Professional Documents
Culture Documents
Din insomnia lui Tyler Durden se naşte Fight Club. Insomnia este instrumentul
prin care eroul lui Palahniuk descoperă caracterul inautentic a ceea ce desemnăm
folosind noţiunea de “realitate” (“o copie a unei copii a unei copii). Totul, până şi
dragostea, se întemeiază pe o ficţiune (faţeta literară a nimicului): “Bob mă
iubeşte fiindcă e convins că şi testiculele mele au fost extirpate”, într-un circuit în
care nimeni nu se alege cu nimic (“Eu îl vreau pe Tyler. Tyler o vrea pe Marla.
Marla mă vrea pe mine. Eu nu o vreau pe Marla, iar Tyler nu mă vrea prin
preajmă”), dorinţa proiectându-se într-un celălalt de neatins, aflat de partea
nimicului. “Cum n-am spus nimic, oamenii din grup şi-au închipuit ce-i mai rău”.
Ficţiunea îşi ia astfel revanşa asupra “realităţii” (“Cancerul pe care nu-l am s-a
întins acum peste tot”/”dacă oamenii credeau că eşti pe moarte, te bucurai de
întreaga lor atenţie”). Totul nu este decât o poveste; trecutul tău e o poveste, la fel
şi viitorul. Totul poate fi astfel valorizat estetic.
“Filosofia de viaţă a Marlei, din câte mi-a zis ea, constă în faptul că poate să
moară în orice clipă. Tragedia vieţii ei e că asta nu se întâmplă”. Dihotomia pe
care o vizează Palahniuk este transparentă: planul ideatic, filosofic, în care
moartea este interiorizată la modul abstract pentru a o face inofensivă, pentru a o
domestici, transformată fiind într-un non-eveniment, şi planul concret, tragic, în
care este căutat extraordinarul miracol al morţii într-o altfel de mortificare a
trupului, o întindere a corzii mortale rămânând totuşi în viaţă, îmbrăţişând
propria descompunere, încercând să ajungi la fund potrivit unei teleologii a
dezastrului (“mai întâi trebuie să ştii că eşti un tâmpit şi că o sa mori”/”să te
abandonezi”/”să ajungi la fund”). Experienţa morţii dinspre viaţă transformă
moartea în “organul-obstacol” (Vladimir Jankelevitch) al vieţii. “Viaţa nu avea
nici un sens, pentru că nu exista nimic cu care să o compare. Ah, dar acum exista
agonie şi moarte, pierdere şi suferinţă. Lacrimi şi fiori, spaimă şi remuşcare.
Acum, că ştie unde ne ducem cu toţii, Marla îşi trăieşte fiecare clipă”.
Nihilismul în care scrierile lui Palahniuk sunt încadrate trebuie să fie şi el împins
“dincolo”, deoarece şi el este ceva de “dincoace”, ce poate fi distrus (“viaţa nu mai
înseamnă nimic, sau nici măcar atât”/”eu sunt nimic. Mai puţin decât nimic”).
Din joc Fight Club se transformă în ceva organizat, ceva ce se vrea permanentizat,
al cărui scop nu îl mai constituie doar distrugerea (de sine şi a celorlalţi), ci
înlocuirea celor de “dincoace” fixându-se în “dincoace” (“Proiectul Mutilare va
sfărâma civilizaţia ca să putem construi o lume mai bună”). Astfel, Fight Club nu
se dovedeşte în cele din urmă decât o parte componentă a perversiunii
universalizate, încercarea suicidală de a ieşi din Ordinea Simbolică, gest prin care
aceasta îşi supravieţuieşte reproducându-se (Slavoj Zizek, On belief); iată de ce
întreaga organizaţie anarhistă trebuie să dispară, iată de ce eroul din romanul lui
Palahniuk trebuie să-şi zboare creierii, iată de ce în cele din urmă şi Tyler trebuie
să moară (“vreau să mor. Pentru că numai prin moarte ne căpătăm propriile
noastre nume. Numai prin moarte încetăm să mai facem parte din Proiectul
Mutilare”).