Tema 1: Obiectul fiziologiei

1.Obiectul fiziologiei
Termenul de fiziologie este de origine greacă (physis = natură, principiu datator de
viata; logos = ştiinţă).
Încă de la început, fiziologia a abordat nu numai modul de desfăsurare a proceselor
vitale, ci şi factorii care le determină, precum şi mecanismele lor de întreţinere.
Fiziologia este, în principiu, ştiinţa care studiază legile de funcţionare a
organismului viu (vegetal sau animal). Fiziologia animală explică funcţionarea normală a
“maşinii” animale.
Fiziologia este ştiinţa despre dinamismul proceselor vitale, studiază procesele
activităţii vitale a organismului viu, a organelor, ţesuturilor lui, a celulelor şi elementelor
lor structurale. Fiziologia studiază dezvoltarea specio-specifică şi individuală a funcţiilor,
modificarea şi adaptarea lor la schimbarea permanentă a condiţiilor mediului extern.
Pentru a înţelege acest proces, organismul animal, desigur şi omul, este studiat
la toate nivelurile sale de integrare. Fiecare nivel este caracterizat printr-o ţesătură de
relaţii complexe. Biologia moleculară ne-a arătat că ultimul component al maşinii animale
- proteinele - poate fi asimilat, la randul lui, ca nişte masini distincte. Celulele, de multă
vreme considerate componentele de bază ale organismului, sunt luate acum drept sisteme
interconectate şi inalt organizate. Cel mai înalt stadiu de organizare, creierul - probabil cea
mai complicată structură cunoscută - nu poate fi înţeles doar prin studiul interacţiunilor
moleculare, necesitînd şi o abordare aprofundată, amplu integrată.
Recentele progrese acumulate în domeniul tehnicii de cercetare şi remarcabilele
achiziţii etalate de fizică şi chimie au permis explicarea fenomenelor şi proceselor
fiziologice desfăşurate la nivelul părţilor componente ale organismului animal: tesuturi,
organe şi sisteme anatomice.
Deci, fiziologia este considerată o disciplină biologică fundamentală, complexă
care studiază funcţiile şi mecanismele de reglare la toate nivelurile organismului animal.
Teodorescu-Exarcu (1982) defineşte fiziologia ca ştiinţă care se ocupa cu studiul
funcţiilor diferitelor structuri anatomice (celule, tesuturi, organe, sisteme) şi cu
mecanismele de reglare a funcşiilor şi de integrare a lor, astfel încât organismul să
constituie un tot unitar, în echilibru dinamic permanent cu mediul inconjurator.
În lumina acestui concept, organismul animal este un sistem antientropic
(incorporează materie şi energie în dezvoltarea ontogenetică), antialealor (se opune
perturbărilor externe), autoregenerabil (are o viabilitate remarcabilă) ş i autoreplicabil
(produce indivizi cu aceleaşi caractere).

2. Relaţiile fiziologiei cu alte ştiinţe
Practic, orice disciplină biologică se implică în domeniul fiziologiei dacă
abordează laturile dinamice ale aspectelor particulare studiate de ea. De aceea, între
diferitele discipline biologice există interrelaţii deosebit de strânse: fiziologia beneficiază
de aportul unorştiinte, care, la rândul lor, au sens şi valoare prin sprijinul obţinut de la
fiziologie. Fiziologia ca disciplină interpretativa de bază beneficiază din plin de
numeroasele achizitii cognitive şi aplicative ale biofizicii, biochimiei, histochimiei,
biologiei celulare şi altor discipline de graniţă.
Aşa se explică stransa legatura a fiziologiei cu anatomia şi histologia (studiază
structurile macro- şi - microscopice care reprezintă suportul material al diferitelor funcţii),

cu embriologia (cerceteaza dezvoltarea organismelor in timpul ontogenezei prenatale),
biochimia şi biofizica (furnizează date despre fenomenele şi procesele fizice şi chimice din
structurile funcţionale, cu ajutorul cărora se explică diferite funcţii), precum şi cu
cibernetica şi teoria informatiei (care stabilesc mecanismele de control şi veghe). Cu
ajutorul lor, fiziologia descoperă legităţile de autoreglare şi reglare sistemică, explică
mecanismele şi semnificaţiile biofiziologice.
Ca ştiinţă fiziologia are numeroase aplicaţii în marile domenii ale activităţii
ştiintifice. Între altele, ea stă la baza medicinei moderne, igienei, psihologiei, sportului,
ştiintelor pedagogice, zootehniei etc.
Din cauza vastităţii cunoştintelor de fiziologie, s-au diferenţiat mai
multe“fiziologii”: generală, patologică, comparativă, a nutritiei, a relaţiilor şi a
reproducerii, muncii, sportului, vârstelor, cosmică În privinŢa domeniilor de aplicare a
fiziologiei, de asemenea, se disting: fiziologia umană, fiziologia animalelor domestice,
fiziologia peştilor, fiziologia păsărilor, fiziologia insectelor etc. Dintre toate
compartimentele speciale ale fiziologiei cea mai mare atenţie se acordă fiziologiei omului
şi animalelor superioare.

3. Metodele de studiere a funcţiilor organismului uman.
Fiziologia nu se poate limita doar la observări, ea este o ştiinţă experimentală.
Formele experienţei fiziologice sînt diverse şi determinate de scopul cercetării. Pentru a
constata influenţa mediului extern asupra organismului, acesta este întrodus într-un
mediu, în care au fost schimbate în prealabil compoziţia aerului sau temperatura,
umiditatea, iluminarea, se modifică alimentaţia organismului, el este supus radiaţiei
ionizante, razelor ultraviolete, ultrasunetului sau altor factori. Pentru exactitatea analizei
se schimbă numai un factor cercetat, păstrându-se toate condiţiile experienţei, cu
excepţia celei supuse studierii.
Pentru studierea funcţiei şi a însemnătăţii unui anumit organ fiziologii extirpează
organul sau o parte a lui (metoda de extipare) sau transplantează organul într-un nou loc în
organism (metoda de transplantare) şi se duc observări asupra schimbărilor ce se produc
în organism. Aceste metode au fost folosite în studierea glandelor endocrine. Metoda
denervării se aplică pentru a stabili dependenţa organului de influenţa sistemului nervos,
efectuîndu-se secţionarea fibrelor nervoase ce-l inervează. Metoda aplicării ligaturilor –
se întrerupe legătura organului cu sistemul vascular şi se efectuează legătura diferitor vase
sangvine. Metoda anastomozelor vasculare – se unesc între ele diferite vase sangvine,
cosându-se capătul central al unui vas cu capătul periferic al altui vas. Metoda fistulară –
o variantă a acestei metode prevede de a întroduce în cavitatea organului cercetat (stomac,
intestin sau vezica urinară) un tub din masă plastică sau metalic, capătul opus al căruia se
fixează la suprafaţa pielii. În altă variantă a acestei metode ductele glandelor sînt scoase la
suprafaţa pielii. Metoda de cateterizare – se aplică într-un şir de cercetări: în inimă, vase
sangvine şi în ductele glandelor se întroduc catetere, unite cu diferite aparate pentru
înregistrarea funcţiei organelor sau pentru întroducerea diverselor substanţe.
Pentru stimularea artificială a activităţii organelor, fiziologii folosesc metoda de
excitare prin intermediul acţiunilor electrice, mecanice, chimice etc.
Majoritatea metodelor de cercetare menţionate necesită vivisecţia organismului sau
operaţii chirurgicale. Ele se folosesc în experienţe acute şi cronice.

2

În experienţele acute sau în vivisecţii, de regulă de scurtă durată, animalul narcotizat
sau imobilizat prin alt mod i se face vivisecţia cu scopul de a studia funcţia organelor,
influenţa excitării nervilor etc. asupra lor. În experienţele cronice - animalul este supus
diferitor operaţii chirurgicale, începând cercetările după vindecarea postoperatorie a
animalului.
Funcţia organelor poate fi studiată nu numai pe bază unui organism integru, dar şi în
condiţii de izolare din organism. În acest scop prin vasele sangvine ale organului izolat se
perfuzează diverse soluţii, a căror compoziţie este reglată.
Obiectele de studiu în experienţele fiziologice sînt animalele. Posibilităţile
experimentării organismului uman sînt limitate, deoarece asupra omului nu putem
influenţa cu factori dăunători organismului.
La etapa actuală există o gamă variată de metode de cercetare a funcţiilor
organismului uman, care se axează pe realizările din domeniul fizicii, radiotehnicii,
electronicii. Printre acestea remarcăm:
• fluorografia – metodă roentghenografică de studiere a organelor cutiei toracice prin
care a trecut o anumită doză de raze roentghen, apoi imaginea se reproduce pe o
peliculă;
• colecistografia – investigaţie radiografică a vezicii biliare, bolnavilor li se
administrează intravenos o emulsie densă de izotopi prin care apoi trec razele
roentghen, iar pe ecran se pot vedea contururile diferitor porţiuni ale organelor;
după acest principiu se cercetează şi tubul digestiv, căile urinare, rinichii; în cazul
examinării stomacului, intestinelor – pacientul înghite emulsia;
• electrocardiografia – se înregistrează activitatea inimii prin înregistrarea grafică a
contracţiilor muşchiului cardiac;
• endoscopia – în organele interne sînt întroduse dispozitive optice cu lămpi, care
permit de a examina vizual cavităţile tubului digestiv;
• metoda radioemiţătoarelor – se studiază organele digestive, pacientul înghite un
radioemiţător (radiopilulă) cu diametrul 8 mm, lungimea 15 mm, care trecând prin
tubul digestiv emite unde ce sînt fixate de aparate cu posibilităţi de înregistrare a
modificărilor în compoziţia chimică a alimentelor, temperaturii sau presiunii în
diferite porţiuni ale lui;
• metoda sondării – se cercetează compoziţia sucurilor gastrice, intestinale, bilei,
pentru aceasta se foloseşte o sondă de cauciuc, care este introdusă în în cavitatea
organului investigat;
• metoda electroencefalografică – se înregistrează potenţialele electrice ale
membranelor ce se modifică în funcţie de starea fiziologică a celulelor creierului,
aolicată pe larg în neurofiziologie;
• analiza generală, biochimică a sângelui - petru determinarea diferitor parametri
(conţinutilui de uree, bilirubină, conţinutului de hematii etc.) şi altele.
Pentru studierea funcţiilor organismului integru uman sau animal este importantă
înregistrarea simultană a numeroase procese fiziologice, fizice şi chimice, care au loc în
diferite celule, organe şi sisteme. Tehnologiile contemporane ne oferă această posibilitate.

4.Scurt istoric al dezvoltarii fiziologiei
Termenul de “fiziologie” este cunoscut încă din antichitate şi vine de la cuvântul
grec “physiologoi”, nume dat unei şcoli de filozofi greci - printre care Thales, Heraclit şi
3

Acest termen a fost întrebuinţat pentru prima dată de medicul francez J. Bayliss. subliniind că la baza vieţii stau arderile metabolice. care descoperă centrii nervoşi bulbari. pe I. Spallanzzani (1777) precizează rolul sucului gastric în digestie. fibrei musculare.375 i. Malpighi descrie circulaţia capilară ca punte de legătura între artere şi vene.). Sherrington. 4 . M. numeroşi cercetatori. prin opera sa. Ultimul a influentat profund. care descrie reflexele creierului. Dintre medicii celebri ai antichităţii. dezvoltarea ulterioara a fiziologiei. independent de Banting. Alături de ei. Helmholtz. Datorită lor. Fiziologia s-a dezvoltat paralel cu medicina.Democrit . von Brucke etc. Dupa o perioadă cu caracter dogmatic. Lavoisier (1780) descoperă că respiraţia asigură oxidaţiile tisulare. Părintele fiziologiei esteconsierat Aristotel (384 .e. posteritatea i-a reţinut în deosebi pe Hipocrat (460 . Pe parcursul secolului al XIX-lea se impun cercetările lui Galvani. pe plan mondial.e. Du Bois Reymond. McLeod şi Best. a dinamicii metabolice şi hormonale cu ajutorul izotopilor. Oprindu-ne la neurofiziologie. Langley. cu participarea oxigenului ca factor indispensabil de combustie. Progresele tehnice din secolele XVII şi XVIII crează condiţii de aplicare firească a datelor de fizică şi chimie la procesele vitale. a inţeles corect rolul diferitelor organe în organism. practicând vividisecţia pe animale.XX. Secenov (1858). Pavlov care întroduce metoda reflexelor condiţionate în studiul activităţii nervoase superioare. care descoperă nervii vasomotori. al endocrinologiei. alături de arte. fondatorul şcolii neurologice romanesti. Cannon. Müller. Loewy. care a descris tipurile umorale şi Galenus (130 -200 e. Bernard (1865).n).n) care.1935) a cercetat efectul hipoglicemiant al unui extract de pancreas. Paulescu (1870 .n. Marinescu (1864-1937). Tot acum se pun bazele orientării bioenergetice în fiziologie. s-a efectuat explorarea directă a neuronului..e. precursor în studiul electricităţii cardiace şi musculare. Renasterea a reînviat ştiinţele. amintim: Fluorens (1803). Parhon (1874-1969) pionerul. profesorii Benetato şi Gradinescu cu contribuţii însemnate în domeniul fiziologiei glandelor suprarenale. amintim pe Ramon y Cajal (1880). raportul structura – funcţie. pune bazele neuroendocrinologiei. Dupa aproape o jumatate de secol. Ea a cunoscut trei etape remarcabile de dezvoltare: antichitatea. nefronului.din secolele VI si V i. rezus factorul. dintre care ii amintim pe: Karl Landsteiner (1868-1943) care a descoperit grupele de sângelui. Conform acestei noi conceptii.P. renasterea şi secolele XIX . Cl. pe Sherrington (1902) care consacră noţiunea de sinapsă pentru a defini relaţiile de continuitate dintre neuroni.n. manifestarile vitale se realizează pe seama consumului de alimente (nutrienţi). Harvey (1628) descrie corect circulaţia sângelui la păsări şi mamifere.322 i. Fernel (1542) pentru a releva latura teoretică a practicii medicale. în diverse ţari. „tatăl fiziologiei ruse” I. În secolul XX.. descoperitorul neuronilor ca entităţi morfo-funcţionale distincte ale sistemului nervos. deschizand calea cercetarilor care au dus la descoperirea de catre Brown Séquard (1890) a glandelor endocrine şi la formularea de către Cannon (1932) a conceptului actual de homeostazie. Starling. Haler (1727) măsoară presiunea arterială şi volumul sangvin. datorită uimitoarelor sale cunoştinţe şi interpretări din acest domeniu. dar a intrat definitiv în uz abia la începutul secolului trecut. descoperitorii insulinei. Dale. care pun bazele fiziologiei sistemului neuromuscular. au desfăşurat o activitate prodigioasă. Romania a dat mai mulţi fiziologi de talie mondială: Athanasiu (1867-1926). Popa alături de Fielding.

ţesutul subcutanat) de circa 2l şi un volum de sânge circulant. Sângele este un fluid care circulă în interiorul sistemului cardiovascular. în care activează colective de specialişti nu numai din fiziologi dar şi biofizicieni. substanţele necesare menţinerii activităţii celulare (O2. matematicieni şi ingineri. fiziologiei animalelor agricole. preocupat de homeostazia mediului intern. morfologi. amoniac etc. glucide. Funcţiile şi proprietăţile fizico-chimice ale sângelui. inclusiv 9 monografii: “Интермедин” (1973). autor a circa 500 publicaţii. eminent specialist în fiziologia muschilor. “Spre tainele creierului” (1985). deoarece suspendarea activităţii cardiace şi încetarea circulaţiei sîngelui duc la peirea organismului. stresul şi tumoarea” (1997. biochimişti. Principalul lichid circulant este sângele. de circa 3l. Tema 2: Fiziologia sângelui 1.). “Chimia. Cantitatea totală de sânge din organism reprezintă 7% din greutatea corpului. ci variază în dependenţă de condiţiile de existenţă. ceea ce constituie aproximativ 5l de sânge pentru un individ de 70kg greutate. aminoacizi.). psihofiziologiei şi şi alţi cercetători La etapa actuală s-a schimbat organizarea cercetărilor ştiinţifice. acizi graşi. Fiziologul francez C. sunt eliminaţi în lichidul extracelular. fiziologiei etative. Constanţa compoziţiei şi proprietăţilor sîngelui sunt reglate de sistemul nervos central şi glandele endocrine. 10 recomandări pentru implementare. endocrinologiei. în laboratoare înzestrate cu aparataj modern. iar produşii rezultaţi din procesele catabolice (CO2.) şi altele. Raportul dintre volumul circulant şi volumul stagnant nu este constant. Furdui (născut în 1935). adaptării şi dereglărilor funcţionale. autorul primei fiziologii celulare etc.Însemnătatea sângelui pentru organism. acid uric. inclusiv 12 monografii. temperatura. Bernard remarca că.academicianul Pora. Cantitatea de sânge variază în funcţie de sex (mai mare la bărbaţi). T. Pentru asigurarea homeostazei este necesară circulaţia sîngelui în sistemul cardiovascular închis. splină. 7 brevete de invenţie în domeniul fiziologiei stresului. în colab. mediul intern al organismului are compoziţie şi proprietăţi fizico-chimice constante (reacţia mediului. fiziologiei copilului. uree. presiunea osmotică etc. Ele se efectuează în instituţii ştiinţifice. homeostaza este una din condiţiile absolut necesare pentru existenţa independentă a unui individ. Se deosebeşte un volum de sânge stagnant (în ficat. Sângele. menţinerea constantelor mediului intern - compoziţiei şi proprietăţilor fizico-chimice în limite fiziologice se numeşte homeostază. vitamine etc. starea de sănătate etc. Wittenberger.Melnic (1928-2012). care este o varietate a ţesutului conjunctiv cu substanţă fundamentală lichidă. vârstă (scade cu înaintarea în vârstă). Roşca. În cadrul unui efort fizic sau process termoreglator are loc mobilizarea sângelui de rezervă.) trec din sânge în celule. Între mediul intern şi celule există un schimb permanent de substanţe şi energie (fig. care a publicat peste 400 de lucrări ştiinţifice şi ştiinţifico- didactice. limfa şi lichidul interstiţial (intercelular sau tisular) constituie mediul intern al organismului. 1). Spre deosebire de mediul extern care se modifică în permanenţă. În Republica Moldova au contribuit la dezvoltarea fiziologiei academicianul B. 5 .

6 – hematii. fiind mai grele.0 faţă de viscozitatea apei egală cu 1.de culoare roşie. prezentând plasma sangvină. 2). Viscozitatea. Viscozitatea plasmei sangvine e egală cu 1. ea se măreşte în cazul condensării sângelui ca consecinţă a pierderii de apă în diaree. Sângele are culoare roşie datorită fierului ce se conţine în hemoglobina din eritrocite. Creşterea viscozităţii sângelui peste anumite valori este un factor de îngreunare a circulaţiei. Astfel. Densitatea sângelui are valoarea 1055 g/l. sau în cazul transpiraţiei abundente. 3 – lichid interstiţial. 1). şi elemente figurate 45%. 1 – capilar sanguin. se asigură aprovizionarea optimă cu oxigen şi energie a organelor active. 4 – limfă. diferenţiată în roşu deschis pentru sângele oxigenat şi roşu închis pentru cel neoxigenat. Culoarea sângelui poate varia în condiţii fiziologice sau patologice. Mobilizarea depozitelor de sânge se realizează sub acţiunea SNV simpatic. Valoarea relativă a viscozităţii sângelui este 4. se depun la fund.5-5. Figura 1. 5 – leucocit. Proprietăţile fizico-chimice ale sângelui Culoarea. precum şi în urma creşterii cantităţii de eritrocite în sânge. Viscozitatea sângelui determină curgerea laminară (în straturi) a sângelui prin vase. Viscozitatea sângelui este condiţionată de prezenţa proteinelor şi eritrocitelor. şi superior – străveziu.7-2. a eritrocitelor – 1090 g/l. care determină contracţia musculaturii netede din pereţii vaselor. ele se depozitează pe suprafaţa statului inferior.2. la care s-a adăugat o substanţă anticoagulantă. Deoarece leucocitele au o greutate specifică mai mică decât eritrocitele. Relaţia dintre sectoarele mediului intern. protecţie (tab. este turnat într-o eprubetă şi supus centrifugării. Tabelul 1. Sângele este mai greu ca apa. De exemplu. formând o peliculă subţire de culoare albă (fig. 6 . compus din eritrocite. Funcţiile sângelui Sîngle exercită fucţiile de transport. 7 – capilar limfatic. Densitatea (greutatea specifică a sângelui). incolor sau puţin gălbui. Compoziţia sângelui Sângele este alcătuit din partea lichidă – plasma. Dacă sângele.crescând volumul circulant. reglare. elementele figurate. Greutatea specifică a sângelui depinde de componentele sale şi în special de hematii şi proteine. care reprezintă 55%. 2 – celule conjunctive. În cazul acesta sângele se împarte în două straturi: inferior . Plasma sangvină are o densitate de de1025 g/l.

glande la organele ţintă. Funcţionarea normală a organismului este în permanenţă ameninţată de pătrunderea din exterior a unor „agresori biologici”. corporale şi la eliminarea.) sunt unitatea organismului şi transportate de către plasma adaptarea sa permanentă la sangvină de la ţesuturi la condiţiile variabile ale mediului. enzime etc.). organele de excreţie. dar şi Substanţele rezultate în urma funcţionarea coordonată a catabolismului celular (uree. în principal. intestinului subţire . hidroelectric al organismului Se realizează atât la nivelul Se efectuează legătura plasmei sangvine. În cazul unor hemoragii. sangvine. amoniac etc. Funcţiile sîngeleui REGLARE TRANSPORT Reglarea funcţiilor şi asigurarea Transportul apei şi substanţelor integrităţii (unităţii) nutritive. (hormoni. se asigură uric. care constituie. unde îşi exercită acţiunea. cât şi la nivelul Termoreglarea hematiilor. PROTECŢIE Funcţia de apărare. se declanşează un complex de mecanisme de oprire a sângerării. Funcţia hemostatică. la legătură directă între diferitele ţesuturi prin intermediul plasmei structuri ale organismului. prin Transportul hormonilor. împotriva cărora organismul se opune prin mijloacele sale de apărare. hemostaza. sub formă nemijlocită pe care o realizează dizolvată (1% din O2 şi 8% din sângele cu lichidul interstiţial şi CO2) şi sub formă de bicarbonaţi cu mediul. prin combinaţiile Circulaţia sângelui contribuie la labile ale hemoglobinei cu aceste uniformizarea temperaturii gaze. 7 . organismului Se realizează la nivelul Alături de sistemul nervos. Astfel. Menţinerea echilibrului Transportul gazelor respiratorii. homeotermia. acid acestora. (70% din CO2). asigurând nu numai transportul Transportul substanţelor de unor substanţe reglatoare excreţie. numiţi şi factori antigenici. a surplusului de căldură Hormonii sunt transportaţi de la la exterior. sângele reprezintă o cale de unde acestea sunt absorbite. iradiere. Funcţiile sîngelui. asigurând menţinerea locurile lor de sinteză din glande temperaturii constante a la locurile lor de sinteză din organismului.

Modificarea presiunii osmotice a lichidului. îşi măresc volumul şi se pot distruge. Aceasta se poate constata la eritrocite. cu o presiune osmotică mai mare decât plasma sangvină. În aceste condiţii apare fenomenul de osmoză. Figura 2. Membrana semipermiabilă permite trecerea solventului şi împiedică deplasarea substanţei dizolvate de o parte şi de cealaltă a ei. ce constă în deplasarea moleculelor solventului prin membrană spre compartimentul ocupat de soluţia respectivă. În schimb eritrocitele. cu o presiune osmotică mai mică se gomflează. Presiunea osmotică a substanţelor coloidale (proteinele) se numeşte presiune coloid- osmotică şi are valoarea de 28 mm Hg. Valoarea presiunii osmotice a lichidelor corpului (sângelui. provoacă tulburarea metabolismului hidric în ele. care fiind întroduse intr-o soluţie de NaCl. întroduse intr-o soluţie de NaCl. Presiunea osmotică (forţa care condiţionează trecerea solventului prin membrana semipermiabilă). îşi micşorează volumul brusc şi se zbârcesc. solventul de soluţia respectivă. limfei. Compoziţia sîngelui. lichidului tisular) este de aproximativ 72 atmosfere (5550 mm Hg). Presiunea osmotică are o mare importanţă în reglarea metabolismului hidric dintre sânge şi ţesuturi. În orice soluţie. pierd apa. apare o presiune statică suplimentară ce poate fi pusă în evidenţă separând printr-o membrană semipermiabilă. Proteinele plasmei sangvine au rol foarte mare în 8 . care înconjoară celule.

Devierea pH-lui peste aceste limite determină tulburări grave şi chiar moartea. Sângele astfel „răcit” se reîntoarce la organele profunde. grăsimi neutre. polipeptide). Jumătate din această cantitate revine ureei. creatina. deoarece presiunea osmotică a sângelui este egală cu cea a lichidului interstiţial.5% di ferite substanţe organice şi săruri minerale (fig. temperatura sângelui variază între 350C (în sângele din vasele pielii. are o importanţă biologică deosebită. O soluţie de clorură de sodiu în concentraţie de 9 g la 1 l apă este izotonică şi poartă denumirea de ser fiziologic. hematie etc. lipoizi. Soluţiile cu presiuni osmotice egale cu ale mediului intern se numesc izotone. iar devierea în direcţia bazică – alcaloză.8. unde se încarcă cu căldură şi aşa mai departe. singura forţă care atrage apa din ţesuturi spre capilare fiind presiunea coloid-osmotică a proteinelor plasmatice. acidul uric. Compoziţia plasmei sangvine. vâscos compus din apă 90-92% şi 8-10% reziduu uscat (proteine şi săruri). 400C în ficat).schimburile capilar-ţesut. care sunt absorbite în tractul digestiv şi utilizate de celule pentru sinteza proteinelor protoplasmei. dintre care albumine – 55%. cât şi la refacerea sistemelor tampon. globuline – 38% şi fibrinogen – 7%. HCO3. Experimental şi prin observări clinice s-au stabilit limitele maximale ale modificării pH-lui sangvin compatibile cu viaţa.` Temperatura. Reacţia activă a sângelui. restul 1. produse ale hidrolizei proteinelor (aminoacizi.42 şi se menţine prin mecanisme fizico-chimice (sistemele de tampon) şi biologice (plămân. Plasma sangvină. Un alt rol al presiunii coloid-osmotice se manifestă în procesul ultrafiltrare glomerulară ce duce la formarea urinei. care variază între 7. Devierea reacţiei active în direcţia acidă se numeşte acidoză. creatinina. Valoarea pH-lui sangvin est e cuprinsă între 7. care se deosebesc prin proprietăţile şi importanţa lor funcţională. HPO42- (hidrogenofosfat). La om şi la animalele homeoterme (cu sânge cald). K+. Plasma sangvină conţine substanţe azotate neproteice. Plasma este un lichid gălbui. În componenţa lor se conţin cationi de Na+. Reacţia sângelui.1-0. Mecanismele biologice intervin mai tardiv şi duc atât la îndepărtarea acizilor sau bazelor. În plasmă se conţin şi substanţe neazotate: glucoză (85-110 mg %).2 faţă de normă poate fi letală. iar cele presiuni osmotice mai mari hipertone.). cele cu presiuni osmotice mai mici sunt hipotone. Substanţele minerale ale plasmei sangvine reprezintă aproximativ 0. Sistemele tampon intervin în neutralizarea acizilor sau bazelor apărute în exces în mediul intern. amoniacul). rinichi. Ca2+.(hidrogenocarbonat). În cazul insuficienţei renale cantitatea de azot rezidual din plasmă creşte considerabil. Proteinele plasmei sangvine Proteinele plasei sangvine îndeplinesc o serie de funcţii: 9 . în plămâni) şi 390C (în sângele din organele abdominale. Reacţia sângelui este slab alcalină. Devierea de lungă durată a pH-lui la om chiar cu 0. 2). deoarece procesele metabolice decurg normal numai la o anumită reacţie. şi produsele scindării proteinelor (ureea. Cantitatea totală de azot neproteic din plasmă (azotul rezidual) constituie 30-40 mg %. Mg2+ şi anioni de Cl-. Deplasarea continuă a sângelui prin organism contribuie la uniformizarea temperaturii corpului şi ajută la transportul căldurii din viscere spre tegumente. condiţionată de concentraţia ionilor de hidrogen (H+) şi de hidroxil (OH-). unde are loc eliminarea acestea prin iradiere. 2.38-7.0 şi 7.9%. Proteinele plasmei sangvine. Ele se consumă în timpul neutralizării. În sângele uman se conţin proteine plasmatice 7%.

IgG. deoarece mărimea lor este mai mică decât cea a globulinelor şi fibrinogenului. Presiunea osmotică. • condiţionează apariţia presiunii oncotice. • reprezintă factori importanţi ai imunităţii (rezistenţei organismului faţă de boli infecţioase). El posedă capacitatea de a intra în reacţii cu proteinele virotice şi le inactivează. presiunea oncotică. care conţine lipide şi polizaharide – properdina. care se grupează în trei grupe principale: albumine. Deşi cantitatea absolută constituie 7-8% şi este de 10 ori mai mare decât cantitatea de săruri dizolvate. IgA. Aceasta se datoreşte dimensiunilor foarte mari a moleculelor proteice şi numărul lor în plasmă este mult mai mic decât numărul moleculelor de cristalozi. Metabolismul lor decurge repede datorită sintetizării şi descompunerii necontenite. IgM. totodată provoacă moartea bacteriilor. • asigură plasmei o anumită viscozitate. α2-. Aceasta e condiţionat de faptul că anticorpii sunt în majoritatea lor γ-globuline. În plasma sangvină a fost descoperit un complex proteic. determinată de proteinele plasmatice. 10 . se numeşte presiune oncotică. Plasma sangvină conţine aproximativ 200-300 g de proteine. Tabelul 2. • constituie o rezervă. IgD recunosc antigenii specifici (începînd cu limfocitele B) IgE intervin în reacţiile alergice Presiunea osmotică este condiţionată nu numai de cristaloizii dizolvaţi în plasma. γ globulinele intervin în protejarea organismului contra virusurilor. în splină. IgM intervin în apărarea antimicrobiană. Presiunea oncotică a plasmei în mare măsură (80%) este determinată de albumine. aglutinarea. bacteriilor şi toxinelor lor (tab. Globuline se sintetizează nu numai ficat. Prin metoda electroforezei (bazează pe faptul că în câmpul electric diverse proteine au o mobilitate diferită) globulinele au fost împărţite în câteva fracţii: α1-. aglutinare etc. β. 2). În plasma sangvină se conţin câteva zeci de proteine diferite. mărimea căreia are importanţă pentru reglarea metabolismului hidric dintre sânge şi ţesuturi. constituie doar 1/200 parte din presiunea osmotică a plasmei. neutralizare de toxine. creată de ele. în ganglionii limfatici (organe din sistemul reticolo- endotelial). Administrarea lor bolnavilor măreşte rezistenţa organismului la infecţii. Clasele de imunoglobulină (Ig) Imunoglobulinele sunt răspunzătoare pentru apărarea antimicrobiană. neutralizarea toxinelor. ci şi de coloizi (proteinele plasmatice). • împiedică sedimentarea eritrocitelor. IgD. ce participă la formarrea proteinelor tisulare. ci şi în măduva osoasă. Albuminele şi fibrinogenul se formează în ficat. IgE. • menţine echilibrul acido-bazic al sângelui datorită proprietăţii de tampon. Properdina este un factor esenţial în imunitatea ereditară faţă de unele boli. IgA intervine în apărarea antimicrobiană în mucoase. Se disting cinci: IgG.şi γ = globulinele. globuline şi fibrinogenul. care are rol în menţinerea nivelului presiunii arteriale. • participă la coagularea sângelui.

de regulă. cu încărcătură electrică la exterior şi permiabilitate selectivă (foarte permeabilă pentru apă şi anionii Cl. limfei. Într-un mm3 de sânge se conţine 4. Forma eritrocitelor se schimbă considerabil la trecerea lor prin capilare. Forma hematiei la om este de disc biconcav cu un diametru aproximativ de 7. Cu toate că presiunea oncotică este mică 25-30 mmHg. ce stau la baza fenomenelor de filtraţie – formarea lichidului interstiţial. Viteza de sedimentare a eritrocitelor. Ele sunt de trei tipuri: eritrocite.5 milioane de Er la femei şi 5 11 . Hematia nu conţine organite celulare. B – la om. ele reţin în sânge o anumită cantitate de apă în corespundere cu mărirea presiunii lor osmotice. iar metabolismul său este foarte redus şi. K+ etc. Eritrocitele (hematii. hematia consumă foarte puţin oxigen. prin peretele endotelial al capilarelor. În interiorul hematiei se află o cantitate mare de hemoglobină (Hb).2- 7. globule roşii) reprezintă celule. A B Figura 3. Elementele figurate reprezintă 45% din volumul sangvin. 3. Hemoliza. În compoziţia chimică a membranei se găsesc enzime active ce favorizează transportul activ al substanţelor. urinei. Rămânând în patul vascular. Frotiu de sânge: A – la broscuţă. grosimea variază de la 1 μ în centru la 2 μ în porţiunea periferică. În structura hematiei se distinge o membrană lipoproteică. ea joacă un rol important în metabolismul hidric dintre sânge şi ţesuturi.). Molecule proteinelor plasmatice nu trec. leucocite şi trombocite. nu este capabilă de sinteză proteică. Numărul lor este considerabil. absorbţia apei în intestin. În cei 5 litri de sânge se conţin aproximativ 25 trilioane de eritrocite. ca atare. De fapt hematia este un „sac” ce poate fi deformat în fel şi chip. Eritrocitele şi funcţiile lor. care la om şi la mamifere sunt lipsite de nucleu şi au protoplasmă omogenă. slab permeabilă faţă de cationii Na+. Presiunea oncotică influenţează procesele fiziologice. care la rândul ei transportă oxigenul de la plămâni la ţesuturi.şi HCO3-. Funcţia principală a eritrocitelor (Er) este de a transporta hemoglobina. Elementele figurate ale sângelui.5 μ (microni).

Dacă lipseşte unul din factorii care favorizează formarea eritrocitelor: vitamina B12. Acest tip de anemie se poate produce fie ca urmare a atrofierii mucoasei gastrice. Se cunosc mai multe tipuri de anemii: Anemia posthemoragică. Anemia hemolitică. Micşorarea numărului de eritrocite din sânge se numeşte anemie. Aplazia măduvei conduce la scăderea capacităţii sale funcţionale. după unele substanţe chimice industriale sau chiar medicamente la care o persoană este sensibilă.milioane de Er la bărbaţi. determinată de atrofia mucoasei gastrice. Anemia pernicioasă. în urma pierderii unei cantităţi mari de apă (din cauza transpiraţiei abundente se produce o hemoconcentraţie temporară). în excitaţii emoţionale (în urma contracţiei splinei şi pătrunderii în patul sangvin a unui număr mai mare de eritrocite). Dacă nu apare o nouă sângerare. şi se numesc megaloblaşti (fig. De exemplu. Anemia megaloblastică. concentraţia normală a eritrocitelor se reface în 3 . 4C). determină o diminuare a numărului de eritrocite. În consecinţă. A – anemie hematii în seceră. După o hemoragie rapidă plasma pierdută într-un interval de 1-3 zile. Creşterea numărului de eritrocite se numeşte poliglobulie şi se constată în cazul presiunii atmosferice scăzute (deoarece pătrunde o cantitate mai mică de oxigen în sânge). iar la locuitorii altitudinilor înalte se înregistrează cifre de 8 milioane/mm3 (în urma producerii mai intense a eritrocitelor în măduva osoasă roşie). fie după îndepărtarea stomacului prin gastrectomie totală. care se constată după hemoragii sau în urma distrugerii intense a eritrocitelor ori a formării lor lente. acidul folic şi factorul intrinsec (o glicoproteină. La copii numărul eritrocitelor este mai mare (5-6 milioane/mm3). Anemia aplastică. Durata de viaţă a eritrocitelor 120 zile.4 sâptămîni. A B C Figura 3. C – anemia megaloblastică. Se caracterizează prin deficitul de maturaţie eritropoetică. ca consecinţă a diminuării absorbţiei de vitamina B12. care determină o creştere a fragilităţii celulare (se rup foarte uşor). aceştia devin prea mari. elaborată de celulele parietale din glandele gastrice) are loc încetinirea reproducerii eritroblaştilor din măduva osoasă. Există mai multe anomalii ale eritrocitelor. majoritatea ereditare. Numărul de eritrocite în sânge poate varia. Aspectul hematiilor în diferite tipuri de anemii. capătă forme anormale. insuficiente. în tipul unui efort muscular. Aceasta poate fi constatată la persoanele ce au fost expuse unui tratament excesiv cu raze X. 12 . B – eritroblastoză fetală.

La femeile gravide VSH poate atinge 45 mm/oră. în diabet. în diverse procese inflamatorii. amoniacul. la bolnavii de tuberculoză. se constată sedimentarea eritrocitelor. se gomfează şi membranele lor plesnesc. Hemoliza osmotică are loc în soluţii hipotonice. presiunea osmotică a cărora este mult mai scăzută decît presiunea în eritrocite. 3 – leucocit. 13 . de faptul că ele se suprapun şi formează fişicuri (fig. Viteza de sedimentare a eritrocitelor (VSH) Când sângele stă în eprubetă şi nu se coagulează din cauza adăugării anticoagulanţilor.2 mm/oră. În aceste cazuri apa pătrunde în celule – eritrocitele se hidratează. chimică. Fişicuri de eritrocite văzute la microscop. cloroformul.5 mm/oră. la bărbaţi este de 3-9 mm/oră. iar în plasma unei femei gravide ele se sedimentează cu o viteza de 50 mm/oră. 5). eritrocitele unui bărbat. 1 – un eritrocit separat. În mod normal viteza de sedimentare a eritrocitelor la nou-născuţi este de 0. Figura 5. De exemplu.anemia falciformă (cu hematii în formă de seceră şi prezenţa unui tip anormal de hemoglobină S. VSH sporită a eritrocitelor se datoreşte conţinutului sporit de globuline în plasma sangvină. VSH a eritrocitelor depinde de raportul dintre albuminele şi globulinele plasmei sangvine. în structura căreia se găsesc lanţuri anormale de globină). În decursul zilei VSH nu se modifică. Valoarea VSH depinde de proprietăţile plasmei. se estimează cîteva tipuri de hemoliză: osmotică. (fig. eterul. iar la femei de 7-12 mm/oră. În bolile provocate de iradieri ionizante. ceea ce joacă un rol important în stabilirea diagnosticului. întroduse în plasma sângelui de bărbat. Dacă eritrocitele ar rămâne solitare (nu s-ar încleia) VSH ar fi 0. se sedimentează cu viteza de 5-9 mm/oră. În depewndenţă de mecanismul dezvoltării. biologică. 4A). VSH creşte în cazul unor boli infecţioase. Hemoliza chimică de asemene se caracterizează prin distrugerea membranelor eritrocitelor ca urmare a dizolvării lipidelor din ele şi este declanşată de aşa substanţe ca: benzina. datorită creşterii presiunii lor interioare. 2 – fişicuri de eritrocite. Hemoliza – prezintă un fenomen de distrugere a membranelor eritrocitelor şi eliminarea hemoglobinei în plasmă. VSH creşte pînă la 60-80 mm/oră. mecanică. VSH peste limitele normei atestă semne de patologie.

În procesul distrugerii eritrocitelor (în sistemul reticulo-endotelial. veninul de şarpe (viperă. care a cedat oxigenul. Intoxicaţia uşoară cu 14 . La adăugarea a 0. ceea ce este periculos pentru viaţă. Hemoglobina şi rolul ei fiziologic.carbhemoglobină. precum şi în consecinţa transfuziei de sânge incompatibilă după grupă (eritrocitele mai întîi se aglutinează.800. în dependenţă de saturaţia cu oxigen. Carboxihemoglobina (HbCO) – combinaţie a fierului hemoglobinei cu oxidul de carbon (CO) – gazul de cahlă. legate de formarea şi distrugerea eritrocitelor. Hb îndeplineşte în organism rolul de transportor al oxigenului şi participă la transportarea bioxidului de carbon. Hemul reprezintă grupul activ sau prostetic al hemoglobinei. iar globina – purtătorul proteic al hemului.1% de CO în aerul inspirat determină legarea a 80% de Hb cu CO şi ea nu mai poate fixa O2.36 ml de oxigen. este de o culoare roşie mai deschisă. la femei 14-15%). Această combinaţie este de 150-300 ori mai stabilă decât HbO2. În 24 de ore se distrug şi se transformă în pigmenţi biliari aproximativ 8 g de hemoglobină (ceva mai mult de 1%). cobră). Conţinutul total de hemoglobină este circa 700 g. Compuşii hemoglobinei în organism. În acest caz valenţa fierului. rămânând bivalent. mai ales în ficat şi în splină) din ele iese hemoglobina. Sângele arterial. unde se transformă în stercobilină şi urobilină. Combinaţia dintre Hb şi CO2 formează compusul HbCO2 . În urma disocierii fierului de hem şi oxidării lui ulterioare. Oxihemoglobină. se numeşte hemoglobină redusă (Hb). apoi are loc dezagregarea lor). care este formată din proteina globina 96% şi patru molecule de hem. Hemoliza poate fi provocată şi de toxinele bacteriilor hemolitice şi viermilor intestinali. se conţine în eritrocite. combinându-se cu oxigenul. Hemoglobina transportă şi CO2 sub formă de compuşi carbaminici care se formează prin combinarea CO2 cu grupările aminice ale globinei din molecula de Hb.5-16%. cu care se uneşte oxigenul. de albine. 1 g de Hb absoarbe 1. care conţine oxihemoglobină. care trece împreună cu bila în intestin. 4. Molecula hemului conţine un atom de fier şi are proprietatea de fixa şi ceda molecula de oxigen. cum ar fi. scorpion.tampon şi participă la menţinerea reacţiei mediului în sînge la un nivel constant. Hemoglobina (Hb) – pigment respirator al sângelui. Sângele venos conţine o cantitate mai mare de hemoglobină redusă şi este de o culoare vişinie închisă. proteină macromoleculară cu greutatea moleculară 68. Un efort muscular de intensitate medie măreşte conţinutul de hemoglobină în sânge cu 4- 10%. Hemoliza biologică este declanşată de acţiunea hemolizinelor biologice. nu se schimbă. Sinteza hemoglobinei se termină în eritroblaştii măduvei osoase roşii. În organism în continuu se desfăşoară sinteza şi descompunerea hemoglobinei. Hemoglobina este un compus chimic complex. Hemoglobina mai are proprietăţi de substanţă. Hemoliza mecanică se produce la agitarea puternică a sîngelui (în transportarea pe drumuri rele). În organismul omului şi animalelor hemoglobina formează o serie de compuşi: Hemoglobina. Oxihemoglobină se deosebeşte după culoare de hemoglobină. Încălcarea regimului alimentar reduce conţinutul de hemoglobină. Revenirea la normă are loc peste 1-2 ore după finisarea lucrului. În condiţii normale sângele la adulţi conţine în mediu 14-15% de hemoglobină (la bărbaţi 13. din hemoglobină se formează pigmentul bilirubina. care se elimină împreună cu masele fecale şi urina. se transformă în oxihemoglobină (HbO2).

Dacă în timpul contracţiei muşchiului capilarele lui se comprimă şi în unele segmente ale muşchiului afluxul de sânge încetează. Polinuclearele (granulocite) reprezintă 68% din leucocite. fenacetină. intervin în distrugerea şi inactivarea toxinelor de origine proteică şi a proteinelor eterogene. MetHb spre deosebire de Hb are o culoare brună. Se presupune. Leucocitele (globulele albe) participă la procesele protectoare şi de restabilire din organism. Methemoglobina se forează sub acţiunea unor oxidanţi puternici: fericeanură de potasiu.4% din toate leucocitele. producerea anticorpilor. Formula leucocitară. fixat de mioglobină. au granulaţii ce se colorează cu coloranţi acizi (eozina etc. Originea şi funcţiile acestor grupe de leucocite sînt diferite. Grupul ei prostetic – hemul. De asemenea. Mioglobina. anilină. CO se disociază treptat de carboxihemoglobină şi se elimină. este identic cu acelaşi grup al moleculei de hemoglobină. permanganat de potasiu. Ele au rol în reacţiile alergice. Leucocitele sînt elemente figurate ale sângelui ce posedă nucleu. Leucocitele şi funcţiile lor. de înec. celule mobile capabile să emită prelungiri citoplasmatice (pseudopode) cu ajutorul cărora se deplasează. la formaea căreia se schimbă valenţa fierului: fierul bivalent trece în fier trivalent. strangulare. Rolul lor fiziologic în organism este diferit.). se împart în eozinofile. atunci datorită prezenţei oxigenului. Mioglobina omului poate fixa până la 14% din cantitatea totală de oxigen din organism. 15 .oxidul de carbon este un proces reversibil. Leucocitele sînt de dimensiuni şi forme diferite. grupate după alcătuirea nucleului în două grupuri mari (tab. este menţinută un timp oarecare aprovizionarea fibrelor musculare cu oxigen.astmul bronşic. provocată de absorbirea unui gaz otrăvitor. 5. reprezintă hemoglobina oxidată. Dacă se respiră cu aer curat. sarea lui Bertholet. sufocare). Eozinofile constituie 2 . Funcţiile lor principale sînt: fagocitoza. Importanţa cunoaşterii formulei leucocitare. pot să iasă din vasele capilare şi să înglobeze agenţii patogeni şi resturi celulare (fagocitoză). Numărul lor creşte în helmintoze şi boli alergice . În muşchii scheletici şi în miocard se conţine hemoglobina musculară – mioglobina. care se află în citoplasma lor. După proprietăţile granulaţiilor. nitrit de propil. În cazul acumulării în sânge a unei cantităţi mari de MetHb aceasta nu mai eliberează ţesuturilor oxigenul fixat şi organismul moare din cauza asfixiei (împiedicare sau oprire a respiraţiei. 3): cu granulaţii (polinucleare sau granulocite) şi fără granulaţii (mononucleare sau agranulocite). nitrit de amil. Methemoglobina (MetHb) se forează în urma unor intoxicaţii. scarlatină. bazofile şi neutrofile. are o greutate moleculară mai mică decât cea a hemolobinei. distrugerea şi eliminarea toxinelor de origine proteică. iar partea proteică – globina. Această proprietate joacă un rol important în aprovizionarea cu oxigen a muşchilor în activitate. că eozinofilele absorb şi distrug histamina (substanţă vasodilatatoare).

numărul lor sporeşte în pneumonii şi boli infecţioase acute. se transformă în macrofage şi capturează. în boli infecţioase după stadiul iniţial. Mecinicov şi denumite fagocitoză (latină fago – a înghiţi. Monocitele constituie 6-8% din toate leucocitele. numărul sporeşte în tusa convulsivă. Caracteristicile de bază ale elementelor figurate ale sîngelui. Ele protejază organismul de microbii pătrunşi în el şi de substanţele toxice. mucoase. Monocitele produse rămân în circulaţie doar aproximativ 24 ore. în malarie etc. Bazofile constituie 0 . în tifosul abdominal. I. Numărul lor creşte în stadiile tardive ale inflamaţiei şi se presupune că intervin în vindecarea acesteia.0. Elemente figurate sangvine Diametrul Durata medie Numărul Formula mediu de viaţă mediu/ mm3 de leucocitară sânge Eritrocite 7. sînt fagocite active. fagocite – celule ce înghit). Neutrofilele se adună în locurile de lezare a ţesuturilor şi de pătrundere a microbilor. Limfocitele constituie 25% din toate leucocitele. digeră microbii şi fragmentele celulelor distruse ale organismului. Aceste fenomene au fost descoperite de I. viteza de mişcare atinge 40 μ pe minut.5 μ 120 zile 4. timus. Neutrofilele se mişcă ca amibele. în citoplasma lor. conţin granulaţii ce se colorează cu coloranţi neutri.5 % • neutrofile 60 – 70 % Mononucleare (agranulocite) 6–8μ 32 % dintre care: • monocite 20 μ 6–8% • limfocite 25 % Trombocite 2–4μ 8 – 11 zile 150 – 300 mii - 16 . Neutrofile constituie 60 .0 milioane - Leucocite 6 – 20 μ de la cîteva ore Polinucleare (granulocite) la câţiva ani 68% din care: • euzinofile 2–4% • bazofile 0 – 0. pe lângă numeroase enzime conţin substanţe vasodilatatoare heparină (prevene coagularea sanguină) şi histamină. De exemplu. după care migrează în ţesuturi. se dezvoltă mai ales în ganglionii limfatici. De exemplu. de aceea în cazul dezvoltării inflamaţiei ele vin parcă să înlocuiască neutrofilele. Durata de viaţă a limfocitelor variază de la câteva ore până la câţiva ani. Tabelul 3.). posedă mişcare amibiană. Mononuclearele (agranulocitele) reprezintă 32% din leucocite. în infecţii cronice etc. Un leucocit poate îngloba până la 15-20 de bacterii.5-5. sînt celule mari. în ganglionii limfatici şi în ţesutul conjunctiv.70% din toate leucocitele. Se produc în măduva osoasă. Microbii sau fragmentele de celule. Numărul lor sporeşte în unele infecţii acute. pe care ei le elaborează. Grupa agranulocitelor include monocitele şi limfocitele. nimerite în interiorul neutrofilelor. dar în cazul acesta poate pieri el singur. Aceste granulaţii. ele neutralizează substanţele toxice producând antitoxine. se digeră şi se distrug (digestie intracelulară).5% din toate leucocitele. Spre deosebire de neutrofile monocitele activează în mediu acid. conţin granulaţii ce se colorează cu coloranţi bazici (albastru de metilen etc. precum parţial în splină. Limfocitele posedă capacitatea de a sintetiza β şi γ globuline şi iau parte în asigurarea imunităţii.

Numărul lor variază între 200 000 – 400 000/mm3. Sunt elemente figurate ale sângelui anucleate la om şi animale spre deosebire de trombocitele vertebratelor inferioare. iar la bătrâni 3000 . adesea fiind nefuncţionale. Rolul sistemului coagulant şi anticoagulant. în travaliul muscular. aceasta depinde de ritmul de activitate şi odihnă.000-30. 17 . 6. (fig. Leucemiile (unele forme de cancer) se caracterizează printr-o producţie necontrolată. numărul leucocitelor poate creşte până la 15.6).măsduva osoasă roşe a unui bolnav de leucemie. neoplazică de celule. Trombocitele îndeplinesc funcţia de protecţie. după o muncă fizică grea numărul plăcuţelor sangvine sporeşte de 3-5 ori. Leucocitoza se constată în bolile infecţioase microbiene. încât sângele capătă o culoare albicioasă (sânge alb). în stare de afect emotiv (în timpul inui examen etc.trombocitopenie (trombopenie). Ele se formează în măduva osoasă roşie prin fragmentarea periferiei protoplasmei megacariocitelor. în condiţii patologice – mai mult.000/mm3. iar scăderea – leucopenie. Leucopenia apare în unele situaţii clinice.8000 leucocite/mm3 de sânge (de 500 de ori mai puţine leucocite decît eritrocite). Trombocitele şi rolul lor în procesul de coagulare a sângelui . Leucocitoza la oamenii sănătoşi poate fi constatată în legătură cu ingerarea alimentelor.000/mm3 se numeşte trombocitemie. De aceea toată cantitatea lor în sânge în acest timp se reînnoieşte.).5000/ mm3. în care măduva încetează producţia de leucocite. iar scăderea sub 100. Numărul leucocitelor în condiţii fiziologice normale poate varia cu 1—3 mii de elemente/mm3.Mecanismul coagulării sângelui. la un copiii . contribuind la apărarea organismului de hemoragii în urma lezării vaselor. În structura lor se întâlnesc puţine organite şi incluziuni. Creşterea numărului lor se numeşte – leucocitoză.8000 . lăsând organismul neprotejat împotriva bacteriilor şi altor agenţi care invadează ţesuturile. Creşterea numărului trombocitelor peste 500. Individul adult conţine aproximativ 6000 . Probabil. Cele mai cunoscute cazuri de aplazie medulară apar ca consecinţă a iradierii corpului cu raze gama (prin explozie nucleară) sau expunerea la medicamente şi substanţe chimice care conţin benzen sau nuclei antracenici. Durata vieţii trombocitelor la om în mediu constituie 8-11 zile. Trombocitele sau plachetele sangvine cu diametrul între 2şi 4 microni. trombocitele sunt fragmente citoplasmatice şi nu celule propriu zise. senzaţii dureroase etc. Frotiutiu .000/mm3 . S-au constatat devieri nictimerale ale numărului de trombocite: în sângele periferic numărul lor este mai mare ziua şi mai mic noaptea. Figura 6. numărul lor poate depăşi câteva sute de mii la un milimetru cub. ovală.9000 leucocite/ mm 3. Forma trombocitelor este variabilă: rotundă.

unele promovînd coagularea. În afecţiunile vasculare sau trombocitare acest timp se prelungeşte. numite – procoagulante. fibrinogenul plasmatic (solubil) se transformă în fibrină (insolubilă). aceasta depinde de echilibrul dintre cele două grupe de substanţe. eliberîndu-se factorii trombocitari ai coagulării. numită antitrombina III. în prezenţa Ca2+ şi se formează tromboplastina. Prima reacţie constă în vasoconstricţia peretelui acestuia. În sânge şi în ţesuturi au fost descoperite peste 50 de substanţe importante care afectează coagularea sângelui. care formează reţeaua de fibrină a cheagului sangvin şi astfel se opreşte curgerea sângelui.cumarina etc . în prezenţa Ca2+. α-globulina. Hemostaza secundară (coagularea sângelui) este un proces fizico-chimic complex de transformare a sângelui din stare lichidă în stare de gel. produsă atît reflex. Coagularea apare aproape întotdeauna cînd sîngele este împedicat să circule pentru mai multe ore în orice vas din corp (aşa se întâmplă la pacienţii imobilizaţi la pat). Hemostaza este un proces fiziologic complex prin care se opresc hemoragiile produse prin lezarea vaselor mici şi mijlocii. Prevenirea coagulării sângelui în sistemul vascular normal este asigurat de anticoagulantele intravasculare. în clinică . ducînd la oprirea sângerării în 2-4 minute. care se combină cu factorii plasmatici de coagulare (tab. 4). Trombocitele se distrug repede în sângele. 18 . Această fază durează 4-8 minute. • faza II – tromboplastina. cît şi sub acţiunea serotoninei. Ea se desfăşoară în trei timpi: • timpul vasculo-plachetar . Factorii cei mai importanţi de prevenire a coagulării în sistemul vascular normal sînt suprafaţa netedă a endoteliului vaselor. altele inhibînd coagularea. Dacă apare sau nu coagularea la un moment dat.hemostaza primară. acţionează asupra protrombinei (proteină plasmatică sintetizată în ficat în prezenţa vitaminei K) transformînd-o în trombină. • timpul plasmatic – hemostaza secundară sau coagularea sângelui. În timpul distrugerii trombocitele elimină o substanţă vasoconstrictoare serotonina. Apoi trombocitele aderă la nivelul plăgii. ce intervin în procesele de coagulare ale sângelui. 7. • timpul trombodinamic – retracţia cheagului şi fibrinoliza. Hemostaza primară începe o dată cu lezarea vasului. 8): • faza I – se distrug trombocitele. heparina. numite – anticoagulante. Din ele ies în plasma sangvină factorii. Formarea trombinei durează 10 sec. prin trecerea fibrinogenului din forma solubilă într-o reţea insolubilă de fibrină. • faza III – în prezenţa trombinei. scos din vasul sangvin. Coagulaea sângelui se desfăşoară în trei faze (fig.

III. La cîteva minute după ce gheagul s-a format. Sе formează cheagul de fibrină Figura 7. factorul stabil. acesta începe să se contracte şi să se elimine un lichid gălbui. Tabelul 4. 1948). catalizator al serului ce transformă protrombina Retracţia chiagului. Springfield. Tomas. (Modificat după W. numit ser (plasmă fără fibrinogen şi 19 .H. Charles C. factor labil Factorul XII – factorul Hageman Factorul VI – accelerina Factorul XIII – factor stabilizator al fibrinei Factorul VII – proconvertina. Factorii coagulării sângelui Factorul I – fibrinogenul Factorul VIII – factorul antihemofilic A Factorul II – protrombina Factorul IX – factorul antihemofilic B. Plachetele se aglutinează 4. Vas secţionat 2.Seegers: Hemostatic Agents. Procesul de coagulare în vasul sanguin traumatizat. 1. factor Christmas Factorul III – tromboplastina Factorul X – factorul Stuart-Prower Factorul IV – ionii de calciu (Ca2+) Factorul XI – factorul antihemofilic C Factorul V – proaccelerina.

de exemplu. Aceasta are loc sub influenţa enzimei proteolitice – plasmina (fibrinolizina). aproape niciodată o femeie nu va avea hemofilie. Cheagul o dată format. o arteră cerebrală sau altele. După retracţie. ca şi hemofilicii. activată în timpul coagulării. Astfel. boli ale ficatului ca: hepatite. hirudina secretată de glandele salivare ale lipitorilor. heparina secretată de ţesutul plămînilor şi ficatului împedică procesul coagulării. Trombocitopenia semnifică prezenţa unui număr foarte scăzut de trombocite circulante. cheagul suferă treptat un proces de dizolvare.000/mm3 a numărului de trombocite poate duce adesea la moarte. O altă cauză de deprimare a sintezei hepatice de factori de coagulare este deficitul de vitamina K. Transfuziile de sânge. Etapa finală a cascadei de coagualre. ciroze şi atrofia galbenă acută pot afecta sistemul coagulării. circulaţia continuă a sîngelui poate duce la ruperea şi dezlipirea lui de la locul său şi determina blocarea unui vas ca o arteră coronară. Scăderea sub nivelul 10. care apare exclusiv la bărbaţi. pe calea cromozomului sexual feminin. Un cheag anormal care apare într-un vas de sînge se numeşte trombus. numit – fibrinoliză. atunci el mult timp se află în stare lichidă. În mod obişnuit.000/mm3. Figura 8. Landsteiner a descoperit că în sângele oamenilor sănătoşi pot să se conţină substanţe capabile să provoace aglutinarea (încleierea) eritrocitelor la alţi 20 . Hemofilia se transmite genetic recesiv. De aceea. Există o serie factori. Stările tromboembolice la om. Retracţia cheagului durează 2-24 ore. sînt sintetizaţi în ficat. Fibrinoliza îndepărtează cheagul şi dezobturează vasul prin care se poate prelua circulaţia. La temperatură înaltă viteza de coagulare se intensifică. Aproape toţi factorii coagulării sangvine. numai că sîngerarea se produce mai ales la nivelul capilarelor şi venulelor foarte mici şi mai puţin din vasele mari. Grupele de sânge şi factorul Rezus. Dacă sângele se pompează printre nişte tuburi cu pereţi parafinaţi şi nu e supus acţiunilor mecanice. iar la cea joasă se micşorează. Tulburări ale hemostazei pot apărea în urma dificienţei unuia sau a mai multor factori ai coagulării. deoarece cel puţin unul din cei doi cromozomi X ai ei va avea genele respective normale. Citraţii şi oxalaţii împedică coagularea sângelui şi de aceea se foloseşte la conservarea lui. În 1901 K. Substanţele biologice. Hemofilia este o tendinţă la sângerare. 7. aşa cum se întîmplă în hemofilie. sîngerarea apare dacă numărul trombocitelor din sînge scade sub 50.protrombină ce sau forat în procesul de coagulare). Persoanele cu trombocitopenie au tendinţă la sîngerare. Prepparate de fibrină. care schimbă viteza de coagulare a sângelui. cu cîteva excepţii.

Apartenenţa la o anumită grupă sangvină rămâne aceiaşi pentru toată viaţa omului indiferent de bolile suferite. dar sângele de grupa IV poate fi transfuzat numai posesorilor de sânge de grupa IV şi ei se numesc recipienţi universali. Posesorilor de sânge de grupa I li se poate transfuza numai sânge de grupa I. III.oameni. În sângele omului nu se găsesc niciodată concomitent aglutinogenul A şi aglutinina α şi aglutinogenul B şi aglutinina β. studiind reacţia de hemoaglutinare la amestecarea sângelui a arătat. Grupele sangvine cu genotipurile lor şi aglutinogenele şi aglutinine le lor constituente. De aceea persoanele cu prima grupă de sânge sunt donatori universali. Janski. IV). 6% (3% ) În practica medicală una din metodele determinării grupelor de sînge este metoda monoclonală cu anticorpi: anti-A şi anti-B. Ea se transmite prin ereditate. Pe baza prezenţei sau absenţei aglutininelor şi aglutinogenelor sângele au fost împărţite în patru grupe sangvine (tab. Conform cerinţelor transfuziei aglutinogenul din sângele donatorului nu trebuie să se întâlnească cu aglutinina omoloagă din plasma recipientului (primitorului). cu rol de antigene. Prin excluderea reciprocă a aglutininelor şi aglutinogenelor omolooage. În cazul reacţieii antigenului A cu anticorpul anti-A are loc aglutinarea (încleerea eritrocitelor). Tabelul 5. II şi III. iar cele mai frecvente aglutinine . numite aglutinogene. fenomen denumit sangvin al altui om a creat bază ştiinţifică hemoaglutinaţie. Grupa sangvină nu determină nici caracterul şi nici capacităţile unei persoane.α şi β. • Sistemul Rh. αβ 40% (47%) Crupa A (II) OA sau AA A β 39% ( 41%) Crupa B (III) OB sau BB B α 15% (9% ) Grupa AB (IV) AB AB . Cele mai importante aglutinogene întâlnite la om sunt aglutinogenele A şi B. Studierea aglutinării a transfuziei de sânge. în decursul evoluţiei umane s-au constituit mai multe sisteme imunologice sangvine. II. că sângele uman se împarte în diferite grupe. Denumirea Genotip Aglutinogenii Aglutininele Proporţie la rasa grupei din eritrocite din plasmă albă. Cunoaşterea apartenenţei la una din grupele sangvine are mare importanţă în cazul transfuziilor de sânge. (după Guiton) Grupa O (I) OO . Sângele grupei II şi III poate fi transfuzat persoanelor cu grupa de sânge corespunzătoare 21 . Cele mai importante în practica medicală sunt: • Sistemul ABO. Membrana hematiilor are în structura sa numeroase tipuri de macromolecule polizaharidice şi glicoproteice (cel puţin 30). eritrocitelor unui om în plasma sau serul În anul 1907 savantul ceh I. În plasmă se găsesc o serie de gamaglobuline cu rol de anticorpi numite aglutinine. 5). Posesorilor de sânge de grupa IV li se poate transfuza sânge de la toate grupele (I. Posesorilor grupelor de sânge II şi III li se poate transfuza sânge de grupele I. În schimb sângele de grupa I poate fi transfuzat tuturor celorlalte grupe.

deoarece în mod obişnuit. rinichilor şi creierului la făt. şi numai în cazul dacă copilul va moşteni Rh (+) al tatălui (Г 6). Aproximativ 85% din persoanele de rasă albă sînt Rh pozitive şi 15% Rh negative. În starea de rezus conflict anticorpii materni acţionează asupra eritrocitelor fătului şi ca rezultat este posibilă deistrugerea eritrocitelor şi a unui şir de boli (icter etc. Administrarea repetată a sângelui rezus pozitiv unui asemenea individ poate provoca aglutinarea eritrocitelor şi complicaţii grave (şoc hemotransfuzional). copiii rezultaţi vor moşteni caracterul Rh pozitiv. Mai frecvent boala evoluează rapid după naştere. atunci când aglutininele sunt în concentraţie mare. În cazul mamelor Rh negative al căror soţ este Rh pozitiv. induce boala hemolitică la făt şi nou-născut. iar cei care nu au acest antigen sînt Rh negativi. descoperit de Landsteiner şi Weiner în 1940 în sângele maimuţelor (Macacus rhesus). Schema 2. 9). se perfuzează doar sânge de aceeaşi grupă. o parte din sângele fetal (10-15 ml) trece la mamă şi stimulează producerea de aglutinine anti-Rh. Schema compatibilităţii la transfuzie. 22 . starea rezus conflict (Г 7) este posibilă doar la o singură pereche – a treia. hematiile Rh pozitive ale fătului nu pot traversa placenta şi nu ajung în circulaţia maternă. Schema 1. dotat cu mare capacitate antigenică. În cazul transfuziilor mici (până la 400-500 ml) este valabilă schema transfuziilor descrisă în figura 10. În eritrocitele majorităţii oamenilor există un factor. datorită caracterului dominant al genei care codifică sinteză aglutinogenului Rh.şi celor cu grupa IV de sânge (fig. Figura 9. fără o aprofundare în mecanismele genetice. cel mai puternic fiind factorul D. Uneori boala hemolitică se poate sfîrşi letal pentru făt.). prin rupturile de vase sangvine ce au loc în momentul dezlipirii placentei de uter. Dacă sângele care conţine factorul Rh este transfuzat unui individ. În figura 10 este redat mecanismul moştenirii factorului rezus. La naştere însă. ceea ce este determinat de pătrunderea în masă a anticorpilor anti-Rh ca consecinţă a lezării vaselor placentei. La negrii americani 95% sînt Rh pozitivi în timp ce negrii africani sînt aproape 100% Rh pozitive. care nu-l posedă (cu sânge Rh negativ). După cum se observă din schemă din cele patru combinaţii posibile a părinţilor Rh (+) şi Rh (-). aceste aglutinine (care pot traversa capilarele placentare) pătrund în circulaţia fetală şi pot distruge hematiile fătului şi provoacă boala hemolitică. în sângele acestuia se formează aglutinine şi hemolizine specifice. Prima sarcină poate evalua normal. Persoanele care au pe hematii antigenul D sînt numiţi Rh pozitivi. Sistemul Rh este constituit din mai multe antigene. La o nouă sarcină. Distrugerea eritrocitelor determină deteriorarea ficatului. peste 500 ml desânge. denumit mai apoi factor rezus (Rh). În cazul transfuziilor mari.

În figura 10 (schema 2) este arătat mecanismul moştenirii factorului rezus. Întrucît antigenii sistemului rezus se conţin în sîngele fetal începînd cu a 9-10 săptămînă de dezvoltare embtionară. procesul de sensibilizare a organismului matern poate avea loc mai timpuriu. atunci în urma diverselor combinaţii a gameţilor se poate naşte un copil homozigot Rh (+). care sporesc permiabilitatea placentei. de ce la părinţii Rh (+) se poate naşte un copil Rh (-). Pătrunderea antigenilor în circuitul matern este facilitată de factorii infecţioşi. (Г 6) şi se poate naşte şi un copil Rh (-) homozigot. de asemenea şi microtraumele. Schema 4. Procesul de imunizare a femeii însărcinate începe din momentul formării antigenilor în eritrocitele fetale. Figura 10. (Г 5). care vor declanşa rezus conflict. Mecanismul moştenirii factorului rezus. iar antigenii grrupelor de sânge . 10) explică. 23 . În acest caz fătul a moştenit Rh (+) al tatălui şi la mama Rh (-) se pot forma anticorpi. Evident că fără a examina mecanismele genetice de moştenire a factorului rezus este greu de a explica de ce la un cuplu unde ambii părinţi sunt Rh (+) se poate naşte un copil Rh (-). Schema 3 (fig. Dacă ambii părinţisunt heterozigoţi (♂Rh (+)Rh (-) X ♀ Rh (+)Rh (-)).începînd cu luna 5-6 de dezvoltare embrionară. Schema 3. precum şi heterozigot Rh (+) .

În sîngele matern se formează anticorpi faţă de eritrocitele fătului. Starea de rezus conflict poate avea loc şi în cazul unor hemotransfuzii de la un donator Rh (+) la unul Rh (-). 24 . mai rar a III grupă de sînge. ţesuturi şi organe. În acest caz aglutinogenii (A sau B) se conţin în eritrocitele fătului. la etapa actuală este posibil de aevita starea de rezus conflict prin administrarea de antirezus-imunoglobulină. Astfel. Organele sistemului imun.hemoragiile şi alte afecţiuni ale placentei. după întreruperea sarcinii a unei femei cu Rh (-) cu scop profilactic se administrează antirezus-imunoglobulină (1. formaţiunile limfoide de la nivelul pielii şi mucoaselor etc. Conform datelor literaturii sensibilizarea organismului după prima sarcină se constată la 10% din femei. Mai rar boala hemolitică a nou-născutului este declanşată de incompatibilitatea grupelor de sînge ale mamei şi fătului (după sistemul ABO). Rolul leucocitelor T şi B în asigurarea imunităţii. N timpul sarcinii se determină titrul anticorpilor-rezus în dinamic. măduva osoasă roşie. dar care lipsesc la mamă. după avort spontan. Modul de realizare a imunităţii umorale şi celulare.0-1. ganglionii limfatici.5 ml. (timus. Figura 11. Proprietăţile imune ale sângelui. 200- 300mkg) în decurs de 24-48 ore. (fig. Imunitatea naturală şi imunitatea artificială. Funcţia imunologică în organism este exercitată de un sistem imunitar specializat format din celule. măduva osoasă roşie) Componentele sistemului limfoid se găsesc dispersate în tot organismul. plăcile Payer (la nivelul intestinului subţire). apendice. plăcile Pyer. ganglioni limfatici. bursa lui Fabricius (la păsări).7-1 kg) şi sînt alcătuite din timus. avort artificial. schema 4). ele reprezentând circa 1% din greutatea corporală a organismului (circa 0. Concepţiile contemporane ale imunităţii. De aceea după naştere. Mai frecvent incompatibilitatea imună se manifestă în cazurile cînd mama este posesoare de grupa I angvină. Sensibilizarea organismului matern cu Rh (-) este posibilă în caz de hemotransfuzii imcopatibile sanguine (chiar şi din copilărie). splina. amigdale. iar fătul – II. 10. 8. în timpul intervenţiilor chirurgicale cauzate de sarcina extrauterină.

amigdale. măduva osoasă. ganglionii limfatici. precum şi celulele aflate în circulaţia sangvină sau limfatică. Organele limfoide se clasifică în primare şi secundare. 25 . aglomerrări limfoide de la nivelul pielii şi mucoaselor. iar cele secundare – ganglionii limfatici. plăcile Pyer. şi bursa lui Fabricius (la păsări). apendice. splina. La vertebratele superioare (păsări. mamifere) organele limfoide primare sînt: timusul.

Pe de altă parte. În cadrul sistemului de apărare al organismului se deosebesc două mecanisme: • mecanismul nespecific de apărare. reacţia inflamatorie locală. cum ar fi poliomielita. este recunoaşterea specifică a antigenelor străine de organism şi dezvoltarea de reacţii specifice.). inflamare. Din „lupta lor” rezultă puroiul. iar cele care au fost stimulate şi au capacitatea de a răspunde la un anumit antigen se numesc celule angajate. Apărarea specifică (dobândită) se realizează cu ajutorul anticorpilor specifici formaţi de către limfocite la pătrunderea în organism a agenţilor străini ( antigeni). animalele inferioare sînt imune la bolile umane. Se realizează prin mecanisme celulare (fagocitoză) şi umorale (interferonii etc. în cazul depăşirii acestei bariere. dar pe care nu le mai recunoaşte ca proprii. Apărarea nespecifică este o apărare primitivă. declanşează producţia de către organism a unor substanţe toxice. pesta bovină. Imunitatea înnăscută oferă organismului uman rezistenţă faţă de unele infecţii virale paralitice ale animalelor. temperatură crescută şi durere. în afară de substanţele străine. care pătrunse în mediul intern au tendinţa să-i distrugă ţesuturile şi organele. Lezarea celulelor determină atragerea printr-un chimiotactism pozitiv a granulocitelor neutrofile. Imunitatea înlătură. şi pe cele proprii. Apărarea nespecifică cuprinde totalitatea factorilor ce realizează protecţia organismului împotriva oricărui antigen. cu rol de barieră mecanică. în special. indiferent de natura sa. holera porcină. jigodia – boală virală care omoară un număr mare de cîini afectaţi. La nivelul organelor secundare se realizează majoritatea reacţiilor imune. urmate de limfocite şi monocite cu acţiune fagocitară. limfocitele suferă o serie de transformări care duc la maturarea lor funcţională. cu eficacitate medie. pojarul etc. Anticorpii sînt proteine plasmatice din clasa gama globulinelor care neutralizează sau distrug antigenul. elimine sau să se nimicească aceste antigene. Funcţia de apărare nespecifică (înnăscută) este o particularitate a speciei. caracterizată prin hiperemie. Antigenul este o substanţă macromoleculară proteică sau polizaharidică străină şi care pătrunsă în organism. din cauza că au suferit anumite modificări. dar este foarte promptă. prin care să se denatureze. Organismul uman este permanent în contact cu agenţi patogeni (purtători de antigene) sau cu antigene libere. leucocite. numite anticorpi. dar şi factorii interni care determină. Celulele care realizează potenţial un răspuns imun se numesc celule imunocompetente. . Principala funcţie biologică a celulelor sistemului imun. iar organele limfoide secundare sînt populate de către limfocitele instruite în cele primare. Imunitatea reprezintă capacitatea organismului uman de a recunoaşte şi neutraliza macromolecule sau celule străine. amestec de microorganisme omorâte. celule distruse şi lichide celulare. • mecanismul specific de apărare. holera. În organele limfoide primare. a celulelor limfoide imunocompetente. Intervin aici pielea şi mucoasele intacte.

activ (în urma unor boli) Imunitate Activă . Limfocitele T helper stimulează procesul de activare a limfocitelor B. Tab elul 6.comună tuturor indivizilor. Se activează numai limfocitele clonei specifice antigenului respectiv. prin păstrarea „memoriei imunitare” la nivel celular. dobîndită artificial : pasiv – prin administrare de antitoxine şi gamaglobuline. La contactul limfocitelor T cu antigene de pe suprafaţa celulelor unor organe străine grefate sau al unor celule proprii denaturate sau canceroase are loc. Similar cu celulele B. Prin diviziuni succesive. Apărarea specifică este de două feluri: dobîndită natural: pasiv . recunoscut de către limfocite datorită receptorilor de pe membrane. activarea şi transformarea blastică a acestora. La contactul cu antigenul specific. obţinută pasiv (prin lapte matern) lungă . asigurând o protecţie îndelungată faţă de boala respectivă. • limfocite T citotoxice (killer). prevenind răspunsuri imune exagerate. 13). Există mai multe tipuri de limfocite T. cele mai importante fiind: • limfocite T helper (ajutătoare). are loc activarea şi transformarea lor în limfoblaşti (celule limfocitare tinere care încep să se dividă intens). limfoblaştii B se diferenciază în două populaţii celulare: plasmocite (celule capabile să fabrice intens anticorpi specifici) şi limfocite B (celule cu memorie. Limfocitele T citotoxice se dispun în jurul celulei sau organului străin şi-l distrug (fig.prin transfer transplacentar de anticorpi. activ – în urma unei boli. individuală. • limfocite T supresoare (inhibitoare). 12. se transmite toată viaţa Naturală (moştenită) ereditar dobîndită .prin vaccinare determinînd producerea 1-7 ani. Răspunsurile imune specifice sînt mediate prin două mecanisme interdependente: imunitate umorală. Artificială de anticorpi specifici necesitînd repetarea vaccinării . Tipurile de imunitate specifică după modalităţile de producere (imunitatea naturală şi imunitatea artificială. Tipuri de imunitate Obţinere Durata Imunitate înăscută . şi imunitatea celulară care implică primar limfocitele T. 6). iar limfocitele T supresoare îl reduc. Celulele cu memorie trăiesc ani de zile. clona limfocitelor T activate se multiplică intens şi se separă în celule T de atac sau citotoxice şi celule T „cu memorie”. activ – vaccinare (tab. care implică limfocitele B ce sintetizează anticorpi specifici. ce vor reacţiona mai prompt la un nou contact cu antigenul). de asemenea.

. 2-3 anticorpi gata formaţi săptămîni Unele limfocite T activate de antigen dobândesc şi proprietăţi secretorii.prin administrare de seruri. Imunitate mediată celular ? Ficat fetal Măduva osoas ă Imunitate umorală Figura 12. ce au rol de stimulare a multiplicării clonei de limfocite T activate (autostimulare) sau de stimulare a granulocitozei şi monocitozei. Ele fabrică şi eliberează în ţesuturi o serie de substanţe active – limfokine. Formarea anticorpilor şi a limfocitelor sensibilizate într-un ganglion limfatic ca răspuns la antigene. Această figură arată şi originea limfocitelor timice şi bursale care sunt responsabile de procesele imune mediate celular şi umoral ale ganglionilor limfatici. de atragere a polinuclearelor spre focarul de infecţie etc. care conţin scurtă. Pasivă .

îl prelucrează şi îl prezintă limfocitului într-o formă mai accesibilă. aceleaşi mecanisme imunitare. de eritrocite.în granulele formate din ribozomi. Limfocitele se formează în ganglionii limfatici şi în splină. • leucopoeză – formarea leuccitelor. 9. În protoplasma lor . În fiecare minută se formează şi mor 75 milioane de eritrocite. în principiu. Figura 13. Eritrocitele anucleate se formează din eritroblaştii nucleaţi ai măduvei osoase roşii. Deosebim: • eritropoeză – formarea eritrocitelor. • trombocitpoeză – formarea trombcitelr. Organele hematopoetice. Vaccinarea declanşează. granulocitele şi trombocitele. În timp de 24 de ore se formează circa 200-250 mlrd. care devine apoi imun faţă de agentul cauzal al bolii respective. Răspunsul imun. Prin toate aceste mecanisme se asigură neutralizează sau distrugerea antigenului şi vindecarea organismului. La sinteza hemului probabil participă fierul din componenţa a două proteine – feritina şi siderofilina. Măduva osoasă este organul principal al hematopoezei. La făt şi ficatul serveşte ca organ hematopoetic. Efectul final este identic: dobândirea imunităţii. Hematopoeza reprezintă un proces de formare şi dezvoltare a elementelor figurate ale sângelui (fig. cu deosebirea că reacţiile produse în organism sînt mai puţin zgomotoase. Hematopeza. Eritrocitele formate în măduva osoasă roşie se numesc reticulocite. în care se dezvoltă eritrocitele. 15). la adult această funcţie dispare. care fagocitează antigenul. La procesul de activare prin antigen a limfocitelor participă şi macrofagele. care sînt mai mari decât eritrocitele mature şi constituie 1% din conţinutul sângelui unui om . se sintetizează hemoglobina.

Un anumit rol în hematopoeză revine sistemului nervos. Distrugerea eritrocitelor pierite se produce necontenit prin hemoliza lor în celulele sistemului reticulo-enodtelial. Excitarea dureroasă şi excitarea emoţională determină creşterea numărului de leucocite din sânge. ce conţin izotopul radioactiv de crom – Cr51 sau de fier – Fe59. care se formează în rinichi. în toiul digestiei gastrice.sănătos. Ea este absorbită în tubul digestiv numai atunci. În hipoxia de orişice natură numărul de eritrocite creşte. Leucopoeza este stimulată de influenţa acizilor nucleici şi de produsele distrugerii tisulare. care se produce în curs de câteva ore. in splină şi ficat. Numărul de reticulocite din sânge reprezintă un indicator al intensităţii de formare a eritrocitelor în măduva osoasă. conţinutul lor creşte în sângele vaselor mezenteriale şi scade în vasele sangvine periferice. numite „cimitirul eritrocitelor”. ce determină cît de repede se distrug eritrocitele marcate în sângele circulant. ce apar în timpul lezării şi inflamaţiei lor. care se forează coincide cu numărul celor distruse. leucocitelor şi trombocitelor. Distrugerea şi formarea leucocitelor la fel are loc în continuu. Sub acţiunea hormonilor hipofizei – adrenocorticotrop şi somatotrop creşte cantitatea neutrofilelor şi scade numărul euzinofilelor din sânge. cînd încă nu s-a terminat dezvoltarea ganglionilor limfatici. Producerea trombocitelor este stimulată de trombocitopoetine – apar în sânge după hemoragie. la cîini creşte numărul eritrocitelor în sânge. în primul rînd. Reticulocitele la maturizare trec în normocite. Durata de viaţă a eritrocitelor se determină prin metoda atomilor „marcaţi”. este influenţată de timus. este tulburată pătrunderea vitaminei B12. în deosebi în perioada embrionară şi la nou născut. Dacă în stomac nu se formează factorul intrinsec. care pătrunde în organism împreună cu hrana din mediul extern. Vitamina B12 reprezintă factorul hematopoetic extrinsec. . Excitarea nervilor simpatici provoacă creşterea numărului de leucocite neutrofile în sânge. cînd glandele gastrice secretă complexul mucoprteic - factorul hematopoetic intrinsec. Formarea limfocitelor. că în cazul excitării nervilor. S-a demonstrat. Excitarea îndelungată a nervului vag provoacă redistribuirea leucocitelor în sânge. ceea ce duce la dereglarea eritropoezei în măduva osoasă. Natura chimică şi locul formării în organism a leucopoetinelor şi trombocitopoetinelor încă nu sînt studiate. însă în hipoxia locală a măduvei osoase nu se produce intensificarea eritropoezei. Procesul de eritropoeză este stimulat de vitamina cianocobolaina – B12 şi acidul folic. iar durata vieţii diferitor forme de leucocite. care circulă în sânge. ce apar în sânge în urma eliminării rapide din el a unei cantităţi mari de leucocite. De aceea la extirparea lui la un animal nou născut se dereglează formarea limfocitelor şi rezistenţa lui la infecţii. excitarea nervilor simpatici dă un efect opus. ce pleacă spre măduva osoasă. este de la cîteva ore pînă la 2-3 zile. Producerea leucocitelor este stimulată de leucopoetine. Procesul de eritropoeză este stimulat şi de eritropoetine. După ingerarea hranei. Durata medie de viaţă a eritrocitelor este de 120 zile. şi de unii hormoni. Numărul eritrocitelor. În sângele omului se întroduc eritrocite marcate.

există o legătură bilaterală între aceste organe şi sistemul nervos: ele primesc semnale din SNC (care reglează starea acestora) şi constituie. .creşte numărul leucocitelor din sângele circulant. ficatul.Cernigovski. o sursă de reflexe. cît starea organismului în ansamblu.I. Organele sistemului sangvin (măduva osoasă. excitarea cărora provoacă diferite reacţii fiziologice (după V. splina. Prin urmare. Figura 15. precum şi cea care apare în timpul travaliului muscular şi al excitărilor dureroase se numeşte leucocitoză redistributivă. fiindcă în sânge pătrund leucocite. Hematopoeza. care se află în splină şi în sinusurile măduvei osoase. la rîndul lor.Iaroşevski).N. A. ce modifică atît starea lor. Leucocitoza dată. ganglionii limfatici) conţin un număr mare de receptori.