You are on page 1of 4

Karl Löwith, Istorie și Mântuire; Implicațiile teologice ale Filosofiei Istoriei, Cluj-Napoca

,
Editura Tact, 2010, 291 p.;

Privită sub auspiciile unei incertitudini, filosofia istoriei renaște în cadrul
istoriografiei românești asemeni unui hibrid, căutându-și necontenit un loc în arealul
cercetărilor științifice contemporane. Această îmbinare complementară dintre Filozofie și
Istorie este privită de majoritatea cercetătorilor români cu o anumită doză de supersti ție,
dovada faptului numărului restrâns de cercetări în acest domeniu. Ignoranța își joacă și ea,
desigur, augurul său rol, asemeni unui judecător ce își conștientizează puterea de decizie:
Filosofia se folosește de Istorie doar pentru a prezenta pe scară evolutivă schimbările și noile
adaptări ale gândirii occidentale în raport cu timpul curgător, concomitent cu Istoria care, pe
când începe să-și conștientizeze propria sa capacitate metafizică, consideră că orice reflec ție
asupra unui timp trecut se poate numi pe sine o Filosofie. Mai mult decât atât, medita ția
asupra scrisului istoriografic nu reprezintă o filosofie a istoriei, ci o teorie a felului cum a fost
gândită istoria ca disciplină.
Incertitudinea filosofiei istoriei își dobândește această însușire prin lipsa unui element
concret de argumentare. Istoricul, aflat în fața unui discurs filosofic, nu poate accepta un mod
de gândire fără o certitudine; un document diplomatic, un izvor primar sau un eveniment
trecut real alcătuiesc argumentul cercetătorului în cauză. În lipsa unor dovezi tangibile și
concrete, filosofia istoriei nu analizează speculativ evenimentul istoric, ci semnifică o
interpretare sistematică a istoriei universale în conformitate cu un principiu primordial.
Karl Löwith, autorul lucrării Istorie și Mântuire; Implicațiile teologice ale Filosofiei
Istoriei, își pornește argumentarea în conformitate cu această direcție, enunțată mai devreme,
prin apelul la filosofia creștină. Gânditor german, redactează peste 300 de articole de-a lungul
cercetărilor sale, și lucrări științifice de mare importanță, traduse în multe limbi universale.
Cele mai cunoscute scrieri ale sale sunt: Von Hegel bis Nietzsche. Der revolutionare Bruch im
Denken des neunzehten Jahrhunderts [De la Hegel la Nietzsche. Ruptura revoluționară în
gândirea secolului al XIX-lea] (1939), Nietzsches Philosophie der ewigen Wiederkehr des
Gleichen [Filosofia lui Nietzsche a eternei reîntoarceri a aceluiași] (1935) sau Heidegger.
Denker in dürftiger Zeit [Heidegger. Gânditor în vremuri de nevoință] (1953).

Karl Löwith își concentrează aten ția asupra filosofului Hegel în lucrarea sa Prelegeri de filosofie a istoriei. fiindcă ea implică un efort conștient de reamintire și reînnoire a moștenirii europene. Acest model de reîntoarcere la primele principii îl observăm atât în mentalitatea anticilor. Planul general al faptelor. Primul caz. sunt realizate de către Rațiune. în cadrul unui astfel de studiu. Istoria trebuie recuperată. Fiind structurată într-un mod regresiv. în loc să accepte încremenirea în obișnuință. Pentru Karl Löwith. filosofia istoriei este o interpretare teologică a evenimentelor în raport cu timpul continuu. Trecând peste concepția materialist-dialectică a filosofului Karl Marx asupra istoriei ca un etern conflict economic între ierarhiile sociale. Însă. cât și în cea a cre știnilor. această continuitate reprezintă mai mult decât o desfă șurare inerțială. istoria este o continuitate sub auspiciile timpului. existența unui scop în istorie presupune un obiectiv final care transcende evenimentele reale. Planul detaliat al marilor fapte istorice este determinat de însăși divinitatea omnipotentă și omniprezentă. înțelegând pe parcursul său evolutiv. Schema temporală a lui Burckhardt se conturează în raport cu concepția augustiniană a timpului liniar cu un început și sfârșit. Filosoful englez pornește de la concepția că întreaga istorie nu reprezintă o știin ță obiectivă despre fapte neutre. Pe . întreaga desfășurare a timpului istoric se realizează sub oblăduirea augură a lui Dumnezeu. începând de la filosoful contemporan Burckhardt și sfârșindu-se cu perspectiva biblică a Istoriei. prin existența acestui ciclu descendent temporal. Mai mult. se poate pierde în întregime dacă nu este cercetată metodic. indiferente de natura lor ori de momentul conjunctural în care ele apar. Istoria pentru religia creștină nu este îndreptată înspre trecutul glorios. Pentru gânditorul german al secolului al XVIII-lea. trecută sub auspiciile timpului nemilos. întreaga schimbare a lumii. ci consemnarea evenimentelor pe care o epocă le găsește remarcabile la o alta. istoricii sunt obligați. într-un viitor de natură escatologică. din perspectiva lui Burckhardt. Mai mult decât atât. gânditorul acestei cercetări nu dorește altceva decât să demonstreze că indiferent de conjuncturile epocilor umane. baza concepțiilor de origine creștino-iudaică au rămas neschimbate de la un filosof modern la altul. să caute necontenit conceptul prim al tuturor lucrurilor. determinate de existența Spiritului și a Sufletului împreunate. cel al lui Burckhardt. Löwith dorește să demonstreze că filosofia istoriei își are originea în credința iudaică și creștină până în momentul când Iluminismul își clădește un sistem de secularizare a modelului ei escatologic. autorul consideră că acea conștiință istorică. ori spre prezentul ce trebuie trăit – precum concluzionau marii gânditori ai Antichității. demonstrează principiul lui Löwith mai sus amintit. În raport cu gândirea modernă. Iar întreaga semnificație a istoriei prin apelul la obiectivul final se concentrează într-un viitor așteptat.

Ei împlineau fără să știe un scop general în istoria Europei. care îi este firesc omului ca atare. Mai mult decât atât. ci câștigarea unei competiții existențiale dintre om – forța rațiunii – și divinitate – forța naturii. Hegel introduce ideea „vicleniei rațiunii”. filosoful „păgân” al secolului al XVIII-lea. ci că rezultatul final al marilor acțiuni istorice este întotdeauna ceva ce n-a fot intenționat niciodată de oameni. . Astfel. tran șând întreaga operă doar pentru a căuta un argument valoros. dar și de posteritate. proprii săi zei și aceasta ca urmare a unui instinct natural al divinității. adică o teologie naturală a tuturor națiunilor. Oricât de mult am căuta o analogie cu concepția creștină a lui Löwith. cât și pentru filosofii pozitiviști ce-i vor urma în secolele următoare. a fost și este în continuare una extrem de complicată. reprezintă un mod eronat de abordare.această temă. înlocuind principiul providenței cu cel al progresului și rațiunii. Eseu asupra moravurilor și spiritului națiunilor. Însuși conceptul de filosofie a istoriei diferă de cel pe care-l identificăm în argumentația lui Löwith. Nu ține esența istoriei de o întâmplare aflată sub controlul hazardului natural. metafizica poetică – adică a primilor istorici – are la bază o formă veridică a miturilor greco- romane (historia verum). consider important faptul că autorul și-a propus să nuanțeze diferența dintre aspira țiile gânditorului italian și evoluția ideilor filosofice europene în secolul al XVIII-lea. Astfel. Un alt capitol important este dedicat lucrării filosofului francez Voltaire. poate fi selectată cu ușurință de către cei ce doresc să nuanțeze o idee și s-o ridice pe cele mai înălțătoare culmi. ca agenți ai acestora. Mai mult decât atât. pornind de la un moment involutiv. egalându-se cu puterea providen ței. care acționează în fața și în spatele pasiunilor oamenilor. Scopul istoriei nu va mai fi reprezentat de mântuirea augustiniană ori viclenia divinității în raport cu marile fapte istorice. din moment ce gânditorul italian tratează subiectul dintr-o altă perspectivă. Încercarea de înțelegere a filosofului italian Giambattista Vico de către contemporanii săi. Vico este autorul excepție în cazul unei implicații a teogoniei în filosofia istoriei. rațiunea va evolua înspre un punct în care va triumfa. cea antică. în mod natural. transformați în eroi de-a lungul timpului. nu se poate integra în argumentația teologică creștină a filosofiei istoriei. Filosofia istoriei la Vico are la bază o metafizică a neamului omenesc. au acționat în conformitate cu ce le-a dictat providența să facă. Opera marelui gânditor. El este primul modernist care a schimbat valoarea teologică a filosofiei istoriei. scara timpului nu va mai fi liniară. după opinia noastră. o astfel de gre șeală. Știința Nouă. poziția în Istorie și Mântuire este nulă. ci ascendentă. cu care fiecare popor și-a închipuit de la sine. Cu toate că filosoful Karl Löwith nu insistă suficient asupra aspectului metafizic a teogoniei lui Vico. atât pentru el. Vico. Însă. marile personalită ți istorice.

să nu dețină un răspuns concret. inspiră cititorul. Lucrarea lui Karl Löwith se încheie într-o notă optimistă. capabilă să dețină o perspectivă importantă în arealul filosofiei istoriei – disciplină uitată în tenebrele timpului continuu. profund ancorat în concepția de speranță în raport cu evoluția mentalităților colective. . Epilogul. transformând-o într-o cercetare unică. reprezentată prin oscilația gândirii moderne între rațiune și credință – între timpul ciclic și cel liniar – desăvârșește opera gânditorului german. Tocmai această cotitură. aflat la sfârșitul lecturii științifice.