You are on page 1of 3

Smerenia zoom-ului liturgic

I. Preambul: anunţuri şi avertismente
Prezentul eseu îşi propune să vadă cum ni se întâmplă să aplicăm o tendinţă a lumii
(căzute) – ceea ce vom numi mai jos „zoom-ul” – la viaţa în Biserică – prin corespondentul
bisericesc al zoom-ului profan: zoom-ul liturgic.
Diferiţi termeni şi diferite noţiuni folosite în acest eseu vor fi (re)definiţi, în expresia
autorului, şi mai mult sau mai puţin schematizat, pe măsură ce apar în curgerea ideilor.
Alunecarea treptată a eseului în predică se va datora desigur faptului că autorul este
preot.

II. Conceptul de zoom
Prin „zoom”, ca şi concept (nu ca şi obiect), înţeleg aici tendinţa – foarte înrădăcinată
în noi înşine – de a se focaliza asupra lucrurilor, regiunilor, domeniilor din ce în ce mai
specifice, din ce în ce mai restrânse, din ce în ce mai particulare (deşi e drept că azi o altă
tendinţă prinde contur, anume aceea a sicretismului şi pluridisciplinităţii...), pierzând din
vedere ansamblul şi unitatea.
Este ceea ce zice proverbul: „Nu vede pădurea de copaci”.
Este ceea ce zice o lege a lui Murphy: „Omul de ştiinţă este acela care ştie din ce în ce
mai multe despre un domeniu din ce în ce mai restrâns, până când ajunge să ştie aproape tot
despre aproape nimic”.
Este ceea ce zice o apoftegmă patericală: „Într-o zi, avva Evloghie, nereuşind să-şi
ascundă tristeţea, fu întrebat de un bătrân: De ce eşti trist, avva? – Încep să mă îndoiesc de
judecata fraţilor în privinţa măreţelor realizări ale lui Dumnezeu, a răspuns avva Evloghie şi a
continuat: Este deja a treia oară când, arătându-le o bucată de pânză de in pe care am desenat
un punct roşu şi întrebându-i ce văd, toţi mi-au răspuns: «Un punct roşu», însă nici măcar o
dată «O bucată de pânză»…” (După: Neurofenul duhovnicesc, Editura Teognost, Cluj-
Napoca, 2001, apoftegma 4).

III. Treceri „naturale”
Trecerea de la acest „zoom”, înţeles în sensul de mai sus, la ceea ce voi numi, explica
şi analiza mai departe, „zoom-ul liturgic” se face în mod „natural”, adică în acea naturalitate
anapoda (gr. anapoda= cu susul în jos), prin care acceptăm ca lucruri de o importanţă mai
mică să fie determinante asupra unor lucruri de o importanţă mai mare: adevărata naturalitate
a omului, adică cea pentru care a fost creeat de Dumnezeu, era, după Sfinţii Părinţi, ca
mintea/duhul sa să se întoarcă spre cele dumnezeieşti, sufletul/psihicul spre cele duhovniceşti,
iar trupul spre cele sufleteşti. Aceasta este ordinea nesfârşit repetată de Părinţi (Sfântul Maxim
Mărturisitorul, bunăoară, citat de Vladimir Lossky în Teologia mistică a Bisericii de Răsărit),
atât în scrierile filocalice, cât şi în cele imnografice: trupul să se supună sufletului,
sufletul(psyche) să se supună minţii(nous), iar mintea Logos-ului. În mod contrar, tendinţa
căzută este aceea de a hrăni mintea/duhul din cele sufleteşti (exemple facile: înlocuirea
rugăciunii cu „meditaţia”, în anumite practici orientalizante; înlocuirea icoanei cu pictura etc.
– şi în general invazia culturalului peste cultual şi duhovnicesc) şi sufletul din cele trupeşti –

prin acest zoom liturgic. care nu e separată de cea a lui Hristos. omul ajunge să aplice zoom-ul şi în viaţa bisericească şi spirituală. pierzând din vedere. pe de altă parte. pentru adevăr şi pentru smerenie. de o manieră foarte concretă şi ontologică (iar nu morală!) firea/natura umană pe care El a luat-o în Persoana Sa dumnezeiească. Acum. şi ne aplecăm asupra lor. căci toate ne aduc mântuirea (mântuirea = continuă lucrare pe Cale cu cel care a zi: „Eu sunt Calea”). că această practică. fiecare la măsurile noastre. înclinaţiile din viaţa de zi cu zi. consecinţa imediată este deci că natura noastră umană. de a ne focaliza asupra unei serii de comemorări ale acestor gesturi exemplare şi de-viaţă-dătătoare ale Domnului. În această dinamică a căderii omul ajunge să aplice vieţii în Biserică. Dar ce este această practică. reprezintă în fapt o condescendenţă faţă de slăbiciunea şi neputinţa noastră omenească: nu putem. Toate aceste gesturi ale Domnului. în loc de a tinde să fie duhovnicesc în trup (Părintele Stăniloae). că am văzut că toate gesturile Mântuitorului sunt ontologic-egale (şi toate ne aduc deci mântuirea – deşi. IV. a unirii firilor umană şi dumnezeiescă în Persoana Logosului (în termenii difiniţiei de la Calcedon) şi. Pentru smerenie . blamabil în sine: Să nu fie! – Dar trebuie să fim conştienţi. ce are darul de a linişti conştiinţa noastră (că doar împlinim ceea ce ne cere Biserica. a primit seminţele lor şi chemarea pentru a împlini aceste gesturi de iubire către aproapele. care rezultat eu l-am numit „zoom-ul liturgic”. Ce înseamnă faptul că toate gesturile Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne aduc mântuirea? – Aceasta înseamnă că toate gesturile lui Dumnezeu întrupat ating. într-o „definiţie” simplistă. cele mai frumoase (şi mai importante. desigur. dacă nu o focalizare (zoom-are) asupra unei serii de sărbători? – O alegere: dintre toate pietrele preţioase care ne sunt puse în faţă alegem o serie. De ce? – Pentru că toate gesturile Mântuitorului nostru Iisus Hristos ar trebui să ne intereseze. fortuit. în care toţi suntem prinşi. „să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău” este egală celei de-a doua. ne place să zicem). în calitatea lor de gesturi ale lui Dumnezeu (întrupat) sunt esenţiale şi ontologic egale: învierea Domnului însuşi este egală cu învierea fiicei lui Iair. nu-i aşa?). după cum. cultul Bisericii] toate gesturile Mântuitorului nostru. vieţii duhovniceşti. „să-l iubeşti pe aproapele tău” (Matei 22). paradoxal desigur. pe de-o parte. mai mult sau mai puţin. nu suntem în stare să comemorăm şi să (re)actualizăm [căci aceasta ar fi.tendinţă care îl duce pe om să fie carnal în suflet. înţelegem şi că. ca şi cale de mântuire şi de îndumnezeire. o parte a praznicelor Maicii Dumnului şi căteva praznice de Sfinţi). V. Consecinţa imediată. a unităţii firii umane. ne vine să întrebăm…). În această dinamică. Zoom-ul liturgic Pentru a înţelege corespondentul liturgic al zoom-ului profan este sufiecient să aruncăm o privire asupra felului în care participăm la slujbele Bisericii. uităm sau neglijăm faptul acesta: cum ne aduce mântuire faptul că Iisus dormea de oboseală în barca zgâlţâită de furtună?. a primit în ea însăşi. Practica obişnuită a „bunilor creştini” este de a participa (cerinţă a Catehismelor) la slujbe în duminici şi sărbători (praznicele Împărateşti. aşa cum alegem să accentuăm anumite gesturi ale Mântuitorului. odată cu „gesturile” de iubirea ale Dumnezeu-Omului către noi şi prin acestea. unitatea ontologică a slujbelor Bisericii şi „greutatea” lor mântuitoare. Acest lucru nu este. prima poruncă a Legii. tot aşa facem alegerea de a ne concentra. aproape cu exclusivitate. prin doi termeni. respectiv o serie de sărbători.

şi anume pe acelea pe care le crede că sunt cele mai valoroase şi mai frumoase. care merg (conştiincios) la slujbele Bisericii în (aproape) toate duminicile şi sărbătorile. În plus. . noi-aceştia adesea îi privim cu un anume dispreţ superior şi îi judecăm cu facilitate pe ei-aceia care vin la biserică „din an în paşti”. Ce facem apoi cu aceste pietre – e o altă discuţie. Şi uităm. tot întru smerenie. că şi ei ca şi noi au făcut nişte „alegeri ontologice” (şi mai ales ontologic-egale): fiecare alege un număr de pietre scumpe de pe masa Vieţii şi a Mântuirii. „la Paşti şi la Crăciun” sau de trei ori în viaţă: la botez. Probabil că cei mai mulţi dintre cititorii acestor rânduri sunt oameni ca şi mine. în această atitudine. la cununie şi la înmormântare (de două ori din trei aduşi deci de alţii).