Chuck Palahniuk [1] – Fight Club

Din insomnia lui Tyler Durden se naşte Fight Club. Insomnia este instrumentul
prin care eroul lui Palahniuk descoperă caracterul inautentic a ceea ce desemnăm
folosind noţiunea de “realitate” (“o copie a unei copii a unei copii). Totul, până şi
dragostea, se întemeiază pe o ficţiune (faţeta literară a nimicului): “Bob mă
iubeşte fiindcă e convins că şi testiculele mele au fost extirpate”, într-un circuit în
care nimeni nu se alege cu nimic (“Eu îl vreau pe Tyler. Tyler o vrea pe Marla.
Marla mă vrea pe mine. Eu nu o vreau pe Marla, iar Tyler nu mă vrea prin
preajmă”), dorinţa proiectându-se într-un celălalt de neatins, aflat de partea
nimicului. “Cum n-am spus nimic, oamenii din grup şi-au închipuit ce-i mai rău”.
Ficţiunea îşi ia astfel revanşa asupra “realităţii” (“Cancerul pe care nu-l am s-a
întins acum peste tot”/”dacă oamenii credeau că eşti pe moarte, te bucurai de
întreaga lor atenţie”). Totul nu este decât o poveste; trecutul tău e o poveste, la fel
şi viitorul. Totul poate fi astfel valorizat estetic.

Ex: “Sticla se pulverizează ca un stol de porumbei strălucitori”.

“Aproape că ne iese complet din minte toată chestia asta cu crima-sinucidere a lui
Tyler în timp ce ne uităm cum un alt fişet alunecă din clădire, iar sertarele se
deschid în aer, maldăre de foi albe sunt prinse de curent şi purtate de vânt”.
“Luna străluceşte prin gura deschisă” a lui Chloe moartă.
“Kilometrii de noapte dintre mine şi Marla etalează insecte, melanoame şi viruşi
carnivori”, într-un construct literar ce vizează mortalul în putreziciunea sa
concretă, descoperind frumosul cu mâna la gură.
“In noaptea care s-a lăsat peste luminiţele oraşului, cochilia explodată a
apartamentului meu incendiat e neagră şi devastată ca spaţiul cosmic”.

Trebuie să mori “dincoace”, în lumea a cărei ordine nu este decât una

superficială, aranjament menit să mascheze nimicul pe care se fundamentează,
pentru a descoperi ceea ce se află “dincolo”. Trebuie să-ţi pierzi orice speranţă
pentru a descoperi adevărata libertate. Dincolo de nimic nu poate fi decât
nimicul; conştientizarea acestui fapt nu poate fi prin urmare una salvatoare
(“Tyler îmi face rost de o slujbă de chelner după care îmi bagă un pistol în gură”),
pur şi simplu îţi permite să trăieşti conform nimicniciei tale, să te joci
reinventând permanent regulile “aici”, “dincoace”, unde nimic nu este “dat”, ci
totul e de distrus în numele nimicului. Palahniuk numeşte acest “dincolo” de
nimic dinspre nimic:
- viaţa veşnică (“N-o să murim cu adevărat”);
- transformarea în legende (“N-o să îmbătrânim niciodată”);
- “ţâţele lui Dumnezeu”;
- plânsul (“fără speranţă”) prin intermediul căruia insomniacul Tyler se cere
zilnic vindecat;
- uitarea (“neagră, tăcută, totală”)
- somnul ca o înviere din morţi.
Un “trip” literar dinspre “spuma fixativă” pe care o foloseşte Bob înspre umerii
săi largi, precum orizontul, împrumutând termeni şi concepte “tari” nu pentru că
ar crede în ele, ci pur şi simplu pentru că poate, pentru a vorbi pe limba celor de
“dincoace”, absolutul fiind uşa ce ne deschide nimicul (raţionamentul teologic
sfârşeşte în apofatism, raţionamentul filosofic sfârşeşte în nihilism). Fight Club
nu poate fi descris decât împrumutând limbajul specific scrierilor mistice:
- prima regulă, de a nu vorbi despre Fight Club, nici nu poate fi pusă de fapt
în practică, pentru că “nu poate fi descris în cuvinte”;
- într-un soi de retragere din lume, în intervalul în care se întâlnesc,
participanţii încetează să mai fie cei din lumea reală;
- “Sunt ţipete isterice, ininteligibile, ca atunci când intri în transă la biserică,
şi când te trezeşti duminică după-amiază, te simţi izbăvit”;
- nicăieri nu te simţi atât de viu, pentru că niciodată nu ai fost atât de
aproape de moarte.
La capătul acestei experienţe nu se mai află desăvârşirea, ci autodistrugerea
(“poate că trebuie să distrugem totul pentru a scoate ceva mai bun din noi
înşine”).

“Filosofia de viaţă a Marlei, din câte mi-a zis ea, constă în faptul că poate să
moară în orice clipă. Tragedia vieţii ei e că asta nu se întâmplă”. Dihotomia pe
care o vizează Palahniuk este transparentă: planul ideatic, filosofic, în care
moartea este interiorizată la modul abstract pentru a o face inofensivă, pentru a o
domestici, transformată fiind într-un non-eveniment, şi planul concret, tragic, în
care este căutat extraordinarul miracol al morţii într-o altfel de mortificare a
trupului, o întindere a corzii mortale rămânând totuşi în viaţă, îmbrăţişând
propria descompunere, încercând să ajungi la fund potrivit unei teleologii a
dezastrului (“mai întâi trebuie să ştii că eşti un tâmpit şi că o sa mori”/”să te
abandonezi”/”să ajungi la fund”). Experienţa morţii dinspre viaţă transformă
moartea în “organul-obstacol” (Vladimir Jankelevitch) al vieţii. “Viaţa nu avea
nici un sens, pentru că nu exista nimic cu care să o compare. Ah, dar acum exista
agonie şi moarte, pierdere şi suferinţă. Lacrimi şi fiori, spaimă şi remuşcare.
Acum, că ştie unde ne ducem cu toţii, Marla îşi trăieşte fiecare clipă”.

“Nimic nu e static. Totul se dezintegrează”. Conştientizarea nimicniciei propriei

fiinţe nu mai are nimic ascetic în ea într-o lume în care nimeni nu se mântuieşte
(“Căcatul şi gunoiul lumii. Hârtii de cur umane folosite, cu care nimeni nu şi-ar
mai bate capul să le recicleze”). La Fight Club se simte în carne adevărul că nimic
nu este imuabil (“De când cu Fight Club-ul, mi se clatină jumătate dintre dinţi”).
Intr-un astfel de orizont perfecţiunea nu poate fi găsită decât în experienţele în
care aneantizarea îţi este aproape, când inima aproape că încetează să îţi mai
bată:
- “Uriaşa mână de umbră a fost perfectă timp de un minut şi, timp de un
minut perfect, Tyler stătuse în palma unei perfecţiuni pe care o crease el
însuşi” (un singur moment de perfecţiune, o singură dată în viaţă, asta este
tot ceea ce poate spera cineva);
- “Pentru o secundă, o secundă perfectă, în interiorul cald şi îmbrăcat în
piele al maşinii nu mai există lumină, iar strigătele noastre ating la unison
aceeaşi notă joasă, acelaşi geamăt surd al claxonului camionului, şi nu mai
avem nici un control, nici o direcţie, nici o scăpare, şi am murit cu toţii”.
Pentru că eşti marioneta şi gunoiul lumii nu mai ai nimic de pierdut, eşti liber,
mântuit de mobila suedeză, de arta deşteaptă, de desăvârşire, de mulţumire.
Aruncarea propriului apartament în aer constituie un act eliberator (“Totul,
lămpile, scaunele, covoarele erau parte din mine. Vesela din dulapuri era parte
din mine. Plantele erau parte din mine. Eu am fost cel care a sărit în aer”).

Fight Club capătă în timp dimensiunile unei adevărate revoluţii spirituale ce se

cere propovăduita lumii, în jurul lui Tyler se construieşte o adevărată mitologie,
majoritatea adepţilor nu l-au văzut niciodată (“noli mi tangere”), el este chipul
tatălui, chipul lui Dumnezeu. “Sunt gura lui Tyler. Sunt mâinile lui Tyler”. Un
Tyler ce se transformă într-un “trup fără organe” (Gilles Deleuze, Felix Guattari,
Anti-Oedipus – capitalism and schizophrenia) a cărui energie ce curge din el este
divină, atrăgând la sine întregul proces al producţiei, ca suprafaţă miraculoasă ce
se înscrie în fiecare din disjuncţiile sale (ca genealogie pe care dorinţa o asumă),
ca “imposibilul real”; falusul, acest ceva transcendent, absent, legea,
semnificantul distribuitor de sens.

Nihilismul în care scrierile lui Palahniuk sunt încadrate trebuie să fie şi el împins
“dincolo”, deoarece şi el este ceva de “dincoace”, ce poate fi distrus (“viaţa nu mai
înseamnă nimic, sau nici măcar atât”/”eu sunt nimic. Mai puţin decât nimic”).
Din joc Fight Club se transformă în ceva organizat, ceva ce se vrea permanentizat,
al cărui scop nu îl mai constituie doar distrugerea (de sine şi a celorlalţi), ci
înlocuirea celor de “dincoace” fixându-se în “dincoace” (“Proiectul Mutilare va
sfărâma civilizaţia ca să putem construi o lume mai bună”). Astfel, Fight Club nu
se dovedeşte în cele din urmă decât o parte componentă a perversiunii
universalizate, încercarea suicidală de a ieşi din Ordinea Simbolică, gest prin care
aceasta îşi supravieţuieşte reproducându-se (Slavoj Zizek, On belief); iată de ce
întreaga organizaţie anarhistă trebuie să dispară, iată de ce eroul din romanul lui
Palahniuk trebuie să-şi zboare creierii, iată de ce în cele din urmă şi Tyler trebuie
să moară (“vreau să mor. Pentru că numai prin moarte ne căpătăm propriile
noastre nume. Numai prin moarte încetăm să mai facem parte din Proiectul
Mutilare”).