încă nici zece.
– Nu pot fi plictisită înainte de zece?
– Ştii la ce mă refer.
– Lasă morala pe seama fratelui meu. Îi şade mai bine. Şi bea
ceva. Îşi flutură mâna către sticlă. Arăţi de parcă ai avea nevoie.
Ei, bine, asta era adevărat. Îşi turnă un pahar şi se aşeză pe un
scaun în faţa lui Ardee, în timp ce ea îl privea pe sub pleoapele
grele. Fata îşi luă paharul de pe masă. Lângă el se afla o carte
groasă, cu faţa în jos.
– Cum e cartea? întrebă Jezal.
– Căderea Maestrului Creator, în trei volume. Se zice că e una
dintre cărţile fundamentale ale istoriei. O grămadă de aiureli
plicticoase, pufni ea cu dispreţ. Plină de magi înţelepţi, de cavaleri
neînduplecaţi, cu săbii măreţe şi doamne cu funduri şi mai
măreţe. Magie, violenţă şi romantism, în egală măsură. Tâmpenii!
Azvârli cartea de pe masă şi aceasta căzu pe covor, cu paginile
fâlfâind.
– Trebuie să poţi găsi ceva cu care să-ţi ocupi timpul!
– Zău? Ce-ai propune?
– Verişoarele mele brodează mult.
– Du-te naibii.
– Hm, făcu Jezal zâmbind. Înjurăturile nu mai păreau nici pe
jumătate la fel de jignitoare ca atunci când s-au cunoscut. Ce
făceai acasă, în Englia?
– O, acasă! Capul îi căzu pe speteaza laviţei. Credeam că mă
plictisesc acolo. Abia aşteptam să vin aici, în miezul strălucitor al
lucrurilor. Acum abia aştept să mă întorc. Să mă mărit cu un
fermier. Să am o duzină de plozi. Cel puţin aşa aş avea parte de
puţină conversaţie. Închise ochii şi suspină. Dar Collem nu mă
lasă. Se simte responsabil, acum, că tatăl nostru a murit.
Consideră că e prea periculos. Nu vrea să fiu măcelărită de
oamenii Nordului, dar cam aici se sfârşeşte la el simţul datoriei.
183
Cu siguranţă, nu se întinde până la a petrece zece minute cu mine.
Aşa că, se pare că sunt îngropată aici, cu nişte snobi aroganţi ca
voi.
Jezal se foi stânjenit în scaun.
– Pare să se descurce.
– O, da! pufni Ardee. Collem West, un băiat straşnic. A câştigat
un Turnir, nu ştii? A trecut primul zidul la Ulrioch, nu-i aşa? Fără
o obârşie nobilă, n-o să fie niciodată unul de-ai noştri, dar un
băiat straşnic, pentru un om de rând! Dar păcat cu sora aia a lui
neobrăzată, mult prea isteaţă. Şi se spune că bea, şopti ea. Nu-şi
cunoaşte locul. Mare ruşine! Cel mai bine s-o ignori pur şi simplu.
Ardee suspină din nou. Da, cu cât mă duc acasă mai repede, cu
atât mai fericită va fi toată lumea.
– Eu n-am să fiu mai fericit.
La naiba, chiar spusese asta cu voce tare?
Ardee râse, dar fără prea mare voioşie.
– Ei, bine, e grozav de nobil din partea ta să spui asta. De ce nu
eşti la antrenament, apropo?
– Mareşalul Varuz a fost ocupat astăzi. Jezal se opri o clipă. De
fapt, azi-dimineaţă mi-a fost instructor de scrimă prietenul tău
Sand dan Glokta.
– Zău? Ce-a avut de spus?
– Diverse lucruri. M-a făcut nătărău.
– Măi să fie!
Jezal se încruntă.
– Da, ei bine, sunt la fel de plictisit de scrimă ca tine de cartea
aia. Despre asta am vrut să vorbesc cu fratele tău. Mă gândesc să
renunţ.
Ardee izbucni în râs. Fornăind, gâlgâind în hohote. Întreg
trupul i se scutura. Vinul i se revărsă din pahar şi se împrăştie pe
podea.
– Ce e atât de amuzant? vru Jezal să ştie.
– Doar că – îşi şterse o lacrimă – am făcut o prinsoare cu
Collem. Era sigur că te vei ţine de treabă. Iar acum eu sunt cu zece
mărci mai bogată.
– Nu sunt sigur că-mi place să fiu obiectul rămăşagului vostru,
zise aspru Jezal.
– Nu sunt sigură că mă sinchisesc.
– E ceva serios.
– Nu, nu este! se răsti ea. Pentru fratele meu a fost ceva serios,
el trebuia s-o facă! Nimeni nu te observă când nu ai în nume un
184
„dan”, şi cine să ştie asta mai bine ca mine? Eşti singura persoană
care şi-a pierdut timpul cu mine de când am venit aici, şi asta doar
fiindcă te-a obligat Collem. Am extrem de puţini bani şi niciun
strop de sânge nobil, ceea ce mă face un nimic pentru unii ca tine.
Bărbaţii mă ignoră şi femeile îmi întorc spatele. N-am nimic aici,
nimic şi pe nimeni şi tu crezi că ai o viaţă grea? Haide! Aş putea să
mă apuc de scrimă, zise ea cu amărăciune. Întreabă-l pe Lordul
Mareşal dacă are loc pentru o elevă, bine? Măcar atunci aş avea cu
cine să vorbesc!
Jezal clipi. Asta nu era interesant. Era nepoliticos.
– Stai aşa, n-ai habar cum e să…
– O, nu te mai văicări! Câţi ani ai? Cinci? De ce nu te întorci să
sugi la ţâţa mamei, ţâncule?
Nu-i venea să-şi creadă urechilor. Cum îndrăznea?
– Mama mea e moartă, spuse el.
Ha! Asta trebuia s-o facă să se simtă vinovată, să-i stoarcă o
scuză. Dar nu se întâmplă aşa.
– Moartă? Norocul ei, cel puţin nu trebuie să-ţi asculte
văicărelile blestemate! Voi, băieţeii răsfăţaţi şi bogaţi, sunteţi cu
toţii la fel. Primiţi de-a gata tot ce v-aţi putea dori, apoi vă apucă
pandaliile fiindcă trebuie să întindeţi mâna şi să luaţi. Eşti jalnic!
Îmi faci silă!
Jezal se holbă la ea. Faţa îi ardea, îl înţepa, de parcă ar fi fost
pălmuit. Ar fi preferat să fi fost pălmuit. Nu i se mai vorbise aşa în
viaţa lui. Niciodată! Era mai rău decât Glokta. Mult mai rău şi de
departe mai neaşteptat. Îşi dădu seama că gura îi atârna pe
jumătate deschisă. O închise, strângând din dinţi, trânti paharul
pe masă şi se ridică să plece. Se îndrepta spre ieşire, când uşa se
deschise brusc, şi Jezal se pomeni faţă în faţă cu maiorul West.
– Jezal, zise West, părând la început doar surprins, iar apoi,
când aruncă o privire către sora lui, tolănită pe laviţă, uşor
bănuitor. Ce faci aici?
– Ăă… am venit să te văd, de fapt.
– O, da?
– Da. Dar mai poate aştepta. Am treabă.
Şi Jezal trecu valvârtej pe lângă prietenul său şi ieşi pe coridor.
– Ce-a fost asta? îl auzi pe West întrebând, în timp ce se
îndepărta. Eşti beată?

Mânia lui Jezal spori cu fiecare pas, până când era pe cale să-l
sufoce. Fusese victima unui ultraj! Un atac sălbatic şi nemeritat!
185
Se opri pe coridor, tremurând de furie, cu răsuflarea fornăindu-i în
nas, de parcă ar fi alergat cincisprezece kilometri, cu pumnii
încleştaţi până la durere. Şi încă de la o femeie! O femeie! Şi o
afurisită de femeie din popor! Cum a îndrăznit? Îşi irosise timpul
cu ea, râsese la glumele ei şi o găsise atrăgătoare. Ar fi trebuit să
fie onorată să i se acorde atenţie!
– Târfă afurisită! mârâi Jezal.
Îi trecu prin minte să se întoarcă şi să-i spună asta în faţă, dar
era prea târziu. Privi împrejur, după ceva în care să lovească. Cum
să se răzbune? Cum? Atunci îi veni ideea.
Să-i demonstreze că s-a înşelat.
Asta ar fi rezolvarea. Să-i demonstreze că s-a înşelat, ei şi
schilodului nenorocit de Glokta. Le va dovedi cât de stăruitor poate
să muncească. Le va dovedi că nu e nici nătărău, nici mincinos,
nici copil răsfăţat. Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât i se
părea că totul se leagă mai bine. Avea să câştige blestematul ăla de
Turnir, asta avea să facă! Asta le va şterge rânjetele de pe faţă!
Porni grăbit de-a lungul coridorului, cu un sentiment nou,
necunoscut, crescându-i în piept.
Simţea că avea un ţel. Asta era. Poate că nu era prea târziu
pentru o alergare.

186
Cum sunt dresaţi câinii

Practicianul Frost stătea lângă perete, perfect nemişcat, perfect
tăcut, abia vizibil în umbrele adânci, una cu clădirea. Albinosul nu
se clintise de o oră sau mai bine, nu se lăsase de pe un picior pe
altul, nu clipise, nu respirase cât să-l fi observat Glokta, stând cu
ochii aţintiţi la strada din faţa lor.
În schimb, Glokta înjura, se foia deranjat, tresărea, se scărpina
la faţă, îşi sugea gingiile goale. De ce întârzie? Câteva minute în
plus şi s-ar putea să adorm, să cad în canalul ăla împuţit şi să mă
înec. Ce grozav de nimerit ar fi! Privi apa vâscoasă, puturoasă, de la
picioarele lui, legănându-se şi vălurindu-se. Cadavru găsit plutind
lângă docuri, umflat de apa mării şi de nerecunoscut…
Frost îi atinse braţul în întuneric şi îi arătă în josul străzii cu
un deget mare şi alb. Trei bărbaţi înaintau încet înspre ei, cu
mersul crăcănat al unora care au petrecut multă vreme la bordul
unei nave, păstrându-şi echilibrul pe o punte în balans. Aşadar,
ăsta e jumătate din micul nostru grup. Mai bine mai târziu decât
niciodată. Cei trei marinari veniră până la jumătatea podului ce
traversa canalul, apoi se opriră şi aşteptară, la nu mai mult de
douăzeci de paşi depărtare. Glokta le auzea tonul conversaţiei:
accente aspre, hotărâte, triviale. Se trase şontâc mai în umbră,
lipindu-se de clădire.
Acum paşii veneau din partea opusă, paşi grăbiţi. Alţi doi
bărbaţi îşi făcură apariţia, păşind iute în josul străzii. Unul dintre
ei, un individ foarte înalt şi subţire, într-o haină de blană scumpă,
privea bănuitor împrejur. Acela trebuie să fie Gofred Hornlach,
pânzar de vază. Omul nostru. Însoţitorul lui avea o sabie la şold şi
se opintea cu un cufăr mare de lemn pe un umăr. Servitor sau
gardă personală sau ambele. Nu prezintă interes. Glokta simţi cum
i se ridică părul pe ceafă când se apropiară de pod. Hornlach
schimbă câteva cuvinte grăbite cu unul dintre marinari, un bărbat
cu o barbă mare, castanie.
– Gata? îi şopti el lui Frost. Practicianul clătină aprobator din
cap. Nu mişcaţi! strigă Glokta, din toţi rărunchii, în numele
Maiestăţii Sale!
Servitorul lui Hornlach se răsuci, lăsând cufărul să cadă pe pod
cu un bubuit şi ducându-şi mâna spre sabie. Se auzi un zbârnâit

187
domol din umbrele de pe cealaltă parte a drumului. Servitorul privi
surprins, scoase un fornăit şi se prăbuşi cu faţa în jos.
Practicianul Frost ieşi iute din umbră, călcând uşor pe drum.
Hornlach se uită în jos, cu ochii mari, la cadavrul gărzii sale de
corp, apoi la albinosul mătăhălos. Se întoarse către marinari:
– Ajutaţi-mă! strigă el. Opriţi-l!
Şeful lor îi răspunse cu un zâmbet:
– Nu cred.
Cei doi tovarăşi ai săi înaintară fără grabă, blocând podul.
Pânzarul se îndepărtă împleticindu-se, făcu un pas poticnit spre
umbrele de lângă canal, pe partea cealaltă. Severard se ivi de sub o
poartă, în faţa lui, cu arcul peste umăr. Înlocuieşte arcul cu un
buchet de flori şi va arăta de parcă ar merge la o nuntă. N-ai zice că
tocmai a ucis un om.
Încolţit, Hornlach nu putea decât să privească mut împrejur, cu
ochii măriţi de spaimă şi uimire, cum cei doi practicieni se apropie,
cu Glokta târşâindu-şi picioarele în urma lor.
– Dar v-am plătit! le strigă disperat Hornlach marinarilor.
– Ai plătit un drum, zise căpitanul lor. Loialitatea se taxează în
plus.
Mâna mare şi albă a Practicianului Frost se prăbuşi pe umărul
negustorului, forţându-l să se lase în genunchi. Severard se
apropie tacticos de servitor, îşi vârî vârful cizmei murdare sub
trupul acestuia şi îl rostogoli. Cadavrul îşi ridică ochii sticloşi spre
cerul nopţii, cu penele săgeţii ieşindu-i din gât. Sângele din jurul
gurii părea negru în lumina lunii.
– Mort, mârâi Severard, fără niciun rost.
– Asta face o săgeată prin gât, remarcă Glokta. Scapă de el, fii
bun!
– S-a făcut.
Severard înhăţă picioarele slujitorului şi le ridică peste
parapetul podului, pe urmă îi apucă trupul de sub braţe şi îl
azvârli peste margine, cu un mârâit. Atât de lejer, atât de curat,
atât de priceput. Se vede că a mai făcut-o. Se auzi un pleoscăit când
trupul lovi apa mâloasă de dedesubt. Frost îi legase de-acum lui
Hornlach mâinile strâns la spate şi îi vârâse sacul pe cap.
Prizonierul zbiera prin pânză, în timp ce era tras în picioare.
Glokta însuşi se apropie şontâc de cei trei marinari, cu picioarele
amorţite după atâta timp petrecut stând neclintit în stradă.
– Şi iată-ne, zise el, scoţând o pungă grea din buzunarul
interior al hainei. O ţinu legănându-se chiar deasupra palmei
188
întinse a căpitanului. Spune-mi, ce s-a întâmplat în seara asta?
Bătrânul matelot zâmbi, cu faţa-i bătătorită încreţindu-se ca
pielea de cizmă.
– Marfa mi se strica şi trebuia să plecăm cu primul flux, i-am
spus asta. Am aşteptat şi am aşteptat, jumătate de noapte, lângă
canalul ăla împuţit, dar ce să vezi? Ticălosul nu s-a arătat.
– Foarte bine. Asta e povestea pe care aş spune-o în Westport,
dacă m-ar întreba cineva.
Căpitanul îşi luă un aer ofensat.
– Aşa s-a întâmplat, Inchizitorule. Ce altă poveste ar putea fi?
Glokta lăsă punga să cadă şi banii zornăiră înăuntru.
– Cu complimentele Maiestăţii Sale.
Căpitanul cântări punga în mână.
– Mereu încântat să-i fac Maiestăţii Sale o favoare!
Şi cu asta, el şi cei doi tovarăşi ai săi se întoarseră, numai
zâmbete gălbejite, şi porniră spre chei.
– Bun, zise Glokta, hai să continuăm.

– Unde-mi sunt hainele? strigă Hornlach, zvârcolindu-se în
scaun.
– Îmi cer sincere scuze pentru asta, ştiu că e destul de
neplăcut, dar hainele pot ascunde una, alta. Lasă-i omului hainele
şi îi laşi mândria, demnitatea şi toate lucrurile pe care e mai bine
să nu le aibă aici. Nu interoghez niciodată un prizonier cu hainele
pe el. Îl mai ţii minte pe Salem Rews?
– Pe cine?
– Salem Rews. Unul de-ai tăi. Un pânzar. L-am prins
sustrăgându-se de la plata dărilor regelui. A mărturisit, a dat
câteva nume. Am vrut să vorbesc cu ei, dar au murit cu toţii.
Ochii negustorului licăriră în stânga şi-n dreapta. Îşi evaluează
opţiunile, încearcă să ghicească ce-am putea să ştim.
– Oamenii mor tot timpul.
Glokta se uită ţintă la cadavrul pictat al lui Juvens din spatele
prizonierului său, care sângera cu o vopsea roşie pe tot peretele.
Oamenii mor tot timpul.
– Desigur, dar nu chiar aşa de violent. Mă gândesc că cineva i-a
vrut morţi, că cineva a poruncit să fie omorâţi. Mă gândesc că
acela ai fost tu.
– N-ai nicio dovadă! Niciuna! N-ai s-o scoţi la capăt cu asta!
– Dovezile nu înseamnă nimic, Hornlach, dar am să-ţi fac pe
plac. Rews a supravieţuit. Întâmplarea face să fie chiar aici, pe
189
coridor, rămas fără prieteni, smiorcăindu-se, numind fiecare
pânzar care-i trece prin minte sau care ne trece nouă prin minte,
la drept vorbind. (Ochi mijiţi, dar niciun răspuns.) L-am folosit să-l
prindem pe Carpi.
– Carpi? întrebă negustorul, încercând să pară nonşalant.
– Ţi-l aminteşti pe asasinul tău, nu-i aşa? Un styrian uşor
molâu. Cu urme de acnee? Năduşeşte mult? Îl avem şi pe el. Ne-a
spus întreaga poveste. Cum l-ai tocmit, cât l-ai plătit, ce i-ai cerut
să facă. Întreaga poveste. Glokta zâmbi: Are o memorie excelentă,
pentru un criminal, foarte amănunţită.
Teama se vedea acum, doar o urmă de teamă, dar Hornlach se
replie uşor.
– Acesta este un afront la adresa ghildei mele, strigă el, cu toată
autoritatea de care putea da dovadă, aşa gol şi legat de un scaun.
Stăpânul meu, Coster dan Kault, nu va îngădui una ca asta, iar el
e prieten apropiat cu Superiorul Kalyne!
– La naiba cu Kalyne, e terminat. În plus, Kault crede că eşti în
siguranţă la bordul acelei corăbii, în drum spre Westport şi departe
de noi. Nu cred că îţi va simţi cineva lipsa vreme de câteva
săptămâni. Negustorului îi căzu faţa. O grămadă de lucruri se pot
întâmpla în acest timp… o grămadă foarte mare.
Limba lui Hornlach ţâşni peste buze. Ridică pe furiş o privire
spre Frost şi Severard şi se aplecă puţin. Aşadar, acum vine
tocmeala.
– Inchizitorule, spuse el cu glas mieros, dacă am învăţat ceva de
la viaţă, e că fiecare om vrea ceva. Fiecare om are preţul lui, da?
Iar noi avem buzunare adânci. Nu trebuie decât să spui ce vrei.
Doar să spui! Ce vrei?
– Ce vreau? întrebă Glokta, aplecându-se, la o distanţă mai
conspirativă.
– Da. Ce înseamnă toate astea? Ce vrei?
Acum Hornlach zâmbea, un mic zâmbet şiret, isteţ.
Ce drăguţ, dar n-ai să-ţi cumperi scăparea.
– Îmi vreau dinţii înapoi. Zâmbetul negustorului începu să
pălească. Îmi vreau piciorul înapoi. Hornlach înghiţi. Îmi vreau
viaţa înapoi. Prizonierul devenise foarte palid. Nu? Atunci poate că
mă voi mulţumi cu capul tău într-un băţ. N-ai nimic altceva din
ceea ce vreau eu, indiferent cât de adânci îţi sunt buzunarele!
Acum Hornlach tremura uşor. Gata cu fanfaronada? Gata cu
târguiala? Atunci putem începe. Glokta ridică hârtia din faţa lui şi
citi prima întrebare. Cum te numeşti?
190
– Uite, Inchizitorule, eu…
Frost izbi cu pumnul în masă şi Hornlach se chirci în scaun.
– Răspunde naibii la întrebare! îi răcni Severard în faţă.
– Gofred Hornlach, scânci negustorul.
Glokta clătină din cap.
– Bine. Eşti un membru de vază al Ghildei Pânzarilor?
– Da, da!
– Unul dintre delegaţii Magisterului Kault, de fapt?
– Ştii cine sunt!
– Ai uneltit cu alţi pânzari să-l înşeli pe Maiestatea Sa Regele?
Ai tocmit un asasin să omoare cu premeditare zece dintre supuşii
Maiestăţii Sale? Ţi-a poruncit să faci asta Magisterul Coster dan
Kault, capul Ghildei Pânzarilor?
– Nu! strigă Hornlach, cu glasul piţigăiat de panică.
Nu e răspunsul de care am nevoie. Glokta aruncă o privire către
Practicianul Frost. Pumnul mare şi alb se cufundă în stomacul
negustorului şi acesta scoase un suspin domol când alunecă într-o
parte.
– Mama mea ţine câini, ştii, zise Glokta.
– Câini, şuieră Severard, în urechea negustorului care gâfâia,
îmbrâncindu-l înapoi în scaun.
– Îi adoră. Îi dresează să facă o sumedenie de giumbuşlucuri.
Glokta îşi încreţi buzele. Ştii cum sunt dresaţi câinii?
Hornlach încă gâfâia, prăvălit în scaun, cu ochi înlăcrimaţi,
departe de a putea vorbi. Încă e ca un peşte scos brusc din apă.
Gura i se deschide şi i se închide, dar niciun sunet.
– Repetiţie, zise Glokta, Repetă, repetă, repetă. Trebuie să pui
câinele să-şi execute giumbuşlucurile de o sută de ori la fel, şi pe
urmă trebuie s-o iei de la capăt. Totul e repetiţie. Şi dacă vrei să
latre la comandă, nu trebuie să eziţi să foloseşti biciul. Ai să latri
pentru mine, Hornlach, în faţa Consiliului Deschis.
– Eşti nebun! strigă pânzarul, holbându-se de la unul la altul,
sunteţi nebuni cu toţii!
Glokta îşi flutură zâmbetul gol.
– Dacă vrei. Dacă te ajută. Îşi aruncă din nou privirea pe hârtia
din mâna lui. Cum te numeşti?
Prizonierul înghiţi.
– Gofred Hornlach.
– Eşti un membru de vază al Ghildei Pânzarilor?
– Da.
– Unul dintre delegaţii Magisterului Kault, de fapt?
191
– Da!
– Ai uneltit cu alţi pânzari să-l înşeli pe Maiestatea Sa Regele?
Ai tocmit un asasin să omoare cu premeditare zece dintre supuşii
Maiestăţii Sale? Ţi-a poruncit să faci asta Magisterul Coster dan
Kault, capul Ghildei Pânzarilor?
Hornlach privi disperat în jurul său. Frost îi susţinu privirea.
Severard îi susţinu privirea.
– Ei? întrebă Glokta.
Negustorul închise ochii.
– Da, scânci el.
– Ce-ai zis?
– Da!
Glokta zâmbi.
– Excelent! Acum, spune-mi: Cum te numeşti?

192
Ceai şi răzbunare

– Este o ţară frumoasă, nu-i aşa? întrebă Bayaz, ridicând
privirea către stâncile colţuroase ce se înălţau de-o parte şi de alta
a drumului.
Copitele cailor călcau domol de-a lungul cărării, cu un sunet
surd, potolit, ce contrasta cu starea de nelinişte a lui Logen.
– Aşa să fie?
– Ei, bine, e o ţară aspră, desigur, pentru cei care nu-i cunosc
rânduiala. O ţară aspră şi neiertătoare. Dar are şi ceva nobil în ea.
Întâiul dintre Magi cuprinse întreaga întindere cu un gest larg al
braţului şi inspiră cu încântare aerul rece. Are onestitate,
integritate. Cel mai bun oţel nu străluceşte întotdeauna cel mai
tare. Îi aruncă o privire lui Logen, legănându-se domol în şa. Ar
trebui să ştii asta.
– Nu pot spune că-i văd frumuseţea.
– Nu? Dar ce vezi?
Logen îşi lăsă ochii să rătăcească peste versanţii abrupţi,
acoperiţi de iarbă, smălţaţi cu petice de rogoz şi orz sălbatic,
presăraţi cu stânci cenuşii şi pâlcuri de copaci.
– Văd un teren bun pentru o bătălie. Cu condiţia să ajungi aici
primul.
– Zău? Cum aşa?
Logen arătă către coama sinuoasă a unui munte.
– Arcaşii de pe creasta de colo n-ar putea fi văzuţi de pe drum şi
ai putea să-ţi ascunzi aproape toţi oştenii între stânci. Câţiva
dintre cei echipaţi mai uşor, lăsaţi pe versanţi, doar ca să atragă
inamicii pe terenul cel mai abrupt de acolo. Logen arătă către
tufişurile ţepoase care acopereau versanţii mai joşi. I-ai lăsa să se
apropie puţin, apoi, când şi-ar croi drum cu greu prin orzul ăla
sălbatic, le-ai trimite săgeţile. Să te trezeşti cu săgeţile căzând aşa
peste tine nu e nostim deloc. Vin mai repede, pătrund mai departe
şi muşcă mai adânc. Asta i-ar împrăştia. Când ar ajunge la stânci,
ar fi sleiţi de oboseală şi dezorganizaţi. Ăsta ar fi momentul să
ataci. Câţiva războinici sărind dintre pietrele alea, atacându-i de
sus, odihniţi, plini de energie şi ţipând ca toţi dracii, asta i-ar
putea înfrânge pe loc. Logen privi coasta muntelui cu ochii mijiţi.
Fusese şi de-o parte şi de alta într-un asemenea atac-surpriză şi în

193
niciuna dintre situaţii amintirea nu era plăcută. Dar dacă ar avea
de gând să opună rezistenţă, continuă Logen, câţiva călăreţi în
pădurea de colo ar putea isprăvi treaba: câţiva Oameni Aleşi,
câţiva luptători aprigi năpustindu-se asupra ta de unde nu te
aştepţi, ăsta e un lucru cumplit. Asta i-ar pune pe fugă. Dar,
obosiţi cum ar fi, n-ar fugi prea repede. Asta înseamnă prizonieri şi
prizonierii pot însemna răscumpărare sau cel puţin duşmani ucişi
mai uşor. Văd un măcel sau o victorie demnă de un cântec,
depinde de ce parte te afli. Asta văd.
Bayaz zâmbi, clătinând din cap în ritmul mişcării domoale a
calului.
– Oare Stolicus a spus că terenul trebuie să fie prietenul cel mai
bun al unui general, altfel îi devine cel mai cumplit duşman?
– N-am auzit niciodată de el, dar avea dreptate. Ăsta e un teren
bun pentru o armată, cu condiţia să ajungi primul aici. Să ajungi
primul e toată şmecheria.
– Într-adevăr. Dar noi nu avem armată.
– Copacii ăştia ar putea ascunde câţiva călăreţi chiar mai bine
decât o mulţime. Logen îi aruncă vrăjitorului o privire piezişă.
Atârna vesel în şa, bucurându-se de o plimbare plăcută în mijlocul
naturii. Mă îndoiesc că Bethod a apreciat sfatul tău şi eu am avut
deja destule răfuieli cu el. A fost rănit în locul cel mai sensibil, în
mândria lui. O să vrea răzbunare. O s-o vrea cu ardoare.
– O, da, răzbunare, cea mai răspândită dintre distracţiile
Nordului. Popularitatea ei pare să nu apună niciodată.
Logen privi încrâncenat împrejur, la copaci, la stânci, la cutele
văii, la nenumăratele ascunzători.
– Trebuie că sunt oameni în munţii ăştia, căutându-ne. Cete de
oameni pricepuţi şi căliţi în luptă, cu cai buni şi bine înarmaţi,
obişnuiţi cu locurile. Acum, că Bethod şi-a înfrânt toţi duşmanii,
nu mai există loc în Nord unde să nu te poată găsi. S-ar putea să
aştepte acolo – arătă către nişte pietre de lângă drum – sau în
pădurea de colo sau de colo. Malacus Quai, care călărea în frunte,
pe calul de povară, privi nervos împrejur. Ar putea fi oriunde.
– Asta te sperie? întrebă Bayaz.
– Totul mă sperie şi e bine că e aşa. Teama e un bun prieten al
celor vânaţi, m-a ţinut în viaţă atâta vreme. Morţii sunt neînfricaţi
şi n-am poftă să mă alătur lor. Va trimite oameni şi la bibliotecă.
– O, da, să-mi ardă cărţile şi toate celelalte.
– Asta te sperie?
– Nu mult. Pe pietrele de lângă poartă stă scris cuvântul lui
194
Juvens şi acesta nu poate fi nesocotit, nici acum. Niciun om cu
intenţii războinice nu se poate apropia. Îmi închipui că oamenii lui
Bethod vor rătăci în jurul lacului, prin ploaie, până când vor
rămâne fără mâncare, gândindu-se în tot acest timp cât de ciudat
e că nu pot găsi ceva atât de mare cum e o bibliotecă. Nu, zise
vesel vrăjitorul, scărpinându-şi barba. Eu m-aş concentra asupra
încurcăturii în care ne aflăm noi. Ce crezi că se întâmplă dacă
suntem prinşi?
– Bethod o să ne omoare, şi asta în cel mai neplăcut mod care-i
poate trece prin minte. Dacă nu cumva are de gând să fie
îndurător şi să ne lase să scăpăm cu un avertisment.
– Pare destul de improbabil.
– La acelaşi lucru mă gândeam şi eu. Cea mai bună şansă a
noastră este să o luăm spre Şuvoiul Alb, să încercăm să trecem în
Englia şi să sperăm că vom avea norocul să nu fim văzuţi. Lui
Logen nu-i plăcea să se bizuie pe noroc, cuvântul însuşi îi lăsa un
gust amar. Ridică privirea spre cerul înnorat. Ne-ar prinde bine
niţică vreme rea. O ploaie zdravănă ne-ar putea ascunde bine.
Cerul şiroia peste el de săptămâni, dar acum, că avea nevoie de
ploaie, refuza să scape măcar o picătură.
Malacus Quai se uita la ei peste umăr, cu ochii mari şi rotunzi
de îngrijorare.
– N-ar trebui să încercăm să ne mişcăm mai repede?
– Poate, răspunse Logen, mângâind gâtul calului, dar asta ar
osteni animalele şi s-ar putea să avem nevoie mai târziu de toată
viteza lor. Am putea să ne ascundem ziua şi să călătorim noaptea,
dar, în cazul ăsta, riscăm să ne rătăcim. E mai bine aşa: înaintăm
încet şi sperăm să nu fim văzuţi. Privi încruntat spre coama
muntelui. Sperăm că n-am fost văzuţi deja.
– Hm, făcu Bayaz, atunci poate că acum e cel mai bun moment
să-ţi spun. Vrăjitoarea aceea, Caurib, nu e nici pe jumătate atât de
năroadă cum am lăsat eu să se înţeleagă că ar fi.
Logen simţi că se prăbuşeşte.
– Nu?
– Nu, cu toată vopseaua şi aurul şi trăncăneala despre Nordul
Îndepărtat, ştie ce vrea. Ochiul-lung, i se spune. Un truc vechi, dar
eficient. Ne-a urmărit.
– Ştie unde suntem?
– Ştie când am plecat, foarte probabil şi în ce direcţie ne
îndreptăm.
– Asta nu ne dă nicio şansă.
195
– Aş zice că nu.
– La naiba! Logen zări mişcare între copaci, undeva la stânga,
strânse mâna pe mânerul sabiei. Câteva păsări ţâşniră spre cer.
Aşteptă, cu sufletul la gură. Nimic. Îşi lăsă mâna să cadă înapoi.
Ar fi trebuit să-i omorâm când am avut ocazia. Pe toţi trei.
– Dar n-am făcut-o şi cu asta, basta. Bayaz aruncă o privire
spre Logen. Dacă ne găsesc, care e planul tău?
– Fuga. Şi speranţa că avem cai mai iuţi.

– Şi asta? întrebă Bayaz.
Vântul sufla cu putere prin vale, în ciuda copacilor, făcând
flăcările focului să pâlpâie şi să danseze. Malacus Quai îşi adună
umerii şi îşi înfăşură pătura mai strâns în jurul lor. Aruncă o
privire către tulpina scurtă pe care Bayaz o ţinea ridicată în faţa
lui, cu fruntea încreţită de concentrare.
– Ăă… Asta era a cincea plantă şi nefericitul ucenic mai trebuia
să nimerească una. Este… ăă… ilyith?
– Ilyith? repetă vrăjitorul, fără să lase să i se citească pe chip
niciun indiciu dacă răspunsul era corect.
Era nemilos ca Bethod când venea vorba de ucenicul lui.
– Poate?
– Nici pe departe. Ucenicul închise ochii şi oftă pentru a cincea
oară în seara aceea. Logen îl compătimea, chiar îl compătimea, dar
nu era nimic de făcut. Ursilum, în limba veche, din cel cu frunze
rotunde.
– Da, da, sigur, ursilum, mi-a stat pe limbă tot timpul.
– Dacă numele îţi stătea pe limbă, atunci întrebuinţările plantei
nu pot fi departe, ce zici?
Ucenicul îşi îngustă ochii şi privi plin de speranţă către cerul
nopţii, ca şi cum răspunsul ar fi putut fi scris în stele.
– Nu e pentru… dureri ale articulaţiilor?
– Nu, categoric nu. Mă tem că articulaţiile tale vor continua să
te chinuie. Bayaz răsuci tulpina încet între degete. Ursilumul n-are
nicio întrebuinţare, din câte ştiu eu. E doar o plantă.
Şi o azvârli înapoi în tufişuri.
– Doar o plantă, repetă Quai, scuturându-şi capul.
Logen oftă şi îşi frecă ochii obosiţi.
– Îmi cer scuze, Maestre Nouădegete, te plictisim?
– Ce contează? întrebă Logen, ridicându-şi mâinile în aer. Pe
cine interesează numele unei plante fără nicio întrebuinţare?
Bayaz zâmbi:
196
– Bine punctat. Spune-ne, Malacus, ce anume contează?
– Dacă un om caută să schimbe lumea, ar trebui mai întâi s-o
înţeleagă. Ucenicul îşi turui vorbele ca pe o poezie, evident uşurat
să i se pună o întrebare la care ştia răspunsul. Fierarul trebuie să
înveţe rosturile metalelor, tâmplarul rosturile lemnului, altfel
munca lor va preţui puţin. Magia de rând e nestăpânită şi
periculoasă, căci vine din Cealaltă Parte şi să recurgi la lumea de
jos e periculos. Magul potenţează vraja cu ştiinţă şi astfel
realizează Înalta Artă, dar, asemenea fierarului sau tâmplarului, el
trebuie să caute să schimbe doar ceea ce înţelege. Cu fiecare lucru
pe care îl învaţă, puterea lui este sporită. Aşadar, magul trebuie să
năzuiască să înveţe tot, să înţeleagă lumea întreagă. Copacul e
puternic doar pe măsura rădăcinii sale, iar cunoaşterea este
rădăcina puterii.
– Nu-mi spune, Principiile Artei a lui Juvens!
– Chiar primele rânduri, zise Bayaz.
– Iartă-mă că spun, dar sunt pe lumea asta de mai bine de
treizeci de ani şi încă nu am reuşit să înţeleg un singur lucru care
s-a întâmplat. Să cunosc lumea în întregime? Să înţeleg totul?
Asta e o misiune extrem de grea.
Magul chicoti.
– Una imposibilă, negreşit. Să cunoşti cu adevărat şi să înţelegi
chiar şi un fir de iarbă înseamnă să studiezi o viaţă întreagă, iar
lumea e în continuă schimbare. De aceea tindem să ne
specializăm.
– Aşadar, tu ce ai ales?
– Focul, răspunse Bayaz, privind vesel flăcările, cu lumina lor
dansând pe ţeasta-i pleşuvă. Focul, forţa şi voinţa. Dar chiar şi în
domeniile alese, după nenumăraţi ani lungi de studiu, rămân un
novice. Cu cât înveţi mai mult, cu atât îţi dai seama cât de puţine
ştii. Totuşi, strădania însăşi e un lucru de preţ. Cunoaşterea este
rădăcina puterii, în definitiv.
– Aşadar, cu destulă cunoaştere, voi, magii, puteţi face orice?
Bayaz se încruntă.
– Există limite. Şi există reguli.
– Precum Prima Lege? Maestrul şi ucenicul ridicară, ca unul,
privirea spre Logen. E interzis să vorbeşti cu diavolii, nu-i aşa?
Era evident că Quai nu-şi amintea de scăparea lui din timpul
febrei: avea gura căscată de uimire. Ochii lui Bayaz doar se
îngustară puţin, cu o vagă urmă de bănuială.
– Păi, da, aşa este, răspunse Întâiul dintre Magi. E interzis să
197
atingi Cealaltă Parte nemijlocit. Prima Lege trebuie să se aplice
tuturor, fără excepţie. După cum trebuie să se aplice şi A Doua.
– Care este?
– E interzis să mănânci carnea oamenilor.
Logen ridică o sprânceană.
– Voi, vrăjitorii, născociţi tot felul de lucruri ciudate.
Bayaz zâmbi:
– O, nu ştii nici jumătate. Se întoarse către ucenicul său,
ridicând în faţa lui o rădăcină maro, noduroasă. Iar acum, Maestre
Quai, eşti bun să-mi spui numele acesteia?
Logen nu-şi putu stăpâni un zâmbet tainic. Pe asta el o ştia.
– Haide, haide, Maestre Quai, n-avem la dispoziţie toată
noaptea.
Logen nu putea să mai suporte mult suferinţa ucenicului. Se
aplecă spre el, prefăcându-se că aţâţă focul cu un băţ şi, tuşind ca
să-şi ascundă vorbele, şopti:
– Laba-ciorii.
Bayaz era destul de departe şi vântul foşnea prin copaci. N-avea
cum să-l fi auzit. Quai îşi jucă bine rolul. Continuă să se holbeze la
rădăcină, cu fruntea încreţită de concentrare.
– E laba-ciorii? îndrăzni el.
Bayaz ridică o sprânceană.
– Ei, bine, da, este. Bravo, Malacus. Şi îmi poţi enumera
întrebuinţările ei?
Logen tuşi din nou.
– Răni, şopti el, privind nepăsător înspre pădure, acoperindu-şi
gura cu o mână.
Poate că nu ştia prea multe despre plante, dar în privinţa
rănilor avea o experienţă vastă.
– Cred că e bună pentru răni, zise moale Quai.
– Excelent, Maestre Quai. Laba-ciorii e răspunsul corect. Şi e
bună pentru răni. Mă bucur să văd că faci unele progrese, până la
urmă. Îşi drese glasul: Totuşi, mi se pare curios că foloseşti
această denumire. I se spune laba-ciorii doar la nord de munţi. Eu,
cu siguranţă, nu te-am învăţat niciodată numele acesta. Mă întreb
pe cine cunoşti în acea parte a lumii. Aruncă o privire către Logen.
Te-ai gândit vreodată la o carieră în artele magiei, Maestre
Nouădegete? Îl privi din nou pe Quai cu ochii mijiţi: S-ar putea să
am un loc liber pentru un ucenic.
Malacus plecă fruntea.
– Îmi pare rău, Bayaz.
198
– Ai şi de ce. Ai putea să ne speli străchinile, ce zici? Poate că
sarcina ţi se potriveşte mai bine.
Quai îşi aruncă pătura de pe umeri, fără tragere de inimă,
adună străchinile murdare şi îşi târşâi picioarele prin pădure,
către pârâu. Bayaz se aplecă deasupra ceaunului de pe foc,
adăugând câteva frunze uscate în apa clocotită. Lumina
pâlpâitoare a flăcărilor îi scânteie pe partea de jos a feţei şi aburul i
se învârti în jurul ţestei pleşuve. Una peste alta, arăta ca un
adevărat vrăjitor.
– Ce-i asta? întrebă Logen, întinzând mâna să-şi ia pipa. Vreo
vrajă? Vreo poţiune? Vreo lucrare măreaţă a Înaltei Arte?
– Ceai.
– Cum?
– Frunzele unei anumite plante, fierte în apă. E considerat un
lux destul de mare în Gurkhul. Turnă o parte din licoare într-o
ceaşcă. Ţi-ar plăcea să guşti?
Logen îl adulmecă reticent.
– Are miros de picioare.
– Fă cum crezi. Bayaz clătină din cap şi se aşeză înapoi lângă
foc, strângând cana aburindă în mâini. Dar pierzi unul dintre cele
mai mari daruri făcute de natură omului. Luă o sorbitură şi
plescăi de satisfacţie. Calmează mintea, revigorează trupul. Puţine
rele nu pot fi rezolvate cu o ceaşcă de ceai.
Logen îndesă un cocoloş de chagga în măciulia pipei.
– Dar o secure în cap?
– Acesta este unul dintre ele, recunoscu Bayaz cu un zâmbet
larg. Spune-mi, Maestre Nouădegete, de ce atâta duşmănie între
tine şi Bethod? N-ai luptat pentru el de atâtea ori? De ce vă urâţi
atât de mult?
Logen tăcu, trăgând fum din pipă, suflând.
– Există motive, răspunse el băţos.
Rănile din vremea aceea nu se vindecaseră încă. Nu-i plăcea să
le zgândărească nimeni.
– A, motive. Bayaz îşi coborî privirea spre ceaşcă. Şi care sunt
motivele tale? Duşmănia asta nu merge în ambele direcţii?
– Poate.
– Dar tu eşti dispus să aştepţi?
– Va trebui să fiu.
– Hm. Eşti foarte răbdător pentru un om al Nordului.
Logen se gândi la Bethod, la dezgustătorii lui fii şi la
nenumăraţii oameni pe care îi omorâseră pentru ambiţiile lor.
199
Oameni pe care îi omorâse el, Logen, pentru ambiţiile lor. Se gândi
la shanka, la familia lui şi la ruinele satului de lângă mare. Se
gândi la toţi prietenii lui morţi. Îşi sugea dinţii şi se uita în foc cu
privirea pierdută.
– Am rezolvat câteva răfuieli, la vremea mea, dar asta n-a făcut
decât să atragă mai multe. Răzbunarea poate fi plăcută, dar e un
lux. Nu-ţi umple burta, nici nu te apără de ploaie. Ca să-mi înfrunt
vrăjmaşii, am nevoie de prietenii mei lângă mine, iar eu am rămas
fără prieteni. Omul trebuie să fie realist. A trecut ceva vreme de
când aveam alte ambiţii decât să supravieţuiesc fiecărei zile.
Bayaz râse, cu ochii scânteind în lumina focului.
– Ce-i? întrebă Logen, întinzându-i pipa.
– Fără supărare, dar eşti o sursă inepuizabilă de surprize. Cu
totul altfel decât mă aşteptam. Eşti o adevărată enigmă.
– Eu?
– O, da! Sângerosul Nouă, şopti magul, făcând ochii mari. Ai o
reputaţie afurisită, prietene. Ce mai poveşti se spun! Un nume
blestemat! Păi, mamele îşi sperie copiii cu el. Logen nu zise nimic.
N-avea cum să nege asta. Bayaz trase încet din pipă, apoi suflă o
dâră lungă de fum. Mă gândeam la ziua în care ne-a vizitat Prinţul
Calder.
Logen pufni.
– Încerc să nu mă prea gândesc la el.
– Şi eu, dar nu comportamentul lui m-a interesat, ci al tău.
– Serios? Nu-mi amintesc să fi făcut ceva deosebit.
Bayaz îndreptă coada pipei spre Logen, de dincolo de foc.
– Ah, dar tocmai asta voiam să spun. Am cunoscut o mulţime
de luptători, soldaţi, generali şi campioni şi câţi şi mai câţi. Un
mare luptător trebuie să acţioneze iute, decisiv, fie cu braţul
propriu, fie cu o armată, căci acela care loveşte primul adesea
loveşte ultimul. Aşadar, luptătorii ajung să se bizuie pe instinctele
lor, să reacţioneze mereu violent, să devină fuduli şi brutali. Bayaz
îi dădu pipa înapoi lui Logen. Dar, orice s-ar spune despre tine, tu
nu eşti un asemenea om.
– Cunosc o sumedenie de oameni care ar fi de altă părere.
– Poate, dar realitatea rămâne. Calder te-a insultat, iar tu n-ai
făcut nimic. Aşadar, ştii când trebuie să acţionezi şi acţionezi
repede, dar ştii, de asemenea, când să n-o faci. Asta dovedeşte
stăpânire de sine şi o minte calculată.
– Poate că doar îmi era frică.
– De el? Haide, zău! N-ai părut speriat de Scale, şi el e mult mai
200
fioros. Şi ai umblat şaizeci de kilometri cu ucenicul meu în spate,
ceea ce arată curaj, dar şi compasiune. O combinaţie cu adevărat
rară. Violenţă şi stăpânire, calcul şi compasiune – şi, pe deasupra,
vorbeşti cu spiritele.
Logen ridică o sprânceană.
– Nu prea des şi doar când nu mai e nimeni prin preajmă.
Vorbele lor sunt plictisitoare şi nici pe jumătate atât de
măgulitoare ca ale tale.
– Ha! Asta-i adevărat. Spiritele au puţine să le spună oamenilor,
din câte înţeleg, deşi eu n-am vorbit niciodată cu ele. Nu am acest
dar. Puţini îl au, în zilele noastre. Luă încă o înghiţitură, uitându-
se la Logen peste marginea ceştii. Nici nu-mi vine în minte
altcineva în viaţă.
Malacus ieşi împleticindu-se dintre copaci, tremurând şi lăsând
jos străchinile ude. Îşi înhăţă pătura, şi-o înfăşură strâns pe trup,
apoi aruncă o privire plină de speranţă către ceaunul aburind de
pe foc.
– Acolo e ceai?
Bayaz îl ignoră.
– Spune-mi, Maestre Nouădegete, în tot răstimpul de când ai
sosit la biblioteca mea, nu m-ai întrebat nici măcar o dată de ce
am trimis după tine sau de ce cutreierăm acum prin Nord,
punându-ne viaţa în pericol. Mi se pare ciudat.
– Nu tocmai. Nu vreau să ştiu.
– Nu vrei?
– Toată viaţa am căutat să ştiu. Ce e dincolo de munţi? Ce
gândesc duşmanii mei? Ce arme vor folosi împotriva mea? În care
dintre prieteni mă pot încrede? Logen ridică din umeri. O fi
cunoaşterea rădăcina puterii, dar fiecare lucru pe care l-am aflat
mi-a făcut mai rău. Trase din nou din pipă, dar se terminase.
Scutură scrumul pe jos. Orice-ar fi ceea ce vrei de la mine, voi
încerca să fac, dar nu vreau să ştiu până când nu vine vremea. M-
am săturat să iau singur decizii. Nu sunt niciodată corecte.
Neştiinţa e cel mai dulce leac, zicea tatăl meu. Nu vreau să ştiu!
Bayaz se holbă la el. Era prima oară când Logen îl văzuse pe
Întâiul dintre Magi părând surprins în vreun fel. Malacus Quai îşi
drese glasul.
– Mie mi-ar plăcea să ştiu, spuse el, abia şoptit, ridicând spre
maestrul său o privire plină de speranţă.
– Da, murmură Bayaz, dar tu nu ai ocazia să întrebi.

201
Era pe la prânz când totul o luă razna. Logen tocmai începea
să-şi închipuie că ar putea ajunge la Şuvoiul Alb, poate chiar să
supravieţuiască acelei săptămâni. Avu senzaţia că şi-a pierdut
concentrarea, doar preţ de o clipă. Din nefericire, a fost clipa care a
contat.
Dar mişcarea era bună, trebuia să le recunoască acest merit. Îşi
aleseseră locul cu grijă şi înfăşuraseră copitele cailor cu cârpe, ca
să nu facă zgomot. Treicopaci ar fi putut să-şi dea seama ce
urmează, dacă ar fi fost cu ei, dar el avea ochiul format ca nimeni
altul. Copoiul i-ar fi putut mirosi, dacă ar fi fost acolo, dar el avea
nas pentru asta. Cert era că niciunul dintre ei nu se afla acolo.
Morţii nu sunt de niciun ajutor.
Erau trei călăreţi, aşteptându-i după o cotitură, bine înarmaţi,
înveşmântaţi în armuri, cu feţele murdare, dar armele curate,
luptători încercaţi până la unul. Cel din dreapta era bine legat, cu
o înfăţişare robustă, aproape fără gât. Cel din stânga era înalt şi
sfrijit, cu ochi mici şi cruzi. Amândoi aveau coifuri rotunde, cămăşi
de zale roase, suliţe lungi, coborâte şi gata de atac. Căpetenia lor
şedea pe cal ca un sac de napi, atârnat în şa cu nonşalanţa unui
călăreţ experimentat. Îl salută pe Logen cu o clătinare a capului.
– Nouădegete! Brynnul! Sângerosul Nouă! Mă bucur nespus să
te revăd!
– Degetnegru! murmură Logen, străduindu-se să afişeze un
zâmbet prietenos. Mi-ar sălta şi mie inima de bucurie să te văd,
dacă lucrurile ar sta altfel.
– Dar sunt aşa cum sunt. În timp ce vorbea, ochii bătrânului
luptător trecură încet peste Bayaz, Quai şi Logen, măsurându-le
armele, sau absenţa lor, plănuindu-şi jocul. Un adversar mai prost
ar fi putut echilibra raportul de forţe, dar Degetnegru era un Om
Ales şi nu era un nătărău. Ochii i se opriră pe mâna lui Logen
când se furişă către mânerul sabiei şi Degetnegru clătină încet din
cap. Fără şiretlicuri de-ale tale, Nouă Sângeros. Îţi poţi da seama
că v-am prins. Şi făcu semn cu capul către copacii din spatele lor.
Inima lui Logen se strânse şi mai mult. Alţi doi călăreţi îşi
făcuseră apariţia şi se apropiau la trap, să închidă capcana, cu
copitele înfăşurate ale cailor călcând aproape fără zgomot pe
pământul moale de lângă drum. Logen îşi frământă buza.
Degetnegru avea dreptate, afurisitul. Cei patru călăreţi se
apropiară, coborâră vârfurile suliţelor, cu feţele reci, concentraţi la
sarcina pe care o aveau. Malacus Quai se holbă la ei cu ochi
înspăimântaţi, în timp ce calul lui se dădea înapoi. Bayaz afişă un
202
zâmbet vesel, de parcă şi-ar fi întâlnit cei mai vechi prieteni. Lui
Logen i-ar fi plăcut să aibă măcar un dram din liniştea vrăjitorului.
Inima îi bubuia şi simţea un gust amar în gură.
Degetnegru îşi îmboldi calul, cu o mână strânsă pe coada
toporului şi cealaltă pe genunchi, fără ca măcar să folosească
hăţurile. Era un călăreţ iscusit, renumit pentru asta. Aşa se
întâmplă când cineva îşi pierde toate degetele de la picioare în
îngheţ. Călare înaintezi mai iute decât pe jos, asta trebuia
recunoscut, dar când venea vorba de luptă, Logen prefera să-şi
ţină picioarele bine înfipte în pământ.
– Mai bine vii cu noi acum, zise bătrânul luptător. Aşa-i mai
bine pentru toată lumea.
Lui Logen îi venea greu să accepte, dar sorţii îi erau potrivnici.
Poate că săbiile aveau glas, aşa cum spusese Bayaz, dar cu o
suliţă poţi al naibii de bine să dobori un om de pe cal şi erau patru
care strângeau cercul în jurul lui. Era prins în capcană: singur
împotriva lor, luat pe nepregătite, lipsit de armele potrivite pentru
această treabă. Şi, totuşi. Mai bine să tragă de timp şi să spere că
s-ar putea să se ivească o şansă. Logen îşi drese glasul,
străduindu-se să nu-şi trădeze teama.
– N-aş fi crezut niciodată că ai să faci pace cu Bethod,
Degetnegru, nu tu.
Bătrânul războinic îşi scărpină barba lungă şi încâlcită.
– Am fost unul dintre ultimii, ce-i drept, dar în cele din urmă
am îngenuncheat, la fel ca toţi ceilalţi. Nu pot zice că-mi place, dar
asta-i situaţia. Mai bine dă-mi sabia, Nouădegete.
– Dar Bătrânul Yawl? Vrei să-mi spui că se pleacă în faţa lui
Bethod? Sau doar ai găsit un stăpân care să-ţi convină mai mult?
Pe Degetnegru nu-l supără această zeflemea, câtuşi de puţin.
Părea doar trist şi obosit.
– Yawl e mort, de parcă n-ai şti. Cei mai mulţi sunt morţi.
Bethod nu-mi convine deloc ca stăpân, nici fiii lui. Nimănui nu-i
place să lingă fundul gras al lui Scale sau pe cel sfrijit al lui
Calder, ar trebui să ştii asta. Acum dă-mi sabia, trece ziua degeaba
şi avem cale lungă de făcut. Putem vorbi la fel de bine şi dacă eşti
neînarmat.
– Yawl e mort?
– Da, răspunse Degetnegru neîncrezător. I-a propus lui Bethod
un duel. N-ai auzit? Temutul i-a făcut felul.
– Temutul?
– Unde-ai fost până acum? În fundul pământului?
203
– Mai mult sau mai puţin. Ce e acest Temut?
– Nu ştiu ce este! Degetnegru se aplecă din şa şi scuipă în
iarbă. Am auzit că nu e om. Se zice că afurisita de Caurib l-a scos
de sub un munte. Cine ştie? Sau cel puţin e noul campion al lui
Bethod, şi mai periculos chiar şi decât ultimul, fără supărare.
– Nicidecum, zise Logen.
Omul fără gât se apropiase. Puţin cam mult, poate, cu vârful
sabiei atârnând la o distanţă de o palmă, două.
– Da. De asta l-am urmat. Dar nu i-a fost de niciun folos.
Temutul l-a stâlcit. L-a stâlcit rău, ca pe un câine. L-a lăsat în
viaţă, dacă se poate spune aşa, ca să putem învăţa din greşeala
lui, dar n-a mai trăit mult. Cei mai mulţi dintre noi au
îngenuncheat chiar atunci, cei cu neveste şi fii la care să se
gândească. N-avea niciun rost să mai amânăm. Mai există câţiva,
sus, în munţi, care nu vor să plece genunchiul în faţa lui Bethod.
Acel nebun adorator al lunii, Crummock-i-Phail, cu oamenii
munţilor şi alţi câţiva pe lângă ei. Dar nu prea mulţi. Şi Bethod are
planuri pentru ei. Degetnegru întinse o mână mare, bătătorită. Mai
bine dă-mi sabia, Nouă Sângeros. Dar numai cu mâna stângă, fii
bun, încetişor şi fără vreun şiretlic. Aşa-i mai bine pentru toată
lumea.
Aşadar, se isprăvise. Nemaiavând timp, Logen îşi înfăşură cele
trei degete ale mâinii stângi în jurul sabiei, cu metalul rece
apăsându-i palma. Suliţa bărbatului vânjos se apropie încă puţin.
Cel înalt se relaxase niţel, convins că îl aveau în mână. Ţinea suliţa
îndreptată în sus, nepregătită. Logen nu-şi dădea seama ce făceau
cei doi din spate. Avea o dorinţă aproape irezistibilă de a arunca o
privire peste umăr, dar se forţă să se uite în faţă.
– Te-am respectat întotdeauna, Nouădegete, chiar dacă ne-am
aflat pe poziţii diferite. N-am nicio răfuială cu tine. Dar Bethod
vrea răzbunare, e beat de răzbunare, iar eu am jurat să-l slujesc.
Degetnegru îl privi cu tristeţe în ochi. Îmi pare rău că sunt eu,
chiar dacă mă crezi sau nu.
– Şi mie, murmură Logen. Îmi pare rău că eşti tu. Scoase încet
sabia din teacă. Mă crezi sau nu. Şi braţul îi ţâşni, izbind cu
mânerul sabiei în gura lui Degetnegru.
Bătrânul războinic scânci, când metalul întunecat îi zdrobi
dinţii, şi căzu pe spate din şa, cu securea zburându-i din mână şi
zăngănind pe drum. Logen apucă suliţa bărbatului vânjos, chiar
de sub vârf.
– Fugi! îi răcni el lui Quai, dar ucenicul îl privea nemişcat,
204
clipind.
Vânjosul fără gât trase de suliţă, aproape smulgându-l pe Logen
de pe cal, dar acesta nu-i dădu drumul. Se ridică în scara şeii,
înălţând sabia deasupra capului. Cu ochii măriţi, omul fără gât îşi
retrase o mână de pe suliţă şi o ridică din instinct. Logen coborî
sabia cu toată puterea.
Rămase uimit de ascuţimea ei. Îi reteză vânjosului braţul, chiar
de sub cot, apoi îi pătrunse în umăr, spintecând prin blană şi zale
şi despicându-l aproape în două, până la stomac. Sângele ţâşni pe
drum, împroşcând în faţă calul lui Logen. Era antrenat pentru
călărit, dar nu pentru război: se cabră şi se răsuci, lovind cu
picioarele şi luând-o la goană, cuprins de panică. Logen nu putea
face altceva decât să se ţină pe spatele afurisitului de animal. Cu
coada ochiului, îl zări pe Bayaz lovind calul lui Quai peste crupă şi
acesta porni valvârtej, galopând în urma lui Logen, cu ucenicul
săltând în şa.
Apoi totul se transformă într-o învălmăşeală de animale săltând
şi fornăind, de metal zăngănind şi scrâşnind, de înjurături şi
strigăte. Luptă. Un lucru cunoscut, dar nu mai puţin
înspăimântător pentru Logen, care strângea hăţurile în mâna
dreaptă, pe calul care sărea şi se smucea, învârtind nebuneşte
sabia deasupra capului, mai mult ca să-şi sperie inamicii decât ca
să-i rănească. Aştepta din clipă în clipă zdruncinătura şi durerea
mistuitoare, când o suliţă avea să-l străpungă şi apoi pământul
năvălind spre el şi izbindu-l în faţă.
Îi văzu pe Quai şi pe Bayaz îndepărtându-se la galop, în josul
drumului, urmăriţi cu înverşunare de bărbatul înalt, cu suliţa
vârâtă sub braţ. Îl văzu pe Degetnegru rostogolindu-se şi
ridicându-se în picioare, scuipând sânge, bâjbâind după secure. Îi
văzu pe cei doi bărbaţi care veniseră din spate luptându-se să-şi
stăpânească propriii cai înnebuniţi, cu suliţele fluturând în mâini.
Văzu trupul celui pe care tocmai îl omorâse atârnând despicat în
două şi răsturnându-se încet din şa, cu sângele şiroind pe
pământul mocirlos.
Logen icni când simţi vârful unei suliţe pătrunzându-i prin
spate în umăr şi fu azvârlit aproape peste capul calului. Apoi îşi
dădu seama că era cu faţa în jos, la drum, încă viu. Îşi înfipse
călcâiele în coastele calului şi acesta iuţi pasul, stârnind noroiul
cu copitele şi azvârlindu-l în feţele celor din spate. Îşi trecu sabia
în mâna dreaptă, cât pe ce să scape hăţurile şi să cadă. Îşi ridică
umărul, dar rana nu-l supăra prea tare – încă îşi putea mişca
205
braţul.
– Sunt încă viu. Încă viu.
Drumul trecea în goană pe sub el, vântul îi înţepa ochii. Îl
ajungea din urmă pe bărbatul înalt – acum cârpele de pe copitele
calului îl încetineau, alunecând pe pământul noroios. Logen ridică
sabia în spatele lui, strângând mânerul cu toată puterea. Capul
inamicului se întoarse brusc, dar prea târziu. Se auzi un zăngănit
răsunător de metal pe metal când sabia izbi coiful, lăsând o urmă
adâncă şi azvârlindu-l cât colo pe bărbatul înalt. Capul îi săltă o
singură dată, lovindu-se de drum, piciorul îi rămase agăţat într-
una dintre scările şeii, apoi se desfăcu şi trupul se rostogoli, iar şi
iar, pe iarbă, cu braţele şi picioarele săltând. Calul îşi continuă
galopul fără călăreţ, privindu-l pe Logen, în trecere.
– Încă viu.
Logen privi peste umăr. Degetnegru era înapoi în şa şi galopa
după el, cu securea sus, deasupra capului, cu păru-i încâlcit
fluturându-i. Ceilalţi doi suliţaşi erau lângă el, zorindu-şi caii, dar
între ei mai era destulă distanţă. Logen râse. Probabil că va reuşi,
până la urmă. Îşi flutură sabia către Degetnegru, în timp ce
drumul pătrundea într-o pădure din fundul văii.
– Sunt încă viu! strigă el cât îl ţinea gura şi atunci calul se opri
atât de brusc, încât Logen aproape fu azvârlit peste capul lui.
Reuşi să rămână călare doar aruncându-şi un braţ peste gâtul
animalului. De îndată ce căzu înapoi în şa, văzu care era
problema, şi era una foarte serioasă. Mai multe trunchiuri de
copaci fuseseră culcate de-a curmezişul drumului, cu crengile
tăiate şi cioturile ascuţite, ţâşnind periculos în toate direcţiile. Alţi
doi războinici în zale stăteau în faţa lui, cu suliţele pregătite. Nici
cel mai bun călăreţ n-ar fi putut sări peste obstacolul acela, iar
Logen nu era cel mai bun călăreţ. Bayaz şi ucenicul său luaseră
aceeaşi decizie. Amândoi stăteau încremeniţi pe cal în faţa
baricadei, bătrânul cu un aer nedumerit, tânărul pur şi simplu
speriat.
Logen pipăi mânerul sabiei şi îşi roti ochii disperat, cercetând
pădurea, în căutarea unei căi de scăpare. Văzu acum mai mulţi
bărbaţi. Arcaşi. Unul, pe urmă doi, apoi trei, furişându-se încet din
ambele părţi ale drumului, cu săgeţile pregătite şi arcurile trase.
Logen se răsuci în şa, dar Degetnegru şi cei doi tovarăşi se
apropiau la trap. N-avea scăpare în direcţia aceea. Îşi opriră caii la
câţiva paşi, departe de sabia lui Logen. Umerii îi căzură. Urmărirea
se încheiase. Degetnegru se aplecă şi scuipă sânge pe pământ.
206
– În regulă, Nouă Sângeros, până aici ţi-a fost.
– Nostim lucru, murmură Logen, coborându-şi privirea către
lama lungă şi gri a sabiei, mânjită şi stropită cu roşu. Am luptat
atât timp pentru Bethod împotriva ta, iar acum lupţi tu pentru el
împotriva mea. Se pare că nu suntem niciodată de aceeaşi parte,
iar el e singurul câştigător. Nostim lucru.
– Da, mormăi Degetnegru, printre buzele-i însângerate, nostim.
Dar nimeni nu râdea. Degetnegru şi războinicii lui aveau chipuri
neînduplecate ca moartea. Quai părea gata să izbucnească în
lacrimi. Doar Bayaz, din motive de neînţeles, îşi păstra obişnuita
bună dispoziţie. În regulă, Nouădegete, dă-te jos de pe cal. Bethod
te vrea viu, dar te acceptă şi mort, dacă e nevoie. Jos! Acum!
Mintea lui Logen începu să caute o soluţie salvatoare, în
eventualitatea în care s-ar preda. Nu era de aşteptat ca Degetnegru
să facă vreo greşeală, odată ce punea mâna pe ei. Probabil că l-ar
snopi pe Logen în bătaie pentru felul în care i-a înfruntat, dacă nu
cumva i-ar rupe genunchii. I-ar lega fedeleş, ca pe nişte găini duse
la tăiere. Se imagină azvârlit la podea, înfăşurat într-un kilometru
de lanţuri, cu Bethod zâmbindu-i de pe tron, cu Calder şi Scale
râzând, împungându-l probabil cu ceva ascuţit.
Logen îşi roti privirea. Se uită la capetele reci ale săgeţilor şi la
vârfurile reci ale suliţelor şi la ochii reci ai oamenilor care le
îndreptau spre el. N-avea scăpare din acest petic de loc.
– Bine, ai câştigat. Logen îşi aruncă sabia la pământ, cu vârful
în jos.
Se gândise că se va împlânta în pământ şi va rămâne acolo,
legănându-se încoace şi încolo, dar sabia se răsturnă şi zăngăni pe
jos. Era o zi în care toate mergeau de-a-ndoaselea. Îşi săltă încet
un picior peste şa şi alunecă jos, pe drum.
– Aşa mai merge. Acum ceilalţi.
Quai coborî instantaneu de pe cal şi rămase nemişcat, ridicând
o privire neliniştită spre Bayaz, dar magul nu se clinti. Degetnegru
se încruntă şi ridică securea.
– Şi tu, bătrâne.
– Prefer să călăresc.
Logen tresări. Nu era răspunsul corect. În orice clipă
Degetnegru avea să dea un ordin. Arcurile aveau să zbârnâie şi
Întâiul dintre Magi avea să se prăbuşească, plin de săgeţi,
păstrând, probabil, acel zâmbet sâcâitor pe faţă.
Dar ordinul nu veni.
Nu urmă nicio vorbă poruncitoare, nicio incantaţie ciudată,
207
niciun gest ocult. Aerul din jurul umerilor lui Bayaz părea să
pâlpâie, aşa cum pâlpâie deasupra pământului, într-o zi fierbinte,
iar Logen simţi un zvâcnet ciudat în stomac.
Apoi copacii explodară într-un zid de flăcări fierbinţi,
mistuitoare şi orbitoare. Trunchiurile copacilor se aprinseră şi
crengile se rupseră, trosnind asurzitor, înălţând limbi de foc
strălucitor şi abur fierbinte. O săgeată în flăcări lovi sus, în aer,
deasupra capului lui Logen şi pe urmă arcaşii dispărură, topiţi în
imensul cazan.
Logen se dădu înapoi, sufocându-se şi gâfâind, şocat şi cuprins
de spaimă, cu braţul ridicat să-şi apere faţa de fierbinţeala
usturătoare. Din baricadă se înălţau limbi mari de foc şi scântei
orbitoare, iar cei doi bărbaţi care se aflaseră în apropiere se
rostogoleau şi se zvârcoleau, învăluiţi în flăcările devoratoare, cu
ţipetele înăbuşite de vuietul asurzitor.
Caii săltau şi se smuceau, fornăind cu o furie nebună.
Degetnegru fu aruncat a doua oară la pământ, cu securea în
flăcări zburându-i din mâini, iar calul se împiedică şi se prăbuşi
peste el. Unul dintre tovarăşii lui avu mai puţin noroc: fu azvârlit
direct în zidul de flăcări de lângă drum şi ţipătul lui disperat se
curmă brusc. Unul singur rămase în picioare şi avea norocul să
poarte mănuşi. Printr-un miracol, reuşi să nu scape mânerul
aprins al suliţei sale. Cum de avu prezenţa de spirit să atace, cu
lumea cuprinsă de flăcări împrejur, Logen n-avea să ştie niciodată.
Lucruri ciudate se pot întâmpla în timpul unei lupte. Bărbatul şi-l
luă pe Quai drept ţintă şi se năpusti spre el cu un mârâit,
îndreptându-i suliţa aprinsă spre piept. Neghiobul ucenic rămase
acolo neajutorat, ţintuit locului. Logen se izbi în el, smulgându-i
sabia şi aruncându-l de-a rostogolul peste drum, cu mâinile la cap,
apoi lovi la nimereală picioarele calului, când acesta trecu în goană
pe lângă el.
Sabia zbură din mâna lui Logen şi se îndepărtă alunecând, apoi
o copită îi lovi umărul rănit şi îl doborî la pământ. I se tăie
răsuflarea şi lumea în flăcări începu să se învârtească nebuneşte.
Însă lovitura lui îşi făcuse efectul. După câţiva paşi, picioarele
sfârtecate ale calului cedară şi animalul se împiedică, fu azvârlit
înainte neputincios, se răsturnă şi căzu în foc, cal şi călăreţ
dispărând laolaltă.
Logen căută pe jos după sabie. Câteva frunze săltară sfârâind
pe drum, înţepându-i faţa şi mâinile. Căldura îl apăsa ca o povară
uriaşă, smulgându-i sudoarea din piele. Găsi afurisitul de mâner
208
al sabiei, îl apucă strâns cu degetele-i sfârtecate. Se ridică, se
învârti, împleticindu-se, scoţând fără noimă ţipete de furie, dar nu
mai avea cu cine să se lupte. Flăcările dispăruseră, la fel de repede
cum îşi făcuseră apariţia, iar Logen rămase tuşind şi clipind în
mijlocul vârtejului de fum.
Liniştea părea desăvârşită, după zgomotul asurzitor, adierea
blândă părea rece ca gheaţa. Din cercul larg de copaci din jurul lor
nu mai rămăseseră decât buşteni carbonizaţi, sfărâmaţi, de parcă
ar fi ars ore în şir. Baricada era un morman pleoştit de cenuşă gri
şi aşchii negre. Două cadavre zăceau în apropiere, de
nerecunoscut, arse până la oase. Vârfurile înnegrite ale suliţelor
zăceau în drum, dar lemnul dispăruse. Nici urmă de arcaşi. Erau
funingine în vânt. Quai era nemişcat, cu faţa în jos şi mâinile
deasupra capului, iar ceva mai încolo, calul lui Degetnegru zăcea
pe-o parte, cu un picior zvâcnind încet şi celelalte nemişcate.
– Ei bine, zise Bayaz, şi zgomotul înfundat îl făcu pe Logen să
tresară. Cumva, se aşteptase să nu mai urmeze niciodată vreun alt
sunet. Cu asta, basta. Întâiul dintre Magi îşi azvârli un picior peste
şa şi alunecă jos, pe drum. Calul lui rămase acolo, liniştit şi
supus. Nu se clintise în tot acest timp. Vezi, acum, Maestre Quai,
ce se poate realiza cu o cunoaştere adecvată a plantelor?
Glasul lui Bayaz părea calm, dar mâinile îi tremurau. Îi
tremurau tare. Arăta sleit, bolnav, bătrân, ca unul care trăsese
cale lungă un car. Logen se holbă la el, legănându-se tăcut înainte
şi înapoi, cu sabia atârnându-i în mână.
– Aşadar, asta e Arta, nu-i aşa?
Glasul îi sună foarte mic şi îndepărtat.
Bayaz îşi şterse sudoarea de pe faţă.
– De un anumit fel. Nu foarte subtilă. Totuşi – şi împinse cu
piciorul unul dintre cadavrele carbonizate – subtilitatea nu-şi are
rostul cu oamenii Nordului. Bayaz se strâmbă, îşi frecă ochii
adânciţi în orbite şi privi atent în susul drumului. Unde naiba au
ajuns caii ăia?
Logen auzi un geamăt răguşit din direcţia calului căzut al lui
Degetnegru. Porni împleticindu-se spre el, se împiedică şi căzu în
genunchi, apoi îşi continuă drumul. Umărul îi era un ghem de
durere, braţul stâng amorţit, degetele sfârtecate şi însângerate,
însă Degetnegru era într-o stare şi mai jalnică. Mult mai jalnică.
Era sprijinit în coate, cu picioarele strivite sub calul său, până la
şolduri, cu mâinile arse, ca nişte zdrenţe umflate. Pe chipul său
însângerat se citea o profundă nedumerire, în timp ce încerca, fără
209
succes, să-şi tragă trupul de sub cal.
– M-ai omorât naibii, şopti el, privindu-şi cu gura căscată
mâinile distruse. Sunt terminat. N-o să mai reuşesc să ajung
niciodată înapoi şi, chiar dacă aş reuşi, la ce bun? Izbucni într-un
râs disperat. Bethod nu e nici pe jumătate atât de îndurător pe
cum era. Mai bine omorâţi-mă acum, înainte să înceapă să mă
doară. Mai bine pentru toată lumea.
Şi cu aceasta se prăbuşi înapoi şi rămase zăcând pe drum.
Logen ridică privirea spre Bayaz, dar nu găsi acolo niciun
ajutor.
– Nu mă prea pricep la vindecări, se răsti vrăjitorul, rotindu-şi
privirea spre cercul de buşteni pârjoliţi. Ţi-am spus că tindem să
ne specializăm.
Închise ochii şi se aplecă, răsuflând greu, cu mâinile pe
genunchi.
Logen se gândi la podeaua din castelul lui Bethod şi la cei doi
prinţi râzând şi împungându-l.
– Bine, murmură el, ridicându-se şi înălţând sabia. Bine.
Degetnegru zâmbi.
– Ai avut dreptate, Nouădegete. N-ar fi trebuit să plec
genunchiul în faţa lui Bethod. Niciodată. La naiba cu el şi cu
Temutul lui. Ar fi fost mai bine să mor sus, în munţi, înfruntându-
l până în ultima clipă. Poate că ar fi fost ceva bun în asta. Pur şi
simplu m-am săturat. Îţi dai seama, nu?
– Îmi dau seama, murmură Logen. M-am săturat şi eu.
– Ceva bun, zise Degetnegru, cu privirea aţintită sus, departe,
spre cerul cenuşiu. M-am săturat, pur şi simplu. Aşadar, mă
gândesc că am meritat-o. Ce-i corect e corect. Degetnegru ridică
bărbia: Bine, atunci. Fă-o, băiete.
Logen înălţă sabia.
– Mă bucur că eşti tu, Nouădegete, şuieră Degetnegru printre
dinţii încleştaţi, mă crezi sau nu.
– Eu nu.
Logen coborî sabia.
Buştenii înnegriţi continuau să ardă mocnit, înălţând în aer
dâre şerpuitoare de fum, dar totul era rece acum. Logen avea în
gură un gust sărat, ca de sânge. Poate că îşi muşcase limba. Poate
că era sângele altcuiva. Aruncă sabia la pământ şi aceasta săltă şi
zăngăni, împrăştiind stropi roşii în noroi. Quai privi mirat
împrejur, preţ de o clipă, apoi se aplecă şi scuipă vomă pe drum.
Logen privea în jos, la trupul decapitat al lui Degetnegru.
210
– A fost un om bun. Mai bun decât mine.
– Istoria e plină de morţi buni. Bayaz îngenunche cu greu şi
ridică sabia, şterse lama de haina lui Degetnegru, apoi privi cu
ochii mijiţi în susul drumului, prin pâcla fumului. Ar trebui să
plecăm de aici. S-ar putea să vină şi alţii.
Logen îşi cercetă mâinile însângerate, întorcându-le încet, pe-o
parte şi pe alta. Erau mâinile lui, fără îndoială. Cu degetul lipsă.
– Nu s-a schimbat nimic, mormăi el pentru sine.
Bayaz se îndreptă, scuturându-şi murdăria de pe genunchi.
– Când s-a schimbat vreodată ceva? Îi întinse lui Logen sabia:
Cred că vei mai avea nevoie de asta.
Logen fixă lama cu privirea, preţ de o clipă. Era curată, de un
cenuşiu mohorât, aşa cum fusese întotdeauna. Spre deosebire de
el, nu avea nicio zgârietură de pe urma ostenelii din ziua aceea. N-
o voia înapoi. Niciodată.
Dar, totuşi, o luă.

211
212
Partea a II-a

Viaţa – aşa cum este ea în realitate – nu e o luptă între bine şi
rău, ci între rău şi mai rău.
JOSEPH BRODSKY

213
Chipul libertăţii

Vârful cazmalei muşcă în ţărână, cu un hârşâit ascuţit de metal
pe pământ. Un sunet extrem de familiar. Nu muşcă adânc, cu tot
efortul din spatele ei, căci solul era tare ca piatra şi uscat de soare.
Dar n-avea de gând să se lase descurajată de niţel pământ tare.
Fusese nevoită să sape prea multe gropi, şi în pământ mai greu
de săpat ca acesta.
Când lupta ia sfârşit, sapi, dacă rămâi în viaţă, sapi morminte
pentru tovarăşii tăi morţi. Un ultim semn de respect, oricât de
puţin ai fi ţinut la ei. Sapi cât de adânc te înduri, apoi îi arunci
înăuntru, îi acoperi, ei putrezesc şi sunt uitaţi. Aşa a fost
dintotdeauna.
Îşi smuci umărul şi azvârli în aer o lopată de ţărână. Ochii ei
urmăriră firele de pământ şi câteva pietre, despărţindu-se în aer şi
apoi căzând pe faţa unuia dintre soldaţi. Un ochi o fixa cu reproş.
Celălalt avea una dintre săgeţile ei ruptă înăuntru. Câteva muşte îi
bâzâiau leneşe în jurul feţei. El nu va avea parte de înmormântare,
mormintele erau pentru oamenii ei. El şi amicii lui ticăloşi n-aveau
decât să zacă în soarele nemilos.
În definitiv, vulturii trebuie să mănânce.
Tăişul cazmalei şuieră prin aer şi muşcă din nou. Un alt
bulgăre de pământ săltă departe. Ea se îndreptă şi îşi şterse
sudoarea de pe faţă. Privi cerul, cu ochii mijiţi. Soarele strălucea
chiar deasupra, absorbind toată umezeala care mai rămăsese în
regiunea prăfoasă, uscând sângele de pe pietre. Se uită la cele
două morminte de lângă ea. Încă unul şi gata. Avea să-l termine pe
acesta, să arunce pământul peste cei trei nătărăi, o clipă de
odihnă, apoi la drum.
Aveau să vină alţii după ea, cât de curând.
Înfipse cazmaua în pământ, înhăţă plosca de apă şi scoase
dopul. Luă câteva înghiţituri călduţe, chiar îşi îngădui luxul să-şi
toarne un firicel în mâna murdară şi să se stropească pe faţă.
Morţile premature ale tovarăşilor ei puseseră capăt, cel puţin,
nesfârşitelor ciorovăieli pentru apă.
Acum va avea din belşug.
– Apă… gâfâi soldatul de lângă pietre.
Surprinzător, era încă viu. Săgeata ei nu-i nimerise inima, dar,

214
totuşi, îl omorâse – însă ceva mai puţin repede decât intenţionase
ea. Reuşise să se târască până la pietre, dar zilele lui chinuite se
sfârşiseră. Pietrele din jurul lui erau acoperite de sânge negru.
Căldura şi săgeata aceea aveau să-i vină în curând de hac, oricât
era de rezistent.
Ei nu-i era sete, dar avea apă de prisos şi n-avea cum s-o care
pe toată. Mai luă câteva înghiţituri, lăsând-o să i se reverse din
gură, pe gât. O desfătare rară aici, în Ţinuturile Aspre, să laşi apa
să curgă. Picături sclipitoare se împrăştiară pe pământul uscat,
înnegrindu-l. Se mai stropi încă puţin pe faţă, îşi linse buzele şi se
uită către soldat.
– Îndurare… hârâi el, cu o mână la piept, în locul de unde ieşea
săgeata, şi cu cealaltă întinsă fără vlagă spre ea.
– Îndurare? Ha! Apăsă dopul la loc, apoi aruncă plosca lângă
mormânt. Nu ştii cine sunt?
Apucă mânerul cazmalei şi vârful muşcă iarăşi din pământ.
– Ferro Maljinn! veni un glas de undeva din spatele ei. Eu ştiu
cine eşti!
O evoluţie cât se poate de nedorită.
Balansă din nou cazmaua, cu mintea în alertă. Arcul zăcea pe
jos la o întindere de mână, lângă primul mormânt pe care îl
săpase. Azvârli niţel pământ, cu umerii asudaţi cuprinşi de
furnicături la gândul prezenţei nevăzute. Aruncă o privire către
soldatul muribund. Se uita fix într-un punct din spatele ei şi asta
îi oferi un bun indiciu despre locul unde se afla acest nou-sosit.
Înfipse din nou în pământ vârful cazmalei, apoi o lăsă din mână
şi săltă afară din groapă, rostogolindu-se pe pământ, înhăţându-şi
între timp arcul, potrivind o săgeată, întinzând coarda, cu o
singură mişcare lină. La vreo zece paşi stătea un bătrân. Nu se
apropia, nu avea nicio armă. Doar stătea acolo, privind-o cu un
zâmbet blajin.
Dădu drumul săgeţii.
Trebuie spus că Ferro era cât se poate de periculoasă, cu un
arc în mână. Cei zece soldaţi morţi ar fi putut depune mărturie,
dacă ar fi avut cum. Şase dintre ei aveau săgeţile înfipte în trup şi
în lupta aceea Ferro nu ratase nici măcar o singură dată. Nu-şi
amintea să fi ratat vreodată de aproape, oricât de iute ar fi tras şi
omorâse oameni la distanţe de zece ori mai mari decât se afla
acum acest ticălos bătrân care zâmbea.
Însă de data aceasta rată.
Săgeata păru să se arcuiască în aer. O pană stricată, poate, dar
215
tot nu părea tocmai firesc. Bătrânul nu se clinti, nici măcar cât un
fir de păr. Rămase pur şi simplu, zâmbind, exact acolo unde
stătuse de la început, iar săgeata îl rată la câţiva centimetri şi
dispăru în josul povârnişului.
Şi asta lăsă fiecăruia timp să cântărească situaţia.
Era un om ciudat, bătrânul acesta. Foarte oacheş, negru ca
tăciunele, ceea ce însemna că era din Sudul Îndepărtat, de dincolo
de vastul şi potrivnicul deşert. Asta nu era o călătorie uşor de
suportat, iar Ferro văzuse arareori asemenea oameni. Înalt şi slab,
cu braţe lungi şi viguroase şi un veşmânt simplu înfăşurat peste
trup. În jurul încheieturilor avea nişte brăţări ciudate, îngrămădite
în aşa fel încât îi acopereau jumătate din antebraţ, aruncând
scântei de lumină şi întuneric sub soarele necruţător.
Părul lui era o claie de sfori cenuşii în preajma feţei, unele
atârnându-i până la brâu, iar pe bărbia-i sfrijită, ascuţită, avea o
mirişte căruntă. Avea un burduf mare de apă prins peste piept şi
un mănunchi de saci de piele în jurul brâului, atârnaţi de centură.
Nimic altceva. Nici-o armă. Era lucrul cel mai ciudat dintre toate,
la un om aflat aici, în Ţinuturile Aspre. Nimeni nu venea în acest
loc uitat de lume în afară de cei care fugeau şi de cei trimişi să-i
urmărească. Şi unii, şi alţii trebuiau să fie bine înarmaţi.
Nu era un soldat din Gurkhul, nu era o lepădătură venită
pentru recompensa pusă pe capul ei. Nu era un bandit, nici un
sclav evadat. Ce era, atunci? Şi de ce se afla acolo? Mai mult ca
sigur că venise după ea. Putea fi unul dintre ei.
Un devorator.
Cine altcineva ar cutreiera Ţinuturile Aspre fără armă? Nu-şi
dăduse seama că o voiau atât de mult.
Bătrânul rămase acolo neclintit, zâmbindu-i. Ferro întinse
mâna încet după o altă săgeată şi ochii lui o urmăriră fără urmă
de îngrijorare.
– Chiar nu e necesar, spuse el, cu glas domol, grav.
Ferro potrivi săgeata în arc. Bătrânul nu se mişcă. Ea ridică din
umeri şi ţinti fără grabă. Bătrânul continua să zâmbească, fără
nicio grijă pe lume. Ea dădu drumul săgeţii. Îl rată din nou la
câţiva centimetri, de data asta în partea cealaltă şi zbură în josul
povârnişului.
O dată era o posibilitate, trebuia să recunoască asta, dar de
două ori însemna că ceva era în neregulă. Dacă Ferro ştia ceva,
atunci ştia cum să ucidă. Bătrânul nătărău ar fi trebuit să-şi verse
ultimele picături de sânge pe pământul pietros, străpuns de
216
săgeată. Dar prin felul cum stătea neclintit şi zâmbitor, părea să
spună: „Tu ştii mai puţine decât crezi, eu ştiu mai multe.”
Asta era exasperant.
– Cine eşti, bătrân ticălos?
– Mi se spune Yulwei.
– Bătrân ticălos ţi se potriveşte mai bine!
Îşi azvârli arcul pe jos, îşi lăsă braţele să cadă într-o parte şi-n
alta, astfel că trupul îi ascundea mâna dreaptă de privirea lui. Îşi
răsuci încheietura şi cuţitul curbat îi alunecă din mânecă în palma
care-l aştepta. Există multe feluri de a ucide un om şi, dacă unul
eşuează, trebuie să încerci altul.
Ferro nu fusese niciodată una care să renunţe la prima
poticneală.
Yulwei începu să înainteze încet spre ea, cu picioarele goale
lipăind pe pietre, cu brăţările zornăind uşor. Era foarte ciudat,
acum, că se gândea la asta. Dacă făcea zgomot la fiecare mişcare,
cum reuşise să se furişeze atât de aproape de ea?
– Ce vrei?
– Să te ajut.
Bătrânul se apropie şi mai mult, până când era doar la un braţ
depărtare, apoi se opri şi rămase acolo, zâmbindu-i larg.
Trebuie spus că Ferro era iute ca un şarpe şi de două ori mai
periculoasă, cu un cuţit în mână, aşa cum ar fi putut depune
mărturie acei soldaţi, dacă ar fi avut cum. Lama era un abur
strălucitor în aer, legănată cu toată puterea şi toată furia ei. Dacă
bătrânul ar fi stat unde credea ea că stă, capul i-ar fi atârnat
acum. Numai că nu stătea. Era cam la o jumătate de pas spre
stânga.
Se năpusti asupra lui cu un strigăt de luptă, vârându-i vârful
scânteietor al cuţitului în inimă. Dar străpunse numai aer. El era
tot acolo, neclintit şi zâmbitor în tot acest timp. Foarte ciudat. Îl
ocoli tiptil, cu grijă, târşâindu-şi sandalele în praf, cu mâna stângă
rotindu-se în aer, în faţa ei, cu dreapta strânsă pe mânerul
cuţitului. Trebuia să fie prudentă – era o vrajă la mijloc.
– N-ai de ce să te înfurii. Sunt aici ca să te ajut.
– La naiba cu ajutorul tău! şuieră ea, drept răspuns.
– Dar ai nevoie de el, şi încă foarte mult. Sunt pe urmele tale,
Ferro. Sunt soldaţi în munţi, mulţi soldaţi.
– N-or să m-ajungă.
– Sunt prea mulţi, nu poţi fugi de toţi.
Ferro aruncă o privire împrejur, la trupurile străpunse de
217
săgeţi.
– Atunci am să-i dau vulturilor.
– Nu de data asta. Nu sunt singuri. Au ajutor. Glasul lui grav
coborî şi mai mult când ajunse la cuvântul „ajutor”.
Ferro se încruntă.
– Preoţi?
– Da, şi alţii pe lângă ei. Ochii i se măriră. Un devorator, şopti
el. Vor să te captureze vie. Împăratul vrea să te dea drept exemplu.
Are de gând să te expună în piaţa publică.
Ferro pufni:
– I-arăt eu împăratului.
– Am auzit că deja i-ai arătat ce era de arătat.
Ferro mârâi şi ridică din nou cuţitul, dar nu era un cuţit. Un
şarpe îi sâsâia în mână, un şarpe veninos, cu gura deschisă să
muşte.
– Pfui!
Îl aruncă pe jos, îşi coborî piciorul pe capul lui, însă călcă pe
cuţitul ei. Lama plesni cu un sunet puternic.
– Te vor prinde, zise bătrânul. Te vor prinde şi îţi vor rupe
picioarele cu ciocanele în piaţa oraşului, ca să nu mai poţi fugi
vreodată. Apoi te vor plimba goală pe străzile din Shaffa, călare de-
a-ndoaselea pe un măgar, cu capul ras, în timp ce oamenii vor sta
înşiraţi pe străzi şi-ţi vor striga vorbe de ocară. Ferro se încruntă la
el, dar Yulwei nu se opri. Te vor înfometa până la moarte într-o
cuşcă aşezată în faţa palatului, prăjindu-te în soarele fierbinte, în
timp ce bunii oameni din Gurkhul te vor batjocori şi te vor scuipa
şi vor arunca în tine cu bălegar printre gratii. Poate că-ţi vor da să
bei urină, dacă ai noroc. Când, în cele din urmă, vei muri, te vor
lăsa să putrezeşti, iar muştele te vor mânca, fărâmă cu fărâmă, şi
toţi ceilalţi sclavi vor vedea cum arată libertatea şi vor decide că le
e mai bine aşa cum sunt.
Ferro era plictisită de asta. Puteau să vină, cu tot cu devorator.
N-avea să moară într-o cuşcă. Avea să-şi taie beregata, dacă se
ajungea până acolo. Îi întoarse spatele, cu o privire încruntată,
înhăţă cazmaua şi începu să sape cu furie ultimul mormânt.
Curând era destul de adânc.
Destul de adânc pentru o lepădătură care avea să putrezească
în el.
Se întoarse. Yulwei era în genunchi lângă soldatul muribund,
dându-i apă din burduful pe care-l avea la piept.
– La naiba! strigă ea, apropiindu-se cu paşi mari, cu degetele
218
strânse pe coada cazmalei.
Bătrânul se ridică în picioare, când Ferro ajunse mai aproape.
– Îndurare… horcăi soldatul întinzând mâna.
– Am să-ţi dau eu îndurare!
Muchia cazmalei muşcă adânc în craniul soldatului. Trupul
zvâcni scurt, apoi rămase neclintit. Se întoarse către bătrân cu un
aer de triumf. El o privi cu tristeţe. Era ceva în privirea lui. Milă,
poate.
– Ce vrei, Ferro Maljinn?
– Ce?
– De ce-ai făcut asta? Yulwei arătă către bărbatul mort. Ce vrei?
– Răzbunare, spuse ea, scuipând cuvântul.
– Împotriva tuturor? Împotriva întregului popor din Gurkhul?
Vrei să te răzbuni pe fiecare bărbat, femeie şi copil?
– Pe toţi!
Bătrânul îşi roti privirea peste cadavre.
– Atunci trebuie să fii foarte mulţumită cu isprava de astăzi.
Ferro se forţă să zâmbească.
– Da.
Dar nu era foarte mulţumită. Nu-şi putea aminti senzaţia.
Zâmbetul păru străin, nefiresc, strâmb.
– Şi doar la răzbunare te gândeşti, în fiecare minut al fiecărei
zile? E singura ta dorinţă?
– Da.
– Să-i răneşti pe ei? Să-i ucizi pe ei? Să-i termini pe ei?
– Da!
– Nu vrei nimic pentru tine?
Rămase o clipă tăcută.
– Cum?
– Pentru tine. Tu ce vrei?
Se uită ţintă la bătrân, bănuitoare, dar nu-i veni în minte
niciun răspuns. Yulwei clătină cu tristeţe din cap.
– Pare-mi-se, Ferro Maljinn, că eşti mai sclavă decât ai fost
vreodată. Sau vei fi vreodată.
Bătrânul se aşeză pe o piatră, cu picioarele încrucişate.
Ea îl fixă cu privirea o clipă, încurcată. Pe urmă furia clocoti din
nou, fierbinte şi liniştitoare.
– Dacă ai venit să mă ajuţi, mă poţi ajuta să-i îngrop. Arătă
către cele trei cadavre însângerate, înşirate lângă morminte.
– O, nu. Asta e treaba ta.
Ferro îi întoarse spatele, înjurând cu glas scăzut şi se îndreptă
219
către tovarăşii ei de odinioară. Luă cadavrul lui Shebed sub braţ şi
îl târî până la primul mormânt, săpând două şanţuri în ţărână cu
călcâiele lui. Când ajunse lângă groapă, îl rostogoli înăuntru.
Următorul fu Alugai. O ploaie de pământ uscat se prăvăli peste el,
când îşi găsi odihna pe fundul mormântului.
Se întoarse spre leşul lui Nasar. Fusese ucis de o tăietură de
sabie peste faţă. Ferro era de părere că înfăţişarea lui avusese de
câştigat.
– Acela arată ca un om de treabă, zise Yulwei.
– Nasar. Ferro râse fără voioşie. Un violator, un hoţ, un laş.
Horcăi şi scuipă pe faţa lui moartă. Flegma căzu, împrăştiindu-se,
pe fruntea bărbatului. De departe cel mai rău dintre cei trei. Ferro
privi în jos, la morminte. Dar au fost toţi acelaşi rahat.
– Frumos anturaj ai.
– Cei urmăriţi n-au privilegiul să-şi aleagă tovarăşii. Ferro se
uită la faţa însângerată a lui Nasar. Iei ceea ce ţi se oferă.
– Dacă i-ai dispreţuit atât de mult, de ce nu-i laşi vulturilor, aşa
cum i-ai lăsat pe ceilalţi?
Yulwei făcu un semn larg cu braţul spre soldaţii nimiciţi întinşi
pe pământ.
– Pe ai tăi îi îngropi. Îl împinse pe Nasar cu piciorul în groapă.
Acesta se rostogoli, cu braţele fluturând şi căzu în mormânt cu
faţa în jos. Aşa a fost dintotdeauna.
Ferro luă cazmaua şi începu să-i arunce pe spate pământul
pietros. Muncea în tăcere, cu sudoarea adunându-i-se pe faţă şi
apoi picurând pe pământ. Yulwei o urmărea, în timp ce gropile se
umpleau, încă trei grămezi de pământ în pustiu. Ferro azvârli
cazmaua, care săltă pe unul dintre trupuri şi zăngăni printre
pietre. Un roi de muşte negre se ridică, bâzâind cu furie, de pe
cadavru, pe urmă se întoarse.
Ferro îşi luă arcul şi săgeţile, săltându-şi-le peste umăr. Apucă
burduful cu apă, îl cântări cu grijă, apoi îl puse şi pe acesta pe
umăr. După care cercetă cu atenţie trupurile soldaţilor. Unul
dintre ei – părea să fie şeful – avea o sabie curbată pe cinste. Nici
măcar nu reuşise s-o scoată, înainte ca săgeata ei să-l nimerească
în gât. Ferro o luă acum şi o testă cu câteva mişcări prin aer. Era
straşnică: bine echilibrată, cu lama lungă scânteind, ucigător de
ascuţită, cu soarele oglindit pe metalul strălucitor al mânerului.
Avea şi un cuţit pe potrivă. Ferro apucă armele şi le vârî la
cingătoare.
Cercetă cu atenţie celelalte trupuri, dar nu prea avea ce lua.
220
Tăie săgeţile din cadavre, acolo unde putu. Găsi nişte monede şi le
azvârli cât colo. N-ar face decât s-o împovăreze şi ce să cumpere
acolo, în Ţinuturile Aspre? Ţărână? Asta era tot ce se găsea, şi era
gratis.
Soldaţii aveau câteva fărâme de mâncare cu ei, dar nu
ajungeau nici măcar pentru încă o zi. Asta însemna că mai existau
şi alţii, probabil o grămadă, şi nu departe. Yulwei spunea adevărul,
dar pentru ea nu conta.
Ferro se întoarse şi porni spre sud, în josul muntelui şi către
marele deşert, lăsându-l pe bătrân în urmă.
– Nu e bine în direcţia aceea, spuse el.
Ea se opri, privindu-l cu ochii mijiţi, în soarele strălucitor.
– Nu vin soldaţii?
Ochii lui Yulwei scânteiară.
– Există multe căi de a rămâne neobservat, chiar şi aici, în
Ţinuturile Aspre.
Ferro privi către nord, peste întinderea monotonă a câmpiei.
Hăt, departe, către Gurkhul. Nicio colină, niciun pom, nici măcar
un tufiş, cât vedeai cu ochii. Niciun loc unde să te ascunzi.
– Neobservat, chiar şi pentru un devorator?
Bătrânul râse.
– Mai cu seamă pentru porcii ăia aroganţi. Nu sunt nici pe
jumătate atât de deştepţi precum se consideră. Cum crezi că am
ajuns aici? Am venit prin ei, printre ei, prinprejurul lor: merg unde
vreau şi iau cu mine pe cine vreau.
Ferro îşi umbri ochii cu mâna şi privi către sud. Pustiul se
întindea în depărtare, cât vedeai cu ochii. Putea supravieţui aici, în
sălbăticie, cine ştie, dar acolo, în acel creuzet de nisipuri
mişcătoare şi căldură nemiloasă?
Bătrânul părea să-i citească gândurile.
– Sunt nisipuri nesfârşite. Eu le-am mai traversat. Se poate.
Dar tu nu poţi.
Avea dreptate, fir-ar să fie. Ferro era suplă şi rezistentă ca un
arc, dar asta nu însemna decât că avea să se învârtă în cerc ceva
mai mult înainte să se prăbuşească. Era de preferat deşertul în
locul cuştii din faţa palatului, ca loc unde să mori, dar nu cu mult.
Voia să rămână în viaţă. Mai avea multe de făcut.
Bătrânul şedea acolo, cu picioarele încrucişate, zâmbind. Cine
era el? Ferro nu avea încredere în nimeni, dar dacă bătrânul ar fi
avut de gând s-o dea pe mâna împăratului, ar fi putut s-o lovească
în cap pe când săpa, în loc să-şi vestească sosirea. Avea puteri
221
magice, văzuse asta cu ochii ei, şi o şansă infimă era mai bună
decât niciuna.
Dar oare ce-o fi vrând în schimb? Lumea nu-i dăduse niciodată
nimic pe gratis lui Ferro şi nu se aştepta ca lucrurile să înceapă să
se schimbe tocmai acum. Îşi îngustă ochii.
– Ce vrei de la mine, Yulwei?
Bătrânul râse. Râsul acela devenea foarte sâcâitor.
– Să zicem că-ţi voi fi făcut o favoare. Mai târziu, îmi poţi face tu
una în schimb.
Era un răspuns îngrozitor de zgârcit în detalii, dar când ţi-e
viaţa la mezat, trebuie să iei ceea ce ţi se oferă. Ferro ura să se lase
în puterea altcuiva, dar se părea că n-avea de ales. Dacă voia să
supravieţuiască acestei săptămâni, adică.
– Ce facem?
– Trebuie să aşteptăm căderea nopţii. Yulwei aruncă o privire
către trupurile contorsionate împrăştiate pe pământ şi îşi încreţi
nasul: Dar poate nu aici.
Ferro ridică din umeri şi se aşeză pe mormântul din mijloc.
– Aici e bine, declară ea. Am de gând să privesc vulturii
mâncând.

Deasupra, cerul senin al nopţii era presărat cu stele
strălucitoare, iar aerul devenise răcoros, rece chiar. Jos, în câmpia
neagră şi prăfoasă, ardeau focuri, o linie arcuită de focuri, care
părea să-i împresoare, ţinându-i la marginea deşertului. Ea,
Yulwei, cele zece cadavre şi cele trei morminte erau în capcană pe
coama dealului. Mâine, la primele raze de lumină aveau să se
strecoare peste ţinutul arid, soldaţii aveau să părăsească acele
focuri şi să se furişeze către dealuri. Dacă Ferro mai era acolo când
soseau, va fi, cu siguranţă, omorâtă sau, mai rău, capturată. Nu
putea să înfrunte atât de mulţi de una singură, chiar presupunând
că nu era niciun devorator cu ei.
Nu-i plăcea s-o recunoască, dar viaţa ei era acum în mâinile lui
Yulwei.
Ridică ochii spre cerul înstelat.
– E timpul, spuse el.
Coborâră panta stâncoasă pe întuneric, alegându-şi cu grijă
calea printre bolovani şi tufele răzleţe spinoase, pe jumătate
uscate. Spre nord, spre Gurkhul. Yulwei se mişca surprinzător de
repede şi Ferro era nevoită aproape să fugă ca să ţină pasul cu el,
cu privirea în pământ, atentă unde pune piciorul printre pietrele
222
uscate. Când, în cele din urmă, ajunseră la poalele muntelui şi
ridică privirea, văzu că Yulwei o conducea către capătul din stânga
al liniei, unde focurile erau mai numeroase.
– Stai, şopti ea, apucându-l de umăr. Îi arătă spre dreapta.
Acolo erau mai puţine focuri şi le-ar fi fost mai uşor să se strecoare
printre ele. Ce-ar fi să mergem pe-acolo?
Zări doar dinţii lui Yulwei zâmbind albi în lumina stelelor.
– O, nu, Ferro Maljinn. Acolo sunt cei mai mulţi soldaţi… şi
celălalt prieten al nostru. Nu se străduia defel să vorbească încet şi
asta o scotea din sărite. Pe acolo se aşteaptă să vii, dacă alegi să
mergi spre nord. Dar nu te aşteaptă. Se gândesc că vei prefera să
te duci spre sud, să mori în deşert decât să rişti să fii capturată,
cum ai fi şi făcut, dacă n-aş fi fost eu aici.
Yulwei se întoarse şi porni mai departe, iar Ferro se furişă după
el, mergând aplecată. Când se apropiară de focuri, văzu că
bătrânul avusese dreptate. Se zăreau siluete aşezate în jurul unora
dintre ele, dar erau risipite. Bătrânul se îndreptă hotărât către
patru focuri aflate la stânga, dintre care doar unul era străjuit de
oameni. Nu se străduia să stea aplecat, brăţările îi zornăiau
încetişor, picioarele goale îi lipăiau sonor pe pământul uscat. Erau
destul de aproape ca să desluşească trăsăturile celor trei bărbaţi
din preajma focului. Yulwei avea să fie văzut, cu siguranţă, dintr-o
clipă în alta. Ferro fluieră după el, să-i atragă atenţia, convinsă că
avea să fie auzită.
Bătrânul se întoarse, cu un aer nedumerit, în lumina palidă a
flăcărilor.
– Ce-i? făcu el. Ferro tresări, aşteptând să vadă soldaţii sărind
în picioare, dar aceştia continuau să trăncănească nestingheriţi.
Yulwei aruncă o privire spre ei. Nu ne vor vedea, nici nu ne vor
auzi, dacă nu cumva începi să le strigi în urechi. Suntem în
siguranţă. Se întoarse şi îşi văzu de drum, ocolind soldaţii cu grijă.
Ferro îl urmă, continuând să se furişeze tăcută, fie şi numai din
obişnuinţă.
Când se apropie, Ferro începu să distingă cuvintele conversaţiei
dintre oşteni. Încetini pasul, ascultând. Se întoarse. Porni spre foc.
Yulwei întoarse capul.
– Ce faci? întrebă el.
Ferro se uită la cei trei. Un luptător încercat, vânjos, cu o
înfăţişare aspră, altul subţire, cu faţa ascuţită şi un tânăr cu un
aspect de om cinstit, care nu prea aducea a soldat. Armele lor
zăceau împrejur, în teci, înfăşurate, nepregătite. Îi ocoli, prudentă,
223
ascultând.
– Se zice că nu-i zdravănă la cap, îi şoptea cel slab tânărului,
încercând să-l sperie. Se zice că a omorât o sută de oameni sau
mai mulţi. Dacă eşti arătos, îţi taie odoarele cât timp eşti încă în
viaţă – îl apucă strâns între picioare – şi ţi le mănâncă în faţa ta!
– O, tacă-ţi gura, zise vânjosul, nu se apropie ea de noi. Arătă
către locul unde focurile erau mai rare, coborând glasul până ce
deveni o şoaptă: Se va duce la el, dacă vine cumva în direcţia asta.
– Ei, bine, eu sper că nu vine, spuse tânărul. Trăieşte şi lasă-i
şi pe alţii să trăiască, zic eu.
Bărbatul slab se încruntă.
– Şi cum rămâne cu toţi oamenii buni pe care i-a omorât? Cu
femeile şi copiii? Ei n-ar fi trebuit lăsaţi să trăiască?
Ferro scrâşni din dinţi. Nu omorâse niciodată copii, din câte îşi
amintea.
– Păi, păcat de ei, bineînţeles. Nu zic că n-ar trebui prinsă.
Tânărul aruncă o privire împrejur, agitat. Dar poate nu tocmai de
noi.
Vânjosul izbucni în râs, la auzul acestor vorbe, însă bărbatul
slab nu părea amuzat.
– Eşti laş?
– Nu! răspunse tânărul, furios, dar am o soţie şi o familie care
au nevoie de mine şi aş prefera să nu mor aici, atâta tot. Zâmbi
larg. Aşteptăm încă un copil. Sperăm să fie băiat, de data asta.
Vânjosul clătină din cap.
– Fiul meu e aproape bărbat deja. Cresc aşa de repede!
Discuţiile despre copii, familii şi speranţe nu făceau decât să
strângă şi mai mult gheara furiei în pieptul lui Ferro. De ce ei
aveau dreptul să aibă o viaţă, când ea nu avea nimic? Când ei şi ai
lor îi luaseră totul? Scoase încet cuţitul curbat din teacă.
– Ce faci, Ferro? şuieră Yulwei.
Tânărul privi împrejur.
– Aţi auzit ceva?
Vânjosul râse.
– Cred că te-am auzit făcând pe tine.
Slăbănogul râse pe înfundate, iar tânărul zâmbi, jenat. Ferro se
strecură chiar prin spatele lui. Era doar la un pas sau doi distanţă,
puternic luminată de foc, dar niciunul dintre soldaţi nu aruncă
măcar o privire spre ea. Înălţă cuţitul.
– Ferro! strigă Yulwei.
Tânărul sări în picioare, scrută câmpia întunecată, cu ochii
224
mijiţi, cu fruntea încreţită. Se uita direct la Ferro, dar ochii lui
erau concentraţi departe, în spatele ei. Îi simţea răsuflarea. Lama
cuţitului scânteie la două degete de gâtul lui noduros.
Acum. Acum era momentul. Putea să-l ucidă repede şi să ia şi
viaţa celorlalţi doi, înainte să sune alarma. Ştia c-o putea face.
Erau nepregătiţi, iar ea era pregătită. Acum era momentul.
Dar mâna nu i se clinti.
– Ce ţi-a intrat în fund? întrebă soldatul vânjos. Nu-i nimic în
pustietatea asta.
– Aş fi putut jura c-am auzit ceva, zise tânărul, continuând s-o
privească direct în faţă.
– Stai! strigă bărbatul slab, sărind în picioare şi arătând cu
degetul. Uite-o acolo! Chiar în faţa ta! Ferro îngheţă o clipă,
holbându-se la el, apoi acesta şi vânjosul începură să râdă. Cu un
aer ruşinat, soldatul tânăr se întoarse şi se aşeză.
– Mi s-a părut că aud ceva, atâta tot.
– Nu-i nimeni acolo, zise vânjosul.
Ferro începu să se retragă încet. Se simţea rău, cu gura plină
de salivă acră, cu capul bubuind. Îndesă cuţitul la loc în teacă, se
întoarse şi se îndepărtă clătinându-se, cu Yulwei urmând-o în
tăcere.
Când lumina focurilor şi sunetul vorbelor se pierdură în
depărtare, Ferro se opri şi se prăbuşi pe pământ. Un vânt rece
bătea peste câmpia stearpă. Îi sufla praf înţepător în faţă, dar
Ferro nici nu băga de seamă. Ura şi furia dispăruseră,
deocamdată, dar lăsaseră un gol pe care nu avea cu ce să-l umple.
Se simţea pustie, înfrigurată, bolnavă şi singură. Îşi strânse
braţele la piept, legănându-se încetişor înainte şi înapoi, apoi
închise ochii. Dar întunericul nu-i aducea alinare.
Apoi simţi mâna bătrânului apăsând-o pe umăr.
În mod obişnuit, s-ar fi răsucit, l-ar fi azvârlit cât acolo, l-ar fi
omorât, dacă ar fi putut. Dar toată puterea o părăsise. Ridică
privirea, clipind.
– N-a mai rămas nimic din mine. Ce sunt eu? Îşi apăsă o mână
pe piept, dar abia simţi. N-am nimic înăuntru.
– Ei, bine, e ciudat că spui asta. Yulwei zâmbi spre cerul
înstelat. Tocmai începeam să mă gândesc că ar putea exista acolo,
înăuntru, ceva care merită salvat.

225
Dreptatea regelui

De îndată ce ajunseră în Piaţa Mareşalilor, Jezal îşi dădu seama
că era ceva în neregulă. Nu era niciodată nici pe jumătate atât de
aglomerată pentru o întâlnire a Consiliului Deschis. Jezal aruncă o
privire către grupurile de oameni în veşminte alese, în timp ce
trecea în goană, uşor în întârziere şi cu răsuflarea întretăiată de pe
urma şedinţei lungi de antrenament: glasurile erau şoptite, feţele
încordate, în aşteptare.
Îşi croi drum prin mulţime, către Rotonda Lorzilor, privind
bănuitor la străjerii care flancau uşile incrustate. Ei, cel puţin,
păreau la fel ca întotdeauna, ascunşi în spatele vizierelor grele.
Traversă anticamera, cu tapiseriile viu colorate fluturând uşor în
bătaia curentului, se strecură pe uşile interioare şi trecu în spaţiul
vast şi rece de dincolo. Cupola aurită răsună de ecoul paşilor săi,
în timp ce înainta grăbit de-a lungul culoarului, către masa de
onoare. Jalenhorm stătea sub una dintre ferestrele înalte, cu faţa
împroşcată de lumina colorată a vitraliilor, privind încruntat către
o banchetă cu o bară lungă de metal la bază, care fusese
amplasată într-o parte.
– Ce se petrece?
– N-ai auzit? Glasul lui Jalenhorm era şoptit de emoţie. Hoff a
anunţat că se vor discuta treburi importante.
– Ce anume? Englia? Oamenii Nordului?
Bărbatul voinic clătină din cap.
– Nu ştiu, dar vom vedea imediat.
Jezal se încruntă.
– Nu-mi plac surprizele. Ochii lui se opriră asupra băncii
misterioase. Pentru ce-i asta?
În clipa aceea, uşile mari se dădură în lături şi un val de
consilieri începură să se reverse de-a lungul culoarului.
Obişnuitul amestec, presupunea Jezal, chiar dacă puţin mai
hotărâţi. Mezinii, reprezentanţii plătiţi… Jezal rămase cu
răsuflarea tăiată: În frunte se afla un bărbat înalt, în veşminte
somptuoase, chiar şi pentru această augustă companie, cu un
impozant colan de aur pe umeri şi o impozantă încruntătură pe
faţă.
– Lordul Brock însuşi, şopti Jezal.

226
– Ia uite-l pe Lordul Isher. Jalenhorm făcu semn cu capul către
bătrânul cu aer grav aflat chiar în spatele lui Brock. Şi pe Heugen
şi Barezin. E ceva important. Trebuie să fie.
Jezal trase adânc aer în piept, în timp ce patru dintre cei mai
puternici nobili ai Uniunii se aşezară în rândul din faţă. Nu mai
văzuse niciodată un Consiliu Deschis nici pe jumătate atât de plin.
În semicercul de bănci al consilierilor abia dacă mai găseai un loc
gol. Sus, deasupra lor, galeria publică era un cerc îngrămădit de
feţe agitate.
Hoff năvăli pe uşi şi în josul culoarului, şi nu era singur. La
dreapta sa plutea un bărbat înalt, slab, cu o înfăţişare semeaţă, cu
un veşmânt alb, imaculat şi o claie de păr alb. Arhilectorul Sull. La
stânga lui păşea un alt bărbat, sprijinindu-se cu putere într-un
baston, uşor aplecat, într-o mantie neagră cu auriu, cu barba
lungă şi căruntă. Înaltul Judecător Marovia. Lui Jezal nu-i venea
să-şi creadă ochilor. Trei membri ai Consiliului Închis, aici.
Jalenhorm se grăbi să-şi ocupe locul, în timp ce conţopiştii îşi
aşezară mormanele de registre şi hârtii pe tăblia lustruită a mesei.
Lordul Şambelan se aruncă în jilţ, în mijlocul lor, şi ceru imediat
vin. Capul Inchiziţiei Maiestăţii Sale se strecură în jilţul său, lângă
el, mustăcind. Înaltul Judecător Marovia se lăsă încet într-un
altul, încruntându-se în tot acest timp.
Volumul şoaptelor agitate din sală crescu uşor, feţele marilor
magnaţi din rândul din faţă erau aspre şi bănuitoare. Crainicul îşi
ocupă locul din faţa mesei, nu obişnuitul imbecil în haine
sclipitoare, ci un bărbat tuciuriu, bărbos şi cu pieptul bombat. Îşi
înălţă toiagul, apoi îl izbi de dale, de-ar fi putut trezi şi morţii.
– Chem la ordine Adunarea Consiliului Deschis al Uniunii!
răcni el.
Hărmălaia se potoli treptat.
– Există doar o chestiune de discutat în dimineaţa aceasta, zise
Lordul Şambelan, privind încruntat adunarea, pe sub sprâncenele-
i grele, o chestiune legată de Dreptatea Regelui. Se auziră
murmure răzleţe. O problemă care priveşte licenţa regală pentru
negoţul în oraşul Westport. Zgomotul crescu: şoapte furioase, foieli
stânjenite ale nobilelor dosuri pe băncile lor, obişnuitul scârţâit al
condeielor în imensele catastife. Jezal văzu sprâncenele Lordului
Brock apropiindu-se, colţurile gurii Lordului Heugen coborând. Nu
părea să le placă. Lordul Şambelan pufni şi luă o înghiţitură de
vin, aşteptând să se potolească mormăiturile. Nu sunt cel mai
calificat să vorbesc despre această chestiune, însă…
227
– Nu, într-adevăr! izbucni Lordul Isher cu asprime, foindu-se pe
locul său din primul rând, cu o căutătură încruntată.
Hoff îl fixă pe bătrân cu privirea.
– Aşadar, dau cuvântul unuia care este! Colegul meu din
Consiliul Închis, Arhilectorul Sult.
– Consiliul Deschis îl recunoaşte pe Arhilectorul Sult! tună
crainicul, în timp ce şeful Inchiziţiei coborî cu graţie treptele
daisului şi înaintă pe podeaua de lespezi, zâmbind prietenos
chipurilor încruntate întoarse către el.
– Lorzii mei, începu el, cu un glas domol, muzical, însoţindu-şi
vorbele cu mişcări domoale ale mâinilor, de şapte ani, de la
glorioasa noastră victorie în războiul cu Gurkhul, în mâinile
onorabilei Ghilde a Pânzarilor se află o licenţă regală exclusivă
pentru negoţ în oraşul Westport.
– Şi au făcut treabă bună cu ea! strigă Lordul Heugen.
– Ne-au ajutat să câştigăm acel război! răcni Barezin, izbind cu
pumnul cărnos în bancă, lângă el.
– O treabă bună!
– Bună! veniră strigătele.
Arhilectorul clătină din cap, aşteptând ca zgomotele să se
domolească.
– Într-adevăr, bună treabă au făcut, spuse el, păşind pe dale ca
un dansator, în timp ce cuvintele sale îşi croiau drum, scârţâind,
peste paginile catastifelor. Ar fi cel mai rău lucru să tăgăduim asta.
O treabă bună! Se răsuci brusc, cu pulpanele mantiei albe
pocnind, cu faţa strâmbată de mârâit sălbatic. O treabă bună, de
eludare a dărilor Regelui! urlă el. Se auzi un oftat colectiv. O treabă
bună, de încălcare a legii Regelui! Un alt oftat, mai sonor. O treabă
bună, de înaltă trădare!
Urmă un potop de proteste, de pumni agitaţi în aer şi de hârtii
aruncate pe podea. Feţe livide priveau uluite în jos din galeria
publică, altele, îmbujorate, tunau şi fulgerau de pe băncile din faţa
mesei de onoare. Jezal privi împrejur, nesigur dacă chiar auzise
bine.
– Cum îndrăzneşti, Sult? răcni Lordul Brock la Arhilector, în
timp ce acesta se grăbea să urce înapoi treptele daisului, cu un
zâmbet palid atârnat pe buze.
– Cerem dovezi! urlă Lordul Heugen. Cerem dreptate!
– Dreptatea Regelui! veniră strigăte din spate.
– Trebuie să ne puneţi la dispoziţie dovezi! strigă Isher, când
zgomotul începu să se potolească.
228
Arhilectorul îşi dădu la o parte, cu o smucitură, veşmântul alb
şi materialul delicat se undui în jurul lui, în timp ce se săltă lin
înapoi pe scaun.
– O, dar asta şi intenţionăm, Lord Isher!
Zăvorul greu al unei mici uşi laterale zbură în lături cu un
pocnet răsunător. Urmară foşnete, în timp ce lorzii şi mandatarii
se întoarseră, se ridicară, se uitară să vadă ce se întâmplă.
Oamenii din galeria publică priviră peste balustradă, aplecându-se
periculos de mult, în dorinţa lor de a vedea. Sala se cufundă în
linişte. Jezal înghiţi. În spatele uşii, se auzi un sunet scârţâit,
bocănit, zornăit, pe urmă o procesiune ciudată şi sinistră se ivi din
întuneric.
Sand dan Glokta intră primul, şchiopătând ca întotdeauna şi
sprijinindu-se cu putere în baston, însă cu capul ridicat şi un
rânjet ştirb pe faţa-i scofâlcită. Trei bărbaţi îşi târşâiau picioarele
în spatele lui, legaţi împreună cu lanţuri, de mâini şi de picioarele
goale, zornăind şi zăngănind către masa de onoare. Aveau capetele
rase şi erau îmbrăcaţi în pânză de sac maro. Veşmintele
penitentului. Trădători mărturisiţi.
Primul dintre prizonieri îşi lingea buzele, cu ochii alergând de
colo-colo, palid de spaimă. Cel de-al doilea, mai scund şi mai
îndesat, se împleticea, trăgându-şi piciorul stâng după el, cocârjat,
cu gura atârnând deschisă. În timp ce Jezal îl privea, o linie
subţire de salivă rozalie i se legănă pe buză şi se scurse pe podea.
Cel de-al treilea bărbat, îngrozitor de slab, cu imense cercuri
întunecate în jurul ochilor, privi încet împrejur, clipind, cu ochii
mari, dar, aparent, fără să-şi dea seama de nimic. Jezal îl
recunoscu numaidecât pe bărbatul din spatele celor trei prizonieri:
uriaşul albinos din noaptea aceea de pe stradă. Jezal îşi mută
greutatea de pe un picior pe altul, simţindu-se dintr-odată
înfrigurat şi stânjenit.
Menirea băncii era acum evidentă. Cei trei prizonieri se
prăbuşiră pe ea, iar albinosul se aşeză în genunchi, prinzându-le
cătuşele, cu un pocnet, de bara de la bază. Încăperea era
cufundată cu totul în tăcere. Fiecare ochi era îndreptat spre
inchizitorul infirm şi cei trei prizonieri ai săi.
– Investigaţia noastră a început acum câteva luni, începu
Arhilectorul Sult, extrem de mulţumit să domine atât de bine
adunarea. O chestiune simplă legată de nişte nereguli contabile. N-
am să vă plictisesc cu detaliile. Le zâmbi lui Brock, lui Isher, lui
Barezin. Ştiu că sunteţi cu toţii oameni foarte ocupaţi. Cine s-ar fi
229
gândit atunci că o chestiune atât de măruntă ne va conduce aici?
Cine ar fi bănuit că rădăcinile trădării pot ajunge atât de adânc?
– Într-adevăr, zise Lordul Şambelan, nerăbdător, ridicând
privirea din pocalul său. Inchizitor Glokta, ai cuvântul.
Crainicul izbi cu toiagul în lespezi.
– Consiliul Deschis al Uniunii îl recunoaşte pe Sand dan
Glokta, Inchizitor Privilegiat!
Infirmul aşteptă politicos ca scârţâitul condeielor să înceteze,
sprijinindu-se în baston, în mijlocul sălii, vădit neimpresionat de
importanţa evenimentului.
– Ridică-te şi stai în faţa Consiliului Deschis, spuse el,
întorcându-se către primul dintre prizonierii săi.
Bărbatul îngrozit sări în picioare, cu lanţurile zornăind,
lingându-şi buzele palide, holbându-se la chipurile lorzilor din
primul rând.
– Numele tău! ceru Glokta.
– Salem Rews.
Jezal simţi un nod în gât. Salem Rews! Îl cunoştea! Tatăl său
făcuse afaceri cu el, în trecut, într-o vreme fusese un musafir
obişnuit al moşiei lor! Jezal îl cercetă cu oroare crescândă pe
trădătorul îngrozit, cu capul ras. Mintea îi zbură la negustorul
dolofan, bine îmbrăcat, mereu pus pe glume. El era, fără îndoială.
Ochii li se întâlniră o clipă şi Jezal îşi feri, neliniştit, privirea. Tatăl
său vorbise cu omul acela în vestibulul lor. Îşi strânseseră mâinile.
Acuzaţiile de trădare sunt ca nişte boli – te poţi molipsi doar
aflându-te în aceeaşi încăpere. Ochii îi erau atraşi inevitabil de acel
chip necunoscut şi totuşi atât de îngrozitor de cunoscut. Cum
îndrăznea să fie un trădător, ticălosul?
– Eşti membru al onorabilei Ghilde a Pânzarilor? continuă
Glokta, punând un accent sarcastic pe cuvântul „onorabilei”.
– Am fost, bâigui Rews.
– Care a fost rolul tău în cadrul ghildei? Pânzarul cu ţeasta rasă
se holbă disperat împrejur. Rolul? ceru Glokta, asprindu-şi glasul.
– Am uneltit să-l înşel pe Rege! strigă negustorul, frângându-şi
mâinile. O undă de şoc străbătu sala. Jezal înghiţi salivă acră. Îl
văzu pe Sult zâmbind atotcunoscător spre Înaltul Judecător
Marovia. Chipul bătrânului era neclintit ca o stâncă, dar pumnii îi
erau încleştaţi pe masă, în faţa lui. Am trădat! Pentru bani! Am
făcut contrabandă, am mituit şi am minţit… am fost părtaşi cu
toţii!
– Părtaşi cu toţii? rânji Glokta, rotindu-şi privirea peste întreaga
230
adunare. Şi dacă vreunul dintre voi se îndoieşte de asta, avem
registre, avem documente şi avem cifre. Există o încăpere plină de
ele în Casa Întrebărilor. O încăpere plină de secrete, de vinovăţie şi
de minciuni. Clătină încet din cap. O lectură jalnică, vă pot spune.
– A trebuit s-o fac! răcni Rews. M-au obligat! N-am avut de ales!
Inchizitorul schilod se încruntă spre publicul său.
– Fireşte că te-au obligat. Ne dăm seama că n-ai fost decât o
cărămidă din această casă a infamiei. De curând s-a atentat la
viaţa ta, nu-i aşa?
– Au încercat să mă omoare!
– Cine a încercat?
– Omul acesta, scânci Rews, cu glasul frânt, arătând cu un
deget tremurător către prizonierul de lângă el şi trăgându-se cât de
departe îi îngăduiau lanţurile cu care erau legaţi. El a fost! El!
Lanţurile zornăiră când îşi flutură braţele, împroşcând salivă.
Se stârni un alt potop de glasuri furioase, mai sonor de data
aceasta. Jezal văzu capul prizonierului din mijloc coborând şi omul
se prăbuşi într-o parte, însă matahala albinoasă îl înhăţă şi-l
ridică înapoi.
– Trezeşte-te, Maestre Carpi! strigă Glokta.
Capul atârnat se ridică încet. Un chip necunoscut, umflat în
mod ciudat şi plin de ciupituri de acnee.
Jezal observă cu dezgust că îi lipseau cei patru dinţi din faţă.
Întocmai ca lui Glokta.
– Eşti din Talins, da? Din Styria? Omul clătină din cap încet,
prosteşte, ca unul pe jumătate adormit. Eşti plătit să omori
oameni, da? Clătină din nou din cap. Şi ai fost tocmit să ucizi zece
dintre supuşii Maiestăţii Sale, printre care acest trădător
mărturisit, Salem Rews? Un firicel de sânge se scurgea încet din
nasul bărbatului şi ochii începură să i se rostogolească în fundul
capului. Albinosul îl scutură de umăr şi acesta îşi reveni, clătinând
ameţit din cap. Ce s-a ales de ceilalţi nouă? Tăcere. I-ai omorât,
nu-i aşa? O altă încuviinţare şi un straniu hârâit ieşi din gâtlejul
prizonierului. Glokta îşi roti o privire încruntată peste chipurile
fascinate ale Consiliului. Vilem dan Robb, funcţionar vamal,
beregata tăiată de la o ureche la alta. Glokta îşi trecu degetele încet
peste gât şi o femeie din galerie scânci. Solimo Scandi, pânzar,
înjunghiat în spate de patru ori. Glokta ridică două degete, apoi şi
le înfipse în stomac, ca şi cum i-ar fi fost rău. Lista sângeroasă
continuă. Toţi ucişi, pentru nimic altceva decât un profit mai mare.
Cine te-a tocmit?
231
– El, făcu criminalul, cu glas răguşit, întorcându-şi faţa umflată
spre omul sfrijit cu ochi sticloşi, prăbuşit pe bancă lângă el, străin
de tot ceea ce se petrecea în jurul lui.
Glokta se apropie şchiopătând, cu bastonul bocănind pe
lespezi.
– Cum te numeşti?
Capul prizonierului ţâşni în sus, ochii i se concentrară asupra
chipului diform al inchizitorului de deasupra lui.
– Gofred Hornlach! răspunse el instantaneu, cu glas ascuţit.
– Eşti un membru de vază al Ghildei Pânzarilor?
– Da! răcni el, clipind prosteşte spre Glokta.
– Unul dintre locţiitorii Magisterului Kault, de fapt?
– Da!
– Ai uneltit cu alţi pânzari să-l înşeli pe Maiestatea Sa Regele?
Ai tocmit un asasin să ucidă zece dintre supuşii Maiestăţii Sale?
– Da! Da!
– De ce?
– Ne temeam că vor spune ce ştiu… că vor spune ce ştiu… că
vor…
Ochii goi ai lui Hornlach se îndreptară către una dintre
ferestrele colorate. Gura încetă treptat să se mişte.
– Că vor spune ce ştiu? îl îmboldi inchizitorul.
– Despre activităţile trădătoare ale Ghildei, izbucni pânzarul,
despre trădările noastre! Despre activităţile ghildei… activităţi…
trădătoare…
Glokta îi întrerupse tăios:
– Acţionai de unul singur?
– Nu! Nu!
Inchizitorul lovi cu putere cu bastonul în podea, în faţa lui, şi
se aplecă:
– Cine a dat ordinele? şuieră el.
– Magisterul Kault! strigă Hornlach numaidecât, el a dat
ordinele! Asistenţa rămase fără suflare. Arhilectorul Sult rânji
puţin mai larg. Magisterul a fost! Condeiele scârţâiau nemiloase. El
a dat ordinele! Toate ordinele! Magisterul Kault!
– Mulţumesc, Maestre Hornlach.
– Magisterul! El a dat ordinele! Magisterul Kault! Kault! Kault!
– Ajunge! mârâi Glokta.
Prizonierul său tăcu. Sala era înmărmurită.
Arhilectorul Sult ridică mâna şi arătă către cei trei prizonieri.
– Iată dovada voastră, lorzii mei!
232
– E o înscenare! răcni Lordul Brock, sărind în picioare. E o
insultă!
Însă puţine glasuri îi veniră în ajutor, şi acelea cu jumătate de
gură. Lordul Heugen se remarca prin tăcerea lui prudentă,
studiindu-şi cu mare atenţie pielea fină a pantofilor. Barezin se
chircise, părând de două ori mai mic decât fusese cu un minut
înainte. Lordul Isher se holba la un perete, pipăindu-şi colanul
greu de aur, cu un aer plictisit, de parcă soarta Ghildei Pânzarilor
nu-l mai privea. Brock apelă la însuşi Înaltul Judecător, neclintit
în jilţul său înalt de la masa de onoare:
– Lord Marovia, te implor! Eşti omul cel mai chibzuit! Nu
îngădui această… mascaradă!
Sala se cufundă în tăcere, aşteptând răspunsul bătrânului.
Acesta se încruntă, mângâindu-şi barba lungă. Aruncă o privire
către zâmbitorul Arhilector. Îşi drese glasul.
– Îţi împărtăşesc durerea, Lord Brock, zău ţi-o împărtăşesc, dar
se pare că aceasta nu e o zi pentru oameni chibzuiţi. Consiliul
Închis a examinat cazul şi e satisfăcut. Am mâinile legate.
Brock îşi frământă gura, simţind gustul înfrângerii.
– Asta nu e dreptate! strigă el, întorcându-se să se adreseze
colegilor săi. Este limpede că aceşti oameni au fost torturaţi!
Gura Arhilectorului Sult se strâmbă cu dispreţ.
– Cum ai fi vrut să ne purtăm cu trădătorii şi criminalii? strigă
el, cu glas sfredelitor. Tu ai ridica un scut, Lord Brock, ca în
spatele lui să se ascundă cei neloiali? Arhilectorul izbi cu pumnul
în masă, de parcă ar fi putut fi şi ea vinovată de înaltă trădare. Eu,
unul, n-am de gând să văd măreaţa noastră naţiune dată pe mâna
duşmanilor ei. Nici a celor din afară, nici a celor dinăuntru!
– Jos cu pânzarii! veni un strigăt din balconul publicului.
– Dreptate aspră pentru trădători!
– Dreptatea Regelui! răcni un bărbat gras, aflat în spate.
Urmă un val de indignată aprobare dinspre sală, însoţit de
strigăte ce îndemnau la măsuri aspre şi pedepse necruţătoare.
Brock îşi roti privirea, căutându-şi aliaţi în primul rând, dar nu
găsi niciunul. Îşi încleştă pumnii.
– Asta nu e dreptate! strigă el, arătând către cei trei prizonieri.
Asta nu e nicio dovadă!
– Maiestatea Sa e de altă părere! răcni Hoff, şi nu-ţi cere ţie
permisiunea! Hoff ridică un document mare. Drept care, Ghilda
Pânzarilor se dizolvă! Licenţa lor este revocată prin decret regal!
Comisia pentru Negoţ şi Comerţ a Maiestăţii Sale va revizui, în
233
decursul următoarelor luni, cererile pentru drept de negoţ în
oraşul Westport. Până se vor găsi candidaţii potriviţi, traseele vor fi
administrate de mâini capabile, loiale. Mâinile Inchiziţiei Maiestăţii
Sale.
Arhilectorul Sult îşi înclină cu modestie capul, indiferent la
strigătele delegaţilor şi ale galeriei publice deopotrivă.
– Inchizitor Glokta! continuă Lordul Şambelan, Consiliul
Deschis îţi mulţumeşte pentru sârguinţa ta şi îţi cere să
îndeplineşti încă un serviciu în această chestiune. Hoff ridică o
hârtie mai mică. Acesta este un mandat pentru arestarea
Magisterului Kault, purtând semnătura Regelui însuşi. Îţi cerem
să-l duci numaidecât la îndeplinire.
Glokta se înclină ceremonios şi luă hârtia din mâna întinsă a
Lordului Şambelan.
– Tu, zise Hoff, întorcându-şi ochii către Jalenhorm.
– Locotenent Jalenhorm, Lordul meu! strigă bărbatul vânjos,
păşind prompt înainte.
– În fine, pufni Hoff nerăbdător, ia douăzeci din Garda Regelui
şi escortaţi-l pe Inchizitorul Glokta către Palatul Ghildei Pânzarilor.
Ai grijă ca nimeni şi nimic să nu părăsească clădirea fără ordinele
lui!
– De îndată, Lordul meu!
Jalenhorm traversă spaţiul din faţă şi alergă pe culoar, către
ieşire, ţinând cu o mână sabia, ca să nu i se mai lovească de
picior. Glokta şontâcăi după el, cu bastonul bocănind pe trepte, cu
mandatul de arestare pentru Magisterul Kault mototolit în pumnul
încleştat. Între timp, monstruosul albinos smulsese prizonierii de
pe bancă şi îi conducea, zornăind şi atârnând fără vlagă către uşa
pe care intraseră.
– Lord Şambelan! strigă Brock, cu un ultim efort.
Jezal se întreba câţi bani trebuie să fi făcut de la pânzari. Câţi
mai sperase să facă? O grămadă, evident.
Dar Hoff era imperturbabil.
– Cu asta se încheie treaba noastră pentru astăzi, lorzii mei!
Marovia era în picioare înainte ca Lordul Şambelan să termine
de vorbit, vădit nerăbdător să plece. Catastifele uriaşe fură închise
bufnind. Soarta onorabilei Ghilde a Pânzarilor era pecetluită.
Murmure agitate umplură din nou aerul, crescând treptat în volum
şi însoţite curând de zornăieli şi bocănituri, când delegaţii
începură să se ridice şi să părăsească sala. Arhilectorul Sult
rămase aşezat, privindu-şi adversarii înfrânţi cum părăsesc în şir
234
rândul din faţă, fără tragere de inimă. Jezal întâlni ochii disperaţi
ai lui Salem Rews pentru ultima oară, în timp ce era scos afară pe
uşa mică, apoi Practicianul Frost smuci de lanţ şi Rews se pierdu
în întunericul de dincolo.
Afară, piaţa era încă şi mai ticsită decât înainte, gloata
compactă devenind din ce în ce mai tulburată pe măsură ce vestea
dizolvării Ghildei Pânzarilor se răspândea printre cei care nu
fuseseră înăuntru. Oamenii rămâneau înmărmuriţi, nevenindu-le
să creadă, sau alergau de colo-colo speriaţi, miraţi, zăpăciţi. Jezal
văzu un bărbat holbându-se la el, holbându-se la oricine, cu faţa
palidă şi mâinile tremurând. Un pânzar, probabil, sau un om prea
apropiat de pânzari, destul de apropiat ca să fie distrus împreună
cu ei. Aveau să fie mulţi ca el.
Jezal simţi dintr-odată un val de furnicături. Ardee West se
sprijinea cu nonşalanţă de pietre, puţin mai departe. Nu se
întâlniseră de ceva vreme, de când cu acea izbucnire la beţie a ei,
şi era surprins cât de încântat era s-o vadă. Probabil fusese
pedepsită destul, îşi spuse el. Oricine merita şansa să-şi ceară
iertare. Grăbi pasul spre ea, cu un zâmbet larg pe buze. Apoi
observă cine o însoţea.
– Ticălosul ăla mic, îşi şopti el în barbă.
Locotenentul Brint trăncănea nestingherit, în uniforma-i ieftină,
aplecându-se mai aproape de Ardee decât considera Jezal că s-ar fi
cuvenit şi punctându-şi remarcile anoste cu gesturi teatrale ale
braţelor. Ea clătină din cap, zâmbind, apoi îşi dădu capul pe spate
şi râse, lovindu-l jucăuş pe locotenent peste piept. Brint râse şi el,
piticania hidoasă. Râseră împreună. Fără să ştie exact de ce, Jezal
simţi un junghi ascuţit de furie.
– Jezal, ce mai faci? strigă Brint, continuând să chicotească.
Se apropie.
– Căpitane Luthar, vrei să spui, scuipă el, şi ce fac nu-i treaba
ta! N-ai nicio treabă de făcut?
Gura lui Brint se căscă prosteşte o clipă, apoi fruntea i se
adună într-o încruntătură morocănoasă.
– Da, domnule, murmură el, întorcându-se şi îndepărtându-se
ţanţoş.
Jezal îl urmări plecând, cu un dispreţ chiar mai profund decât
de obicei.
– Ei, bine, a fost încântător, zise Ardee. Astea sunt manierele pe
care trebuie să le foloseşti în prezenţa unei doamne?
– Sincer, n-aş putea spune. De ce? Era vreuna prin preajmă?
235
Se întoarse să se uite la ea şi prinse, doar pentru o clipă, un
zâmbet mulţumit de sine. O expresie chiar nesuferită, de parcă
ieşirea lui i-ar fi făcut plăcere. Se întrebă, preţ de-o clipă năucă,
dacă era posibil ca Ardee să fi aranjat întâlnirea, să se aşeze
împreună cu acel idiot într-un loc unde Jezal avea să-i vadă,
sperând să-i stârnească gelozia… Apoi ea îi zâmbi şi râse, iar Jezal
simţi furia topindu-i-se. Ardee arăta foarte bine, gândi el, bronzată
şi plină de viaţă în lumina soarelui, râzând zgomotos, fără să-i
pese cine o aude. Foarte bine. Mai bine ca oricând, de fapt. O
întâlnire întâmplătoare, atâta tot, ce altceva putea să fie? Ardee îl
fixă cu acei ochi întunecaţi şi bănuielile lui dispărură.
– Trebuia să fii atât de aspru cu el? întrebă ea.
Jezal îşi încleştă maxilarul.
– Un nimeni parvenit şi arogant, probabil bastardul vreunui
bogătaş. Fără obârşie, fără bani, fără maniere…
– Mai mult decât mine, în toate cele trei privinţe.
Jezal îşi blestemă gura slobodă. În loc să-i smulgă o scuză, era
acum nevoit să ofere el însuşi una. Căută cu disperare o ieşire din
capcana pe care şi-o întinsese singur.
– O, dar e total imbecil, scânci el.
– Ei, bine – şi Jezal fu uşurat să vadă un colţ al gurii lui Ardee
ridicându-se într-un zâmbet hâtru – asta aşa e. Facem câţiva paşi?
Ardee îşi strecură mâna pe după braţul lui înainte ca el să
apuce să răspundă şi începu să-l conducă spre Aleea Regelui.
Jezal se lăsă călăuzit printre oamenii speriaţi, furioşi, tulburaţi.
– Aşadar, e adevărat? întrebă ea.
– Ce să fie adevărat?
– Că pânzarii sunt terminaţi.
– Aşa se pare. Vechiul tău amic, Sand dan Glokta, a fost în
miezul evenimentelor. A oferit un spectacol pe cinste, pentru un
schilod.
Ardee îşi coborî privirea.
– N-ai vrea să-i calci strâmb, aşa schilod cum e.
– Nu. Gândul lui Jezal zbură spre ochii îngroziţi ai lui Salem
Rews, privindu-l cu disperare când a dispărut în bezna culoarului
boltit. Nu, nimeni n-ar vrea.
Se aşternu între ei tăcerea, în timp ce străbăteau tacticos aleea,
dar era o tăcere tihnită. Îi plăcea să se plimbe cu ea. Nu mai părea
important dacă vreunul dintre ei îşi cerea scuze. Probabil avusese
dreptate, oricum, în privinţa duelului. Numai puţin. Ardee părea
să-i citească gândurile.
236
– Cum merge cu scrima? întrebă ea.
– Binişor. Cum merge cu băutura?
Ea ridică o sprânceană întunecată.
– Excelent. Numai de s-ar ţine un Turnir pentru asta în fiecare
an! Aş ajunge curând în atenţia publicului.
Jezal râse, coborându-şi privirea spre ea, iar Ardee îi întoarse
zâmbetul. Atât de deşteaptă, atât de ageră, atât de curajoasă. Atât
de al naibii de arătoasă. Jezal se întreba dacă mai existase
vreodată o femeie ca ea. De-ar avea obârşia potrivită, gândi el, şi
ceva bani. Mulţi bani.

237
Cale de scăpare

– Deschideţi uşa, în numele Maiestăţii Sale! tună locotenentul
Jalenhorm pentru a treia oară, bubuind în lemn cu pumnu-i
cărnos.
Marele mocofan. De ce oamenii voinici tind să aibă creiere atât de
mici? Probabil că îşi rezolvă prea des problemele cu muşchii, şi
minţile lor se usucă asemenea prunelor la soare.
Casa Ghildei Pânzarilor era o clădire impunătoare, într-o piaţă
aglomerată, nu departe de Agriont. O mulţime de gură-cască se
adunaseră deja în jurul lui Glokta şi al escortei sale înarmate,
curioşi, temători, fascinaţi, sporind cu fiecare clipă. Simt mirosul
sângelui, se pare. Lui Glokta îi zvâcnea piciorul din pricina
efortului de a ajunge repede acolo, dar se îndoia că pânzarii aveau
să fie luaţi complet prin surprindere. Aruncă nerăbdător o privire
împrejur, la străjerii în armuri, la practicienii mascaţi, la ochii
neînduplecaţi ai lui Frost, la tânărul ofiţer care bătea în uşă.
– Deschideţi…
Destul cu nerozia asta.
– Cred că te-au auzit, locotenente, zise precipitat Glokta, dar
aleg să nu răspundă. Eşti atât de bun să spargi uşa?
– Ce? Jalenhorm se uită cu gura căscată la el şi pe urmă la
uşile duble, grele, bine zăvorâte. Cum să…
Practicianul Frost se repezi pe lângă el. Urmară un pârâit
asurzitor şi un sunet de lemn despicat, când îşi izbi umărul voinic
de una dintre uşi, smulgând-o din balamale şi trântind-o,
sfărâmată, pe podeaua încăperii de dincolo.
– Aşa, mormăi Glokta, trecând prin bolta uşii, în timp ce
ţăndările abia se aşezau.
Jalenhorm îl urmă, cu un aer năuc, cu o duzină de soldaţi în
armuri zăngănind în urma lui.
Un slujbaş scandalizat blocă coridorul de dincolo:
– Nu puteţi pur şi simplu… aau! strigă el, când Frost îl azvârli
din calea lui şi faţa i se strivi de zid.
– Arestaţi-l pe omul acela! strigă Glokta, fluturându-şi bastonul
către secretarul amuţit.
Unul dintre soldaţi îl apucă brutal cu pumnii înmănuşaţi şi îl
azvârli în lumina zilei. Practicienii începură să se reverse prin uşile

238
sparte, cu bâte grele în mâini, cu ochi fioroşi deasupra măştilor.
– Arestaţi pe toată lumea! strigă Glokta peste umăr,
şchiopătând de-a lungul coridorului cât putea de repede, urmărind
spatele lat al lui Frost în măruntaiele clădirii.
Prin uşa deschisă, inchizitorul zări un negustor în veşminte
colorate, cu faţa plină de sudoare, în timp ce arunca la grămadă
documente într-un foc strălucitor.
– Puneţi mâna pe el! urlă Glokta.
Doi practicieni săltară pe lângă el în încăpere şi începură să-l
ciomăgească pe negustor cu bâtele. Acesta căzu, cu un strigăt,
răsturnând masa şi călcând în picioare un teanc de catastife. Prin
aer fâlfâiră hârtii desfăcute şi scântei de jăratic, în timp ce bâtele
se ridicau şi cădeau.
Glokta îşi continuă drumul grăbit, în timp ce trosnetele şi
ţipetele se răspândeau în clădire, în jurul lui. Locul era plin de
miros de fum, de sudoare şi de frică. Uşile sunt toate păzite, dar
Kault ar putea avea o cale secretă de scăpare. E un individ
alunecos. Să sperăm că n-am ajuns prea târziu. Fie blestemat
piciorul ăsta al meu! Să nu fie prea târziu…
Glokta rămase cu răsuflarea tăiată şi tresări de durere,
clătinându-se când cineva îl trase de haină.
– Ajută-mă! ţipă omul. Sunt nevinovat!
Sânge pe o faţă dolofană. Degete agăţate de veşmintele lui
Glokta, ameninţând să-l tragă la podea.
– Luaţi-l de pe mine! strigă inchizitorul, lovindu-l fără vlagă cu
bastonul, apucându-se cu mâinile de zid, în efortul de a rămâne în
picioare.
Unul dintre practicieni sări în faţă şi îl lovi pe bărbat peste
spate.
– Mărturisesc! scânci negustorul, în timp ce bâta se ridică din
nou, pocnindu-l în cap.
Practicianul prinse de sub braţe trupul care se prăbuşea şi îl
târî înapoi către uşă. Glokta înaintă grăbit, cu locotenentul
Jalenhorm, uluit, lângă el. Ajunseră în dreptul unei scări largi şi
inchizitorul privi treptele cu ură. Vechii mei duşmani, mereu
prezenţi, în faţa mea. Se căzni din răsputeri să le urce, făcându-i
semn Practicianului Frost cu mâna liberă, să-l urmeze. Un
negustor buimăcit fu târât pe lângă ei, bolborosind ceva despre
drepturile lui, cu călcâiele lovindu-se de trepte.
Glokta alunecă şi fu cât pe ce să cadă cu faţa-n jos, dar cineva
îl prinse de cot şi îl sprijini. Era Jalenhorm, cu acelaşi aer
239
dezorientat învăluindu-i faţa puternică, de om cinstit. Oamenii atât
de voinici îşi au rostul lor, până la urmă. Tânărul ofiţer îl ajută să
urce restul treptelor. Glokta nu avea energia să-l refuze. De ce să-
mi fac griji? Omul trebuie să-şi cunoască limitele. Nu e nimic nobil în
a cădea cu nasul în jos. Eu ar trebui să ştiu asta.
În capul scărilor se afla o anticameră mare, somptuoasă, cu un
covor gros şi tapiserii colorate pe pereţi. În faţa unei uşi imense
erau postaţi doi străjeri, cu săbiile trase, îmbrăcaţi în livreaua
Ghildei Pânzarilor. Frost stătea în faţa lor, cu mâinile strânse în
pumni albi. Jalenhorm scoase şi el sabia, când ajunseră pe palier,
apropiindu-se şi aşezându-se lângă albinos. Glokta nu-şi putu
stăpâni un zâmbet. Torţionarul fără limbă şi floarea cavalerismului.
O asociere neverosimilă.
– Am un mandat pentru Kault, semnat de mâna Regelui. Glokta
arătă hârtia, ca străjerii s-o poată vedea. S-a isprăvit cu pânzarii.
N-aveţi nimic de câştigat stând în calea noastră. Vârâţi săbiile în
teacă! Aveţi cuvântul meu, nu veţi păţi nimic!
Cei doi străjeri schimbară priviri nehotărâte.
– Vârâţi-le în teacă! strigă Jalenhorm, apropiindu-se încă puţin.
– În regulă!
Unul dintre bărbaţi se aplecă şi îşi trimise sabia alunecând
peste podeaua de scânduri. Frost o prinse sub un picior.
– Şi tu! îi strigă Glokta celuilalt. Acum!
Străjerul se supuse, aruncându-şi sabia pe jos şi ridicând
mâinile. O clipă mai târziu, pumnul lui Frost îl trosni în vârful
bărbiei, lăsându-l rece şi izbindu-l de perete.
– Dar…! strigă primul străjer.
Frost îl înhăţă de cămaşă şi îl azvârli pe scări în jos. Omul se
răsuci şi se răsuci, bufnind pe trepte, prăbuşindu-se până jos,
unde rămase neclintit. Cunosc senzaţia.
Jalenhorm stătea nemişcat, clipind, cu sabia încă ridicată.
– Credeam c-aţi spus…
– Nu-ţi face griji în privinţa asta. Frost, caută altă cale de
intrare.
– Îhî.
Albinosul se îndepărtă tiptil în josul coridorului. Glokta îi lăsă
un moment, apoi se apropie şi încercă uşa. Mânerul se răsuci spre
marea lui surprindere şi uşa se dădu în lături.
Încăperea era opulenţa însăşi, aproape cât un hambar de mare.
Lucrătura de lemn de pe tavanul înalt era poleită cu foiţă de aur,
cotoarele cărţilor de pe rafturi erau incrustate cu pietre preţioase,
240
mobila monstruoasă era lustruită ca oglinda. Totul era
supradimensionat, excesiv de împodobit, excesiv de scump. Dar cui
îi trebuie gust, când are bani? Camera avea mai multe ferestre
după ultima modă, cu ochiuri mari despărţite de fire subţiri de
plumb, oferind o splendidă panoramă a oraşului, a golfului, cu
corăbiile lui. Magisterul Kault şedea zâmbind la imensul său birou
aurit, în faţa ferestrei din mijloc, înveşmântat în straiele sale
fabuloase de ceremonie, parţial umbrit de o imensă vitrină, pe ale
cărei uşi era gravat blazonul onorabilei Ghilde a Pânzarilor.
Aşadar, n-a scăpat, e al meu, Eu… În jurul piciorului gros al
vitrinei era legată o sfoară. Glokta îi urmări cu privirea traseul
şerpuit pe podea. Celălalt capăt era legat în jurul gâtului
Magisterului. A! Deci are o cale de scăpare, până la urmă.
– Inchizitor Glokta! Kault lăsă să-i scape un râs strident,
nervos. Ce plăcere să te cunosc, în sfârşit! Am auzit totul despre
investigaţiile tale!
Degetele Magisterului traseră de nodul funiei, asigurându-se că
era bine strâns.
– Ţi-e colanul prea strâmt, Magister? Poate ar trebui să ţi-l
scoţi?
Un alt chiţăit vesel.
– O, nu cred! N-am de gând să răspund la niciuna dintre
întrebările tale, mulţumesc!
Cu coada ochiului, Glokta zări o uşă din lateral, deschizându-
se pe furiş. O mână mare, albă, îşi făcu apariţia, cu degetele
curbându-se încet peste tocul uşii. Frost. Mai avem speranţe să-l
prindem, aşadar. Trebuie să-l ţin de vorbă.
– N-au mai rămas întrebări la care trebuie răspuns. Ştim totul.
– Oare? chicoti Magisterul.
Albinosul se strecură fără zgomot în cameră, ţinându-se în
umbra de lângă perete, ascuns de privirea lui Kault de corpul
masiv al vitrinei.
– Ştim despre Kalyne. Despre micul vostru aranjament.
– Imbecilule! N-am avut niciun aranjament! Era mult prea
onorabil să fie cumpărat! N-ar fi luat de la mine niciun sfanţ!
Atunci cum… Kault afişă un mic zâmbet dezgustat. Secretarul lui
Sult, spuse el, chicotind din nou. Chiar sub nasul lui şi al tău,
schilodule! Nătărău, nătărău – secretarul ducea mesajele, el a văzut
mărturisirea, el a ştiut totul! N-am avut niciodată încredere în lingăul
ăla. Kalyne a fost loial, aşadar.
Glokta ridică din umeri.
241
– Toţi mai facem greşeli.
Magisterul afişă un rânjet sarcastic.
– Greşeli? Asta e tot ce-ai făcut, idiotule? Lumea nu e deloc aşa
cum crezi! Nici măcar nu ştii de ce parte eşti! Nici măcar nu ştii
cine de ce parte e!
– Sunt de partea regelui, iar tu nu eşti. Asta e tot ce trebuie să
ştiu.
Frost reuşise să ajungă la vitrină şi era lipit de ea, mijindu-şi
ochii roz, încercând să vadă după colţ, fără să fie zărit. Încă puţin
timp, încă puţin mai departe…
– Nu ştii nimic, schilodule! O mică învârteală cu dările, niţică
mită neînsemnată, doar de asta ne-am făcut vinovaţi?
– Şi de o bagatelă precum nouă crime.
– N-am avut de ales! ţipă Kault. N-am avut încotro! Trebuia să
plătim bancherii! Ne-au împrumutat banii şi trebuia să plătim! Îi
plăteam de ani de zile! Valint şi Balk, nişte lipitori! Le-am dat totul,
dar voiau mereu mai mult!
Valint şi Balk? Bancheri? Glokta aruncă un ochi peste penibila
opulenţă.
– Se pare că ai rămas pe linia de plutire.
– Se pare! Se pare! Numai praf! Numai minciuni! Bancherii au
totul! Bancherii ne au pe toţi! Le datorăm mii! Milioane! Kault râse
înfundat. Dar presupun că acum nu le vor mai căpăta niciodată,
ce zici?
– Nu, presupun că nu.
Kault se aplecă peste birou, cu funia atârnând şi atingând
tăblia de piele.
– Vrei criminali, Glokta? Vrei trădători? Duşmani ai Regelui şi
ai statului? Caută în Consiliul Închis. Caută în Casa Întrebărilor.
Caută în Universitate. Caută în bănci, Glokta!
Magisterul îl văzu pe Frost, strecurându-se pe după vitrină, la
nici patru paşi. Ochii i se lărgiră şi dădu să se ridice din scaun.
– Prinde-l! răcni Glokta.
Frost făcu un salt înainte, se aruncă peste birou, apucă de
pulpana mişcătoare a veşmântului de ceremonie al lui Kault, în
timp ce acesta se răsuci şi se azvârli spre fereastră. Al nostru e!
Se auzi un pârâit dezgustător când haina se sfâşie în pumnul
alb al lui Frost. Kault păru încremenit în spaţiu preţ de o clipă,
când toată sticla aceea scumpă se sfărâmă în jurul lui, cu cioburi
şi aşchii sclipind în aer, apoi dispăru. Funia plesni încordată.
– Tsssss! şuieră Frost, privind cu duşmănie la fereastra spartă.
242
– A sărit! gâfâi Jalenhorm, cu gura atârnând căscată.
– Evident! Glokta se apropie şchiopătând de birou şi luă bucata
sfâşiată de pânză din mâinile lui Frost. Adunată, nu mai părea
somptuoasă deloc: viu colorată, dar prost ţesută. Cine s-ar fi
gândit? murmură el în barbă. Calitate proastă!
Inchizitorul şchiopătă către fereastră şi se uită prin gaura
sfărâmată. Capul onorabilei Ghilde a Pânzarilor se legăna încet
încoace şi încolo, la şapte metri dedesubt, cu veşmântul brodat cu
aur, fluturând sfâşiat în bătaia vântului. Haine ieftine şi ferestre
scumpe. Dacă materialul ar fi fost mai rezistent, l-am fi prins. Dacă
fereastra ar fi avut mai mult plumb, l-am fi prins. Vieţile atârnă de
asemenea întâmplări. Jos, în stradă, o mulţime îngrozită se aduna
deja arătând, bolborosind, privind în sus la trupul spânzurat. O
femeie ţipă. Teamă sau exaltare? Sună la fel.
– Locotenente, vrei să fii aşa de bun să cobori şi să împrăştii
oamenii? Apoi putem să tăiem funia prietenului nostru şi să-l
luăm cu noi. Jalenhorm îl privi cu ochi goi. Mort sau viu,
mandatul regelui trebuie executat.
– Da, desigur.
Ofiţerul voinic îşi şterse sudoarea de pe frunte şi se îndreptă,
clătinându-se uşor, spre uşă.
Glokta se întoarse din nou spre fereastră şi se uită în jos, la
cadavrul care se legăna încet. Ultimele cuvinte ale Magisterului
Kault îi răsunară în minte.
Caută în Consiliul Închis. Caută în Casa Întrebărilor. Caută în
Universitate. Caută în bănci, Glokta!

243
Trei semne

West se prăbuşi în fund, cu una dintre arme alunecându-i din
mâini şi peste pietrele de pavaj.
– Asta e o tuşă! strigă Mareşalul Varuz. Categoric, o tuşă! Bine
luptat, Jezal, bine luptat!
West începea să se sature să piardă. Era mai puternic decât
Jezal şi mai înalt, cu o mai mare amplitudine în mişcare, dar micul
ticălos fudul era iute. Al naibii de iute şi devenea tot mai iute.
Cunoştea, de-acum, mai mult sau mai puţin, toate trucurile lui
West şi, dacă o ţinea tot aşa, în curând avea să-l bată de fiecare
dată. Jezal ştia şi el asta. Avea un zâmbet de enervantă îngâmfare
pe faţă când îi întinse mâna lui West şi îl ajută să se ridice de la
pământ.
– Aşa mai merge! Varuz se plesni cu băţul peste picior, de
încântare. S-ar putea chiar să ne alegem cu un campion, ce zici,
maiorule?
– Foarte posibil, domnule, zise West, frecându-şi cotul, învineţit
şi zvâcnind de pe urma căzăturii. Se uită pieziş la Jezal, care se
desfăta în căldura elogiului Mareşalului. Dar nu trebuie să ne-o
luăm în cap!
– Nu, domnule! zise Jezal cu emfază.
– Nu, într-adevăr, spuse Varuz. Maiorul West e un luptător
capabil, desigur, iar tu eşti privilegiat să-l ai drept partener, dar, ei
bine – şi îi zâmbi larg lui West – duelul e un sport pentru tineri, ce
zici, maiorule?
– Fireşte că aşa e, domnule, murmură West. Un sport pentru
tineri.
– Bremer dan Gorst, bănuiesc, va fi un alt fel de adversar, ca şi
ceilalţi din Turnirul de anul acesta. Mai puţin din iscusinţa unui
soldat bătrân, dar mai mult din vigoarea tinereţii, ce zici, West?
La cei treizeci de ani ai săi, West se simţea încă destul de
viguros, dar n-avea rost să-l contrazică. Ştia că nu fusese niciodată
cel mai înzestrat săbier din lume.
– Ai făcut progrese mari în ultima lună, mari progrese. Ai o
şansă, dacă poţi să-ţi menţii concentrarea. Ai, categoric, o şansă!
Ai făcut o treabă bună! Ne vedem cu toţii mâine.
Şi cu aceasta bătrânul Mareşal părăsi ţanţoş curtea însorită.

244
West se duse până la arma-i rătăcită, care zăcea lângă zid, pe
pietrele pavajului. Şoldul îl mai durea şi acum din pricina căzăturii
şi fu nevoit să se aplece cu greu ca s-o ia.
– Trebuie să plec şi eu, zise el printre dinţi, în timp ce se ridică,
încercând să-şi ascundă disconfortul cât putea mai bine.
– Treburi importante?
– Mareşalul Burr a cerut să mă vadă.
– Va fi război, aşadar?
– Poate, habar n-am. West îl cercetă pe Jezal de sus până jos.
Acesta îi evita privirea, dintr-un anumit motiv. Şi tu? Ce-ai de
gând să faci astăzi?
Jezal se juca acum cu armele sale.
– Ăă, n-am planificat nimic… nu chiar.
Ridică pe furiş privirea. Pentru un luptător atât de bun, era un
mincinos lamentabil. West simţi fiori de îngrijorare.
– Ardee n-are, din întâmplare, vreo legătură cu lipsa ta de
planuri, nu-i aşa?
– Ăă…
Fiorii deveniră palpitaţii reci.
– Ei, bine?
– Poate! se răsti Jezal. Ei, bine… da.
West păşi direct spre bărbatul mai tânăr.
– Jezal, se auzi el spunând, încet, printre dinţii încleştaţi, sper
că n-ai de gând să te culci cu sora mea.
– Ascultă…
Emoţia dădu în clocot. Mâinile lui West îl apucară pe Jezal de
umăr.
– Nu, ascultă tu, mârâi el. N-ai să-ţi baţi joc de ea, pricepi? A
mai suferit şi nu vreau s-o mai văd rănită. Nici de tine, nici de
nimeni! N-am să înghit una ca asta! Să nu te joci cu ea, m-auzi?
– În regulă, zise Jezal, cu faţa dintr-odată palidă. În regulă! Nu
i-am pus gând rău! Suntem doar prieteni, atâta tot. Îmi place! Nu
cunoaşte pe nimeni aici şi… poţi avea încredere în mine… nu-i
nimic rău în asta! Ah! Dă-mi drumul!
West îşi dădu seama că îl strângea pe Jezal de braţe cu toată
puterea. Cum se întâmplase? Nu intenţionase decât să poarte o
discuţie liniştită cu el şi acum mersese prea departe. A mai
suferit… la naiba! N-ar fi trebuit să spună asta! Îi dădu drumul
brusc şi se retrase, înghiţindu-şi furia.
– Nu vreau să te mai vezi cu ea, m-auzi?
– Stai aşa, West, cine eşti tu să…
245
Furia lui West începu să palpite din nou.
– Jezal! răcni el. Sunt prietenul tău, aşa că te rog! Se apropie
din nou de el. Şi sunt fratele ei, aşa că te previn! Stai deoparte! Nu
poate ieşi nimic bun din asta!
Jezal se lipi de zid.
– În regulă… În regulă! E sora ta!
West se întoarse şi se îndreptă cu paşi mari către galeria
boltită, frecându-şi ceafa, cu capul bubuind.

Lordul Mareşal Burr şedea şi privea pe fereastră când West
intră în biroul său. Un bărbat voinic, ursuz, cărnos, cu o barbă
deasă, castanie, şi o uniformă simplă. West se întreba cât de
proastă putea fi vestea. Dacă faţa Mareşalului era un indiciu,
atunci era, într-adevăr, o veste foarte proastă.
– Maior West, zise el, privindu-l încruntat pe sub sprâncenele
grele. Mulţumesc că ai venit.
– Cu plăcere, domnule.
West observă pe masă, lângă perete, trei cutii butucănoase de
lemn. Burr văzu că se uită la ele.
– Daruri, zise el cu amărăciune, de la amicul nostru din Nord,
Bethod.
– Daruri?
– Pentru rege, se pare. Mareşalul se încruntă, sugându-şi dinţii.
De ce nu te uiţi la ce ne-a trimis, maiorule?
West se apropie de masă, întinse mâna şi deschise cu prudenţă
capacul uneia dintre cutii. Un miros neplăcut se revărsă afară, ca
de carne putrezită, dar înăuntru nu era nimic decât pământ brun.
Deschise următoarea cutie. Mirosul era şi mai urât. Alt pământ
brun, lipit de pereţii interiori şi nişte păr, nişte şuviţe de păr
galben. West înghiţi, ridică privirea către încruntatul Lord Mareşal.
– Asta e tot, domnule?
Burr pufni.
– Bine-ar fi: Restul a trebuit să-l îngropăm.
– Să-l îngropaţi?
Mareşalul luă o coală de hârtie de pe birou.
– Căpitanul Silber, căpitanul Hoss, colonelul Arinhorm. Numele
astea îţi spun ceva?
Pe West îl luă cu ameţeli. Mirosul acela! Îi reamintea oarecum
de Gurkhul, de câmpul de luptă.
– Pe colonelul Arinhorm îl ştiu din auzite, bâigui el, holbându-
se la cele trei cutii. E comandantul garnizoanei de la Dunbrec.
246
– A fost, îl corectă Burr, şi ceilalţi doi au fost la comanda unor
mici avanposturi din apropiere, pe graniţă.
– Pe graniţă? şopti West, ghicind deja ce avea să urmeze.
– Capetele lor, maiorule. Oamenii Nordului ne-au trimis
capetele lor! West înghiţi, uitându-se la firele de păr blond lipite în
interiorul cutiei. Trei semne, au zis. Când va veni vremea. Burr se
ridică din scaun şi rămase în picioare, privind pe fereastră.
Avanposturile n-au fost nimic: construcţii de lemn, în cea mai
mare parte, o palisadă, şanţuri şi aşa mai departe. Prost apărate.
Fără mare importanţă strategică. Dunbrecul e altă treabă.
– Are sub stăpânire vadurile de pe Şuvoiul Alb, zise West
stupefiat, cea mai bună cale de ieşire din Englia.
– Sau de intrare. Un punct vital. S-au cheltuit timp şi resurse
considerabile pentru zidurile de apărare de acolo. S-au folosit cele
mai noi proiecte, cei mai buni arhitecţi ai noştri. O garnizoană de
trei sute de oameni, cu provizii de muniţie şi hrană cât pentru un
an întreg de asediu. Era considerat impenetrabil, pilonul central al
planurilor noastre pentru apărarea frontierei. Burr se încruntă şi
pe puntea nasului îi apărură şanţuri adânci. S-a dus.
Pe West începuse din nou să-l doară capul.
– Când, domnule?
– Asta e întrebarea. Trebuie să se fi întâmplat cu cel puţin două
săptămâni în urmă, ca aceste „daruri” să fi putut ajunge la noi. Se
spune că sunt defetist, zise Burr cu amărăciune, dar cred că
oamenii Nordului au cale liberă şi că au cucerit deja jumătate din
Englia de Nord. O comunitate minieră sau două, mai multe colonii
de deţinuţi, nimic de importanţă majoră, până acum, niciun oraş
despre care să se vorbească. Dar se apropie, West, şi încă repede,
poţi fi sigur. Nu trimiţi capete duşmanilor tăi şi apoi aştepţi
politicos răspunsul.
– Ce măsuri se iau?
– Extrem de puţine! Englia clocoteşte, desigur, Lordul
Guvernator Meed adună toţi oamenii, hotărât să pornească în
marş şi să-l înfrângă pe Bethod de unul singur, idiotul. Rapoarte
diferite plasează oamenii Nordului oriunde şi pretutindeni, cu o
mie de oameni sau o sută de mii. Porturile sunt sufocate de civili
disperaţi să scape, abundă zvonurile despre spioni şi criminali care
umblă liberi prin ţară şi gloate care caută cetăţeni cu sânge nordic
şi îi bat, îi jefuiesc, sau mai rău. Pe scurt, e un haos. Între timp,
noi stăm aici pe fundurile noastre grase, aşteptând.
– Dar… n-am fost preveniţi? N-am ştiut?
247
– Ba da, fireşte – Burr îşi aruncă mâna groasă în aer – dar
nimeni n-a luat-o foarte în serios, îţi vine să crezi! Un afurisit de
sălbatic vopsit se înjunghie în sala Consiliului Deschis, ne
provoacă în faţa regelui şi nimeni nu face nimic! Conducere
reprezentativă! Fiecare trage în direcţia lui. Nu poţi decât să
reacţionezi, niciodată să te pregăteşti! Mareşalul tuşi, râgâi şi
scuipă pe jos. Pfui! La naiba! Indigestie blestemată!
Se aşeză înapoi pe scaun, masându-şi nefericit stomacul.
West nu ştia ce să zică.
– Cum procedăm? mormăi el.
– Ni s-a ordonat să ne ducem imediat în Nord, adică de îndată
ce poate fi cineva convins să-mi dea oameni şi arme. Regele, adică
beţivul ăla de Hoff, mi-a poruncit să-i îngenunchez pe aceşti
oameni ai Nordului. Douăsprezece regimente ale Armatei Regelui –
şapte de infanterie şi cinci de cavalerie, să fie îngroşate cu recruţi
din rândul aristocraţiei şi ce-a mai lăsat Englia neatins înainte să
ajungem noi acolo.
West se foi stânjenit în scaun.
– Ar trebui să fie o armată copleşitoare.
– Ha! mârâi Mareşalul. Ar face bine să fie. E tot ce avem, mai
mult sau mai puţin, şi asta mă îngrijorează. West se încruntă.
Dagoska, maiorule. Nu putem să înfruntăm gurkienii şi oamenii
Nordului deodată.
– Dar, domnule, gurkienii n-ar risca un război atât de curând,
nu-i aşa? Credeam că totul e doar trăncăneală.
– Aşa sper, aşa sper. Burr mişcă absent nişte hârtii pe birou.
Dar acest nou împărat, Uthman, nu e ceea ce ne aşteptam. Era
mezinul, dar când a aflat de moartea tatălui său… şi-a sugrumat
toţi fraţii. I-a sugrumat cu mâna lui, zic unii. Uthman-ul-Dosht,
aşa i se spune. Uthman cel Nemilos. Şi-a declarat intenţia de a
recuceri Dagoska. Vorbe goale, poate. Sau poate nu. Burr îşi
ţuguie buzele. Se spune că are iscoade peste tot. Poate chiar în
clipa asta află despre necazurile noastre în Englia, poate chiar în
clipa asta se pregăteşte să profite de slăbiciunea noastră. Trebuie
să isprăvim rapid cu aceşti oameni ai Nordului. Foarte rapid.
Douăsprezece regimente şi recruţi din rândul nobilimii. Şi, din
acest punct de vedere, nici că se putea un moment mai prost.
– Domnule?
– Afacerea cu pânzarii. O afacere proastă. Unii dintre marii
nobili au fost ţepuiţi. Brock, Isher, Barezin şi alţii. Acum îşi târâie
picioarele cu recruţii. Cine ştie ce ne vor trimite sau când! Probabil
248
o ceată de cerşetori lihniţi de foame, neînarmaţi, un pretext să-şi
cureţe ţinutul de căzături. O gloată inutilă şi guri în plus de hrănit,
de îmbrăcat, de înarmat, iar nouă ne lipsesc cu disperare ofiţerii
buni.
– Am câţiva oameni buni în batalionul meu.
Burr zvâcni nerăbdător.
– Oameni buni, da! Oameni cinstiţi, oameni entuziaşti, dar fără
experienţă! Cei mai mulţi dintre cei care au luptat în Sud n-au
amintiri plăcute. Au părăsit armata şi n-au de gând să se întoarcă.
Ai văzut cât de tineri sunt astăzi ofiţerii? Suntem o afurisită de
şcoală de perfecţionare! Iar acum Alteţa Sa Prinţul şi-a exprimat
interesul pentru un post de comandă. Nici măcar nu ştie de unde
se apucă sabia, dar i-a căşunat să se umple de glorie şi nu-l pot
refuza!
– Prinţul Raynault?
– Bine-ar fi! strigă Burr. Raynault chiar ar putea fi cât de cât
folositor. Despre Ladisla vorbesc eu! Să comande o divizie! Un om
care cheltuieşte lunar o mie de mărci pe haine! Indisciplina lui e
notorie! Am auzit spunându-se că a siluit mai multe slujnice din
palat, dar că Arhilectorul a reuşit să le reducă la tăcere.
– Nu poate fi adevărat, zise West, deşi, de fapt, auzise şi el
asemenea zvonuri.
– Moştenitorul tronului, pus în pericol, când sănătatea regelui e
şubredă? O idee absurdă! Burr se ridică, sughiţând şi
cutremurându-se. La naiba cu stomacul ăsta! Se îndreptă către
fereastră şi privi încruntat peste Agriont. Ei au impresia că e o
problemă uşoară, spuse Burr cu glas scăzut. Cei din Consiliul
Închis. O scurtă plimbare în Englia, isprăvită înainte de prima
zăpadă. În ciuda acestui şoc cu Dunbrecul. Nu învaţă niciodată.
Au spus acelaşi lucru despre războiul nostru cu gurkienii şi
aproape ne-a distrus. Aceşti oameni ai Nordului nu sunt primitivii
care cred ei. Am luptat cu mercenari nordici în Starikland: oameni
aspri, obişnuiţi cu vieţi aspre, crescuţi în război, neînfricaţi şi
îndărătnici, experţi în lupta în munţi, în păduri, în frig. Nu
urmează regulile noastre, nici măcar nu le înţeleg. Vor aduce pe
câmpul de luptă o violenţă şi o sălbăticie care i-ar face pe gurkieni
să roşească. Burr se întoarse de la fereastră, privindu-l din nou pe
West. Tu te-ai născut în Englia, nu-i aşa, maiorule?
– Da, domnule, în sud, lângă Ostenhorm. Acolo era ferma
familiei mele, înainte de moartea tatălui meu…
Glasul i se stinse.
249
– Ai fost crescut acolo?
– Da.
– Atunci cunoşti ţinutul?
West se încruntă.
– În regiunea aceea, domnule, dar n-am mai fost de…
– Îi cunoşti pe aceşti oameni ai Nordului?
– Pe unii. Mai sunt mulţi care trăiesc în Englia.
– Le vorbeşti limba?
– Da, puţin. Dar ei vorbesc multe…
– Bun. Încerc să adun nişte oşteni, oameni buni pe care mă pot
bizui să-mi urmeze ordinele şi vreau ca această armată a noastră
să nu se destrame înainte să apuce să vină în contact cu inamicul.
– Desigur, domnule. West îşi stoarse creierii. Căpitanul Luthar
e un ofiţer capabil şi inteligent. Locotenentul Jalenhorm…
– Aş! strigă Burr, dând din mână a pagubă. Îl ştiu pe Luthar,
băiatul e un idiot! Genul de copil vioi despre care vorbeam! De tine
am nevoie, West!
– De mine?
– Da, de tine! Mareşalul Varuz, nimeni altul decât cel mai
celebru oştean al Uniunii, ţi-a făcut o recomandare extrem de
favorabilă. Spune că eşti un ofiţer deosebit de devotat, de tenace şi
de muncitor. Exact calităţile de care am nevoie! Ca locotenent, ai
luptat în Gurkhul sub comanda colonelului Glokta, nu-i aşa?
West înghiţi.
– Păi, da.
– Şi e bine cunoscut faptul că ai pătruns primul în Ulrioch!
– Ei, bine, printre primii. Am…
– Ai condus oamenii pe câmpul de luptă şi curajul tău e mai
presus de orice îndoială! Nu-i nevoie să fii modest, domnule maior,
eşti omul de care am nevoie! Burr se aşeză, cu un zâmbet pe faţă,
convins că îşi atinsese ţinta. Râgâi din nou, ridicând mâna.
Scuze… afurisita de indigestie!
– Domnule, pot să vorbesc pe şleau?
– Nu sunt vreun curtean, West. Trebuie să vorbeşti întotdeauna
pe şleau cu mine. Ţi-o cer!
– O numire în comandamentul unui Lord Mareşal, domnule,
trebuie să înţelegeţi! Sunt fiul unui gentilom. Un om de rând. Am
şi aşa dificultăţi în a câştiga respectul tinerilor ofiţeri, în calitate de
comandant de batalion. Oamenii cărora ar trebui să le dau ordine,
domnule, dacă aş fi în comandamentul dumneavoastră, oameni de
vază, cu sânge nobil… Se opri, aşteptând. Mareşalul îl privi absent.
250
Nu vor permite una ca asta!
Sprâncenele lui Burr se împreunară.
– Să permită?
– Orgoliul nu le-o va îngădui, domnule.
– La naiba cu orgoliul lor! Burr se apropie, cu ochii săi
întunecaţi fixaţi pe chipul lui West. Acum ascultă-mă, şi ascultă-
mă cu atenţie: Vremurile se schimbă. N-am nevoie de oameni cu
sânge nobil. Am nevoie de oameni capabili să planifice şi să
organizeze, să dea ordine şi să le urmeze. Nu-şi vor găsi loc în
armata mea cei care nu pot face aşa cum li se spune, indiferent cât
sunt de nobili. Ca membru al comandamentului meu, mă
reprezinţi pe mine şi nu vei fi dispreţuit sau nesocotit. Râgâi brusc
şi izbi cu pumnul în masă. Am să am grijă de asta! răcni el.
Vremurile se schimbă! Poate că unii nu miros încă asta, dar în
curând o vor face! West îl privea fără grai. În orice caz – şi Burr
flutură o mână, în semn de respingere – nu mă consult cu tine, te
informez. Aceasta este noua ta numire. Regele tău are nevoie de
tine, ţara ta are nevoie de tine şi asta e tot. Ai cinci zile să predai
comanda batalionului tău.
Şi Lordul Mareşal se întoarse la hârtiile lui.
– Da, domnule, bolborosi West.
Închise uşa pe bâjbâite în urma lui, cu degetele amorţite, şi
porni încet de-a lungul culoarului, cu privirea în podea. Război.
Război în Nord. Dunbrecul căzut, oamenii Nordului umblând în
voie prin Englia. Ofiţerii alergau în jurul lui. Cineva trecu în goană
pe lângă el, dar el nici nu observă. Erau oameni în pericol, în
pericol de moarte! Oameni pe care-i cunoştea, poate, vecini de
acasă. Se purtau lupte chiar acum, între graniţele Uniunii! West îşi
scărpină bărbia. Acest război ar putea fi un lucru cumplit. Chiar
mai rău decât fusese conflictul cu Gurkhul, iar el avea să fie în
miezul lui. Un loc în comandamentul Lordului Mareşal. El? Collem
West? Un om de rând? Încă nu-i venea să creadă.
West simţi un tainic, vinovat, licăr de satisfacţie. Tocmai pentru
o asemenea numire muncise ca un câine în toţi aceşti ani. Dacă se
descurca bine acolo, cine ştie unde ar putea ajunge. Războiul era
un lucru rău, un lucru îngrozitor, fără îndoială. Simţi că zâmbeşte.
Un lucru îngrozitor. Dar tocmai lucrul care ar putea să-l ridice.

251
Prăvălia de costume

Puntea pârâia şi se mişca sub picioarele sale, pânza de vele
flutura domol, păsările mării se adunau şi ţipau în aerul sărat.
– N-aş fi crezut vreodată că voi vedea aşa ceva, murmură Logen.
Oraşul era o imensă semilună albă, desfăşurându-se
împrejurul golfului larg, albastru, răsfirându-se peste numeroase
poduri, minuscule în zare, şi pe insulele stâncoase din mare. Ici şi
colo, prin talmeş-balmeşul de clădiri se conturau parcuri verzi, iar
firişoarele gri ale râurilor şi canalelor străluceau în soare. Erau şi
ziduri, presărate cu turnuri, împrejmuind hotarul îndepărtat al
oraşului şi ţâşnind semeţe prin învălmăşeala de case. Logen stătea
prostit, cu gura căscată, cu ochii ţâşnind de colo-colo, incapabil să
cuprindă întreaga privelişte.
– Adua, şopti Bayaz. Centrul lumii. Poeţii îi spun oraşul
turnurilor albe. Frumos, nu-i aşa, de la distanţă? Magul se aplecă
spre el. Dar crede-mă, duhneşte când te apropii.
O cetate imensă se înălţa din interiorul oraşului, dominând cu
zidurile-i albe şi drepte covorul de clădiri dimprejur, cu soarele
strălucitor scânteind pe cupolele-i sclipitoare. Logen nu visase
vreodată la un lucru atât de măreţ făcut de mâna omului, atât de
semeţ, atât de puternic. Un turn se înălţa în văzduh, deasupra
tuturor celorlalte, o aglomerare conică de pilaştri netezi,
întunecaţi, care păreau să sprijine însuşi cerul.
– Şi Bethod are de gând să cotropească acest oraş? şopti el.
Trebuie să fie nebun.
– Poate. Bethod, în ciuda nimicniciei şi a trufiei sale, înţelege
Uniunea. Bayaz făcu semn cu capul către oraş. Se pizmuiesc unii
pe alţii, toţi oamenii aceia. Poate că e o uniune, cu numele, dar se
războiesc între ei pe viaţă şi pe moarte. Mărunta zâzanie pentru
fleacuri. Marile războaie secrete pentru putere şi avere, şi ei
numesc asta guvernare. Războaie de cuvinte, de şiretlicuri şi de
viclenie, dar nu mai puţin sângeroase, prin asta. Pierderile sunt
numeroase. Magul oftă. În spatele acelor ziduri strigă şi se ceartă
şi se lovesc la nesfârşit, pe la spate. Vechile vrajbe nu se domolesc
niciodată, ci înfloresc şi prind rădăcini, iar rădăcinile cresc mai
adânc cu fiecare an care trece. Mereu a fost aşa. Ei nu sunt ca
tine, Logen. Aici, un om poate să-ţi zâmbească, să te linguşească şi

252
să te numească prieten, să-ţi dea daruri cu o mână, şi să te
înjunghie cu cealaltă. Vei găsi ciudat acest loc.
Logen îl găsea deja cel mai ciudat loc pe care-l văzuse vreodată.
Nu se mai sfârşea. Pe măsură ce corabia lor pătrundea în golf,
oraşul părea să crească din ce în ce mai mult. O pădure de clădiri
albe, presărate cu ferestre întunecate, înconjurându-i din toate
părţile, acoperind dealurile cu acoperişuri şi turnuri,
îngrămădindu-se, zid lângă zid, înghesuindu-se către apa de la
ţărm.
Corăbii şi bărci de tot felul se luau la întrecere în golf,
umflându-şi pânzele, cu echipajele strigând peste zgomotul
talazurilor, alergând pe punţi şi mişunând printre tachelaje. Unele
erau mai mici chiar decât micul lor velier cu două catarge. Altele
erau cu mult mai mari. Logen privi uluit, cu gura căscată, o
imensă ambarcaţiune care brăzda apele spre ei, înălţând stropi
scânteietori la prora. Un munte de lemn, plutind prin cine ştie ce
vrajă a mării. Corabia trecu, lăsându-i să se legene în urmă, dar
mai erau altele şi altele, acostate la nenumăratele cheiuri înşirate
de-a lungul ţărmului.
Umbrindu-şi ochii cu mâna, Logen începu să distingă oameni
pe întinsele docuri. Începu şi să-i audă, un vacarm îndepărtat de
glasuri strigând, de care huruind şi de mărfuri troncănind pe
pământ. Erau sute de siluete minuscule, roind printre corăbii şi
clădiri, ca nişte furnici negre.
– Câţi oameni locuiesc aici? întrebă el cu glas şoptit.
– Mii. Bayaz ridică din umeri. Sute de mii. Oameni din fiecare
ţară din Cercul Lumii. Aici sunt oameni ai Nordului, kantici
tuciurii din Gurkhul şi de mai departe. Oameni din Vechiul
Imperiu, din Vestul Îndepărtat şi negustori din Oraşele Libere ale
Styriei. Şi alţii, din locuri încă şi mai îndepărtate – din Cele O Mie
de Insule, din îndepărtatul Suljuk, din Thond, unde încă e venerat
soarele. Alţii care nu pot fi număraţi – trăind, murind, muncind,
înmulţindu-se, căţărându-se unul deasupra celuilalt. Bine ai venit
– şi Bayaz îşi deschise larg braţele să cuprindă monstruosul,
frumosul şi nesfârşitul oraş – în civilizaţie!
Sute de mii. Logen se căznea să înţeleagă. Sute… de mii. Pot
exista atât de mulţi oameni în lume? Privea pierdut oraşul, de jur
împrejurul lui, întrebându-se, frecându-se la ochii ce-l dureau.
Cum ar putea să arate o sută de mii de oameni?
O oră mai târziu ştia.
Doar în timpul luptei mai fusese Logen vreodată atât de strivit,
253
de împrejmuit, de înghesuit de alţi oameni. Era ca o bătălie, aici,
pe docuri – ţipetele, furia, îmbulzeala, teama şi confuzia. O bătălie
în care nimeni nu arăta pic de milă şi care nu avea nici sfârşit, nici
învingători. Logen era obişnuit cu cerul deschis, cu aerul din jurul
lui, cu propria companie. Pe drum, când Bayaz şi Quai călăriseră
aproape de el, se simţise strâmtorat. Acum avea oameni în toate
părţile, împingându-se, înghiontindu-se, ţipând. Sute! Mii! Sute de
mii! Oare chiar puteau fi oameni cu toţii? Oameni ca el, cu gânduri
şi toane şi visuri? Feţele se iveau şi treceau în goană –
morocănoase, îngrijorate, încruntate, prinse în vârtejul ameţitor de
culori. Logen înghiţea, clipea. Avea gâtul cumplit de uscat. Capul i
se învârtea. Acesta era iadul, cu siguranţă. Ştia că merita să fie
aici, dar nu-şi amintea să fi murit.
– Malacus! şuieră el cu disperare. Ucenicul privi împrejur.
Opreşte-te o clipă! Logen îşi desfăcu gulerul, încercând să lase
aerul să pătrundă. Nu pot respira!
Quai rânji.
– Poate că e din pricina mirosului.
Era posibil. Docurile miroseau îngrozitor, fără doar şi poate.
Duhoarea de peşte împuţit, de mirodenii scârboase, de fructe
putrede, de bălegar proaspăt, de cai asudaţi, de catâri şi oameni,
amestecate şi sporite sub soarele fierbinte şi devenite de departe
mai insuportabile decât fiecare în parte.
– Mişcă!
Un umăr îl dădu cu brutalitate pe Logen la o parte şi dispăru.
Se sprijini de zidul soios şi îşi şterse sudoarea de pe faţă. Bayaz
zâmbea:
– Nu e ca vastul şi pustiul Nord, ai, Nouădegete?
– Nu.
Logen privi oamenii trecând buluc pe lângă el, caii, carele,
nesfârşitele feţe. Un om îl privi cu suspiciune, când trecu pe lângă
el. Un băiat arătă către el şi strigă ceva. O femeie cu un coş îl ocoli
cu grijă, ridicând o privire temătoare şi îndepărtându-se în grabă.
Acum avea un moment să se gândească: cu toţii se uitau, îl arătau
cu degetul, se holbau şi nu păreau bucuroşi să-l vadă.
Logen se aplecă spre Malacus:
– Sunt temut şi urât pe tot cuprinsul Nordului. Nu-mi place
asta, dar ştiu de ce. Un grup ursuz de marinari îl privi cu ochi
aspri, şuşotind. Îi urmări, nedumerit, până când dispărură în
spatele unei căruţe huruitoare. De ce mă urăsc aici?
– Bethod s-a mişcat repede, şopti Bayaz, privind încruntat
254
mulţimile. Războiul său cu Uniunea a început deja. Mă tem că vom
afla că Nordul nu e prea agreat în Ardua.
– Dar de unde ştiu din ce parte sunt eu?
Malacus ridică o sprânceană.
– Te faci cumva remarcat.
Logen tresări când doi tineri goniră râzând pe lângă el.
– Zău? În mijlocul acestei mulţimi?
– Doar ca un imens stâlp de poartă, murdar şi zgâriat.
– Ah! Se cercetă de sus până jos. Înţeleg.

Departe de docuri, mulţimea începea să se mai rărească, aerul
devenea mai curat şi zgomotul mai potolit. Aglomeraţia, duhoarea
şi gălăgia nu lipseau nici aici, dar Logen putea măcar să ia o gură
de aer.
Traversară largi pieţe pavate, decorate cu plante şi statui, unde
deasupra uşilor atârnau panouri de lemn viu colorate: peşti
albaştri, porci roz, ciorchini violeţi de struguri, felii brune de pâine.
Afară, în soare, se aflau mese şi scaune unde oamenii şedeau şi
mâncau din străchini şi beau din căni verzi de sticlă. Îşi croiră
drum pe străduţe înguste, unde clădirile şubrede de lemn tencuit
se înclinau peste ei, aproape întâlnindu-se deasupra capetelor lor,
lăsând doar o fâşie subţire de cer albastru. Cutreierară pe străzi
largi, pietruite, mişunând de oameni şi mărginite de monstruoase
clădiri albe. Logen se uita clipind, cu gura căscată la tot ce-l
înconjura.
În nicio mlaştină, oricât de ceţoasă, în nicio pădure, oricât de
deasă, nu se simţise Logen vreodată atât de pierdut. Nu avea idee
în ce direcţie se afla corabia, deşi o părăsiseră cu nu mai mult de o
jumătate de oră în urmă. Soarele era ascuns în spatele clădirilor
impunătoare şi totul arăta la fel. Era îngrozit să nu rămână în
urma lui Bayaz şi Quai în mulţime şi să se piardă pe veci. Grăbi
pasul după ceafa pleşuvă a vrăjitorului, urmărindu-l până într-un
spaţiu deschis. Un drum imens, mai mare decât oricare dintre cele
pe care le văzuseră până acum, străjuit de palate albe în spatele
unor ziduri şi porţi înalte şi mărginit de copaci străvechi.
Aici oamenii erau altfel. Aveau veşminte viu colorate, ţipătoare,
croite în stiluri ciudate care nu aveau niciun rost. Femeile nici nu
semănau a oameni: palide şi osoase, înfăşurate în materiale
strălucitoare, făcându-şi vânt în soarele fierbinte cu bucăţi de
pânză întinse pe nişte beţe.
– Unde suntem? îi strigă el lui Bayaz.
255
Dacă vrăjitorul i-ar fi răspuns că erau pe lună, Logen n-ar fi
fost surprins.
– Aceasta este Middleway, una dintre arterele principale ale
oraşului! Trece chiar prin mijlocul Agriontului!
– Agriont.
– Fortăreaţă, palat, cazărmi, sediul guvernului. Un oraş în oraş.
Inima Uniunii. Acolo mergem.
– Zău? Un grup de tineri ursuzi îl priviră pe Logen cu
suspiciune, când trecu pe lângă ei. O să ne lase să intrăm?
– O, da. Dar n-o să le placă.
Logen continua să-şi croiască drum prin mulţime. Pretutindeni,
soarele licărea pe ochiurile sutelor de ferestre de sticlă. Carleonul
avea şi el câteva ferestre de sticlă, la clădirile cele mai impozante,
cel puţin înainte de a pustii ei oraşul. Extrem de puţine după
aceea, trebuia recunoscut. Extrem de puţin din orice. Copoiului îi
plăcuse sunetul pe care-l făcea sticla când se spărgea. Obişnuia să
împungă ferestrele cu suliţa, cu un zâmbet larg pe faţă, încântat
de pocnet şi de zornăit.
Dar ăsta nu fusese nici pe departe cel mai rău lucru. Bethod
dăduse oraşul pe mâna oamenilor lui vreme de trei zile. Era
obiceiul lui, iar ei îl iubeau pentru asta. Logen îşi pierduse degetul
în luptă cu o zi înainte şi îi închiseseră rana cu fierul înroşit. Rana
a pulsat, a pulsat şi durerea îl înnebunise. De parcă pe-atunci ar fi
avut nevoie de o scuză pentru violenţă. Îşi amintea duhoarea de
sânge, sudoare şi fum. Ţipete, bubuituri şi râsete.
– Te rog… Logen se împiedică şi fu cât pe ce să cadă. Ceva îl
ţinea de picior. O femeie, aşezată pe pământ, lângă un zid. Avea
hainele murdare, jerpelite, faţa palidă, ascuţită de foame. Avea
ceva în braţe. Un ghem de zdrenţe. Un copil. Te rog… Nimic
altceva. Oamenii râdeau, trăncăneau şi goneau în jurul lor, ca şi
cum ei nici n-ar fi fost acolo. Te rog…
– N-am nimic, mormăi el. La nu mai mult de cinci paşi, un
bărbat cu joben şedea la o masă şi chicotea cu un prieten,
îndopându-se dintr-o farfurie aburindă cu carne şi legume. Logen
se uită de la farfuria de mâncare la femeia hămesită.
– Logen! Haide!
Bayaz îl luase de cot şi îl trăgea de acolo.
– Dar n-ar trebui…
– N-ai observat? Sunt pretutindeni. Regele are nevoie de bani,
aşa că-i storc pe nobili. Nobilii îşi storc arendaşii, arendaşii storc
ţăranii. Unii dintre ei, bătrânii, bolnavii, fiii şi fiicele de prisos, ei
256
sunt stârpiţi din rădăcini. Prea multe guri de hrănit. Cei norocoşi
devin hoţi sau târfe, ceilalţi sfârşesc prin a cerşi.
– Dar…
– Faceţi loc!
Logen se împletici către zid şi se lipi de el, cu Malacus şi Bayaz
alături. Mulţimea se dădu la o parte şi o coloană lungă de oameni
trecu greoi, păstorită de străjeri înarmaţi. Unii erau tineri, doar
nişte copilandri, alţii erau foarte bătrâni. Toţi erau murdari şi
zdrenţăroşi, iar câţiva dintre ei păreau sănătoşi. Vreo doi erau
ologi, fără doar şi poate, şchiopătând pe lângă ceilalţi. Unul, aflat
undeva în faţă, avea doar un braţ. Un trecător, într-o fabuloasă
tunică purpurie, îşi ţinea un petic de pânză peste nasul încreţit,
până când cerşetorii treceau târşâindu-şi picioarele.
– Ce sunt aceştia? îi şopti Logen lui Bayaz. Răufăcători?
Magul chicoti.
– Soldaţi.
Logen se holbă la ei – jegoşi, tuşind, şchiopătând, unii desculţi.
– Soldaţi? Ăştia?
– O, da. Se duc să se lupte cu Bethod.
Logen se frecă la tâmplă.
– Odată, un clan şi-a trimis cel mai slab luptător, unul zis
Forley Molâul, să mă înfrunte într-un duel. Gestul lor a fost un fel
de capitulare. De ce-şi trimite Uniunea oamenii cei mai slabi?
Logen clătină din cap posomorât. Nu-l vor înfrânge pe Bethod cu
unii ca ei.
– Vor mai trimite alţii. Bayaz îi arătă un alt grup, mai mic. Şi
aceia sunt soldaţi.
– Ăia?
Era un grup de tineri înalţi, în veşminte ţipătoare din pânză
roşie sau de un verde strălucitor, câţiva cu pălării neobişnuit de
mari. Aceştia, cel puţin, purtau un fel de săbii, dar nu arătau a
luptători. A femei luptătoare, poate. Logen se încruntă, uitându-se
de la un grup la altul. Cerşetori murdari şi flăcăi în haine
ţipătoare. Îi era greu să spună care erau mai ciudaţi.

Un clopoţel zornăi şi uşa se deschise, iar Logen îl urmă pe
Bayaz pe sub arcada scundă, cu Malacus după el. Prăvălia era
întunecoasă, după strălucirea din stradă, şi ochii lui Logen avură
nevoie de o clipă să se adapteze. De perete erau sprijinite nişte
plăci de lemn, pictate copilăreşte cu imaginile unor clădiri, păduri,
munţi. Lângă ele, pe nişte cuiere, erau atârnate haine ciudate:
257
mantii vaporoase, pelerine sângerii, armuri, pălării şi coifuri
imense, inele şi bijuterii, chiar şi o coroană grea. Armele ocupau
un mic rastel, săbii şi suliţe bogat ornamentate. Logen păşi mai
aproape, încruntându-se. Erau falsuri. Nimic nu era real. Armele
erau lemn pictat, coroana era făcută din tablă scorojită, giuvaierele
erau sticlă colorată.
– Ce e locul ăsta?
Bayaz aruncă un ochi la mantiile de lângă perete.
– O prăvălie de costume.
– O ce?
– Oamenii acestui oraş adoră spectacolul. Comedie, dramă,
teatru de orice fel. Această prăvălie oferă recuzită pentru montarea
pieselor de teatru.
– Poveşti? Logen împinse o sabie de lemn. Unii oameni au prea
mult timp la dispoziţie.
Un bărbat scund, dolofan, îşi făcu apariţia pe o uşă din spatele
prăvăliei, cercetându-i cu suspiciune pe Bayaz, Malacus şi Logen.
– Vă pot ajuta, domnilor?
– Desigur. Bayaz păşi în faţă, trecând fără niciun efort la limba
comună. Punem în scenă o piesă şi avem nevoie de nişte costume.
Înţelegem că eşti cel mai mare negustor de costume de teatru din
întregul Adua.
Negustorul zâmbi nervos, măsurându-le cu privirea chipurile
murdare şi veşmintele mânjite de pe urma călătoriei.
– Adevărat, adevărat, dar… ăă… calitatea e scumpă, domnilor.
– Banii nu intră în discuţie. Bayaz scoase o pungă dolofană şi o
azvârli absent pe tejghea.
Punga se deschise, fleşcăindu-se, şi monedele grele de aur se
împrăştiară peste tejgheaua de lemn. Ochii negustorului se
luminară de un foc tainic.
– Desigur! La ce anume v-aţi gândit?
– Am nevoie de o mantie magnifică, pe potriva unui mag, a unui
mare vrăjitor sau aşa ceva. Ceva cu un aer ezoteric, fireşte. Pe
urmă, ceva similar, dar mai puţin impresionant, pentru un ucenic.
În sfârşit, avem nevoie de ceva pentru un războinic măreţ, un prinţ
al îndepărtatului Nord. Ceva cu blană, îmi închipui.
– N-ar trebui să fie o problemă. Am să văd ce avem.
Negustorul dispăru pe uşa din spatele tejghelei.
– Ce-i toată aiureala asta? întrebă Logen.
Vrăjitorul rânji.
– Aici, oamenii se nasc cu statutul lor. Au oameni de rând care
258
să lupte, să lucreze pământul, să facă treaba. Au boiernaşii, să
facă negoţ, să construiască şi să gândească. Au nobilimea, să
deţină pământul şi să dea ordine celorlalţi. Au regalitate. Bayaz
aruncă o privire spre coroana de tablă – am uitat exact de ce. În
Nord, te poţi ridica până unde te pot duce meritele. Uită-te numai
la prietenul nostru comun, Bethod. Aici nu e aşa. Un om se naşte
la locul lui şi e de aşteptat să rămână acolo. Trebuie să dăm
impresia că venim cu adevărat dintr-un loc de seamă, dacă vrem
să fim luaţi în serios. Îmbrăcaţi aşa cum suntem, n-am trece nici
de porţile Agriontului.
Negustorul îl întrerupse, reapărând pe uşă, cu braţele încărcate
de pânzeturi strălucitoare.
– O pelerină mistică, pentru cel mai puternic dintre vrăjitori.
Folosită anul trecut pentru un Juvens într-o punere în scenă a
Sfârşitului Imperiului, în timpul festivalului primăverii. Este, dacă
mi-e îngăduit s-o spun, una dintre cele mai bune creaţii ale mele.
Bayaz ridică bucata sclipitoare de pânză purpurie în lumina
palidă, privind-o cu admiraţie. Diagrame ezoterice, inscripţii
mistice şi simboluri ale soarelui, lunii şi stelelor, scânteind în fire
de argint.
Malacus îşi trecu o mână peste pânza strălucitoare a propriului
său veşmânt ridicol.
– Nu cred că te-ai fi grăbit aşa să mă iei în răspăr, dacă aş fi
sosit la focul tău de tabără astfel îmbrăcat, ce zici, Logen?
Logen tresări.
– Ba poate că da.
– Iar aici avem un splendid exemplar de veşmânt barbar!
Negustorul ridică pe tejghea o tunică din piele neagră, ornată cu
arabescuri de alamă lucitoare, tivită cu o împletitură inutilă de
zale delicate. Făcu semn către mantia de blană a aceleiaşi
costumaţii. Aceasta e din samur veritabil!
Era o haină grotescă, ce nu oferea nici căldură, nici protecţie.
Logen îşi încrucişă mâinile peste vechea-i tunică.
– Crezi că am să port asta?
Negustorul înghiţi nervos.
– Trebuie să-l iertaţi pe prietenul meu, zise Bayaz. E un actor
de modă nouă. Crede în contopirea totală cu rolul.
– Chiar aşa? scânci bărbatul, cercetându-l pe Logen de sus
până jos. Oamenii Nordului sunt… presupun… moderni.
– Categoric. O declar cu tărie, Maestrul Nouădegete este cel mai
bun în ceea ce face. Bătrânul vrăjitor îl împunse pe Logen în
259
coaste. Cel mai bun. Am văzut-o.
– Dacă spuneţi… Negustorul părea departe de a fi convins. Aş
putea să întreb ce puneţi în scenă?
– O, e o piesă nouă. Bayaz îşi lovi tâmpla capului pleşuv cu un
deget. Încă lucrez la detalii.
– Serios?
– Într-adevăr. E mai mult o scenă, decât o piesă întreagă.
Aruncă o privire înapoi la mantie, admirând felul în care lumina
scânteia pe simbolurile ezoterice. O scenă în care Bayaz, Întâiul
dintre Magi, îşi preia în sfârşit locul în Consiliul Închis.
– A! negustorul clătină cunoscător din cap. O piesă politică. O
satiră muşcătoare, poate? Va avea un ton comic sau unul
dramatic?
Bayaz se uită cu coada ochiului la Logen:
– Asta rămâne de văzut.

260
Barbari la poartă

Jezal străbătu în goană aleea de lângă şanţul cu apă, făcându-
şi turul Agriontului de fiecare zi, cu picioarele bubuind pe dalele
roase, cu imensul zid alb alunecând fără sfârşit la dreapta lui, un
turn după altul. De când se lăsase de băut, condiţia sa fizică se
îmbunătăţise considerabil. Nici măcar nu răsufla greu. Era
devreme şi străzile oraşului erau aproape goale. Trecătorii răzleţi
ridicau privirea spre el, poate chiar îi strigau un cuvânt de
încurajare, dar Jezal nici nu-i observa. Avea ochii aţintiţi spre apa
ce scânteia şi clipocea, iar mintea îi era în altă parte.
La Ardee? Unde altundeva îi fusese vreodată? Presupusese,
după acea zi când West îl avertizase să stea deoparte, după ce
încetase să se mai vadă cu ea, că gândurile i se vor îndrepta în
curând spre alte lucruri şi spre alte femei. Se dedicase cu hotărâre
antrenamentelor, încercase să arate interes faţă de îndatoririle sale
de ofiţer, dar se pomeni incapabil să se concentreze, iar alte femei
îi păreau acum fiinţe insipide, anoste, plicticoase. Lungile alergări,
exerciţiile monotone cu drugul şi bârna ofereau minţii sale vaste
posibilităţi să hoinărească. Lâncezeala serviciului militar pe timp
de pace era încă şi mai rea: să citeşti hârtii plicticoase, să stai de
strajă lângă lucruri care nu trebuie păzite. Atenţia îi aluneca,
inevitabil, şi în clipa următoare ea era acolo.
Ardee, în veşminte simple, ţărăneşti, îmbujorată şi transpirată
de munca grea a câmpului. Ardee în găteli de prinţesă, scânteind
de giuvaiere. Ardee scăldându-se în lacurile din pădure, cu el
privind-o din tufişuri. Ardee cuviincioasă şi sfioasă, privind timidă
pe sub gene. Ardee o târfă lângă docuri, făcându-i semn din pragul
unei uşi soioase. Fanteziile erau de o diversitate infinită, dar toate
se sfârşeau în acelaşi fel.
Turul de o oră al Agriontului era gata şi paşii lui Jezal bubuiră
peste pod şi înapoi pe poarta sudică.
Jezal trată gărzile cu porţia zilnică de indiferenţă, tropăi prin
tunel şi în susul rampei lungi care urca în fortăreaţă, pe urmă coti
către curte, unde trebuia să îl aştepte Mareşalul Varuz. În tot acest
timp, Ardee îi scormonea un colţ al minţii.
Nu că n-ar fi avut la ce altceva să se gândească. Turnirul era
acum aproape, foarte aproape. Curând avea să lupte în aclamaţiile

261
mulţimii, în mijlocul căreia se vor afla familia şi prietenii lui.
Turnirul putea să-i aducă renumele… sau să i-l distrugă. Ar fi
trebuit să zacă treaz în noapte, încordat şi transpirat, muncindu-şi
mintea la nesfârşit cu figuri de scrimă, antrenamente şi arme. Cu
toate acestea, cumva, nu la asta se gândea el în pat.
Apoi, era un război în desfăşurare. Aici, pe aleile însorite ale
Agriontului, era uşor să uiţi că Englia fusese invadată de hoarde
de barbari băloşi. Jezal avea să meargă curând în Nord, să-şi
conducă compania în bătălie. Iată, desigur, un gând care să-ţi
umple timpul. Nu era, oare, războiul o treabă periculoasă? Jezal
putea să fie rănit, schilodit sau chiar ucis. Încercă să-şi evoce
chipul diform, crispat, pictat al lui Fenris cel Temut. Legiuni de
sălbatici care coborau răcnind asupra Agriontului. Era o treabă
îngrozitoare, o treabă periculoasă şi înfricoşătoare.
Hm.
Ardee venea din Englia. Ce-ar fi, să zicem, dacă ar cădea în
mâinile oamenilor Nordului? Jezal ar alerga s-o salveze, desigur. N-
ar fi rănită. Ei, bine, nu grav. Poate că veşmintele i-ar fi puţin
sfâşiate, aşa mai merge? Fără doar şi poate, ar fi speriată,
recunoscătoare. El ar fi încântat s-o consoleze, fireşte. Poate chiar
ar leşina? Ar trebui s-o ducă în braţe, cu capul lipit de umărul lui.
Poate că ar trebui s-o aşeze pe pământ şi să-i desfacă veşmintele.
Buzele li s-ar putea întâlni, doar o uşoară atingere, ale ei s-ar
putea deschide puţin, apoi…
Jezal se împiedică în drum. Între picioare i se stârnea o senzaţie
plăcută. Plăcută, dar nicidecum compatibilă cu o alergare vioaie.
Era acum aproape în curte şi aşa ceva n-ar merge la
antrenamentul de scrimă. Aruncă o privire disperată împrejur,
căutând ceva care să-i abată gândurile şi aproape că-şi înghiţi
limba. Maiorul West stătea lângă zid, îmbrăcat în haine de scrimă
şi privindu-l cum se apropie, cu o expresie neobişnuit de îndârjită.
Preţ de o clipă, Jezal se întrebă dacă prietenul lui ar putea să-şi
dea seama la ce se gândea. Înghiţi în sec, vinovat, simţind sângele
năvălindu-i în faţă. West n-avea cum să ştie, n-avea. Dar ceva îl
nemulţumea profund.
– Luthar, mârâi el.
– West.
Jezal îşi cercetă pantofii. Nu se înţelegeau prea bine de când
West intrase în comandamentul Lordului Mareşal Burr. Jezal
încerca să se bucure pentru el, dar nu putea să scape de
sentimentul că el era mai indicat pentru acel post. Avea o obârşie
262
excelentă, în definitiv, cu sau fără experienţă pe câmpul de luptă.
Apoi, Ardee plana şi acum între ei, şi acel neplăcut, gratuit,
avertisment. Toată lumea ştia că West pătrunsese primul în
Ulrioch. Toată lumea ştia că era al naibii de temperamental. Asta i
se păruse întotdeauna fascinant lui Jezal, până când nu se găsise
pe picior greşit.
– Varuz aşteaptă. West îşi desfăcu braţele şi se îndreptă cu paşi
mari către galeria acoperită. Şi nu e singur.
– Nu e singur?
– Mareşalul crede că trebuie să te obişnuieşti cu publicul.
Jezal se încruntă.
– Sunt surprins că interesează pe cineva, în condiţiile actuale,
cu războiul şi toate astea.
– Vei fi surprins. Lupta şi duelul şi toate lucrurile războinice
sunt în mare vogă. Toată lumea poartă sabie în zilele astea, chiar
dacă n-a scos niciodată vreuna din teacă. Există o adevărată febră
a Turnirului, crede-mă.
Jezal clipi când pătrunseră în curtea strălucitoare. O tribună de
bănci provizorii fusese ridicată în grabă de-a lungul unui zid,
înţesată de la un capăt la altul de oameni, şaizeci sau mai mulţi.
– Şi iată-l! strigă Mareşalul Varuz.
Urmă un val de aplauze politicoase. Jezal se simţi zâmbind larg
– se aflau câţiva oameni foarte importanţi în mulţime. Îl zări pe
Marovia, Înaltul Judecător, mângâindu-şi barba lungă. Lordul
Isher era nu departe de el, părând uşor plictisit. Prinţul Moştenitor
Ladisla însuşi stătea tolănit în primul rând, strălucind într-o
cămaşă fină de zale şi aplaudând cu entuziasm. Oamenii de pe
băncile din spatele lui erau nevoiţi să se aplece ca să vadă pe după
pana unduitoare a magnificei sale pălării.
Varuz îi înmână armele lui Jezal, care încă radia.
– Să nu îndrăzneşti să mă faci de ruşine! şuieră el.
Jezal tuşi nervos, ridicând privirea la şirurile de oameni
nerăbdători. Inima i se opri. Rânjetul ştirb al Inchizitorului Glokta
îl urmărea din mulţime, cu o căutătură răutăcioasă, iar în rândul
din spatele lui… Ardee West. Avea pe chip o expresie pe care n-o
avea niciodată în visele lui cu ochii deschişi: o treime posacă, o
treime acuzatoare, o treime pur şi simplu supărată. Jezal îşi feri
privirea, uitându-se către zidul opus, blestemându-şi în gând
laşitatea. Părea incapabil să întâlnească privirea oricui în ultimul
timp.
– Acest duel va fi luptat cu arme pe jumătate ascuţite, tună
263
Lordul Mareşal. Cel mai bun din trei tuşe!
West avea deja săbiile trase şi se îndrepta către cercul delimitat
cu cretă albă în iarba tunsă cu grijă. Inima lui Jezal bubuia pe
când îşi scotea din teacă armele, cu mâini tremurătoare, simţind
toţi acei ochi îndreptaţi asupra lui. Îşi ocupă locul în faţa lui West,
înfigându-şi prudent picioarele în iarbă. West ridică săbiile, Jezal
făcu la fel. Se priviră o clipă, nemişcaţi.
– Începeţi! strigă Varuz.
Deveni repede evident că West n-avea de gând s-o lase mai
moale pentru el. Se năpusti cu mai mult decât obişnuita lui
ferocitate, hărţuindu-l pe Jezal cu un potop de lovituri puternice.
Săbiile se ciocneau şi se frecau cu repeziciune una de alta. Jezal se
retrase, încă stânjenit sub ochii atenţi ai tuturor acelor oameni,
oameni ai naibii de importanţi, unii dintre ei, dar pe măsură ce
West îl împingea către marginea cercului, emoţia începu să se
domolească şi experienţa preluă comanda. Se feri, făcându-şi loc,
parând loviturile cu stânga şi cu dreapta, fentând şi dansând, prea
iute ca să poată fi atins.
Oamenii se estompară, până şi Ardee dispăruse. Săbiile se
mişcau singure, înainte şi înapoi, sus şi jos. N-avea nevoie să se
uite la ele. Îşi îndreptă atenţia către ochii lui West, îl urmări
licărind de la pământ la săbii şi la picioarele săltăreţe ale lui Jezal,
încercând să-i ghicească intenţiile.
Simţi lovitura venind chiar înainte de a porni. Fentă într-o
parte, apoi în alta, alunecând încet prin spatele lui West, când
acesta trecu poticnindu-se pe lângă el. Fu o chestiune simplă
pentru el să-şi aplice piciorul pe turul pantalonilor adversarului
său şi să-l azvârle afară din cerc.
– O tuşă! strigă Mareşalul Varuz.
Urmă un val de râsete, când maiorul se prăbuşi cu faţa în jos.
– O tuşă în fund! hohoti Prinţul Moştenitor, cu pana legănându-
se încoace şi încolo de veselie.
– Unu pentru căpitanul Luthar!
West nu părea nici pe jumătate atât de intimidant cu faţa în
ţărână. Jezal făcu o scurtă plecăciune în faţa asistenţei, riscă un
zâmbet în direcţia lui Ardee, când se ridică. Fu dezamăgit să vadă
că nici măcar nu se uita la el. Îşi urmărea fratele zbătându-se în
praf, cu un palid zâmbet crud.
West se ridică încet în picioare.
– O tuşă bună, şopti el printre dinţii încleştaţi, când păşi înapoi
în cerc.
264
Jezal îşi ocupă locul, stăpânindu-şi cu greu surâsul.
– Începeţi! strigă Varuz.
West porni din nou în forţă, dar Jezal ştia deja ce are de făcut.
Sunetele mulţimii murmurau şi sporeau în timp ce dansa într-o
parte şi în alta. Începu să introducă înflorituri răzleţe în mişcările
lui şi spectatorii reacţionau cu exclamaţii de „ooh” şi „aah” ce
pluteau în aer în timp ce Jezal zădărnicea eforturile lui West. Nu
duelase niciodată atât de bine, nu se mişcase niciodată atât de lin.
Bărbatul mai vânjos începea să obosească puţin, loviturile lui nu
mai erau atât de energice. Săbiile lungi se încleştară, zăngăniră.
Jezal îşi răsuci încheietura dreaptă şi îi smulse lui West sabia din
mână, înaintă şi-l lovi cu stânga.
– Au!
West tresări şi lăsă să-i cadă sabia scurtă, săltând într-o parte
şi apucându-se de antebraţ. Câteva picături de sânge răpăiră pe
pământ.
– Două contra zero! strigă Varuz.
Prinţul Moştenitor sări în picioare, cu pălăria căzând, încântat
la vederea sângelui.
– Excelent! ţipă el. Fantastic!
Ceilalţi i se alăturară, ridicându-se în picioare şi aplaudând
zgomotos. Jezal se lăsă dezmierdat de aprobarea lor, zâmbind larg,
cu fiecare muşchi tremurând de fericire. Acum înţelegea pentru ce
se antrenase.
– Bine luptat, Jezal, şopti West, cu un firicel de sânge şiroindu-i
pe braţ. Ai devenit prea bun pentru mine.
– Îmi pare rău că te-am tăiat, rânji Jezal.
Nu-i părea râu câtuşi de puţin.
– O nimica toată. Doar o zgârietură.
West se îndepărtă cu paşi mari, încruntându-se şi ţinându-se
de încheietură. Nimeni nu acordă prea multă atenţie ieşirii lui.
Jezal cel mai puţin. În competiţii, doar învingătorii contează.
Lordul Marovia fu primul care se ridică de pe bancă,
felicitându-l.
– Ce tânăr promiţător, spuse el, zâmbindu-i lui Jezal cu
căldură, dar crezi că-l poate învinge pe Bremer dan Gorst?
Varuz îl bătu pe Jezal părinteşte pe umăr.
– Sunt sigur că poate să învingă pe oricine, la momentul
potrivit.
– Hm. L-ai văzut pe Gorst duelându-se?
– Nu, dar am auzit că e cât se poate de impresionant.
265
– O, într-adevăr. E un diavol. Înaltul Judecător îşi ridică
sprâncenele stufoase. Abia aştept să-i văd confruntându-se. Te-ai
gândit vreodată la o carieră în justiţie, căpitane Luthar?
Jezal fu luat prin surprindere.
– Ăă, nu, Excelenţa Voastră, adică… sunt soldat.
– Bineînţeles că eşti. Dar bătăliile şi toate astea pot să-ţi
distrugă nervii. Dacă te răzgândeşti vreodată, poate că aş găsi un
loc pentru tine. Oricând îmi sunt de folos oamenii promiţători.
– Ăă, mulţumesc.
– Ne vedem la Turnir, aşadar. Noroc, căpitane, îi aruncă el peste
umăr, în timp ce se îndepărta târşâindu-şi picioarele.
Subînţelesul era că Marovia considera că Jezal va avea nevoie
de o grămadă de noroc. Alteţa Sa Prinţul Ladisla era mai optimist.
– Eşti omul meu, Luthar! strigă el, împungând aerul cu
degetele, de parcă ar fi fost nişte săbii de scrimă. Am să-mi dublez
miza pe tine!
Jezal se înclină cu slugărnicie.
– Alteţa Voastră e prea bună.
– Eşti omul meu! Un soldat! Un duelist trebuie să lupte pentru
ţara lui, ce zici, Varuz? De ce acest Gorst nu e soldat?
– Cred că este, Alteţa Voastră, zise Lordul Mareşal cu blândeţe.
E rudă cu Lordul Brock şi slujeşte în garda lui personală.
– Oh! Prinţul păru descumpănit o clipă, dar se învioră curând.
Dar tu eşti omul meu! îi strigă el lui Jezal, împungând din nou
aerul cu degetele, cu pana pălăriei clătinându-se încoace şi încolo.
Eşti omul potrivit!
Se îndepărtă dansând către galeria acoperită, cu zalele
ornamentale scânteind.
– Foarte impresionant. Jezal se răsuci brusc, făcu un pas
stângaci în spate. Glokta, rânjindu-i pe neaşteptate. Pentru un
infirm, avea o stranie abilitate de a lua omul prin surprindere. Ce
noroc pentru toată lumea că n-ai renunţat, până la urmă.
– N-am avut niciodată intenţia s-o fac, se răsti Jezal cu răceală.
Glokta îşi supse gingiile.
– Dacă spui tu, căpitane.
– Da, spun.
Jezal se îndepărtă necuviincios, sperând că nu va mai avea
niciodată ocazia să stea de vorbă cu omul acela scârbos.
Se pomeni privind-o pe Ardee direct în faţă, aflată la nici două
palme depărtare.
– Ah, se bâlbâi el, retrăgându-se din nou.
266
– Jezal, spuse ea. Nu te-am văzut de-o vreme.
– Ăă… Privi nervos împrejur. Glokta se îndepărta târşâindu-şi
picioarele. West era de mult plecat. Varuz era ocupat să-i ţină
discursuri Lordului Isher şi altor câtorva rămaşi în curte. Nimeni
nu le acorda atenţie. Trebuia să-i vorbească. Trebuia să-i zică pe
şleau că nu putea s-o mai vadă. Îi datora măcar atâta. Ăă…
– N-ai nimic să-mi spui?
– Ăă…
Se întoarse iute pe călcâie şi se îndepărtă, cu umerii
furnicându-l de ruşine.

Plictiseala serviciului de gardă la poarta sudică părea, după
toată acea emoţie neaşteptată, aproape o binecuvântare. Jezal abia
aştepta să lenevească, privind oamenii cum intră şi ies în şiruri din
Agriont, ascultând pălăvrăgeala stupidă a locotenentului Kaspa.
Cel puţin, aşa simţea până când ajunse acolo.
Kaspa şi obişnuitul efectiv de soldaţi în armuri erau strânşi în
preajma porţilor exterioare, unde vechiul pod peste şanţul de
apărare trecea printre cele două turnuri masive, tencuite în alb,
ale casei porţii. În timp ce înainta către capătul lungului tunel,
Jezal văzu că era cineva cu ei. Un individ mic, cu un aer hărţuit,
purtând ochelari. Jezal îl recunoscu vag. Morrow era numele lui,
un apropiat al Lordului Şambelan. N-avea niciun motiv să se afle
acolo.
– Căpitane Luthar, ce întâmplare fericită! Jezal tresări.
Era lunaticul acela, Sulfur, stând cu picioarele încrucişate pe
pământ, în spatele lui, lipit de zidul drept al casei porţii.
– Ce naiba face aici? se răsti Jezal.
Kaspa deschise gura să vorbească, dar Sulfur interveni primul:
– Nu te sinchisi de mine, căpitane, pur şi simplu îmi aştept
stăpânul.
– Stăpânul tău?
Nu îndrăznea să se gândească ce fel de idiot ar putea sluji acest
idiot.
– Chiar aşa. Trebuie să sosească foarte curând. Sulfur se
încruntă la soare. A întârziat deja oarecum, la drept vorbind.
– Zău?
– Da. Nebunul afişă din nou un zâmbet prietenos. Dar va veni,
Jezal, poţi conta pe asta.
Să-i spună pe numele mic era deja prea mult. Abia dacă-l
cunoştea, iar ceea ce ştia despre el nu-i plăcea. Deschise gura să-i
267
spună vreo două, dar Sulfur sări dintr-odată în picioare,
înhăţându-şi băţul de lângă zid şi ştergându-se de praf.
– Iată-l, spuse el, privind peste şanţ.
Jezal urmări privirea idiotului.
Un bătrân magnific traversa hotărât podul, cu capul pleşuv
ridicat semeţ şi cu veşmântu-i fabulos, în nuanţe de roşu sclipitor
şi argintiu, fluturând în adierea vântului. În urma lui venea un
tânăr cu aer bolnăvicios, cu capul uşor aplecat, de parcă ar fi fost
copleşit de mai vârstnicul bărbat, ţinând un toiag lung în faţa lui,
pe palmele întoarse în sus. O imensă brută de om, într-o mantie
grea de blană, venea în urma lor, cu o jumătate de cap mai înalt
decât ceilalţi doi.
– Ce… începu Jezal.
Părea să-l recunoască pe bătrân de undeva. Vreun lord, poate,
din Consiliul Deschis? Vreun ambasador străin? Cu siguranţă
avea un aer de măreţie. Jezal îşi stoarse creierii în timp ce se
apropiau, dar nu ştia de unde să-l ia.
Bătrânul se opri în faţa casei porţii, îşi trecu poruncitor privirea
peste Jezal, Kaspa, Marrow şi străjeri, cu ochi verzi, scânteietori.
– Yoru, spuse el.
Sulfur păşi înainte, cu o plecăciune adâncă.
– Maestre Bayaz, murmură el, cu glas scăzut, de profund
respect.
Şi asta fu tot.
De aceea îl cunoştea Jezal. Semăna hotărât cu statuia lui Bayaz
din Aleea Regelui. Statuia pe lângă care alergase Jezal de atâtea
ori. Puţin mai gras, poate, dar acea expresie – sever, înţelept,
impunător fără să facă niciun efort – era exact aceeaşi. Jezal se
încruntă. Bătrânului să i se spună pe numele acela? Nu-i plăcea.
Nu-i plăcea nici căutătura tânărului înalt şi subţire care ducea
toiagul. Îi plăcea şi mai puţin căutătura celuilalt însoţitor al
bătrânului.
West îi spusese adesea lui Jezal că oamenii Nordului pe care-i
găseai în Adua, de obicei furişându-se jerpeliţi pe lângă docuri sau
morţi de beţi în şanţuri, nu erau nicidecum reprezentativi pentru
poporul lor. Aceia care locuiau liberi în Nordul îndepărtat,
luptându-se, duşmănindu-se, petrecând şi făcând tot ce făceau
oamenii Nordului, erau din altă plămadă. Jezal şi-i imaginase
întotdeauna ca pe un popor de oameni înalţi, neînduplecaţi,
frumoşi, cu o aură de romantism. Puternici, însă graţioşi. Barbari,
însă nobili. Sălbatici, însă iscusiţi. Genul de oameni ai căror ochi
268
erau mereu aţintiţi asupra orizontului îndepărtat.
Acesta nu era aşa.
Jezal nu mai văzuse niciodată în viaţa lui un om cu o înfăţişare
mai animalică. Până şi Fenris cel Temut părea să fi fost civilizat,
prin comparaţie. Faţa lui era ca un dos biciuit, brăzdată de
cicatrice zdrenţuite. Avea nasul coroiat, cu vârful puţin într-o
parte. O ureche avea o tăietură adâncă, un ochi părea o idee mai
sus decât celălalt, înconjurat de răni în formă de semilună,
întreaga lui faţă, de fapt, era uşor bătătorită, zdrobită, strâmbă, ca
aceea a unui boxer care a luptat câteva runde în plus. Expresia
lui, de asemenea, era aceea a unuia năucit în bătaie. Se uita
prosteşte la casa porţii, cu fruntea încreţită, cu gura căscată,
holbându-se în jurul lui cu un aer de tâmpenie aproape animalică.
Purta o mantie lungă de blană, o tunică de piele împodobită cu
aur, însă acest aer de splendoare barbară nu făcea decât să-i
confere o înfăţişare şi mai sălbatică, la care se adăuga sabia-i
lungă, grea, atârnată la centură. Omul Nordului îşi scărpina
cicatricea lungă şi roz care-i brăzda miriştea obrazului, cercetând
zidurile drepte de deasupra, iar Jezal observă că îi lipsea un deget.
De parcă ar mai fi fost nevoie de vreo altă dovadă a unei vieţi
violente şi sălbatice.
Să lase această matahală primitivă în Agriont? În timp ce erau
în război cu oamenii Nordului? Era de neconceput! Dar Morrow
înainta deja sfios.
– Lordul Şambelan vă aşteaptă, domnilor, izbucni el,
înclinându-se şi târşâindu-şi paşii către bătrân, dacă doriţi să mă
urmaţi…
– O clipă! Jezal îl înhăţă pe subsecretar de cot şi îl trase
deoparte. Şi el? întrebă neîncrezător, făcând semn cu capul către
barbarul cu mantie. Suntem în război, ştii!
– Lordul Hoff s-a exprimat cât se poate de limpede! Morrow îşi
eliberă braţul cu o smucitură, cu ochelarii scânteind. Ţine-l aici,
dacă vrei, dar îi dai tu explicaţii Lordului Şambelan!
Jezal înghiţi. Ideea nu era deloc atrăgătoare. Aruncă o privire
către bătrân, dar nu putu să-l privească în ochi multă vreme. Avea
un aer misterios, aerul unuia care ştie ceva ce nimeni nu poate
ghici, şi asta era cât se poate de neliniştitor.
– Trebuie… să vă lăsaţi… armele… aici! strigă el, vorbind cât se
poate de rar şi de răspicat.
– Bucuros!
Omul Nordului îşi scoase sabia de la centură şi o întinse.
269
Cântărea greu în mâinile lui Jezal: o armă mare, simplă, cu un
aspect brutal. Bărbatul îi întinse apoi cuţitul său lung, după care
îngenunche şi scoase încă unul din cizmă. Luă un al treilea de la
spate şi apoi scoase la iveală o armă subţire din mânecă,
aşezându-le pe toate morman în braţele întinse ale lui Jezal. Omul
Nordului zâmbi larg. Era, într-adevăr, o privelişte hidoasă, cu
cicatricele zdrenţuite strâmbându-se şi încreţindu-se, făcându-i
faţa mai strâmbă ca oricând.
– Oricâte cuţite ai avea, nu sunt niciodată prea multe, mârâi el,
cu un glas grav, scrâşnit.
Nimeni nu râse, dar nu părea să-i pese.
– Mergem? întrebă bătrânul.
– Neîntârziat! răspunse Morrow, întorcându-se să plece.
– Vin cu voi.
Jezal aruncă braţul de arme în mâinile lui Kaspa.
– Chiar nu e nevoie, căpitane, scânci Morrow.
– Insist.
Odată predat Lordului Şambelan, omul Nordului putea să
omoare pe cine poftea, avea să fie problema altcuiva. Dar până
când ajungea acolo, Jezal ar fi putut fi învinuit de orice ticăloşie
punea acesta la cale, şi al naibii să fie dacă avea de gând să
îngăduie una ca asta.
Străjerii se dădură la o parte şi ciudata procesiune trecu de
poartă. Morrow era în frunte, şoptind nimicuri slugarnice peste
umăr, către bătrânul în veşmântul splendid. Urma apoi tânărul
palid, urmat de Sulfur. Omul Nordului cu nouă degete venea
mişcându-se greoi, în spate.
Jezal îi urma, cu degetul mare la centură, aproape de mânerul
sabiei, ca să-l poată apuca iute, pândind orice mişcare neaşteptată
a sălbaticului. Însă Jezal fu nevoit să recunoască, după ce-l
urmări scurtă vreme, că omul nu dădea niciun semn că ar avea
gânduri criminale. Părea doar curios, amuzat şi oarecum stânjenit.
Încetinea întruna, ridicând privirea spre clădirile dimprejur,
clătinând din cap, scărpinându-şi faţa, mormăind în barbă. Din
când în când, băga spaima în trecători, zâmbindu-le, dar nu părea
să reprezinte un pericol mai mare şi Jezal începu să se liniştească,
sau cel puţin până ajunseră în Piaţa Mareşalilor.
Omul Nordului se opri brusc. Jezal bâjbâi după sabie, dar ochii
barbarului erau fixaţi înainte, holbându-se la o fântână din
apropiere. Se îndreptă încet spre ea, apoi ridică precaut un deget
gros şi atinse jetul scânteietor. Apa îi împroşcă faţa şi ţâşni într-o
270
parte, cât pe ce să-l doboare pe Jezal.
– Un izvor, şopti sălbaticul. Dar cum?
Cerule! Omul era ca un copil. Un copil de doi metri, cu faţa ca o
masă de măcelărie.
– Sunt conducte! Jezal bătu în pavaj. Sub… pământ!
– Conducte, repetă încet barbarul, holbându-se la apa
înspumată.
Ceilalţi înaintaseră o bucată de drum, până aproape de clădirea
impunătoare în care îşi avea Hoff birourile. Jezal începu să se
îndepărteze de fântână, sperând să-l atragă pe neghiobul sălbatic
după el. Spre uşurarea lui, acesta îl urmă, clătinând din cap şi
murmurându-şi întruna „conducte”.
Pătrunseră în întunecimea rece a anticamerei Lordului
Şambelan. Pe băncile aflate de jur împrejurul zidurilor erau aşezaţi
oameni, unii dintre ei dând impresia că aşteptau de foarte multă
vreme. Cu toţii urmăriră cu ochi mari grupul ciudat pe care
Morrow îl conducea în birourile lui Hoff. Secretarul cu ochelari
deschise uşile duble, grele, şi rămase lângă ele cât timp bătrânul
pleşuv, apoi amicul său cu băţul, pe urmă nebunul Sulfur şi în
cele din urmă sălbaticul cu nouă degete trecură pe lângă el.
Jezal dădu să-i urmeze, dar Morrow se aşeză în cadrul uşii,
blocându-i calea.
– Îţi mulţumesc nespus pentru ajutorul tău, căpitane, spuse el,
cu un zâmbet firav. Te poţi întoarce la poartă.
Jezal aruncă o privire peste umărul lui Morrow, în încăperea de
dincolo. Îl văzu pe Lordul Şambelan încruntându-se în spatele
unei mese lungi. Arhilectorul Sult era lângă el, aspru şi suspicios.
Înaltul Judecător Marovia era şi el acolo, cu un zâmbet pe faţa-i
ridată. Trei membri ai Consiliului Închis.
Apoi Morow îi închise uşa în nas.

271
Următorul

– Observ că ai un nou secretar, zise Glokta, ca într-o doară.
Arhilectorul zâmbi.
– Desigur. Celălalt nu mi-a fost pe plac. Era slobod la gură,
înţelegi. Glokta se opri, cu paharul de vin în drum spre buze. Le
transmitea pânzarilor secretele noastre, continuă Sult nepăsător,
de parcă ar fi fost un lucru ştiut de toată lumea. Ştiusem de ceva
vreme. Dar nu trebuie să-ţi faci griji, n-a aflat nimic. N-am vrut să
ştie.
Aşadar… ai ştiut cine-ţi era trădătorul. Ai ştiut tot timpul.
Mintea lui Glokta întoarse pe toate feţele evenimentele ultimelor
câteva săptămâni, le despică şi le puse cap la cap în această nouă
lumină, sucindu-le în fel şi chip până când se potriviră şi încercând,
în tot acest timp, să-şi ascundă uimirea. Ai lăsat mărturisirea lui
Rews acolo unde ştiai c-o va vedea secretarul tău. Ai ştiut că
pânzarii vor afla cine e pe listă şi ai bănuit ce vor face, conştient că
asta îţi va face jocul şi-ţi va da lopata cu care să-i îngropi. În tot
acest timp, mi-ai direcţionat bănuielile spre Kalyne, chiar dacă tu
ştiai cine era şoptitorul. Toată afacerea s-a derulat întocmai
conform planului tău. Arhilectorul îl privea zâmbind cu înţeles. Şi
pun rămăşag că ghiceşti ce gândesc în clipa asta. Am fost un pion
în acest joc, aproape ca viermele ăla smiorcăit de secretar. Glokta
îşi înăbuşi un chicot. Ce noroc că am fost un pion de partea care
trebuia. N-am bănuit nimic.
– Ne-a trădat pentru o sumă de bani dezamăgitor de modestă,
continuă Sult, strâmbându-şi buza cu dezgust. Îndrăznesc să
spun că ar fi primit de zece ori mai mult de la Kault, dacă ar fi
avut măcar atâta minte să ceară. Cei din tânăra generaţie chiar nu
au pic de ambiţie. Se cred mult mai deştepţi decât noi.
Arhilectorul îl cercetă pe Glokta cu ochi albaştri, reci. Fac parte
din tânăra generaţie, mai mult sau mai puţin. Sunt umilit pe bună
dreptate.
– Secretarul a fost pedepsit?
Arhilectorul îşi aşeză cu grijă pe masă paharul, care atinse
lemnul fără un sunet.
– O, da. Cât se poate de aspru. Chiar nu e nevoie să ne mai
gândim la el. Sunt convins că nu. Cadavru găsit plutind lângă

272
docuri. Trebuie să spun, am fost foarte surprins când te-ai fixat
asupra Superiorului Kalyne ca sursă a scurgerii noastre. Omul era
din garda veche. Câteva favoruri ca să închidă ochii la fleacuri,
fireşte, dar să trădeze Inchiziţia! Să vândă pânzarilor secretele
noastre! Sult pufni: Niciodată. Ai lăsat antipatia ta personală faţă
de el să-ţi întunece judecata.
– Părea singura posibilitate, murmură Glokta, dar îşi regretă
vorbele imediat. Nesăbuit, nesăbuit. Greşeala e făcută. Mai bine să-
ţi ţii gura.
– Părea? Arhilectorul plescăi cu profundă dezaprobare. Nu, nu,
nu, Inchizitorule. A părea nu e de-ajuns pentru noi. Pe viitor, vom
lua în considerare doar faptele, dacă nu te superi. Dar nu trebuie
să te simţi prea prost din cauza asta. Te-am lăsat să-ţi urmezi
instinctele şi, până la urmă, boacăna ta ne-a întărit şi mai mult
poziţia. Kalyne a fost îndepărtat din funcţie – Cadavru găsit
plutind… – iar Superiorul Goyle e pe drum, din Englia, să-şi preia
rolul de Superior în Adua.
Goyle? Vine aici? Ticălosul, noul Superior de Adua. Glokta nu-şi
putu stăpâni o grimasă a buzei.
– Voi doi nu sunteţi cei mai buni prieteni, ai, Glokta?
– E temnicer, nu anchetator. Nu-l interesează vinovăţia sau
nevinovăţia. Nu-l interesează adevărul. Torturează de plăcere.
– O, haide, Glokta. Vrei să-mi spui că tu nu simţi nicio emoţie
când prizonierii tăi îşi scuipă secretele? Când rostesc numele?
Când semnează confesiunea?
– Nu-mi face nicio plăcere. Nu-mi face plăcere nimic.
– Şi, totuşi, o faci atât de bine. În orice caz, Goyle vine şi, orice-
ai crede tu despre el, e unul de-ai noştri. Un om deosebit de
capabil şi demn de încredere, dedicat slujirii coroanei şi a statului.
Ştii, a fost cândva unul dintre discipolii mei.
– Zău?
– Da. A avut postul tău… aşadar, e un post cu perspective,
până la urmă! Arhilectorul chicoti la propria-i glumă. Glokta afişă,
la rândul lui, un zâmbet firav. Una peste alta, lucrurile s-au
aranjat frumuşel şi meriţi felicitări pentru contribuţia ta. O treabă
bine făcută.
Destul de bine făcută ca să fiu încă în viaţă, măcar.
Sult ridică paharul şi băură împreună, mohorâţi, privindu-se
cu suspiciune peste marginile pocalelor.
Glokta îşi drese glasul.
– Magisterul Kault a pomenit ceva interesant înainte de
273
regretabilul său deces.
– Continuă.
– Pânzarii aveau un partener în aranjamentele lor. Un partener
marcant, poate. O bancă.
– Hah! Întoarce un pânzar pe dos şi vei găsi întotdeauna un
bancher dedesubt. Ce-i cu asta?
– Cred că aceşti bancheri au ştiut totul. Despre contrabandă,
despre înşelăciune, despre crime, chiar. Cred că le-au încurajat,
poate chiar le-au ordonat, ca să obţină un profit bun de pe urma
împrumuturilor lor. Pot să încep o anchetă, Eminenţa Voastră?
– Care bancă?
– Valint şi Balk.
Arhilectorul păru să chibzuiască o clipă, cu ochii săi albaştri,
severi, aţintiţi asupra lui Glokta. Oare chiar ştie despre aceşti
bancheri? Oare chiar ştie mult mai multe decât mine? Ce-a spus
Kault? „Vrei trădători, Glokta? Caută în Casa Întrebărilor”…
– Nu! decretă Sult. Aceşti bancheri au relaţii sus-puse. Li se
datorează prea multe favoruri şi, fără Kault, ar fi dificil de dovedit
ceva. Am obţinut ce ne trebuie de la pânzari şi am pentru tine o
sarcină mai presantă.
Glokta ridică privirea. Altă sarcină?
– Aşteptam cu nerăbdare să-i interoghez pe prizonierii pe care i-
am luat la Guildhall, Eminenţa Voastră, s-ar putea să…
– Nu! Arhilectorul îl reduse pe Glokta la tăcere cu o mişcare a
mâinii sale înmănuşate. Treaba aceea ar putea trena luni de zile.
Am să-i cer lui Goyle să se ocupe de asta. Se încruntă. Dacă nu ai
nimic împotrivă.
Aşadar, eu ar pământul, arunc sămânţa, ud semănătura, pe
urmă Goyle culege recolta? Halal dreptate. Glokta îşi înclină capul
cu smerenie.
– Desigur, Eminenţa Voastră.
– Bun. Ai aflat, probabil, despre oaspeţii neobişnuiţi pe care i-
am primit ieri.
Oaspeţi? În ultima săptămână, pe Glokta îl chinuise cumplit
spatele. În ziua precedentă, se căznise să se ridice din pat, ca să-l
privească pe imbecilul de Luthar duelându-se, dar altminteri
stătuse închis în cămăruţa lui, pur şi simplu incapabil să se mişte.
– N-am observat, spuse el simplu.
– Bayaz, Întâiul dintre Magi.
Glokta îşi afişă din nou zâmbetul firav, dar Arhilectorul nu
râdea.
274
– Glumiţi, desigur.
– Bine-ar fi.
– Un şarlatan, Eminenţa Voastră?
– Ce altceva? Dar unul extraordinar. Raţional, chibzuit, isteţ.
Înşelătoria este elaborată în cel mai înalt grad.
– Aţi vorbit cu el?
– Am vorbit. Este remarcabil de convingător. Ştie lucruri pe care
n-ar trebui să le ştie. Nu poate fi respins pur şi simplu. Oricine ar
fi, are sprijin şi surse bune de informaţii. Arhilectorul se încruntă.
Are cu el un om al Nordului, o brută renegată.
Glokta se încruntă.
– Un om al Nordului? Nu pare genul lor. Mi se pare extrem de
ostentativ.
– Exact aşa gândesc şi eu.
– Un spion pentru împărat, aşadar? Pentru gurkieni?
– Poate. Kanticilor le place o intrigă bună, dar au tendinţa să se
ţină în umbră. Aceste mascarade nu par să aibă amprenta lor.
Bănuiesc că răspunsul tău se apropie mai mult de adevăr.
– Nobilii, Eminenţa Voastră? Brock? Isher? Heugen?
– Poate, cugetă Sult, poate. Sunt destul de supăraţi. Sau poate
vechiul nostru prieten, Înaltul Judecător. Pare puţin prea încântat
de toate astea. Pune ceva la cale, îmi dau seama.
Nobilii, Înaltul Judecător, oamenii Nordului, gurkienii – ar
putea fi oricare dintre ei, sau niciunul – dar de ce?
– Nu înţeleg, Eminenţă. Dacă sunt pur şi simplu spioni, de ce
să se ostenească atâta? Cu siguranţă există modalităţi mai simple
de a pătrunde în Agriont!
– Asta e treaba. Sult afişă cea mai amară grimasă pe care o
văzuse Glokta vreodată. Există un loc liber în Consiliul Închis,
întotdeauna a existat. O tradiţie fără rost, o chestiune de etichetă,
un scaun rezervat pentru un personaj mitic, mort, în orice caz, de
sute de ani. Nimeni n-a bănuit vreodată că va veni cineva să-l
revendice.
– Dar el a făcut-o?
– A făcut-o. L-a pretins! Arhilectorul se ridică în picioare şi ocoli
masa cu paşi mari. Ştiu! De neimaginat! Un spion, un mincinos de
cine ştie unde, implicat în treburile cele mai intime ale ocârmuirii
noastre! Dar are nişte hârtii pline de praf, aşa că nouă ne revine
sarcina de a-l discredita pe el. Îţi vine să crezi?
Lui Glokta nu-i venea să creadă. Dar n-are niciun rost să spun
asta.
275
– Am cerut timp pentru investigaţii, continuă Sult, dar Consiliul
Închis nu acceptă să fie amânat la nesfârşit. Avem la dispoziţie
doar o săptămână sau două ca să-l demascăm pe acest aşa-zis
mag drept şarlatanul care este. Între timp, el şi tovarăşii lui se
simt ca acasă într-o excelentă suită de apartamente din Turnul
Lanţurilor şi nu putem face nimic să-i împiedicăm să cutreiere
Agriontul, provocând orice necazuri poftesc!
Ceva am putea face…
– Turnul Lanţurilor este foarte înalt. Dacă s-ar întâmpla să
cadă cineva…
– Nu. Nu încă. Deja ne-am împins norocul prea departe în
anumite cercuri. Cel puţin deocamdată trebuie să avem grijă pe
unde călcăm.
– Există întotdeauna posibilitatea unei interogări. Dacă i-am
aresta, aş putea afla curând pentru cine lucrează…
– Ai grijă pe unde calci, am spus! Vreau să-l cercetezi pe acest
mag, Glokta, şi pe însoţitorii lui. Află cine sunt, de unde vin, ce
urmăresc. Mai presus de toate, află cine se află în spatele lor şi de
ce. Trebuie să-l discredităm pe acest pretins Bayaz înainte să
poată face vreun rău. După aceea, poţi folosi ce mijloace doreşti.
Sult se întoarse şi se îndreptă către fereastră.
Glokta se ridică greoi, chinuit, de pe scaun.
– Cum să încep?
– Urmăreşte-i! strigă nerăbdător Arhilectorul. Pândeşte-i! Vezi
cu cine stau de vorbă, ce pun la cale. Tu eşti inchizitorul, Glokta!
izbucni el, fără măcar să întoarcă privirea. Pune şi tu întrebări!

276
Mai bine decât moartea

– Căutăm o femeie, spuse ofiţerul, privindu-i cu suspiciune. O
sclavă evadată, o ucigaşă. Foarte periculoasă.
– O femeie, stăpâne? întrebă Yulwei nedumerit, cu fruntea
încreţită. Periculoasă, stăpâne?
– Da, o femeie! Ofiţerul îşi flutură mâna cu nerăbdare. Înaltă,
cu o cicatrice şi părul retezat scurt. Bine înarmată, foarte probabil,
cu un arc. Ferro stătea acolo, înaltă şi plină de cicatrice, cu părul
retezat scurt şi un arc agăţat pe umăr, privind în jos la pământul
prăfos. E căutată de cele mai înalte autorităţi. O hoaţă şi o
criminală, în repetate rânduri!
Yulwei afişă un zâmbet smerit şi îşi desfăcu braţele.
– N-am văzut o asemenea persoană, stăpâne. Eu şi fiul meu
suntem neînarmaţi, după cum puteţi vedea. Ferro privea în jos,
stânjenită, la lama curbată a sabiei vârâte la cingătoare, ce sclipea
în soarele strălucitor. Dar ofiţerul nu părea să observe. Lovi după o
muscă în timp ce Yulwei continua să trăncănească: Niciunul dintre
noi n-ar şti ce are de făcut cu un arc, vă asigur. Noi ne punem
nădejdea în Dumnezeu, să ne apere, stăpâne, şi în neîntrecuţii
oşteni ai împăratului.
Ofiţerul pufni.
– Foarte înţelept, bătrâne. Cu ce treburi pe aici?
– Sunt negustor, în drum spre Dagoska, să cumpăr mirodenii –
şi făcu o umilă plecăciune – cu permisiunea voastră.
– Faci negoţ cu albii? Uniune afurisită! Ofiţerul scuipă în
ţărână. Totuşi, omul trebuie să-şi câştige existenţa, presupun,
chiar dacă în mod ruşinos. Fă negoţ până mai poţi, albii vor
dispărea curând, măturaţi înapoi în ocean! Îşi umflă pieptul cu
mândrie: Împăratul Uthman-ul-Dosht a jurat! Ce zici de asta,
bătrâne?
– O, va fi o zi mare, o zi mare, spuse Yulwei, făcând din nou o
plecăciune adâncă. Fie ca Domnul să ne-o aducă în curând,
stăpâne!
Ofiţerul o cercetă pe Ferro de sus până jos.
– Fiul tău pare un flăcău puternic. Poate că va deveni soldat.
Făcu un pas spre ea şi o apucă de braţul gol: Un braţ puternic.
Braţul acesta ar putea întinde un arc, aş zice, dacă ar fi învăţat. Ce

277
părere ai, băiete? Treabă de bărbat, să lupţi pentru gloria
Domnului şi a Împăratului tău! Mai bine decât să hămăleşti
pentru un câştig de nimic!
Lui Ferro i se încreţi carnea acolo unde degetele ofiţerului îi
atingeau pielea. Cealaltă mână se strecură către cuţit.
– Din păcate, zise repede Yulwei, fiul meu a fost născut… netot.
Abia vorbeşte.
– A! Păcat. Poate va veni vremea când vom avea nevoie de
fiecare bărbat. Or fi ei sălbatici, dar albii ăştia ştiu să lupte.
Ofiţerul se întoarse şi Ferro privi încruntată în urma lui. Prea bine,
puteţi pleca. Le făcu semn cu mâna.
Ochii soldaţilor lui, care stăteau tolăniţi la umbra palmierilor de
lângă drum, le urmăriră trecerea, dar fără prea mare interes.
Ferro rămase tăcută până când tabăra se pierdu în depărtare,
în spatele lor, apoi se întoarse spre Yulwei.
– Dagoska?
– Pentru început, zise bătrânul, privind peste câmpul presărat
cu arbuşti. Şi apoi spre Nord.
– Spre Nord?
– Peste Marea Cercului, la Adua.
– Peste mare? Ferro se opri în drum. Nu mă duc naibii acolo!
– Chiar trebuie să complici totul atâta, Ferro? Eşti chiar atât de
fericită aici, în Gurkhul?
– Oamenii Nordului sunt nebuni, toată lumea ştie asta! Albi,
Uniune sau ce-or fi. Nebuni! Păgâni!
Yulwei ridică o sprânceană.
– Nu ştiam că te interesează Dumnezeu într-atât, Ferro.
– Eu, cel puţin, ştiu că există unul! strigă ea, arătând către cer.
Aceşti albi nu gândesc ca noi, ca oamenii adevăraţi! N-avem nicio
treabă cu unii ca ei! Prefer să rămân printre gurkieni! În plus, aici
am socoteli de încheiat.
– Ce socoteli? Să-l omori pe Uthman?
Ferro se încruntă.
– Poate că da.
– Ha! Yulwei se întoarse şi porni în susul drumului. Te caută,
Ferro, dacă n-ai remarcat. N-ai putea face nici zece paşi fără
ajutorul meu. Încă îţi mai păstrează cuşca aia, îţi aminteşti? Cea
din faţa palatului! Abia aşteaptă s-o umple. Ferro scrâşni din dinţi.
Uthman e împăratul acum, Ul-Dosht i se zice. Cel puternic! Cel
nemilos! Cel mai mare împărat de un secol încoace, aşa se spune
deja. Omoară-l pe împărat! Yulwei râse pe înfundate. Eşti ciudată
278
rău. Chiar ciudată.
Ferro mergea încruntată în urma bătrânului, în susul dealului.
Nu voia să fie ciudăţenia nimănui. Yulwei putea să-i facă pe aceşti
soldaţi să vadă ce vrea el, şi ăsta era un şiretlic reuşit, dar nici de-
a naibii Ferro nu voia să meargă în Nord. Ce treabă avea ea cu
albii ăia păgâni?
Yulwei continua să se îndepărteze chicotind când ea se alinie
lângă el.
– Să-l omori pe împărat! Yulwei clătină din cap: Va trebui să
aştepte până te întorci. Îmi eşti datoare, ai uitat?
Ferro îl apucă de braţul viguros.
– Nu-mi amintesc să te fi auzit spunând nimic despre
traversarea mării!
– Nu-mi amintesc să fi întrebat, Maljinn, şi ar trebui să te
bucuri că n-ai făcut-o. Yulwei îi îndepărtă degetele cu blândeţe.
Poate că trupul tău s-ar usca acum frumuşel în deşert, în loc să-
mi mormăie în ureche, plesnind de sănătate. Cugetă la asta niţel.
Asta închise gura fetei, cel puţin pe moment. Merse alături de el
în tăcere, privind încruntată peisajul sterp, cu sandalele scârţâind
pe pământul uscat al drumului. Se uită cu coada ochiului la
bătrân. Îi salvase viaţa cu şiretlicurile lui, asta era de netăgăduit.
Dar a naibii să fie dacă avea să se ducă în Nord.

Cetatea era ascunsă într-un golf stâncos, dar, din locul în care
se aflau, sus, pe faleză, cu soarele nemilos în spate, Ferro îi putea
desluşi destul de bine conturul. Un zid înalt înconjura şirurile
ordonate de clădiri, destule cât să formeze un orăşel. Lângă ele,
construite în apă, se aflau debarcadere lungi. La chei erau acostate
corăbii.
Corăbii uriaşe.
Turnuri de lemn, fortăreţe plutitoare. Ferro nu mai văzuse
corăbii nici pe jumătate cât acestea. Catargele lor erau o pădure
întunecată, pe fundalul strălucitor al apei. Zece erau acostate mai
jos de locul unde se aflau ei, iar mai departe în golf alte două
brăzdau alene valurile, umflându-şi velele imense, cu siluete
minuscule mişunând pe punţi şi prin păienjenişul de funii de
deasupra.
– Eu văd douăsprezece, murmură Yulwei, dar ochii tăi sunt mai
ageri.
Ferro privi peste apă. Mai departe, în jurul ţărmului arcuit, la
douăzeci de mile, poate, vedea o altă fortăreaţă, un alt grup de
279
cheiuri.
– Mai sunt şi altele acolo, spuse ea, opt sau nouă, iar acelea
sunt mai mari.
– Mai mari decât acestea?
– Cu mult mai mari.
– Dumnezeule! îşi şopti Yulwei. Gurkienii n-au mai construit
niciodată corăbii atât de mari, şi nici pe jumătate atât de multe.
Nu ajunge lemnul din tot Sudul pentru o asemenea flotă. Trebuie
să-l fi adus din Nord, de la styrieni, poate.
Pe Ferro n-o interesau defel corăbiile, lemnul sau Nordul.
– Şi?
– Cu o flotă de dimensiunea aceasta, gurkienii vor fi o putere pe
mare. Ar putea să atace Dagoska dinspre golf, ar putea chiar să
invadeze Westportul.
Nume fără noimă din locuri îndepărtate.
– Şi?
– Nu înţelegi, Ferro, trebuie să-i previn pe ceilalţi. Trebuie să ne
grăbim, acum!
Se ridică şi porni iute înapoi către drum.
Ferro mârâi. Privi încă o clipă imensele albii de lemn mişcându-
se încoace şi încolo în golf, apoi se ridică şi-l urmă pe Yulwei.
Corăbii mari sau corăbii mici, pentru ea era totuna. Gurkienii
puteau să ia toţi albii din lume ca sclavi, dacă era după ea.
Dacă asta însemna că lăsau oamenii adevăraţi în pace.

– La o parte!
Soldatul dădu pinteni calului direct spre ei, ridicându-şi biciul.
– Mii de scuze, stăpâne, scânci Yulwei, târându-se în genunchi,
zorindu-se în iarba de lângă drum, trăgând-o pe Ferro după el, de
cot.
Ea rămase în tufăriş, privind coloana târşâindu-se încet pe
lângă ei. Chipuri sfrijite, răvăşite, murdare, pustii, mâini legate
strâns, ochi goi, în pământ. Bărbaţi şi femei de toate vârstele, copii
chiar. Mai mulţi de o sută. Şase străjeri călăreau lângă ei, aşezaţi
comod în şeile lor înalte, cu bicele răsucite în mâini.
– Sclavi.
Ferro îşi linse buzele.
– Oamenii din Kadir s-au răsculat, zise Yulwei, încruntându-se
la jalnica procesiune. Nu mai voiau să facă parte din glorioasa
naţiune a Gurkhului şi s-au gândit că moartea împăratului ar
putea fi şansa lor de scăpare. Se pare că s-au înşelat. Noul împărat
280
e mai aspru chiar decât ultimul, nu-i aşa, Ferro? Rebeliunea lor a
eşuat deja. Se pare că prietenul tău Uthman a luat sclavi drept
pedeapsă.
Ferro urmări cu privirea o fată sfrijită care şchiopăta încet,
târându-şi picioarele goale în praf. Să fi avut treisprezece ani? Era
greu de spus. Avea faţa murdară şi apatică. Pe frunte avea o
tăietură uscată, altele pe spate şi pe braţe. Urme de bici. Ferro
înghiţi în sec, privind fata înaintând cu greu. Un bătrân se
împiedică sub ochii ei şi căzu cu faţa la pământ, făcând întreaga
coloană să se oprească, poticnindu-se.
– Mişcă! răcni unul dintre călăreţi, dând pinteni calului. În
picioare! Bătrânul se zbătu în praf. Mişcă!
Biciul soldatului pocni, lăsând o dâră lungă şi roşie peste
spatele costeliv al bărbatului. Ferro tresări şi se crispă la auzul
sunetului şi începu să simtă furnicături pe spate.
Acolo unde erau cicatricele.
Aproape ca şi cum ar fi fost biciuită chiar ea.
Nimeni n-o biciuieşte pe Ferro Maljinn fără să plătească. S-a
isprăvit. Îşi scutură arcul de pe umăr.
– Pace, Ferro! şuieră Yulwei, înhăţând-o de braţ. Nu poţi face
nimic pentru ei.
Fata se aplecă, ajutându-l pe bătrânul sclav să se ridice în
picioare. Biciul pocni din nou, atingându-i pe amândoi şi se auzi
un scâncet de durere. Oare fata sau bărbatul ţipase?
Sau fusese însăşi Ferro?
Ferro împinse la o parte mâna lui Yulwei, dând să apuce arcul.
– Pot să-l omor pe ticălos! mârâi ea.
Capul soldatului se întoarse brusc, privindu-i curios. Yulwei o
apucă pe Ferro de mână.
– Şi pe urmă? şuieră el. Dacă îi omori pe toţi şase, ce faci pe
urmă? Ai mâncare şi apă pentru o sută de sclavi? Hm? O ţii bine
ascunsă! Şi când vor remarca lipsa coloanei? Hm? Şi când gărzile
vor fi găsite măcelărite? Ce faci atunci, ucigaşo? Vei ascunde o
sută de sclavi în câmp? Fiindcă eu nu pot!
Ferro fixă ochii negri ai lui Yulwei, scrâşnind din dinţi,
răsuflând zgomotos pe nas. Se întrebă dacă să încerce iarăşi sau
nu să-l omoare.
Nu.
Avea dreptate, afurisitul. Încetişor, îşi alungă furia, cât de
departe putu. Vârî săgeata la loc şi se întoarse din nou către
coloană. Privi bătrânul sclav îndepărtându-se poticnit, cu fata
281
după el şi simţi cum furia îi macină viscerele, ca o foame.
– Tu! strigă soldatul, întorcându-şi calul spre ei.
– Bravo, ai făcut-o! şuieră Yulwei, apoi se înclină în faţa gărzii,
zâmbind, scărpinându-se. Scuzele mele, stăpâne, fiul meu este…
– Tacă-ţi gura, bătrâne! Soldatul îşi coborî privirea spre Ferro,
din şa. Ei, bine, băiete, o placi?
– Ce? şuieră Ferro printre dinţi.
– Nu trebuie să te sfieşti, chicoti soldatul. Am văzut cum te
uitai. Se întoarse către coloană. Opriţi-i acolo! strigă el, şi sclavii se
opriră. Soldatul se aplecă din şa şi o înhăţă pe fata sfrijită de
subsuoară, trăgând-o cu brutalitate afară din coloană. E o
bucăţică bună, spuse el, împingând-o spre Ferro. Niţel cam tânără,
dar e coaptă. Trebuie doar puţin spălată. Niţel şchioapă, dar asta
se vindecă, i-am forţat noi cam tare. Dinţi buni… arată-i dinţii,
târfă! Buzele crăpate ale fetei se retraseră încet. Dinţi buni. Ce zici,
băiete? Zece galbeni pentru ea! E un preţ bun!
Ferro stătea şi se holba. Fata o privea mută, cu ochi mari şi goi.
– Uite, zise soldatul, aplecându-se din şa. Merită de două ori
pe-atât şi nu e deloc riscant! Când ajungem la Shaffa, le spun că a
murit în praful drumului. Nimeni n-o să se mire, se întâmplă tot
timpul! Eu mă aleg cu zece, tu economiseşti zece! Toată lumea
câştigă!
Toată lumea câştigă! Ferro ridică privirea spre soldat. Acesta îşi
scoase coiful şi îşi şterse fruntea cu dosul palmei.
– Pace, Ferro, şopti Yulwei.
– Bine, opt! strigă soldatul. Are un zâmbet frumos. Arată-i un
zâmbet, târfă! Colţul gurii fetei zvâcni uşor. Uite, vezi! Opt şi mi-o
răpeşti!
Pumnii lui Ferro erau încleştaţi, cu unghiile săpându-i în
palme.
– Pace, Ferro, şopti Yulwei, cu o notă de avertisment în glas.
– Pentru Dumnezeu, dar ştiu că te târguieşti, băiete! Şapte, şi
asta e ultima mea ofertă. Şapte, la naiba! Soldatul îşi flutură
coiful, frustrat. Trateaz-o cu blândeţe şi în cinci ani o să valoreze
mai mult! E o investiţie!
Faţa soldatului era la doar câţiva paşi. Ferro îi vedea fiecare
minusculă picătură de sudoare formându-se pe frunte, fiecare fir
ţepos de păr de pe obraz, fiecare pată, fiecare rid, fiecare por al
pielii. Aproape îi simţea mirosul.
Cei cu adevărat însetaţi beau până şi urină, apă sărată sau
ulei, oricât de rău le-ar face, atât de mare le este nevoia. Ferro
282
văzuse asta adesea în ţinuturile sterpe. Atât era acum de puternică
nevoia ei de a ucide acest om. Îi venea să-l sfâşie cu mâinile goale,
să înăbuşe viaţa din el, să-i sfârtece faţa cu dinţii. Dorinţa era
aproape prea năvalnică să-i reziste.
– Pace! şuieră Yulwei.
– Nu mi-o pot permite, se auzi Ferro zicând.
– Puteai să spui asta de la început, băiete, şi să mă scuteşti de
osteneală! Soldatul îşi îndesă coiful la loc pe cap. Totuşi, nu te pot
învinui că te-ai uitat. E o bucăţică bună. Întinse mâna şi o înhăţă
pe fată de subsuori, târând-o înapoi către ceilalţi. O să primească
douăzeci pentru ea la Shaffa! strigă el peste umăr.
Coloana porni mai departe. Ferro o urmări pe fată până când
sclavii dispărură după o colină, împleticindu-se, şchiopătând,
târşâindu-şi paşii spre robie.
Se simţea înfrigurată acum, înfrigurată şi pustie. Îşi dorea să-l
fi ucis pe soldat, oricare ar fi fost riscul. Poate că uciderea lui ar fi
umplut acel gol, chiar dacă doar pentru puţină vreme. Aşa
mergeau lucrurile.
– Am mers şi eu într-o coloană ca aceea, spuse ea fără grabă.
Yulwei scoase un lung oftat.
– Ştiu, Ferro, ştiu, dar soarta te-a ales să fii salvată. Fii
recunoscătoare pentru asta, dacă ştii cum.
– Ar fi trebuit să mă laşi să-l omor.
– Îh! cloncăni bătrânul cu dezgust. Zău aşa, ai fi în stare să
omori lumea întreagă, dacă ai putea. Mai e altceva în tine, Ferro,
decât dorinţa de a ucide?
– Era, cândva, murmură ea, dar ei îţi smulg totul cu biciul. Te
biciuiesc până când sunt siguri că n-a mai rămas nimic.
Yulwei stătea acolo, cu un aer compătimitor. Ciudat cum asta
n-o mai enerva.
– Îmi pare rău, Ferro. Îmi pare rău pentru tine şi pentru ei. Păşi
înapoi în drum, clătinând din cap. Dar e mai bine decât moartea.
Ferro zăbovi o clipă, privind colbul ce se ridica dinspre coloana
care se îndepărtase.
– E la fel, şopti ea pentru sine.

283
Bătător la ochi

Logen se sprijini de parapet, îşi miji ochii în soarele dimineţii şi
cercetă întreaga privelişte.
Făcuse acelaşi lucru, acum o veşnicie parcă, din balconul
camerei sale de la bibliotecă. Cele două perspective erau cât se
poate de diferite. Răsărit de soare peste covorul zdrenţuit de
clădiri, pe de-o parte, fierbinte şi orbitor şi plin de zgomote
îndepărtate. Valea rece şi ceţoasă, de cealaltă parte, domoală şi
pustie şi neclintită ca moartea. Îşi amintea dimineaţa aceea, îşi
amintea cum se simţise alt om. Cu siguranţă se simţea alt om
acum. Un netot. Mic, speriat, urât şi tulburat.
– Logen. Malacus ieşi pe balcon, oprindu-se lângă el, şi zâmbi
către soare şi peste oraş, către golful scânteietor, mişunând deja
de corăbii. Frumos, nu-i aşa?
– Dacă spui tu, dar nu sunt sigur că-mi dau seama. Atâţia
oameni. Logen se scutură, năduşit. Nu-i drept. Mă sperie.
– Speriat? Tu?
– Întotdeauna. Logen abia pusese geană pe geană de când
sosiseră. Niciodată nu era destul de întuneric acolo, niciodată
destul de linişte. Era prea cald, prea strâmt, prea puturos.
Duşmanii erau înfricoşători, dar duşmanii puteau fi înfruntaţi şi
nimiciţi. Logen putea să le înţeleagă ura. Cu nepăsătorul,
gălăgiosul, oraş fără chip nu te puteai lupta. Oraşul ura totul.
Locul meu nu e aici. Aş pleca bucuros.
– S-ar putea să nu plecăm o vreme.
– Ştiu. Logen trase adânc aer în piept. De aceea am să cobor,
am să cercetez acest Agriont şi am să aflu ce pot despre el. Unele
lucruri trebuie făcute. E mai bine să le faci decât să trăieşti cu
spaima lor. Asta îmi spunea tata.
– Un sfat bun. Vin cu tine.
– Ba nu. Bayaz era în pragul uşii, privindu-şi mânios ucenicul.
Evoluţia ta din ultimele câteva săptămâni a fost o ruşine, chiar şi
pentru tine. Păşi afară, în aer liber. Cât stăm degeaba, la dispoziţia
Maiestăţii Sale, îţi sugerez să profiţi de ocazie ca să studiezi. S-ar
putea să nu mai ai o asemenea şansă multă vreme de-acum
încolo.
Malacus se întoarse grăbit înăuntru, fără să arunce măcar o

284
privire înapoi. Ştia că nu era bine să irosească timpul, cu maestrul
său într-o asemenea stare de spirit. Bayaz îşi pierduse toată buna
dispoziţie de îndată ce sosiseră în Agriont şi nu părea să şi-o
recapete. Logen nu-l putea învinui, fuseseră trataţi mai degrabă ca
prizonieri decât ca oaspeţi. Nu se pricepea el prea mult la maniere,
dar putea ghici înţelesul privirilor aspre ale tuturor şi al prezenţei
străjerilor din faţa uşii.
– Incredibil cât a crescut, mârâi Bayaz, încruntându-se către
imensa întindere a oraşului. Îmi amintesc când Adua nu era mai
mult decât o grămadă de colibe strânse în jurul Casei Creatorului,
ca nişte muşte în jurul unei baligi proaspete. Înainte de a exista un
Agriont. Înainte de a exista o Uniune măcar. Nu erau nici pe
departe atât de fuduli în vremurile acelea, vă pot spune. Îl venerau
pe Creator ca pe un zeu. Bayaz horcăi zgomotos un cocoloş de
flegmă şi îl scuipă în aer. Logen îl urmări trecând peste şanţ şi
dispărând undeva printre clădirile albe de dedesubt. Le-am dat
asta, şuieră Bayaz. Logen simţi neplăcuta furnicătură care părea
să însoţească întotdeauna nemulţumirea bătrânului vrăjitor. Le-
am dat libertate şi asta mi-e mulţumirea? Batjocura slujbaşilor? A
comisionarilor care se cred buricul pământului?
O descindere în mijlocul suspiciunii şi al nebuniei de jos începu
să pară o izbăvire. Logen se îndreptă spre uşă şi, ferindu-şi capul,
pătrunse în camera de dincolo.
Dacă aici erau prizonieri, păi atunci Logen fusese închis în
temniţe mai grele, trebuia să recunoască. Camera de zi circulară
era pe măsura unui rege, cel puţin după mintea lui: scaune grele
din lemn închis la culoare, cu gravuri delicate, tapiserii groase pe
pereţi, înfăţişând păduri şi scene de vânătoare. Probabil că Bethod
s-ar fi simţit în largul lui într-o asemenea încăpere. Logen se
simţea acolo ca un ţărănoi, umblând mereu pe vârfuri, să nu
cumva să spargă ceva. Pe o masă din mijlocul încăperii se afla un
vas înalt, cu marginile pictate cu flori viu colorate. Logen îl privi cu
suspiciune în timp ce se îndrepta către scara lungă care cobora în
Agriont.
– Logen! Bayaz era în cadrul uşii, privind încruntat după el. Ai
grijă! Locul poate părea ciudat, dar oamenii sunt şi mai ciudaţi.

Apa clipocea, înspumată, ţâşnind într-un jet îngust dintr-un
tub de metal sculptat în forma unei guri de peşte şi sărind înapoi
într-un bazin larg de piatră. O fântână, aşa o numise tânărul
fudul. Conducte, sub pământ, spusese el. Logen îşi imagină
285
izvoare subterane, curgând chiar sub picioarele lui, udând
fundaţiile palatului. Gândul îl făcu să se simtă uşor ameţit.
Piaţa era enormă – un câmp imens de pietre plate, împresurat
de clădiri albe, ca nişte stânci abrupte. Stânci găunoase, acoperite
de coloane şi sculpturi, scânteind de ferestre înalte, înţesate de
oameni. Ceva ciudat părea să se întâmple astăzi. De jur împrejurul
pieţei, era înălţată o construcţie din bârne, în pantă. O armată de
muncitori mişunau pe ea, tăind şi lovind, atârnaţi în cârlige,
strigând nervoşi unul la altul. De jur împrejurul lor erau munţi de
scânduri şi buşteni, butoaie de cuie, grămezi de unelte, destule cât
să ridice zece castele măreţe şi altceva pe deasupra. Pe alocuri,
construcţia era deja mult deasupra pământului, cu montanţii
avântându-se în aer ca nişte catarge ale unor imense corăbii,
înalte cât monstruoasele clădiri din spate.
Logen rămase cu mâinile în şolduri, privind cu gura căscată
uriaşul schelet de lemn, dar destinaţia acestuia rămânea un
mister. Se apropie de un bărbat scund şi musculos, cu şorţ de
piele, care tăia furios cu ferăstrăul o scândură.
– Ce-i asta?
– Hm?
Omul nu ridică privirea de la munca lui.
– Asta. Pentru ce este?
Ferăstrăul muşcă lemnul, rămăşiţa troncăni pe pământ.
Tâmplarul ridică cealaltă bucată de scândură pe o stivă din
apropiere. Se întoarse, privindu-l pe Logen cu suspiciune,
ştergându-şi sudoarea de pe fruntea-i lucitoare.
– Tribune. Bănci. Logen se uită la el cu ochii goi. Nu pricepea.
Pentru Turnir! îi strigă tâmplarul în faţă.
Logen se retrase încet. Păsărească. Cuvinte fără noimă. Se
întoarse şi se îndepărtă în grabă, ţinându-se departe de imensele
structuri de lemn şi de oamenii cocoţaţi pe ele.
Năvăli pe o alee largă, o trecătoare adâncă între două clădiri
albe, înalte. De-o parte şi de alta, erau aliniate, faţă în faţă, statui,
mult mai mari decât oamenii reali, încruntându-se peste capetele
numeroşilor trecători care alergau printre ele. Cea mai apropiată
dintre sculpturi îi părea ciudat de cunoscută. Logen se apropie de
ea, o cercetă de sus până jos, pe urmă zâmbi. Întâiul dintre Magi
se mai îngrăşase de când fusese sculptat. Mâncase prea bine la
bibliotecă, poate. Logen se întoarse către un omuleţ cu pălărie
neagră, care trecea pe acolo, cu o carte sub braţ.
– Bayaz, spuse el, arătând către statuie. Prieten de-al meu.
286
Omul se holbă la el, la statuie şi iarăşi la el, apoi se îndepărtă
grăbit.
Statuile se înşirau de-o parte şi de alta a aleii. Regii Uniunii,
bănuia Logen, erau aliniaţi la stânga. Unii aveau săbii, alţii suluri
sau corăbii minuscule. Unul avea un câine la picioare, un altul un
snop de grâu sub braţ, dar altminteri nu-i prea puteai deosebi.
Aveau cu toţii aceleaşi coroane înalte şi aceeaşi căutătură aspră.
Uitându-te la ei, n-ai fi crezut că rostiseră vreodată o vorbă
prostească sau că făcuseră vreo faptă prostească, ori că fuseseră
nevoiţi să-şi facă vreodată nevoile, în toată viaţa lor.
Logen auzi paşi grăbiţi călcând cu zgomot surd în urma lui şi se
întoarse tocmai la timp să-l vadă pe tânărul fudul de la poartă
tropăind în josul aleii, cu cămaşa îmbibată de sudoare. Se întrebă
unde s-o fi ducând atât de grăbit, dar n-avea de gând să fugă după
el, pe o asemenea căldură. Oricum, existau o mulţime de alte
mistere care trebuiau rezolvate.
Aleea se deschidea către un imens spaţiu verde, smuls din
natură de mâini gigantice şi aruncat printre clădirile înalte, dar
care nu semăna cu niciun peisaj pe care-l văzuse vreodată Logen.
Iarba era o pătură netedă, uniformă, de un verde intens, tunsă
aproape până la pământ. Erau şi flori, dar creşteau în şiruri, în
cercuri şi linii drepte, viu colorate. Erau tufe luxuriante şi arbori,
toţi strâmtoraţi, împrejmuiţi şi tunşi în forme nefireşti. Era şi apă:
şuvoaie învolburându-se peste trepte de piatră şi un iaz mare,
întins, cu copaci posomorâţi atârnând de jur împrejurul
marginilor.
Logen hoinări prin acest frunziş rânduit, cu cizmele scârţâind
pe o cărare făcută din minuscule pietre cenuşii. Aici era adunată o
mulţime de oameni îngrămădiţi laolaltă să se bucure de soare.
Stăteau în bărci, pe lacul miniatural, vâslind uşor, de jur împrejur,
fără să meargă nicăieri. Trândăveau pe peluze, mâncau, beau şi
flecăreau. Unii arătau spre Logen şi strigau, şopteau sau se
dădeau la o parte.
Erau o adunare ciudată, mai cu seamă femeile. Palide şi
fantomatice, înveşmântate în rochii elegante, cu părul strâns sau
ridicat, prins cu ace şi piepteni, cu imense pene ciudate sau
minuscule pălării inutile. Semănau cu vasul mare din sala
circulară – prea firave şi delicate ca să fie de vreun folos şi urâţite
şi mai mult de atâtea găteli. Dar trecuse multă vreme şi le zâmbi
vesel, la nimereală. Unele îl priviră şocate, altele rămaseră cu
răsuflarea tăiată de spaimă. Logen oftă. Vechea vrajă nu pierise.
287
Mai departe, într-o altă piaţă largă, Logen se opri să privească
un grup de soldaţi antrenându-se. Aceştia nu erau cerşetori sau
tineri feciorelnici, ci bărbaţi vânjoşi, în armuri grele, cu platoşe şi
genunchiere lustruite ca oglinda şi suliţe lungi pe umeri. Stăteau
laolaltă, fiecare identic cu cel de lângă el, în patru careuri de câte
cincizeci de oameni, poate, neclintiţi ca statuile de pe alee.
La un răcnet al unui bărbat scund în manta roşie – şeful lor,
bănuia Logen – întreaga mulţime se întoarse, ridicând suliţele şi
începând să traverseze piaţa, cu cizmele grele bocănind în acelaşi
ritm. Cu toţii la fel, echipaţi la fel, mişcându-se la fel. Era o
privelişte impresionantă, cu tot acel metal strălucitor mişcându-se
ritmic în careuri de ţepi ordonaţi, cu vârfurile suliţelor scânteind,
ca un imens arici pătrat, cu două sute de picioare. Periculoşi, fără
doar şi poate, într-un spaţiu vast şi neted, împotriva unui duşman
imaginar, aflat chiar în faţă. Cum ar acţiona pe un teren
accidentat, pe o ploaie zdravănă, în hăţişul unei păduri, Logen era
mai puţin sigur. Ar obosi repede, sub toată povara armurii şi, dacă
acele careuri ar putea fi împrăştiate, ce-ar face? Oameni obişnuiţi
să aibă mereu pe cineva alături. Ar putea lupta singuri?
Continuă să înainteze cu greutate, prin curţi mari şi grădini
ordonate, pe lângă fântâni înspumate şi statui semeţe, pe alei
îngrijite şi străzi largi. Hoinări în susul şi în josul unor scări
înguste, peste poduri ce traversau pâraie, pe drumuri, peste alte
poduri. Văzu străjeri într-o sumedenie de superbe livrele diferite,
păzind sute de porţi diferite şi ziduri şi uşi, fiecare privindu-l cu
aceeaşi profundă suspiciune. Soarele urcă pe cer, clădirile albe şi
înalte alunecară pe lângă el, până când aproape se rătăcise,
picioarele îl chinuiau şi gâtul îl durea de atâta privit în sus.
Singura constantă era monstruosul turn care se înălţa sus,
sus, peste toate celelalte, făcând ca şi cea mai mare dintre marile
clădiri să pară pricăjită. Era mereu prezent, zărit în colţul ochiului,
iţindu-se peste vârfurile acoperişurilor, în depărtare. Încet, încet,
paşii îl purtară pe Logen mai aproape de el, până când ajunse într-
un colţ părăsit al citadelei, chiar în umbra lui.
Găsi o bancă veche lângă o pajişte neîngrijită, în apropierea
unei imense clădiri năruite, acoperite de muşchi şi iederă, cu
acoperişurile sale înalte lăsate la mijloc şi fără o parte din ţigle.
Logen se prăbuşi pe bancă, răsuflând greu, cu obrajii umflaţi, şi
ridică încruntat privirea la silueta enormă ce se contura dincolo de
ziduri, întunecată pe fundalul albastru, un munte de piatră seacă,
stearpă, moartă, făcut de mâna omului. Nicio plantă nu se agăţa
288
de mormanul acela masiv, nici măcar un smoc de muşchi în
crăpăturile dintre imensele blocuri. Casa Creatorului, o numise
Bayaz. Nu semăna cu nicio casă pe care o văzuse Logen vreodată.
Nu avea acoperişuri deasupra, nici uşi sau ferestre în acele ziduri
goale. O aglomerare de straturi grandioase de piatră, cu muchiile
ascuţite. La ce putea sluji să construieşti ceva atât de mare? Şi
cine era acest Creator? Asta era tot ce făcuse? O imensă casă
inutilă?
– Te deranjează dacă mă aşez?
O femeie îl privea pe Logen. Semăna mai mult cu ceea ce ar fi
numit el femeie decât acele făpturi ciudate, fantomatice, din parc.
O femeie plăcută, într-o rochie albă, cu faţa încadrată de un păr
negru.
– Dacă mă deranjează? Nu. E straniu, dar nimeni altcineva nu
vrea să stea cu mine.
Femeia se aşeză în celălalt capăt al băncii, sprijinindu-şi bărbia
în mâini, cu coatele pe genunchi şi privind în gol, fără interes, la
turnul înalt.
– Poate se tem de tine.
Logen urmări un bărbat care trecea grăbit pe lângă ei, cu un
teanc de hârtii sub braţ, uitându-se la el cu ochi mari.
– Încep să cred acelaşi lucru.
– Arăţi oarecum periculos.
– Hidos e cuvântul pe care îl cauţi.
– De obicei găsesc cuvintele pe care le caut şi am spus
periculos.
– Ei, bine, aparenţele pot să înşele.
Femeia ridică o sprânceană, cercetându-l de sus până jos.
– Trebuie să fii un om paşnic, aşadar.
– Hm… nu întru totul. Se priviră pieziş. Femeia nu părea
speriată sau dispreţuitoare, ori măcar curioasă. De ce nu ţi-e frică?
– Sunt din Englia, îţi cunosc neamul. În plus – şi femeia îşi lăsă
capul să cadă pe speteaza băncii – nimeni altcineva nu vorbeşte cu
mine. Sunt disperată.
Logen îşi privi ciotul degetului mijlociu, îl mişcă înainte şi
înapoi, până la capăt.
– Ar trebui să-ţi fie. Sunt Logen.
– Bravo ţie. Eu sunt nimeni.
– Toată lumea e cineva.
– Eu nu. Sunt nimic. Sunt invizibilă.
Logen o privi încruntat, cum stătea întoarsă într-o parte,
289
tolănită pe spătarul băncii, la soare, cu gâtu-i lung şi neted întins,
cu pieptul înălţându-se şi coborând uşor.
– Eu te văd.
Ea îşi întoarse capul, să-l privească.
– Tu… eşti un gentilom.
Logen pufni în râs. I se spusese în fel şi chip la vremea lui, dar
niciodată aşa. Tânăra femeie nu părea la fel de amuzată.
– Nu aparţin acestui loc, murmură ea, ca pentru sine.
– Niciunul dintre noi nu aparţine.
– Nu. Dar asta e casa mea. Se ridică de pe bancă. La revedere,
Logen.
– Mergi cu bine, nimeni!
O privi, clătinând din cap, cum se întoarce şi se îndepărtează
încet. Bayaz avusese dreptate. Locul era ciudat, dar oamenii erau
încă şi mai ciudaţi.

Logen se trezi cu o tresărire dureroasă, clipi şi se uită bezmetic
împrejur. Întuneric. Nu chiar întuneric beznă, desigur, exista
mereu-prezenta strălucire a oraşului. I se părea că auzise ceva, dar
nu se mai auzea nimic acum. Era extrem de cald. Cald şi închis şi
sufocant, chiar şi cu curentul lipicios de aer ce venea dinspre
fereastra deschisă. Gemu, împinse păturile umede mai jos, în jurul
brâului, îşi curăţă sudoarea de pe piept şi o şterse de peretele din
spatele lui. Lumina îi sâcâia pleoapele. Şi asta nu era cea mai
gravă problemă a lui. Ăsta era Logen Nouădegete, trebuia mereu să
se uşureze.
Din nefericire, în locul acesta nu puteai să te uşurezi pur şi
simplu într-o oală. Aveau ceva special, ca o poliţă de lemn cu o
gaură în ea, într-o cămăruţă. Se uitase în gaura aceea, când
sosiseră acolo, întrebându-se la ce ar putea folosi. Părea foarte
adâncă şi mirosea urât. Îi explicase Malacus. O invenţie inutilă şi
barbară. Trebuie să stai acolo, pe lemnul tare, cu un curent
neplăcut suflându-ţi în jurul boaşelor. Dar asta era civilizaţia, din
câte-şi dădea seama Logen. Oameni care n-au nimic mai bun de
făcut decât să inventeze căi prin care să complice lucrurile simple.
Se smulse din pat, îşi căută drumul către locul unde îşi
amintea că era uşa şi se aplecă, pipăind cu mâinile în faţa lui. Prea
lumină ca să poţi dormi, dar prea întuneric ca să vezi propriu-zis
ceva.
– Civilizaţie afurisită, mormăi el în barbă, în timp ce bâjbâia cu
mâna pe încuietoarea uşii, strecurându-şi cu grijă piciorul gol în
290
imensa încăpere circulară aflată în centrul camerelor lor.
Era frig înăuntru, foarte frig. Aerul rece era plăcut pe pielea-i
goală, după căldura umedă din dormitor. De ce nu dormea el aici,
în loc de cuptorul de alături? Se uită cu ochii mijiţi la pereţii
umbroşi, cu faţa răvăşită de toropeala chinuitoare a somnului,
încercând să-şi dea seama care uşă înceţoşată ducea către poliţa
pentru urinat. După cât se ştia de norocos, probabil avea să se
pomenească în camera lui Bayaz şi să se uşureze din greşeală pe
Întâiul dintre Magi, în timp ce acesta dormea. Ar fi exact lucrul
care ar îndulci ţâfna vrăjitorului.
Logen făcu un pas înainte. Se auziră un pocnet şi un troncănit
când piciorul său se izbi de colţul unei mese. Înjură, apucându-se
de fluierul rănit al piciorului – apoi îşi aminti de vas. Se aruncă şi
îl prinse de margine, chiar înainte de a cădea. Ochii începeau
acum să i se adapteze la întuneric şi putea distinge florile pictate
pe suprafaţa rece şi lucioasă. Dădu să pună vasul la loc pe masă,
dar apoi îi veni ideea: De ce să meargă mai departe, când avea un
obiect perfect la îndemână? Aruncă o privire furişă împrejur,
punând vasul, cu un balans, pe poziţie… apoi îngheţă.
Nu era singur.
O siluetă înaltă, suplă, nedesluşită în semiîntuneric. Abia putea
distinge părul lung, fluturând uşor în adierea ferestrei deschise. Se
strădui să vadă, în întuneric, dar nu putea vedea chipul.
– Logen…
Un glas de femeie, dulce şi şoptit. Nu-i plăcea defel cum sună.
Strânse vasul în mâini.
– Cine eşti? întrebă el răguşit, cu glasul răsunându-i dintr-
odată puternic în liniştea mormântală.
Oare visa? Îşi scutură capul, strânse vasul în mână. Totul
părea real. Înfiorător de real.
– Logen…
Femeia înaintă încet spre el. Lumina molcomă a ferestrei îi căzu
pe profilul feţei. Un obraz alb, o orbită umbrită, colţul unei guri,
apoi se pierdu din nou în întuneric. Era ceva cunoscut… Mintea
lui Logen bâjbâia, în timp ce el se retrăgea, cu ochii fixaţi pe
silueta femeii, păstrând masa între ei.
– Ce vrei?
Simţea un fior de gheaţă în piept, o neagră presimţire. Ştia că
putea să strige după ajutor, sculându-i pe ceilalţi, dar ceva îl
îndemna să afle cine era. Trebuia să ştie.
Aerul îngheţa. Logen aproape că-şi vedea răsuflarea aburindu-i
291
în faţă. Soţia lui era moartă, ştia asta, moartă şi rece, întoarsă în
ţărână, demult şi departe. Văzuse satul făcut scrum, plin de
cadavre. Soţia lui era moartă… şi, totuşi…
– Thelfi, şopti el.
– Logen… Glasul ei! Glasul ei! Logen rămase cu gura căscată.
Ea întinse mâna spre el, prin lumina ferestrei. O mână palidă,
degete palide, unghii lungi, albe. Camera era rece, rece ca gheaţa.
Logen!
– Eşti moartă!
Ridică vasul, gata să-l coboare peste capul ei.
Mâna se întinse, cu degetele larg deschise.
Dintr-odată, încăperea era luminoasă ca ziua. Mai luminoasă.
Strălucitoare, mistuitor de luminoasă. Contururile întunecoase ale
uşilor şi mobila erau transformate în muchii albe şi umbre negre.
Logen strânse ochii, îi umbri cu braţul şi se prăbuşi cu spatele la
zid. Se auzi un zgomot asurzitor, ca o surpare de pământ, ca un
imens copac căzând, însoţit de o duhoare de lemn ars. Logen miji
un ochi şi privi printre degete.
Camera era bizar modificată. Întuneric, din nou, dar mai puţin
întuneric ca înainte. Lumina se filtra printr-o imensă gaură
zdrenţuită, acolo unde fusese fereastra. Două dintre scaune
dispăruseră, un al treilea se bălăbănea pe trei picioare, cu
marginile sfărâmate pâlpâind, mocnind ca nişte beţe care fuseseră
mult timp în foc. Masa, care se aflase chiar lângă el cu o clipă în
urmă, era despicată în două, în capătul celălalt al încăperii. O
parte din tavan fusese smulsă din grinzi, iar podeaua era presărată
cu bucăţi mari de piatră şi tencuială, cu scânduri rupte şi cioburi
de sticlă. Dar nici urmă de femeia stranie.
Bayaz îşi croi drum clătinându-se printre ruine, către spărtura
căscată în perete, cu cămaşa de noapte fluturând în jurul pulpelor
sale largi, şi se uită în noapte.
– Făptura a dispărut.
– Făptura? Logen se holbă la gaura aburindă. Îmi ştia numele…
Vrăjitorul se împletici către ultimul scaun rămas intact şi se
prăbuşi pe el ca un om extenuat.
– Un devorator, probabil. Trimis de Khalul.
– Un ce? întrebă Logen, nedumerit.
Bayaz îşi şterse sudoarea de pe faţă.
– Voiai să nu ştii.
– Adevărat.
Logen nu putea să nege. Îşi scărpină bărbia, cu privirea
292
pierdută la bucata zdrenţuită de cer, întrebându-se dacă acum ar
fi un moment potrivit să se răzgândească. Dar apoi fu prea târziu.
Se auzi un bubuit frenetic la uşă.
– N-ai de gând să deschizi?
Logen se împletici prosteşte printre dărâmături şi dădu zăvorul
la o parte.
Un străjer cu aer furios se năpusti pe lângă el, cu un felinar
într-o mână şi sabia scoasă în cealaltă.
– S-a auzit un zgomot! Lumina felinarului trecu peste ruine,
găsi marginea zdrenţuită a tencuielii sfâşiate, cerul gol al nopţii de
dincolo. La naiba! şopti el.
– Am avut un musafir nepoftit, murmură Logen.
– Ăă… trebuie să anunţ – străjerul părea profund tulburat – pe
cineva.
Se împiedică, cât pe ce să se prăbuşească peste o bârnă căzută,
în timp ce se retrăgea spre uşă. Logen îi auzi paşii bocănind pe
scări în jos.
– Ce e un devorator?
Nu veni niciun răspuns. Vrăjitorul dormea, cu ochii închişi, cu
o încruntătură adâncă pe faţă, cu pieptul săltând încet. Logen privi
în jos. Era surprins să vadă că avea încă vasul, frumos şi delicat,
strâns în mâna-i dreaptă. Mătură cu grijă un loc pe podea şi îl
aşeză jos, printre dărâmături.
Una dintre uşi se dădu în lături şi inima lui Logen tresări. Era
Malacus, cu ochi mari şi sălbatici, cu părul zbârlit pe frunte, în
toate direcţiile.
– Ce… Se împletici spre spărtură şi se uită cu prudenţă afară,
în noapte. La naiba!
– Malacus, ce e un devorator?
Quai întoarse brusc capul, să se uite la Logen, cu chipul o
întruchipare a ororii.
– E interzis, şopti el, să mănânci carnea oamenilor…

293
Întrebări

Glokta îşi îndesa terci în gură, cât putea de repede, sperând să
îngurgiteze jumătate din mâncare înainte să i se facă greaţă.
Înghiţi, tuşi, se scutură. Împinse castronul, de parcă simpla lui
prezenţă îl irita. Ceea ce, de fapt, e adevărat.
– Ar fi bine să fie important, Severard, mârâi el.
Practicianul îşi dădu părul unsuros la o parte, cu o mână.
– Depinde ce înţelegeţi prin important. Este în legătură cu
magicii noştri prieteni.
– A, Întâiul dintre Magi şi bravii săi camarazi. Ce-i cu ei?
– A fost un soi de tulburare în camerele lor, noaptea trecută.
Cineva a dat buzna, zic ei. A fost un fel de luptă. Se pare că s-au
produs unele stricăciuni.
– Cineva? Un fel de? Unele stricăciuni? Glokta clătină
dezaprobator din cap. Se pare? Se pare nu e de-ajuns pentru noi,
Severard.
– Ei, bine, va trebui să fie, de data asta. Străjerul a fost cam
zgârcit cu detaliile. Părea al naibii de îngrijorat, dacă mă-ntrebaţi
pe mine. Severard se tolăni puţin mai adânc în scaun, cu umerii
ridicaţi până la urechi. Cineva trebuie să meargă şi să cerceteze.
Am putea foarte bine să fim noi aceia. Puteţi să-i cercetaţi
îndeaproape. Să puneţi câteva întrebări, poate.
– La cine te referi?
– Asta o să vă placă. Turnul Lanţurilor.
Glokta privi încruntat, sugându-şi câteva cocoloaşe de terci de
pe gingiile goale. Desigur. Şi până în vârf, pun prinsoare. O mulţime
de trepte.
– Altceva?
– Omul Nordului a făcut ieri o plimbare, s-a preumblat în
cercuri prin jumătate din Agriont. L-am urmărit, fireşte.
Practicianul pufni şi-şi potrivi masca. Nemernic hidos!
– A, infamul om al Nordului. A comis vreo atrocitate? Viol,
crimă, clădiri în flăcări, genul ăsta de lucruri?
– Nu prea, la drept vorbind. O dimineaţă plicticoasă pentru
toată lumea. A hoinărit şi s-a holbat la una, alta. A vorbit cu câţiva
oameni.
– Cineva cunoscut?

294
– Nimeni important. Unul dintre dulgherii care lucrează la
tribunele pentru Turnir. Un slujbaş pe Aleea Regelui. Şi a mai fost
o fată, la Universitate. A vorbit cu ea o vreme.
– O fată?
Ochii lui Severard rânjiră.
– Chiar aşa, şi încă una drăguţă. Cum o chema? Pocni din
degete. Am avut grijă să-i aflu numele. Fratele ei e în Garda
Regelui… West, West şi nu mai ştiu cum…
– Ardee.
– Ea e. O cunoaşteţi?
– Hm. Glokta îşi linse gingiile goale. M-a întrebat ce mai fac. Îmi
amintesc. Ce-au avut de vorbit?
Practicianul ridică din sprâncene.
– Probabil nimic. Dar ea e din Englia, nu e de mult în oraş.
Poate să fie vreo legătură. Vreţi s-o aduc? Am putea afla imediat.
– Nu! se răsti Glokta. Nu. Nu-i nevoie. Fratele ei mi-a fost
cândva prieten.
– Cândva?
– Nu se atinge nimeni de ea, Severard, mă auzi?
Practicianul ridică din umeri.
– Dacă spuneţi, domnule Inchizitor. Dacă spuneţi.
– Spun.
Urmă un moment de tăcere.
– Atunci am isprăvit cu pânzarii, nu?
Severard părea aproape nostalgic.
– Aşa s-ar părea. Sunt terminaţi. Nu mai avem de făcut decât
puţină curăţenie.
– O curăţenie lucrativă, aş zice.
– Aş zice, spuse Glokta cu amărăciune. Dar Eminenţa Sa
consideră că talentele noastre vor fi mai bine întrebuinţate în altă
parte. Cum ar fi la urmărirea unor falşi vrăjitori. Sper că n-ai ieşit în
pierdere cu mica ta proprietate de lângă docuri.
Severard ridică din umeri.
– Nu m-aş mira dacă aţi avea din nou nevoie de un loc departe
de ochii iscoditori, cât de curând. Va fi tot acolo. La preţul potrivit.
Păcat să lăsăm o treabă la jumătate, atâta tot.
Adevărat. Glokta rămase tăcut o clipă, chibzuind. Periculos.
Arhilectorul a spus să nu merg mai departe. Foarte periculos, să
nu te supui şi, totuşi, miros ceva. Mă sâcâie să las treaba
neisprăvită, orice-ar spune Eminenţa Sa.
– S-ar putea să mai fie ceva.
295
– Zău?
– Da, dar fii discret. Ştii ceva despre bănci?
– Clădiri mari. Împrumută bani oamenilor.
Glokta schiţă un zâmbet.
– N-aveam habar că eşti un asemenea expert. Mă interesează
una anume. Valint şi Balk.
– N-am auzit în viaţa mea de ei, dar pot să mă interesez.
– Numai să fii discret, Severard, mă-nţelegi? Nimeni nu trebuie
să ştie despre asta. Vorbesc serios.
– Discreţia e punctul meu forte, şefule, puteţi întreba pe oricine.
Discret. Ăsta sunt eu. Cunoscut pentru asta.
– Ai face bine să fii, Severard. Ai face bine să fii. Sau ne va costa
pe amândoi capul.

Glokta se aşeză, vârât în nişă, cu spatele lipit de piatră şi
piciorul stâng întins în faţa lui – un furnal de durere, arzând,
pulsând. Aştepta durerea, desigur, în fiecare clipă a fiecărei zile.
Dar asta e ceva puţin mai special.
Fiecare răsuflare era un geamăt huruitor prin maxilarele
încleştate. Cea mai mică mişcare era o sarcină uriaşă. Îşi amintea
cum îl pusese Mareşalul Varuz să alerge în sus şi-n jos pe aceste
scări, cu ani în urmă, pe când se antrena pentru Turnir. Săream
câte trei, în sus şi-n jos, fără să stau pe gânduri o clipă. Acum, iată-
mă. Cine-ar fi crezut că se poate ajunge la asta?
Trupul îi tremura, şiroind de sudoare, ochii îl înţepau, şiroind
de lacrimi, nasul îl ardea, picurând bulbuci apoşi. Cu toată apa
asta curgând pe mine şi mi-e sete de mor. Ce logică are asta? Ce
logică aveau toate astea? Ce mă fac dacă trece cineva, şi mă vede
aşa? Biciul năprasnic al Inchiziţiei, prăbuşit în fund într-o fereastră,
incapabil să se mişte? Oare mă voi chinui să afişez un zâmbet
nonşalant pe această mască rigidă a agoniei? Oare mă voi preface
că totul e bine? Că vin adesea aici, să mă tolănesc lângă scări? Sau
voi plânge şi voi ţipa şi voi cerşi ajutor?
Dar nu trecu nimeni. Glokta zăcu acolo, înghesuit în spaţiul
îngust, la două treimi de drum în susul Turnului Lanţurilor, cu
ceafa sprijinită de pietrele reci, cu genunchii tremurători ridicaţi în
faţa lui. Sand dan Glokta, maestru săbier, brav ofiţer de cavalerie,
ce viitor glorios ar fi putut avea în faţă? A fost o vreme când puteam
să alerg ore în şir. Să alerg şi să alerg şi să nu obosesc niciodată.
Simţea un firicel de sudoare prelingându-i-se pe spate. De ce fac
asta? De ce naiba ar face asta cineva? Aş putea să mă opresc chiar
296
azi. Aş putea să mă duc acasă, la mama. Dar apoi, ce? Apoi, ce?
– Domnule Inchizitor, mă bucur că sunteţi aici.
Bine de tine, ticălosule. Eu nu. Glokta stătea sprijinit de zid, în
capul scărilor, cu dinţii pe care-i mai avea scrâşnind pe gingii.
– Sunt înăuntru, e mare harababură… Mâna lui Glokta
tremura, iar vârful bastonului troncănea pe pietre. Capul îi plutea.
Pe sub pleoapele ce-i zvâcneau, vedea străjerul tulbure şi
înceţoşat. Vă simţiţi bine?
Îl întrezări apropiindu-se, cu mâna întinsă. Glokta ridică
privirea.
– Deschide uşa aia blestemată, nătărăule!
Omul sări la o parte, alergă spre uşă şi o dădu în lături. Fiecare
părticică din Glokta tânjea să renunţe şi să se tolănească pe burtă,
dar se forţă să se ridice, îşi forţă picioarele să păşească, unul după
altul, îşi forţă răsuflarea să se domolească, îşi forţă umerii să se
îndrepte şi capul să se înalţe, şi trecu semeţ pe lângă străjer, cu
fiecare parte a trupului strigând de durere. Dar ceea ce văzu
dincolo de uşi aproape că-i distruse spoiala de calm.
Ieri acestea erau unele dintre cele mai bune camere din Agriont.
Erau rezervate pentru cei mai distinşi oaspeţi, pentru cei mai
importanţi demnitari străini. Ieri. O gaură mare se căsca într-un zid,
în locul unde ar fi trebuit să fie fereastra, iar cerul de dincolo de ea
era orbitor după întunecimea casei scărilor. O bucată din tavan se
prăbuşise, cu bârne rupte şi bucăţi de tencuială atârnând în
cameră. Podeaua era presărată cu bucăţi mari de piatră, cioburi de
sticlă, fâşii sfârtecate de postav colorat. Mobila veche fusese
zdrobită şi risipită în bucăţi, cu marginile rupte înnegrite şi
carbonizate, parcă de foc. Un singur scaun, o jumătate de masă şi
un vas ornamental înalt, rămas în mod ciudat neatins în mijlocul
podelei acoperite de dărâmături, supravieţuiseră distrugerii.
În mijlocul acestor scumpe rămăşiţe stătea un tânăr tulburat,
cu un aer bolnăvicios. Ridică privirea spre Glokta, urmărindu-l în
timp ce-şi croia drum printre dărâmăturile din preajma uşii,
trecându-şi limba agitat peste buze, în mod vizibil cu nervii
încordaţi. A părut vreodată cineva mai şarlatan?
– Ăă… bună dimineaţa!
Degetele tânărului trăgeau nervos de veşmântul său, o haină
grea, brodată cu simboluri oculte. Şi nu-i aşa că pare incomodat în
ea? Dacă omul ăsta e ucenicul unui vrăjitor, eu sunt împăratul
Gurkhului.
– Eu sunt Glokta. Din Inchiziţia Maiestăţii Sale. Am fost trimis
297
să investighez această… nefericită întâmplare. Mă aşteptam la
cineva mai în vârstă.
– O, da, scuze, eu sunt Malacus Quai, se bâlbâi tânărul, ucenic
al marelui Bayaz, Întâiul dintre Magi, mare în Înalta Artă şi învăţat
în profunda…
Îngenunchează, îngenunchează în faţa mea! Sunt măreţul
Împărat al Gurkhului!
– Malacus, îl întrerupse Glokta cu brutalitate… Quai. Eşti din
Vechiul Imperiu?
– Păi, da. Tânărul se lumină puţin la aceasta. Îmi cunoşti…
– Nu. Deloc. Faţa palidă se ofili. Ai fost aici azi-noapte?
– Ăă… da. Dormeam, alături. Dar mă tem că n-am văzut
nimic…
Glokta îl fixă cu privirea, atent, fără să clipească, încercând să-l
citească. Ucenicul clipi şi-şi coborî privirea în podea, de parcă s-ar
fi întrebat ce să cureţe mai întâi. Ăsta chiar îl poate speria pe
Arhilector? Un actor mizerabil. Întregul lui comportament duhneşte a
impostură.
– Dar a văzut cineva ceva?
– Păi, ăă… Maestrul Nouădegete, presupun…
– Nouădegete?
– Da, însoţitorul nostru din Nord. Tânărul se lumină. Un
luptător de mare renume, un campion, un prinţ printre…
– Tu, din Vechiul Imperiu. El, un om al Nordului. Ce grup
cosmopolit sunteţi!
– Ha, suntem, bănuiesc…
– Unde e Nouădegete acum?
– Cred că doarme încă, ăă… aş putea să-l trezesc…
– Ai fi atât de amabil? Glokta lovi cu bastonul în podea. A fost
un urcuş greu şi aş prefera să nu revin mai târziu.
– Nu, ăă… desigur… scuze!
Se năpusti către una dintre uşi şi Glokta se întoarse cu spatele,
prefăcându-se că examinează rana căscată în zid, în timp ce se
schimonosea în agonie şi îşi muşca buza, ca să nu urle ca un ţânc
bolnav. Se agăţă de pietrele sfărâmate de la marginea
deschizăturii, strângându-le cât de tare putea.
Pe măsură ce spasmul trecea, Glokta începu să arate mai mult
interes faţă de stricăciuni. Chiar şi aici, în vârf, zidul era gros de
aproape un metru şi jumătate, construit din pietriş legat cu mortar
şi placat cu blocuri de piatră. Ar fi fost nevoie de un bolovan dintr-
o catapultă cu adevărat puternică să facă o asemenea spărtură,
298
sau de o echipă de muncitori voinici, care să lucreze zi şi noapte,
timp de o săptămână. O uriaşă maşină de asediu sau un grup de
salahori ar fi atras, fără îndoială, atenţia gărzilor. Aşadar, cum a
fost făcută? Glokta îşi trecu mâna peste pietrele crăpate. Cândva
auzise zvonuri cum că în Sudul Îndepărtat se făcea un fel de praf
explozibil. Oare niţel praf ar fi putut face asta?
Uşa se deschise şi Glokta se răsuci, văzând un om vânjos
aplecându-se sub pragul de sus, încheindu-şi cămaşa cu mâini
încete, greoaie. Un fel de încetineală meditativă. Ca şi cum ar putea
mai repede, dar nu vede rostul. Părul lui era o chică încâlcită, faţa-i
buhăită era plină de cicatrice. Degetul mijlociu al mâinii drepte îi
lipsea. De unde i se zice Nouădegete. Câtă fantezie!
– Ai dormit până târziu?
Omul Nordului clătină din cap.
– Oraşul vostru e prea dogoritor pentru mine – mă ţine treaz
noaptea şi mă face somnoros ziua.
Piciorul lui Glokta pulsa, spatele îi gemea, gâtul îi era înţepenit,
ca o creangă uscată. Abia reuşea să-şi ţină secret chinul. Ar fi dat
orice să se tolănească pe acel scaun rămas întreg şi să urle de să-i
pârâie ţeasta. Dar trebuie să rămân în picioare şi să schimb vorbe
cu aceşti şarlatani.
– Îmi puteţi explica şi mie ce s-a întâmplat aici?
Nouădegete ridică din umeri.
– Mi-a venit noaptea să mă uşurez. Am văzut pe cineva în
încăpere.
Se părea că n-avea probleme cu limba comună, chiar dacă
exprimarea nu era defel politicoasă.
– Ai văzut cine era acest cineva?
– Nu. Era o femeie. Atâta am văzut.
Îşi vânzoli umerii, vădit stânjenit.
– Zău, o femeie? Această poveste devine cu fiecare clipă mai
ridicolă. Altceva? Putem să ne restrângem cercetările la mai puţin
de jumătate din populaţie?
– Era frig. Foarte frig.
– Frig? Fireşte, de ce nu? Într-una din cele mai fierbinţi nopţi
ale anului.
Glokta se uită fix în ochii nordicului, multă vreme, iar acesta îi
susţinu privirea. Ochi albaştri, întunecaţi şi reci, adânciţi în orbite.
Nu ochii unui idiot. Poate că aduce a maimuţă, dar nu vorbeşte aşa.
Gândeşte înainte de a deschide gura, apoi nu spune mai mult decât
trebuie. Este un om periculos.
299
– Cu ce treburi te afli în oraş, Maestre Nouădegete?
– Am venit cu Bayaz. Dacă vrei să ştii ce treburi are, întreabă-l
pe el. Sincer, nu ştiu.
– Aşadar, te plăteşte?
– Nu.
– Îl urmezi din loialitate.
– Nu tocmai.
– Dar eşti servitorul lui?
– Nu. Nu chiar. Omul Nordului îşi scărpina agale bărbia osoasă.
Nu ştiu ce sunt.
Un mincinos mare şi urât, asta eşti. Dar cum s-o dovedesc?
Glokta îşi flutură toiagul împrejurul camerei distruse.
– Cum a provocat oaspetele tău nepoftit atâtea stricăciuni?
– Bayaz a făcut asta.
– Serios? Cum?
– Artă, îi zice el.
– Artă.
– Magia de rând e nesăbuită şi periculoasă, recită pompos
ucenicul, de parcă ar fi rostit ceva de mare importanţă, căci vine
din Cealaltă Parte, şi e primejdios să atingi lumea de jos. Magul
amestecă magia cu ştiinţa şi astfel produce Înalta Artă, dar,
asemenea fierarului sau…
– Cealaltă Parte? se răsti Glokta, punând capăt şuvoiului de
aiureli idioate ale tânărului. Lumea de jos? Iadul, vrei să spui?
Magie? Ştii vreo vrajă, Maestre Nouădegete?
– Eu? Omul Nordului chicoti. Nu. Chibzui o clipă şi pe urmă
adăugă, aproape ca un gând întârziat: Dar pot vorbi cu spiritele.
– Cu spiritele, zău? Doamne, ai milă. Poate că ne pot spune cine
a fost acest intrus?
– Mă tem că nu. Nouădegete clătină din cap cu tristeţe, fie că-i
scăpă sarcasmul lui Glokta, fie că alese să-l ignore. Nu a rămas
niciunul treaz în acest loc. Aici dorm. Dorm de multă vreme.
– A, desigur. A trecut de mult ora de culcare a spiritelor. Mă
obosesc aceste aiureli. Vii de la Bethod?
– Se poate spune aşa. De data aceasta Glokta fu cel surprins.
Se aşteptase în cel mai bun caz la o răsuflare şuierată, la un efort
grăbit de tăinuire, nu la o recunoaştere deschisă. Dar Nouădegete
nici măcar nu clipi. Am fost cândva campionul lui.
– Campion?
– Am luptat în zece dueluri pentru el.
Glokta îşi căută cuvintele.
300
– Ai câştigat?
– Am avut noroc.
– Îţi dai seama, desigur, că Bethod a invadat Uniunea!
– Da. Nouădegete oftă. Ar fi trebuit să-l omor de mult pe ticălos,
dar eram tânăr pe atunci, şi prost. Acum mă îndoiesc că voi mai
avea o altă ocazie, dar aşa se întâmplă. Trebuie să fii… care e
cuvântul?
– Realist, zise Quai.
Glokta se încruntă. O clipă mai devreme, fusese cât pe ce să
desluşească toate aceste aiureli, dar momentul trecuse şi lucrurile
erau mai absurde ca oricând. Se holbă la Nouădegete, dar acea
faţă brăzdată de cicatrice nu oferea niciun răspuns, doar mai
multe întrebări. Vorbeşte cu spiritele? Campionul lui Bethod, dar
duşmanul său? Asaltat de o femeie misterioasă în toiul nopţii? Şi
nici măcar nu ştie de ce se află aici? Un mincinos abil spune cât de
multe adevăruri poate, dar acesta spune atât de multe minciuni
încât nici nu ştiu de unde să încep.
– A, avem un oaspete.
În cameră pătrunse un bătrân scund şi îndesat, cu o barbă
scurtă şi căruntă, ştergându-şi viguros capul pleşuv cu o bucată
de pânză.
Aşadar, acesta este Bayaz.
Se prăbuşi pe singurul scaun intact, mişcându-se fără nimic
din graţia la care te-ai aştepta de la o importantă figură istorică.
– Trebuie să-mi cer scuze. Profitam de baie. O baie foarte bună.
Fac baie în fiecare zi de când am venit aici, la Agriont. M-am
murdărit atâta cu praful drumului, încât am profitat de ocazie să
mă spăl din nou!
Bătrânul îşi trecu mâna peste scalpul chel, cu un uşor şuierat.
Glokta compară mental trăsăturile sale cu cele ale statuii de pe
Aleea Regelui. Aproape totul e nefiresc la această asemănare. Nici
pe jumătate la fel de impunător şi mult mai scund. Într-o oră pot găsi
cinci bătrâni care arată mai convingător. Dacă aş folosi un brici pe
Arhilectorul Sult, aş obţine ceva mai bun. Glokta aruncă o privire la
scăfârlia lui lucioasă. Mă întreb dacă trece peste ea cu briciul în
fiecare dimineaţă.
– Iar tu eşti? întrebă presupusul Bayaz.
– Inchizitorul Glokta.
– A, unul dintre inchizitorii Maiestăţii Sale. Suntem onoraţi!
– O, nu, onoarea e de partea mea. În definitiv, eşti legendarul
Bayaz, Întâiul dintre Magi.
301
Bătrânul îi întoarse o privire fioroasă, cu ochii săi verzi
usturător de aspri.
– Legendar e poate o idee prea mult, dar eu sunt Bayaz.
– Însoţitorul tău, Maestrul Nouădegete, tocmai îmi descria
evenimentele nopţii trecute. O poveste plină de culoare. Susţine că
tu ai provocat… toate astea.
Bătrânul pufni.
– Nu-mi stă în obicei să primesc cu braţele deschise oaspeţii
nepoftiţi.
– Văd şi eu.
– Din păcate, apartamentul a suferit unele stricăciuni. Din
experienţa mea, omul trebuie să acţioneze repede şi decisiv.
Bucăţile pot fi oricând strânse pe urmă.
– Desigur. Iartă-mi ignoranţa, Maestre Bayaz, dar cum anume
au fost provocate stricăciunile?
Bătrânul zâmbi.
– Vei înţelege că nu împărtăşim secretele ordinului nostru cu
oricine şi mă tem că am deja un ucenic.
Arătă către tânărul neconvingător.
– Ne-am cunoscut. Atunci în termeni simpli, poate, ca să pot
înţelege?
– Îi poţi spune magie.
– Magie. Înţeleg.
– Într-adevăr. Este, în definitiv, lucrul pentru care noi, magii,
suntem cunoscuţi cel mai bine.
– Hm, bănuiesc că n-ai vrea să fii destul de bun să faci o
demonstraţie, de dragul meu!
– O, nu! Aşa-numitul vrăjitor râse tihnit. Nu fac şiretlicuri.
Bătrânul ăsta nebun e la fel de greu de pătruns ca omul
Nordului. Unul abia vorbeşte, iar celălalt vorbeşte întruna, dar nu
spune nimic.
– Trebuie să recunosc că sunt oarecum nedumerit cum a intrat
acest intrus. Glokta îşi roti privirea prin încăpere, examinând
posibilele modalităţi de pătrundere. Străjerul nu a văzut nimic,
aşadar mai rămâne fereastra.
Se târşâi cu prudenţă până la spărtură şi se uită afară.
Existase un mic balcon, dar tot ce mai rămăsese erau câteva aşchii
cioturoase de piatră. Altminteri, zidul cobora neted şi drept până la
apa scânteietoare de jos, departe.
– E un urcuş, nu glumă, mai ales în rochie. Un urcuş imposibil,
ce zici? Cum crezi că l-a făcut această femeie?
302
Bătrânul pufni.
– Vrei să-ţi fac eu treaba? Poate că s-a căţărat prin gura de
scurgere a latrinei! Omul Nordului părea profund tulburat de
această sugestie. De ce n-o prinzi ca s-o întrebi? Nu de asta eşti
aici?
Impresionant, impresionant şi perfect jucat. Un aer de inocenţă
rănită, atât de convingător încât aproape mă face să cred
balivernele astea. Aproape, dar nu chiar.
– Aici e problema. Nu există niciun semn al misteriosului vostru
intrus. N-a fost găsit niciun cadavru. Nişte lemn, bucăţi mici de
mobilier, pietrele din zid, toate au fost împrăştiate pe străzile de
dedesubt. Dar nici urmă de intrus, de orice sex.
Bătrânul se uită la el şi pe chipul lui începu să se contureze o
severă încruntătură.
– Poate că trupul a ars cu totul. Poate că a fost sfârtecat, în
bucăţi prea mici ca să fie văzute, sau s-a evaporat. Magia nu e
întotdeauna exactă sau previzibilă, nici chiar în mâinile unui
maestru. Asemenea lucruri se pot întâmpla. Cu uşurinţă. Mai cu
seamă când mă enervez.
– Cu toate acestea, mă tem că trebuie să risc să te enervez. Mi-a
trecut prin minte că, de fapt, s-ar putea să nu fii Bayaz, Întâiul
dintre Magi.
– Serios?
Sprâncenele stufoase ale bătrânului se apropiară.
– Trebuie, cel puţin, să iau în calcul posibilitatea… – o linişte
încordată se instalase în încăpere – că eşti un impostor.
– Un şarlatan? se repezi aşa-zisul mag.
Tânărul palid îşi plecă creştetul şi se retrase pe tăcute către zid.
Glokta se simţi dintr-odată foarte singur în mijlocul acelui cerc de
dărâmături, singur şi din ce în ce mai nesigur pe sine, dar nu se
lăsă.
– Mi-a trecut prin minte că s-ar putea ca toată această
întâmplare să fi fost pusă în scenă pentru noi. O demonstraţie
convenabilă a puterilor tale magice.
– Convenabilă? şuieră bătrânul pleşuv, cu glasul nefiresc de
sonor. Convenabilă, zici? Ar fi convenabil să fiu lăsat să mă bucur
noaptea de un somn neîntrerupt. Ar fi convenabil dacă acum aş
sta în vechiul meu scaun din Consiliul Închis. Convenabil dacă
oamenii mi-ar lua cuvântul drept lege, aşa cum o făceau odinioară,
fără să pună o mulţime de afurisite de întrebări stupide!
Asemănarea cu statuia de pe Aleea Regelui era dintr-odată mult
303
mai mare. Acum erau prezente încruntătura poruncitoare, rânjetul
batjocoritor, ameninţarea teribilei furii. Cuvintele bătrânului
păreau să-l apese pe Glokta ca o imensă povară, smulgându-i
răsuflarea din trup, ameninţând să-l strivească până ajunge în
genunchi, tăind prin craniul lui şi lăsând în urmă un grăunte de
îndoială. Ridică privirea către spărtura căscată în zid. Praf?
Catapulte? Salahori? Nu există o explicaţie mai simplă? Lumea
părea să se modifice în jurul lui, aşa cum se schimbase în biroul
Arhilectorului cu câteva zile în urmă, mintea lui răsuci bucăţile,
despărţindu-le, adunându-le. Dar dacă aceşti oameni spun, pur şi
simplu, adevărul? Dar dacă…
Nu! Glokta îşi smulse ideea din minte. Înălţă capul şi îi oferi
bătrânului un rânjet la care să se gândească. Un actor bătrân, cu o
ţeastă rasă şi un comportament plauzibil. Nimic mai mult.
– Dacă eşti cine spui, n-ai de ce să te temi de întrebările mele
sau de răspunsurile tale.
Bătrânul schiţă un zâmbet şi strania tensiune slăbi brusc.
– Candoarea ta, cel puţin, Inchizitorule, e foarte reconfortantă.
Fără îndoială că-ţi vei da toată silinţa să-ţi dovedeşti teoria. Îţi urez
succes. Eu, unul, cum spui, n-am de ce să mă tem. Te-aş ruga
doar să găseşti o dovadă a acestei înşelătorii înainte să ne mai
deranjezi.
Glokta se înclină băţos.
– Voi încerca, spuse el şi se îndreptă spre uşă.
– Încă ceva! Bătrânul se uita spre gaura căscată în zid. Ar fi
posibil să ni se găsească alte camere? Vântul bate destul de rece
prin acestea.
– Am să studiez chestiunea.
– Bine. Poate undeva cu mai puţine scări. Afurisitele îmi
torturează genunchii zilele astea.
Zău? Aici, cel puţin, putem fi de acord.
Glokta îi examină pe cei trei pentru ultima oară. Bătrânul
pleşuv îi susţinu privirea, cu faţa neclintită ca un zid. Tânărul
lungan ridică ochii agitat, apoi se întoarse repede. Omul Nordului
continua să se uite încruntat către uşa latrinei. Şarlatani,
impostori, spioni. Dar cum s-o dovedesc?
– O zi bună, domnilor!
Şi se îndreptă şchiopătând spre scări, cu toată demnitatea de
care era în stare.

304
Nobleţe

Jezal îşi rase ultimele fire de păr blond de pe marginea
obrazului şi spălă briciul în bol. Apoi îl şterse de cârpă, îl închise
şi-l aşeză cu grijă pe masă, admirând felul în care lumina soarelui
scânteia pe mânerul de sidef.
Îşi şterse faţa şi apoi – partea lui preferată a zilei – se admiră în
oglindă. Era o oglindă bună, importată din Visserine, un dar de la
tată său: o sticlă ovală, netedă, într-o ramă din lemn de culoare
închisă, bogat ornamentată. Un cadru potrivit pentru un tânăr
atât de chipeş precum cel care-l privea vesel în ochi. Sincer
vorbind, cuvântul chipeş abia dacă era pe măsura lui.
– Eşti o adevărată frumuseţe, nu-i aşa? îşi zise Jezal, zâmbind
în timp ce-şi trecea degetele peste pielea netedă a maxilarului.
Şi ce mai maxilar era! I se spusese adesea că era cea mai
reuşită trăsătură a lui, nu că ar fi existat ceva, câtuşi de puţin în
neregulă la el. Se întoarse spre dreapta, apoi spre stânga, să-şi
admire mai bine magnifica bărbie. Nu prea puternică, nu
grosolană, dar nici prea delicată, nu feminină sau lipsită de
fermitate. Un maxilar de bărbat, fără îndoială, cu o uşoară
despicătură în bărbie, semn al puterii şi autorităţii, dar şi al
sensibilităţii şi profunzimii. Oare mai existase vreodată o bărbie ca
aceasta? Poate că vreun rege sau un erou legendar avusese cândva
una la fel de distinsă. Era un maxilar nobil, asta era limpede.
Niciun om de rând nu ar fi putut să aibă vreodată o bărbie atât de
măreaţă.
Jezal bănuia că venea pe linia maternă a familiei sale. Tatăl lui
avea mai degrabă o bărbie lipsită de fermitate. Şi fraţii săi la fel,
dacă stătea să se gândească. Nu putea să nu-ţi fie puţin milă de ei,
Jezal se alesese cu toată frumuseţea din familie.
– Şi cea mai mare parte a talentului, îşi şopti el bucuros.
Părăsi oglinda, cu un anumit regret, intrând cu paşi mari în
camera de zi, trăgându-şi cămaşa pe trup şi încheind-o în faţă, de
jos în sus. Astăzi trebuia să arate cât se poate de bine. Gândul îi
stârni un mic fior de emoţie, începând din stomac, furişându-se în
susul traheii, oprindu-se în gât.
Porţile trebuiau să fie deschise deja. Un puhoi neîntrerupt de
oameni se revărsa, probabil, în Agriont, ocupându-şi locurile pe

305
imensele bănci de lemn din Piaţa Mareşalilor. Cu miile. Fiecare om
care era cineva şi o mulţime de alţii care nu erau se adunau deja,
strigând, înghiontindu-se, emoţionaţi, aşteptându-l… pe el. Jezal
tuşi şi încercă să-şi alunge gândul din minte. Îl ţinuse treaz deja o
jumătate de noapte.
Se îndreptă spre masă, unde îl aştepta tava cu micul dejun.
Înhăţă absent un cârnat, cu vârful degetului, şi luă o muşcătură
de la capăt, mestecându-l fără chef. Strâmbă din nas şi-l azvârli
înapoi pe platou. N-avea poftă de mâncare în dimineaţa asta.
Tocmai îşi ştergea degetele de şervet când observă ceva pe podea,
lângă uşă: o bucăţică de hârtie. Se aplecă, o ridică şi o despături.
Un singur rând, aşternut cu un scris îngrijit, pedant:

Vino diseară la statuia lui Harod cel Mare, lângă Patru Colţuri.
A.

– La naiba, murmură el, nevenindu-i să creadă, citind şi
recitind acel rând.
Împături hârtia, aruncând agitat o privire prin cameră. Nu se
putea gândi decât la o singură A. O alungase într-un colţ al minţii
în ultimele câteva zile. Petrecuse fiecare moment liber antrenându-
se. Dar asta, de bună seamă, îi readucea totul în minte.
– La naiba!
Desfăcu hârtia şi citi rândul din nou. Vino diseară? Nu putu să-
şi stăpânească o uşoară îmbujorare de satisfacţie care, încet,
deveni o foarte distinctă roşeaţă de plăcere. Gura i se curbă într-
un zâmbet prostesc. Întâlniri secrete pe întuneric? Simţea
furnicături de emoţie pe piele, la gândul acesta. Dar secretele
aveau un mod de a ieşi la suprafaţă şi dacă fratele ei afla? Gândul
atrase un nou val de agitaţie. Luă biletul de hârtie în ambele
mâini, gata să-l rupă în două, dar, în ultimul moment, îl împături
şi îl vârî în buzunar.

În timp ce-şi croia drum de-a lungul tunelului, auzea deja
mulţimea. Un murmur straniu, reverberant, care părea să iasă din
pietrele înseşi. Îl mai auzise, desigur, ca spectator la ultimul
Turnir, dar atunci nu-i făcuse pielea să asude şi stomacul să i se
întoarcă pe dos. A face parte din public e cu totul altceva cu a face
parte din spectacol.
Încetini o clipă, apoi se opri, închizând ochii şi sprijinindu-se de
zid, cu zgomotul mulţimii năvălindu-i în urechi, încercând să
306
respire adânc şi să se adune.
– Nu-ţi face griji, ştiu exact cum te simţi. Jezal se trezi cu mâna
consolatoare a lui West pe umăr. Era cât pe ce să mă întorc pe
călcâie şi să fug, prima oară. Dar va trece de îndată ce armele sunt
scoase din teacă, crede-mă.
– Da, mormăi Jezal, desigur.
Se îndoia că West ştia exact cum se simţea. Poate că omul era
trecut prin câteva turniruri, dar lui Jezal nu-i venea a crede că se
gândise la o întâlnire clandestină cu sora celui mai bun prieten al
său în aceeaşi noapte. Se întreba dacă West ar fi chiar la fel de
binevoitor dacă ar şti conţinutul scrisorii din buzunarul de la
pieptul lui Jezal. Era greu de crezut.
– Ar fi mai bine să ne mişcăm. N-am vrea să înceapă fără noi.
– Nu.
Jezal trase adânc aer în piept, pentru ultima oară, deschise
ochii şi îl expiră cu putere. Apoi se desprinse de zid şi înaintă
repede, cu paşi mari, de-a lungul tunelului. Simţi un neaşteptat
atac de panică – unde-i erau armele? Se cercetă cu disperare, pe
urmă răsuflă uşurat. Erau în mâna lui.
În sala din capătul tunelului era adunată o mulţime de oameni:
instructori, ajutoare, prieteni, rude şi gură-cască. Dar se vedea
cine erau concurenţii: cei cincisprezece tineri care ţineau armele
strâns în mâini. Teama era palpabilă şi contagioasă. Oriunde se
uita, Jezal vedea chipuri palide, agitate, frunţi năduşite, ochi
neliniştiţi alergând de colo-colo. Zgomotul mulţimii nu făcea decât
s-o sporească, un zgomot ameninţător de puternic dincolo de uşile
duble închise din celălalt capăt al încăperii, învolburându-se şi
retrăgându-se, ca o mare furtunoasă.
Doar un om de acolo nu părea deloc tulburat de eveniment,
sprijinindu-se de zid, de unul singur, cu un picior ridicat pe
tencuială şi capul dat pe spate, privind adunarea peste vârful
nasului, prin ochii abia deschişi. Majoritatea concurenţilor erau
supli, vânoşi, atletici. El era orice altceva. Un bărbat voinic, greoi,
cu părul ras într-o mirişte neagră. Avea un gât mare şi gros şi un
maxilar cât pragul uşii – maxilarul unui ţărănoi, ar fi zis Jezal, dar
un ţărănoi vânjos şi puternic, cu un aer mârşav. Jezal l-ar fi putut
lua drept servitorul cuiva dacă dintr-o mână nu i-ar fi atârnat
neglijent o pereche de arme.
– Gorst, şopti West în urechea lui Jezal.
– Pfui. Îmi aduce mai mult a salahor decât a săbier.
– Poate, dar aparenţele pot să înşele. Sunetul mulţimii se
307
domolea treptat şi trăncăneala surescitată din încăpere se potoli
odată cu el. West ridică sprâncenele: Cuvântarea Regelui, şopti el.
– Prieteni! Curtenii mei! Concetăţeni ai Uniunii! veni un glas
răsunător, ce se auzea limpede chiar şi prin uşile grele.
– Hoff, mârâi West. Până şi aici ia locul Regelui. De ce nu-şi
pune coroana pe cap şi nu isprăveşte odată?
– Cu o lună în urmă, veni răgetul îndepărtat al Lordului
Şambelan, tovarăşi de-ai mei din Consiliul Închis au lansat
întrebarea: Ar trebui să aibă loc un Turnir anul acesta? Huiduieli
şi strigăte de frenetică dezaprobare se făcură auzite dinspre
mulţime. O întrebare firească, strigă Hoff, căci suntem în război! O
luptă înverşunată în Nord! Libertăţile care ne sunt atât de scumpe,
drepturile care ne atrag invidia întregii lumi, însuşi felul nostru de
viaţă, toate sunt ameninţate de acei sălbatici!
Un slujbaş începu să-şi croiască drum prin încăpere,
despărţind concurenţii de familiile lor, de instructorii lor, de
prietenii lor.
– Noroc! zise West, bătându-l pe Jezal pe umăr. Am să te văd în
arenă.
Jezal avea gura uscată şi nu putu decât să clatine din cap.
– Iar cei care au pus întrebarea sunt oameni curajoşi! răsună
glasul lui Hoff dincolo de uşi. Oameni înţelepţi! Toţi patrioţi! Bravii
mei colegi din Consiliul Închis! Am înţeles de ce ar putea considera
că ar trebui să nu aibă loc niciun Turnir anul acesta! Urmă o
lungă pauză. Dar le-am spus: nu!
O izbucnire de ovaţii nebune:
– Nu! Nu! ţipa mulţimea.
Jezal fu introdus în rând cu ceilalţi concurenţi, doi câte doi, opt
perechi. Îşi vânzoli armele în timp ce Lordul Şambelan continua să
peroreze, deşi le verificase deja de douăzeci de ori.
– Nu, le-am spus! Să le îngăduim acestor barbari, acestor
animale din Nordul îngheţat, să ne calce în picioare modul de
viaţă? Să lăsăm această făclie a libertăţii din mijlocul întunericului
lumii să se stingă? Nu, le-am spus! Libertatea noastră nu e de
vânzare, cu niciun preţ! Pe asta, prietenii mei, curtenii mei,
concetăţeni ai Uniunii, pe asta vă puteţi bizui… vom câştiga acest
război!
Un alt imens ocean de aprobare. Jezal înghiţi, privi agitat
împrejur. Bremer dan Gorst stătea lângă el. Ticălosul avea
cutezanţa să clipească, rânjind ca şi cum n-ar fi avut nicio grijă pe
lume.
308
– Idiot afurisit, şopti Jezal, dar avu grijă să nu-şi mişte buzele.
– Şi astfel, prieteni, şi astfel – se auziră ultimele strigăte ale lui
Hoff – ce alt moment ar putea fi mai potrivit decât atunci când
stăm pe marginea prăpastiei? Să celebrăm priceperea, puterea,
bărbăţia unora dintre cei mai bravi fii ai naţiunii noastre!
Concetăţeni, compatrioţi ai Uniunii, vă prezint concurenţii!
Uşile fură azvârlite în lături şi vuietul mulţimii de dincolo de ele
năvăli în sală, făcând grinzile să răsune dintr-odată, asurzitor.
Prima pereche de săbieri porni spre ieşire cu paşi mari, prin galeria
strălucitoare, apoi următoarea, apoi următoarea. Jezal era sigur că
va încremeni, neclintit şi cu ochii holbaţi ca un iepure, dar când îi
veni rândul, picioarele sale păşiră bărbăteşte lângă cele ale lui
Gorst, cu călcâiele cizmelor perfect lustruite păcănind pe lespezile
podelei şi pe sub bolta înaltă a uşii.
Piaţa Mareşalilor era schimbată. De jur împrejur fuseseră
înălţate bănci imense care se întindeau una în spatele celeilalte,
sus, mai sus, în toate părţile, înţesate de o mulţime clocotitoare.
Concurenţii coborâră în şir una din văile adânci dintre tribunele
înalte, către mijlocul acestei imense arene, cu grinzile, stâlpii şi
montanţii din trunchiuri de copaci ca o pădure umbroasă, de-o
parte şi de alta. Chiar în faţa lor, părând foarte îndepărtat, fusese
trasat spaţiul pentru duel, un mic cerc de iarbă galbenă în mijlocul
unei mări de chipuri.
Jos, în faţă, Jezal putea distinge trăsăturile celor bogaţi şi
nobili. Îmbrăcaţi în cele mai bune veşminte ale lor, ferindu-şi ochii
de soarele strălucitor, manifestând, în general, un preţios
dezinteres faţă de spectacolul din faţa lor. Mai departe, mai sus,
figurile deveneau mai puţin distincte, hainele mai puţin elegante.
Majoritatea covârşitoare a spectatorilor erau doar stropi şi pete de
culoare, îngrămădiţi de jur împrejurul marginii ameţitoarei genuni,
dar oamenii de rând compensau distanţa prin exaltare: ovaţionau,
ţipau, se ridicau pe vârfuri şi-şi fluturau braţele în aer. Deasupra
lor se iţeau crestele celor mai înalte clădiri din preajma pieţei, ale
căror ziduri şi acoperişuri se înălţau ca nişte insule în ocean, cu
ferestrele şi parapetele înţesate de privitori minusculi.
Jezal clipi în faţa acestei mari desfăşurări de oameni. O parte
din el era conştient că gura îi atârna deschisă, dar era o parte prea
neînsemnată ca s-o închidă. La naiba, avea o senzaţie de greaţă.
Ştia că ar fi trebuit să mănânce ceva, dar acum era prea târziu.
Dacă vomita, chiar aici, în faţa lumii întregi? Simţi din nou un val
de panică oarbă. Unde-şi lăsase armele? Unde erau? În mâna lui.
309
În mâna lui. Mulţimea răcnea şi suspina şi urla, cu o miriadă de
voci diferite.
Concurenţii începură să se îndepărteze de cercul de luptă. Nu
toţi urmau să se dueleze astăzi, cei mai mulţi aveau doar să
privească. De parcă ar fi fost nevoie de spectatori în plus. Porniră
spre rândurile din faţă, dar Jezal nu mergea cu ei, din păcate. Se
îndreptă către ţarcurile unde concurenţii se pregăteau să lupte.
Se prăbuşi lângă West, închise ochii şi-şi şterse fruntea
asudată, în timp ce mulţimea continua să ovaţioneze. Totul era
prea strălucitor, prea zgomotos, prea copleşitor. Mareşalul Varuz
se afla în apropiere, aplecându-se peste marginea îngrăditurii, să
strige în urechea cuiva. Jezal privi peste arenă, la ocupanţii lojii
regale, căutând în zadar ceva care să-i abată gândurile.
– Maiestatea Sa Regele pare să savureze momentele
evenimentului, şopti West în urechea lui Jezal.
– Îhî.
Regele, de fapt, părea că adormise deja tun, cu coroana
alunecându-i într-o parte. Jezal se întrebă în treacăt ce s-ar
întâmpla dacă i-ar cădea.
Prinţul Moştenitor Ladisla era şi el prezent, în veşminte
fabuloase, ca întotdeauna, rotindu-şi radios privirea peste arenă,
cu un zâmbet enorm, de parcă toată lumea s-ar fi aflat acolo
pentru el. Fratele său mai mic, Prinţul Raynault, nici că putea
arăta mai diferit: în haine simple şi sobre, încruntându-se
îngrijorat la tatăl său semiconştient. Mama celor doi, Regina,
stătea lângă ei, dreaptă ca un par, cu bărbia în aer, prefăcându-se
cu sârguinţă că augustul ei soţ era treaz ca lumina zilei şi că ea nu
era nicidecum în pericol să se pomenească, brusc şi dureros, cu
coroana lui în poală. Între ea şi Lordul Hoff, ochii lui Jezal se
opriră asupra unei tinere foarte, foarte frumoase. Era chiar mai
somptuos îmbrăcată decât Ladisla, dacă aşa ceva era cu putinţă,
iar la gât, scânteind în soare, purta un colier de diamante uriaşe.
– Cine e femeia aceea? întrebă Jezal.
– Ah, Prinţesa Terez, şopti West. Fiica Marelui Duce Orso, Lord
de Talins. E o frumuseţe vestită şi, de data asta, se pare că
zvonurile nu sunt exagerate.
– Credeam că de la Talins n-a venit niciodată nimic bun.
– Aşa am auzit şi eu, dar cred că ea ar putea fi excepţia, tu nu?
Jezal nu părea întru totul convins. Impresionantă, fără îndoială,
dar avea în ochi o mândrie glacială. Cred că Regina are de gând s-o
vadă măritată cu Prinţul Ladisla.
310
În timp ce Jezal o privea, Prinţul Moştenitor se aplecă peste
mama lui, s-o onoreze pe prinţesă cu cine ştie ce ironie neghioabă,
pe urmă izbucni în râs la propria-i glumă, lovindu-şi vesel
genunchiul. Ea îi acordă un mic zâmbet glacial, emanând dispreţ,
chiar la distanţa aceea. Dar Ladisla păru să nu observe şi atenţia
lui Jezal fu atrasă curând în altă parte. Un bărbat înalt, în tunică
roşie, păşea greoi către cerc. Arbitrul.
– E timpul, şopti West.
Arbitrul îşi înălţă braţul cu un gest teatral, ridicând două
degete, şi se întoarse încet, aşteptând ca hărmălaia să se
potolească.
– Astăzi, veţi avea plăcerea de a urmări două runde de scrimă,
tună el, pe urmă îşi ridică cealaltă mână, cu trei degete ridicate, în
aplauzele publicului. La fiecare rundă, cel mai bun din trei tuşe! Îşi
azvârli în aer ambele mâini. Patru bărbaţi vor lupta în faţa voastră!
Doi dintre ei vor pleca acasă… cu mâinile goale. Arbitrul coborî o
mână, clătină cu tristeţe din cap, iar mulţimea oftă. Dar doi vor
trece în runda următoare!
Mulţimea îşi răcni aprobarea.
– Pregătit? întrebă Mareşalul Varuz, aplecându-se peste umărul
lui Jezal.
Ce întrebare stupidă! Şi dacă nu era pregătit? Atunci, ce? Ar
anula totul? Scuze tuturor, nu sunt pregătit? Ne vedem la anul?
Dar tot ce reuşi Jezal să spună fu:
– Îhî.
– A sosit clipa, strigă arbitrul, rotindu-se încet în mijlocul
arenei, pentru primul nostru duel!
– Tunica! strigă brusc Varuz.
– Uh!
Jezal se luptă cu nasturii şi îşi scoase tunica, suflecându-şi
mecanic mânecile cămăşii. Aruncă o privire într-o parte şi îşi văzu
adversarul făcând pregătiri similare. Un tânăr înalt, slab, cu braţe
lungi şi subţiri, cu ochi uşor umezi. Nici pe departe cel mai
intimidant adversar. Jezal observă că mâinile îi tremurau uşor în
timp ce lua armele de la asistentul său.
– Antrenat de Sepp dan Vissen şi originar din Rostod, în
Starikland – arbitrul făcu o pauză, pentru a obţine efectul maxim –
Kurtis dan Broya!
Urmă un val de aplauze entuziaste. Jezal pufni. Măscăricii ăştia
ar aplauda pe oricine. Tânărul înalt se ridică de pe bancă şi păşi
hotărât către cerc, cu armele scânteind în lumina soarelui.
311
– Broya! repetă arbitrul, în timp ce idiotul deşirat îşi ocupă
poziţia.
West scoase armele lui Jezal din teci. Zornăitul metalic îi
provocă din nou o senzaţie de greaţă.
Arbitrul arătă din nou către ţarcul concurenţilor.
– Şi adversarul său de astăzi! Un ofiţer al Gărzii Regelui,
antrenat de nimeni altul decât Lordul Mareşal Varuz! Urmară
aplauze răzleţe şi bătrânul soldat radie de fericire. Originar din
Luthar, în Midderland, dar stabilit aici, în Agriont… Căpitanul
Jezal dan Luthar!
O altă explozie de ovaţii, mult mai puternice decât primise
Broya. O furtună de străgăte puternice, peste hărmălaie. Se
strigau numere. Se făceau pronosticuri. Jezal simţi din nou un val
de ameţeală, când se ridică, încet, în picioare.
– Mult noroc!
West îi dădu armele, cu mânerele înainte.
– N-are nevoie de noroc! se răsti Varuz. Acest Broya e un
nimeni. Priveşte-i numai lungimea braţului! Înghesuie-l, Jezal,
înghesuie-l!
Dură parcă o veşnicie să ajungă la cercul acela de iarbă scurtă
şi uscată, cu sunetul mulţimii răsunându-i în urechi, dar cu
sunetul inimii şi mai puternic, răsucind mânerele săbiilor, iar şi
iar, în palmele-i asudate.
– Luthar! repetă arbitrul, zâmbind larg când îl văzu pe Jezal
apropiindu-se.
Întrebări fără noimă şi fără rost îi trecură prin minte şi se
depărtară la fel de repede. Oare Ardee îl privea, din mulţime,
întrebându-se dacă avea să vină la întâlnire în seara aceea? Oare
va fi ucis în război? Cum au adus iarba în cercul pentru duel în
Piaţa Mareşalilor? Ridică privirea spre Broya. Oare se simţea la fel?
Mulţimea era tăcută acum, foarte tăcută. Povara liniştii îl apăsa,
când îşi ocupă locul în cerc şi-şi apăsă piciorul pe pământul uscat.
Broya ridică din umeri, îşi scutură capul, ridică armele. Lui Jezal îi
venea să urineze. Îi venea tare să urineze. Dacă ar face pe el chiar
acum? O pată mare şi întunecată întinzându-i-se pe pantaloni.
Omul care s-a scăpat pe el la Turnir. N-ar reuşi să-şi spele
ruşinea, nici dacă ar trăi o sută de ani.
– Începeţi! tună arbitrul.
Dar nu se întâmplă nimic. Cei doi bărbaţi stăteau acolo, faţă în
faţă, cu armele pregătite. Jezal simţi o mâncărime la sprânceană. Îi
venea să se scarpine, dar cum? Adversarul său îşi linse buzele, pe
312
urmă făcu un pas prudent spre stânga. Jezal făcu acelaşi lucru. Se
ocoliră precauţi, cu pantofii scârţâind uşor pe iarba uscată,
apropiindu-se încet, încet. Când ajunseră mai aproape, lumea lui
Jezal se strânse în spaţiul dintre vârfurile săbiilor lor lungi. Acum
mai era doar un pas. Acum doar câteva palme. Acum doar
cincisprezece centimetri îi mai despărţeau. Întreaga minte a lui
Jezal era concentrată asupra acelor două vârfuri scânteietoare.
Şapte centimetri. Broya lovi în faţă, fără forţă, şi Jezal îi îndepărtă
sabia fără să stea pe gânduri.
Săbiile zornăiră încetişor laolaltă şi, ca şi cum ar fi fost un
semnal stabilit dinainte cu fiecare persoană din arenă, strigătele se
porniră din nou, la început îndemnuri răzleţe.
– Omoară-l, Luthar!
– Da!
– Jap! Jap!
Dar curând strigătele se topiră în marea vijelioasă, furioasă, a
mulţimii, ce se stârnea şi se domolea odată cu mişcările din cerc.
Cu cât Jezal îl vedea mai mult pe acel idiot deşirat, cu atât mai
puţin descurajat devenea. Nervii începură să i se liniştească. Broya
lovea stângaci, Jezal abia trebuia să se mişte. Broya spintecă fără
convingere şi Jezal pară fără efort. Broya fandă, absolut stupid,
dezechilibrat şi lăbărţat, Jezal îl ocoli şi îl împunse în coaste, cu
vârful bont al sabiei sale lungi. Era totul atât de uşor!
– Unu pentru Luthar! strigă arbitrul şi un val de ovaţii străbătu
tribunele.
Jezal zâmbi în sinea lui, lăsându-se dezmierdat de aprecierea
mulţimii. Varuz avusese dreptate, prostănacul ăsta nu reprezenta
niciun pericol. Încă o tuşă şi va trece în runda următoare.
Se întoarse la semnul său şi Broya făcu acelaşi lucru, frecându-
şi coastele cu o mână şi uitându-se încruntat la Jezal pe după
sprâncene. Jezal nu era intimidat. Privirile furioase sunt de folos
doar dacă ştii să lupţi cât de cât.
– Începeţi.
Se apropiară repede de data aceasta şi schimbară o lovitură,
două.
Lui Jezal nu-i venea să creadă cât de încet se mişca adversarul
său; era ca şi cum săbiile lui ar fi cântărit fiecare câte o tonă.
Broya pescui prin aer cu sabia-i lungă, încercând să-şi folosească
lungimea braţului ca să-l ţintuiască pe Jezal. Abia dacă-şi folosise
sabia scurtă până acum, darămite să le coordoneze pe amândouă.
Încă şi mai rău, începea să pară obosit şi se duelau abia de două
313
minute. Nu s-o fi antrenat defel, ţopârlanul ăsta? Sau pur şi
simplu completaseră numărul cu vreun servitor de pe stradă?
Jezal sărea la o parte, dansa în jurul adversarului său. Broya se
bălăngănea după el, perseverent, dar incompetent. Începea să
devină jenant. Nimeni nu savurează o confruntare inegală, iar
stângăcia acelui nătâng îi refuza lui Jezal şansa de a străluci.
– O, haide! strigă el.
Un hohot de râs se revărsă în tribune. Broya scrâşni din dinţi şi
se năpusti cu tot ce avea, dar nu era prea mult. Jezal îi zădărnici
eforturile firave, le ocoli, pluti peste arenă, cu adversarul său
nătărău mişcându-se greoi după el, mereu cu trei paşi în urmă.
Nici urmă de precizie, de viteză, de judecată. Cu câteva minute în
urmă, Jezal fusese aproape îngrozit de perspectiva de a se duela cu
acest nătărău deşirat. Acum era aproape plictisit.
– Ha! strigă el, trecând brusc la atac, dezechilibrându-şi
adversarul cu o lovitură sălbatică şi făcându-l să păşească,
împleticit, înapoi.
Mulţimea prinse viaţă, răcnindu-şi susţinerea.
Jezal lovi şi lovi din nou. Broya se apără cu disperare, nesigur
pe picioare, se dădu clătinându-se înapoi, pară pentru ultima oară,
apoi se împiedică, dând haotic din mâini, cu sabia scurtă
zburându-i din mână, şi ateriză în fund, afară din cerc.
Urmă un val de râsete şi Jezal nu putu să nu i se alăture.
Bietul nătărău arăta chiar amuzant, doborât pe spate, cu
picioarele în aer, ca un fel de broască ţestoasă.
– Căpitanul Luthar câştigă! răcni arbitrul, doi la zero.
Râsetele se transformară în batjocură când Broya se răsuci.
Părea gata să izbucnească în lacrimi, mocofanul. Jezal se apropie
şi-i întinse mâna, dar se pomeni incapabil să-şi şteargă complet
zâmbetul superior de pe faţă. Adversarul său înfrânt îi ignoră
ostentativ ajutorul, ridicându-se de la pământ şi aruncându-i o
privire pe jumătate duşmănoasă, pe jumătate rănită.
Jezal ridică vesel din umeri:
– Nu e vina mea că eşti un nimic.

– Mai vrei? întrebă Kaspa, întinzând sticla cu o mână
tremurătoare, cu ochii împăienjeniţi de prea multă băutură.
– Nu, mulţumesc.
Jezal împinse uşor sticla, înainte să-i poată turna în pahar.
Păru o clipă derutat, apoi i se adresă lui Jalenhorm.
– Mai vrei?
314
– Oricând.
Bărbatul voinic îşi împinse paharul peste tăblia aspră a mesei,
într-un fel care spunea: Nu sunt beat, deşi, evident, era. Kaspa
înclină sticla, privind paharul cu ochii mijiţi, de parcă ar fi fost la
mare distanţă. Jezal urmări gâtul sticlei clătinându-se în aer, apoi
zornăind pe marginea paharului. Inevitabilul era aproape dureros
de privit. Vinul se revărsă pe masă, scurgându-se în poala lui
Jalenhorm.
– Eşti beat, se plânse voinicul, ridicându-se clătinat şi
ştergându-se cu mâini mari, bete, doborându-şi şi scaunul între
timp.
Câţiva dintre ceilalţi clienţi se uitară înspre masa lor cu vădit
dispreţ.
– Orrricând, chicoti Kaspa.
West îşi ridică pentru scurt timp ochii de la paharul său.
– Sunteţi beţi amândoi.
– Nu e vina noastră. Jalenhorm bâjbâi după scaun. El e de
vină.
Întinse un deget nesigur către Jezal.
– A câştigat, bolborosi Kaspa. Ai câştigat, nu-i aşa, şi acum
trebuie să sărbătorim!
Jezal îşi dorea să nu fi trebuit să sărbătorească aşa de mult.
Începea să devină stânjenitor.
– Verişoara mea Ariss a fooost acolo – a văzut tot. A fo' foarte
impresionată. Kaspa îşi azvârli braţul pe după umărul lui Jezal.
Cred că-i amoresată de tine… amoresată… amoresată. Îşi chinui
buzele umede în faţa lui Jezal, încercând să rostească bine
cuvântul. E foaaarte bogată, ştii, foaaarte bogată. Amoresată.
Jezal strâmbă din nas. Nu-l interesa câtuşi de puţin nătânga
aia sfrijită de verişoară a lui, oricât de bogată era, iar răsuflarea lui
Kaspa duhnea.
– Bine… încântător.
Se desprinse de locotenent şi-l îmbrânci, deloc blând.
– Aşadar, când începem treaba în Nord? ceru să ştie Brint,
puţin prea sonor, de parcă el, unul, abia aştepta să ridice ancora.
Curând, sper. Acasă, înainte să vină iarna, ce zici, maiorule?
– Aş! pufni West, încruntându-se. O să fim norocoşi dacă
apucăm să plecăm înainte să vină iarna, în ritmul ăsta.
Brint păru uşor descumpănit.
– Ei, bine, sunt sigur că le tragem sălbaticilor o ciomăgeală
bună, oricând ajungem acolo.
315
– Să le tragem o ciomăgeală! strigă Kaspa.
– Da! Jalenhorm clătină aprobator din cap.
Lui West nu-i ardea de asta.
– N-aş fi aşa de sigur. Aţi văzut în ce stare sunt unii dintre
recruţii ăia? Abia umblă, darămite să fugă. E o ruşine.
Jalenhorm respinse totul cu o fluturare nervoasă a mâinii.
– Nu-s decât nişte sălbatici afurisiţi, toţi! O să le dăm un şut în
fund, cum a făcut azi Jezal cu idiotul ăla, ce zici, Jezal? Acasă
înainte de iarnă, toată lumea spune aşa!
– Cunoşti ţinutul pe-aici? întrebă West, aplecându-se peste
masă. Păduri, munţi, râuri, la nesfârşit. Extrem de puţine spaţii
deschise unde să lupţi, extrem de puţine drumuri pe care să
mărşăluieşti. Trebuie să prinzi pe cineva, înainte să începi
ciomăgeala. Acasă înainte de iarnă? Iarna viitoare, poate, dacă ne
mai întoarcem.
Ochii lui Brint erau măriţi de groază.
– Nu poţi vorbi serios!
– Nu… nu, ai dreptate. West oftă şi se scutură. Sunt sigur că
totul va merge bine. Glorie şi promovări pe toate planurile. Acasă
înainte de iarnă. Dar, în locul tău, aş lua o manta cu mine, pentru
orice eventualitate.
O tăcere apăsătoare se lăsă peste grup. West avea acea
încruntătură aspră pe care o afişa uneori, încruntătura care
spunea că, din partea lui, distracţia s-a terminat pentru seara aia.
Brint şi Jalenhorm păreau nedumeriţi şi posomorâţi. Doar Kaspa
îşi păstra buna dispoziţie şi se legăna în scaunul lui, cu ochii pe
jumătate închişi, într-o stare de euforică inconştienţă.
Grozavă petrecere.
Jezal însuşi se simţea obosit, agasat şi îngrijorat, îngrijorat de
Turnir, îngrijorat de război… îngrijorat în privinţa lui Ardee.
Scrisoarea era tot acolo, împăturită în buzunar. Se uită cu coada
ochiului la West, apoi îşi întoarse repede privirea. La naiba, se
simţea vinovat. Nu se mai simţise niciodată cu adevărat vinovat şi
nu-i plăcea defel. Dacă nu se întâlnea cu ea, avea să se simtă
vinovat că a lăsat-o baltă. Dacă se întâlnea cu ea, avea să se simtă
vinovat că şi-a încălcat cuvântul faţă de West. Era o dilemă. Jezal
îşi roase unghia degetului mare. Ce naiba era cu familia asta
afurisită?
– Ei, bine, zise brusc West. Trebuie să plec. Mâine ne trezim
devreme.
– Îhî, mormăi Brint.
316
– Aşa-i, zise Jalenhorm.
West îl privi pe Jezal drept în ochi.
– Pot să-ţi spun o vorbă? Avea o expresie serioasă, gravă,
furioasă chiar. Inima lui Jezal se strânse. Dacă West aflase despre
scrisoare? Dacă Ardee îi spusese? Maiorul se întoarse şi se
îndreptă spre un colţ liniştit. Jezal privi împrejur, căutând cu
disperare o scăpare. Jezal! strigă West.
– Da, da.
Se ridică în picioare fără nicio tragere de inimă şi îşi urmă
prietenul, afişând ceea ce spera să treacă drept un zâmbet inocent.
Poate că era altceva. Fără legătură cu Ardee. De-ar fi altceva!
– Nu vreau să mai ştie nimeni despre asta…
West îşi roti privirea, să se asigure că nu erau priviţi. Jezal
înghiţi în sec. Dintr-o clipă în alta avea să primească un pumn în
faţă. Ultimul. Nu fusese niciodată lovit în faţă, nu propriu-zis. O
fată îl pălmuise cândva destul de tare, dar asta nu era nici pe
departe acelaşi lucru. Se pregăti cum ştia mai bine, strângând din
dinţi, tresărind uşor.
– Burr a stabilit o dată. Avem patru săptămâni.
Jezal se holbă la el.
– Ce?
– Până ne îmbarcăm.
– Ne îmbarcăm?
– Pentru Englia, Jezal.
– O, da… Englia, fireşte. Patru săptămâni, zici?
– Am crezut că trebuie să ştii, de vreme ce eşti ocupat cu
Turnirul, ca să ai timp să te pregăteşti. Dar nu mai spune
nimănui.
– Da, desigur.
Jezal îşi şterse fruntea năduşiră.
– Eşti palid. Te simţi bine?
– N-am nimic, nimic. Trase adânc aer în piept. Toată emoţia
asta. Ştii, duelul şi… tot.
– Nu-ţi face griji, te-ai descurcat bine azi. West îl bătu pe umăr.
Dar mai sunt multe de făcut. Încă trei runde până să te poţi numi
campion şi vor fi din ce în ce mai grele. Nu te culca pe-o ureche,
Jezal. Şi nu te îmbăta prea tare! îi aruncă el peste umăr,
îndreptându-se către uşă.
Jezal scoase un lung suspin de uşurare şi se întoarse la masa
unde stăteau ceilalţi. Nasul îi era încă intact.
Brint începuse deja să se plângă, acum că îşi dădea seama că
317
West nu se mai întorcea.
– Ce naiba a fost asta? întrebă el, încruntându-se şi arătând cu
degetul spre uşă. Adică, vreau să spun că ştiu că el ar trebui să fie
marele erou şi toate astea, dar, adică, vreau să spun!
Jezal îşi coborî privirea spre el.
– Ce vrei să zici?
– Păi, să vorbeşti aşa! E… e defetism! Băutura îi dădea acum
curaj şi subiectul începea să-l antreneze. Este… adică, vreau să
spun… e o laşitate să vorbeşti aşa, asta e!
– Bagă de seamă, Brint, se răsti Jezal, el a luptat în trei bătălii
şi a trecut primul prin breşă, la Ulrioch! N-o fi el nobil, dar e al
naibii de curajos! În plus, cunoaşte armata, îl cunoaşte pe
Mareşalul Burr şi cunoaşte Englia! Tu ce ştii, Brint? Jezal îşi
încreţi buza. Mai mult decât să pierzi la cărţi şi să goleşti o sticlă
de vin?
– E tot ce trebuie să ştie un bărbat, din punctul meu de vedere,
râse nervos Jalenhorm, străduindu-se din răsputeri să calmeze
situaţia. Vin! strigă el, către nimeni anume.
Jezal se prăbuşi pe scaun. Dacă tovarăşii săi fuseseră abătuţi
înainte de plecarea lui West, acum erau şi mai şi. Brint era
îmbufnat, Jalenhorm se legăna pe scaunul său. Kaspa adormise
dus, lăbărţat pe masa udă, fornăind încetişor.
Jezal îşi goli paharul şi privi împrejur la chipurile care nu
păreau să promită nimic. La naiba, era plictisit. Era un adevăr,
abia acum începea să-şi dea seama, că dialogul celor beţi este
interesant doar pentru cei beţi. Câteva pahare de vin pot
reprezenta diferenţa între a considera pe cineva un tovarăş nostim
sau un imbecil nesuferit. Se întreba dacă el însuşi era la fel de
obositor când era beat ca Jalenhorm, Kaspa sau Brint.
Jezal schiţă un zâmbet uitându-se la afurisitul îmbufnat. Dacă
ar fi rege, cugetă el, ar pedepsi cu moartea conversaţia proastă,
sau cel puţin cu o lungă detenţie. Se ridică de pe scaun.
Jalenhorm înălţă privirea spre el.
– Ce faci?
– Mai bine mă odihnesc puţin, zise repede Jezal, mâine trebuie
să mă antrenez.
Abia se stăpânea să nu o ia la goană din acel loc.
– Dar ai câştigat! Nu sărbătoreşti?
– Prima rundă. Mai am încă trei oameni de înfrânt şi sunt cu
toţii mai buni decât mocofanul de azi.
Jezal îşi luă tunica de pe spătarul scaunului şi şi-o trase peste
318
umeri.
– Cum vrei, zise Jalenhorm, după care sorbi zgomotos din
pahar.
Kaspa îşi înălţă capul de pe masă, preţ de o clipă, cu părul lipit
de tâmplă cu vin vărsat.
– Pleci atât de rrrepede?
– Îhî, făcu Jezal, întorcându-se şi ieşind cu paşi mari.
Afară, pe stradă, bătea un vânt rece. Îl făcea să se simtă şi mai
treaz ca înainte. Dureros de treaz. Avea nevoie disperată de o
companie inteligentă, dar unde s-o găsească la ora asta? Exista un
singur loc la care se putea gândi.
Scoase scrisoarea din buzunar şi o citi la lumina difuză a
ferestrelor tavernei, doar încă o dată. Dacă se grăbea, poate mai
reuşea s-o prindă. Începu să se îndrepte încet spre Patru Colţuri.
Doar să stea de vorbă, atâta tot. Avea nevoie de cineva cu care să
vorbească.
Nu. Îşi impuse să se oprească. Oare chiar se putea preface că
nu voia decât să-i fie amic? Despre un bărbat şi o femeie se zicea
că sunt prieteni atunci când unul aleargă de multă vreme după
celălalt şi n-a ajuns nicăieri. Nu-l interesa un asemenea
aranjament.
Ce, atunci? Căsătorie? Cu o fată fără obârşie nobilă şi fără
bani? De neconceput! Se imagina aducând-o pe Ardee acasă, să-i
cunoască familia. Iat-o pe proaspăta mea soţie, tată! Soţie? Şi care
sunt legăturile ei? Se cutremură la acest gând.
Dar ce-ar fi dacă ar putea găsi o cale de mijloc, cu care toată
lumea să fie mulţumită? Picioarele începură să i se mişte încet. Nu
prietenie, nu mariaj, dar un aranjament mai lejer? Grăbi pasul
către Patru Colţuri. Trebuia să se întâlnească discret, să discute,
să râdă, undeva cu un pat, poate…
Nu. Nu. Jezal se opri din nou şi se plesni peste tâmplă, frustrat.
Nu putea să îngăduie una ca asta, chiar presupunând că ea ar
face-o. West era una, dar dacă ar afla şi alţii? Nu i-ar ştirbi câtuşi
de puţin reputaţia, desigur, dar a ei ar fi distrusă. Distrusă.
Carnea i se încreţi la gândul acesta. Ardee nu merita asta, fireşte.
Nu era de ajuns să spună că era problema ei. Nu era de ajuns.
Doar ca el să se distreze niţel? Un egoism. Era uimit că nu-şi
dăduse seama până atunci.
Aşadar, îşi băgase minţile în cap, aşa cum mai făcuse deja de
zece ori astăzi: nu putea să iasă nimic bun dacă se întâlnea cu ea.
Oricum, aveau să plece curând la război şi asta ar pune capăt
319
acestui imbold ridicol. Acasă, în pat, aşadar! Şi mâine, toată ziua,
antrenament. Antrenament şi iar antrenament, până când
Mareşalul Varuz i-o scoate pe Ardee din cap. Trase adânc aer în
piept, îşi îndreptă umerii, se întoarse şi porni către Agriont.

Statuia lui Harod cel Mare se desluşea în întuneric, pe un soclu
de marmură înalt aproape cât Jezal, părând mult prea mare şi
impunătoare pentru piaţeta mică şi liniştită de lângă Patru Colţuri.
Se speriase de fiecare umbră tot drumul până acolo, evitând
oamenii, străduindu-se din răsputeri să treacă neobservat. Dar nu
erau mulţi oameni prin preajmă. Era târziu şi, probabil, Ardee
renunţase de mult să-l aştepte, cu condiţia să fi venit de la bun
început.
Se furişă emoţionat pe după statuie, privind în umbre,
simţindu-se complet idiot. Străbătuse această piaţă de multe ori şi
niciodată nu stătuse pe gânduri. Nu era un spaţiu public, în
definitiv? Avea dreptul să se afle acolo, la fel ca oricine şi, totuşi, se
simţea ca un hoţ.
Piaţa era goală. Ăsta era un lucru bun. Era mai bine aşa. N-ar fi
avut nimic de câştigat, ci totul de pierdut şi aşa mai departe.
Aşadar, de ce se simţea atât de distrus? Ridică privirea către
chipul lui Harod, încremenit în acea încruntătură de piatră pe care
sculptorii o rezervă doar celor cu adevărat măreţi. Avea un maxilar
distins, puternic, acest Harod, aproape că se putea compara cu cel
al lui Jezal.
– Trezeşte-te! şuieră un glas lângă urechea lui.
Jezal scăpă un scâncet feciorelnic, se retrase, speriat, se
împiedică şi reuşi să rămână în picioare doar agăţându-se de
piciorul enorm al Regelui Harod. În spatele lui era o siluetă
întunecată, o siluetă ascunsă de glugă.
Râsete.
– Nu-i nevoie să faci pe tine. Era Ardee. Îşi dădu gluga pe spate.
Lumina ferestrei îi căzu pieziş pe un obraz, dezvăluindu-i zâmbetul
strâmb. Sunt doar eu.
– Nu te-am văzut, murmură el fără rost, desprinzându-şi repede
mâinile disperate de imensul picior de piatră şi străduindu-se să
pară nonşalant.
Trebuia să recunoască, era un început prost. N-avea talent
pentru aceste jocuri de-a v-aţi ascunselea. Însă Ardee părea
degajată. Se întreba dacă nu mai făcuse toate astea şi altă dată.
– Eşti scump la vedere în ultimul timp, spuse ea.
320
– Ei, bine, ăă… bâigui el, cu inima încă bubuindu-l de pe urma
sperieturii. Am fost ocupat, cu Turnirul şi toate astea…
– A, prea-importantul Turnir. Te-am văzut luptând astăzi.
– M-ai văzut?
– De-a dreptul impresionant.
– Ăă, mulţumesc, eu…
– Fratele meu ţi-a spus ceva, nu?
– Ce, despre duel?
– Nu, cap sec. Despre mine.
Jezal tăcu, încercând să găsească răspunsul cel mai bun.
– Păi, el…
– Ţi-e frică de el?
– Nu! Tăcere. Prea bine, da.
– Dar ai venit, oricum. Bănuiesc că ar trebui să fiu flatată. Îi
dădu ocol încet, cercetându-l de sus până jos, de la picioare la
frunte şi înapoi. Dar nu te-ai grăbit. E târziu. Va trebui să plec
curând acasă.
Era ceva în felul în care îl privea care nu-l ajuta deloc să-şi
potolească bătăile inimii. Ba dimpotrivă. Trebuia să-i spună că nu
se mai puteau întâlni. Era un lucru rău. Pentru amândoi. Nu
putea să iasă nimic bun din asta… nimic bun…
Respira repede, încordat, tulburat, incapabil să-şi dezlipească
ochii de la faţa ei umbrită. Trebuia să-i spună acum. Nu de aceea
venise? Deschise gura să vorbească, dar toate argumentele păreau
acum îndepărtate, legate de alte timpuri, de alţi oameni,
intangibile şi imponderabile.
– Ardee… începu el.
– Îhî?
Înaintă spre el, cu capul înclinat într-o parte. Jezal încercă să
se îndepărteze, dar avea statuia în spate. Ardee se apropie şi mai
mult, cu buzele uşor depărtate, cu ochii fixaţi asupra gurii lui. Ce
era rău în asta, totuşi?
Şi mai aproape, cu faţa ridicată spre el. Îi simţea mirosul – avea
capul plin de parfumul ei. Îi simţea răsuflarea caldă pe obraz. Ce
putea fi rău în asta?
Îi simţea degetele reci pe piele, mângâindu-i faţa, trasându-i
linia maxilarului, răsucindu-i-se prin păr şi trăgându-i capul spre
ea. Buzele ei îi atinseră obrazul, moi şi calde, apoi bărbia, apoi
buzele. Le strânseră uşor pe ale lui. Ardee se lipi de el,
strecurându-şi cealaltă mână pe după spatele lui. Limba ei îi
atinse gingiile, dinţii, limba şi Ardee scotea mici sunete din gât. Şi
321
el făcea la fel, probabil – chiar nu era sigur. Tot trupul îl furnica,
fierbinte şi rece în acelaşi timp, mintea îi era în gură. Era ca şi
cum n-ar mai fi sărutat niciodată o fată. Ce putea fi rău în asta?
Dinţii ei îi muşcară buzele, aproape dureros, dar nu tocmai.
Jezal deschise ochii, cu răsuflarea tăiată, tremurând, cu
genunchii moi. Ea îl privea. Îi vedea ochii scânteind în întuneric,
urmărindu-l cu atenţie, studiindu-l.
– Ardee…
– Ce?
– Când te mai pot vedea? Avea gâtul uscat, glasul îi suna
răguşit. Ea coborî privirea în pământ, cu un mic zâmbet. Un
zâmbet crud, de parcă l-ar fi prins cu ocaua mică şi ar fi câştigat o
grămadă de bani de la el. Lui Jezal nu-i păsa. Când?
– Oh, am să te anunţ.
Trebuia s-o sărute din nou. La naiba cu consecinţele. La naiba
cu West. La naiba cu tot. Se aplecă spre ea şi închise ochii.
– Nu, nu, nu. Ea îşi retrase gura. Ar fi trebuit să vii mai repede.
Ardee se dezlipi de el, se întoarse, cu zâmbetul încă pe buze, şi
se îndepărtă. O urmări, în tăcere, încremenit, fascinat, cu spatele
lipit de soclul rece de piatră al statuii. Jezal nu se mai simţise
niciodată astfel. Niciodată.
Ea aruncă o privire înapoi, doar o dată, ca şi cum ar fi vrut să
verifice dacă încă o urmărea. Pieptul i se strânse, aproape dureros,
doar când o văzu privindu-l, pe urmă Ardee dispăru după un colţ.
El rămase acolo o clipă, cu ochii larg deschişi, doar respirând.
Apoi o pală rece de vânt suflă prin piaţă şi lumea se prăbuşi din
nou peste el. Duelul, războiul, prietenul său West, obligaţiile lui.
Un singur sărut, asta a fost tot. Un sărut şi toată hotărârea lui se
scursese ca urina dintr-o oală de noapte spartă. Îşi roti privirea,
dintr-odată simţindu-se vinovat, năucit şi speriat. Ce făcuse el
acolo?
– La naiba! spuse Jezal.

322
Lucru necurat

Un lucru care arde poate răspândi tot felul de mirosuri. Un pom
viu, proaspăt şi plin de sevă, miroase altfel în flăcări decât unul
mort, uscat şi ofilit. Un porc aprins şi un om miros aproape la fel,
dar asta e altă poveste. Mirosul de ars pe care îl simţea Copoiul
acum venea de la o casă. Îl ştia, fără doar şi poate. Un miros pe
care îl cunoştea mai bine decât i-ar fi plăcut. Casele nu se aprind
singure prea des. De obicei, lucrul acesta e însoţit de un act de
violenţă. Asta însemna oameni prin preajmă, oameni gata de luptă,
cel mai probabil, aşa că se furişă cu mare grijă, jos, printre copaci,
alunecă pe burtă spre margine şi privi printre tufişuri.
Acum îl vedea, destul de limpede. Fum negru, înălţându-se
într-o coloană înaltă, dintr-un punct de lângă râu. O casă mică,
încă fumegând, dar distrusă până la zidurile scunde de piatră.
Fusese şi un hambar, dar acum nu mai rămăsese decât un
morman de vreascuri negre şi de noroi negru. Câţiva copaci şi un
petic de teren cultivat. Viaţa de fermier era destul de săracă, în
Nordul Îndepărtat, chiar şi în vremurile cele mai bune. Prea frig să
ai ce creşte – câteva rădăcini, poate, şi nişte oi de păstorit. Un
porc, doi, dacă erai norocos.
Copoiul îşi scutură capul. Cine ar vrea să pârjolească oameni
atât de săraci? Cine ar vrea să jefuiască acest petic îndărătnic de
pământ? Unora pur şi simplu le place să dea foc, presupuse el. Se
târî puţin mai departe, uitându-se în stânga şi-n dreapta în josul
văii, căutând o urmă a celor care au făcut asta, dar tot ce putea
zări mişcându-se erau câteva oi sfrijite risipite pe versanţii văii. Se
retrase târâş înapoi în tufişuri.
Inima i se strânse pe când ce se furişa înapoi către tabără.
Glasuri ridicate, certându-se, ca întotdeauna. Se întrebă, preţ de
un minut, dacă să treacă pur şi simplu şi să meargă mai departe;
era sătul de nesfârşita gâlceavă. Dar, în cele din urmă, hotărî să n-
o facă. O iscoadă care-i părăseşte pe-ai lui nu face multe parale.
– De ce nu-ţi ţii pliscul, Dow? Glasul hârâit al lui Tul Duru. Ai
vrut la sud, iar când am mers spre sud, n-ai făcut decât să suspini
după munţi! Acum, că suntem în munţi, mârâi toată ziua şi toată
noaptea că ai burta goală! M-am săturat până peste cap, câine
smiorcăit!

323
Acum veni rândul mârâitului urâcios al lui Dow cel Negru:
– De ce trebuie să primeşti tu de două ori mai multă mâncare,
doar fiindcă eşti un porc mare şi gras?
– Nenorocitule! Te strivesc ca pe un vierme ce eşti!
– Îţi tai eu gâtul când dormi, morman de carne! Apoi o să avem
cu toţii mâncare din belşug! Cel puţin o să scăpăm de sforăitul tău
blestemat! Acum ştiu de ce-ai fost poreclit Capdetunet, scroafă
mârâită!
– Ţineţi-vă pliscurile, amândoi! îl auzi Copoiul răcnind pe
Treicopaci, destul de tare să trezească morţii. M-am săturat!
Acum îi putea vedea, pe toţi cinci. Tul Duru şi Dow cel Negru,
zbârlindu-se unul la altul şi Treicopaci între ei, cu mâinile ridicate.
Forley stătea şi privea, cu un aer trist, iar Ursuzul nici măcar nu
se uita, verificându-şi săgeţile.
– Hei! şuieră Copoiul şi cu toţii se întoarseră brusc spre el.
– E Copoiul, spuse Ursuzul, abia ridicându-şi privirea de la
săgeţile sale.
N-aveai cum să-l înţelegi pe omul acela. Nu vorbea nimic zile în
şir, apoi, când deschidea gura, era ca să spună ceea ce vedeau
deja cu toţii.
Forley era dornic să le atragă atenţia în altă parte, ca
întotdeauna. Era greu de ghicit cât s-ar fi abţinut să se omoare
între ei, fără să-l aibă pe el prin preajmă.
– Ce-ai găsit, Copoiule? întrebă el.
– Ce să vezi, am găsit cinci nătărăi afurisiţi în pădure! şuieră el,
ieşind dintre copaci. I-am auzit de la o poştă! Şi erau Oameni Aleşi,
îţi vine să crezi? Oameni de la care te-ai fi aşteptat să fie mai
prudenţi! Care se ceartă între ei, ca întotdeauna. Cinci ticăloşi
afurisiţi…
Treicopaci ridică mâna:
– În regulă, Copoiule. Ar trebui să fim mai prudenţi! Şi apoi se
încruntă la Tul şi Dow. Se încruntară unul la altul, dar nu-şi mai
spuseră nimic. Ce-ai găsit?
– Sunt lupte pe-aici, sau aşa ceva. Am văzut o fermă arzând.
– Arzând, zici? întrebă Tul.
– Da.
Treicopaci se încruntă.
– Atunci du-ne acolo.

Copoiul nu văzuse asta de sus, din pădure. N-ar fi putut. Era
prea departe şi prea mult fum ca să vadă asta. Dar acum vedea, de
324
aproape, şi îi făcea rău. Văzură cu toţii.
– Nu-i lucru curat aici, spuse Forley, privind în sus, la copac.
Nu-i lucru curat.
– Da, mormăi Copoiul.
Nu găsea altceva de spus. Creanga pârâia, în timp ce bătrânul
se legăna uşor, cu picioarele goale bălăbănindu-se aproape de
pământ. Poate că încercase să se împotrivească: avea două săgeţi
în trup. Femeia era prea tânără să-i fi fost soţie. Fiică, poate.
Copoiul bănuia că cei doi copii erau fiii lui.
– Cine-ar spânzura un copil? murmură el.
– Mă pot gândi la câţiva destul de ticăloşi, remarcă Tul.
Dow scuipă în iarbă.
– Adică eu? mârâi el şi cei doi erau din nou la cuţite. Am
pârjolit câteva ferme şi un sat, două, dar am avut motive, era
război. Am lăsat copiii să trăiască.
– Eu am auzit altceva, zise Tul.
Copoiul închise ochii şi oftă.
– Crezi că dau doi bani pe ce-ai auzit tu? răcni Dow. Poate că
numele mi-e mai negru decât merit, rahat uriaş ce eşti!
– Ştiu ce meriţi, ticălosule!
– Ajunge! mârâi Treicopaci, privind încruntat spre pom. N-aveţi
pic de respect? Copoiul are dreptate. Suntem în munţi acum şi ne
pândesc necazurile. Gata cu ciorovăiala asta: Gata! Calm şi liniştit,
de acum înainte. Suntem Oameni Aleşi, cu treabă de bărbaţi de
făcut.
Copoiul clătină din cap, bucuros să audă, în sfârşit, ceva
raţional.
– Sunt lupte prin preajmă, spuse el, trebuie să fie.
– Îhî, făcu Ursuzul, deşi era greu de spus exact cu ce anume
era de acord.
Ochii lui Treicopaci nu se dezlipeau de trupurile care se
legănau.
– Ai dreptate. Trebuie să ne concentrăm la asta acum. La asta
şi la nimic altceva. Luăm urma cetei care a făcut asta şi vedem
pentru ce luptă. Nu facem nimic până când nu ştim cine cu cine
luptă.
– Cine-a făcut asta luptă pentru Bethod, zise Dow. Îţi poţi da
seama cu ochiul liber.
– Vom vedea. Tull şi Dow, tăiaţi funiile ăstora şi îngropaţi-i.
Poate că sarcina asta o să vă mai oţelească.
Cei doi se priviră încruntaţi, dar Treicopaci nu le acordă nicio
325
atenţie.
– Copoiule, tu du-te şi miroase cine-a făcut asta. Adulmecă-i şi
la noapte le facem o vizită. O vizită ca aceea pe care le-au făcut-o ei
celor de-aici.
– Da, spuse Copoiul, dornic să treacă la fapte. Le facem o vizită.

Copoiul nu putea să-şi dea seama. Dacă oamenii ăştia erau
într-un conflict, temându-se să nu fie prinşi de duşmani, nu
depuneau prea multe eforturi să-şi acopere urmele. Le luă urma
cât se poate de uşor. Cinci la număr, socoti el. Trebuie că se
îndepărtaseră tacticos de ferma cuprinsă de flăcări, coborând prin
vale pe lângă râu şi intrând în pădure. Urmele erau atât de vizibile
încât, din când în când, îşi făcea gânduri că-i jucau o farsă,
pândindu-l din copaci, aşteptând să-l spânzure de o creangă. Dar,
după toate aparenţele, nu era aşa, căci îi ajunse din urmă chiar
înainte de căderea nopţii.
La început simţi mirosul cărnii – oaie la frigare. Apoi le auzi
glasurile – vorbind, strigând, râzând, fără să se străduiască defel
să nu facă zgomot, uşor de auzit chiar şi cu râul învolburându-se
alături. Apoi îi văzu, şezând în jurul unui foc imens, într-o poiană,
cu o oaie jupuită pe frigare, luată, fără îndoială, de la fermierii
aceia. Copoiul se ghemui în tufe, uşurel, tăcut, aşa cum ar fi
trebuit să fie ei. Numără cinci bărbaţi, mai bine zis patru şi un
băiat de vreo paisprezece ani. Cu toţii şedeau pur şi simplu, fără
cineva care să stea de veghe, nicio precauţie. Nu pricepea.
– Stau pur şi simplu acolo, şopti el, când ajunse înapoi la
ceilalţi. Doar stau. Niciun străjer, nimic.
– Doar stau? întrebă Forley.
– Da. Cinci. Stau şi se hlizesc. Nu-mi place.
– Nici mie nu-mi place, zise Treicopaci, dar ce-am văzut la
ferma aia îmi place şi mai puţin.
– Arme, şuieră Dow. Arme, asta trebuie.
De data aceasta, Tul fu de acord cu el.
– Arme, şefule. Hai să le dăm o lecţie!
Nici măcar Forley nu interveni de data asta, ca să prevină o
ceartă, dar Treicopaci mai cugetă o clipă la asta, acordându-şi un
răgaz, ca să nu se pripească. Apoi clătină aprobator din cap.
– Arme să fie.

Pe Dow cel Negru nu-l poţi vedea în noapte, dacă nu vrea să fie
văzut. Nici nu-l auzi, dar Copoiul ştia că e acolo, în timp ce se
326
strecura în jos, printre copaci. Dacă lupţi alături de un om destul
de multă vreme, ajungi să-l înţelegi. Înveţi cum gândeşte şi ajungi
să gândeşti în acelaşi fel. Dow era acolo.
Copoiul avea ţinta lui. Vedea spatele celui aflat departe, în
dreapta, o siluetă neagră profilată pe fundalul focului. Copoiul nu-
şi irosea încă prea mult gândurile cu celălalt. Nu se gândea la
nimic decât la ţinta lui. Odată ce alegi să faci ceva, sau şeful tău
alege în locul tău, mergi până la capăt şi nu te uiţi înapoi până
când misiunea nu e îndeplinită. Timpul pe care-l petreci gândindu-
te e cel în care vei fi omorât. Logen îl învăţase acest lucru, iar el îl
luase cât se poate de în serios. Aşa trebuia să fie.
Copoiul se strecură şi mai aproape, simţind căldura focului pe
faţă, simţind metalul aspru al cuţitului în mână. La naiba, îi venea
să urineze, ca întotdeauna. Ţinta nu era acum decât la un pas.
Băiatul era în faţa lui – dacă ar fi ridicat privirea de la bucata lui
de carne, l-ar fi văzut pe Copoi venind, dar era prea concentrat la
mâncare.
– Aah! horcăi unul dintre ceilalţi.
Asta însemna că Dow ajunsese la el şi asta însemna că era
terminat. Copoiul făcu un salt înainte şi îşi înjunghie ţinta în
partea laterală a gâtului. Victima întinse mâna o clipă, apucându-
se de gâtul tăiat, făcu un pas clătinat şi se prăbuşi. Unul dintre
ceilalţi sări în sus, aruncându-şi pe jos ciozvârta de oaie pe
jumătate mâncată, apoi o săgeată îl lovi în piept. Ursuzul, de lângă
râu. Păru surprins, o clipă, după care se prăbuşi în genunchi, cu
faţa schimonosită de durere.
Mai rămâneau doar doi, iar băiatul şedea încă acolo, holbându-
se la Copoi, cu gura pe jumătate deschisă, cu o bucăţică de carne
atârnându-i afară. Ultimul dintre ei era ridicat în picioare,
respirând repede, cu un cuţit lung în mână. Trebuie că-l scosese
ca să mănânce cu el.
– Aruncă arma! răcni Treicopaci.
Copoiul îl văzu acum pe bătrân venind spre ei cu paşi mari, cu
lumina focului scânteind pe marginea de metal a scutului său
mare şi rotund. Bărbatul îşi muşca buza, cu ochii ţâşnind de la
Copoi la Dow, care se apropiau încet de el, din ambele părţi. Apoi îl
văzu pe Capdetunet, ivindu-se din întunericul pădurii, părând
prea mare să fie om, cu sabia-i uriaşă strălucindu-i pe umăr. Era
de-ajuns pentru el. Îşi aruncă pumnalul jos, în ţărână.
Dow făcu un salt înainte, îl apucă de încheieturi şi i le legă
strâns în faţă, după care îl îmbrânci în genunchi, lângă foc.
327
Copoiul făcu acelaşi lucru cu băiatul, strângând din dinţi, fără să
scoată o vorbă. Totul se întâmplă într-o clipă, calm şi liniştit, aşa
cum spusese Treicopaci. Pe mâinile Copoiului era sânge, dar asta
era treaba şi n-aveai ce-i face. Ceilalţi îşi croiau drum spre ei
acum. Ursuzul venea prin râu, împroşcând apa, cu arcul peste
umăr. Îl lovi cu piciorul, în trecere, pe cel pe care-l omorâse, dar
trupul nu se mişcă.
– Mort, zise Ursuzul.
Forley era în spate, uitându-se la cei doi prizonieri. Dow se
holba la cel pe care-l legase, fixându-l cu privirea.
– Îl ştiu pe ăsta de-aci, spuse el, părând chiar încântat de asta.
Groa Mocirlă, nu-i aşa? Ce noroc! Mă frământă gândul la tine de
ceva vreme!
Mocirlă privi încruntat în pământ. Un om crud, gândi Copoiul,
genul care ar putea spânzura fermieri, dacă exista aşa ceva.
– Da, eu sunt Mocirlă. Nu-i nevoie să vă întreb cum vă cheamă!
Când se va afla că aţi omorât nişte perceptori ai Regelui, veţi fi
nişte oameni morţi cu toţii!
– Dow cel Negru mi se spune.
Capul lui Groa Mocirlă se înălţă, cu gura larg deschisă.
– O, la naiba, şopti el.
Băiatul îngenuncheat lângă el privi împrejur cu ochii mari.
– Dow cel Negru? Cum? Nu eşti acelaşi Dow cel Negru ca… o, la
naiba.
Dow clătină încet din cap, cu zâmbetul acela maliţios al lui
lăbărţându-i-se pe faţă, zâmbetul acela ucigător.
– Groa Mocirlă. Ai de plătit pentru tot felul de treburi. Te-am
avut în minte şi acum eşti în faţa mea. Îl bătu uşor pe obraz. Şi în
palma mea. Ce noroc!
Mocirlă îşi retrase faţa, cu o smucitură, cât de departe putu,
aşa imobilizat cum era.
– Credeam că eşti în iad, Dow, ticălosule!
– Aşa credeam şi eu, dar am fost doar la nord de munţi. Avem
câteva întrebări pentru tine, Mocirlă, înainte să capeţi ce ţi se
cuvine. Cine e acest rege? Ce colectezi pentru el?
– La naiba cu întrebările tale!
Treicopaci îl lovi peste tâmplă, de unde nici nu se aştepta. Când
se întoarse să se uite, Dow îl trosni în cealaltă parte. Capul îi
zbură dintr-o parte în alta, până când bărbatul se înmuie destul ca
să vorbească.
– Care-i conflictul? întrebă Treicopaci.
328
– Nu e niciun conflict, scuipă Mocirlă printre dinţii-i sparţi. Aţi
putea fi morţi, ticăloşilor! Nu ştiţi ce s-a întâmplat, nu-i aşa?
Copoiul se încruntă. Nu-i plăcea cum sună asta. Se părea că
lucrurile se schimbaseră cât timp fuseseră plecaţi şi nu văzuse
până acum nicio schimbare în bine.
– Eu pun întrebările aici, zise Treicopaci. Tu concentrează-ţi
fărâma de creier la răspunsuri. Cine mai luptă? Cine nu vrea să
îngenuncheze în faţa lui Bethod?
Mocirlă râse, aşa legat fedeleş cum era.
– N-a mai rămas nimeni! Războiul s-a sfârşit! Bethod este acum
rege al întregului Nord! Toată lumea îngenunchează în faţa lui…
– Noi nu, mârâi Tul Duru, aplecându-se. Dar Bătrânul Yawl?
– Mort!
– Dar Sything sau Rattleneck?
– Mort şi mort, idioţilor! Singurele lupte sunt acum în Sud!
Bethod a pornit la război cu Uniunea! Da! Şi îi cotonogim şi pe ei!
Copoiul nu era sigur dacă să-l creadă. Rege? Nu mai existase
niciodată un rege în Nord. Nu fusese niciodată nevoie, iar Bethod
era ultimul pe care l-ar fi ales. Iar să declare război Uniunii? Alerga
după potcoave de cai morţi, desigur. Sudiştii erau de departe mai
numeroşi.
– Dacă nu se duce niciun război aici, întrebă Copoiul, pentru ce
ucideţi?
– Du-te dracului!
Tul îl plesni cu putere peste faţă şi Mocirlă căzu pe spate. Dow
îl lovi, la rândul lui, cu piciorul, apoi îl trase în sus.
– De ce i-ai omorât? întrebă Tul.
– Dări! strigă Mocirlă, cu sângele şiroindu-i din nas.
– Dări? întrebă Copoiul.
Era un cuvânt destul de ciudat, nici nu prea ştia ce înseamnă.
– Nu voiau să plătească!
– Dări pentru cine? întrebă Dow.
– Pentru Bethod, pentru cine crezi? A luat tot pământul, a
risipit toate clanurile şi le-a luat pămâtul pentru ai lui! Oamenii îi
sunt datori! Iar noi colectăm!
– Dări, ai? Ăsta e un blestemat obicei sudist, fără doar şi poate!
Şi dacă nu pot plăti? întrebă Copoiul, simţind că i se întoarce
stomacul pe dos. Îi spânzuraţi, nu-i aşa?
– Dacă nu plătesc, putem să facem cu ei ce ne place!
– Ce vă place? Tul îl apucă pe după gât, strângându-l cu o
mână vânjoasă, până când ochii lui Groa Mocirlă ieşiseră pe
329
jumătate din orbite. Ce vă place? Vă place să-i spânzuraţi?
– Gata, Capdetunet, zise Dow, desfăcând degetele lui Tul şi
împingându-l uşor. Gata, voinicule, asta nu-i pentru tine, să omori
un om legat. Îl bătu pe piept, scoţându-şi securea. Pentru treburi
ca astea există cei ca mine.
Mocirlă îşi revenise acum, mai mult sau mai puţin, şi putea
respira.
– Capdetunet, tuşi el, cercetându-i cu privirea. Sunteţi toţi, nu-i
aşa? Tu eşti Treicopaci, tu Ursuzul, iar ăla de colo e Molâul.
Aşadar, nu îngenuncheaţi, ai? Bine de voi! Unde-i Nouădegete? Ei?
rânji Mocirlă. Unde e Sângerosul Nouă?
Dow se întoarse, trecându-şi degetul peste tăişul securii.
– Întors în ţărână, iar tu o să i te alături. Am auzit destul.
– Dă-mi drumul, ticălosule! ţipă Mocirlă, trăgând de sfori. Nu
eşti mai bun decât mine, Dow cel Negru! Ai omorât mai mulţi
oameni decât ciuma! Dă-mi drumul şi dă-mi o sabie! Haide! Ţi-e
frică să te lupţi cu mine, laşule? Ţi-e frică să-mi dai o şansă, nu?
– Hai, fă-mă laş! mârâi Dow. Tu, care ai omorât copii doar de
plăcere. Ai avut o armă şi ai lăsat-o să cadă. Asta ţi-a fost şansa şi
n-ai profitat de ea. Cei ca tine nu merită încă una. Dacă ai ceva de
spus, ai face bine să spui acum.
– La naiba cu tine! ţipă Mocirlă. La naiba cu haita de…
Securea lui Dow îl despică între ochi, doborându-l pe spate.
Mocirlă dădu puţin din picioare şi cu asta, basta. Niciunul dintre
ei nu vărsă o lacrimă pentru ticălosul ăla – până şi Forley nu făcu
decât să tresară când lama pătrunse în carne. Dow se aplecă şi
scuipă pe trupul mort şi Copoiul nu-l putea învinui pentru asta.
Dar băiatul era o problemă mai mare. Se uită la cadavru cu ochi
mari, apoi ridică privirea.
– Voi sunteţi ăia, nu? făcu el. Cei pe care i-a învins Nouădegete?
– Da, băiete, răspunse Treicopaci, noi suntem
– Am auzit poveşti despre voi. Ce-aveţi de gând cu mine?
– Ei, bine, asta-i o întrebare, zău, mormăi Copoiul în barbă.
Din păcate, ştia deja răspunsul.
– Nu poate rămâne cu noi, zise Treicopaci. Nu putem să-l cărăm
după noi şi nu putem risca.
– E doar un băietan, zise Forley. Îi putem da drumul.
Era un gând plăcut, dar nu stătea în picioare, şi ştiau asta cu
toţii. Băiatul părea încrezător, dar Tul îi tăie elanul.
– Nu ne putem încrede în el. Nu aici. Ar spune cuiva că ne-am
întors şi apoi am fi vânaţi. Nu pot s-o fac. În plus, a avut şi el un
330
rol în treaba aia de la fermă.
– Dar ce să fi făcut? întrebă băiatul. Ce să fi făcut? Eu voiam să
merg în sud să lupt cu Uniunea şi să-mi fac un nume, dar ei m-au
trimis aici, să colectez dări. Dacă şeful meu zice să fac un lucru,
trebuie să-l fac, nu?
– Da, spuse Treicopaci. Nimeni nu zice c-ai fi avut de ales.
– N-am vrut să am de-a face cu asta! I-am zis să-i lase pe copii
în pace! Trebuie să mă credeţi!
Forley îşi coborî privirea spre cizme.
– Dar chiar te credem.
– Dar o să mă omorâţi naibii oricum?
Copoiul îşi molfăia buza.
– Nu putem să te luăm cu noi, nu putem să-ţi dăm drumul.
– N-am vrut să am de-a face. Băiatul îşi plecă creştetul. Nu mi
se pare corect.
– Nu, zise Treicopaci. Nu este deloc corect. Dar asta-i treaba.
Securea lui Dow se înfipse în ceafa flăcăului, care se prăbuşi pe
burtă. Copoiul tresări şi întoarse privirea. Ştia că Dow o făcuse
aşa, ca să nu fie nevoiţi să-l privească pe băiat în faţă. O idee
bună, probabil, şi spera că le fusese de folos celorlalţi, dar, cu faţa-
n sus sau cu faţa-n jos, pentru el era acelaşi lucru. Se simţea
aproape la fel de bolnav cum se simţise la fermă.
Nu era cea mai proastă zi din viaţa lui, nici pe departe. Dar era
o zi proastă.

Copoiul îi privi trecând în rând pe drum, dintr-un punct bun,
de sus, din pădure, unde nu-l putea vedea nimeni. Avusese grijă şi
să se aşeze contra vântului, fiindcă, sincer vorbind, cam duhnea.
Era o ciudată procesiune bătrână. Pe de-o parte, arătau ca nişte
luptători, plecaţi să captureze arme şi apoi la război. Pe de altă
parte, totul la ei era ciudat. Arme vechi, cele mai multe, şi o
amestecătură de armuri desperecheate. Mărşăluiau, dar lălâi şi
jerpeliţi. Majoritatea, prea bătrâni să fie luptători de primă clasă,
cu părul cărunt, cu ţeste pleşuve, iar mulţi dintre ceilalţi, prea
tineri ca să le mijească barba, doar nişte băieţandri.
Copoiului i se părea că nimic nu mai avea vreo noimă în Nord.
Se gândi la ce-i spusese Mocirlă înainte ca Dow să-l omoare.
Război cu Uniunea. Oare şleahta asta mergea la război? Dacă da,
atunci trebuie că Bethod ajunsese la fundul sacului.
– Care-i treaba, Copoiule? îl întrebă Forley, când se întoarse în
tabără. Ce se întâmplă acolo, jos?
331
– Bărbaţi. Înarmaţi, dar nu cine ştie ce. O sută sau mai mulţi.
Tineri şi bătrâni, majoritatea, îndreptându-se spre sud-vest – şi
Copoiul arătă în josul drumului.
Treicopaci clătină din cap.
– Către Englia. Aşadar, Bethod nu glumeşte. Duce război cu
Uniunea, cu orice preţ. Oricât sânge s-ar vărsa, nu e de-ajuns
pentru el. Ia pe oricine poate ţine o suliţă. Asta nu era o surpriză,
de fapt. Bethod nu fusese niciodată omul jumătăţilor de măsură.
Totul sau nimic, şi nu-i păsa cine era omorât pe drum. Fiecare
bărbat, continuă Treicopaci, murmurând în barbă. Dacă shanka
vin acum peste munţi…
Copoiul îşi roti privirea. Feţe încruntate, îngrijorate, murdare.
Înţelegea ce spunea Treicopaci, înţelegeau cu toţii. Dacă shanka
veneau acum, fără nimeni rămas în Nord să-i înfrunte, ceea ce se
întâmplase la fermă ar fi fost o nimica toată.
– Trebuie să prevenim pe cineva! strigă Forley, trebuie să-i
prevenim!
Treicopaci scutură din cap:
– L-ai auzit pe Mocirlă. Yawl s-a dus, la fel şi Rattleneck şi
Sything. Toţi morţi şi reci, întorşi în ţărână. Bethod e rege acum,
Rege al Oamenilor Nordului. Dow cel Negru se încruntă şi scuipă
în noroi. Scuipă cât vrei, Dow, dar faptele sunt fapte. N-a mai
rămas nimeni de prevenit.
– Nimeni în afară de Bethod însuşi, mormăi Copoiul, nefericit că
trebuia s-o spună.
– Atunci trebuie să-i spunem! Forley îi cercetă pe toţi cu
privirea, disperat. O fi el un ticălos fără inimă, dar cel puţin e om!
E mai bun decât capetele-turtite, nu? Trebuie să spunem cuiva!
– Ha! răcni Dow. Ha! Crezi c-o să ne asculte, Molâule! Aţi uitat
ce ne-a zis? Nouă şi lui Nouădegete? Să nu ne întoarcem niciodată.
Aţi uitat cum era cât pe ce să ne omoare? Aţi uitat cât de mult ne
urăşte pe fiecare?
– Se teme de noi, zise Ursuzul
– Ne urăşte şi se teme de noi, murmură Treicopaci, şi bine face.
Fiindcă suntem puternici. Oameni Aleşi. Oameni Vestiţi. Felul de
oameni pe care ceilalţi îi urmează.
Tul clătină din capu-i mare.
– Da, n-o să ne primească la Carleon cu braţele deschise, mă
gândesc. N-o să ne primească fără o ţeapă pregătită.
– Nu sunt puternic! strigă Forley. Sunt Molâul, toată lumea ştie
asta! Bethod n-are niciun motiv să se teamă de mine, nici să mă
332
urască. Mă duc eu!
Copoiul îl privi surprins. Îl priviră cu toţii.
– Tu? întrebă Dow.
– Da, eu. N-oi fi eu luptător, dar nici laş nu sunt. Mă duc să
vorbesc cu el. Poate o să asculte.
Copoiul stătea şi se holba la el. Trecuse atâta vreme de când
vreunul dintre ei încercase să-i scoată din bucluc cu vorba bună,
încât uitase că se putea face asta.
– Poate c-o să asculte, murmură Treidegete.
– S-ar putea să asculte, zise Tul. Apoi s-ar putea foarte bine să
te omoare, Molâule!
Copoiul clătină din cap.
– E şi asta o posibilitate.
– Poate, dar merită, nu?
Se priviră cu toţii, îngrijoraţi. Forley dădea dovadă de ceva
curaj, nu-i vorbă, dar Copoiului nu-i prea plăcea cum sună planul.
Nu puteai să-ţi agăţi speranţele de un fir subţire de aţă ca Bethod.
Un fir peste măsură de subţire.
Dar, aşa cum spunea Treicopaci, nu mai rămăsese nimeni
altcineva.

333
Vorbe şi praf

Kurster ţopăia în jurul cercului, cu părul lung şi auriu
săltându-i pe umeri, făcând cu mâna mulţimii, trimiţând bezele
fetelor. Publicul aclama, urla şi chiuia, în timp ce tânărul sprinten
îşi făcea ostentativul spectacol. Era un aduan, un ofiţer al Gărzii
Regelui. Un localnic, şi extrem de popular.
Bremer dan Gorst se sprijinea de marginea îngrăditurii,
privindu-şi adversarul cu ochii întredeschişi. Săbiile sale păreau
neobişnuit de grele, uzate şi îndelung folosite, prea greoaie, poate,
ca să fie agile. Gorst însuşi părea prea greoi ca să fie agil, dacă
venea vorba: o matahală de om cu gâtul gros, aducând mai
degrabă a luptător corp la corp decât a săbier. Părea inferior în
această luptă. Majoritatea spectatorilor păreau să fie de această
părere. Dar eu ştiu mai bine.
În apropiere, un agent de pariuri striga cotele, luând bani de la
oamenii care sporovăiau în jurul lui. Aproape toate pariurile erau
pentru Kurster. Glokta se aplecă de pe banca lui.
– Ce şanse îi dai acum lui Gorst?
– Lui Gorst? întrebă agentul de pariuri. Jumate-jumate.
– Pariez două sute de mărci.
– Regret, amice, nu pot acoperi suma asta.
– O sută, atunci, pentru cinci la patru.
Agentul chibzui o clipă, cu ochii în cer în timp ce calcula în cap.
– S-a făcut.
Glokta se aşeză comod, în timp ce arbitrul prezentă concurenţii,
privindu-l pe Gorst cum îşi suflecă mânecile cămăşii. Avea
antebraţe groase ca nişte trunchiuri de copaci, funii grele de
muşchi ce se zvârcoleau în timp ce-şi mişca degetele cărnoase. Îşi
întinse gâtul gros într-o parte şi-n alta, apoi îşi luă săbiile de la
asistentul său şi lansă câteva lovituri de încălzire. Puţini din
mulţime observară. Erau ocupaţi să-l aclame pe Kurster, care
tocmai îşi ocupa locul la semn. Dar Glokta văzu. Mai iute decât
pare. Mult, mult mai iute. Acele arme grele nu mai par atât de
greoaie.
– Bremer dan Gorst! strigă arbitrul, în timp ce bărbatul vânjos
îşi târşâia picioarele spre semnul său. Aplauzele fură zgârcite.
Acest taur greoi nu întruchipa imaginea nimănui despre un săbier.

334
Începeţi.
Nu era un spectacol elegant. De la bun început, Gorst îşi agită
sabia lungă în largi mişcări impetuoase, ca un pădurar care taie
buşteni, mârâind răguşit la fiecare lovitură. Era un spectacol
ciudat. Unul era într-o competiţie de scrimă, celălalt părea să
creadă că luptă pe viaţă şi pe moarte. Trebuie doar să-l atingi,
omule, nu să-l spinteci în două. Dar, pe măsură ce privea, Glokta îşi
dădu seama că loviturile teribile nu erau nici pe departe atât de
greoaie pe cum păreau. Erau bine sincronizate şi deosebit de
precise. Kurster râse când săltă la o parte din faţa primului balans
puternic, zâmbi când se feri de al treilea, dar la al cincilea
zâmbetul îi pierise de mult. Şi nu pare să-i revină.
Nu era deloc elegant. Dar puterea e de necontestat. Kurster îşi
feri disperat capul sub o nouă lovitură amplă, arcuită. Asta a fost
destul de puternică să-i taie capul, cu sau fără sabie boantă.
Favoritul mulţimii îşi dădea toată osteneala să preia iniţiativa,
lovind din răsputeri, dar Gorst nu se lăsa mai prejos. Acesta gemu
când pară eficient loviturile, cu sabia-i scurtă, apoi mârâi din nou
când îşi aduse, şuierând, sabia lungă deasupra. Glokta tresări
când aceasta izbi sabia lui Kurster cu un zgomot răsunător, cât pe
ce să i-o smulgă dintre degete, când încheietura mâinii se îndoi.
Kurster se dădu în spate, împleticindu-se sub forţa loviturii,
strâmbându-se de durere şi şoc.
Acum îmi dau seama de ce par săbiile lui Gorst atât de uzate.
Kurster se feri, în jurul cercului, încercând să scape de atac, dar
matahala era prea iute. Mult prea iute. Gorst îl cunoştea de-acum,
anticipa fiecare mişcare, îşi hărţuia adversarul fără preget. N-avea
cale de scăpare.
Două lovituri puternice îl conduseră pe nefericitul ofiţer spre
marginea cercului, apoi o mişcare secerătoare îi smulse sabia
lungă din mână şi o vârî în iarbă, legănându-se nebuneşte înainte
şi înapoi. Kurster se clătină o clipă, cu ochii mari, cu mâna goală
tremurând, apoi Gorst se năpusti asupra lui scoţând un răget şi
izbindu-şi un umăr greu, cu toată forţa, în coastele lipsite de
apărare.
Glokta izbucni în râs, împroşcând salivă. N-am mai văzut
niciodată un săbier zburând. Kurster făcu o adevărată tumbă,
ţipând ca o copiliţă când săltă în aer, izbi pământul, dând din
mâini şi din picioare şi alunecă pe burtă. În cele din urmă, se opri
în nisipul din afara cercului, la trei paşi mari de locul în care îl
lovise Gorst, gemând încetişor.
335
Mulţimea era în stare de şoc, atât de liniştită încât chicotul lui
Glokta trebuie că se putea auzi din ultimul rând. Antrenorul lui
Kurster alergă din ţarcul lui şi îşi întoarse uşurel discipolul cu faţa
în sus. Tânărul dădea fără vlagă din picioare, scâncea şi se ţinea
de coaste. Gorst îl privi o clipă, impasibil, apoi ridică din umeri şi
se întoarse tacticos la semnul său.
Antrenorul lui Kurster se îndreptă spre arbitru.
– Îmi pare rău, spuse el, dar discipolul meu nu poate continua.
Glokta nu se putu abţine. Trebui să-şi acopere gura cu mâinile.
Tot trupul i se scutura de râs. Fiecare chicot îi provoca un spasm
dureros în gât, dar nu-i păsa. Se părea că mulţimea nu găsea
spectacolul chiar atât de amuzant. Bombăneli furioase ţâşniră
pretutindeni în jurul lui. Mârâielile se transformară în huiduieli, în
timp ce Kurster era ajutat să iasă din cerc, sprijinit de antrenorul
şi asistentul său, apoi huiduielile deveniră un cor de strigăte
furioase.
Gorst mătură publicul cu ochi leneşi, întredeschişi, apoi ridică
din nou din umeri şi se întoarse, târâindu-şi picioarele, înapoi la
îngrăditură. Glokta încă râdea pe înfundate în timp ce părăsea,
şchiopătând, arena, cu punga mult mai grea decât la sosire. Nu se
mai distrase aşa bine de ani de zile.

Universitatea se afla într-un colţ uitat al Agriontului, chiar în
umbra Casei Creatorului, unde până şi păsările păreau bătrâne şi
obosite. O imensă clădire dărăpănată, acoperită de iederă pe
jumătate uscată, cu arhitectura dintr-o epocă timpurie. Se spunea
că era una dintre cele mai vechi clădiri din oraş. Aşa şi arată.
Acoperişurile erau lăsate la mijloc, câteva în pragul prăbuşirii.
Turlele delicate se sfărâmau, stând să se răstoarne în grădinile
părăginite de dedesubt. Tencuiala de pe ziduri era coşcovită şi
soioasă, iar pe alocuri, se desprinseseră bucăţi întregi, dezvăluind
pietrele goale şi mortarul sfărâmat de dedesubt. Într-un loc, o pată
mare, brună, se umfla în josul zidului, dintr-o bucată de streaşină
spartă. Fusese o vreme când studiul ştiinţelor atrăsese unii dintre
cei mai de seamă bărbaţi ai Uniunii, când această clădire se
numărase printre cele mai grandioase din oraş. Iar Sult crede că
Inchiziţia e depăşită.
Două statui flancau poarta năruită. Doi bătrâni, unul cu un
felinar, celălalt arătând spre ceva dintr-o carte. Înţelepciunea şi
progresul, sau vreo aiureală de felul ăsta. Cel cu cartea îşi pierduse
nasul, cândva, în secolul trecut, celălalt era prăvălit, întinzând
336
lampa cu disperare, ca şi cum s-ar fi agăţat de ea în căutarea unui
punct de sprijin.
Glokta ridică pumnul şi izbi în bătrânele uşi. Huruiră şi se
mişcară considerabil, ca şi cum ar fi putut, în orice clipă, să iasă
din ţâţâni. Inchizitorul aşteptă. Aşteptă ceva vreme.
Dintr-odată, se auzi un zăngănit de zăvoare trase şi o jumătate
de uşă se deschise, clătinându-se, câţiva centimetri. O faţă
bătrână se vârî în deschizătură şi se uită la el cu ochii mijiţi,
luminată de dedesubt de o lumânare palidă, strânsă într-o mână
zbârcită. Ochii bătrâni, umezi, priviră în sus şi-n jos.
– Da?
– Inchizitor Glokta.
– A, din partea Arhilectorului?
Glokta se încruntă, surprins.
– Da, aşa e. Nu pot fi atât de rupţi de lume pe cât dau impresia.
Pare să ştie cine sunt.
Era periculos de întuneric înăuntru. De-o parte şi de alta a uşii
se aflau două candelabre enorme de bronz, dar nu mai aveau
lumânări şi nu mai fuseseră lustruite de mult, răspândind o
strălucire mată în lumina micii lumânări a uşierului.
– Pe aici, domnule! zise bătrânul cu glas dogit, târşâindu-şi
picioarele, îndoit de spate aproape în două.
Nici măcar lui Glokta nu-i era greu să ţină pasul cu el, în timp
ce se îndepărta, strecurându-se prin semiîntuneric.
Îşi târşâiră paşii împreună de-a lungul culoarului întunecos.
Ferestrele aflate pe una dintre laturi erau străvechi, cu ochiuri
minuscule de sticlă, atât de murdare încât ar fi lăsat să pătrundă
prea puţină lumină chiar şi în cea mai însorită zi. Când se lăsa
înserarea mohorâtă, nu pătrundea nicio rază. Flacăra pâlpâitoare
a lumânării dansa peste tablourile prăfuite de pe zidul opus,
bătrâni palizi în straie întunecate, negre şi gri, privindu-i cu ochi
rătăciţi din ramele lor scorojite, cu carafe, roţi zimţate şi busole
strânse în mâinile lor zbârcite.
– Unde mergem? întrebă Glokta, după ce merseseră prin
întuneric, câteva minute.
– Iniţiaţii sunt la cină, şuieră uşierul, ridicându-şi spre el ochii
istoviţi.
Sala de mese a Universităţii era o cavernă răsunătoare, pe care
câteva lumânări topite de-abia o scoteau din bezna totală. Un foc
mic pâlpâia într-un şemineu enorm, aruncând umbre mişcătoare
printre grinzi. Pe toată lungimea podelei se întindea o masă lungă,
337
lustruită de anii lungi de folosinţă, flancată de scaune şubrede. La
masă ar fi putut sta cu uşurinţă optzeci de oameni, însă erau doar
cinci, îngrămădiţi într-un capăt, cuibăriţi lângă şemineu. Priviră
înspre ei, când bocăniturile lui Glokta răsunară în sală,
întrerupându-şi masa şi iscodind cu mare interes. Bărbatul din
capul mesei sări în picioare şi se apropie grăbit, ridicându-şi cu o
mână pulpana veşmântului lung şi negru.
– Un oaspete, gâfâi uşierul, fluturându-şi lumânarea în direcţia
lui Glokta.
– A, din partea Arhilectorului! Eu sunt Silber, Administratorul
Universităţii!
Şi strânse mâna lui Glokta. Între timp, tovarăşii lui se ridicară
în picioare, clătinându-se şi împleticindu-se, de parcă tocmai le-ar
fi sosit oaspetele de onoare.
– Inchizitor Glokta.
Privi împrejur, la bătrânii curioşi. Mult mai multă deferenţă
decât mă aşteptam, trebuie să spun. Dar, să nu uităm, numele
Arhilectorului deschide tot felul de uşi.
– Glokta, Glokta, mormăi unul dintre bătrâni, se pare că-mi
amintesc un Glokta de undeva.
– Tu îţi aminteşti totul de undeva, dar niciodată nu-ţi aminteşti
de unde, îl zeflemisi administratorul, stârnind un val de râsete
lipsite de voioşie. Lasă-mă, te rog, să fac prezentările. Trecu pe
rând pe la toţi cei patru oameni de ştiinţă înveşmântaţi în negru.
Saurizin, Iniţiatul nostru Chimist. Un bătrân cărnos, şleampăt, cu
arsuri şi pete pe partea din faţă a robei şi resturi de mâncare în
barbă. Denka, Iniţiatul Metalurg. Cel mai tânăr dintre cei patru, la
o distanţă considerabilă, deşi nicidecum un bărbat tânăr, avea o
grimasă arogantă a gurii. Chayle, Iniţiatul nostru Mecanic. Glokta
nu mai văzuse niciodată un om cu capul atât de mare şi cu o faţă
atât de mică. Urechile, în special, erau imense, cu fire cărunte de
păr. Şi Kandelau, Iniţiatul Naturalist. O pasăre bătrână şi sfrijită,
cu gâtul lung şi ochelari cocoţaţi pe nasu-i coroiat, ca un cioc.
Vino, te rog, lângă noi, Inchizitorule – şi administratorul îi indică
un scaun liber, vârât între doi dintre iniţiaţi.
– Aşadar, un pahar de vin? întrebă mieros Chayle, cu un
zâmbet afectat pe gura-i minusculă, aplecându-se deja cu carafa şi
turnând nişte vin într-un pahar.
– Prea bine.
– Tocmai discutam despre meritele comparative ale diferitelor
noastre domenii de studiu, murmură Kandelau, cercetându-l pe
338
Glokta prin ochelarii săi sclipitori.
– Ca întotdeauna, se lamentă administratorul.
– Corpul uman este, desigur, singurul domeniu demn de o
adevărată cercetare, continuă Iniţiatul Naturalist. Omul trebuie să
aprecieze misterele din interior, înainte de a-şi îndrepta atenţia
către lumea exterioară. Cu toţii avem un trup, Inchizitorule.
Mijloacele de a-l vindeca şi de a-l vătăma sunt de maxim interes
pentru noi toţi. Corpul uman este domeniul meu de competenţă.
– Trupuri! Trupuri! se văicări Chayle, ţuguindu-şi buzele şi
jucându-se cu mâncarea din farfurie. Încercăm să mâncăm!
– Chiar aşa! Îl tulburi pe inchizitor cu pălăvrăgeala ta morbidă!
– O, nu mă tulbur uşor! Glokta rânji peste masă, oferindu-i
Iniţiatului Metalurg o imagine completă a gurii sale ştirbe. Munca
mea pentru Inchiziţie cere cunoştinţe de anatomie destul de
aprofundate.
Se lăsă o tăcere stânjenitoare, apoi Saurizin apucă platoul cu
carne şi i-l întinse. Glokta se uită la bucăţile roşii care străluceau.
Îşi linse gingiile goale.
– Nu, mulţumesc.
– Este adevărat? întrebă cu glas şoptit Iniţiatul Chimist,
privindu-l pe deasupra cărnii. Vor fi mai multe fonduri? Acum, că
afacerea cu pânzarii e rezolvată, adică?
Glokta se încruntă. Cu toţii se holbau la el, aşteptând un
răspuns. Unul dintre bătrânii iniţiaţi rămase cu furculiţa
încremenită în drum spre gură. Aşadar, asta era. Bani. Dar de ce
ar aştepta ei bani de la Arhilector? Platoul greu de carne începea să
se clatine. Ei, bine… dacă asta îi face să asculte.
– Puteţi primi bani, în funcţie, desigur, de rezultate.
Un murmur domol făcu ocolul mesei. Iniţiatul Chimist aşeză cu
grijă platoul, cu o mână tremurătoare.
– Eu am avut mare succes cu acizii, în ultimul timp.
– Ha! îl luă în râs Iniţiatul Metalurg. Rezultate, Inchizitorul a
cerut rezultate! Noile mele aliaje vor fi mai tari decât oţelul când
vor fi perfecţionate!
– Mereu aliajele! suspină Chayle, ridicându-şi ochii minusculi
în tavan. Nimeni nu apreciază importanţa unei gândiri mecanice
sănătoase!
Ceilalţi trei iniţiaţi se întoarseră fioroşi spre el, dar
administratorul interveni primul.
– Domnilor, vă rog! Pe inchizitor nu-l interesează micile noastre
neînţelegeri! Toată lumea va avea timp să-şi prezinte cele mai noi
339
rezultate şi să-şi arate meritele. Aceasta nu e o competiţie, nu-i
aşa, Inchizitorule?
Toţi ochii se întoarseră spre Glokta. Acesta privi cu atenţie acele
feţe bătrâne, care aşteptau, şi nu spuse nimic.
– Am creat o maşină pentru…
– Acizii mei…
– Aliajele mele…
– Misterele corpului uman…
Glokta îi întrerupse.
– De fapt, este în domeniul… Presupun că le veţi spune
substanţe explozive, cele care mă interesează în mod deosebit în
momentul de faţă…
Iniţiatul Chimist sări de pe scaun.
– Acesta e domeniul meu! strigă el, privindu-şi triumfător
colegii. Am mostre! Am exemple! Vă rog, urmaţi-mă, domnule
Inchizitor.
Şi îşi aruncă tacâmurile în farfurie, pornind spre una dintre
uşi.

Laboratorul lui Saurizin era exact aşa cum era de aşteptat,
aproape până în cel mai mic detaliu. O încăpere lungă, cu un
tavan boltit, înnegrit pe alocuri de cercuri şi dâre de funingine.
Pereţii erau acoperiţi aproape în întregime de rafturi, înţesate de
cutii, borcane, sticle, pline cu pulberi, fluide şi tije dintr-un metal
ciudat. Nu exista nicio aparentă ordine a poziţiilor diferitelor
recipiente şi majoritatea nu aveau etichete. Organizarea nu pare să
fie o prioritate.
Băncile din mijlocul încăperii erau şi mai învălmăşite, acoperite
de construcţii înalte de sticlă şi tuburi de aramă veche, maronie,
flacoane şi talgere, lămpi – una cu o flacără deschisă arzând. Toate
dădeau impresia că erau gata să se prăbuşească în orice moment,
înecând pe oricine avea ghinionul să stea în preajmă cu otrăvuri
letale, clocotind.
Iniţiatul Chimist scotocea prin acest talmeş-balmeş ca o cârtiţă
în vizuina ei.
– Aşa, deci, mormăi el pentru sine, trăgându-se cu o mână de
barba murdară, explozibilii sunt pe aici pe undeva…
Glokta şontâcăi în încăpere, după el, rotindu-şi neîncrezător
privirea la învălmăşeala de tuburi care acopereau fiecare
suprafaţă. Îşi încreţi nasul. Locul avea un miros înţepător,
insuportabil.
340
– Iată-l! jubilă iniţiatul, fluturând un borcan umplut pe
jumătate cu granule negre. Făcu loc pe una dintre bănci, azvârlind
din cale zornăitoarele şi zăngănitoarele sticle şi metale, cu o
mişcare a antebraţului său cărnos. Substanţa asta este extrem de
rară, ştii, Inchizitorule, extrem de rară. Scoase dopul şi deşertă o
dâră de pulbere neagră pe banca de lemn. Puţini oameni au avut
norocul s-o vadă în acţiune! Foarte puţini! Şi sunteţi pe cale să
deveniţi unul dintre ei!
Glokta făcu un pas prudent înapoi, cu dimensiunea găurii
zdrenţuite din zidul Turnului Lanţurilor încă proaspătă în minte.
– Suntem în siguranţă, nădăjduiesc, la distanţa aceasta!
– Categoric, murmură Saurizin, întinzând cu băgare de seamă o
lumânare aprinsă la o lungime de un braţ şi atingând-o de un
capăt al dârei de pulbere. Nu există niciun fel de peri…
Urmară o pocnitură ascuţită şi o ploaie de scântei albe. Iniţiatul
Chimist făcu un salt înapoi, cât pe ce să dea peste Glokta şi
scăpând lumânarea aprinsă pe podea. O altă pocnitură, mai
puternică, alte scântei. Un fum înecăcios începu să umple
laboratorul. Urmară un fulger strălucitor şi o bubuitură puternică,
un fâsâit slab, şi asta fu totul.
Saurizin îşi flutură în faţă mâneca lungă a veşmântului,
încercând să alunge fumul dens care întunecase întreaga încăpere.
– Impresionant, ce spuneţi, domnule Inchizitor? întrebă el,
înainte de a se pierde într-un acces de tuse.
Nu tocmai. Glokta strivi sub cizmă lumânarea încă aprinsă şi
păşi prin întuneric, către masa de lucru, înlătură cu dosul mâinii o
parte din cenuşa gri. Pe suprafaţa lemnului era o arsură lungă,
neagră, dar nimic mai mult. Fumurile urât mirositoare erau, într-
adevăr, cel mai impresionant efect, zgâriindu-l deja pe Glokta în
fundul gâtului.
– Cu siguranţă produce o grămadă de fum, spuse el răguşit.
– Aşa e, tuşi cu mândrie iniţiatul, şi duhneşte până în înaltul
cerului.
Glokta se holbă la dâra înnegrită de pe masă.
– Dacă cineva ar avea o cantitate suficientă din această pulbere,
ar putea fi folosită, să zicem, ca să facă o gaură într-un zid?
– Posibil… dacă ar aduna cineva o cantitate destul de mare,
cine ştie ce-ar putea face? Din câte ştiu eu, nimeni n-a încercat
vreodată.
– Un zid gros de un metru şi jumătate, să zicem?
Iniţiatul se încruntă.
341
– Poate, dar ar fi nevoie de câteva butoaie de substanţă!
Butoaie! Nu există atât de multă în întreaga Uniune, iar preţul,
chiar dacă s-ar putea găsi, ar fi astronomic! Înţelegeţi, vă rog, că
substanţele trebuie importate din extremitatea sudică a Kantei şi
sunt rarităţi chiar şi acolo. Aş fi bucuros să cercetez posibilitatea,
desigur, dar ar fi nevoie de o finanţare considerabilă…
– Mulţumesc încă o dată pentru timpul acordat.
Glokta se întoarse şi se îndreptă şchiopătând spre uşă, prin
fumul care se subţia.
– Am făcut de curând progrese semnificative cu acizii! strigă
iniţiatul, cu glasul frângându-i-se. Ar trebui, zău, să le vedeţi şi pe
acelea! Trase aer în piept, cutremurându-se. Spuneţi-i
Arhilectorului… progrese semnificative! Glasul i se stinse într-un
alt acces de tuse şi Glokta închise uşa bine în spatele lui.
O pierdere de timp. Bayaz al nostru n-ar fi putut introduce pe
furiş butoaie de pulbere în încăperea aceea. Chiar şi aşa, cât fum
şi ce miros puternic ar fi făcut? O pierdere de timp.
Silber stătea la pândă pe culoar.
– Vă mai putem arăta ceva, domnule Inchizitor?
Glokta se opri o clipă.
– Ştie cineva de aici ceva despre magie?
Maxilarul administratorului se încleştă.
– Glumiţi, desigur. Poate…
– Magie, am zis.
Silber îşi îngustă ochii.
– Trebuie să înţelegeţi că suntem o instituţie ştiinţifică.
Practicarea aşa-numitei magii ar fi cât se poate de… inadecvată.
Glokta se încruntă la el. Nu-ţi cer să-ţi scoţi bagheta magică,
nătărâule.
– Din punct de vedere istoric! se răsti el, Magii şi aşa mai
departe. Bayaz!
– A, din punct de vedere istoric, înţeleg. Faţa încordată a lui
Silber se relaxă uşor. Biblioteca noastră cuprinde o largă varietate
de texte străvechi, unele dintre ele datând din perioada în care
magia era considerată… mai puţin remarcabilă.
– Cine mă poate ajuta?
Administratorul ridică din sprâncene.
– Mă tem că Iniţiatul Istoric este, oh, un fel de relicvă.
– Vreau să vorbesc cu el, nu să mă duelez.
– Desigur, domnule Inchizitor, pe aici.
Glokta apucă închizătoarea unei uşi ţintuite cu nituri negre,
342
aparent străveche, şi începu s-o răsucească. Îl simţi pe Silber
înhăţându-l de braţ.
– Nu! se repezi el, conducându-l pe Glokta de-a lungul unui
coridor alăturat, arhivele sunt aici.

Iniţiatul Istoric părea, într-adevăr, să facă parte el însuşi din
istoria străveche. Faţa lui era o mască de piele ridată, fleşcăită, pe
jumătate translucidă. Smocuri răzleţe de păr alb ca neaua îi
ţâşneau, nepieptănate, din cap. Erau doar un sfert din câte ar fi
trebuit să fie, dar fiecare de patru ori mai lung decât te-ai fi
aşteptat, astfel că, deşi avea sprâncene subţiri, acestea lăstăreau
în toate direcţiile, la o lungime considerabilă, ca mustăţile unei
pisici. Gura îi atârna fără vlagă, moale şi ştirbă, mâinile îi erau
mănuşi ofilite, cu câteva măsuri mai mari. Doar ochii trădau o
urmă de viaţă, ridicându-se încordaţi spre Glokta şi spre
administrator, când aceştia se apropiară.
– Vizitatori, nu-i aşa? zise bătrânul, cu glas răguşit, vorbind,
după toate aparenţele, unei ciori negre cocoţate pe biroul său.
– Acesta este Inchizitorul Glokta! răcni administratorul,
aplecându-se spre urechea bătrânului.
– Glokta?
– Din partea Arhilectorului!
– Zău?
Iniţiatul Istoric îşi miji ochii străvechi.
– E puţin surd, şopti Silber, dar nimeni nu cunoaşte mai bine
decât el aceste cărţi. Se gândi o clipă, rotindu-şi privirea la
rafturile nesfârşite care se pierdeau în beznă. Nimeni nu cunoaşte
aceste cărţi defel.
– Mulţumesc, spuse Glokta.
Administratorul clătină din cap şi se îndreptă cu paşi mari spre
scări. Glokta făcu un pas înspre bătrân şi cioara săltă de pe masă
şi se aruncă în aer, împrăştiind pene, fâlfâind nebuneşte în
preajma tavanului. Glokta se dădu înapoi, şchiopătând dureros.
Eram convins că afurisita e împăiată. Privi cioara cu suspiciune
până când aceasta se opri pe unul dintre rafturi şi rămase acolo
nemişcată, fixându-l cu ochii ei ca nişte mărgele galbene.
Glokta trase un scaun şi se prăbuşi pe el.
– Ce poţi să-mi spui despre Bayaz?
– Bayaz, murmură bătrânul iniţiat. Prima literă din alfabetul
limbii vechi, desigur.
– Nu ştiam asta.
343
– Lumea e plină de lucruri pe care nu le ştii, tinere. Pasărea
scoase dintr-odată un croncănit strident, îngrozitor de puternic în
liniştea prăfoasă a bibliotecii. Plină-ochi.
– Atunci, hai să începem educaţia mea. Despre omul Bayaz
vreau eu să ştiu. Întâiul dintre Magi.
– Bayaz. Numele pe care marele Juvens l-a dat primului său
ucenic. O literă, un nume. Primul ucenic, prima literă din alfabet,
înţelegi?
– Sunt pe cale să pricep. A existat cu adevărat?
Bătrânul iniţiat se încruntă.
– Neîndoielnic. N-ai avut un dascăl, în tinereţe?
– Am avut, din nefericire.
– Nu te-a învăţat istoria?
– A încercat, dar mintea mi-era la dueluri şi fete.
– A! Eu mi-am pierdut de mult interesul pentru asemenea
lucruri.
– Şi eu la fel. Hai să revenim la Bayaz.
Bătrânul oftă.
– Demult, înainte să existe Uniunea, Midderlandul era format
din mai multe regate mărunte, adesea războindu-se între ele,
ridicându-se şi decăzând cu trecerea anilor. Unul dintre acestea
era condus de un om pe nume Harod, care avea să devină mai
târziu Harod cel Mare. Ai auzit de el, presupun.
– Fireşte.
– Bayaz a venit în sala tronului lui Harod şi i-a promis că-l va
face Rege al întregului Midderland dacă face ce îi va spune el.
Harod, fiind tânăr şi căpos, nu l-a crezut, dar Bayaz a spart masa
lungă cu vraja lui.
– Magie, hm?
– Aşa zice povestea. Harod a fost impresionat.
– De înţeles.
– … şi a fost de acord să accepte sfatul Magului…
– Şi anume?
– Să-şi facă aici capitala, în Adua. Să facă pace cu anumiţi
vecini, război cu alţii şi când şi cum s-o facă. Bătrânul îl privi pe
Glokta cu ochii mijiţi. Spui tu povestea sau eu?
– O zici tu. Şi nu te grăbeşti deloc.
– Bayaz s-a ţinut de cuvânt. Cu timpul, Midderlandul a fost
unificat. Harod a devenit primul său Mare Rege şi s-a născut
Uniunea.
– Şi pe urmă?
344
– Bayaz a slujit ca sfetnic principal al lui Harod. Legile şi
codurile noastre, însăşi structura ocârmuirii noastre, toate, se
spune, sunt invenţiile lui. Puţine s-au schimbat din acele zile de
demult. A înfiinţat Consiliile, Închis şi Deschis, a format Inchiziţia.
La moartea lui Harod, Bayaz a părăsit Uniunea, promiţând să se
întoarcă într-o zi.
– Înţeleg. Cât din toate acestea crezi că e adevărat?
– Greu de spus. Mag? Vrăjitor? Magician? Bătrânul se uită la
flacăra pâlpâitoare a lumânării. Pentru un sălbatic, acea lumină
poate fi o magie. Graniţa dintre magie şi scamatorie e într-adevăr
subţire, nu-i aşa? Dar acest Bayaz era o minte iscusită în vremea
aceea, acesta este un adevăr.
Toate astea sunt inutile.
– Dar înainte?
– Înainte de ce?
– Înainte de Uniune. Înainte de Harod.
Bătrânul ridică din umeri.
– Consemnarea evenimentelor nu era o prioritate în epoca
întunecată. Lumea întreagă era în haos, după războiul dintre
Juvens şi fratele său Kanedias…
– Kanedias? Maestrul Creator?
– Da.
Kanedias. Priveşte în jos de pe pereţii odăiţei mele din beciurile
de sub încântătorul turn al lui Severard. Juvens mort, cei
unsprezece ucenici ai săi, magii, mărşăluind să-l răzbune. Cunosc
povestea.
– Kanedias, şopti Glokta, cu imaginea acelei figuri întunecate,
pe fundalul flăcărilor, limpede în minte. Maestrul Creator. A fost
real?
– Greu de spus. E pe terenul dintre mit şi istorie, presupun.
Probabil că există un grăunte de adevăr. Cineva trebuie să fi
construit acel uriaş turn afurisit, nu?
– Turn?
– Casa Creatorului! Bătrânul cuprinse cu un gest încăperea din
jurul lor. Şi se spune că a construit şi toate astea.
– Ce, biblioteca asta?
Bătrânul izbucni în râs.
– Întregul Agriont, sau cel puţin piatra pe care stă. Şi
Universitatea. A construit-o, a numit primii iniţiaţi să-l ajute la
lucrările sale, oricare vor fi fost, să cerceteze natura lucrurilor. Noi,
cei de aici, suntem discipolii Creatorului, da, deşi mă îndoiesc că
345
asta se ştie acolo, sus. El nu mai e, dar lucrarea continuă, nu?
– Într-un fel. Unde s-a dus?
– Ha! Mort. Prietenul tău Bayaz l-a omorât.
Glokta ridică o sprânceană.
– Chiar aşa?
– Aşa se spune. N-ai citit Căderea Maestrului Creator?
– Aiureala aia? Credeam că e pură invenţie.
– Aşa şi este. Nimicuri senzaţionale, dar bazate pe scrieri din
epocă.
– Scrieri? S-au păstrat asemenea lucruri?
Bătrânul îşi îngustă ochii.
– Unele.
– Unele? Le ai aici?
– Una, în special.
Glokta îl fixă pe bătrân cu privirea.
– Adu-mi-o.

Hârtia veche pârâi când Iniţiatul Istoric desfăcu cu grijă sulul şi
îl întinse pe masă. Pergamentul era galben şi mototolit, cu
marginile asprite de vreme, mâzgălit cu un scris înghesuit: litere
ciudate, cu totul neinteligibile pentru ochiul lui Glokta.
– În ce e scris?
– În limba veche. Puţini pot să citească asta acum. Bătrânul
arătă către primul rând: O relatare a căderii lui Kanedias, scrie
aici, al treilea din trei.
– Al treilea din trei?
– Din trei suluri, presupun.
– Unde sunt celelalte două?
– Pierdute.
– Uf! Glokta se uită la nesfârşita întunecime a rafturilor. E de
mirare că poate fi găsit ceva aici. Acesta ce spune?
Bătrânul bibliotecar îşi coborî privirea asupra scrisului ciudat,
în lumina slabă a unicei lumânări pâlpâitoare, trecându-şi
arătătorul tremurător de-a lungul pergamentului, cu buzele
mişcându-se în tăcere.
– Mare le era furia.
– Ce?
– Aşa începe: Mare le era furia. Începu încet să citească. Magul îl
urmărea pe Kanedias, mânându-i pe cei credincioşi lui în faţa lor. I-
au zdrobit fortăreaţa, prăduindu-i clădirile şi omorându-i servitorii.
Creatorul însuşi, grav rănit în bătălia cu fratele său Juvens, s-a
346
refugiat în Casa lui. Bătrânul iniţiat mai desfăşură o bucată:
Douăsprezece zile şi douăsprezece nopţi şi-a revărsat magul urgia
asupra porţilor, dar n-a reuşit să le dovedească. Apoi Bayaz a găsit
o cale să pătrundă… Iniţiatul îşi trecu mâna peste pergament, cu
frustrare: Umezeala sau ceva a estompat literele în următoarea
porţiune. Nu pot s-o desluşesc… ceva despre fiica Creatorului?
– Eşti sigur?
– Nu! se răsti bătrânul. Lipseşte un fragment întreg.
– Ignoră-l, atunci. Care e următorul lucru de care poţi fi sigur?
– Păi, să vedem… Bayaz l-a urmărit pe acoperiş şi l-a aruncat
jos. Bătrânul îşi drese glasul: Creatorul a căzut arzând şi s-a
zdrobit de podul de dedesubt. Magii au căutat în sus şi-n jos, dar n-
au reuşit să găsească Sămânţa.
– Sămânţa? întrebă Glokta nedumerit.
– Asta e tot ce scrie.
– Ce naiba înseamnă?
Bătrânul se afundă în scaun, savurând în mod vădit această
rară ocazie de a perora în domeniul lui de competenţă.
– Sfârşitul epocii mitului şi începutul epocii raţiunii. Bayaz,
magii, ei reprezintă ordinea. Creatorul e o figură divină:
superstiţie, ignoranţă, nu ştiu. Trebuie să fie ceva adevărat în
legătură cu el. În definitiv, cineva a construit acel imens turn
afurisit.
Şi iniţiatul pufni într-un râs horcăit.
Glokta nu se sinchisi să remarce că iniţiatul făcuse exact
aceeaşi glumă cu câteva minute înainte. Şi n-a fost amuzant nici
atunci. Repetiţia – blestemul celor bătrâni.
– Dar Sămânţa?
– Magie, secrete, putere? Totul e o metaforă.
N-am să-l impresionez pe Arhilector cu metafore. Mai cu seamă
proaste.
– Nu mai scrie nimic?
– Mai continuă niţel, ia să vedem. Bătrânul privi din nou
semnele: S-a zdrobit de pod, au căutat Sămânţa…
– Da, da.
– Răbdare, Inchizitorule. Degetul ofilit al bătrânului urmări
literele: Au zăvorât Casa Creatorului. I-au îngropat pe cei căzuţi,
printre care Kanedias şi fiica lui. Asta e tot. Iniţiatul examina
pagina, cu degetul suspendat deasupra ultimelor câtorva litere. Iar
Bayaz a luat cheia. Asta e tot.
Sprâncenele lui Glokta se ridicară.
347
– Ce? Ce-a fost acea ultimă bucată?
– Au zăvorât porţile, i-au îngropat pe cei căzuţi, iar Bayaz a luat
cheia.
– Cheia? Cheia de la Casa Creatorului?
Iniţiatul Istoric privi din nou pagina, cu ochii mijiţi:
– Aşa scrie.
Nu există nicio cheie. Turnul acela e zăvorât de secole, toată
lumea ştie asta. Impostorul nostru nu are nicio cheie, asta e sigur.
Încetişor, Glokta începu să zâmbească. Subţire, foarte subţire, dar
cu prezentarea potrivită, cu accentele potrivite, s-ar putea să fie
destul. Arhilectorul va fi mulţumit.
– Am să iau asta.
Glokta trase spre el vechiul sul şi începu să-l înfăşoare.
– Ce? Ochii iniţiatului erau măriţi de oroare. Nu poţi! Se ridică,
clătinându-se, de pe scaun, chiar mai chinuit decât ar fi putut s-o
facă Glokta. Cioara îşi luă zborul odată cu el, fâlfâind în apropiere
de tavan şi croncănind cu furie, dar Glokta îi ignoră pe amândoi.
Nu-l poţi lua. E de neînlocuit, horcăi bătrânul, întinzând
deznădăjduit mâna după sul.
Glokta îşi desfăcu larg braţele:
– Opreşte-mă! De ce n-o faci? Mi-ar plăcea să văd. Îţi poţi
imagina? Noi, doi schilozi, luptându-ne printre rafturi, cu o cioară
slobozindu-şi găinaţul peste noi, trăgând de o bucată veche de
hârtie? Chicoti în barbă. N-ar fi prea demn, nu?
Iniţiatul Istoric, istovit de lamentabilele sale eforturi, se prăbuşi
boţit înapoi în scaun, răsuflând greu.
– Pe nimeni nu mai interesează trecutul, şopti el. Nimeni nu-şi
dă seama că nu poţi avea viitor fără trecut.
Cât de profund! Glokta îşi strecură pergamentul rulat în haină
şi se întoarse să plece.
– Cine se va îngriji de trecut, când n-am să mai fiu?
– Cui îi pasă? întrebă Glokta, îndreptându-se ţanţoş către
scară. Atât timp cât nu sunt eu.

348
Remarcabilele talente ale fratelui Picior-Lung

Ovaţiile îl treziseră pe Logen în fiecare dimineaţă, de o
săptămână. Începeau devreme, smulgându-l din somn,
răsunătoare ca o bătălie apropiată. Crezuse că era o bătălie, când
le-a auzit prima oară, dar acum ştia că era doar afurisita lor de
distracţie stupidă. Cu fereastra închisă era ferit oarecum de
zgomot, dar căldura devenea curând insuportabilă. Însemna puţin
somn sau deloc. Aşadar, lăsă fereastra deschisă.
Logen se frecă la ochi, înjurând, şi se ridică din pat. O nouă zi
fierbinte, plictisitoare, în Oraşul Turnurilor Albe. Pe drum, în
sălbăticie, era vioi de îndată ce deschidea ochii, dar aici lucrurile
stăteau altfel. Plictisul şi căldura îl făceau să fie încet şi leneş.
Trecu, împiedicându-se de prag, în camera de zi, căscând larg şi
frecându-şi maxilarul cu o mână. Se opri.
Era cineva înăuntru, un străin. Stătea în picioare la fereastră,
scăldat în lumina soarelui, cu mâinile strânse la spate. Un om
mărunt, subţire, cu părul tuns până la craniu-i cioturos şi
veşminte ciudate, ponosite de drum: o pânză decolorată, fleşcăită,
înfăşurată împrejurul trupului.
Înainte ca Logen să apuce să vorbească, bărbatul se întoarse şi
sări sprinten spre el.
– Şi sunteţi…? ceru el să ştie.
Faţa zâmbitoare a bărbatului era arsă de soare şi tăbăcită, ca
pielea crăpată a unei perechi preferate de cizme. Era imposibil să-i
ghiceşti vârsta. Ar fi putut avea oricât între douăzeci şi cinci şi
cincizeci de ani.
– Nouădegete, murmură Logen, făcând un pas prudent în spate,
către zid.
– Nouădegete, da. Omuleţul înaintă şi apucă palma lui Logen cu
ambele mâini, strângând-o cu putere. Este o profundă onoare şi
un privilegiu să vă cunosc, spuse el, închizând ochii şi înclinându-
şi capul.
– Ai auzit de mine?
– Nu, din păcate, dar toate făpturile lui Dumnezeu sunt demne
de cel mai profund respect al meu. Îşi înclină din nou capul. Eu
sunt Fratele Picior-Lung, pelerin al ilustrului Ordin al
Navigatorilor. Sunt puţine meleaguri sub soare unde n-am pus

349
piciorul. Arătă către cizmele sale ponosite, apoi desfăcu larg
braţele. De la munţii Thondului până la deşerturile Shamirului, de
la câmpiile Vechiului Imperiu până la apele argintii ale Celor O Mie
de Insule, lumea întreagă e casa mea. Cu adevărat!
Vorbea bine limba Nordului, mai bine decât Logen însuşi,
poate.
– Şi Nordul?
– O scurtă vizită, în tinereţe. Clima mi s-a părut cam aspră.
– Vorbeşti limba destul de bine.
– Puţine sunt limbile pe care eu, Fratele Picior-Lung, nu le
vorbesc. Uşurinţa în învăţarea limbilor este doar unul dintre
numeroasele şi remarcabilele mele talente. Bărbatul radia:
Dumnezeu m-a binecuvântat cu adevărat, adăugă el.
Logen se întreba dacă nu cumva avea de-a face cu o farsă bine
ticluită.
– Ce te aduce aici?
– Am fost trimis.
Ochii negri ai bărbatului scânteiară.
– Trimis?
– Chiar aşa! De către Bayaz, Întâiul dintre Magi. Am fost trimis
şi am venit! Aşa sunt eu! O contribuţie cât se poate de generoasă
pentru cufărul ordinului a fost făcută în schimbul remarcabilelor
mele talente, dar aş fi venit şi fără asta. Chiar aşa! Fără asta!
– Zău? Omuleţul se îndepărtă şi începu să dea ocol încăperii cu
paşi mari, într-un ritm teribil, frecându-şi mâinile. Provocarea
acestei misiuni s-a adresat la fel de mult mândriei ordinului ca şi
lăcomiei sale bine cunoscute. Şi am fost eu! Eu, dintre toţi
Navigatorii din Cercul Lumii, am fost ales pentru această sarcină!
Eu, fratele Picior-Lung! Eu şi nimeni altul! Cine, în situaţia mea,
cu reputaţia mea, ar putea rezista unei asemenea provocări?
Se opri în faţa lui Logen şi ridică privirea spre el, de parcă ar fi
aşteptat un răspuns la întrebare.
– Ăă…
– Nu eu! strigă Picior-Lung, începând un nou tur al încăperii.
Eu n-am rezistat! De ce s-o fi făcut? Nu aşa sunt eu. Călătoria
către marginea lumii? Ce mai poveste ar fi! Ce inspiraţie pentru
alţii! Ce…
– Marginea lumii? întrebă Logen, neîncrezător.
– Ştiu. Omuleţul ciudat îl bătu cu palma peste braţ. Suntem la
fel de emoţionaţi!
– Acesta trebuie să fie navigatorul nostru. Bayaz ieşi din camera
350
lui.
– Într-adevăr. Fratele Picior-Lung, la dispoziţia domniei voastre.
Şi sunteţi, presupun, nimeni altul decât ilustrul meu angajator,
Bayaz, Întâiul dintre Magi.
– Chiar el.
– Este o profundă onoare şi un privilegiu să vă cunosc! strigă
Picior-Lung, făcând un salt înainte şi înhăţând mâna magului.
– Asemenea. Nădăjduiesc că ai avut o călătorie plăcută.
– Călătoriile sunt întotdeauna plăcute pentru mine!
Întotdeauna! Răgazul dintre ele mi se pare chinuitor. Chiar aşa
este! Bayaz se încruntă la Logen, dar acesta nu putu decât să
ridice din umeri. Pot să întreb cât mai e până ne începem
călătoria? Sunt cât se poate de nerăbdător să mă îmbarc.
– Curând, nădăjduiesc, va sosi ultimul membru al expediţiei
noastre. Va trebui să tocmim o navă.
– Desigur. Va fi plăcerea mea deosebită s-o fac. Ce să-i spun
căpitanului despre traseul nostru?
– Spre vest, peste Marea Cercului, spre Stariksa, apoi înainte
spre Calcis, în Vechiul Imperiu. Omuleţul zâmbi şi se aplecă. Eşti
de acord?
– Da, dar corăbiile traversează arareori acum Marea Cercului.
Nesfârşitele războaie ale Vechiului Imperiu au făcut ca apele din
zonă să fie primejdioase. Pirateria, din păcate, e în floare. S-ar
putea să fie dificil să găsim un căpitan dispus.
– Asta ar trebui să ajute.
Bayaz îşi azvârli punga umflată pe masă.
– Ar trebui, într-adevăr.
– Vezi să fie o corabie iute. Când suntem gata, nu vreau să
pierdem nicio zi.
– Vă puteţi bizui pe asta, răspunse navigatorul, luând în palmă
punga grea de bani. Nu-mi stă în obicei să călătoresc în
ambarcaţiuni încete! Nu! Vă voi găsi cea mai rapidă corabie din
întregul Adua! Da! Va zbura ca răsuflarea Domnului! Va pluti pe
valuri ca…
– Doar iute e de-ajuns.
Omuleţul îşi înclină capul.
– Timpul plecării?
– Într-o lună. Bayaz se uită la Logen: Ce-ar fi să mergi cu el?
– Poftim?
– Da! strigă navigatorul, vom merge împreună!
Îl apucă pe Logen de cot şi începu să-l tragă înspre uşă.
351
– Aştept să-mi aduci restul, Frate Picior-Lung! strigă Bayaz din
spatele lor.
Navigatorul se întoarse în prag:
– O să fie şi rest, puteţi conta pe asta. Pricepere la bani, fler la
afaceri, voinţă neînfricată la negociere! Acestea sunt doar trei – şi
zâmbi larg – dintre remarcabilele mele talente!

– E un loc minunat, acest Adua. Cu adevărat! Puţine oraşe îl
egalează. Shaffa e, poate, mai mare, dar e plin de praf. Nimeni nu
poate să nege că Westportul şi Dagoska au frumuseţile lor. Unii
sunt de părere că Ospria, cu versanţii săi muntoşi, este cel mai
frumos oraş din lume, dar inima Fratelui Picior-Lung, trebuie
spus, aparţine marelui Talins. Ai fost vreodată acolo, Maestre
Nouădegete, ai văzut acea nobilă aşezare?
– Ăă…
Logen încerca să ţină pasul cu omuleţul, croindu-şi drum prin
nesfârşitul şuvoi de oameni.
Picior-Lung se opri atât de brusc, încât Logen fu cât pe ce să
dea peste el. Navigatorul se întoarse, cu mâinile ridicate, cu
privirea pierdută.
– Talins, în amurg, privit dinspre ocean! Am văzut multe lucruri
remarcabile, crede-mă, dar declar că aceasta este cea mai
frumoasă privelişte din întreaga lume. Felul în care soarele
scânteiază pe miriada de canale, pe cupolele sclipitoare ale
citadelei Marelui Duce, pe palatele graţioase ale prinţilor negoţului!
Unde se sfârşeşte marea strălucitoare şi unde începe oraşul
strălucitor? Ah! Talins! Se întoarse şi se avântă din nou înainte, iar
Logen se zori după el. Dar acest Adua e un loc frumos, fireşte, şi
creşte cu fiecare an. Lucrurile s-au schimbat mult de la ultima
mea vizită, chiar s-au schimbat. Cândva, aici erau doar nobili şi
oameni de rând. Nobilii aveau în proprietate pământul, aşa că
aveau banii şi, deci, puterea. Ha! Simplu, vezi?
– Ei, bine…
Logen nu vedea decât spatele lui Picior-Lung.
– Dar acum există negoţ, şi nu puţin. Negustori, bancheri şi aşa
mai departe. Peste tot. Oştiri întregi. Acum oamenii de rând pot fi
bogaţi, pricepi? Şi un om de rând bogat are putere. Ce este el
acum, om de rând sau nobil? Sau este altceva? Ha! Foarte
complicat, dintr-odată, nu?
– Ăă…
– Atâta bogăţie. Atâţia bani. Dar şi atâta sărăcie, ce zici? Atâţia
352
cerşetori, atâţia săraci. Nu-i sănătos, cei atât de bogaţi şi cei atât
de săraci, aşa de aproape, dar, totuşi, e un loc frumos şi se
dezvoltă întruna.
– Mie mi se pare prea aglomerat, mormăi Logen, în timp ce un
umăr trecu pe lângă el, şi prea cald.
– Aş! Aglomerat? Asta numeşti tu aglomeraţie? Ar trebui să vezi
marele templu din Shaffa, la rugăciunea de dimineaţă! Sau marea
piaţă din faţa palatului împăratului, când sunt scoşi la mezat noi
sclavi. Şi cald? Asta numeşti tu cald? În Ul-Saffayn, în
extremitatea sudică a Gurkhului, în lunile de vară e atât de cald
încât poţi să prăjeşti un ou pe trepte. Zău! Pe aici. Se strecură prin
mulţimile care treceau spre o îngustă stradă lăturalnică. Acesta e
drumul cel mai scurt!
Logen îl prinse de braţ:
– Acolo, jos? Privi în întuneric, cu ochii mijiţi. Eşti sigur?
– Te poţi îndoi? întrebă Picior-Lung, îngrozit dintr-odată. E
posibil ca tu să te îndoieşti? Dintre toate remarcabilele mele
talente, iscusinţa la navigaţie e cel mai măreţ. Datorită acestui
talent, mai presus de toate, a făcut Întâiul dintre Magi o donaţie
atât de generoasă pentru cuferele ordinului. Ar fi posibil ca tu…
dar stai! Ridică mâna şi începu din nou să zâmbească, pe urmă îl
bătu pe Logen pe piept cu degetul arătător. Nu-l cunoşti pe Fratele
Picior-Lung. Nu încă. Eşti prudent şi prevăzător, îmi dau seama,
calităţi de preţ, la locul cuvenit. Nu mă aştept să ai încrederea mea
de neclintit în propriile abilităţi. Nu! N-ar fi cinstit. Necinstea nu e
o calitate admirabilă. Nu! Necinstea nu e pentru mine.
– Voiam să spun…
– Am să te conving! strigă Picior-Lung. Chiar am să te conving!
Vei ajunge să te încrezi în cuvântul meu mai presus de al tău! Da!
Drumul acesta e cel mai scurt!
Şi porni cu paşi mari în josul uliţei prăfuite, cu o remarcabilă
viteză, în timp ce Logen se chiuia să ţină pasul, deşi picioarele lui
erau cu două palme bune mai lungi.
– Ah! Străzile lăturalnice! strigă navigatorul peste umăr în timp
ce străbăteau uliţe întunecoase şi murdare, cu clădirile din ce în ce
mai îngrămădite. Străzile lăturalnice, hm? Uliţele deveneau din ce
în ce mai înguste, mai întunecate şi mai murdare. Omuleţul o luă
la stânga, apoi la dreapta, fără să se oprească o clipă ca să se
gândească la traseu. Simţi mirosul? Simţi mirosul, Maestre
Nouădegete? Miroase a… (îşi frecă degetele mari şi vârfurile
arătătoarelor, în timp ce înainta cu paşi mari, căutându-şi
353
cuvintele)… mister! Aventură!
Lui Logen îi mirosea a rahat. Un om zăcea cu faţa în jos în şanţ,
mort de beat, poate, sau poate mort pur şi simplu. Alţi oameni
treceau şchiopătând şi traşi la faţă sau stând în grupuri
ameninţătoare la uşi, trecându-şi sticle de la unul la altul. Erau şi
femei acolo.
– Patru gologani şi-ţi dau o binecuvântare, omule din Nord, îi
strigă una dintre ele lui Logen, în timp ce treceau. O binecuvântare
pe care n-o vei uita curând.
– Târfe, şopti Picior-Lung, scuturând din cap, şi încă unele
ieftine. Îţi plac femeile?
– Păi…
– Ar trebui să mergi la Ul-Nahb, amice! Ul-Nahb, pe ţărmurile
Mării Sudului! Ai putea cumpăra acolo o sclavă pentru plăceri. Zău
că ai putea! Costă o avere, dar aceste fete sunt instruite ani de zile!
– Poţi cumpăra o fată? întrebă Logen, nedumerit.
– Şi băieţi, dacă ai asemenea gusturi.
– Cum?
– Sunt instruiţi ani de zile, zău. E o întreagă afacere acolo. Vrei
pricepere? Vrei? Aceste fete au talente pe care nici nu le bănuieşti!
Sau vizitează Sipani! Sunt locuri în oraşul acela – ptiu! Femeile
sunt frumoase, frumoase fiecare! Zău! Ca nişte prinţese! Şi curate,
murmură el, aruncând o privire către una dintre femeile soioase de
la marginea drumului.
Niţică murdărie nu-l deranja pe Logen câtuşi de puţin. Iscusite
şi frumoase, toate lucrurile astea i se păreau prea complicate. În
timp ce mergeau, o fată îi atrase atenţia, sprijinită de un toc de
uşă cu un braţ ridicat, privindu-i cu un zâmbet şovăielnic. Logen o
găsi drăguţă, într-un fel disperat. Mai drăguţă, oricum, decât el. Şi
trecuse multă vreme. Omul trebuie să fie realist când vine vorba
despre asemenea lucruri.
Logen se opri în stradă.
– Bayaz voia rest, murmură el.
– Da. A fost cât se poate de explicit.
– Atunci, avem bani de cheltuială?
Picior-Lung ridică o sprânceană.
– Păi, poate, lasă-mă să văd…
Scoase punga, fluturând-o, şi o deschise, scotocind înăuntru.
Se auzi un zornăit zgomotos de monede.
– Crezi că e o idee bună?
Logen aruncă o privire agitată în susul şi-n josul străzii. Mai
354
multe feţe se întorseseră spre ei.
– Ce-i aia? întrebă navigatorul, încă scotocind în pungă.
Scoase câteva monede, ridicându-le în lumină şi examinându-
le, apoi le vârî în palma lui Logen.
– Subtilitatea nu e unul dintre talentele tale, nu-i aşa?
Câţiva dintre bărbaţii soioşi de pe uliţă începură să se apropie
de ei, curioşi, doi din faţă, unul din spate.
– Nu-i nevoie, râse Picior-Lung. Nu, serios! Sunt un om direct,
aşa sunt eu! Zău! Sunt un… ah! Remarcase siluetele umbroase
care se strecurau acum către ei. Ah! Ce ghinion! Vai, mie!
Logen se întoarse spre fată.
– Te-ar deranja dacă am… Fata îi trânti uşa în nas. Alte uşi, în
susul şi în josul străzii, începură să se închidă. La naiba! făcu el.
Cum te descurci la bătaie?
– Dumnezeu a găsit de cuviinţă să mă binecuvânteze cu multe
talente remarcabile, murmură navigatorul, dar lupta nu e unul
dintre ele.
Unul dintre bărbaţi avea o căutătură urâtă.
– Aia e o pungă mare pentru un om mărunt, spuse el, în timp
ce se apropia.
– Păi… ăă… mormăi Picior-Lung, furişându-se în spatele
umărului lui Logen.
– O povară îngrozitor de mare pentru un om mic, zise celălalt.
– De ce nu ne laşi să te ajutăm?
Niciunul dintre ei nu avea armele scoase, dar, după felul în care
li se mişcau mâinile, Logen ştia că le aveau la ei. În spatele lui se
afla şi un al treilea, îl simţea acum înaintând. Aproape. Mai
aproape decât ceilalţi doi. Dacă ar putea să se descurce cu primul,
cu cel din spate, ar putea avea şanse. Nu putea risca să întoarcă
privirea, asta ar strica surpriza. Trebuia, pur şi simplu, să spere la
ce e mai bun. Ca întotdeauna.
Logen scrâşni din dinţi şi îşi azvârli cotul în spate. Lovi bărbatul
în maxilar cu un scârţâit greu, şi îi apucă încheietura cu mâna
cealaltă, ceea ce era un noroc, căci omul avea un cuţit pregătit.
Logen îl izbi din nou cu cotul în gură, smulgându-i arma din
degetele moi, în timp ce bărbatul căzu în stradă, lovindu-se cu
capul de pietrele murdare de pavaj. Se răsuci iute, aşteptându-se
să fie înjunghiat în spate, dar ceilalţi doi nu se mişcaseră prea
repede. Aveau cuţitele scoase şi unul dintre ei făcuse spre el o
jumătate de pas, dar se opriseră când văzuseră că Logen avea o
armă ridicată, gata de luptă.
355
Era o armă prăpădită, cincisprezece centimetri de fier ruginit,
fără măcar o întăritură, dar era mai bună decât nimic. Mult mai
bună. Logen o flutură în aer, în faţa lui, doar ca să se asigure că o
vedea toată lumea. Era un sentiment plăcut. Avea mult mai multe
şanse de izbândă.
– Aşa, deci, zise Logen. Cine urmează?
Ceilalţi doi se despărţiră, încercând să se apropie din ambele
părţi, cântărindu-şi cuţitele în mâini, dar nu păreau prea grăbiţi să
treacă la fapte.
– Poate fi al nostru, şopti saşiul, dar amicul lui nu era prea
convins.
– Sau astea pot fi ale voastre. Logen îşi deschise pumnul
încleştat, arătând monedele pe care i le dăduse Picior-Lung. Şi
lăsaţi-ne în pace. Atâta pot risipi. Mai răsuci cuţitul niţel, doar ca
să mai adauge greutate vorbelor sale. Atât valoraţi pentru mine.
Atât, nu mai mult. Ce hotărâţi?
Cel cu privirea chiorâşă scuipă pe pământ.
– Poate fi al nostru, şuieră el din nou. Du-te tu primul!
– Du-te naibii tu, strigă celălalt.
– Luaţi mai bine ce vă ofer, zise Logen, şi atunci nu trebuie să
se ducă niciunul.
Cel pe care-l înghiontise gemu şi se rostogoli pe drum şi faptul
că-şi amintiră de soarta lui păru să-i facă să se hotărască.
– În regulă, ticălos din Nord, în regulă, le luăm.
Logen rânji. Se gândi să arunce monedele spre cel cu privirea
chiorâşă şi pe urmă să-l înjunghie în timp ce nu era atent. Asta ar
fi făcut în tinereţe, dar hotărî altfel. De ce să se ostenească?
Aşadar, deschise degetele şi azvârli banii în drum, în spatele lui,
înaintând spre zidul cel mai apropiat. Îşi dădură ocol cu prudenţă,
fiecare pas apropiindu-i pe cei doi tâlhari de monede, iar pe el de
scăpare. Curând schimbaseră locurile şi Logen se retrăgea în josul
străzii, încă ţinându-şi cuţitul în faţă. Când erau la zece paşi
distanţă, cei doi bărbaţi se lăsară pe vine şi începură să culeagă de
pe jos monedele împrăştiate.
– Sunt încă viu, îşi şopti Logen, grăbind pasul.
Avusese noroc, ştia. E nebun cel ce crede că există luptă prea
mică să-i aducă moartea, oricât de vânjos ar fi. Noroc că-l prinsese
pe cel din spate tocmai la ţanc. Noroc că ceilalţi doi fuseseră înceţi.
Dar, pe de altă parte, fusese întotdeauna norocos cu luptele.
Norocos că ieşise viu din ele. Nu atât de norocos că intrase în ele.
Totuşi, era mulţumit de treaba de astăzi. Bucuros că nu omorâse
356
pe nimeni.
Logen simţi o palmă bătându-l pe spate şi se întoarse, cu
cuţitul pregătit.
– Doar eu! Fratele Picior-Lung ridică mâinile. Logen aproape
uitase că navigatorul era acolo. Trebuie că stătuse în spatele lui în
tot acest timp, într-o linişte perfectă. Bine lucrat, Maestre
Nouădegete, bine lucrat! Zău! Văd că nu eşti nici tu lipsit de
talente! Abia aştept să călătoresc cu tine, vorbesc serios! Docurile
sunt în direcţia asta! strigă el, îndepărtându-se deja.
Logen aruncă o ultimă privire în urmă, la cei doi bărbaţi, dar
aceştia încă scurmau pământul, aşa că se descotorosi de cuţit şi se
grăbi să-l ajungă din urmă pe Picior-Lung.
– Voi, navigatorii, nu luptaţi niciodată?
– Unii dintre noi luptă, o, da, cu mâinile goale şi cu arme de tot
soiul. Deosebit de periculoşi, unii dintre ei, dar nu eu. Nu. Eu nu
sunt aşa.
– Niciodată?
– Niciodată? Măiestria mea e în altă parte.
– Aş fi crezut că drumurile tale îţi scot în cale multe pericole.
– Îmi scot, răspunse Picior-Lung senin, într-adevăr. Atunci
remarcabilul meu talent de a mă ascunde îmi e de cel mai mare
folos.

357
O femeie ca ea înfruntă orice

Noapte. Frig. Vântul sărat era aspru în vârful colinei şi hainele
lui Ferro erau subţiri şi zdrenţuite. Îşi strânse braţele la piept şi îşi
adună umerii, privind cu amărăciune în jos, spre mare. Dagoska
era un nor de lumini îndepărtate, cât gămăliile, îngrămădite în
jurul stâncii abrupte dintre golful mare, arcuit, şi oceanul
scânteietor. Ochii ei desluşeau siluetele vagi, minuscule, ale
zidurilor şi turnurilor, negre pe cerul întunecat şi istmul îngust de
pământ uscat care lega oraşul de ţărm. O insulă aproape. Între ei
şi Dagoska erau focuri. Tabere în preajma drumurilor. Multe
tabere.
– Dagoska, şopti Yulwei, cocoţat pe o stâncă, lângă ea. Un mic
crâmpei din Uniune, înfipt în Gurkhul ca un ghimpe. Un ghimpe în
mândria împăratului.
– Aş! mârâi Ferro, adunându-şi umerii şi mai mult.
– Oraşul e păzit. Mulţi soldaţi. Mai mulţi ca oricând. S-ar putea
să fie dificil să păcălim atâţia.
– Poate că ar trebui să ne întoarcem, murmură ea plină de
speranţă.
Bătrânul o ignoră.
– Sunt şi ei aici. Mai mulţi de unul.
– Devoratorii?
– Trebuie să merg mai aproape. Să găsesc o cale să intrăm.
Aşteaptă-mă aici. Apoi se opri, aşteptându-i răspunsul. Ai să
aştepţi?
– În regulă, şuieră ea, în regulă. Am să aştept.
Yulwei alunecă de pe bolovanul lui şi se îndepărtă în josul
povârnişului, păşind uşor peste pământul moale, aproape invizibil
în bezna neagră precum cerneala. Când sunetul brăţărilor sale
zornăitoare se stinse în noapte, Ferro întoarse spatele oraşului,
trase adânc aer în piept şi alergă în josul pantei, spre sud, înapoi
în Gurkhul.
Trebuie spus, Ferro fugea bine. Iute ca vântul, ore întregi.
Petrecuse multă vreme fugind. Când ajunse la poalele dealului,
alerga, cu picioarele zburând peste terenul deschis, cu răsuflarea
iute şi nestăpânită. Auzi apa la picioarele ei, alunecă în josul unui
banc de nisip şi se aruncă în valurile unui râu leneş. Înaintă cu

358
greu în apa rece, până la genunchi.
N-are decât să mă urmărească pe-aici bătrânul ticălos, gândi ea.
După o vreme, îşi adună armele mănunchi şi le ridică deasupra
capului, în timp ce traversa valurile înot, luptându-se împotriva
curentului cu o singură mână. Săltă afară pe celălalt mal şi alergă
de-a lungul ţărmului, ştergându-şi apa de pe faţa udă.
Timpul trecu încet şi lumina începu să se furişeze pe cer. Se
iveau zorile. Râul susura lângă ea, sandalele ei băteau un ritm
rapid în iarba ţepoasă. Lăsă râul în urmă, continuând să alerge
peste câmpia întinsă, care acum trecea de la negru la gri. Un pâlc
de arbuşti pitici se ivi în faţa ei.
Se avântă printre trunchiuri şi se lăsă jos, în tufişuri, cu
răsuflarea întretăiată. Tremura în lumina difuză, cu inima
bubuindu-i în piept. Era linişte dincolo de copaci. Bun. Îşi vârî
mâna sub veşminte şi scoase nişte pâine şi o fâşie de carne,
înmuiată de pe urma înotului, dar încă bună de mâncat. Zâmbi.
Păstrase jumătate din tot ce-i dădea Yulwei, de câteva zile.
– Bătrân ticălos şi nătărău, chicoti ea printre înghiţiturile
înecăcioase, credea că se poate pune cu Ferro Maljinn, nu-i aşa?
Îi era al naibii de sete. N-avea ce face deocamdată, putea găsi
apă mai târziu. Dar era obosită, foarte obosită. Până şi Ferro
obosea. Avea să se odihnească aici o clipă, doar o clipă. Să-şi
recapete puterea în picioare, apoi înainte, tot înainte spre… Se
crispă, iritată. Se putea gândi mai târziu încotro. Oriunde era un
loc bun pentru răzbunare. Da.
Se târî prin tufişuri, se sprijini cu spatele de un copac. Ochii i
se închiseră încet, fără să vrea. Doar să se odihnească o clipă
acum. Răzbunarea mai târziu.
– Bătrân ticălos şi nătărău, murmură ea.
Capul îi căzu într-o parte.
– Frate!
Ferro se trezi, tresărind, lovindu-se cu capul de copac. Era
lumină, prea multă lumină. O nouă zi senină, dogoritoare. Cât
timp dormise?
– Frate! Un glas de femeie, nu departe. Unde eşti?
– Aici!
Ferro îngheţă, cu fiecare muşchi încordându-i-se. Un glas de
bărbat, grav şi puternic. Şi aproape. Auzi copite de cai, mişcându-
se încet, mai mulţi cai. Şi aproape.
– Ce faci, frate?
– E pe-aproape! strigă bărbatul. Lui Ferro i se puse un nod în
359
gât. Îi simt mirosul! Ferro se prăvăli în tufişuri, după armele ei, îşi
vârî sabia şi cuţitul la cingătoare, îşi ascunse celălalt cuţit în susul
singurei sale mâneci, şi aceasta sfâşiată. Îi simt gustul, surioară! E
foarte aproape!
– Dar unde? Glasul de femeie se apropie. Crezi că ne poate
auzi?
– Probabil că da! râse bărbatul. Eşti acolo, Maljinn? Ferro îşi
azvârli tolba peste umăr şi îşi înhăţă arcul. Aşteptă-mă… cântă el,
apropiindu-se şi mai mult, chiar în spatele copacilor acum. Ieşi,
Maljinn, ieşi să ne întâmpini…
Ferro o luă la fugă, croindu-şi drum printre tufişuri, ţâşnind
peste câmpul deschis cu o viteză disperată.
– Uite-o! strigă femeia din spate. Uite-o cum fuge!
– Prinde-o, atunci! strigă bărbatul.
Câmpul acoperit de tufe pitice se întindea în faţa ei cât vedea cu
ochii. N-avea unde să fugă. Se răsuci cu un mârâit, potrivind o
săgeată în arc. Patru călăreţi goneau spre ea. Soldaţi gurkieni, cu
soarele sclipind pe coifurile înalte şi pe vârfurile nemiloase ale
suliţelor lor. În spate, mult mai departe, se aflau alţi doi călăreţi,
un bărbat şi o femeie.
– Stai! În numele împăratului! strigă unul dintre călăreţi.
– La naiba cu împăratul tău!
Săgeata îi trecu primului dintre soldaţi prin gât şi acesta se
prăbuşi pe spate din şa, cu un horcăit şocat, cu suliţa zburându-i
din mână.
– Bine ochit! strigă femeia.
Al doilea călăreţ luă o săgeată în piept. Platoşa o încetini, dar
tot pătrunse destul de adânc ca să ucidă. Bărbatul urlă, lăsându-
şi sabia în iarbă, apucând cu mâinile săgeata, rostogolindu-se în
şa.
Cel de-al treilea nu scoase un sunet. Luă o săgeată în gură, de
la nici zece paşi. Vârful îi străpunse ţeasta şi îi doborî coiful, dar
cel de-al patrulea era deja lângă ea. Ferro aruncă arcul la pământ
şi se rostogoli, în timp ce soldatul se năpusti la ea cu suliţa, apoi
scoase sabia de la cingătoare, scuipând pe iarbă.
– Vie! strigă femeia, înghiontindu-şi leneşă calul. Ne trebuie vie!
Soldatul îşi întoarse calul agitat şi îl îndemnă, cu băgare de
seamă, spre Ferro. Era un om voinic, cu o mirişte neagră şi deasă
pe maxilar.
– Sper că ţi-ai încheiat socotelile cu Dumnezeu, fetiţo, zise el.
– Dumnezeul mă-tii!
360
Ferro fugi într-o parte, ferindu-se, mişcându-se, stând aproape
de pământ. Soldatul lovi înspre ea cu suliţa, ţinând-o la distanţă,
în timp ce copitele calului său scormoneau pământul, aruncând
praf în faţa lui Ferro.
– Împunge-o! o auzi pe femeie strigând în spatele ei.
– Da, împunge-o! ţipă fratele ei, printre chicote. Dar nu prea
tare! O vrem vie!
Soldatul mârâi, îndemnându-şi calul. Ferro se aplecă şi se târî
în faţa picioarelor care loveau. Vârful suliţei izbi, făcându-i o rană
în braţ. Ferro răsuci sabia cu toată puterea.
Lama curbată găsi golul dintre plăcile armurii soldatului, îi tăie
piciorul chiar de sub genunchi şi deschise o rană imensă în coasta
calului. Om şi animal zbierară laolaltă, se prăbuşiră laolaltă.
Sângele întunecat se revărsă pe pământ.
– I-a venit de hac!
Femeia părea uşor dezamăgită.
– Sus, omule! râse fratele ei, sus şi după ea. Mai e o şansă!
Soldatul se zvârcolea pe jos. Sabia lui Ferro îi spintecă faţa,
punând capăt dintr-odată urletelor sale. În apropiere, cel de-al
doilea călăreţ se afla încă în şa, cu faţa schimonosită, dându-şi
ultima suflare, cu mâna strânsă pe lemnul săgeţii ei însângerate.
Calul îşi coborî capul şi începu să pască iarba uscată de lângă
copitele sale.
– Ăştia sunt toţi, zise femeia.
– Ştiu. Fratele ei suspină adânc. Chiar trebuie să fac totul de
unul singur?
Ferro ridică privirea spre ei, vârându-şi sabia însângerată
înapoi la cingătoare. Stăteau nepăsători pe cai, nu departe, cu
soarele strălucind în spatele lor, cu zâmbete pe feţele lor
nemiloase, frumoase. Erau îmbrăcaţi ca nişte lorzi, cu mătăsurile
fluturându-le în jurul trupurilor în bătaia brizei, încărcaţi de
giuvaiere, dar niciunul înarmat. Ferro se târî după arcul ei.
– Bagă de seamă, frăţioare, zise femeia, examinându-şi
unghiile. Luptă bine.
– Ca un diavol! Dar nu pe măsura mea, surioară, nu te teme.
Bărbatul sări jos din şa: Aşadar, Maljinn, putem…
Săgeata îi străpunse pieptul, adânc, cu un zgomot surd.
– … începe?
Săgeata trepidă, cu vârful sclipind în spinarea bărbatului, uscat
şi nepătat de sânge. Bărbatul începu să înainteze spre ea.
Următoarea săgeată îi trecu prin umăr, însă el doar continuă să se
361
apropie mai repede, luând-o la fugă, înaintând în salturi enorme.
Ea lăsă arcul să cadă, bâjbâind cu degetele după mânerul sabiei.
Prea încet. Braţul lui întins o lovi peste piept cu o forţă teribilă,
trântind-o la pământ.
– O, bună treabă, frăţioare! Femeia bătu din palme, încântată.
Bună treabă!
Ferro se rostogoli, tuşind, în praf. Îl văzu privind-o cum se
căzneşte să se ridice în picioare, strângând sabia în ambele mâini.
O răsuci spre el, un imens arc pe deasupra capului. Sabia muşcă
adânc în pământ. Cumva, el sărise deja într-o parte. Un picior se
ivi de nicăieri şi i se afundă în stomac. Ferro se chirci, fără vlagă,
cu aerul smuls din trup. Degetele îi zvâcneau, sabia era înfiptă în
pământ, genunchii îi tremurau.
– Iar acum…
Ceva îi scrâşni în nas. Picioarele i se înmuiară şi pământul o
lovi cu putere în spate. Se rostogoli ameţită, ridicându-se în
genunchi, cu lumea învârtindu-se în jurul ei. Avea sânge pe faţă.
Clipi şi îşi scutură capul, încercând să oprească lumea în loc.
Bărbatul se mişca spre ea, o siluetă înclinată, înceţoşată. Îşi
smulse săgeata din piept şi o azvârli cât acolo. Nu era niciun strop
de sânge, doar puţin praf. Doar praf, răsucindu-se în aer.
Era un devorator. Altceva nu putea să fie.
Ferro se ridică, clătinându-se, scoţând cuţitul de la centură. Îl
aruncă spre el, rată, aruncă din nou, rată din nou. Capul i se
învârtea. Ţipă, lovind spre el cu toată puterea.
Bărbatul îi prinse încheietura în mână. Feţele lor erau la mai
puţin de două palme una de alta. Avea pielea perfectă, netedă, ca
sticla întunecată. Avea o înfăţişare tânără, aproape ca de copil, dar
ochii îi erau bătrâni. Ochi aspri. O privi – curios, amuzat, ca un
băieţel care a găsit un gândac interesant.
– Nu cedează, nu-i aşa, surioară?
– Feroce. Profetul va fi încântat de ea.
Bărbatul o adulmecă pe Ferro şi îşi încreţi nasul.
– Pfui! Mai bine s-ar spăla mai întâi.
Ferro îl lovi cu capul în faţă. Capul lui săltă pe spate, dar el
doar chicoti. O apucă de gât cu mâna liberă, o împinse la un braţ
distanţă. Ferro încercă să-l zgârie pe faţă, dar nu putea ajunge,
căci braţul lui era prea lung. Bărbatul îi desfăcea degetele de pe
plăselele cuţitului. Îi simţea strânsoarea de fier în jurul gâtului. Nu
putea respira. Îşi dezveli dinţii, zbătându-se, mârâind, zvârcolindu-
se. Totul în zadar.
362
– Vie, frate! O vrem vie!
– Vie, murmură bărbatul, dar nu nevătămată.
Femeia chicoti. Picioarele lui Ferro părăsiră pământul, lovind în
aer. Îşi simţi unul dintre degete pocnind şi cuţitul căzu în iarbă.
Mâna se strânse mai tare în jurul gâtului ei, şi Ferro o zgârie cu
unghiile-i rupte. Totul în zadar. Lumea strălucitoare începea să se
întunece.
Ferro auzi femeia râzând, foarte departe. O faţă se îndepărta
plutind în întuneric. O mână mângâia obrazul lui Ferro. Degetele
erau moi, calde, blânde.
– Stai liniştită, copilă, şopti femeia. Ochii ei erau întunecaţi şi
adânci. Ferro îi simţea răsuflarea, fierbinte şi înmiresmată, pe faţă.
Eşti rănită, trebuie să te odihneşti. Acum stai liniştită… dormi.
Picioarele lui Ferro erau grele ca plumbul. Lovi, fără vlagă, din
picioare, pentru ultima oară, apoi trupul i se înmuie. Inima îi bătea
încet… Odihneşte-te acum. Pleoapele lui Ferro începură să cadă,
faţa frumoasă a femeii se înceţoşă. Dormi. Ferro îşi muşcă limba
cu putere şi gura îi deveni sărată. Stai liniştită. Ferro scuipă sânge
în faţa femeii. Ptiu! ţipă ea cu dezgust, ştergându-şi sângele din
ochi. Mă înfruntă!
– O femeie ca ea înfruntă orice, se auzi un glas de bărbat, chiar
în spatele urechii lui Ferro.
– Ascultă-mă acum, nenorocito! şuieră femeia, apucând
maxilarul lui Ferro cu deget de oţel şi smucindu-i faţa încoace şi
încolo. Vii cu noi! Cu noi! Într-un fel sau altul! Mă auzi?
– Nu merge nicăieri. O altă voce, gravă şi profundă. I se părea
cunoscută. Ferro clipi, îşi scutură capul ameţită. Femeia se
întorsese, uitându-se la un bătrân, aflat nu departe. Yulwei.
Brăţările îi zornăiau în timp ce călca uşor pe iarbă. Eşti în viaţă,
Ferro?
– Îhî, hârâi ea.
Femeia rânji la Yulwei:
– Cine eşti, ticălos bătrân?
Yulwei suspină.
– Sunt un ticălos bătrân.
– Vezi-ţi de drum, câine! strigă bărbatul. Am venit de la Profet.
De la Khalul însuşi!
– Iar ea vine cu noi.
Yulwei îi privi cu tristeţe.
– Şi nu vă pot face să vă răzgândiţi?
Râseră împreună.
363
– Nătărăule! strigă bărbatul. Noi nu ne răzgândim niciodată!
Dădu drumul unuia dintre braţele lui Ferro, făcu un pas
prudent înainte, trăgând-o după el.
– Păcat, zise Yulwei, clătinând din cap. V-aş fi rugat să-i
transmiteţi lui Khalul omagiile mele.
– Profetul nu se însoţeşte cu unii de teapa ta, cerşetorule!
– S-ar putea să te surprind. Ne-am cunoscut bine, demult.
– Am să-i transmit stăpânului nostru respectele tale, rânji
femeia, cu vestea recentei tale morţi.
Ferro îşi răsuci încheietura, simţi cuţitul căzându-i în palmă.
– O, lui Khalul îi va face plăcere vestea asta, dar n-o va primi
încă. Voi doi v-aţi blestemat singuri. Aţi încălcat Legea a Doua. Aţi
mâncat carnea oamenilor şi trebuie să daţi socoteală.
– Bătrân nebun! zâmbi femeia batjocoritor. Legile voastre nu ni
se aplică.
Yulwei clătină încet din cap.
– Cuvântul lui Euz e lege pentru toţi. Nu pot exista excepţii.
Niciunul dintre voi nu va părăsi viu locul acesta.
Aerul din jurul bătrânului pâlpâi, se învârti, se înceţoşă.
Femeia scoase un horcăit şi se prăbuşi dintr-odată la pământ, nu
doar căzând, ci topindu-se, zbătându-se, cu mătasea neagră
fâlfâind în jurul trupului, în cădere.
– Soră?
Bărbatul îi dădu drumul lui Ferro, sări la Yulwei, cu braţele
desfăcute. Nu făcu decât un pas. Scoase un ţipăt brusc, strident,
şi căzu în genunchi, apucându-se de cap. Ferro îşi forţă picioarele
poticnite să înainteze, îl înhăţă de păr cu mâna ruptă şi îi vârî
cuţitul în beregată. Un nor de praf zbură în vânt. O explozie de
praf. În jurul gurii lui săltară flăcări, înnegrindu-i buzele,
întinzând limbi incandescente spre degetele lui Ferro. Se aruncă
peste el, doborându-l la pământ, sufocându-se, fornăind. Lama ei
îi deschise stomacul, îi zgârie coastele şi i se rupse în piept. Din el
se prelinse foc. Foc şi praf. Ferro îi lovi trupul nebuneşte, cu
cuţitul rupt, mult timp după ce încetase să se mişte. Simţi o mână
pe umăr:
– E mort, Ferro. Amândoi sunt morţi.
Văzu că era adevărat. Bărbatul zăcea pe spate, cu privirea
încremenită spre cer, cu faţa carbonizată în jurul nasului şi al
gurii, cu praful zburând din rănile căscate.
– Eu l-am omorât.
Glasul îi răguşi şi i se frânse în gât.
364
– Nu, Ferro. Eu am făcut asta. Sunt devoratori tineri, slabi şi
nesăbuiţi. Totuşi, ai noroc că n-au vrut decât să te prindă.
– Am noroc, bâigui ea, picurând salivă amestecată cu sânge pe
cadavrul devoratorului.
Ferro lăsă să cadă cuţitul rupt şi se îndepărtă în patru labe.
Trupul femeii zăcea lângă ea. Dacă putea fi numit aşa. O masă
diformă de carne. Văzu un păr lung şi un ochi şi buzele.
– Ce-ai făcut? întrebă ea răguşit, cu gura-i însângerată.
– Am transformat oasele femeii în apă. Iar pe el l-am ars din
interior. Apă pentru unul, foc pentru celălalt. Oricare funcţionează
pentru cei ca ei.
Ferro se rostogoli pe iarbă, înălţând privirea spre cerul senin.
Ridică mâna deasupra feţei, o scutură. Unul dintre degete i se
clătină înainte şi înapoi.
Faţa lui Yulwei apăru deasupra, coborându-şi privirea spre ea.
– Doare?
– Nu, şopti ea, lăsându-şi braţul să cadă pe pământ. Nu doare
niciodată. Clipi, ridicându-şi ochii spre Yulwei. De ce nu doare
niciodată?
Bătrânul se încruntă.
– Nu vor înceta să te caute, Ferro. Înţelegi, acum, de ce trebuie
să vii cu mine?
Ferro clătină încet din cap. Efortul era imens.
– Înţeleg, şopti ea, înţeleg…
Lumea se întunecă din nou.

365
Mă iubeşte… Nu

– Ah! ţipă Jezal, când vârful sabiei lui Filio îi săpă adânc în
umăr.
Se dădu înapoi, împleticindu-se, tresărind şi înjurând, şi
styrianul îi zâmbi, fluturându-şi armele.
– O tuşă pentru Maestrul Filio! răcni arbitrul.
Asta înseamnă două pentru fiecare. Urmară câteva aplauze
răzleţe, în timp ce Filio se îndrepta ţanţoş spre ţarcul concurenţilor
cu un zâmbet sâcâitor pe faţă.
– Viclean, ticălosul, îşi şopti Jezal în barbă, urmându-l.
Ar fi trebuit să anticipeze. Fusese neglijent şi ştia asta.
– Două fiecare? şuieră Varuz, când Jezal se prăbuşi în scaunul
lui, răsuflând greu. Două fiecare? Împotriva acestui nimeni? Nici
măcar nu e din Uniune!
Jezal ştia că nu era cazul să sublinieze că Westportul ar fi
trebuit să facă deja parte din Uniune. Ştia la ce se referea Varuz, la
fel ca toată lumea din arenă. Bărbatul era un străin, din punctul
lor de vedere. Luă ştergarul din mâna întinsă a lui West şi-şi şterse
faţa asudată. Cinci tuşe însemnau un meci lung, dar Filio părea
departe de a fi obosit. Sălta în sus şi-n jos, pe vârfuri, când Jezal
aruncă o privire spre el, clătinând din cap la sfaturile zgomotoase
ce se revărsau în styriană dinspre antrenorul lui.
– Îl poţi învinge! murmură West, dându-i lui Jezal sticla cu apă.
Îl poţi învinge şi apoi e finala.
Finala. Asta însemna Gorst. Jezal nu era pe deplin convins că
voia aşa ceva.
Dar Varuz nu avea niciun dubiu.
– Doar fă bine şi învinge-l! şuieră Mareşalul, în timp ce Jezal
luă o duşcă din sticlă şi o învârti în gură. Doar învinge-l! Jezal
scuipă jumătate în găleată şi înghiţi restul. Invinge-l şi gata.
Uşor de spus, dar era un ticălos viclean, styrianul ăsta.
– Eşti în stare! repetă West, masând umărul lui Jezal. Ai ajuns
până aici!
– Omoară-l! Omoară-l şi gata! Mareşalul Varuz se uită fix în
ochii lui Jezal. Eşti un nimeni, căpitane Luthar? Mi-am pierdut
vremea cu tine? Sau eşti cineva? Ei? Acum e timpul să hotărăşti!
– Domnilor, vă rog! strigă arbitrul. Tuşa decisivă.

366
Jezal suflă aerul cu putere, luă armele de la West şi se ridică în
picioare. Îl auzea pe antrenorul lui Filio strigându-i vorbe de
încurajare peste zgomotul din ce în ce mai puternic al mulţimii.
– Omoară-l şi gata! strigă Varuz pentru ultima oară, apoi Jezal
se îndreptă spre cercul arenei.
Tuşa decisivă. Cea care decide. În atâtea privinţe. Dacă Jezal va
fi în finală sau nu. Dacă va fi cineva sau nu. Dar era obosit, foarte
obosit. Lupta încontinuu de aproape o jumătate de oră, în căldură
şi asta te secătuieşte. Deja transpira din nou. Simţea sudoarea
curgându-i pe faţă, în picături mari.
Se îndreptă spre semnul lui. Puţină cretă pe nişte iarbă uscată.
Filio stătea acolo, aşteptând, continuând să zâmbească,
anticipându-şi triumful. Micul pungaş. Dacă Gorst i-a putut
cotonogi pe ceilalţi, atunci cu siguranţă Jezal putea să-i strivească
faţa în iarbă acestui nătărău. Strânse mânerele săbiilor şi se
concentră la acel mic zâmbet scârbos. Îşi dori, preţ de o clipă, ca
armele să nu fie boante, până când îşi dădu seama că ar putea fi
chiar el cel înjunghiat.
– Începeţi!

Jezal îşi alese cărţile, sucindu-le în mâini dintr-o parte în alta,
aproape fără să se uite la simbolurile de pe ele, aproape fără să-i
pese dacă le puteau vedea ceilalţi.
– Zece, zise Kaspa, trimiţând câteva monede peste masă, cu un
aer care spunea… o, ceva, probabil, pe Jezal nu-l interesa ce, chiar
nu se concentra.
Urmă o pauză lungă.
– E rândul tău, Jezal, mormăi Jalenhorm.
– Serios? O, ăă… Îşi trecu privirea peste simbolurile fără noimă,
incapabil să ia toate astea prea în serios. Ăă, o… am să închid.
Azvârli cărţile pe masă. Era prea deprimat astăzi, foarte
deprimat, pentru prima dată de când nici nu-şi mai amintea. Ca
niciodată, probabil. Era prea preocupat de Ardee, întrebându-se
cum putea să se culce cu ea fără să facă vreun rău niciunuia
dintre ei, mai ales fără să fie omorât de West. Din nefericire, încă
nu era deloc mai aproape de răspuns.
Kaspa săltă monedele, zâmbind larg în faţa victoriei sale de-a
dreptul neaşteptate.
– Aşadar, ai luptat bine astăzi, Jezal. O luptă strânsă, dar te-ai
descurcat, ce zici?
– Îhî! făcu Jezal, luându-şi pipa de pe masă.
367
– Jur, o clipă am crezut că te-a învins, dar pe urmă – şi pocni
din degete sub nasul lui Brint – uite-aşa! L-ai trântit. Mulţimea a
fost încântată! Am râs atât de tare încât era să fac pe mine, jur.
– Crezi că-l poţi învinge pe Gorst? întrebă Jalenhorm.
– Îhî!
Jezal ridică din umeri, aprinzându-şi pipa şi lăsându-se pe
spate în scaun, privind cerul cenuşiu şi trăgând din ea.
– Pari destul de calm când vine vorba de toate astea, remarcă
Brint.
– Îhî.
Cei trei ofiţeri schimbară priviri, dezamăgiţi de eşecul
subiectului de discuţie ales. Kaspa apelă la altul.
– Ei, băieţi, aţi apucat s-o vedeţi pe Prinţesa Terez?
Brint şi Jalenhorm suspinară şi rămaseră cu gura căscată, apoi
toţi trei îşi gânguriră aprecierea tâmpă faţă de femeia aceea.
– Dacă am văzut-o? Dacă am văzut-o vreodată?
– I se spune nestematul din Talins!
– Zvonurile nu mint, când vine vorba despre ea!
– Am auzit că mariajul cu Prinţul Ladisla e bătut în cuie.
– Norocosul!
Şi aşa mai departe.
Jezal rămase la locul lui, se lăsă comod pe spătarul scaunului,
suflând fum înspre cer. Nu era atât de convins în privinţa Terezei,
din cât o zărise. Frumoasă de la distanţă, fără doar şi poate, dar îşi
imagina că avea faţa ca de sticlă: rece la atingere, tare şi fragilă.
Nicidecum ca a lui Ardee…
– Totuşi, turuia Jalenhorm, trebuie să spun, Kaspa, că inima
mea îi aparţine în continuare verişoarei tale Ariss. Prefer oricând o
fată a Uniunii pe lângă oricare dintre aceste străine.
– Îi preferi banii, vrei să zici, murmură Jezal, cu capul încă dat
pe spate.
– Nu! se plânse vânjosul. E o femeie perfectă! Dulce, serioasă,
bine-crescută. Ah!
Jezal zâmbi în sinea lui. Dacă Terez era o bucată rece de sticlă,
atunci Ariss era un peşte mort. Îşi închipuia că s-o săruţi ar fi ca şi
cum ai săruta o cârpă veche, moale şi anostă. N-ar putea să sărute
ca Ardee. Nimeni n-ar putea…
– Ei, bine, amândouă sunt nişte frumuseţi, fără doar şi poate,
trăncănea Brint, femei gingaşe, la care să visezi, dacă numai atâta
vrei… Se aplecă, la o distanţă conspirativă, zâmbindu-le pe rând,
atotcunoscător, de parcă ar fi avut de spus ceva secret şi palpitant.
368
Ceilalţi doi îşi apropiară scaunele, dar Jezal rămase locului. Nu îl
interesa câtuşi de puţin să audă despre cine ştie ce târfă cu care
se culca idiotul ăla. Aţi cunoscut-o pe sora lui West? şopti Brint.
Fiecare muşchi al lui Jezal înţepeni. Nu e pe măsura celorlalte
două, fireşte, dar e chiar arătoasă, pentru o fată de rând, şi cred că
ar fi dornică.
Brint îşi linse buzele şi îl înghionti pe Jalenhorm în coaste.
Bărbatul vânjos rânji vinovat, ca un şcolar la o glumă deocheată.
– O, da. Mi se pare genul de fată dornică, chicoti Kaspa.
Jezal îşi aşeză pipa pe masă, observând că mâna îi tremura
uşor. Cealaltă strângea braţul scaunului cu atâta putere încât
încheieturile degetului îi erau albe.
– Declar cu tărie, zise Brint, că dacă nu m-aş gândi că maiorul
m-ar împunge cu sabia, aş fi tentat să-i împung sora cu sabia
mea, ce ziceţi? Jalenhorm izbucni în râs, împroşcând salivă. Jezal
simţi că i se zbate un ochi, când Brint îşi îndreptă zâmbetul
batjocoritor spre el. Ei, Jezal, tu ce crezi? Ai cunoscut-o, nu-i aşa?
– Ce cred eu? Glasul părea să-i vină de undeva de departe, în
timp ce se holba la cele trei feţe care rânjeau. Cred că ar trebui să
ai grijă cum vorbeşti, ticălos nenorocit!
Acum era în picioare, cu dinţii atât de încleştaţi încât avea
impresia că vor crăpa. Cele trei zâmbete pâlpâiră şi se stinseră.
Jezal simţi mâna lui Kaspa pe umăr.
– Haide, n-a vrut decât…
Jezal îşi smulse braţul, apucă marginea mesei, răsturnând-o.
Monede, cărţi, sticle, pahare, toate zburară prin aer şi se
împrăştiară pe iarbă. Avea sabia în mâna cealaltă, vârâtă, din
fericire, în teacă, aplecându-se deasupra lui Brint, împroşcându-l
cu salivă pe faţă.
– Acum fă bine şi ascultă-mă, ticălos afurisit, mârâi el. Dacă
mai aud aşa ceva, orice, nu va trebui să-ţi faci griji în privinţa lui
West! Apăsă mânerul sabiei pe pieptul lui Brint. Te tranşez ca pe
un pui nenorocit!
Cei trei bărbaţi se holbară la el, îngroziţi, cu gurile căscate,
surprinşi de acest acces neaşteptat de violenţă egalată doar de
propria uimire a lui Jezal.
– Dar… făcu Jalenhorm.
– Ce? răcni Jezal, înhăţându-l zdravăn de haină şi trăgându-l
pe jumătate afară din scaun. Ce naiba zici?
– Nimic, scânci el, cu mâinile ridicate, nimic.
Jezal îl lăsă să cadă. Furia se stingea repede. Îi trecu prin minte
369
să se scuze, dar când văzu chipul cadaveric al lui Brint, nu-i
veniră în gând decât cuvintele „mi se pare genul de fată dornică”.
– Ca! Pe! Un! Pui! Nenorocit! mârâi el din nou, apoi se întoarse
pe călcâie şi se îndepărtă ţanţoş.
La jumătatea drumului spre poarta boltită, îşi dădu seama că-şi
uitase tunica, dar acum nu se mai putea întoarce după ea.
Pătrunse în întunericul tunelului, coborî câteva trepte şi pe urmă
se lipi, fără vlagă, de zid, răsuflând greu şi tremurând de parcă
tocmai ar fi alergat cincisprezece kilometri. Acum înţelegea, de
bună seamă, ce înseamnă să-ţi ieşi din fire. Până atunci, nici
măcar nu-şi dăduse seama ce înseamnă, dar acum nu mai încăpea
nicio îndoială.
– Ce naiba a fost asta?
Glasul şocat al lui Brint răsună încet în tunel, abia audibil
peste bubuitul inimii lui Jezal. Trebuia să-şi ţină respiraţia ca să
audă.
– Să fiu al naibii dacă ştiu. Jalenhorm, părând şi mai surprins.
Urmară troncănitul şi scârţâitul aranjatului mesei. Habar n-aveam
că e aşa de iute la mânie.
– Bănuiesc că-l frământă multe, zise Kaspa, şovăitor, cu
Turnirul şi toate astea…
Brint i-o reteză:
– Asta nu-i o scuză!
– Ei, bine, sunt apropiaţi, nu-i aşa? El şi West? Cu toate
antrenamentele împreună şi, mai ştii, poate că o cunoaşte pe sora
lui sau ceva… Habar n-am!
– Mai e o explicaţie, îl auzi Jezal pe Brint spunând, cu glasul
încordat, de parcă ar fi fost pe cale să rostească o poantă. Poate că
e îndrăgostit de ea!
Cei trei izbucniră în râs. Era o glumă bună, da. Căpitanul Jezal
dan Luthar îndrăgostit, şi de o fată a cărei poziţie socială era atât
joasă faţă de a lui. Ce idee ridicolă! Ce absurditate! Ce glumă!
– O, fir-ar să fie! Jezal îşi prinse capul în mâini. Nu-i venea să
râdă. Cum naiba îşi făcuse una ca asta? Cum? Ce avea fata asta?
Era arătoasă, desigur, şi isteaţă şi amuzantă şi toate celelalte, dar
asta nu era o explicaţie. Nu pot s-o mai văd, îşi şopti el. Nu vreau
s-o mai văd!
Şi izbi cu pumnul în zid. Hotărârea lui era de neclintit.
Întotdeauna era.
Până când următorul bilet veni pe sub uşă.
Jezal gemu şi se pălmui peste tâmplă. De ce se simţea aşa? De
370
ce… – nici măcar nu putea să gândească acel cuvânt – … o plăcea
atât de mult? Apoi îşi dădu seama. Ştia de ce.
Ea nu-l plăcea.
Acele jumătăţi de zâmbete batjocoritoare. Acele priviri piezişe pe
care le prindea uneori. Acele glume care tăiau prea aproape de os.
Fără a mai pune la socoteală exemplele ocazionale de dispreţ făţiş.
Îi plăceau banii lui, poate. Îi plăcea poziţia lui în lume, desigur. Îi
plăcea înfăţişarea lui, fără îndoială. Dar, în esenţă, femeia îl
desconsidera.
Şi nu mai simţise asta înainte. Presupusese întotdeauna că
toată lumea îl iubeşte, nu avusese niciodată vreun motiv să se
îndoiască de faptul că era un bărbat minunat, demn de cel mai
înalt respect. Dar Ardee nu-l plăcea, îşi dădea seama acum şi asta
îl punea pe gânduri. În afară de maxilar, fireşte, de bani şi de
veşminte, ce putea să-ţi placă la el?
Ea îl trata cu dispreţul pe care Jezal ştia că-l merită. Şi nu se
mai sătura de acest dispreţ.
– Foarte ciudat! îşi murmură Jezal, pleoştindu-se nefericit pe
zidul tunelului. Foarte ciudat!
Asta îl determina să vrea să-i schimbe părerea.

371
Sămânţa

– Cum te simţi, Sand?
Colonelul Glokta deschise ochii. În cameră era întuneric. La
naiba, întârziase!
– La naiba! strigă el, azvârlind deoparte cuverturile şi sărind din
pat. Am întârziat!
Îşi înhăţă pantalonii de uniformă, strecurându-şi picioarele
înăuntru, încheindu-şi pe bâjbâite cureaua.
– Nu-ţi face griji, Sand! Glasul mamei sale era pe jumătate
liniştitor, pe jumătate nerăbdător. Unde e Sămânţa?
Glokta se încruntă, vârându-şi cămaşa în pantaloni.
– N-am timp de aiurelile astea, mamă! De ce crezi mereu că ştii
ce e mai bine pentru mine? Privi împrejur, după sabie, dar n-o
vedea. Ştii că suntem în război!
– Chiar aşa.
Colonelul ridică privirea, surprins. Era glasul Arhilectorului
Sult. Două războaie. Unul dus cu foc şi oţel şi altul, dedesubt, un
război vechi, purtat de mulţi ani.
Glokta se încruntă. Cum putuse să-l confunde pe bătrânul
flecar cu mama lui? Şi, oricum, ce căuta în apartamentul lui?
Stând pe scaun, la picioarele patului şi trăncănind despre vechi
războaie?
– Ce naiba cauţi în apartamentul meu? mârâi colonelul Glokta,
şi ce-ai făcut cu sabia mea?
– Unde e Sămânţa?
Un glas de femeie acum, dar nu al mamei sale. Al altcuiva. Nu-l
recunoştea. Miji ochii, în întuneric, străduindu-se să vadă cine era
pe scaun. Putea desluşi un vag contur, dar umbrele erau prea
adânci ca să-şi dea seama de mai mult.
– Cine eşti? întrebă aspru Glokta.
– Cine am fost? Sau ce sunt? Silueta se mişcă, ridicându-se
încet, lin, din scaun. Am fost răbdătoare, dar sunt femeie, nimic
mai mult şi anii mi-au măcinat răbdarea.
– Ce vrei?
Glasul lui Glokta tremură, subţire şi pierit, în timp ce se dădea
înapoi.
Silueta se mişcă, păşind prin raza de lumină dinspre fereastră.

372
Silueta unei femei, suplă şi graţioasă, dar umbrele continuau să-i
ascundă faţa. Teama îl cuprinse deodată şi Glokta se retrase,
clătinându-se, la perete, ridicând braţul să se apere de femeie.
– Vreau Sămânţa. O mână palidă se strecură afară şi se închise
în jurul braţului întins al lui Glokta. O atingere blândă, dar rece.
Rece ca gheaţa. Glokta tremură, gâfâi, strânse ochii. Am nevoie de
ea. N-ai cum să ştii câtă nevoie am. Unde este?
Degetele îl apucară de haine, iuţi şi agile, căutând, scotocind,
vârându-se în buzunare, în cămaşă, atingându-i pielea. Rece. Rece
ca sticla.
– Sămânţa? scânci Glokta, aproape paralizat de spaimă.
– Ştii despre ce vorbesc, schilodule. Unde e?
– Creatorul a căzut… şopti el.
Cuvintele ţâşniră, nu ştia de unde.
– Ştiu.
– … arzând, arzând…
– Am văzut.
Faţa era destul de aproape ca să-i simtă răsuflarea pe piele.
Rece. Rece ca gerul.
– S-a zdrobit de podul de dedesubt…
– Îmi amintesc.
– Au căutat Sămânţa…
– Da… îi şopti glasul în ureche, nerăbdător. Unde e?
Ceva îi trecu peste faţă, peste obraz, peste pleoapă, moale şi
lipicios. O limbă. Rece. Rece ca gheaţa. Îl străbătură fiori.
– Nu ştiu. N-au putut s-o găsească!
– N-au putut? Degetele se închiseră pe gâtul lui, strângând,
strivind, sufocându-l. Reci. Reci ca fierul şi la fel de tari. Crezi că
ştii ce e durerea, schilodule? Nu ştii nimic! Răsuflarea de gheaţă îi
răzui urechea, degetele de gheaţă strângeau, strângeau. Dar pot
să-ţi arăt! Pot să-ţi arăt!

Glokta ţipă, se zvârcoli, se zbătu. Se chinui să se ridice, rămase
nemişcat, preţ de o clipă buimacă, apoi piciorul i se îndoi şi
inchizitorul plonjă în aer. Camera întunecată se învârti în jurul lui
şi Glokta se prăbuşi pe podea cu un scârţâit dezgustător, cu braţul
îndoit sub el, lovindu-se cu fruntea de podea.
Se ridică anevoie, agăţându-se de piciorul patului, împingându-
se spre perete, fornăind după aer, uitându-se spre scaun cu
privirea rătăcită, însă nevenindu-i să se uite, de teamă. O rază de
lună se revărsă prin fereastră, trecând peste aşternuturile
373
mototolite şi peste lemnul lustruit al scaunului. Gol.
Iar acum, când bubuitul nebunesc al inimii sale se domolea,
când răsuflarea se potolea, îşi făcu apariţia durerea. Capul îi
plesnea, piciorul îi urla, braţul îi zvâcnea uşor. Simţea gust de
sânge, ochii îl înţepau şi lăcrimau, stomacul i se agita, cuprins de
greaţă şi ameţit. Scânci, făcu un salt agonizant spre pat, pe urmă
se prăbuşi peste plapuma scăldată în lumina lunii, istovit, ud de o
transpiraţie rece.
Se auzi o bătaie impetuoasă la uşă.
– Domnule? Vă simţiţi bine?
Glasul lui Barnam. Bătaia se auzi din nou. Degeaba. E încuiată.
Mereu încuiată, dar nu cred c-am să mă mişc. Frost va trebui s-o
spargă. Dar uşa se dădu în lături şi Glokta îşi umbri ochii în faţa
neaşteptatei străluciri arămii a lămpii bătrânului servitor.
– Sunteţi bine?
– Am căzut, bolborosi Glokta. Braţul…
Bătrânul servitor se cocoţă în pat, luând cu blândeţe mâna lui
Glokta şi ridicând mâneca de la cămaşa de noapte. Glokta tresări.
Barnam plescăi. Avea pe braţ un imens semn roz, care începea
deja să se umfle şi să se înroşească.
– Nu cred că e ruptă, zise servitorul, dar ar trebui să aduc un
medic, în caz de nevoie.
– Da, da. Îi făcu lui Barnam semn să plece, cu mâna cea bună.
Adu-l.
Glokta îl privi pe bătrânul servitor ieşind în grabă, aplecat, pe
uşă, îl auzi scârţâind pe coridorul îngust de afară, pe scările
înguste în jos. Auzi uşa din faţă închizându-se cu o bufnitură. Se
lăsă tăcerea.
Glokta se uită la sulul pe care-l luase de la Iniţiatul Istoric, încă
strâns rulat, pe măsuţa de toaletă, aşteptând să-i fie predat
Arhilectorului. Creatorul a căzut, în flăcări. S-a zdrobit de podul de
dedesubt. Ciudat, cum părţi din viaţa în stare de veghe pătrund în
vise. Nordicul ăla blestemat şi intrusa lui. O femeie, şi una rece.
Asta trebuie că m-a stârnit.
Glokta îşi frecă uşor braţul, apăsând carnea dureroasă cu
vârfurile degetelor. Nimic. Doar un vis. Şi, totuşi, ceva nu-i dădea
pace. Se uită spre uşă. Cheia era în broască, strălucind portocalie
în lumina lămpii. Nu e încuiată, şi, totuşi, trebuie s-o fi încuiat. O
încui întotdeauna. Glokta se uită iarăşi la scaunul gol. Ce-a spus
ucenicul ăla idiot? Magia vine din Cealaltă Parte. Din lumea de
dedesubt. Din Iad.
374
Cumva, în clipa aceea, după acel vis, nu părea atât de greu de
crezut. Teama creştea iarăşi în el, acum era singur. Întinse mâna
cea bună către scaun. Răcoros, dar nu rece. Nu rece. Nu e nimic
aici. Îşi retrase încet mâna şi îşi legănă mâna care îi pulsa. Nimic.
Gol.
Un vis.

– Ce naiba aţi păţit?
Glokta îşi sugea, chinuit, gingiile.
– Am căzut din pat. Îşi scărpină absent încheietura, prin
veşminte. Până acum o clipă, pulsase îngrozitor, dar priveliştea din
faţa lui îi împinsese durerea într-un colţ al minţii. Aş fi putut s-o
păţesc mai rău. Mult mai rău. Nu e o privelişte frumoasă. Deloc.
– Fireşte că nu. Severard părea cât se poate de dezgustat, cu
jumătate din faţă acoperită. Era să vomit când am văzut-o.
Doamne!
Glokta privi în jos, încruntându-se, la scena măcelului,
sprijinindu-se cu o mână de un trunchi de copac şi dând la o parte
ferigile cu vârful bastonului, ca să vadă mai bine.
– Suntem siguri că e un bărbat?
– Ar putea fi o femeie. Om, oricum. Acela e un picior.
– Ah, aşa e. Cum a fost găsit?
– El l-a găsit. Severard făcu semn cu capul către un grădinar,
palid la faţă şi cu privirea pierdută, aşezat pe pământ lângă o baltă
mică de vomă care se usca în iarbă. Printre copacii de aici, ascuns
de tufişuri. Se pare că cine l-a omorât a încercat să-l ascundă, dar
nu de mult. E proaspăt. Într-adevăr, nu miroase aproape deloc şi s-
au adunat doar câteva muşte. Foarte proaspăt, poate chiar de
aseară. S-ar fi putut să nu-l găsească nimeni zile în şir, dar cineva
a cerut tăierea unuia dintre aceşti copaci. Împiedica lumina sau
aşa ceva. Aţi mai văzut aşa ceva?
Glokta ridică din umeri.
– În Englia, cândva, înainte de venirea ta. Unul dintre
condamnaţi a încercat să evadeze. A reuşit să fugă câţiva kilometri,
apoi a murit de frig. Un urs a făcut ce-a vrut cu trupul lui. A fost
un prăpăd, dar nici pe departe ca acesta.
– Nu-mi închipui pe nimeni îngheţând noaptea trecută. A fost
cald ca-n iad.
– Hm, făcu Glokta. Dacă în iad e cald. Întotdeauna am crezut că
trebuie să fie frig. Un frig de gheaţă. Oricum, în Agriont sunt puţini
urşi. Avem vreun indiciu pentru identificarea acestei… – îşi flutură
375
bastonul către cadavru – … persoane.
– Niciunul.
– Lipseşte cineva? A fost dat dispărut?
– Nu, din câte am auzit.
– Aşadar, nu avem nici cea mai vagă idee cine e victima
noastră? De ce naiba ne interesează? Nu avem un mag fals de
urmărit?
– Tocmai asta e. Noile lor locuinţe sunt acolo. Degetul
înmănuşat al lui Severard arătă către o clădire, la nici douăzeci de
paşi distanţă. Îi urmăream când a ieşit asta la iveală.
Glokta ridică o sprânceană.
– Înţeleg. Şi bănuieşti vreo legătură, nu? Practicianul ridică din
umeri. Intruşi misterioşi în toiul nopţii, criminali îngrozitori chiar
la uşa lor. Oaspeţii noştri atrag necazurile ca rahatul muştele.
– Ha! făcu Severard, alungând o muscă cu mâna-i înmănuşată.
M-am ocupat şi de cealaltă treabă. Bancherii ăia. Valint şi Balk.
Glokta ridică privirea:
– Zău? Şi?
– Şi, nu prea multe. O instituţie veche. Foarte veche şi foarte
respectată. Biletele lor de bancă sunt bune ca aurul printre
negustori. Au sedii peste tot în Midderland, Englia, Starikland, în
Westport şi Dagoska. Chiar şi în afara Uniunii. Oameni puternici,
negreşit. Tot felul de indivizi le datorează bani, îmi închipui. Ciudat
lucru, totuşi, nimeni nu pare să fi întâlnit vreodată un Valint sau
un Balk. Dar ce poţi şti cu băncile, nu? Le plac secretele. Vreţi să
mai sap?
Ar putea fi periculos. Foarte periculos. Dacă săpăm prea adânc,
s-ar putea să ne săpăm singuri mormintele.
– Nu, mai bine o lăsăm baltă. Deocamdată. Ţine-ţi, totuşi,
urechile ciulite!
– Urechile mele sunt mereu ciulite, şefu'. Aşadar, ce-aţi vrea
pentru Turnir?
Glokta îi aruncă practicianului o privire piezişă:
– Cum te poţi gândi la aşa ceva, cu asta în faţă?
Practicianul ridică din umeri:
– Nu-i face niciun rău, nu-i aşa? Glokta se uită înapoi la trupul
mutilat. Bănuiesc că n-are ce să-i mai facă. Haideţi, ar trebui să
ştiţi, Luthar sau Gorst?
– Gorst. Sper să-l taie pe micul ticălos în două.
– Zău? Lumea spune că e un bou împiedicat. Are noroc, atâta
tot.
376
– Ei, bine, eu zic că e un geniu, spuse Glokta. În câţiva ani, toţi
vor duela ca el, dacă asta se poate numi duel. Ţine minte ce spun.
– Gorst, ziceţi? Poate c-am să pun un mic rămăşag.
– Aşa să faci. Dar, între timp, ai face bine să strângi mizeria
asta şi s-o duci la Universitate. Ia-l pe Frost să-ţi dea o mână de
ajutor, are stomacul rezistent.
– La Universitate?
– Păi, nu putem s-o lăsăm pur şi simplu aici. Vreo doamnă
distinsă care face o plimbare prin parc ar putea avea un şoc
îngrozitor. Severard chicoti. Şi poate că ştiu pe cineva care ar
putea să aducă puţină lumină în acest mic mister.

– Ai făcut o descoperire deosebit de interesantă, Inchizitorule.
Iniţiatul Naturalist îşi întrerupse munca şi se uită la Glokta, cu un
ochi mărit enorm prin lentila-i scânteietoare. O descoperire
fascinantă, murmură el, revenind la cadavru, cu instrumentele
sale, ridicând, împungând, răsucind, privind cu ochii mijiţi carnea
sclipitoare.
Glokta îşi roti privirea prin laborator, strâmbându-şi buza cu
dezgust. Borcane de felurite dimensiuni se înşirau pe doi dintre cei
patru pereţi, pline de bucăţi plutitoare de carne murată. Glokta
recunoscu unele dintre acele bucăţi ca fiind părţi de trup uman,
altele nu le recunoştea. Până şi el se simţea uşor tulburat în
mijlocul macabrei expoziţii. Mă întreb cum s-a ales Kandelau cu
toate astea. Oare musafirii lui sfârşesc dezmembraţi, plutind într-o
mulţime de borcane de tot felul? Oare aş putea deveni un specimen
interesant?
– Fascinant. Iniţiatul lărgi cureaua lentilei şi şi-o cocoţă în
vârful capului, frecând cercul roz pe care i-l lăsase în jurul
ochiului. Ce-mi puteţi spune despre asta?
Glokta se încruntă.
– Am venit aici să aflu ce-mi poţi spune tu mie despre asta!
– Desigur, desigur. Kandelau îşi ţuguie buzele. Păi, ăă, cât
despre sexul nefericitului nostru amic, ăă…
Glasul i se stinse.
– Ei?
– He-he, păi, ăă, organele care ne-ar îngădui să stabilim cu
uşurinţă… – şi arătă spre carnea de pe masă, scăldată în lumina
crudă a lămpilor strălucitoare – … lipsesc.
– Şi ăsta e rezultatul investigaţiei tale?
– Păi, mai sunt şi alte lucruri: degetul mijlociu al unui bărbat
377
este de obicei mai lung decât arătătorul, ceea ce nu e neapărat aşa
la o femeie, dar, hm, rămăşiţa noastră nu are toate degetele
necesare pentru a face o asemenea apreciere. Cât despre sex,
aşadar, fără degete, suntem chiar neputincioşi.
Iniţiatul chicoti la propria-i glumă. Glokta nu.
– Tânăr sau bătrân?
– Păi, ăă, mă tem că asta, iarăşi, e destul de dificil de stabilit.
Ăă… – şi iniţiatul bătu cu cleştii în cadavru – dinţii sunt în stare
bună şi, hm, asemenea rămăşiţe de piele par a corespunde unei
persoane mai tinere, dar, ăă, asta e doar, hm, hm…
– Aşadar, ce-mi poţi spune despre victimă?
– Ăă, păi… nimic. Şi zâmbi, cu un aer de scuză. Dar am făcut
câteva descoperiri interesante în privinţa cauzei morţii.
– Serios?
– O, da, uitaţi-vă aici.
Aş prefera să nu mă uit. Glokta şontâcăi prudent spre masa de
lucru, privind locul pe care i-l indica bătrânul.
– Vedeţi aici? Forma unei răni?
Iniţiatul zgândări bucata de cartilagiu.
– Nu, nu văd, răspunse Glokta. Mie totul mi se pare o rană
enormă.
Bătrânul se aplecă spre el, cu ochii mari.
– Uman, spuse el.
– Ştim că e uman! Acesta e un picior!
– Nu! Nu! Urmele de dinţi, uitaţi… sunt muşcături umane!
Glokta se încruntă.
– Muşcături… umane?
– Categoric! Zâmbetul radios al lui Kandelau era chiar
nepotrivit cu împrejurările. Şi cu subiectul, aş crede. Acest individ a
fost muşcat de moarte de către o altă persoană şi, hm, hm, după
toate probabilităţile – şi arătă triumfător spre mormanul de carne
de pe masă – având în vedere natura incompletă a rămăşiţelor…
parţial mâncat!
Glokta se holbă o clipă la bătrân. Mâncat? Mâncat? De ce
trebuie ca fiecare răspuns să ridice alte zece întrebări?
– Asta vrei să-i spun Arhilectorului?
Iniţiatul râse nervos.
– Păi, hm, hm, acestea sunt faptele, după cum le văd eu…
– O persoană neidentificată, poate bărbat, poate femeie, tânără
sau bătrână, a fost atacată în parc de către un agresor
necunoscut, muşcată de moarte, la două sute de paşi de palatul
378
regelui şi parţial… mâncată?
– Ăă…
Kandelau aruncă o privire neliniştită spre intrare. Glokta se
întoarse să vadă şi se încruntă. O altă persoană se afla acolo, una
pe care n-o auzise intrând. O femeie, stând în umbră, la marginea
strălucitoarei lumini a lămpii, cu braţele încrucişate. O femeie
înaltă, cu părul scurt, ţepos şi o mască neagră pe faţă, fixându-i
cu privirea pe Glokta şi pe iniţiat, prin ochii îngustaţi. O
practiciană. Dar nu una pe care o recunosc şi femeile sunt o mare
raritate în Inchiziţie. Aş fi crezut…
– Bună ziua, bună ziua!
Un bărbat intră brusc pe uşă, sfrijit, chel, cu o haină lungă şi
neagră şi un mic zâmbet afectat pe faţă. Un bărbat dezagreabil de
cunoscut. Goyle, lua-l-ar naiba. Noul nostru Superior de Adua, sosit,
în sfârşit. Grozavă veste!
– Inchizitor Glokta, toarse el, ce plăcere nemărginită să te
revăd.
– Asemenea, Superior Goyle. Ticălosule.
Alte două siluete îl urmară îndeaproape pe zâmbitorul Superior,
făcând ca odăiţa strălucitoare să pară de-a dreptul aglomerată.
Unul era un kantic oacheş, cu un cercel mare de aur în ureche,
celălalt era un monstru de om al Nordului, cu o faţă ca o lespede
de piatră. Aproape că fu nevoit să se aplece ca să se îndese pe uşă.
Amândoi erau mascaţi şi îmbrăcaţi din cap până-n picioare în
veşmintele negre ale practicienilor.
– Aceasta este Practiciana Vitari, chicoti Goyle, arătând spre
femeia roşcată, care alunecase spre borcane şi se uita în ele, pe
rând, bătând în sticlă şi făcând specimenele să se clatine. Iar
aceştia sunt Practicienii Halim – omul Sudului trecu sfios pe lângă
Goyle şi pătrunse în încăpere, cu ochii ageri ţâşnind de colo-colo –
şi Byre. Monstruosul om al Nordului îşi coborî privirea spre
Glokta, din apropierea tavanului. În ţara lui i se spune Spărgătorul
de Piatră, îţi dai seama? Dar nu cred că asta va funcţiona aici, ce
zici, Glokta? Practicianul Spărgător de Piatră, îţi poţi imagina?
Râse încetişor, clătinând din cap.
Şi asta e Inchiziţia? Nu ştiam că a venit circul în oraş. Mă întreb
dacă stau unii pe umerii celorlalţi. Sau dacă sar prin cercuri de foc.
– O selecţie remarcabil de diversă, remarcă Glokta.
– O, da, râse Goyle. I-am ales de pe unde m-au purtat paşii, nu-
i aşa, prieteni? Femeia ridică din umeri, în timp ce umbla în jurul
borcanelor. Practicianul oacheş înclină capul. Nordicul impunător
379
rămase pur şi simplu neclintit. De pe unde m-au purtat paşii!
chicoti Goyle, de parcă toţi ceilalţi ar fi râs cu el. Şi mai am mulţi
alţii! A fost o perioadă straşnică, o declar cu tărie! Îşi şterse o
lacrimă de voioşie din ochi şi se îndreptă către masa din mijlocul
încăperii. Părea că totul e o sursă de distracţie pentru el, chiar şi
ceea ce se afla acolo. Dar ce-i asta? Un cadavru, dacă nu mă înşel.
Goyle ridică brusc privirea, cu ochii scânteind. Un cadavru? O
moarte în oraş? Ca Superior de Adua, asta nu cumva e de
competenţa mea?
Glokta se înclină.
– Fireşte. Nu ştiam că aţi sosit, Superior Goyle. De asemenea,
am simţit că circumstanţele neobişnuite ale acestei…
– Neobişnuite? Nu văd nimic neobişnuit.
Glokta rămase tăcut. Ce joc joacă acest nătărău hlizit?
– Cu siguranţă, veţi fi de acord că violenţa este în acest caz…
nemaiîntâlnită.
Goyle ridică teatral din umăr.
– Câini.
– Câini? întrebă Glokta, incapabil să treacă peste asta. Animale
domestice înnebunite, după părerea voastră, sau câini sălbatici,
care au escaladat zidurile?
Superiorul doar zâmbi.
– Cum preferi, Inchizitorule. Cum preferi.
– Mă tem că e imposibil să fi fost câini, începu să explice
pompos Iniţiatul Naturalist. Tocmai îi spuneam Inchizitorului
Glokta… aceste urme de aici şi acelea de pe piele, vedeţi? Sunt
muşcături umane, neîndoielnic…
Femeia se îndepărtă de borcane, apropiindu-se tot mai mult de
Kandelau şi aplecându-se spre el până când masca îi ajunse la
doar câţiva centimetri de nasul lui coroiat. Glasul Iniţiatului se
stinse încet.
– Câini, şopti ea, apoi îi lătră în faţă.
Iniţiatul sări la o parte.
– Ei, bine, presupun că se poate să mă fi înşelat… desigur.
Se ciocni de pieptul enorm al nordicului, care înaintase cu o
surprinzătoare viteză, pentru a se poziţiona exact în spatele lui.
Kandelau se răsuci încet, ridicând o privire mirată.
– Câini, repetă uriaşul.
– Câini, câini, câini, mormăi bărbatul din Sud, cu un accent
îngroşat.
– Desigur, scânci Kandelau, câini, desigur, ce necugetat am
380
fost!
– Câini! strigă Goyle, încântat, aruncându-şi mâinile în aer.
Misterul e rezolvat!
Spre uluirea lui Glokta, doi dintre cei trei practicieni începură
să aplaude politicos. Femeia rămase liniştită. N-am crezut niciodată
că-mi va fi dor de Superiorul Kalyne, dar dintr-odată sunt copleşit de
nostalgie. Goyle se întoarse încet, făcând o plecăciune adâncă.
– Prima mea zi aici şi deja mă obişnuiesc cu munca! Puteţi să-l
îngropaţi, spuse el, arătând către cadavru şi zâmbindu-i larg
înfricoşatului iniţiat. Cel mai bine să fie îngropat, nu? Se uită spre
omul Nordului. Înapoi în ţărână, cum se spune în ţara ta!
Masivul practician nu dădea nici cel mai vag semn că auzise pe
cineva vorbind. Kanticul stătea acolo, răsucindu-şi cercelul prin
ureche, iar şi iar. Femeia se uita în jos la cadavrul de pe masă,
adulmecându-l prin mască. Iniţiatul Naturalist stătea cu spatele la
borcanele lui, năduşind din abundenţă.
Destul cu pantomima asta. Am treabă de făcut.
– Ei, bine zise Glokta băţos, şontâcăind spre uşă, misterul e
rezolvat. Nu mai aveţi nevoie de mine.
Superiorul Goyle se întoarse să se uite la el, cu buna dispoziţie
pierită dintr-odată.
– Nu! şuieră el, cu ochii mici şi furioşi aproape ieşindu-i din
cap. Nu mai avem… nevoie… de tine!

381
Să nu pui niciodată prinsoare cu un mag

Logen stătea în soarele fierbinte, gârbovit pe banca lui şi asuda.
Hainele ridicole nu-l ajutau să scape de năduşeală sau, de fapt,
nu-l ajutau la nimic. Tunica nu fusese croită ca să te poţi aşeza şi
pielea ţeapănă îi săpa dureros între picioare, ori de câte ori încerca
să se mişte.
– Afurisenia naibii, mârâi el, trăgând de haină a douăzecea
oară.
Quai nu părea nici el mai în largul lui în veşmântul său magic –
scânteierile de aur şi argint ale simbolurilor doar îi făceau faţa să
pară mai bolnăvicioasă şi mai palidă, ochii mai bulbucaţi şi mai
spasmodici. Nu scosese un cuvânt toată dimineaţa. Dintre cei trei,
doar Bayaz părea să se simtă bine, rotindu-şi privirea radios spre
mulţimile clocotitoare de pe bănci, cu soarele strălucindu-i pe
scăfârlia bronzată.
Se remarcau în mijlocul publicului forfotitor ca nişte fructe
putrezite şi păreau la fel de populari. Cu toate că băncile erau
ticsite, în jurul celor trei se formase un mic spaţiu tensionat unde
nimeni nu voia să se aşeze.
Zgomotul era şi mai copleşitor decât căldura şi mulţimile. Lui
Logen îi vâjâiau urechile din pricina gălăgiei. Abia se stăpânea să
nu şi le acopere cu mâinile şi să nu se arunce sub bancă. Bayaz se
aplecă spre el.
– Aşa au fost şi duelurile tale?
Magul fu nevoit să strige, deşi gura îi era aproape lipită de
urechea lui Logen.
– Îhî!
Nici măcar atunci când Logen luptase cu Rudd Treicopaci, când
o bună parte din armata lui Bethod se aşezase într-un larg
semicerc, să privească, strigând şi urlând şi lovind cu armele în
scuturi, când zidurile Uffrithului de deasupra lor fuseseră înţesate
de privitori, publicul lui nu fusese nici pe jumătate atât de
numeros ori de gălăgios. Şi nu mai mult de treizeci de oameni îl
priviseră omorându-l pe Shama Inimă-de-Piatră, omorându-l şi
apoi măcelărindu-l ca pe un porc. Logen tresări, se înfioră şi îşi
vârî şi mai mult capul între umeri, când îşi aduse aminte.
Spintecând, spintecând şi lingându-şi sângele de pe degete, în

382
timp ce Copoiul se holba cu oroare şi Bethod râdea şi îl încuraja.
Simţea şi acum gustul sângelui. Se cutremură şi se şterse la gură.
Atunci, fuseseră mult mai puţini oameni şi, totuşi, mizele mult
mai mari. Vieţile luptătorilor, în primul rând şi stăpânirea
pământului, satelor, oraşelor, viitorul unor clanuri întregi. Când se
luptase cu Tul Duru, nu-l priviseră mai mult de o sută, dar poate
că întreaga soartă a Nordului se schimbase în acea însângerată
jumătate de oră. Dacă ar fi pierdut atunci, dacă l-ar fi omorât
Capdetunet, oare lucrurile ar mai fi fost la fel? Dacă Dow cel Negru
sau Harding Ursuzul sau oricare dintre ceilalţi l-ar fi aruncat în
noroi, oare Bethod ar mai fi avut acum un colan de aur şi şi-ar fi
spus rege? Oare această Uniune ar mai fi în război cu Nordul? Îl
durea capul, la gândul acesta. Îl durea şi mai mult.
– Te simţi bine? îl cercetă Bayaz.
– Îhî, mormăi Logen, însă tremura, în plină arşiţă. Ce căutau
aici toţi aceşti oameni? Doar să se amuze. Puţini ar fi găsit
duelurile lui Logen foarte amuzante, în afară de Bethod, poate.
Puţini alţii. Nu e ca la luptele mele, murmură el pentru sine.
– Ce anume? întrebă Bayaz.
– Nimic.
Bătrânul zâmbi mulţimii, scărpinându-şi barba scurtă şi
căruntă.
– Cine crezi că va învinge?
La drept vorbind, lui Logen nu-i prea păsa, dar se gândi că era
bine să-şi lase deoparte amintirile. Privi cu atenţie ţarcul unde se
pregăteau cei doi luptători, nu departe de locul unde şedea el.
Tânărul chipeş şi trufaş pe care-l întâlniseră la poartă era unul
dintre ei. Celălalt era voinic şi puternic, cu un gât gros şi un aer
aproape plictisit.
Logen ridică din umeri.
– Nu ştiu nimic despre treaba asta.
– Ce, tu? Sângerosul Nouă? Un campion care a luptat în zece
lupte şi a câştigat? Cel mai temut om din Nord? Nicio opinie?
Duelul e, în mod sigur, la fel în toată lumea!
Logen tresări şi îşi linse buzele. Sângerosul Nouă. Asta era
departe, în trecut, dar nu destul de departe pentru cei ca el.
Simţea şi acum în gură gust de metal, de sare, de sânge. Să atingi
un om cu o sabie sau să-l spinteci nu e nici pe departe acelaşi
lucru, dar Logen îi examină din nou pe cei doi adversari. Tânărul
trufaş îşi suflecă mânecile, îşi atinse degetele picioarelor, îşi răsuci
trupul într-o parte şi-n alta, îşi roti braţele, ca pe nişte morişti,
383
urmărit de un bătrân soldat încruntat într-o impecabilă uniformă
roşie. Un bărbat înalt, cu aer îngrijorat, îi înmână două săbii, una
mai lungă decât cealaltă, şi luptătorul le învârti în aer, în faţa lui,
cu o impresionantă viteză, cu lamele sclipind.
Adversarul lui stătea acolo, sprijinit de marginea de lemn a
îngrăditurii sale, întinzându-şi gâtul de taur dintr-o parte în alta,
fără prea multă grabă, aruncând priviri leneşe împrejur.
– Cine e cine? întrebă Logen.
– Idiotul înfumurat de la poartă e Luthar. Cel pe jumătate
adormit e Gorst.
Era limpede pe cine prefera mulţimea. Numele lui Luthar putea
fi auzit adesea în hărmălaie şi fiecare mişcare a săbiilor lui suple
era întâmpinată cu strigăte şi bătăi din palme. Părea agil, iute de
mână şi isteţ, dar era ceva primejdios în aşteptarea greoaie a
adversarului său voinic, ceva întunecat în ochii lui acoperiţi de
pleoape grele. Logen ar fi preferat să se lupte cu Luthar, cu toată
iuţeala lui.
– Socotesc că Gorst.
– Gorst, zău? Ochii lui Bayaz scânteiară. Ce zici de-un mic
rămăşag?
Logen auzi un şuierat ascuţit dinspre Quai.
– Nu pune niciodată rămăşag cu un mag, şopti ucenicul.
Asta nu păru să conteze prea mult pentru Logen.
– Pe ce naiba pot să pun eu rămăşag?
Bayaz ridică din umeri.
– Ei, bine, hai să zicem, pur şi simplu, pe onoare!
– Dacă vrei.
Logen nu avusese niciodată prea multă onoare, iar puţina pe
care o avea, putea s-o piardă liniştit.

– Bremer dan Gorst!
Aplauzele răzleţe fură înăbuşite de o avalanşă de fluierături şi
huiduieli, în timp ce bivolul îşi târa picioarele către semnul său, cu
ochii pe jumătate închişi aplecaţi în pământ, cu săbiile mari, grele,
atârnându-i din mâinile mari, grele. Între părul lui scurt şi gulerul
cămăşii, acolo unde ar fi trebuit să-i fie gâtul, nu era nimic, decât
o cută groasă de muşchi.
– Nemernic hidos! murmură Jezal în barbă, privindu-l cum se
îndepărtează. Nemernic afurisit, idiot şi hidos.
Dar înjurăturile lui erau lipsite de convingere, chiar şi pentru
propriile-i urechi. Îl urmărise luptând trei runde şi demolând trei
384
adversari buni. Unul dintre ei mai avea încă de zăcut la pat, şi
după o săptămână. Jezal se antrenase în ultimele câteva zile
anume pentru a contracara stilul grosolan al lui Gorst: Varuz şi
West învârtind în faţa lui cozi mari de mături, iar el ferindu-se într-
o parte şi-n alta. Nu o dată unul dintre ei îl atinsese şi Jezal
suferea şi acum din pricina vânătăilor.
– Gorst? sugeră arbitrul, cu glas tânguitor, străduindu-se să
smulgă publicului câteva aplauze, dar nimeni nu se lăsa
influenţat.
Huiduielile doar deveniră mai sonore, însoţite de înţepături şi
insulte, când Gorst îşi ocupă locul la semn.
– Bou grosolan!
– Întoarce-te la ferma ta şi trage la plug!
– Bremer bruta!
Şi altele asemenea.
Mulţimea se întindea în spate, mai în spate, la nesfârşit. Toţi
erau acolo. Toţi, din lumea întreagă, parcă. Toţi oamenii de rând
din oraş, de jur împrejurul marginilor îndepărtate. Toţi gentilomii,
meşteşugarii şi negustorii, înghesuiţi pe băncile din mijloc. Fiecare
nobil din Agriont, bărbat sau femeie, în rândurile din faţă, de la
ultimii fii ai unor nulităţi de viţă nobilă până la marii magnaţi ai
Consiliilor Deschis şi Închis. Loja regală era plină: Regina, cei doi
prinţi, Lordul Hoff, Prinţesa Terez. Regele chiar părea treaz de data
aceasta, o adevărată onoare, rotindu-şi cu uimire ochii bulbucaţi.
Acolo, undeva, se aflau tatăl şi fraţii lui Jezal, prietenii şi
camarazii, toate cunoştinţele, mai mult sau mai puţin, şi Ardee,
spera el, privind…
Una peste alta, era un publ