Leonida Neamtu

Colectie

Balada capitanului Haag …………………. 2
Chirie pentru speranta …………………… 202
Curbura dubla a infinitului ……………... 378
Deodata, inevitabilul ………………………. 582
Inotatorul ranit ……………………………… 762
Moartea ca o floare de Nu-ma-uita ….. 928
Naratiuni detective ……………………….. 1070
Speranta pentru marele vis …………… 1332
Strania poveste a marelui joc ………… 1575
Teroare pentru colonel …………………. 1753

1
Ilustraţia copertei de GH. MARINESCU

COLECŢIA AVENTURA

2
Leonida Neamţu

BALADA
CĂPITANULUI HAAG

EDITURA ALBATROS
BUCUREŞTI • 1984

3
Enigma doamnei cu pelerină neagră

Fermecătoarea femeie purta – purtase – o pelerină de
catifea neagră. Beneficia – beneficiase – de nişte ochi verzi ce
ar fi dat de gândit oricui – chiar şi unui negânditor; de un
păr negru, greu, căzut pe umeri. Buzele răsfrânte vorbeau
despre senzualitate – însă acesta nu e un deziderat
obligatoriu. Cine a spus-o? Diderot? Nu suntem siguri...
Vârsta ei părea să fie vârsta unei femei tinere ce in-
tenţionează să îmbătrânească foarte târziu. Sau deloc. Sau
niciodată...
Până acum, ceva deosebit? Nu prea... Atâtea femei
frumoase, cu, sau fără pelerine, cu păr negru, căzut pe
umeri...
Dar, dar, dar, între acei umeri deosebiţi, undeva între
omoplat şi coloană, sărea în ochi – ca o podoabă de fru-
museţe? – o, nu! – o rană urâtă, aducătoare de moarte.
Însă doamna cu pelerină neagră şi ochi verzi încă nu
decedase.
Cei ce o găsiseră, la intersecţia străzii Pata cu Ghioceilor,
din Cluj, au crezut-o moartă, se gândeau s-o transporte la
morgă, se întrebau de fapt unde e morga, până ce un
automobilist amabil a oprit, opinând că tânăra femeie trebuie
dusă mai întâi la Salvare.
Aici, un tânăr stagiar, dr. Stănescu, îi examină cu se-
veritate exagerată pe cei trei ce o aduseseră pe „moartă”; nu
era un tip impozant stagiarul, dar dispunea de o dicţiune
perfectă şi de nişte ochi stacojii...
— Care din voi e vinovatul? Şi-n acelaşi timp, profesional,
cerceta mâinile şi hainele celor trei, căutând urme de sânge.
Nu existau, – dar asta nu înseamnă cine ştie ce.

4
Comisarul Maximilian Cornea, şeful Brigăzii a 3-a
Criminale din Capitală, un fercheş individ subţirel, elegant,
spaima asasinilor şi fante recunoscut, unul dintre favoriţii
şefiilor, fiindcă înregistra succese acolo unde în mod normal
trebuie să te bucuri doar de insuccese, dar, în acelaşi timp
persecutat de alţi şefi de concepţii opuse, detaşat la Cluj
pentru a reorganiza serviciile după demiterea Chestorului
Mălai pentru şperţ, incompetenţă, tâmpenie, acest
Maximilian Cornea, cu ochii lui cenuşii de oţel, ochii tuturor
poliţailor pricepuţi din lume, (ce să fac! din această schemă
nu pot ieşi – dar pot să ies din altele?) ceru să vadă rana, mai
bine zis locul acelei răni, în principiu aducătoare de moarte.
Mult prea decentul dr. Stănescu, stagiarul, se supuse cu o
anumită rezervă cererii omului legii, indecentă după opinia
sa.
Trase, delicat, pătura şi cearşaful. Era ora 23,30. Rănita
fusese adusă la Salvare în urmă cu 28 de minute. Maximilian
Cornea văzu o femeie de circa un metru şaptezeci, relativ
înaltă (atenţie!), voinică, dar fără a prezenta urme vizibile de
îngrăşare, cu forme categoric apetisante, cu frumoase mâini
îngrijite terminate în unghii poleite în ojă palidă, ca soarele
când apune, când se stinge, ca amurgul... Amurgul...
Pe mâna dreaptă, această doamnă cu pelerină neagră
(acum era fără pelerină) purta două inele de aur, cu pietre,
un diamant şi un saphir. Pe stânga, nimic. Liberă, nemări...?
O femeie atât de frumoasă?
Maximilian Cornea îşi aranjă ţinuta şi îşi compuse figura
de mare detectiv – cum şi era!
— Dumneavoastră sunteţi liberi, le spuse celor trei care o
aduseseră pe doamna cu pelerină neagră, şi vă mulţumim.
Indivizii dispărură, dr. Stănescu rămase uimit, el îi bănuia.
„Lasă, îl consolă comisarul Cornea, pe tânărul medic, dacă
am nevoie de ei, îi găsesc când vreau. Eu când vreau, găsesc
orice. Iar când găsesc, înseamnă că vreau! Dar poşeta unde
este? Alături de frumoasa doamnă n-a fost găsită nici o
poşetă?”
— Nu, domnule comisar. Cei trei n-au amintit nimic de
poşetă. Probabil au subtilizat-o.
5
— Mă îndoiesc, surâse copoiul. Contradicţie! Inelele nu i-
au fost luate, deşi sunt de preţ, iar poşeta a dispărut.
Intenţie de jaf, fără jaf, sau jaf fără intenţie? Ce părere ai,
doctore?
— Nici una! Şi nu mă mai chestionaţi ca şi cum aş fi eu
inculpatul!
— De ce te enervezi? Am şi eu clipele mele de infatuare –
cine nu le are? Poliţistul contemplă iarăşi, îndelung, figura
femeii. Ciudat, vorbi ca pentru sine, parcă-mi amintesc de ea.
Oare unde am văzut-o? A fost amestecată în nişte
scandaluri?
— Oricine vede, în afară de un poliţist, că o asemenea
doamnă nu poate fi amestecată în scandaluri! protestă
medicul, gata oricând să apere reputaţia clienţilor săi.
Maximilian Cornea nu binevoi să se supere. Ridică din
umeri.
— Ce şanse are? A fost înjunghiată de sus în jos?
— De unde ştiţi?
— Ştiu! Uite ce e, doc! Pe mine nervii dumitale mă lasă
rece, însă are să vină de îndată medicul legist, pe nume
Botta. E un om bătrân care se dezmeticeşte greu, dar când se
dezmeticeşte... Cu el să nu-ţi dai aere!
— Eu nu-mi dau aere, domnule co...!
— Lasă. Mai multă operativitate!
— Ce aveţi de gând să faceţi?
— Să găsesc bicicleta, îl ului pe medic Maximilian Cornea.
— Care bicicletă? De ce nu criminalul?
— Pentru că acela care a atacat-o pe clienta noastră a
venit cu o bicicletă şi a fugit cu bicicleta. Aşa reiese din
cercetarea sumară.
— Dăm poza la ziar?
— Poza bicicletei? se miră comisarul.
— Nu ştiţi altceva decât să vă bateţi joc? Fotografia
victimei, ca să aflăm cine e.
— Bravo! O femeie atât de deosebită! Avem un milion de
mijloace pentru a o identifica! De ce să ne mai facem
publicitate la ziar?

6
Medicul rămase cu gura bee, comisarul părăsi încăperea.
În aparenţă cu totul dezinteresat de caz. Un caz de simplă
rutină...
Un foarte tânăr detectiv, pe nume Adrian Mocanu, venise
din Capitală însoţindu-l pe şeful Brigăzii a 3-a Criminale
care-l considera om de viitor şi-l adusese anume ca să mai
înveţe, pentru că un pic de practică în provincie e un galop
de sănătate. Aşa considera marele criminalist Maximilian
Cornea.
Acest Adrian Mocanu mai rămase puţin cu indignatul
medic. Păreau cam de aceeaşi vârstă, numai că tânărul po-
liţist rămânea pururi calm, câtă vreme dr. Stănescu se agita
exagerat.
— Nu te şucări pe şef, spuse Adrian Mocanu. Aşa e firea
sa... se preface, dar te asigur că ia foarte în serios lucrurile,
noapte bună!
Noaptea a trecut cum a trecut, bună, rea, dar a doua zi în
gazeta locală, sub titlul „Încercare de omucidere pe strada
Pata”, apărea fotografia doamnei cu pelerină neagră, nu o
poză „de spital” ci una „artistică”, un izbutit semi-profil,
femeia surâdea, şi surâdea frumos, iar sub acest surâs se
insinua un text laconic, decent:
«Doamna Aurora Nicolau, cunoscuta artistă miniaturistă,
domiciliată în oraşul nostru pe strada Ghioceilor 51, a fost în
cursul nopţii de ieri, aproximativ la ora 23, victima unui
atentat. Agresorul, deocamdată necunoscut, a folosit o armă
albă, presupunem că un pumnal curbat, provocându-i
frumoasei artiste (divorţată acum doi ani de dl. Inocenţiu
Badea, de prof. arhitect), o vătămare gravă. Victima se află
sub îngrijiri atente. Ancheta a fost preluată de cunoscutul
detectiv Maximilian Cornea, din Bucureşti, secondat de
ajutorul său inspectorul Adrian Mocanu, şi de forţele
poliţieneşti locale. Medicul legist Botta a declarat textual:
„Vom vedea!”
Cei ce doresc să furnizeze informaţiuni, să-l caute pe
comisarul Cornea la hotelul „New-York” sau la Prefectura de
Poliţie. Iscălit: Informator.»

7
Comisarul Cornea s-a culcat în camera sa de la hotel la
ora trei dimineaţa, trei şi ceva. Ce a făcut până atunci, vom
vedea, sau nu vom vedea, în funcţie de necesităţi. La ora şase
dimineaţa, comisarul a avut o convorbire telefonică. La ora
şapte dimineaţa, tânărul detectiv Adrian Mocanu, folosind
unul din procedeele cunoscute oricărui spărgător de clasă
medie, intră neauzit în odaia de lux a lui Maximilian Cornea
care dormea, sau se prefăcea că doarme.
Adrian Mocanu, ardelean din naştere şi care fusese
preferat de către Cornea tocmai fiindcă era ardelean, tenace
şi căpăţânos, dar şi iscusit, îi şopti chelnăraşului ce venea
tiptil în spatele său aducând o tavă cu cafea tare, frişcă şi o
gustare: „Fii atent, boy! Nu face zgomot. Când se enervează
aruncă în tine cu ce are la-ndemână, în special cu papucii!”
— În viaţa mea n-am avut şi n-am purtat papuci, ce, sunt
scos la pensie? se răsti comisarul care drakku ştie din ce
pricini nu dormea. Bine! Ce ai în spatele tău, Adrian? Cafea?
Perfect. Şi mai ghicesc ce ai în buzunar: gazeta de dimineaţă.
Iar în gazetă, nătărăii aceia au inserat ştirea cu privire la
atentat şi chiar fotografia doamnei cu pelerină neagră. Am
ghicit? Nu! Am dedus, din mutra ta misterioasă. De unde au
luat fotografia? Cine le-a furnizat informaţia? Vom afla. Dar
tu ce ai făcut toată noaptea, puştiule?
— Am executat întocmai dispoziţiile dumneavoastră,
domnule comisar!
— Nu mă lua oficial pe stomacul gol. Stimabile, i se adresă
ajutorului de chelner. Eşti amabil să ne scuteşti de prezenţa
dumitale? Şi să nu rămâi la uşă, că faci otită medie; Şi acum,
Adrian, află că eu ştiu totul din privirea ta, ai grijă să te
controlezi, înţeleg să aflu eu totul, dar de ce să afle oricine?
Vanitate de om închipuit! Adevărul e că figura lui Adrian
Mocanu era nepăsătoare şi, cum se zice, impenetrabilă.
— Prin urmare, acest ziar ne face un serviciu pe gratis...
avem numele doamnei, profesiunea, adresa...
— Am ghicit că veţi ghici, spuse, nu fără mândrie, Adrian
Mocanu.
— Sunt cu zece ani mai în vârstă decât tine... (Minţea
comisarul! Era cu mult mai în vârstă!) Peste zece ani vei fi ca
8
şi mine. Rutină. Blestemata rutină! Dar, fără ea... Maximilian
Cornea examină, fără mare interes fotografia, parcurse
rândurile şi declară: „E un fleac!”
Sorbi din cafea şi zise:
— Îţi dau o jumătate de ceas ca să rezolvi acest fleac. Peste
un ceas ne întâlnim la Prefectura de Poliţie.
— Perfect. Câtă importanţă acordaţi acestui fleac?
— Nici una. Îţi pot spune de pe acum ce vei afla... dar
rutina e rutină.
Adrian Mocanu îşi strânse cordonul trenciului, îşi îndesă
pe cap pălăria, fiindcă afară picase o vreme stupidă, şi se
duse.
Maximilian Cornea luă de pe noptieră schiţa ce o exe-
cutase noaptea trecută în lumina încrucişată a două lanterne
puternice.

În timpul serii trecute plouase, lejer. Atentatorul venise cu
bicicleta de pe strada Zorilor, se refugiase în gang, aşteptând
apariţia victimei. Dintr-un motiv sau altul, bicicleta rezemată
de zid se răsturnase, căzând în furca stângă, zdrelind acolo
pământul argilos, furca zdrelindu-se, desigur, şi ea. Şi iată,
apare doamna cu pelerină neagră, Aurora Nicolau.
„Biciclistul” – e de presupus că bicicleta fusese furată – se ia
pe urmele ei, ambii depăşesc bodega „Pantofari” şi chiar la
colţul străzii Pata cu Ghioceilor are loc agresiunea. Victima
cade, atentatorul spală putina, nu înainte de a-şi recupera

9
arma, se întoarce în gang, ridică bicicleta răsturnată şi se
face nevăzut pe strada Zorilor, dar în direcţie contrară. În
principiu, deocamdată, acestea erau doar presupuneri, dar
Maximilian Cornea era un tip nesuferit de încrezut şi prea
mândru de flerul său, prea sigur... Şi poate de-aia avea să
sufere un prim eşec al carierei sale...
Dintr-un anume punct de vedere, locul faptei nu părea
bine ales: nu te pregăteşti să înfigi brişca-n cineva în preajma
unui birt, unde oricând poţi fi surprins; pe de altă parte,
asasinul dovedea un anumit rafinament – rudimentar, ce e
drept – ce poate fi mai firesc decât să fie găsit un cadavru în
apropierea unei bodegi cam deochiate?
Această schiţă îi sugera comisarului Cornea mai puţine
idei decât o gumă de mestecat. Dar, ce-şi spusese el, în ar-
hivele unui criminalist de seamă trebuie obligatoriu să existe
cât mai multe schiţe, desene, portrete-robot, alte asemenea
spanacuri ce iau ochii şi te fac mare în ochii celor cărora
trebuie să le iei ochii. Iar Maximilian Cornea ţinea cu orice
preţ să ia ochii!

Comisarul Cornea merse la Poliţie şi intră prin uşa de
serviciu în biroul foarte pretenţios al fostului Chestor Mălai.
Aici îl aştepta, fumând dintr-o ţigaretă, Adrian Mocanu. El
raportă fără să mai aştepte:
— Redactorul şef al gazetei locale pretinde că azi noapte, la
ora 0,35, cineva a sunat la uşă...
— O clipă, îl întrerupse comisarul. Până la ce oră închide
ediţia acest redactor şef?
— Până la ora când o redeschide!
— Bravo, puştiule! Mă imiţi bine. Mai departe... Deci,
cineva a sunat la uşă...
— Da! Redactorul a sărit din pat, a deschis... nimeni! Însă
cineva vârâse sub uşă plicul cu informaţiile şi cu fotografia.
Şeful gazetei a sunat la Salvare, i s-a confirmat noutatea, şi,
ca om de acţiune, şi-a pus clopul, pardesiul peste pijama şi a
fugit la tipografie ca să îndese ştirea în foaie. Zicea că oricum
cititorii au nevoie şi de noutăţi interesante. Păi, nu are
dreptate?
10
— Are! Altceva? Ce impresie ţi-a făcut?
— Favorabilă. E un fost tipograf. Cunoaşte meseria de la a
la zet. Şi... dincolo, în sala de aşteptare, vă pândesc trei
oameni transpiraţi şi neliniştiţi... toţi cu ziarul proaspăt în
mână.
— Fierb în suc propriu?
— Fierb.
— Să mai fiarbă! Poate iese un rasol pe cinste! Să
poftească doctorul Botta!
Medicul legist Botta, cărunt, în pragul pensionării, intră
păşind în vârful picioarelor, dar nu din cauză că se simţea
intimidat de marele criminalist din Capitală.
— Nu vă pot spune nimic, până la autopsie, or, victima
încă mai trăieşte, declară el cu cinism medical. La ora şase
am stabilit, după cum ştiţi, primul contact verbal. A spus că
nu are duşmani şi că nu-şi poate închipui ce om i-ar dori
moartea...
— Fireşte că nu-şi poate închipui! Ce damă bine-şi poate
închipui aşa ceva?
— Şi care bărbat bine-şi închipuie că nu toate muierile-l
adoră? ripostă cu sarcasm bătrânul slujitor al medicinei
legale.
Comisarul încasă zâmbind upercut-ul şi întrebă:
— Arma crimei?
— Credeam că e datoria detectivilor s-o găsească! Dar cum
să găseşti un ac în carul cu fân? Nu există destui copoi ca să
scotocească prin toate bucătăriile din lume!
— Mă iei în balon, doctore?
— Încerc să te imit, domnule Maximilian, dar cred că eşti
inimitabil. Am vrut să-mi exprim prozaica părere că e vorba
de un cuţit de bucătărie, mare, solid, ascuţit ca briciul...
După acest schimb de complimente, medicul legist se
retrase, comisarul rămase posomorât preţ de un minut. Fu
rândul lui Adrian Mocanu să cam surâdă.
— Introdu-i, te rog, pe oamenii tăi neliniştiţi, puştiule!
— Pe care din ei?
— La inspiraţie... adică începând cu primul de la stânga...

11
„Primul de la stânga” se prezenta nervos ca un armăsar în
preajma..., altfel slăbuţ, spânatec, într-un costum bun, bej,
cravată asortată la cămaşa bej, ochelari neasortaţi la nimic şi
care nu izbuteau să mascheze o cicatrice mare ce pornea de
la colţul sprâncenei, se lăţea pe tâmplă şi trimetea două
ramificaţii până la pometul obrazului.
— Dumneata ştii să călăreşti o bicicletă? îl întâmpină
comisarul.
— Poftim? Nu ştiu... Adică ştiu... Nu prea bine...
— Ai bicicletă?
— Nu, domnule. Sunt om serios. Ce vă veni cu bicicleta?
Eu umblu pe jos, sau cu birja, când mă grăbesc. Bicicleta...?
— Mi-a fost sugerată de ochelari. Mă grăbesc. Mă grăbesc,
domnule! Ce vânt te aduce pe la noi?
— Vântul cel rău! Domnule... Chestor! Sunt maistrul
calificat Cheresteşiu Vlase, lucrez la atelierul de ochelari al
domnului Rubinştein... şlefuitor de lentile fine.
— Am să apelez la dumneavoastră când o să-mi fie
necesar! Totuşi?
— O cunosc pe doamna. Omul mai deschide ziarul, la
cafea. Doamna Aurora Nicolau...
— Cât de bine o cunoşti?
— Nu atât de bine, cât aş fi dorit, rosti şlefuitorul. Tăcu
puţin. Am treizeci de ani, rosti, în sfârşit, nu am nevastă...
— Eu nu sunt agenţie de mariaj! Ce doreşti?
— Acum un an, spre ghinionul meu, am tras ceva la
măsea şi am devenit mai curajos decât se cuvine... În drum
către casă, am văzut în faţa mea o femeie... doamna din ziar.
Era singură, eu tot singur, am prins curaj s-o acostez...
trecuse de ora zece seara...
— Fii, te rog, mai concis! Mi-am propus să rezolv cazul
până la amiază. Mă aşteaptă treburi mult mai presante!
— Vă doresc mult succes, domnule Chestor... eu...
— La mama drakkului, nu sunt Chestor, sunt comisarul-
şef Cornea. Vorbeşte!
— Rareori mi se întâmplă să beau... meseria nu permite...
Am văzut cele scrise în ziar, m-am gândit că declaraţia mea
vă poate fi utilă. Era târziu... ea singură, eu singur...
12
— Locuieşti pe strada Ghioceilor?
— Dimpotrivă, domnule comisar, în cealaltă parte a
oraşului, pe strada Crişan. Acolo s-a întâmplat... Pe scurt, m-
am decis s-o acostez, băutura, fir-ar să fie... Am ajuns-o din
urmă, i-am adresat o vorbă, nu o vorbă nepoliticoasă, vă
asigur...
— Ce vorbă?
— Cam aşa ceva: „Pot să vă însoţesc puţin, duduie?” Ea a
întors un pic capul şi-n aceeaşi clipă am zburat. Mă lovise
cumplit, cu pumnul. O femeie! Am zburat, m-am lovit de
ceva, mi-am pierdut cunoştinţa... M-au cules de acolo, plin
de sânge...
— Vrei să spui că cicatricea aia urâtă provine de la o
lovitură de pumn? Din pumnul unei femei?
— Ba nu! Mă izbise în partea cealaltă a feţei... dar am
zburat... cum am spus... şi din cădere m-am lovit de muchia
unui burlan... aşa mi s-a explicat?
— Dar dumneata ce ai zis? Ce ai declarat Poliţiei? Cum ai
explicat la Salvare?
— N-am reclamat nimic la Poliţie, ce să le fi spus, că m-a
cotonogit o femeie? Iar la Salvare, ce să le fi zis? Că băusem
şi că probabil nişte golani mi-au cătat price, dar că nu-mi
amintesc bine de nimic...
— „Dar dumneata ştii exact că te-a lovit Aurora Nicolau?
— Dacă doamna din fotografie se numeşte Aurora Nicolau,
dacă purta o pelerină neagră, atunci ea m-a lovit.
— Dar de unde ştii că aseară purta pelerină neagră?
— Eu nu am spus că ştiu ce purta aseară, şi n-am spus că
era pelerină neagră, dar această doamnă ce plimba deseori
pe înserate, sau chiar noaptea mai târziu... totdeauna cu o
pelerină, fie neagră, fie de altă culoare închisă. Are părul
acela frumos, lung, puţin ondulat, cu puţin breton pe frunte,
figura fină, de neconfundat...
— Faţa fină, dar pumnul mai puţin fin! Era trecut de zece
seara, nu? În noiembrie, ca şi acum. Beznă. Cum de i-ai
distins atât de bine figura fină?

13
— Nu beznă totală, domnule comisar. Există şi un bec pe
acolo. Cam chior, dar... Şi cred că era o noapte înstelată, cu
lună...
— Se poate verifica uşor, şi becul, şi chiar stelele şi luna!
— Verificaţi, vă rog, poftim. Eu am venit aici de bună voie,
ca martor şiii... iată adevărul, domnule comisar... Sunt un
om singuratec, timid, şi... cum să zic, o remarcasem de câtva
timp pe doamna cu pelerină neagră... şi suspinam în taină
după ea. Conştient că nu am nici o şansă. Nu sunt un bărbat
şic.
— Ai urmărit-o da multe ori?
— Am văzut-o de mai multe ori, dar am urmărit-o numai
în seara aia, fiindcă băusem.
Comisarul aprinse un trabuc, îl servi şi pe Adrian Mocanu
ce stătea alături, tăcut, luând note, sau prefăcându-se că ia
note...
— Ce bilanţ caraghios! Omul suspină luni în şir după o
femeie, iar aia-l schilodeşte! Oare ce nu-mi place sau ce nu-
mi convine mie aici? Ia să vedem! Ai fost în casă, la adorata
inimii?
— Nici măcar în vis. Vă jur.
— Ai încercat să-ţi procuri o fotografie de-a ei?
— Cum aş fi făcut-o?
— Simplu! De pildă, urmărind-o la fotograf. O femeie faină
se pozează des. Şperţuindu-l pe fotograf, poţi obţine...
— Nu mi-a trecut prin cap... eu nu sunt detectiv, n-am
fantezie, n-am îndrăzneală...
— Decât atunci când tragi la măsea. Perfect. Dar dacă un
oarecare din anturajul dumitale ar fi putut să obţină o poză a
doamnei cu pelerină neagră, pe care apoi să ţi-o remită?
— În nici un caz, domnule comisar. Nu prea înţeleg de ce
insistaţi atâta asupra fotografiei... Eu sunt un singuratec...
N-am vorbit nimănui despre sentimentul meu pentru această
femeie... nu-mi convine... ar fi caraghios...
— Aşa!? Dar sentimentul s-a transformat în resentiment.
Ai început s-o urăşti de la incidentul acela neplăcut...
— Nu. Era în dreptul ei să se apere de un necunoscut, în
stare de beţie, ce o acostează...
14
— Deci, NU resentiment, NU fotografie. În acest caz, cum
se face că azi noapte ai strecurat un plic sub uşa re-
dactorului gazetei locale... la ora... la ce oră ai fost acolo?
— E o capcană puerilă, nedemnă de renumele dumnea-
voastră şi-n acelaşi timp o insultă!
— Bah! Ce alibiuri ai pentru această noapte?
— Nici unul. Un om cu conştiinţa curată nu-şi pregăteşte
alibiuri.
— Unde ai citit asta?
— Nicăieri. Dar ştiu că adevăraţii suspecţi au multe
alibiuri. Am întârziat până pe la nouă seara în atelier, avem
comenzi multe, apoi m-am dus direct acasă.
— Pe la cârciumă n-ai trecut?
— Mi se întâmplă foarte rar...
— Nu ţi-a surâs vreo bicicletă pe drum?
— Domnule comisar, să lăsăm glumele! Cum să-mi surâdă
o bicicletă?
— Aşa, să-ţi surâdă şi să-ţi şoptească: „Ia-mă niţel la
plimbare, domnule drăguţ...”
— Mă acuzaţi de furt?
— De furt?! Eu, stimabile, sunt şef de Brigadă Criminală,
de găinării se ocupă alţii... mai mici. În seara trecută ai
văzut-o pe doamna Nicolau?
— Nu! răspunse agresiv ochelaristul.
— Ştii unde locuieşte?
— Am aflat azi, din ziar.
— Ce căuta pe strada dumitale, în cealaltă parte a ora-
şului, strada...
— ...strada Crişan, suflă Adrian Mocanu.
— Pot fi sigur? Ştiu că de câte ori am văzut-o, se plimba
singură, pe străzi liniştite. Dar nu pot face nici o afirmaţie
definitivă, aşa ca să vă facă plăcere! Suma sumarum, am
văzut-o pe doamna Nicolau de şase sau şapte ori.
— Bine, domnule…
— ...Cheresteşiu Vlase, şopti Adrian Mocanu.
— Da. Acum, după un interogatoriu atât de strâns, cred că
ai dreptul la o bere!
Individul, transpirat, se ridică.
15
— Şi ce faceţi acum? Mă treceţi pe lista suspecţilor?
— Nu intenţionam... dar dacă îmi sugerezi!
După ce şlefuitorul de lentile ieşi, marele Maximilian
Cornea se întinse şi oftă.
— Afurisită meserie ne-am găsit, Adrian! Mai bine ne
făceam şi noi şlefuitori! Ce părere ai, care sunt punctele slabe
ale acestui ins?
Adrian Mocanu se scărpină la tâmplă, acolo unde, în ciuda
tinereţii, sale, părul începea să se rărească. Răspunse:
— Mai întâi, că a venit nechemat.
— Pozitiv. Şi-apoi?
— Acesta nu e un oraş prea mare... însă oricât de mare ar
fi un oraş, dacă te interesează o anumită doamnă, tot afli
cine e, unde locuieşte, măcar întâmplător.
— Şi aici ai dreptate. Altceva?
— Ei bine, domnule comisar! Următoarea observaţie este
în favoarea lui Cheresteşiu Vlase. Eu nu-l văd înfigând un
cuţit de bucătărie – dacă doctorul Botta nu se înşeală – în
spatele unei femei... de sus, el fiind scund iar ea înaltă.
— Mii de pipe! cum spuneau bătrânii detectivi de altădată.
Vai, nu mai suntem ca ei. Aia erau nişte bărbaţi! Fumau
pipă!
Dar, ca pentru a se dezice, marele criminalist deschise cu
un gest foarte energic mapa neagră din faţa sa, neagră ca şi
pelerina Aurorei Nicolau – mapa nu conţinea decât un teanc
de foi „ministeriale”, absolut imaculate, Maximilian Cornea
scrise citeţ, pedant:

Lista suspecţilor

1. Cheresteşiu Vlase (şlefuitor de lentile)
2.

— Te rog sună-l pe ofiţerul de serviciu, ceru comisarul, cu
toate că butonul se afla chiar în spatele său. Adrian Mocanu
apăsă pe buton şi se ivi of. de serviciu, un detectiv tânăr, pe
nume Iuga Martin, om nedisciplinat, plin de iniţiative

16
personale, ceea ce la o instituţie serioasă nu se cuvine, şi,
totdeauna, îmbrăcat necorespunzător.
— Domnule Iuga, zise comisarul, aruncând o privire severă
pulovărului „fantezi” al ofiţerului de serviciu, câţi oameni s-
au adunat în camera de aşteptare?
— Cinci, dar numărul lor e pe cale de a se mări, domnule
comisar.
— De unde ştii?
— M-a făcut mama băiat deştept. M-a înţărcat cu ţuică de
Mintiu...
— Nu divaga, te rog! Aveţi voi aici, spuse comisarul cu un
rictus, căci cuvintele impertinente ale of. de serviciu îl
indispuseseră, aveţi un birou de reclamaţii, sau în sfârşit,
cum drakku se numeşte, pentru fleacuri, jafuri mărunte...?
— Ce anume vă interesează, domnule comisar?
— Dacă s-a furat, ori s-a găsit, o bicicletă, sau cam aşa
ceva...
— Sau cam „aşa ceva”?
— Exact. Te rog să nu comentezi dispoziţiile superiorilor!
— Se profilează o zi inutilă, comentă şeful după ce of. de
serviciu ieşi,
— Aţi spus că până la amiază cazul e rezolvat.
— Puştiule, fii cuminte! Dacă până seara nu operăm o
arestare, ne dăm demisia.
— Arestaţi-mă pe mine, propuse Adrian Mocanu. Puneţi-
mă pe lista suspecţilor!
— Pe tine? În fond, de ce nu? Cine-mi garantează că
aseară...?

Lista suspecţilor

1. Cheresteşiu Vlase (şlefuitor de lentile)
2. Mocanu Adrian (insp. la Br. 3-a Criminală din Buc.)

— Adăugaţi-l şi pe suspectul numărul trei, sugeră Ad.
Mocanu.
— Cine-i acela?

17
— Dumneavoastră, domnule comisar! Cine-mi garantează
că aseară...?
Comisarul păru să fie de acord.
— Ai dreptate. Cine garan...? Dar surâsul îi îngheţă. Eh,
vanitatea de mare detectiv! Zise: – Să nu mergem chiar atât
de departe! Acestea sunt documente ce rămân. Ad. Mocanu
îşi ascunse zâmbetul. Intră! porunci şeful, răspunzând unei
bătăi în uşă, discretă ca o bubuitură de tun. Îşi făcu apariţia
un dulap... eroare, un sergent cât un dulap, alături de care
cei doi nefericiţi pe care-i aducea de ceafă păreau nişte
stârpituri; în urma lor se ivi şi of. de serv., Iuga Martin. Deşi
scund, el nu părea o stârpitură, poate datorită nepăsării de
pe mutra sa, poate fiindcă trăgea dintr-o ţigară, fără să-şi
ceară permisiunea, într-un loc unde trebuie să-ţi ceri
permisiune pentru orice.
— Ssssă trăiţi! bubui sergentul-dulap. Am auzit că e vorba
de o bicicletă şi rap...
— Nu mai rap! Nu mă speria! Nu-s tare de ureche, ia-o mai
moale!
— Am arestat suspecţii ăştia doi, spuse poliţistul, abia
coborându-şi timbrul, şi am arestat şi bicicleta, pentru că...
— Ai arestat bicicleta?! Minunat! Dă-mi un foc, Adrian, nu
îndrăznesc să-l rog pe domnul Iuga să-mi ofere un foc, el deja
şi-a aprins ţigara... Mergi... De ce ai arestat bicicleta,
sergent?
— Rap... ortez! Asta mai tânăr venea împingând bicicleta
de coarne! Ăsta mai bătrân venea şi el pe urmele lui şi tot la
zece paşi îi trăgea câte un picior în tuhăs. Fix la zece paşi. Nu
e permis, aşa că am intervenit şi i-am dirijat încoace şi...
— Bravo, sergent, liber. Poţi pleca şi dumneata, Iuga, dar
când ai chef să mai tragi un fum în spaţiul meu, te invit.
Spaţiul meu îţi stă la dispoziţie. Domnilor... relaxaţi-vă! Care
e povestea dumneavoastră, şi a bicicletei mai ales?
Tânărul, un puşti cu obrazul plin de bube şi înspăimântat,
tremura. Vârstnicul, scundac, burduhănos, congestionat, nu
arăta semne de spaimă ci de dreaptă mânie. I se şterpelise
bicicleta cu o seară înainte, dar, cum petrecuse cu prietenii,
nu mai ştia sigur unde o lăsase. Către dimineaţă,
18
limpezindu-se, pornise glonţ la Poliţie, ca să reclame
dispariţia preţioasei scule pe două roţi, când ce vede? Chiar
pe hoţ, călărind cu mare plăcere scula. I-a sărit în cale, l-a
doborât, şi a pornit cu el unde trebuie, trăgându-i picioare-
n...
— Nu cred că asta e bicicleta în cauză, gândi Maximilian
Cornea.
— Bicicleta mea, domnule Chestor, reveni grăsunul, are un
„semn particular”... Un fanion, domnule Chestor-şef,
fanionul Olimpiadei din una mie nouă sute şi nu mai ştiu
cât..., mi l-a adus un văr, l-am instalat pe apărătoarea din
faţă, că e frumos... Olimpiada... şi pot deosebi bicicleta mea
de oricare bicicletă din lume!
„Sigur nu e bicicleta în cauză, raţionă Maximilian Cornea.
Nu foloseşti o bicicletă cu semne particulare atât de evidente
cât eşti pornit pe rele... sau tocmai dimpotrivă... pentru a
crea false premize... Dar băiatul ăsta, cu coşuri, care n-a fost
încă dus la femei, poate fi bănuit de fante rele?”
— Ce ai de spus, tinere?
— Nu am furat nimic, lăcrimă junele. Bicicleta am găsit-o
răsturnată în şanţ... am ridicat-o, să fac şi eu o plimbare...
mică... şi...
— Destul. Mergeţi amândoi la ofiţerul de serviciu, la
domnul Iuga. A, iată-l. Ai venit după un trabuc, prietene
Iuga? Ia-mi-i pe ăştia doi de pe cap... să-ţi facă declaraţii
complete! Bicicleta? Rămâne deocamdată aici! Taci, domnule!
se răsti marele criminalist către proprietarul bicicletei. Nu ţi-
o confisc definitiv! Domnule Iuga! Iei „amprentele” acestei
biciclete, adică tot ce poţi lua, şi, mai ales, şi mai exact,
urmele statice şi urmele dinamice ale cauciucurilor, şi să le
compari cu urmele statice şi dinamice, culese azi noapte... –
sper că nu vorbim limbi diferite, că înţelegi. Fă şi dumneata
ceva folositor pentru societate, domnule Iuga! Ieşiţi! Toţi! Nu.
Tu rămâi, Adrian.

Lista suspecţilor

1. Cheresteşiu Vlase (şlefuitor de lentile)
19
2. Mocanu Adrian (insp. la Br. 3-a Criminala, Buc.)
3. Ţibenschi Gh. (minor) (presupus hoţ al bicicletei) i
4. Ţiţei C-tin (proprietar – probabil – al bicicletei)

Fu introdus un nou eventual suspect.
— Numele şi pronumele! ceru aspru Ad. Mocanu, aşezat la
birou, în vreme ce comisarul stătea în picioare, la fereastră,
cu o ceşcuţă de cafea în mână.
— Badea, Inocenţiu, Corvin.
— După divorţ, soţia dumneavoastră şi-a schimbat de
două ori numele.
— Într-adevăr.
— De ce?
— Poate fiindcă numele ei de fată e hilar: Bâscă. Nepotrivit
cu o artistă – aşa cum îşi închipuie că este.
— Îşi închipuie? În ce constă de fapt activitatea ei
artistică?
Arhitectul, bărbat frumos, încă tânăr, faţă ovală, plăcută,
scoase ochelarii de soare, cu totul nepotriviţi pentru acea
lună mohorâtă. Încercă să se justifice: „Am ochi foarte
sensibili la lumină... fotofobie... sau cam aşa ceva, medicul
mi-a re...” „Oare de ce minte? se întreba comisarul. Ochii
negri, aşa cum îi are acest fost soţ, nu sunt niciodată
sensibili la lumină!”
— Ei, da! Activitatea artistică a doamnei Nicolau. Nu i-a
convenit nici Bâscă, nici Badea, a preferat Nicolau. Ce e
drept, sună bine! Mici sculpturi în lemn, în sticlă, por-
ţelanuri, mici aquarele, flecuşteţe...
— Din ton, înţeleg că nu le apreciaţi?
— Într-adevăr, nu le acord valoare. Dar câştiga bine, avea
o clientelă snoabă. Câştiga prea bine pentru ceea ce
producea.
— Nu aveţi nici o simpatie faţă de fosta soţie!
— Şi de ce aş avea? A intentat divorţ împotriva mea, l-a
câştigat, folosind cine ştie ce mijloace...
— Vreţi să spuneţi că a corupt oamenii legii?
— Nu spun nimic. O femeie dispune de felurite mijloace,
dădu din cap, evaziv, domnul arhitect. Eu imediat după
20
divorţ m-am recăsătorit, cu o femeie cumsecade, am un copil,
iar acum, în „magazia cu muniţii”, se coace al doilea copil,
soţia mea se numeşte...
— Ştim cum se numeşte! îl opri Ad. Mocanu. În fond, de ce
aţi venit la noi?
— Cunosc că în astfel de situaţii, prima bănuială cade pe
soţ, sau pe fostul soţ, sau pe amant, sau pe fostul amant. Am
venit să vă arăt, punct cu punct, cum mi-am petrecut timpul
în seara şi-n noaptea trecută.
— Aţi păstrat vreo fotografie a soţiei... a fostei soţii?
— Nu! Nu! Nu!
— Aţi fost gelos? I-aţi făcut scene? Aţi maltratat-o?
— Aurora era nebună după bărbaţi... cum să nu fii gelos?
Scene i-am făcut, dar nu m-am atins de ea.
— Nebună după bărbaţi? Interesant! Am aflat că după
divorţ nu a avut nici o legătură. Se plimba totdeauna
singurică şi cuminte.
— S-o fi pocăit! rânji Inocenţiu Corvin Badea. Cuminte?!
Au ajuns până la mine nişte zvonuri tulburi, neconfirmate, în
orice caz nu le-am acordat importanţă, fiindcă din clipa
divorţului am scos-o pe Aurora din inimă, cum că fosta mea
nevastă a fost amestecată în nişte scandaluri urâte, prin
localuri publice, sau cam aşa ceva...
— Hm!
— Ce înseamnă „hm”, domnule comisar?
— Aproape nimic, domnule Inocenţiu Corvin Badea… Ce
modă să pui mai multe nume copiilor!
— De ce? Şi dumneavoastră v-ar sta bine Maximilian
August Cornea.
— Mă îndoiesc. Ştiţi ceva concret în legătură cu aşa-zisele
scandaluri?
— Dacă am ştiut, am şi uitat. Nu-mi păsa. Am spus că
persoana nu mă mai preocupa de loc!
— O femeie sensibilă, o artistă, să provoace scandaluri în
locuri publice?
— De unde să ştiu eu?! ridică din umeri arhitectul, gata să
plece. Ochii de oţel ai lui Maximilian Cornea se înfipseră în

21
fruntea de intelectual a arhitectului, ai cărui ochi negri,
sensibili, clipiră.
— Prin urmare nu ţi-ai maltratat fosta soţie, domnule
Badea?
— Nu m-am atins de ea!
— Dar ai fugărit-o prin apartament cu un cuţit de
bucătărie în mână?
— Cine v-a împuiat capul cu asemenea năzbâtii?
— Da sau nu?
— Nu, sigur că nu!
— Să fie poftit advocatul, dispuse comisarul Cornea.
— Doctor Chirovici Ovidiu Ioan, doctor în drept, advocat al
doamnei Aurora Nicolau, fostă Badea, născută Bâscă, în
procesul de divorţ intentat soţului Badea Corvin Inocenţiu.
— Ia loc, domnule doctor Chirovici Ovidiu Ioan, mor măi
cam acru comisarul.
Omul legii – fiindcă şi advocaţii sunt oameni ai legii –
extrase din inevitabila servietă inevitabilul dosar. Zise:
— Conform uzanţelor legale, a Procedurii Penale, a
dispoziţiilor...
— Pardon, domnule advocat! Nu prea avem timp. Repetă-
ne doar ce ne-ai declarat azi-noapte când am fost nevoiţi să
te deranjăm.
— Perfect, acceptă cam jignit Chirovici, dar tot trebuie să
citesc... şi căută stăruitor prin dosar, găsi foile cu pricina şi
dădu glas: „... în seara aceleiaşi zile, în una din crizele sale de
gelozie, domnul Badea s-a năpustit asupra soţiei sale, Badea
Aurora, înarmat cu un cuţit. Doar intervenţia decisă a
domnului T. şi a soţiei sale, care se aflau în vizită la familia
Badea, a împiedecat un deznodământ tragic...”
— Mulţumesc. Se menţionează ce fel de cuţit era?
— Totul e menţionat în actele mele. Un cuţit de bucătărie,
cu miner de lemn, cu lama lungă de 15 cm., lată de 2,5 cm.,
bine ascuţit.
— Mulţumesc. Ce ai de spus, domnule Badea?
— Totul e o minciună! Min-ciu-nă!
— Avem mărturia soţilor T.

22
— Erau prieteni ai Aurorei, puneau la -cale desfrâuri,
orgii...
— Nu mai exagera, domnule! Domnule advocat, ce au spus
psihiatrii?
— Expertiza psihiatrică a stabilit că domnul Badea se afla
într-o stare mintală echilibrată, în general, şi că nu există
scuze pentru...
— Şi „scena cu cuţitul” s-a repetat?
— De încă două ori. Dar de data asta, fosta doamnă
Badea, actuala doamnă Nicolau, n-a mai avut martori. O
dată a scăpat cu fuga, altă dată i-a trântit soţului în cap una
din statuetele sale, ameţindu-l.
— Pasionantă viaţă în oraşul acesta, observă comisarul.
Domnule doctor Chirovici, ai fost amantul doamnei Nicolau?
— Ce calomnie! Ţineţi cont de vârsta mea!
— E doar o întrebare de rutină. Doamna Nicolau te-a
răsplătit în vreun mod special pentru serviciile aduse?
— Onorarul obişnuit, domnule comisar, şi o mică atenţie,
una din statuetele ei...
— Poate chiar aceea cu care şi-a „ameţit” soţul.
— Poate. N-am întrebat. Calul căpătat în dar nu se...
— Aşa e: nu se... Vă mulţumim, nu vă reţinem, bănuiesc
ca întreg baroul nu face o mişcare în absenţa dum-
neavoastră.
— Dar eu? Mă reţineţi?
— Un minut sau două, domnule Badea... Corvin Inocenţiu.
— Sunt arestat? Să-mi chem apărătorul!
— Nu eşti arestat, domnule. Pur şi simplu vreau să-i dau
răgaz advocatului Chirovici să se îndepărteze... să nu fugi şi
după el cu vreun cuţit. Lasă, stai liniştit, ia loc acolo, poţi să
şi fumezi deşi nu s voie. Comisarul se aplecă spre Adrian
Mocanu: Ce zici, puştiule, pe care din ei îi trecem pe listă?
— Pe amândoi, zic. De ce să ne zgârcim?

Lista suspecţilor

1. Cheresteşiu Vlase (şlefuitor de lentile)
2. Mocanu Adrian (insp, la Br. a 3-a Criminală Bu.)
23
3. Ţibenschi Gh. (presupus hoţ al bicicletei)
4. Ţiţei C-tin (proprietar – probabil – al bicicletei)
5. Badea Inocenţiu (fost soţ al victimei)
6. Chirovici Ovidiu (advocat al victimei în pr. de div.)

— Ei şi tu, puştiule, mormăi comisarul, te zgârceşti la
tărâţe. Pune-le numele întreg, dacă aşa le place lor! Domnule
Badea, poţi pleca.
— Şi cum scrie în cărţi, n-am voie să părăsesc locali-
tatea...?
— Eu nu ţi-am cerut una ca asta..., dar dacă vrei să ţii
cont de „porunca manualelor”, eşti propriul dumitale invitat!
La uşă, arhitectul se ciocni de Iuga Martin care-i făcu
semn să iasă.
— Iuga! izbucni comisarul. Mi se făcuse dor de dumneata!
Ţi s-au isprăvit ţigările?
— Vin de la laborator, făcu detectivul. Iată primele
rezultate. Urmele dinamice şi urmele statice corespund cu
urmele bicicletei lui Ţiţei, găsită asupra lui Ţibenschi...
— Pe câte am priceput, Ţibenschi era deasupra ei...
— Cum doriţi dumneavoastră. E aceeaşi bicicletă, in-
contestabil; la capătul stâng al ghidonului se observă o
zdrelitură recentă, precum şi urme de pământ argilos. Am
stabilit că e acelaşi pământ recoltat azi-noapte în gangul de
pe stradă Pata. Ceea ce confirmă supoziţia dumneavoastră,
cum că bicicleta s-a răsturnat acolo în gang...
— Îmi eşti simpatic, Iuga. Ia spune-mi, ce ai făcut azi
noapte?
— Am fost împreună cu dumneavoastră pe strada Pata.
— Parcă nu te-am observat....
— Recoltam pământul din gang, stabileam traseul bi-
cicletei, în timp ce dumneavoastră dezvoltaţi o teorie...
— Ia te uită, ironicul! Dumneata ai recoltat probele? Cu
atât mai suspect! Dar asta se întâmpla după două a nopţii...
Ce făceai pe la ora 23?
— Nu pot spune. Mă împiedecă onoarea. Mă aflam cu o
doamnă.

24
— Ecce homo! Cu o doamnă! Singur a mărturisit-o! Ce ai
zice, Iuga, dacă te-aş trece pe lista suspecţilor?
— Ar fi o cinste pentru mine, ar fi o cinste să mă aflu pe o
listă de suspecţi întocmită de dumneavoastră!
— Fii atent, vorbi tânărul Adrian Mocanu către tânărul
Iuga Martin. Dacă te pun pe listă, vei fi al şaptelea, or
numărul şapte... ştii!
— Şapte! La şapte cu el, puştiule. Pune-l pe listă. Dacă
punem laba pe făptaş, ne consolăm cu lista. Dar îl prindem
noi! Cel târziu până seara!
— Nu fi prea neliniştit, Iuga, zise Ad. Mocanu. Şi eu mă
aflu pe listă, la punctul doi...
— În acest caz presupun că în fruntea listei e chiar
domnul comisar!
— Termină cu obrăzniciile, Iuga. Stânga-mprejur! Trimite-
mi cafea. Şi să intre un altul care aşteaptă...
Cafeaua fu adusă de sergentul-dulap care vru să rap...
ceva, dar comisarul îl expedie. Noul martor, şi ultimul, un ins
spilcuit la modul cel mai ţipător, avea nas de oriental, şi
chiar mutră de oriental, voce dulceagă şi era dubios din cap
până-n picioare, dar nu suficient de dubios ca să-i pui în
cârcă o încercare de asasinat cu pumnalul. Oamenii de genul
ăsta, îl categorisi Maximilian Cornea, şi nu se înşela, nu
lovesc niciodată cu mâna lor. Îi pun pe alţii să lovească.
— Să trăiţi... Eu sunt Directorul sălii de baluri „Armonia”...
— Aşa! Deţii un post important!
— Toată lumea mă cunoaşte... Raab Spiridon Chiril Vasile.
— În sfârşit unul cu patru nume!
— Mă rog?
— Nimic. Eu nu te cunoşteam, te rog să mă scuzi! Ce e cu
sala aia unde eşti Director?
— O sală... o săliţă... la un subsol, pe strada Donici, toată
lumea...
— ...o cunoaşte şi te cunoaşte. Ce se întâmplă acolo?
— Nimic... nimic rău. Vine tineretul să danseze... să se mai
distreze, înţelegeţi...
— Ai venit să ne inviţi?
— Mi-aţi face onoare! Oricând.
25
— Când, oricând?
— Duminicile, sărbătorile legale şi-n zilele speciale…
— Care sunt zilele speciale?
— Când domnul Chestor Mălai ne dădea voie…
— Şi anume când vă dădea voie Mălai?
— Cum, când? Când veneam la el cu o mică cerere…
— O cerere scrisă?
— Cine să-şi piardă timpul să scrie, să citească? Cerere
verbală...
— Se lăsa convins Mălai cu o cerere verbală?
Directorul sălii de baluri avu un zâmbet de muiere parşivă.
Scoase dintr-o sacoşă mică, dar încăpătoare, două sticle şi
un pachet.
— Metaxa! Iar ţigările te fac fericit de te omoară!
— Dacă nu te chiar omoară! Haşiş? Marijuana?
— De toate, dom şef!
— Şi se lăsa convins Mălai numai cu atâta?
— Mai vine, dom şef, mai vine... Ne daţi voie?
— Pe diseară? Bine. E voie.
– Să trăiiiiţi...
Când să ajungă la uşă, comisarul îl întoarse din cale.
— Ascultă... domnule cu patru nume... Herr Direktor! Ai
venit la mine cu un gând, dar ţi l-ai schimbat. Care e
adevăratul gând?
— Eu n-am gânduri ascunse, dom şef! N-am, să mă...
— Ascultă, şmechere! Mă aflu de câtva timp în oraş şi
cunosc spelunca ce o ţii. Am şi dansat acolo, da, da, însă
nimeni nu mă recunoaşte când nu vreau. Ştiu că acolo sub
scară vindeţi băuturi, ştiu că recrutezi fete pentru strada
Cotita, ştiu că învârteşti tot ce se poate învârti, dar eu de
găinari nu mă ocup. Nu mă demit. Dar ştiu că o zi înainte de
„balurile” voastre oraşu-i împânzit de afişe boite de pictorul
Coreaptă. Ieri n-am văzut nici un afiş şi nici azi. Nu pregăteai
pentru diseară nimic, în alt scop ai venit. Ceva ţi-a schimbat
intenţia. Te-a speriat mutra mea? Sunt blând ca un mieluşel,
nu e aşa, Adrian?
— Chiar şi mai blând!

26
— Ei vezi? Dar nu-mi place să fiu tot timpul blând! Îmi
spui de ce ai venit, sau te acuz de încercare de mită? Am aici
corpurile delicte! Te arunc la „mititica” într-un minut! Ia
spune, ai venit în legătură cu încercarea de omor de pe Pata?
Borfaşul scoase la iveală ziarul.
— Ghiciţi gândurile mai bine ca o ţigancă, dom şef!
Domnul Mălai era un om blajin, te înţelegeai cu el... Aşa e,
m-am speriat, ziceam că eu, ca om de afaceri, nu trebuie
totuşi să mă vâr în încurcături...
— N-am timp! Ia-o pe scurtătură.
— Dom şef! Doamna asta din ziar a fost în sala mea. Purta
o pelerină neagră, cum scrie la gazetă...
— O doamnă, în vizuina aia infectă?
— Pardon, la noi se mătură de două ori pe săptămână! Vă
spun eu că ea a fost.
— Poţi să juri?
— Pot să jur... în proporţie de şaizeci la sută... Nu avem
aerisire, e cam fumăraie acolo... facem şi economie de
lumină, ca să se poată ţuca gagiii şi gagicile... de aici şi
rezerva mea faţă de un jurământ total. Dar eu cred că ea a
fost... şi a provocat un scandal cum n-a mai văzut lumea. A
venit destul de târziu, când lumea era cam pornită... Înaltă,
în negru, distinsă, cu părul acela de prinţesă. Au vrut băieţii
s-o ia la zbânţâială, dar a refuzat. Atunci, mă întreb, de ce a
venit? Întărâtaţi, băieţii au zis ca s-o scot afară, în dos, ca s-
o... cu toţii, pe rând, erau beţi, eu nu, dar te pui cu ei?! Şi au
înconjurat-o. Ce pumni! Ce lovituri! Directe, sau date cu latul
palmei... Dar încasau gagiii, nu ea. A cotonogit jumătate din
sală. Ceilalţi au fugit, eu m-am ascuns, eu sunt om de afaceri
corect, nu mă bat... Şi când am ieşit din gura de şoarece în
care mă băgasem, am găsit sala ca măturată de furtună şi
m-am apucat de cap...
— Şi doamna cu pelerină neagră?
— Doamna? Dacă doamnă va fi fost, iar nu diavolul,
plecase.
— Ai reclamat la Poliţie?
— Ce să reclam, dom şef? La mine-n sală se mai întâmplă
încăierări, dar mici... face parte din meniu, Poliţia ştie, nu se
27
amestecă, le este şi frică... A doua zi, ăia cotonogiţi nu-şi mai
aminteau mare lucru, că băuseră şi au zis că e mai cuminte
să tacă. Aşa am spus şi eu. Cine să mă creadă că o muiere a
snopit un pluton de găligani? Asta face faimă rea unui local
cinstit...
Pe seară, după o analiză a „listei suspecţilor”, după o
verificare a alibiurilor la care au participat cei mai buni
oameni, inclusiv Iuga Martin (acesta l-a verificat pe Inocenţiu
Badea „omul cu cuţitul”), Maximilian Cornea recunoscu –
însă numai în gând – că se împotmolise. Pe cine să aresteze,
măcar de formă?
Bătrânul medic legist Botta i se adresă cu un zâmbet
blazat marelui şef al Brigăzii a 3-a Criminale.
— Pacienta dumitale...
— A dumitale, doctore...
— Ba a dumitale, se încăpăţână medicul, dă semne
bune..., dar eu nu cred că se va însănătoşi.
— Pe ce te bazezi?
— Toată viaţa, acum fiind la un pas de pensionare, m-am
frecat de poliţişti, unii mai buni, alţii mai răi. Din
strâmbătura lui Botta nu reieşea în ce categorie-l plasează pe
Maximilian Cornea. Fără să vreau, şi categoric împotriva
voinţei mele, cu toate că preferam să rămân doar medic, am
devenit un pic detectiv... o, nu unul mare, de talia dumitale!
Profesorul Izbăşescu, la clinica sa a fost transferată „doamna
cu pelerină neagră”, e categoric optimist, în cel mult o lună
doamna Nicolau are să poată dansa, zice el... dar eu ştiu...
simt că în spatele acestei întâmplări se ascunde ceva
întunecat şi incredibil... şi că verdictul a fost dat.
— Dar, în fond, îmi reproşezi ceva?
— Ce poate să reproşeze un obscur medic legist din
provincie unui bărbat... desăvârşit ca dumneata?! Nimic.
Dar... frumoasa Aurora Nicolau e ca şi în mormânt. Heute
rot, morgen tot.

NE ESTE DATĂ, DIN FERICIRE, UITAREA. Vanitoşii,
ambiţioşii, trec mai greu peste o înfrângere, nepăsătorii

28
aproape că n-o bagă-n seamă, sau ştiu să se prefacă
suficient de bine,
Maximilian Cornea nu era în stare nici să uite uşor, nici să
se prefacă. Mai întâi arse, galben de ciudă, acea ridicolă listă
a suspecţilor iar apoi, la gară, nici nu binevoi să întindă
mâna inspectorului Iuga Martin, care-l condusese pe el şi pe
Adrian Mocanu. Ajuns înapoi în Capitală, munci ca un
turbat şi se răzbună pentru eşecul de la Cluj, înregistrând
succese uimitoare care-i puseră pe gânduri pe cei certaţi cu
legea şi... uită cazul Aurora Nicolau. Până la urmă, orice fire
ai avea, tot uiţi... trist dar ade...
Trecu un an, ba nu, aproape un an, peste Bucureşti tăbărî
zăduful, muştele, în berării intrau clienţii, iar în biroul
comisarului Cornea intră Ad. Mocanu.
— Vă caută un moşneguţ...
— Un moşneguţ? De ce nu o doamnă cu profil drăguţ?
— Vă caută doctorul Botta din Cluj... cazul doamnei cu
pelerină neagră... e pensionar... abia l-am recunoscut. Vreţi
să-l vedeţi? Trebuie să vreţi!
— Cazul doamnei cu pelerină neagră? Ce e cu tine,
puştiule? Mai lasă-mă-n pace, mi-e cald! Şi ce înseamnă
„trebuie”? Ce ton e ăsta?
Doctorul Botta era într-adevăr de nerecunoscut.
— Pentru unul ca mine inactivitatea înseamnă un infern!
Simt că mă sfârşesc curând... mi-e dor de detectivii mei
tâmpiţi, sau semi-tâmpiţi, de inopinate deplasări nocturne...
chiar de câte o autopsie. La noi, nimeni nu-mi mai acordă
atenţie, poate cu excepţia inspectorului Iuga Martin, dacă vă
mai amintiţi de el. Şi de-aia am venit să-mi caut vechile
cunoştinţe printre copoii din Capitală, fără să fiu sigur... ba
chiar sunt convins că nu, că... – bătrânul medic legist se
încurcă în frază, era foarte cald – ...că le face plăcere.
Maximilian Cornea mormăi ceva. Clar că nu-i făcea
plăcere! Eşecul de care uitase – ori îşi închipuia că uitase –
îşi trimetea acum ecoul. Aprinse o ţigaretă şi o stinse,
tabacul era amar, bătrânul îl scruta cu ochi bătrâneşti, dar
privirea o avea amară, ca şi tutunul, tristă. „Şi eu voi

29
îmbătrâni”, trecu prin mintea marelui criminalist. Adrian
Mocanu încercă să însenineze atmosfera.
— Vă servim cu o cafea? Cu ce vă putem fi de folos,
domnule doctor Botta?
— Voi, mie? se foarte miră acela? E limpede, cu nimic. Dar
eu pot să vă aduc, poate, un mic folos. Ultima mea
autopsie... cu trei zile înainte de pensionare... Bănuiţi...?
— E limpede, se încruntă comisarul. Doamna cu pelerină
neagră! Şi vii aici, doctore, ca o fantomă a erorilor din trecut,
ca să ne reaminteşti...
— Din trecutul apropiat, domnule comisar! N-a trecut nici
un an. Ai venit acolo – şi glasul bătrânului se aspri şi Ad.
Mocanu se temu de o izbucnire violentă, de mândrie, a
şefului – ai venit acolo ca un fante al succesului, spunând
cui avea chef să te creadă că vei rezolva acel caz ciudat până
la amiază, apoi până-n seară, apoi ai mai încurcat iţele vreo
câteva zile şi ţi-ai luat tălpăşiţa. Cu coada între picioare, dar
n-ai s-o recunoşti!
— Iar dacă recunosc, cui îi foloseşte?
— În orice caz, nu EI. La autopsie am descoperit an fapt
curios. Doamna ar fi trebuit să se vindece, dar nu s-a
vindecat niciodată definitiv. Rana nu era foarte adâncă,
femeia a ieşit de câteva ori, doar pentru a reveni. Când i-am
deschis toracele, am descoperit în vecinătatea inimii, acolo
unde trebuie să fi ajuns vârful Cuţitului, o cavernă. Nu o
cavernă tebece. O cavernă de origine necunoscută. Ei bine,
cred că asasinul, nebizuindu-se pe forţa sa fizică, muiase
arma într-o substanţă cu efect corosiv, o substanţă leneşă,
cu efect întârziat... poate una din sărurile mercurului, un
derivat al arsenului, sau un acid oxalic, clorhidric... după
atâta timp nu se mai putea stabili... altfel nu găsesc
explicaţia cavernei care în cele din urmă a atins inima...
— Dumnezeule! Ca-n Shakespeare! Nu prea-mi vine să
cred, doctore. Când ai inventat basmul ăsta?
— Shakespeare e foarte la modă, domnule! Bătrânul făcu o
pauză, îşi recăpăta respiraţia. Rosti: Inima dumitale..., păru
din nou să-şi piardă controlul, picături de sudoare invadară
fruntea, Ad. Mocanu îi aduse apă. Din nou îşi reveni:
30
— „Dă ascultare înţelepciunii, nu mâniei tale!” Asta e din
Shakespeare... „Nu-i milă, ci crimă să ierţi pe ucigaşi”, tot
Shakespeare, şi, reţine te rog: „mai bine un isteţ nebun,
decât un nebun isteţ”, acelaşi Shakespeare, şi... şi...
— Şi inima mea, de acolo ai pornit! strigă furios comisarul.
— Da! Nu poate fi atinsă de nimic... nici de substanţe cu
efect coroziv, nici de sentimente cu efect coroziv. Inimă de
piatră. Te invidiez! Chiar, te invidiez.
— Ce părere ai despre aiurelile bătrânului senil? avea să-l
întrebe ceva mai târziu Maximilian Cornea pe Adrian
Mocanu, tânărul „de viitor” pe care şi-l propusese a-l forma.
Tânărul „de viitor” răspunse rece şi concis:
— O părere bună. Aiurelile aveau şi consistenţă şi logică...
păreau bine organizate... cred că undeva în Shakespeare
există un gând asemănător.
Atins adânc în inima sa „de piatră”, marele criminalist îi
întoarse spatele şi porni cine ştie încotro... în noapte, cum se
zice.

La Cluj, faţă de Bucureşti, vremea se arăta plăcută, soarele
nu ardea, nu te simţeai mereu tentat să cauţi o halbă. În faţa
mormântului Aurorei Nicolau poliţistul Maximilian Cornea îşi
scoase pălăria şi rămase pe gânduri. Cineva pusese flori
proaspete, acolo, pe mormânt. Cine? S-ar fi potrivit nişte
crizanteme albe, dar necunoscutul adusese violete,
panseluţe, stânjenei şi câteva lalele aproape negre. Ciudat. Şi
oare la ce se gândea comisarul? Poate că gândea: „Doamnă,
frumoasă doamnă, sunt un înfumurat şi un incapabil...
iartă-mă!”
Venise singur aici, în acest loc al reculegerii, refuzând să
fie însoţit de Ad. Mocanu, care totuşi îl însoţise în această
deplasare în principiu inutilă... deplasare a regretelor.
Comisarul coborî singur pe aleea centrală. Nu-i trecuse în
minte să aducă şi el nişte flori! Mergând absent şi abătut,
observă ceva, involuntar, împotriva voinţei sale. Nu ştia exact
ce. Făcu stânga-împrejur, pornind înapoi în sus. Oare ce
semnal misterios recepţionase? Aici iese în evidenţă una din
calităţile ce făceau din uşuratecul, afemeiatul, neseriosul,
31
adesea superficialul Maximilian Cornea, un poliţist de
excepţie: flerul.
El observase ceva, fără să-şi dea seama ce, fără să pri-
ceapă ce importanţă are, dar făcu drumul întors şi se opri
exact în punctul unde ceva îi semnalizase „atenţie!” Se opri la
mormântul Aurorei Nicolau? Nu. Mult mai jos. Pe lespedea de
marmoră vineţie se putea citi: Cheresteşiu Marian Simion.
Acest Cheresteşiu fusese înhumat în urmă cu vreo doi ani,
intemperiile nu apucaseră încă să-şi pună amprenta... Dar
cine poate fi un Cheresteşiu? Oricine... Comisarul Cornea
făcu apel la memorie, de ce-i sărise-n ochi numele?, dar cum
se întâmplă ades, când e solicitată, memoria îl trăda. Să nu
mă mai gândesc la asta, îşi propuse, dar una e să iei o
decizie, alta s-o respecţi. Pe la unsprezece seara, comisarul
Cornea şi inspectorul Ad. Mocanu urcau în odăile lor de la
hotelul „New-York”.
Adrian Mocanu nu avea probleme importante de con-
ştiinţă, el nu ajunsese încă un mare detectiv şi prin urmare
nu înregistrase „rateuri” deosebite. Însă Maximilian Cornea
nu izbutea să adoarmă. El se lungi îmbrăcat pe canapea şi
calculă cam cât timp îi trebuie colegului din camera de
alături ca să se vâre în pat şi să aţipească; apoi ieşi tiptil.
Ce intenţiona Maximilian Cornea? Ce spera? E de ne-
crezut, dar el spera să întâlnească pe străduţele pustii la
acea oră pe... doamna cu pelerină neagră.
Nu bănuia, n-avea cum, că tânărul Ad. Mocanu ti intuise
intenţiile şi pândea...
Comisarul colindă până pe la ora două dimineaţa, când
intră la o bodegă, acolo nu fu servit sub pretext că se ter-
minase totul, merse la restaurantul gării, aici bău un litru de
bere, se întoarse la hotel cu un taxi, dormi până spre amiază,
iar la prânz îl întrebă pe Ad. Mocanu ce tren vor lua, cel de
cinci sau cel de zece?
— Dar de ce să ne grăbim? întrebă tânărul. Pe câte am
înţeles, avem patru zile la dispoziţie...
— Într-adevăr, de ce să ne grăbim? aprobă şeful.
Rătăcirile nocturne continuară. În cea de-a patra noapte,
ultima a şederii în Cluj, comisarul Maximilian Cornea, şeful
32
celebrei Brigăzi a 3-a Criminale din Capitală, se întâlni cu
doamna cu pelerină neagră...

NU BĂTUSE ÎNCĂ MIEZUL NOPŢII şi Maximilian Cornea
străbătea pentru ultima dată oraşul eşecurilor sale, când
văzu pe strada Cloşca (în vecinătatea străzii Crişan – oare
cine o fi locuind pe strada Crişan? miji în mintea
comisarului), văzu deci silueta; înaltă a unei femei, în pe-
lerină neagră, cu bogate piele ce cădeau pe umeri. O ajunse
din câţiva paşi. „Scuzaţi-mă, vă rog...” Femeia întoarse figura
aproape mascată în minunatu-i păr întunecat, şi, cu groază,
sub efectul autosugestiei, comisarul o recunoscu, sau i se
păru că o recunoaşte pe Aurora Nicolau. N-avu timp să se
îngrozească sau să se mire prea mult. Un pumn ca un
trăsnet îl expedie la pământ. Însă Cornea nu era omul care
să fie scos din luptă dintr-un pumn, fie chiar ca şi un
trăsnet. Se ridică, un al doilea pumn îl trimise cât colo, dar îl
şi dezmetici – aşa cum se întâmplă, „te trezeşti din pumn”.
Cu o asemenea adversară (?!) trebuie să procedezi cu
şiretenie... Comisarul execută două fente, cât să-i mai revină
suflul şi înlănţui un „Haito-Uchi” cu un „Mika-Tsuki” simplu,
urmat de un „Mika-Tsuki-Geri”, finalizat cu un „Yoko-Geri” –
bombeul pantofului său zdruncină serios bărbia „doamnei cu
pelerină neagră”, nu suficient de serios însă, adversara
cunoştea figurile de judo; poliţistul se pregătea să-i aplice o
„karată” care s-o decapiteze pe „doamnă”, când primi un
pumn drept în frunte, văzu negru... totul se sfârşise... nu se
chiar sfârşise, căci Ad. Mocanu, urmărindu-l pe comisar
noapte de noapte, interveni, o atacă pe „doamnă” înfigându-i
degetele în beregată, nimeni nu rezistă dacă nimereşti
punctul moale de deasupra sternului, dar „doamna” se
scutură de tânărul poliţist ca de un căţel; între timp Cornea
se ridicase, lupta fu reluată, însă „doamna cu pelerină
neagră” era mereu deasupra, şi la un moment dat amândoi,
şi comisarul, şi inspectorul se aflau la pământ, fără speranţe
de a se mai ridica, „doamna” parcă se pregătea să plece, când
răsună glasul calm, cu puternic accent ardelenesc, al lui
Iuga Martin:
33
— Sore-Made! Lupta s-a terminat! Încotro, doamnă? Am în
mână un revolver! Şi ca să dovedească, Iuga expedie un
glonte peste capul „doamnei”. Puţin a lipsit să nu-i zboare
creierii. Eşti arestată, doamnă! Faţa la perete, mâinile sus, pe
zid,
— La naiba, spuse Maximilian Cornea, scuturându-se de
praf, pipăindu-şi falca. Nu e doamnă. Nu e femeie. Are ţâţe de
oţel, mi-am rupt falangele izbind în ele! Cum se face că te afli
aici, Iuga?
— La naiba, domnule comisar! Trebuia să fiu şi cu folositor
prin ceva societăţii... sunt chiar cuvintele dumneavoastră!

Şi astfel a fost arestat boxerul profesionist Muşeu Augustin
Cristian, – şi ăsta avea un nume în plus... spre bucuria lui
Cornea – un bărbat zvelt, neobişnuit de puternic, dar cu
figură angelică, feminină... Ca boxer, nu depăşise o valoare
medie, fiindcă de fapt nu-l prea interesa sportul, făcuse box
şi alte sporturi dure doar pentru a-şi perfecţiona tehnica
loviturii; era un bătăuş înnăscut, se încăiera din plăcere,
căuta bătaia, cine ştie ce porniri atavice-l împingeau către
violenţă... dar ca boxer profesionist n-avea voie să dea pumni
în afara ringului şi astfel se face că...
Asta ar fi pe scurt... Mai pe larg ar fi multe de spus, dar ne
vom rezuma la puţine.

A DOUA ZI. La cuvânt, inspectorul Iuga Martin:
— Domnule comisar Cornea! După plecarea dumnea-
voastră şi a distinsului meu coleg mai tânăr, „cazul A.N.” se
considera rezolvat-nerezolvat-clasat... Noul şef al Poliţiei nici
n-a vrut să audă propunerile mele, a poruncit să nu-mi vâr
nasul: acolo unde nu aţi reuşit dumneavoastră, ce putea face
un ţâncoi ca mine?... şi-apoi doamna Aurora Nicolau părea
să meargă spre însănătoşire, prin urmare termenul de crimă
de omor fusese scos de pe rol. Asta era important pentru
onoarea Poliţiei. Nu s-a comis nici o crimă. Dar sergentul
Tudor…
— Sergentul Tudor?

34
— Da, ăla cât un dulap. Are idei puţine, dar fixe. Nu-i
ieşise din cap povestea cu bicicleta, cu ăl de-o împingea şi cu
celălalt care-l îndemna din spate cu picioare în... într-o zi,
sergentul nostru îşi face rondul într-un cartier mărginaş,
Mănăştur, şi ce vede el? Vede o ladă de gunoi răsturnată, iar
în gunoi ceva metalic. Se apleacă, e curios, n-o fi vreo armă?
Nu. Era un ghidon de bicicletă! Omul e nedumerit, cine a
avut un ghidon de bicicletă şi a considerat că trebuie să-l
arunce? Tudor extrage din gunoi obiectul delict, folosindu-se
de propria-i batistă ca să nu lase şi el acolo amprentele
labelor lui mari. A mers cu obiectul la Poliţie. Cui să-l dea? În
nici un caz şefului cel mare. Mi l-a încredinţat mie,
aducându-şi aminte că am fost. mai mult sau mai puţin,
colaboratorul dumneavoastră. Am examinat obiectul pe toate
feţele... nimic. Am luat lupa...
— Te foloseşti de lupă? se miră, din vârful buzelor,
Maximilian Cornea.
— Dar cum? Cu lupa am descoperit câte ceva... M-am dus
la laborator, avem un excepţional specialist, doctorul Husar,
e doctor în filozofie, dar s-a dedicat criminalisticii...
— Nu e de mirare, se înrudesc..., rosti comisarul
— Posibil. Acest doctor Husar a izbutit să obţină două
impresiuni digitale.
— Te mai foloseşti de aşa ceva? Crezi în amprente? se miră
Cornea.
— La noi, în provincie, încă n-au ajuns ultimele metode
moderne... Doctorul Husar, folosindu-se de marea-i
experienţă, a cules două excelente dactilograme sinistro-
deltice cu laţuri gemene. Iată-le!
— Ale cui sunt?
— Nu ştiu.
Comisarul tăie nerăbdător spaţiul cu latul palmei.
— Şi-atunci, unde am ajuns?
— Permiteţi-mi să merg până la capăt! Îmi permiteţi?
Mulţumesc. După ce a fost arestat Muşeu, bătăuşul, l-am
trimis pe teren pe sergentul Tudor. Are baftă omul acesta.
Muşeu Augustin Cristian posedă şi el o bicicletă, sergentul a
adus-o în zori, la sediu, şi acelaşi doctor Husar a cules de pe
35
ghidon şi de pe alte părţi ale bicicletei câteva foarte clare
dactilograme bideltice cu lanţuri încârligate care, conform
expertizei făcute pe loc, aparţin lui Muşeu.
— Însă dactilogramele sinistrodeltice şi cele bideltice sunt
cu totul alte feluri de mâncare. Nu văd legătura.
— Vă rog, aveţi un picuţ de răbdare. Eu personal am
constatat, cu lupa, chiar dacă acest amănunt vă supără,
datorită unor mici zgârieturi pe metal, că ghidonul bicicletei
lui Muşeu a fost înlocuit nu de multă vreme, cu vreun an în
urmă, cu un ghidon de acelaşi tip, fără să fie nevoie. Vă
spune asta ceva?
— Dar dumitale ce-ţi spune? Ai aflat cine l-a înlocuit şi de
ce? Ai aflat cui aparţin sinistrodelticele cu laţuri gemene? Nu,
n-ai aflat nimic şi-mi împuiezi mie capul!
— N-am aflat fiindcă noul şef nu mi-a permis accesul la
dosar.
— La care dosar, omule?
— La dosarul „cazului A. N.”, clasat, în care se află
dactilogramele celor de pe lista suspecţilor întocmită chiar de
dumneavoastră, inclusiv amprentele colegului Adrian
Mocanu.
— Iar dacă printre ele nu se află şi sinistrodelticele cu
pricina, o să-mi iei şi mie amprentele?
— De ce nu, domnule comisar, de ce nu? Şi dum-
neavoastră, şi mie...
— Destul! lovi cu pumnul în birou Maximilian Cornea. Du-
te la şef şi transmite-i că eu am ordonat să ţi se încredinţeze
dosarul.

...ŞI N-A MAI FOST NEVOIE să se ia şi amprentele lui
Cornea sau ale lui Iuga – ar fi fost culmea! Înşirară pe birou
dactoligramele şi faimoasa listă a suspecţilor...
Dactilogramele priveau ca nişte ochi enigmatici în ochii
detectivilor. Asta nu... asta nu... asta nu... asta nu... şi
deodată sinistrodelticele cu laţuri gemene săriră în ochii
tuturor, dar mai întâi şi-ntâi în ochii specialistului, doctorul
Husar.

36
— Cine s-ar fi gândit! se miră marele criminalist.
Tebecistul acela!
— Tebeciştii sunt oameni inteligenţi, observă Iuga.
— Ia mai lasă-mă, domnule! Cât de inteligent a fost ăsta?!
Chestia cu schimbarea ghidonului a fost o deosebită eroare...

Maximilian Cornea: Muşeu Augustin Cristian... ptiu, drace!
Ridică-te în picioare!
Muşeu: Nu mă aflu în faţa Curţii. Nu mă aflu oficial pus
sub acuzare. Nu sunt obligat să rămân în picioare.
Parcă avea dreptate... Comisarul nu insistă.
Cornea: Recunoşti că întreţineai legături cu Aurora
Nicolau, că te foloseai de perucile ei, de pelerinele ei, pentru a
nu fi recunoscut când îţi desfăşurai talentele de bătăuş, fără
a risca să ti se retragă dreptul de a urca pe ring?
Detectivii îl examinau chiorâş pe Muşeu. Avea o faţă
delicată, fermecătoare, diavolul, dacă o încadrai într-o perucă
bogată, neagră, chiar găseai parcă o vagă asemănare cu
veritabila doamnă cu pelerină neagră.
Muşeu: Nu recunosc nimic!
Cornea: Nici nu e nevoie. Avem probe destule. Stenograf,
notează totul. Astfel de cazuri de iubire între o femeie
delicată, o artistă, şi un fel de monstru nu sunt rare în
analele criminalistice şi psihiatrice. Rămâne de stabilit dacă
Aurora Nicolau era la curent cu modul în care îi foloseai
perucile şi pelerinele. Eu cred că nu. Ce zici, Muşeu?
Muşeu: Sunteţi nişte caraghioşi! Nu mai spun nimic.
Cornea: Aşa te-a învăţat advocatul? Acel domn Chirovici şi
nu mai ştiu cum care a pledat şi în cazul divorţului doamnei
Nicolau? Totul se leagă! Stenograf, ai notat şi insulta?
Muşeu! Ai provocat nenumărate scandaluri, provocând grave
vătămări corporale, ai sfidat opinia publică, ai comis, după
cum reiese din cercetările noastre, o crimă de omor prin
imprudenţă, ucigându-l pe Cheresteşiu Marian Simion care a
decedat în urma unor lovituri la inimă, la plex. Ai la activ un
lung şir de fărădelegi, vei fi judecat fără cruţare!
Bătăuşul Muşeu nici nu se mai uita în direcţia comisa-
rului. Sfredelea cu ură pe Cheresteşiu Vlase (fratele lui
37
Cheresteşiu Marian Simion), aşezat în cealaltă parte a sălii
pentru a nu fi posibilă o încăierare între ei. Ar fi fost cu totul
inegală. Dar şi ochii lui Cheresteşiu Vlase, aţintiţi pe Muşeu,
colcăiau de venin.
Cornea: Cheresteşiu Vlase... nu te ridica în picioare.
Recunoşti că folosindu-te de o armă albă şi de o substanţă
corosivă, ai ucis-o cu premeditare, cu studiată premeditare –
subliniez – grozav ce-i plăcea comisarului să se audă vorbind!
– pe Aurora Nicolau? Dintr-o confuzie, dar mă întreb dacă
asta îţi micşorează vina.
Cheresteşiu: Fleacuri, domnule poliţist! Nu veţi găsi nici o
probă împotriva mea!
Cornea: Aşa te-a învăţat să spui maestrul Cârjan, ad-
vocatul dumitale? E în dreptul lui. Atenţie stenograf! Iată ce
s-a întâmplat... Fratele mai mare al lui Cheresteşiu Vlase,
Cheresteşiu Marian Simion a decedat în urma unor lovituri
formidabile. S-a tras concluzia că a participat la o încăierare.
De fapt a fost bătut... fiindcă a încercat s-o abordeze pe
„doamna cu pelerină neagră”, personificată, în acel moment
de frumuşelul Muşeu. Fratele mai mic, om inteligent, acest
Cheresteşiu Vlase, şlefuitor de lentile (în care calitate dispune
de tot felul de substanţe care, folosite cum trebuie, duc la un
deznodământ fatal), descurajat de „timiditatea” poliţiei locale,
condusă de Chestorul Mălai, de tristă amintire, încearcă să
afle câte ceva pe cont propriu. Asistă din întâmplare la câteva
încăierări în centrul cărora se afla „doamna cu pelerină
neagră” şi, folosind mijloace pe care trebuie să le elucideze
organele locale, eu nu mă ocup de fleacuri, stabileşte o relaţie
între doamna cu pelerină neagră – Aurora Nicolau, şi
„doamna cu pelerină neagră” – Muşeu. Pentru a se convinge,
cu tot riscul, o acostează pe „doamnă”, la o oră târzie, şi
încasează de la Muşeu o bătaie soră cu moartea. Observaţi
numai cicatricea aia urâtă. Cheresteşiu Vlase urmăreşte cu
încăpăţânare drumurile „doamnei”, voind să-şi răzbune
fratele şi, poate că, mai ales, voind să se răzbune pe sine: de
la „accident”, ochiul său drept şi-a pierdut jumătate din...
hm, din putere. El, Cheresteşiu Vlase, a aflat că Muşeu,
după rondurile sale nocturne, vine uneori la prietena sa, de
38
pe Ghioceilor 51. Fură la întâmplare o bicicletă din faţa unui
birt, aleargă în strada Pata, se instalează la pândă în gang, o
vede pe „doamna, cu pelerină neagră”, o ajunge, îi aplică
lovitura. Din anumite indicii, geamătul femeii probabil,
constată că nu e Muşeu, ci chiar doamna Aurora Nicolau. E
oripilat. Dar îşi revine.
Comisarul sorbi din paharul cu apă şi continuă:
— Aici ne izbim de o contradicţie minoră, de care eu nici
nu ţin cont, o vor rezolva cei de aici, după ce eu am rezolvat
fondul: de ce Cheresteşiu Vlase s-a folosit de bicicleta acelui
Ţiţoi care se cherchelise în noaptea aia, când el avea pregătit
ghidonul de schimb pentru bicicleta lui Muşeu şi de ce a
schimbat ghidoanele, şi când? Cum de a făcut imprudenţa de
a lăsa pe ghidonul aruncat la gunoi amprentele sale, când
intenţia sa fusese ca ghidonul să poarte amprentele lui
Muşeu? În sfârşit, schimbul de ghidoane s-a întâmplat după
multă vreme... e un fleac. Premeditarea constă în altceva.
Doamna Nicolau a fost o femeie frumoasă. Una din
fotografiile ei, mărită, a fost expusă, cu aprobarea
„modelului” bineînţeles, în vitrina fotografului Traşcă, de pe
bulevard... aşa cum am presupus noi... eu. Cheresteşiu Vlase
se prezintă la fotograf, pretinzând că e un admirator, şi
obţine, contra unei sume bunicele, o poză reală a doamnei cu
pelerină neagră. Avem depoziţia domnului Traşcă. Pentru ce
avea nevoie Cheresteşiu de fotografia frumoasei Aurora
Nicolau? Va stabili exact poliţia locală, dar eu presupun, şi
aşa trebuie să fie, că asasinându-l pe Muşeu, Cheresteşiu
avea de gând să strecoare fotografia prietenei sale în
buzunarul victimei... În felul acesta lucrurile se complicau,
dar s-au complicat şi mai mult datorită erorii sale, cea de a fi
lovit-o pe Aurora Nicolau, când el îl viza pe bătăuş.
Cheresteşiu acţionează foarte îndrăzneţ şi iute. Pune poza
într-un plic, scrie cu litere de tipar – dar experţii vor stabili că
e scrisul său – câteva rânduri explicative, strecoară plicul
sub uşa redactorului gazetei locale, ca să-l trezească, şi
dispare. De ce a făcut una ca asta? Pentru ca a doua zi,
fotografia apărând în ziar, iar ştirea fiind publică, să se
prezinte la Poliţie, chipurile spre a ne ajuta, relatând strania
39
sa întâlnire cu „doamna cu pelerină neagră”, de la care i s-a
tras cicatricea. E un procedeu de a te disculpa... dar şi de a
te auto-inculpa. Noi... eu l-am bănuit din prima clipă. Cer să
fie pus sub acuzare pentru crimă de omor premeditată cu
şiretenie şi, aş adăuga, cu laşitate. Nu era sigur pe forţa sa
fizică, a apelat şi la substanţa aia corosivă. În această
privinţă consultaţi-l şi pe eminentul medic legist Botta, azi în
pensie. Am terminat! „Nu-i milă, ci crimă să-i ierţi pe
ucigaşi!” Shakespeare a zis-o!

RIDICÂNDU-SE CU UN AER DE ÎNVINGĂTOR, Maximilian
Cornea întâlni privirea ironică a lui Iuga Martin... şi înţelese
că aceasta nu era victoria sa ci a lui Iuga.
Şi cu această îndoială şi mâhnire în suflet, şeful Brigăzii a
3-a Criminale reveni la bunii săi asasini din Capitală, faţă de
care avea mai mult spor. Se pare că aerul de provincie îl
complexa... îi complexa marea inteligenţă.

40
Dyane Clintwood, împotriva tuturor

1. «Pentru a spulbera de la început orice fel de nedumeriri,
vreau să precizez următoarele: eu sunt Dyane Clintwood.
Numele meu de actriţă este Mya Castellanni. Mustangul
nervos de sub mine se numeşte Danny. Eu, când mă
travestesc în bărbat, devin Danny Clintwood. Ştiu că atunci
când vrei să clarifici un lucru, ades se întâmplă să-l încurci,
deci, fără a dori cu orice preţ să vă derutez, ţin să vă spun că
sunt căsătorită cu Doc Holliday, şi-n acelaşi timp cu Ben
Klinkenhagen, supranumit Rio Jim.
Pentru a încurca lucrurile şi mai tare, mai adaug că de
fapt n-am fost cu adevărat soţia nici unuia dintre ei. Ce ar
mai fi de zis? Probabil că în vinele mele curg una sau două
picături de sânge cherokee.
Până la Fort Kern mai sunt abia vreo trei mile, când m-am
decis să fac un popas între nişte tufişuri şi arbori de sequoia
de unde, cu o carabină sau un Colt bine calibrat, poţi
respinge cu nepăsare o bandă întreagă. Eu posed armă
Sharps 2W, mână sigură, ochi ce pot fi mângâioşi sau răi şi
multe altele. Adică multe alte calităţi. Nu destule însă pentru
a duce de nas doi bărbaţi de talia lui Doc Holliday şi Ben
Klinkenhagen.
Cred că aţipisem. Luna se înţepenise dincolo de Munţii
Lupului şi urla. Nu luna urla, ci nişte afurisiţi de coyoţi. Da,
limpede, aţipisem, cu mâinile pe armă şi arma între
genunchi.
Ceasornicul de argint, un ceasornic bărbătesc ce-l purtam
la mine, arăta către miezul nopţii când am auzit: „– Hello,
Dyane!”

41
Subţire profilat pe cer, cu mustaţa lui arcuită, cu mâinile
în şolduri, stătea Doc. Zâmbea blestematul, acest blestemat
de soţ!
— Bună, Danny, îl corectă din stânga altă voce. Nu Dyane,
ci Danny, acum e travestită în bărbat. Această voce, care era
a lui Ben, alias Rio Jim, mă preveni: Vezi ce faci cu flinta aia,
s-ar putea să te răneşti din greşeală!
— Păi, nu, l-am contrazis, căci gloanţele ies numai prin
faţă, şi m-am ridicat încetişor; aşa, în picioare, nu sunt cine
ştie ce mai scundă decât cei doi bărbaţi ai mei. Ben îşi duse
mâna dreaptă la şold, tic de pistolar. Mâna i se opri la
centiron, unde are pocnitoarele, ticălosul, ar fi fost în stare să
facă tir pe propria lui nevastă! Am dat drumul carabinei, şi
carabina a căzut.
— Aşa e mai sănătos, oftă Doc Holliday. Şi acum, fru-
moasa mea... frumoasa noastră, goleşte buzunarele. Iute!
N-avea rost să mă împotrivesc. Să nu vă închipuiţi că cei
doi soţiori ai mei încercau să mă jefuiască, era vorba doar de
o mică restituire... Am înşirat într-o rază de lună ceasornicul
de argint cu lănţişor de aur, ultimul argument al lui Doc la
masa de faraon: îl pierduse de nenumărate ori şi de tot
atâtea ori îl recâştigase; alături am aşezat port-ţigaretul cu
încrustături misterioase a căror semnificaţie nu a putut-o
desluşi nici măcar James Gibson, vestitul dezlegător de
enigme; între ceasornic şi port-ţigaret am aşezat un săculeţ
cu bulgăraşi de aur de mărimea unor gloanţe de Broskoe –
pistolul ucigaşilor de profesie – o pungă cu vreo douăzeci de
monede de argint, un fleac, un pumnal subţire în teacă de
piele de bizon, o pereche de pinteni de argint, fără valoare.
Doc ridică port-ţigaretul său nepreţuit, înfipse în el o
ţigaretă, o aprinse frecând chibritul de talpă şi trase cu
nesaţ. Tebecistul! Cred că nici nu mai are plămâni!
Sustrăgându-i port-ţigaretul încercam a-l determina să
renunţe la tutun, dar care om înţelege când i se face un
bine?
Dar sticluţa cu tequila ce o purtam în oblâncul şeii, ca
medicament, îmi aparţinea. Ben o extrase de acolo şi rânji: „–
Femeile nu trebuie să bea!” Doc obiectă: „– Acum nu e
42
femeie, ci bărbat”, însă Ben i-o întoarse: „– La bază, e totuşi
femeie!”
Doc se grăbi să încalece pe calul său, Bronco Nevada, un
bronco blestemat de alb şi, fireşte, redomesticit, dar fiind alb
îl transformă pe Doc în ţintă sigură chiar şi-n nopţile cele
mai negre, lui nu-i pasă, a venit în West ca să-şi caute
moartea, şi probabil de-aia a murit în pat...
Cei doi plecară la fel de simplu cum au venit. Am sorbit un
pic de cafea rece. Bună şi rece. Mă gândeam că e normal să
mai şi pierzi, însă nu-mi convenea! Dacă te obişnuieşti cu
gândul să pierzi, eşti pierdut, aşa e pe-aici, întrebaţi pe
oricine. Pe Garrett, pe Doc, pe Wild Bill, pe oricare din tagma
asta. Vor confirma. Din direcţia canyoanelor venea un vânt
subţire, prevestind dimineaţa, sau mai ştiu eu ce?

2. De oboseală, nici nu se mai certau... Făcură popas
aproape de Lodelake. Traseră la sorţi ceasurile de veghe. Ben
Klinkenhagen mormăi:
— Hm! Cs! De fapt a cui nevastă e Dyane?
— Lasă-mă să dorm! Subiectul acesta nu mă interesează!
— Ba te interesează al drakkului! Eu m-am căsătorit cu ea
la Ogalala, prin martie.
— Eu tot prin martie, la Abilene. Biroul a fost prădat,
registrele s-au topit, pastorul e senil, nu-şi aminteşte nimic.
— Nu vom afla niciodată care a fost primul. Sper că nu ne-
am căsătorit cu ea în aceeaşi zi! S-o tragem la sorţi.
— Nu merită, căscă Doc şi începu să sforăie, mai bine zis
să horcăie din plămânii săi ciuruiţi. Rio Jim sorbi puţină
cafea, scuipă în direcţia lui Doc şi-şi rezemă falca-n pumn...
Pe dimineaţă de gardă era Holliday. Un fel de a spună, păci
dormea cu fruntea plecată într-o rână. Klinkenhagen îl trezi
brutal cu cizma. Doc, buimac, sări în picioare şi trase
pistoalele. Rio Jim se încruntă.
— Faci de pază? Zici că faci de pază?
Doc ascunse armele, căscă, se întinse:
— Cred că am aţipit niţel...
— Crezi? Ce te face să crezi?
— Oricum, bine că nu s-a întâmplat nimic.
43
— Ce te face să crezi că nu s-a întâmplat nimic?
Klinkenhagen îi flutură pe sub nas o fiţuică. Ce scria acolo?
Iată ce: „Halal bărbaţi! Aş fi putut să vă fur şi sufletele, dar
n-am ce face cu ele. M-am uitat la voi şi mi-a fost jenă... şi
milă. Consideraţi această scrisorică drept act de divorţ. Faţă
de amândoi. Adios! Dyane.”
Din buzunarele celor doi lipseau iarăşi ceasornicul, port-
ţigaretul, săculeţul cu aur, pumnalul, pintenii de argint,
dolarii. În plus, Dyane Clintwood, ca să-i pedepsească, ori ca
să arate că divorţul este irefutabil, îşi însuşise şi carabina
Poordey a lui Doc, cafeaua şi toată mâncarea. Deşteaptă
muiere!
— E generoasă, constată Doc. Ne-a lăsat caii.
— Ca să avem ce vinde şi ce mânca, vaquero!
— Dacă mai repeţi o singură dată cuvântul, va fi ultimul
ce-l rosteşti pe lumea asta. Pe cealaltă lume n-ai decât să ţii
şi discursuri.
Faţa albă a lui Doc, tâmpla stângă ce îi zvâcnea, îl con-
vinseră pe Rio Jim întru ideea unei împăcări.
— Bine, îmi retrag cuvântul, nu ai înţeles, era vorba de un
compliment invers... Nu eşti vaquero, eşti o-r-e-u-q-u-a-v.
— Cere scuze, sau..., se înfurie Doc, irascibil ca orice
ofticos.
— Cer scuze, murmură Ben Klinkenhagen, alias Rio Jim,
nu de frică, dar pistoalele celuilalt se aflau îndreptate exact
între ochii săi, pe şaua frunţii. Doc Holliday, după unele
clasamente, a fost al şaptelea ţintaş din istoria Westului,
ceea ce nu e puţin, chit că Rio Jim a fost al şaselea, dar între
forţe egale... Rio Jim îşi urmă colocviul: Să ştii că ţi-o cedez
de bună voie şi cu bucurie pe Dyane. Ba, pe deasupra, îţi
ofer ca să te mai încălzeşti, şi o înghiţitură de rachiu
mexican.
Însă Ben scotoci zadarnic, Dyane îşi recuperase şi sticluţa
de tequila (folosită ca medicament, mai ales când era vorba
de şerpi veninoşi), fiindcă ea nu bea decât apă, şi uneori
lacrimile amanţilor părăsiţi.
— Eu sunt cel care ţi-o cedez pe Dyane, hoodlum, şi Doc
Holliday se întoarse ostentativ cu spatele ca să privească în
44
direcţia munţilor Anaconda, din care ţâşnea soarele.
Klinkenhagen îşi stăpâni pornirea de a-l ucide pe vechiul său
prieten şi rival. Se mărgini să observe cu amărăciune:
— N-avea tu grijă, Doc, n-aşteaptă ea, Dyane, ca să ne-o
cedăm reciproc, ca la balurile de la Tucson...

3. Un nor subţire, străveziu ca gândurile unui pistolero
aflat în vacanţă, se odihnea deasupra fermecătorului Kandy-
bar. Acest orăşel se născuse în urmă cu vreo şapte ani, când
Clem Dun, jucător profesionist, şi-a scrântit aici piciorul,
descălecând greşit, pusese dreptul înaintea stângului, sau
invers, şi nu a putut merge mai departe. Iată cum se nasc
uneori oraşele. Clem Dun a devenit, cum era şi normal,
primar, şi prima sa grijă a fost să suprime jocurile de noroc.
Ceea ce parţial i-a reuşit. Parţial.
La nouă dimineaţa nu se auzeau împuşcături, nimeni OU
era pus pe harţă, şi în tot târgul, prin saloon-uri, câţiva inşi
beau cafele din căni late şi ar fi vomat pur şi simplu dacă li s-
ar fi amintit de whisky, iar barmanii, plini de ceaţa somnului,
sau de somnul ceţii, ceteau o gazetă sau pur şi simplu
rezemau cu entuziasm tejgheaua. Dentistul Mc. O’Canine
încă mai dormea, neavând suferinzi de îngrijit. Trei cowboys,
picaţi de la fermele din preajmă, se întrebau dacă e cazul să
se dezmeticească la localul lui Billy-chiorul, sau, pătrunşi de
cuminţenia orăşelului, să şadă blânzi. Şăzură blânzi.
Două fete care dănţuiau seara la „Majestic”-saloon, şi
făceau poate şi alte răutăţi, acum costumate în domnişoare
foarte cuminţi, înaintau către „Universal drug-store Saaks
and Rollini”, să cumpere, pesemne, nişte dantelutză.
La ora nouă şi jumătate fix, după ce-şi băuse cafeaua,
după o gustare cu ouă şi costiţă, marshal-ul Pat S. Garrett
ieşi din hotel, hotelul „Gloria”, şi fără a schiţa vreo mişcare a
gâtului, înregistră doar prin mişcarea voioasă a ochilor tot ce
era de înregistrat. Pace. O.K.!
Înaintă cu paşi leneşi efectuând rondul ritual şi matinal,
salutat de bărbaţi, salutând, la rându-i, doamnele.
Pipăindu-şi bărbia, ajunse la concluzia că, în lipsă de ceva
mai interesant, n-ar face rău să se ducă la bărbier, când
45
auzul său exersat prinse un ritm bine cunoscut. Apariţia
unui călăreţ nu era lucru deosebit, oricine venea cu intenţii
onorabile era bine primit, dar, cu meticulozitatea-i
profesională, marshal-ul Pat S. Garrett se opri să constate
cine e nou-venitul. Ceva îi plăcu şi ceva îi displăcu din
înfăţişarea individului. Marshal-ul nu era un veleitar
meschin, nu faptul că fercheşul cavaler a trecut prin dreptul
insignei sale de argint fără să-şi salte pălăria l-a deranjat, nu,
altceva... Garrett se duse la frizer (bărbier) zicându-şi că vom
vedea!
În acest timp mustang-ul Danny se oprea în faţa saloon-
ului „Gloria”, iar de pe el descălecă Dyane Clintwood, eroare,
Danny Clintwood. În bluză neagră, cu vestă prinsă în nasturi
mari, sclipitori, cu centură lată încingând o talie stranie, de
statură mijlocie sau poate ceva peste, Danny rămase o clipă
în faţa uşilor batante. Billy-chiorul se chiorî către tânărul
fercheş şi reţinu că noul venit are ochii verzi, drace, rar la
bărbaţi, în orice caz la bărbaţii ce bat frontiera. Cârciumarul
ezită între a-l clasifica pe noul venit drept ucigaş urmărit,
sau biet greenhorn.
Uşile batante fâlfâiră. „– Ceva rece!” porunci Danny,
rezemându-se de tejghea. Billy-chiorul deschise şipul cu
bere. Ciudat, acolo, în adâncimea Westului, berea nu lipsea
niciodată! Doi terchea-berchea ce jucau biky-boca pe
trabucuri, nu pe bani, conform dispoziţiei marshal-ului
Garrett şi a primarului Dun, se întrerupseră o clipă, exa-
minară spatele celui care cererea bere atât de dimineaţă, apoi
îşi văzură de ale lor. Danny Clintwood învârtea intre degetele-
i fine paharul înalt, fără să guste din el.
— Patroane! Ai o cameră bună pentru unul ca mine?
Billy examină vesta de brocart negru, fin, cu două rânduri
de nasturi de aur sau măcar auriţi. Deşi dispunea de un
singur ochi, Billy ştia să aprecieze oamenii, dar acum se
pomeni încurcat. Celălalt ochi şi-l pierduse la Dodge-City,
unde practicase meseria de pianist, meserie care, în principiu
atrage aplauze iar nu gloanţe, cu excepţia situaţiilor când
pianistul se dovedeşte un ageamiu, ceea ce nu era cazul
chiorului! Glontele unei arme „Crotal”, pocnitoarea preferată
46
a veteranilor marelui gold-ruch din 59 de la Pike’s Peak,
izbise pianola cu o viteză de 760 m/s. O ţandără ascuţită,
mică, rea, s-a izbit în pupila ochiului drept al pianistului. Aşa
a vrut destinul. Din clipa aceea Billy şi-a dat seama că arta
nu oferă suficientă acoperire: tot timpul stai cu spatele! Cu
spatele către o sală de nemernici dintre care fiecare posedă
câte un Colt, la vedere, şi măcar un Derringer, un Broscoe
sau un Petit cheri, în mânecă, la gleznă, drakku mai ştie
unde.
Poate că, de nu intervenea glontele şi ţandăra aia ne-
norocită, astăzi nu s-ar fi vorbit despre Billy-chiorul ci despre
Bill Haaky, mare interpret al bătrânelor plains-stories; cum se
pierd talentele! Oricum, Billy nu este chiar de plâns, iată, el
are acum şansa de a deveni imortel în paginile unui autor din
Vechiul Continent, alţii n-au beneficiat nici măcar de atât.
Altă şansă a lui Billy a fost că dacă acel blestemat glonte de
„Crotal” ar fi şuierat câţiva centimetri mai către stânga,
actualul barman, nefiind nici măcar pistolar, ar fi mers să se
odihnească pe Colina Cizmelor, cimitirul celor pe care
dumneai, „Doamna Moarte”, îi surprinde cu cizmele pe
picioare. Lucru ciudat, orice trăgător cu faimă, care în fond e
normal să treacă ultima frontieră dichisit şi cu cizmele pe el,
se temea nu atât de moarte, cât să nu ajungă la Colina cu
pricina, loc considerat, nu se ştie clar de ce, al dezonoarei.
Deci, încă o dată, Billy-chiorul a avut un noroc chior,
— Un pahar cu ceva mai tare, señor? întrebă cârciumarul,
privind berea neatinsă.
— Nu! Camera, hangiule! Cea mai bună.

4. Ceva mai târziu, Pat S. Garrett ieşea de la bărbier
spilcuit, parfumat, într-un perfect echilibru al cugetului şi al
trupului. Purta haină de catifea albastră, totdeauna des-
cheiată, pentru a nu stânjeni mişcarea mâinilor sale. Purta
cizme moi, iar pasul său era mai elastic decât unduitul unui
şarpe de apă, în apă. Trecu din obişnuinţă şi pe la „Gloria”.
Ochioasa de la bar îl întrebă din ochi, el răspunse nu, din
bărbie, în schimb dori să ştie unde-i Billy-chiorul. Acesta îşi
făcu apariţia mestecând din ambele-i fălci cârnat cu usturoi.
47
— Pariez pe cinzeci de centavos că ştiu ce te preocupă,
şerifule! Garrett privea balustrada sofisticată ce ducea în sus
către odăi. Yes, reluă chiorul, e aici, a luat cea mai scumpă
cameră, alături de a ta, şi să mă ia drakku dacă ştiu cine
este! Ar fi prea de dimineaţă pentru ceva rece?
— Cafea fierbinte, Billy.
Garrett sorbi, încercă să mai pună o întrebare, dar observă
că singurul ochi al cârciumarului e gata să-i scape din orbită
şi ar fi fost păcat, era... ultimul. Marshal-ul întoarse şi el
privirea către scara din lemn de cedru, cu balustradă aurită
cu două turnante şi-un unghi, mândria localului. Pat S.
Garrett era un om calm, altfel nici nu ar fi fost posibil într-o
meserie păcătoasă ca a lui! Acum însă mâna încercatului
gunman scăpă ceaşca, iar inima i se opri. Din fericire, nu
definitiv, Kandy-bar ar fi pierdut cel mai bun om al legii, cel
care a pacificat localitatea şi a pus temelii respectabilităţii.
De la înălţimea scării, Dyane Clintwood zâmbi vag,
oarecum distant, oarecum promiţător către cei doi bărbaţi
încremeniţi, coborî cu mers studiat, se aşeză la una din
mese.
Privindu-i profilul, abia acum înţelese Garrett ce-i plăcuse
în înfăţişarea trăgătorului ce intrase în oraş acum câteva
ceasuri. Profilul... Dar părul, lăsat liber acum, învolburat pe
umeri! Nu nişte umeri firavi de femeiuşcă ce se cere ocrotită.
Oricum, nişte umeri frumoşi şi, sfidând moda vremii care
cerea ca pielea femeilor să rămână virgină faţă de razele
soarelui, acei umeri purtau un bronz mat şi desigur catifelat.
Billy-chiorul îşi trase un pumn în falcă.
— Dumnezeule, cum de n-am recunoscut-o?! E Mya
Castellanny, privighetoarea Westului!
Marshal-ul Pat S. Garrett îşi săltă de pe frunte pălăria cu
calota teşită şi borurile largi cât păşunile de vânătoare ale lui
Manitu.

5. În aceeaşi seară, Dyane Clintwood, evident sub numele
de Mya Castellanny, se producea în saloon-ul chiorului,
eclipsând definitiv toate vedetele care se perindaseră
oarecândva pe acolo.
48
Trei zile mai târziu, marshal-ul Garrett, cel ce rezistase
armelor şi pistoalelor de toate calibrele şi încercărilor a
destule femei frumoase de a-l înhăma la căruţa căsniciei,
ridică ambele mâni, semn că se predă, şi o ceru de nevastă
pe privighetoarea Westului. Dyane acceptă, numai aşa, de
sic. În ziua a patra, când trebuia să se celebreze căsătoria,
deci prima înfrângere a lui Garrett, în zori, topiţi de oboseală,
acoperiţi de o pojghiţă roşietică de praf, Doc Holliday şi Ben
Klinkenhagen, alias Rio Jim, intrau în Kandy-bar, pe strada
Preeriei, ciudat şi nepotrivit nume, fiindcă pe acea direcţie
străjuiesc munţii Superstiţiilor, cu creste falnice şi ostile.
Cei doi prieteni, şi rivali, şi inamici, neraşi, flămânzi, opriră
caii în faţa primei spelunci care purta romanticul nume „La
cizma găurită”. Cârciumarul încă mai sforăia, visând că e
zmeu, nu cârciumar. Cei doi descălecară, Bronco Nevada şi
calul lui Ben, Copperhead, Cap Arămiu, rămaseră în mijlocul
drumului într-un abur de transpiraţie. Rio Jim zise:
— Hm! E cam devreme.
— De acord, acceptă Doc, al cărui, ceas de argint fusese
„împrumutat” de Dyane.
După care Klinkenhagen zgudui uşa speluncii cu cizma lui
grea.
Cârciumarul, în culcuşul său cald, după o draperie, zbieră
— Cară-te, beţivanule, oricare ai fi!
— Gura, că ţi-o sigilez c-un glonte! replică Doc. Deschide
până nu mut din loc şandramaua!
Patronul deschise, dar avea în mână o carabină Henry,
numai că botul acesteia se plecă de îndată ce recunoscu
mustaţa şi ochii mici, febrili, ai lui Doc, şi claia de păr de-
colorat şi ochii mari, indiferenţi, ai lui Rio Jim. Cârciumarul
îi privi cu mare respect, le ceru scuze: doi oameni vestiţi încă
nu-i trecuseră niciodată, în acelaşi timp, pragul mizerabilei
spelunci. Cu iuţeală profesională, turnă rachiu, pregăti cafele
şi puse pe focul iscat ca prin miracol tigaia cu ouă şi şuncă.
Doc trecu în spatele tejghelei să se spele pe mâini. Mârâi:
— Garrett e pe-aici? Ce mai cloceşte?
Cârciumarul rânji vesel:
— Cloceşte bine! Se însoară!
49
Klinkenhagen se opri din mestecat.
— Glumeşti! Garrett se însoară?!
— Dar cum, nu pentru nuntă aţi venit? se miră
cârciumarul turnându-şi un păhărel. Marshal-ul nu v-a dat
de ştire? Păi tot ţinutul se pregăteşte!
Doc şi cu Ben se priviră. Aveau o presimţire. Hangiul
continuă vesel, dând amănunte şi în sfârşit pronunţă numele
Myei Castellanny...
Doc Holliday, după ce tăcu, vorbi:
— E pace în Kandy-bar, prietene?
— Ca-n vremurile bătrâne, Sir! Urechile mele n-ar şti să
recunoască glasul unui Colt. N-am mai văzut om beat de un
secol... Nimeni nu s-a mai certat cu nimeni...
Ben Klinkenhagen îşi întinse trupul ciolănos.
— Hm! Ei bine, prietene, pacea s-a sfârşit. Garantez eu!
Cei doi trăgători încălecară, urmăriţi de ochii patronului,
care nici nu bănuia ce uragan declanşase.
— Ce facem? întrebă Doc. Dăm foc târgului începând de
aici, sau ne mulţumim numai cu centrul.
— Aşteaptă! ripostă Rio Jim. O să-şi dea foc singuri, nu e
degeaba Dyane aici!...

6. Bisericuţa din Kandy-bar aducea a baracă, în schimb
pastorul Bare, zis Bear, Ursul, dispunea de o statură im-
pozantă şi de un glas măreţ. Pe la ora unsprezece, dumnealui
se pregătea să ţină un discurs plin de aluzii şi bogat în
tâlcuri, întrucât căsătoria marshal-ului Pat S. Garrett cu
irezistibila Mya Castellanny era cel mai important eveniment
al anului.
Pastorul Bare vorbi mult şi solemn. Puţin înaintea amiezii,
mirii arătau foarte emoţionaţi, mai ales el, fiind la cea dintâi
căsătorie... când la intrarea bisericuţei se stârni agitaţie. Cei
de acolo îi recunoscură pe Doc Holliday şi Rio Jim. Nu ştiau
ce să creadă, era de bine, de rău? Mai curând de rău,
judecind după mutrele lor.
Ambii înaintară. Doc strigă:
— Ce comedie se joacă aici! Taci, părinte! Cine se
căsătoreşte cu cine? Afară din biserică, turmă de nătărăi!
50
Marshal-ul Garrett tresări. Tresări neplăcut. Nu avea la el
nici măcar minuscului „Tommy” de fabricaţie olandeză, deh,
linia elegantă a fracului s-ar fi dus drakkului.
Faţa i se îmblânzi, îşi recunoscu prietenii, desigur glu-
meau.
— Ben! Doc! De unde aţi răsărit? Fiţi bineveniţi! O să fie o
petrecere...
— O să fie, dar nu cum crezi tu, replică Doc.
— Ce este, bătrâne? Ce nu-ţi convine? întrebă Garrett.
— Tu ce faci aici, Pat? întrebă Rio Jim,
— Dar nu vezi? Mă căsătoresc!
— Nu cred că te căsătoreşti; amice, interveni Doc. Ar fi
exagerat. Dyane e soţia mea.
— Şi a mea, adăugă Ben, mărind confuzia.
Pat S. Garrett, mai impunător ca oricând în straiele
sărbătoreşti, străbătu cu bine momentul, era o glumă cam
proastă, totuşi, o glumă, aşa că încercă să râdă. Zise:
— Părintele Bare aşteaptă. Vreţi să fiţi şi voi martorii mei?
— Serios? Altceva ce ai mai dori?
— Doc! Te întreci cu gluma! Şi tu, Ben. Cred că v-aţi
îmbătat!
Şi acum interveni elementul ce scandaliză inimile cinstite
din oraş.
Înaintând semeaţă ca o regină, Mya Castellanny, privi-
ghetoarea West-ului, alias Dyane Clintwood, alias Danny
Clintwood, vorbi, iar vocea ei sună mai limpede decât clo-
poţelul unei şcoli duminicale:
— Ah, Pat dragă, într-adevăr! Uitasem să te previn că sunt
măritată şi cu aceşti gentlemani...
Cei de faţă căscară gurile. Unii nu le-au închis nici până
azi.

7. Doisprezece juraţi fură desemnaţi pentru a cântări, sub
conducerea judelui Yberr, fapta fără precedent a Dyanei.
Dintre pedepse, spânzurătoarea era considerată mult prea
blândă; se vorbea despre jupuitul de viu, arderea pe rug,
căci, desigur, Dyane era o vrăjitoare, iar exemplul ei
trebuia... etc.
51
Spiritele se aprinseră din ce în ce. Onorabilul Cal Ghan îşi
aduse aminte de un foarte vechi diferend al său cu vecinul
Johan Olson, şi-l împuşcă. Până să ajungă la faţa locului,
marshal-ul Pat, S. Garrett fu informat că la „Gloria”
stimabilul Franck Dhartytowne îl făcuse măgar pe colonelul
Manuel Mydd Thomson, unul fiind adept al jupuitului de viu,
celălalt al torturii prin foc, colonelul ripostase cu neelegantul
cuvânt arierat, de origine străină, între cei doi domni avusese
loc un nevinovat dar violent schimb de focuri, şi nici unul
dintre ei nu ieşise bine.
În biroul marshal-ului, dincolo de zăbrele, un găligan
înarmat o păzea de zor pe femeia care era cât p-aci să devină
soţia omului legii, sau mai exact Garrett era cât p-aci să
devină al treilea soţ simultan al ei... Dar, deocamdată nu ne
vom ocupa de Dyane, avea grijă s-o foarfece întreg oraşul, şi
o făcea cu atâta ardoare că barmanii şi ajutoarele
improvizate abia izbuteau să împartă răcoritoarele care să
mai stingă jarul. Dar, la drept vorbind, „răcoritoarele”,
precum whisky-ul, ginul, toffada, tequila, vinul roşu de
Arkansas şi alb de Lorena abia turnau gaz peste foc. Nimeni
nu mai bea bere sau apă.
Grupuri de călăreţi, atraşi de evenimente, intrară în oraş,
iar printre aceştia câţiva inşi ce se feriseră în ultima vreme să
dea ochi cu lumea. Garrett fu informat că ucigaşul Salkow,
izgonit pentru totdeauna din Kandy-bar, se află în carne şi
oase la „Apaşul melancolic”, împreună cu alţi doi inşi,
necunoscuţi dar cu atât mai dubioşi.
Răsunau împuşcături – deocamdată răsleţe. Culmea!
Marshal-ul află că fondatorul oraşului, primarul Dun, cel
care a promulgat interdicţia jocurilor de noroc, face un
pokeraş la „Darling” cu popa Bare, cu directorul teatrului
„Trave’s Girls Company” şi cu poetul local Vincent McCall.
Miza în acest moment e numai de 80 $ dar ameninţă să
crească. Apoi ochii lui Garrett înregistrară un spectacol de
care „ oraşul uitase. Faţada restaurantului „Grace Mils”,
renumit prin enchilada ce se gătea acolo, începu să se
clatine, un om zbură pe fereastră, un altul îl urmă, se
rostogoliră în praf, iar peste ei căzu faţada localului. Două
52
fete năvăliră în stradă în costume oarecum sumare şi
începură să-şi scoată ochii.
Marshal-ul era un om calm. Rămase calm. Doar gândi:
„iute, domnule, cum apariţia unei femei poate numai în
câteva ore să întoarcă pe dos un oraş pe care am reuşit să-l
pacific abia în doi ani!” Garrett făcu un gest de lehamite şi în
timp ce ochii săi urmăreau cu o nuanţă visătoare traiectoria
unui fotoliu aruncat de la etaj, urmat de persoana care
stătuse în acel fotoliu, adică soacra dentistului O’Canine,
buzele sale pronunţară singure: „Duceţi-vă la drakku toţi!”
Apoi, de ciudă, omul legii se duse şi el la drakku, adică se
îmbată, ceea ce nu i se mai întâmplase de vreo douăzeci de
ani.
Când, la o oră imposibil de definit, cineva îi scutură
umărul şi-i şopti, de fapt urlă, că Doc Holliday şi Rio Jim
iarăşi se certaseră şi urmează să se întâlnească pentru a
stabili a cui este femeia ce urmează a fi decapitată sau arsă
pe rug mâine, Pat S. Garrett mormăi cu limba amară: „N-au
decât să se ucidă... şi cu cât mai repede, cu atât mai bine!” Şi
adormi iar.

8. Vestea că Doc urma să-l întâlnească pe Rio Jim într-o
definitivă răfuială se răspândi ca fulgerul. Curioşii îşi
instalară mutrele şi plămada lor trecătoare în toate ascun-
zişurile. Deasupra orăşelului înflori o cometă. Singur în
atelierul său, tâmplarul Oscar F. Fay meşterea Un sicriu...
dacă nu două. La birtul lui Willy-nemţoiul, Doc bea o cafea
cu lapte, când fu informat că Ben ieşise din cealaltă parte a
pieţii din spelunca lui Howard grecoteiul. Doc sări în
picioare, îşi potrivi cu o atingere înfrigurată centironul...
Pe orizontul dominat de munţii Superstiţiilor, iar mai
departe de Piscul Lupului, scăpăra o coroană de lumină
argintie. O pisică neagră cu totul în afara evenimentelor, sau
poate deasupra lor, deşi, materialiceşte, în centrul lor,
traversă platoul alb, ca un punct, ca o virgulă în fraza ha-
otică a unui romancier somnambul, exact între cei doi tră-
gători care se apropiau cu pas prudent şi mâna pregătită.

53
Dar... dar... dar..., în momentul când ajunseră la o dis-
tanţă propice pentru a schimba o vorbă, o opinie, un glonte,
sau orice doriţi, în clipa când armele răsăriră între degetele
lor isteţe, două împuşcături răsunară, aproape simultan.
Nimeni nu-l remarcase pe călăreţul zvelt, în negru, ce se
întrupase în margine, dumnezeu ştie când! Prezenţa sa a fost
atât de scurtă, de neaşteptată, de surprinzătoare, că mulţi au
zis că e vorba de o nălucă sau ceva şi mai rău, de n-ar fi stat
mărturie gloanţele ce au pus capăt, pentru moment,
confruntării dintre Doc şi Ben.
În spatele Dyanei Clintwood – acum Danny Clintwood –
nălucea, şi mai fantomatic, mustangul ei negru. Ambii
dispărură înainte ca imaginea să fi avut timpul să se imprime
pe retină. Ceva mai târziu, trezit din posomorâta lui
chercheleală, marshal-ul Garrett îl dezlegă pe ajutorai său. Îl
gratulă simplu: „Nemernicule!” Nemernicul încercă să se
scuze:
— Eram cu spatele... voiam să văd şi eu ce se întâmplă...
nu-mi închipuiam că o femeie...
— Nu femeie, ci diavol, nu ţi-ai dat seama, cap de coyot
umplut cu bălegar de măgar! scrâşni Pat S. Garrett şi,
aranjându-şi artileria, ieşi în oraş, decis să reinstaureze buna
ordine.

9. Două bufniţe împăiate străjuiau infirmeria dentistului
O’Canine. Acesta ţinea în faţa ochilor înceţoşaţi ai lui Ben
Klinkenhagen un mic, drăgălaş, obiect lucitor, puţin
deformat. Aţi ghicit, e vorba de un glonte.
— În sfârşit, l-am scos, zise O’Canine. Uite ce simpatic e!
Să ştii că, dacă nu mori, te vindeci.
Rio Jim ceru:
— Ia-l de aici! Adă-mi o sticlă de toffada!
— În starea în care te afli te va ucide, observă dentistul.
— Şi aşa m-a ucis nevasta domnului de alături! protestă
Ben.
— Te-a ucis propria ta nevastă! hârâi Doc din plămânul
său ciuruit. Dar, felcere, glontele meu unde e?

54
— Străveziu cum eşti, Doc, răspunse O’Canine, plumbul a
trecut prin tine, s-a dus mai departe. Nu ştiu cât de departe.
Ţi-a străpuns plămânul.
— Care era dinainte străpuns... O gaură mai mult nu
strică... dar nici nu repară...
— Mi-ai adus ceva rece? răcni, poate pentru ultima oară în
viaţă, Ben Klinkenhagen.
— Voi aduce, fu de acord. O’Canine.
Şi puse alături de patul lui Rio Jim băutura. Gunman-ul
sorbi. Efectul înviorător se produse numaidecât. Reuşi să-şi
rotească gâtul, iar cu gâtul şi capul. Îl analiză pe vechiul său
prieten şi inamic, al cărui profil cadaveric părea o muchie de
stâncă, ciuruită de torenţi,
— Hei, Doc!
— Ce drakku pofteşti, vaquero?
— Am bănuiala că mă curăţ!
— Sunt mai mult decât impresionat, i-o întoarse Holliday.
Să-ţi dau o mână de ajutor?
— Lasă gluma, Doc. Nu e momentul. Promite-mi ceva!
— Nici prin gând nu-mi trece!
— E vorba de Dyane. Dacă scapi, să ai grijă de ea. Gă-
seşte-o! Cuminţeşte-o! Fă-i rost de angajament la un teatru
solid. Şi smulge-i, în numele domnului, pocnitoarele alea
blestemate din lăbuţe, să nu se mai joace niciodată cu ele,
cum s-a jucat cu noi!
— Prea bine, acceptă Doc după ce medita o clipă. Iar dacă
mă curăţ eu, iar tu ieşi de aici, promiţi să faci acelaşi lucru?
— O.K.! spuse Rio Jim, şi tăcură, munciţi de acelaşi gând.
Doc zise:
— Drace! Drace! Dar dacă ne curăţăm amândoi, ce face
Dyane singură... fără nici un soţ?
Studiară această chestiune. Doc găsi o soluţie:
— O să aibe Garrett grijă de ea... ticălosul!
Rio Jim vorbi:
— Să ne acordăm ultima iertare. Bate laba!
— Imposibil. Mâna mi-e înţepenită.
— De fapt, şi a mea. Să ne iertăm, prin urmare, simbolic.
Eu te iert, prietene. Adio!
55
— Doc, şi eu te iert, murmură Rio Jim. La revedere sau
adio!
Cavalerească, înduioşătoare conversaţie! Dar, oare, ce se
întâmplase cu adevărat? Voise chiar Dyane dintr-un foc,
adică din două focuri, trase aproape în aceeaşi clipă,
intenţionase să se scape simultan de cei doi soţi legitimi –
mare vorbă! – ai ei? Ciudată rezolvare. Nu se potrivea cu
Dyane. Nici vorbă de aşa ceva. Frumoasa Dyane – Mya
Castellanny, încercase doar să împiedece duelul care,
oricum, s-ar fi terminat rău, încercând să le zboare armele
din mână, însă propria ei mână tremurase... Se bizuise prea
mult pe iscusinţa ei Dyane... Şi, pe deasupra, era emoţio-
nată! După orele de arest, după evadare, după tensiunea
ceasurilor înainte de a fi arsă pe rug, e firesc ca degetele să
nu te mai asculte ca întotdeauna şi, mai ales, opinez eu,
oricât de măiastră ar fi în mânuirea pocnitoarelor, o doamnă
nu poate atinge nivelul celui sortit să poarte greul
pământului, al bărbatului deci. Un Doc Holliday, un Pat
Garrett, un William Frederick Cody, aceştia da, într-o zi bună
pot să zboare armele din mâna a doi trăgători. O femeie, mai
greu. Îşi închipuie ele, vanitoasele, că pot orice. Nu pot chiar
orice...

10. În Canyonul Lupului. Între Piscul Lupului şi Piscul
Negru, se află ranch-ul indianului Atlee, un surdo-mut,
cunoscut şi sub alt nume: James Gibson, dezlegător de
enigme. La Fort Kern, Kandy-bar, Phoenix, Tucson, şi în alte
orăşele, soseau prin intermediul prăfuitelor stage-coachs
plicuri mari, mici, potrivite, netede, mototolite, unele
ajungeau la Gibson, altele nu. Emisari misterioşi le ridicau
de la poştă şi i le aduceau dezlegătorului de enigme, a cărui
faimă creştea şi creştea. Ciudat, mare parte dintre aceste
răvaşe aduceau parfumul necunoscut al Vechiului
Continent. Acolo faima lui Gibson se lărgise mai mult decât
la el acasă... dar aşa e cu profeţii, ca în zicală. Ran ch-ul,
ascuns într-o glugă a pădurii, plăcuse unui cetăţean din
Sundance, acesta încercase să-l cumpere, dar se izbise de un
refuz, deci trimise trei ucigaşi care să-l cureţe pe proprietar.
56
„Neajutoratul” surdo-mut îi primi cu focuri de armă, doi îşi
lăsară acolo pielea, dar mai ales oasele, al treilea fugi şi
povesti întâmplarea. Surdo-mutul fu lăsat în pace, nici nu
dorea altceva.
Acum e seară. Un lup aleargă prin poiana bătută de lună
şi nu-i pasă de nimic. Gibson, surdo-mutul, bea cafea,
fumează, şi-n lumina lămpii studiază răvaşul lui Friederich
von Drscharpp, baron de Klemm, care oferă o sumă bună
dacă spărgătorul de enigme, mai ales istorice, va face lumină
şi va da un răspuns plauzibil într-o chestiune tare încurcată:
în urmă cu vreo două. sute de ani un strămoş, cavalerul
Drug May von Rosther, despre a cărui vitejie desigur aţi
auzit, dispăruse cu ocazia bătăliei de la Cohemburg, pe
Mosela... Nu atât osemintele înaintaşului îl preocupă pe
baronul Drscharpp, cât faptul că documentele afirmă – dacă
nu cumva minţesc – că în mormântul cavalerului se află o
parte din tezaurul familiei. Dar are rătăcitorul acela un
mormânt? Unde? Mda, aşa stăm cu familiile astea mari,
mereu preocupate de-aurul lor blestemat. Surdo-mutul
mormăie: „Hm!” Fiindcă surdo-mutul e tot atât de surd şi de
mut cum eşti tu, cititorule, el, Atlee, e una şi aceeaşi
persoană cu marele James Gibson, iar Gibson e una şi
aceeaşi persoană cu Ben Klinkenhagen, alias Rio Jim! Îmi
dau seama că m-am ocupat prea puţin de personalitatea
acestui mare frontiersman, poate e cazul să explic de unde
până unde Ben Klinkenhagen, refugiindu-se în pielea lui
Gibson, devine un avizat cunoscător al istoriei lumii, mai ales
a Europei, dar nu am vreme căci urechea „surdo-mutului”
prinde ecoul îndepărtat al unui galop...
Se duce la fereastră: Prieten? Duşman?
Prieten. Până la un punct, fireşte. De la distanţă, Rio Jim
recunoaşte profilul întunecat, fantomatic, al lui Doc Holliday,
mai ales după felul său de a călări, înclinat uşor către
stânga. Ben împinge pe foc cafeaua şi deschide uşa grea din
dulapi de 7 cm, cu traverse metalice.
Holliday, frânt, pică pe un scaun, degetul arătător indică
ceva, Rio Jim înţelege, iese, ia şaua de pe Bronco Nevada, îl
şterge încetişor, îl duce în grajd, alături de Cap Arămiu... În
57
acest timp, Holliday soarbe cafea. Lui Ben îi trebuie cel puţin
o juma de ceas pentru a-l pune pe roate pe Bronco Nevada pe
care ticălosul de Doc l-a istovit. Acum îl lasă să soarbă apa
limpede din jgheab... Intră în casă.
— Arăţi bine, Doc. Cum?
— Taci. Ultimul timp am băut mai ales lapte, explică Doc,
sorbind cafeaua. Ai vreo ştire de la soţia noastră, de la
Dyane?
— Nu prea...
— Să te cred?
— Cum pofteşti. Dar tu ai vreo ştire?
— Nu...
— Dar eu să te cred?
Doc Holliday puse pe masă, între plicurile pline de enigme
o altă enigmă, un sul de piele legat strâns. Degetele sale
subţiri, de chirurg, sau de trişor, sau de jucător, se mişcară
iute în jurul complicatului dublu nod marinăresc combinat
cu ceea ce se numeşte „ochiul spânzuratului”.
— Ce mai e şi asta, Doc?
— Orice. O anonimă din partea morţii. Un scalp. Un petec
din tunica lui Joe Indianul. Condamnarea noastră la
nemurire.
— Taci. Ai auzit mai înainte glasul unui şacal tenor?
— Poate. De ce?
— Pe-aici nu umblă şacali. Din cauza lupilor. Şacalii nu-i
înghit pe lupi, sau invers..
— Priveşte mai bine harta. Aici e o mină de aur, uitată,
părăsită. I s-a pierdut urma. Harta e veche de vreo sută de
ani.
— Dacă nu e falsă.
— Constată tu! De ce crezi că am venit la tine?
— De dorul meu! ripostează Rio Jim. Cum ai pus mâna pe
vechitura asta?
— Simplu. Am făcut o partidă la Billy-chiorul şi am umflat
de la nişte tămâi din Newton cincisprezece dubloni de aur şi
am vrut să plec, ceilalţi nu, că nu este elegant, până ce Billy
le şopteşte cine sunt, ăia-şi cer scuze, eu mă duc la bar, cer
un pahar cu vin, când se apropie foarte respectuos un
58
individ, cu pălăria în mână, şi vrea să-mi mai ofere un pahar,
refuz, fiindcă, zic, doctorul îmi interzice mai mult de 250 g.
pe seară. Mă întreabă cine e doctorul ce vede de mine, îi
spun că eu sunt acela, adică sunt propriul meu-doctor, el
zice că ştie, că m-a recunoscut, după faima mea...
— Doc! Nu mă plictisi! Lasă în pace faima!
— Bine, nătărăule! Eşti gelos pe faima mea. Pe scurt,
individul îmi vinde harta, pe gratis, contra unei sute de
dolari.
— Pe gratis! O sută, pentru prostia asta!
— I-am dat şaptezeci. Ne-am târguit. Cred că o lăsa şi la
cincizeci, dar în seara aia eram generos.
— De ce nu s-a dus individul să caute mina aia bles-
temată?
— Un om bătrân, neputincios, nepriceput...
Rio Jim răsuci harta.
— Munţii Ggssoollly? Jjuurrwweerr-river? Nu cunosc, n-
am auzit.
— Păi toate hărţile sunt cifrate, vaquero!
— Bravo! Şi atunci, cum găsim drumul?
— Dar eu de ce m-am ostenit până la tine? Descifrează!
— Mă faci să râd. Parcă ar fi celebra ta afacere cu aurul
din peştera lui Weehler, unde piraţii de pe „Clementine” şi-au
îngropat tezaurul, şi unde am săpat câineşte patru zile... Şi
am dezgropat o lădiţă în care se odihnea un pergament pe
care scria: „Doc Holliday! Era timpul să ai şi tu parte de o
cacialma bună. Iscălit: Un grup de cetăţeni cinstiţi pe care i-
ai curăţat la Snake River Stampede.”
— Lasă, făcu Doc plictisit. Atunci am luat plasă, acum
afacerea e sigură.
— Mă întreb cum a ajuns şacalul acela în Canyonul
Lupului. Îl auzi?
— Ben! se supără Doc. Eu nu mă dau jos din şa cinşpe ore
ca să-ţi aduc documentul, iar tu, cu şacalul tău...
— Nu-mi place harta, Doc! Ce să zic, tu mă deranjezi
totdeauna când încep o viaţă nouă. Vreau să rămân aici,
tihnit, iar tu aduci duhul blestemat al aventurii! Du-te la Old

59
Fille, el are „telescop cu oscilator de mercur”... pentru aur,
argint, pentru orice.
— Boşorogul acela! Nici nu mai e în stare să încalece!
— Aşi! Dacă-l ajuţi, poate călări şi o cometă.
— Tu îţi baţi joc de mine!
— În casa mea fac ce vreau-!
— Sigur. Ce vrei. Poţi s-o şi încasezi, dacă vrei. Şi, ca să nu
spui că e vorbă goală, ţine!
Şi Doc repezi o directă în falca amicului său. Acela,
bineînţeles, ripostă. Se încăierară. Se cotonogeau cu egal
talent, fără să mai ţină cont de nimic, când o voce
rogojinoasă îi opri:
— Dacă pentru hartă vă bateţi, n-are sens. E a mea!
Doi indivizi intraseră în baracă, unul din ei merită ceva
atenţie.
Deosebit de scund, foarte lat, cu picioarele strâmbe, era
cunoscut sub numele de Kraker Jake, Jake Crăcănatul. Unul
dintre bandiţii frontierei. Ce nu făcuse Kraker, în sens rău
desigur, poate încăpea pe un bilet de loterie. Răufăcătorul nu
bănuia că peste vreo sută de ani cosmeticiana Helene
Rubinştein va lansa pudra „Kraker Jake”, eterizându-l în...
nemurire. Posibil că nici nu s-ar fi simţit flatat. Ce e aceea o
pudră? Preferabil o carabină „Kraker”. Sau o marcă de
toffada.
— Hello! făcu Ben Klinkenhagen, ridicându-se. Îmi era dor
de tine, Jake! Deci tu erai, „şacalul” era semnalul vostru...
— Vorba! Fă-te uşurel cu faţa la perete. Ridică lăbuţele. Şi
tu, la fel, dentistule. Fernand, maimuţoiule, ia-le arma, banii,
tot ce e de preţ, iar harta pune-o la mine în buzunar. Bine.
Nu înţeleg de ce nu vă măresc greutatea corporală cu ceva
plumb, mai ales Doc ar avea mare nevoie, însă azi sunt
melancolic... melancholic, dar la viitoarea întâlnire se lasă cu
pârâituri. Nu-mi ieşiţi în drum! Uitaţi de hartă! Harta nici n-a
existat! Zicând acestea, Kraker slobozi câteva gloanţe, din
pură plăcere, spărgând, printre altele, un preţios serviciu de
Saxa, primit de Ben, oricât ar părea de straniu, de la Marele
Duce de Saxa.
După ce bandiţii se topiră, Rio Jim îl privi amărât pe Doc.
60
— Tu îmi aduci totdeauna necazuri şi complicaţii. Treaba
asta m-a indispus atât de tare că nici nu mai am chef să te
cotonogesc!
În mâna subţire a lui Doc apăru un minuscul Petit Cheri.
— Aş putea să te curăţ, Ben! Aş zice că a făcut-o Kraker.
— Eram convins că maimuţoiul de Ferdinand nu ţi-a
dibuit toate buzunarele! Dacă vrei să pui în funcţiune
„maşinuţa”, nu ezita, prietene! Viaţa nu mai are haz pentru
mine, enigmele Europei nu mă mai pasionează, băutura nu
are gust, fumul de ţigară e prea uscat... şi-n plus ai rămâne
unicul soţ al Dyanei...
— Dacă între timp n-a contractat alte căsătorii...
— Apasă! Apasă pe trăgaci. Dar să ţinteşti bine. Dă-mi voie
să iau Biblia, să mor cu Cartea Sfântă în mână.
— Ia-o, prietene! Ia şi fotografia Dyanei.
— N-o am. Dar Dyane e în inima mea.
Klinkenhagen luă Biblia, o deschise şi-n mâna lui înflori...
„Laleaua Neagră”... ba nu, un pistolet negru, de mare
precizie.
Doc rânji, prea puţin impresionat.
— Nici pe mine viaţa nu mă încântă. Ce facem? Facem tir
sau pornim pe urmele lui Kraker Jake?

11. A fost o treabă deosebit de posomorâtă. Au refăcut din
memorie harta. O noapte întreagă. Dimineaţa au înşeuat caii.
În Canyonul Lupului bătea un vânticel cald, înmiresmat Era
plăcut să trăieşti, totuşi-. La intrarea în Kandy-bar, marshal-
ul Garrett se încruntă urât.
— Pentru alde voi, oraşul e închis!
— Încearcă să ne scoţi afară!
— Predaţi armele!
— Care arme? şi îi arătară tocurile goale ale pocnitoarelor.
Doc şi cu Rio Jim băură o cafea la Billy-chiorul care, inimă
largă, le dădu câteva pistoale, două carabine, ba le
împrumută şi niscaiva mărunţiş. Marshal-ul Garrett suspină
uşurat când îi văzu ieşind din oraş. O apucară spre nord.
Seara fripseră o pulpă de căprioară. Dimineaţa, când
deschise ochii, Klinkenhagen văzu pe cer planând un vultur
61
din specia „ribon”. Romantică imagine, care însă nu spune
nimic bun unui om al preeriilor. Rio Jim se ridică încet. Ce
instinct au păsările! La mai puţin de un metru de capul lui
Doc Holliday care, conform obiceiului, veghea dormind dus,
un serpent à sonnettes îşi ridicase capul şi din această poziţie
părea să-şi examineze cu o curiozitate metafizică viitoarea
victimă. Klinkenhagen ţinti fără să aştepte. Capul zdrobit al
jigodiei zbură într-o parte. Doc sări în picioare.
— Nemernicule! Ocheşti în mine în timp ce dorm?!
— Dentist ratat şi dobitoc bătrân! îl ţinu Rio Jim sub
ameninţarea armei, căci nebunul, irascibilul Doc era în stare
de orice. Uită-te la picioarele tale şi sărută-mi mâna!
Apoi consultară harta ce o refăcuseră din memorie. Gata
să se încaiere pe chestia direcţiei ce o aveau de urmat pentru
a ajunge la Old Fille care deţinea un preţios „oscilator cu
mercur”. Old Fille care trăia de la o zi la alta, într-un ranch
amărât unde poseda două găini, flămânde şi alea. Nimeni nu
şi-a pus problema asta.
Străbăteau o pădure de spanish bayonet când un călăreţ
singuratec le ieşi în cale.
— Doc! Vezi şi tu ceea ce văd eu?
— Dacă o zăreşti pe Dyane, şi eu, la fel...
— Soţia noastră! Ce emoţionant!
Mya Castellanny înainta fără sfială şi le zâmbi. Nu Mya, ci
Danny Clintwood, fiindcă la drum se travestea în bărbat. Era
fercheşă. Adică fercheş. Colturile la locul lor, carabina
Sharps 2W în oblânc. Mustangul Danny arăta si el odihnit.
— Încotro?
— Către munţii Yosemitte, Dyane... Căutăm aur. Vii şi tu
cu noi?
— Nu. Cu doi e ca şi cum ai fi cu nici unul. De altfel, acolo
unde mergeţi e tot atâta aur cât în ochiul lipsă a lui Billy... N-
ai azvârlit tu, Doc, într-o seară, şaptezeci de dolari, pentru o
hartă veche? Doc Holliday o privi îngheţat. Domnul acela
onorabil era tatăl meu... socrul vostru, băieţi. N-aţi avut
plăcerea de a-l întâlni până acum. Confecţionează hărţi
„vechi”, e plăcerea lui, şi-i aduce şi un mic venit, nu trebuie
să-l condamnaţi cu asprime, la urma urmelor sunteţi rude...
62
Eu l-am trimis în seara aceea la tine, ştiam că ai bani, totul
se află, aveam nevoie de mărunţiş fiindcă sunt cochetă şi un
negustor îmi oferise spre vânzare un şirag de perle...
adevărate. Porcul! Erau tot atât de adevărate ca şi harta! Am
ieşit cu toţii în pierdere, nu vă uitaţi aşa la mine, nu mă
sperii, şi nu uitaţi că nu de mult am salvat, la Kandy-bar,
viaţa a cel puţin unuia dintre voi!
— Ucigându-ne pe amândoi, femeie!
— Scopul meu a fost bun, dar îmi tremura mâna... din
cauză că ţinteam în voi... Haideţi, însoţiţi-mă o milă, apoi ne
despărţim...
Ceva mai încolo, Dyane descălecă şi înşiră la marginea
potecii ceasornicul de argint, port-ţigaretul, pintenii,
săculeţul de aur, pumnalul şi celelalte.
— Ce este cu toate acestea? fu curios Doc.
— Sunt cadourile pe care NU mi le-aţi dat, şi le-am luat
singură, boys! Momentan sunt bogată, vi le înapoiez.
— În acest caz, înapoiază totul, o povăţui Ben. Şi cei
şaptezeci de arginţi cheltuiţi de Doc pe harta aia falsă.
— Dar ce înseamnă şaptezeci de monede pentru Doc? O
miză medie. Nu pricepeţi că aveam nevoie de ei? Şi apoi, voi
nu aveţi nici o obligaţie faţă de mine?
O priviră cum se îndepărtează până se pierdu în ceaţa
străvezie de pe orizonturi.
— Noi, acum, ce facem? întrebă Doc.
— Nu ştiu. Dar ce nu facem?
— Nici asta nu ştiu.
Zi stranie! Soarele se plimba printre nori. umbrele se
plimbau printre arbori, ochii lui Klinkenhagen urmăriră două
antilope proghorn ce străbăteau un luminiş, departe, ieşind
dintr-o pâclă, pătrunzând în alta. Două iluzii...
— Cât vrei pe ceasul acela? întrebă Rio Jim. Că-l ţii de
prea multă vreme şi nu e sănătos, iar eu n-am avut ceas în
viaţa mea şi vreau să ştiu cum e viaţa cu ceas.
— Păcătoasă, ca şi fără, dar să ştii că ăsta e fabricat la
Youngstown, Ohio, de un olandez pe nume Van Dobson, prin
1800. A aparţinut guvernatorului Backer. Pe când aveam
cabinet la Chicago, l-am primit cadou din partea milionarului
63
Boobney căruia i-am bătut în gingie şase dinţi de aur, din
aurul lui...
— Iarăşi se aude şacalul ăla!
— E plin de şacali pe-aici! Îşi pierduse şase dinţi cu
ocazia...
— Există sumedenie de ocazii în care-ţi pierzi dinţii, capul.
Te-am întrebat, amigo, ce vrei pe blestematul ăla de ceas?
— Am vrut să-ţi explic că e al naibii de preţios, vaquero!
— O. K, gringo! Îţi ofer pumnalul acesta. E cadoul ducelui
de Kent, răsplată că i-am dezlegat una din enigmele ce-i
tulburau somnul. E făcut la Istambul-Constantinopol-City,
Turkia, în anul 1500.
— Flecuşteţul ăsta?! Ce mai pui pe lângă el?
— Cu tine nu se poate trata o afacere serioasă. Dau aurul
dacă tu dai şi port-ţigaretul.
— Port-ţigaretul meu?! răcni Doc. Să ştii, pe mine mă
doare-n cot de Ducele de Kent, dar bijuteria asta de port-
ţigaret a aparţinut lui James Reed-Vacă, banditul care a
efectuat primul train hold-up în anul 1845.
— Eşti un incult. Linia „Union Pacific” a fost terminată în
’69, iar în ’45 nu exista picior de... roată de tren pe-aici!
— Ce contează anii? se înfurie Doc. De ce mă plictiseşti?
— Dau pumnalul, aurul, tu pune jos ceasornicul şi port-
ţigaretul.
— Pe lângă pumnal şi aur pune jos şi acul de cravată!
— Atunci tu adaugă pintenii de argint. E ca şi cum nici nu
i-ai avut!
— De fapt nu le-aţi mai avut, nu le aveţi şi nu le veţi mai
avea vreodată! răsări din tufişuri mutra urâtă a lui Kraker
Jake. Nu vă mişcaţi. Ia-le armele, Fernand, maimuţoiule!
Caută-i prin buzunare. Doc, nu te uita urât, că mă supăr!
— Tu eşti de vină, Doc! zise Rio Jim. Niciodată nu eşti
atent la şacali. Ei erau!
— Ţi-am spus să nu mai faci pe şacalul, capră ce eşti! îl
mustră Kraker pe Fernand. Caută bine. Trişorul de Holliday e
în stare să ascundă un pistol şi între măsele! Aşa, prieteni.
Mi-aţi dat o hartă falsă, pentru asta nu vă iert!
— Singur ţi-ai luat-o, crăcănatule!
64
— Gura! Eu, oricum, mă consider păcălit. Hai, Fernand,
pune tot avutul ăstora în săculeţul numărul doi!
— Nu te mai osteni atâta, faţă palidă! răsună o voce
autoritară. Aurul, armele, şi tot ce mai e sunt ale mele! Aveţi
onoarea de a fi prizonierii Marelui Lup Alb, căpetenia
chipeway-lor. Nu vă necăjiţi. Înainte de a vă lua scalpurile,
am să vă ofer whisky. Am destul. Să mergem.

12. În timp ce călăreau, cu mâinile legate, Doc zise tare, ca
să fie auzit:
— Nu este Marele Lup Alb! Se preface!
Unul dintre indieni, gol, musculos, cu un falnic tatuaj, un
buffallo pe coarnele căruia aterizaseră doi şoimi, se răsti:
— Cine minte, greenhorn?
— Am să-ţi arăt eu ţie, maimuţoi împănat! Şeful vostru
minte.
Indianul îl ajunse din urmă pe Marele Lup Alb şi-i raportă.
Căpetenia îşi domoli calul până ajunse lângă prizonieri.
— Adică nu sunt eu Marele Lup Alb? Adică mint?!
— Parcă ar fi contele de Valois, rânji Klinkenhagen cu
gândul la încurcăturile de pe Vechiul Continent,
— Eu nu discut cu tâlharii de drumul mare! zise demn
Doc.
— Tâlhari sunt albii, ass! Care ne iau pământurile, ne
omoară vânatul, ne fură femeile.
— Scalpează-i pe aceia, Sachem! Noi nu ţi-am luat
pământul, vânăm pentru a ne potoli foamea, ceea ce legea
preeriei permite, cât priveşte femeile voastre, nici că ne pasă
de ele, amândoi suntem căsătoriţi şi suntem credincioşi...
nevestei noastre.
— Tu, faţă palidă, vrei să jigneşti fetele chipeway? Îţi
închipui că nu ar fi demne de voi? Că nu sunt frumoase? Că
sângele nu le este fierbinte? Foarte bine? Înainte de a vă
pune la stâlpul torturilor, în faţa judecăţii lui Manitu, am să
vă închid pe fiecare, în câte un wigwam, cu două dintre cele
mai frumoase squaw ale noastre. O să vă arate ele!
— Ai haz, chief, râse Ben Klinkenhagen, Va fi cumplit!

65
— Sunt nerecunoscători, bombăni Doc. Nu se ţin de
cuvânt!
— Îţi tai limba, faţă palidă!
— Taie-mi-o! Înţelepţii tac. Nu te poţi bizui pe recunoştinţa
lor!
— Cu ce trebuie să-ţi fiu recunoscător?
— Nu discut cu tine! Marele Lup Roşu. a fost cel mai
mare... cea mai mare căpetenie de pe tot teritoriul.
— Sunt fiul lui!
— Să te creadă cine vrea! Tu nu eşti descendentul lui! Într-
o bună zi, Marele Lup Roşu a fost apucat de o cumplita
durere de măsea...
— De unde ştii? Nimeni nu are voie să ştie aşa ceva!
— Nimeni! replică Doc. În afară de vraciul Pană de iepure,
sau Marele vrăjitor Negură Fâlfâitoare peste piscuri. Nimeni.
Plină la urmă, o falangă de războinici s-a deplasat noaptea
până la Kandy-bar, de unde l-au răpit pe dentist. Dentistul
eram eu. L-am vindecat pe Marele Lup Roşu şi, drept
mulţumită, am fost pro-clamat mare vraci al tribului, şi acela
eu sunt! Şi acum, iată recunoştinţă!
— Dezlegaţi-i pe aceşti oameni! porunci Marele Lup Alb,
palid. Să le fie restituite armele şi aurul. Sunt prietenii
noştri.
— Nu-i băga în aceeaşi oală cu noi pe Kraker şi pe
Fernand. Nu sunt nici prietenii noştri, nici ai voştri. Ia-le caii,
lasă-i cu mâinile legate, şi trimite-i! Prezenţa lor mă
îngreţoşează, Sachem!
— Mă Doc, întrebă într-un moment prielnic Rio Jim, chiar
tu ai extras măseaua găunoasă a Marelui Lup Roşu?
— Nu tocmai, şopti Doc. Pe vremea aia făcea pe dentistul
la Kandy-bar prietenul meu, răposatul Old Deekeendeen. Pe
el l-au răpit pieile roşii.
— Old Deekeendeen! L-am cunoscut. Ne este de folos şi
după moarte. Dar dacă îşi vor da seama că nu tu eşti acela?
— Imposibil, a trecut ceva timp, Old Deekeendeen era la fel
de slab ca şi mine, avea ca şi mine doi ochi.
— Eh! Să ne fie într-ajutor Marele Şarpe, conchise Ben.

66
Dâre verticale de fum, între care apunea soarele, vestiră
apropierea aşezării. Trei stânci de calcar subţiat în lumină,
dominau spaţiul. Intrară în satul indian, mândri, cu toate
armele, chiar şi cu armele lui Kraker. Un războinic tânăr ieşi
în galop mare.
— O surpriză pentru tine, chief! Ţi-am procurat o nouă
nevastă. Deşi albă, e frumoasă! Călărea travestită în bărbat,
şi s-a împotrivit!
Dyane stătea liniştită în wigwam-ul căpeteniei, înconjurată
de nişte cotoroanţe ce o asaltau cu sfaturi deosebit de inutile.
Când Marele Lup Alb intră, urmat de noii săi prieteni, Dyane
îşi arătă frumosul ei zâmbet enigmatic.
— Zmeilor! Aţi venit să mă recuperaţi?
O piele-roşie nu are voie să-şi trădeze sentimentele; Marele
Lup Alb nu-şi trădă surpriza. Se mulţumi să întrebe:
— Vă cunoaşteţi?
— Niţeluş. E soţia mea..., bombăni Doc.
— De fapt, şi a mea, adăugă Rio Jim.
— Ciudat, comentă Marele Lup Alb. La indieni un bărbat
poate avea câte neveste doreşte, niciodată invers. Ei, dar la
voi toate-s anapoda. Femeie, i se adresă Dyanei, eşti
frumoasă, eşti liberă, mănâncă, bea, şi bucură-te de
tovărăşia soţilor tăi!
— Dar eu aş prefera să-mi văd de drum, mare chief!
— Dacă soţii tăi îţi dau drumul, facă-ţi-se pe plac! Clar,
femeie! Dacă tu eşti una, iar ei doi, înseamnă că tu comanzi.
Mai ai şi alţi soţi? Ciudat, foarte ciudat, pe Marea Pană de
Aur a Marelui Vrăjitor Negură Fâlfâitoare peste piscuri!
— Dar şi noi am prefera să ne vedem de drum, suspină
Doc.
— Nu, prietene, nu, femeia să plece dacă vrea, avem aici
destule, noi v-am supărat din greşeală, acum veţi fi oaspeţii
noştri cel puţin treizeci de rotiri ale soarelui în jurul
pământului, interval pe care-l declar sărbătoare continuă. De
altfel, adăugă Marele Lup Alb, avem şi noi câţiva bolnavi
cărora vraciul Copită Crăpată de Bizon, încă tânăr în
meserie, nu le poate face destul bine...

67
12+1. Uriaşi arbori black chamber tree, înalţi de peste o
sută de picioare, mărgineau poteca. Cei doi ochitori călăreau
fără grăbire. Caii erau împovăraţi cu darurile primite de la
indienii chipeway, cărora Doc le extrăsese în treacăt câte o
măsea, două. Rio Jim îi distrase ţinând în aer o farfurie, cu
ajutorul gloanţelor. Farfuria de alamă, ciuruită, este acum
unul din exponatele cele mai admirate la muzeul din
Cheyyenne. Marele Lup Alb remarcase, printre altele, că dacă
soţia lor are mai mulţi soţi, nu vede de ce nu s-ar dedulci şi
el cu câte încă o nevastă şi lăudase cu precădere graţia
feciorelnică şi destoinică matură a două fete, Rază de Lună şi
Şoaptă Mângâietoare. Pistolarii, căşti, alegându-şi cu grijă.
cuvintele pentru a nu jigni, explicară că aceste june sqwaw
sunt tot ce poate fi mai şarmant pe lume, dacă nu le permite
credinţa... iar acum tocmai ieşeau din pădurea uriaşă.
Masivul Anaconda se profila, îşi profila mai bine zis dinţii pe
orizont. Observară un nor lung de praf tulburând zarea.
— Doc! Am ajuns la South-Oregon-trail!
— Te cred! O variantă a marelui traseu. Aruncăm o
privire?
— Nu ştiu. Cred că mă întorc acasă. E momentul să rezolv
marea enigmă a casei de Risenthal.
— În acest caz adio... James Gibson! făcu rece Doc şi-şi
întoarse fugarul alb.
— Aşteaptă, Doc! Enigma aia poate să mai rabde niţel, şi
aşa aşteaptă de 355 ani. Vin şi eu!
Un chervan alcătuit din vreo şaizeci de prairie schooner
înainta lent pe South-Oregon-trail. Corăbii ale deşertului,
cum erau denumite lungile care cu coviltir ce se aventurau
pe drumurile acelea ireale, cucerind încetul cu încetul
Westul.
În fruntea expediţiei călăreau cu mândrie trei bărbaţi, doi
tineri solizi, iar la mijloc un bărbat cărunt, în capul gol, cu
obraz aspru, desigur conducătorul. Tinerii purtau pălării
abia scoase din magazin, haine de piele cu ciucuri şi
apărătoare, şi erau înarmaţi până-n dinţi. Şi armele erau
nelegiuit de noi. În spatele acestora trei, dar tot înaintea
convoiului, călărea cu englezească nepăsare un tinerel în
68
haine de oraş, cu trăsături delicate, umerii nu tocmai
puternici. Nici nu încerca să facă pe gunman-ul neînfricat.
Călărea însă un armăsar de soi, roib.
La o distanţă convenabilă, Doc ridică neagra-i pălărie.
— Eu sunt Doc Holliday, din Chicago şi de peste tot.
Prietenul meu este Rio Jim, cunoscut şi sub numele de Ben
Klinkenhagen. Vă stăm la dispoziţie!
— Mai am un nume, zâmbi Rio Jim. Mi se spune şi James
Gibson!
— Eu sunt Papa Drăgan din Timişoara, spuse amabil
bărbatul mai în vârstă. Însoţitorii mei sunt Henry Matt şi
Yancey Berry, din New-York. Ducem caravana în valea Yaqui.
— N-are să fie uşor, remarcă Ben.
— Avem arme bune, se grozăvi Henry Matt.
— Nu e destul, făcu Doc.
— Fii mai clar, mister. Crezi că nu ştim să ne folosim de
ele?
— Cam aşa ceva, deveni arţăgos Holliday.
— Ascultă! Vei da socoteala pentru...
— Fleanca, băieţi! porunci bătrânul. Dacă am înţeles bine,
sunteţi Doc Holliday şi Rio Jim, vestiţii gunmani ale căror
isprăvi sunt povestite peste tot?
— Se mai exagerează, dar, în principiu, aceştia suntem,
Sir!
— Mă bucur! M-aş bucura şi mai mult dacă ne-aţi însoţi.
— Ne descurcăm foarte bine şi singuri, domnule Dragan,
interveni ţâfnos Henry Matt.
— Vrei să-ţi înfund pliscul cu un căluş, Henry? Eu
comand aici!
Într-acestea, tinerelul în haine de oraş se apropie cu sfială.
— Permiteţi? Am auzit pronunţându-se numele de James
Gibson.
— Eu sunt acela, îl examina dintr-o privire Rio Jim.
— Totuşi sunteţi Ben Klinkenhagen. Şi Rio Jim.
— Este acelaşi lucru.
— Aş avea nevoie de dovezi că sunteţi şi James Gibson...
— Cuvântul meu este o dovadă! îl fulgeră Ben.
— Iertaţi-mă. Numele de Wilmore vă spune ceva?
69
Rio Jim se înmuie, zâmbi.
— Desigur. Acum două sute şi ceva de ani, fiul cel mare al
lordului Wilmore a fugit în lume cu tragediana Betty Carlyle,
mare amor. Un descendent îndepărtat al marelui amor este
azi unicul moştenitor al castelului şi al titlului, dar trebuiau
dovezi că descendentul e real. James Gibson le-a adus. Eu
adică. Dumneata trebuie să fii tânărul lord Wilmore.
— Baronet, deocamdată, înflori de bucurie faţa palidă a
englezului. Bunicul m-a trimis în West să-mi fac ucenicia.
Dacă mă întorc viu, moştenesc totul, dacă nu, nu...
— Logic, acceptă Rio Jim. Sper să te întorci viu.
— Bunicul meu mi-a poruncit să vă găsesc şi să vă ofer
acest cadou!
Doc dădu să se îndepărteze, îngâmfata aristocraţie eu-
ropeană îl irita, când glasul englezului îl opri.
— Domnule Holliday, scuze. La noi, prietenia ce vă leagă
de domnul Gibson e cunoscută. Am un cadou şi pentru
dumneavoastră, o adevărată comoară...
— Brr! se scutură Doc. M-am cam săturat de comori!
— E o trusă în care veţi găsi un mare stoc de anestezice,
ultimele descoperiri ale chimiştilor din Londra, seringi, cleşti,
tot ce vă trebuie.
— Clienţii mei, remarcă acru Doc, sunt obişnuiţi să le scot
dinţii fără anestezice, poate cu excepţia rachiului, fără cleşte,
uneori cu vătraiul, iar în cazurile delicate cu pistolul. Dar ai
mulţumirile mele, tinere domn...

14. Doc nu avea habar câte necazuri avea să-i aducă foarte
eleganta trusă din piele neagră. Printr-un miracol anevoie de
explicat, prin ţinut se înfiripă ştirea „sigură” că Holliday
ascunde în trusa aia un obiect de mare preţ. Posibil că totul
pornise de la cuvântul „comoară”, pronunţat cu imprudenţă
de baronet. Se vorbea când despre cele trei perle unice care
împodobiseră odinioară fruntea arămie a căpeteniei asiatice
Gead-han; un scamator în trecere prin Carlsbad, New
Mexico, jură că văzuse în mâna lui Doc diamantul Koh-i-
nor...

70
Mda, tânărul Wilmore îi cadorisise lui Doc, cu cele mai
nobile intenţii, un şarpe veninos!

15. Dacă nu erai orb, era imposibil să nu observi im-
punătorul panou: „Mr. Daves are un ochi în ceafă. Are două
pistoale, la vedere, şi unul ascuns. Trage din întoarcere de
două ori mai bine decât prin ochire directă. Dacă ţintiţi în el,
riscaţi să muriţi înainte de a vă da seama ce vi se întâmplă.
Noi v-am avertizat!”
Mr. Daves era pianistul localului „Action” din Caverns-
City. Un bărbat cu ochi contemplativi, aveai impresia că
priveşte să vadă ce se întâmplă dincolo de tine şi chiar
dincolo de toate. Şi, chiar, ce se întâmplă dincolo de toate?
Din când în când, acest bărbat fin făcea o demonstraţie, de
pildă dobora o musculiţă din zbor, fapt care-i asigura liniştea
pentru câtva timp. Din trei în trei seri, la „Action” se dădea
„un mare spectacol galant şi modern” a cărui vedetă era...
Mya Castellanny, privighetoarea Westului.
Într-o zi, un bărbat lat, scund, crăcănat, bea la bar hli-
zindu-se către o frumoasă femeie ce stătea de vorbă, pro-
fesional, cu pianistul.
— Hei, Slim, se aplecă băutorul spre barman, cine-i dama?
— Vedeta noastră, Mya Castellanny, o mare lady...
— Tot muiere e! Cât ia pe seară?
— Stai cuminte, mister Kraker! E nevasta lui Doc Holliday.
— Doc s-a însurat? Idiotul! Oricum, îmi convine de
minune.
— Dar e şi soţia lui Rio Jim, dacă e adevărat ce se spune...
Treaba e mai încurcată decât o pânză de păianjen...
— Atunci îmi convine de două ori. Crezi că dacă îi pun o
sută îh faţă, e destul?
— Riscaţi să vă alegeţi cu nişte gloanţe. Doamna nu numai
cântă, dar şi trage, şi unii spun că trage mai bine decât
cântă! Să mai torn?
— De ce nu? Mi-e gâtlejul plin de praf. Doc conduce Către
valea Yaqui, un chervan, cu toate că e bogat, a pus mâna pe
pumnalul unui rajah încrustat cu cele mai mari diamante
din lume, cinci sute de mii de monede ca nimic.
71
Ochii lui Kraker sclipiră la gândul miilor de dolari şi
sclipiră în direcţia Myei Castellanny. „Ia să-i încerc virtutea”,
gândi, „Doc e departe, pe Klinkenhagen nu-l văd pe-aici”, şi
îşi mai turnă un pahar.
Pianistul „descifra” partitura unei melodii ce intrase în
modă, „Nu gloanţele m-au răpus, ci privirea ta, o, Sonya!”.
Kraker bea la bar pahar după pahar şi se-nfuria din ce în
ce.
— Hei, Slim!
— Yes, mister Kraker. Altă butelcuţă?
— Spune-i pelicanului de la pian să înceteze!
— Dar nu aţi citit ce scrie pe panou?
— Eu nu citesc. N-am obiceiul! Fă ce ţi-am spus!
— Comunicaţi-i personal dorinţa, eu... sunt foarte ocupat.
— Allo? Se aude? Pelicanul muzical de colo! Nu mai lovi
clapele, opreşte concertul, altfel te opresc eu!
Mr. Daves păru că nu aude, însă avea în faţă o oglindă
prin care vedea TOTUL.
— Adică vrei să mori?! zbieră Kraker.
De data aceasta, pianola tăcu. Toţi din local amuţiră.
Negrul de la bucătărie, alb ca varul, trase perdeaua. Mr.
Daves nu dădea multe parale pe vorbe. Paharul din mâna lui
Kraker explodă cu un sunet aproape muzical, lucru firesc
deoarece glontele fusese expediat de un pianist. Mr. Daves,
om paşnic, îşi zise că demonstraţia a fost cam scurtă aşa că
zbură de pe bostanul lui Kraker pălăria lui slinoasă, reteză
cureaua Coltului, reteză cureaua nădragilor, treabă al
dracului de migăloasă, nădragii căzură, Kraker rămase
siderat, caraghios, cu mâinile ridicate. Mr. Daves se aşeză la
pianolă şi continuă cealaltă demonstraţie, cea muzicală, ca şi
cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Barmanul Slim i se adresă $
— Sir, permiteţi acestui gentleman să-şi ridice pantalonii,
fiindcă de faţă sunt şi doamne? Permiteţi să ridice arma
scăpată jos din... nebăgare de seamă? Pianistul făcu da din
cap, imperturbabil. Făcu da şi când Slim îl întrebă dacă e
voie să-i ofere lui Kraker un păhărel, ca să-şi revină.
— De acord. Dar să nu întreacă măsura! Răspunzi de el,
Slim.
72
— Nici o grijă, maestre. Va sta cuminte ca un şoricel.
Astfel că, fierbând la foc mic – la mare nu-i dădea mâna –
Crăcănatul se apucă să bea vârtos, după alte pahare se mai
consolase, totul se uită, nimeni nu se mai ocupa de el. „Am
rasolit-o cu pelicanul, să mă ocup de porumbiţă”, gândi, şi
merse clătinându-se la masa Dyanei Clintwood, şi-i bolborosi
cine ştie ce. Din nou Kraker Jake, într-un interval foarte
scurt, fu depăşit de evenimente. Din nou nu ştiu ce se
întâmplă cu el. Cântăreaţa cea „fragilă” stătea în picioare,
frecându-şi pumnul cu care izbise. Izbise straşnic. Kraker îşi
frecă falca şi se ridică precaut. Lumea rânjea. Blestemând,
Crăcănatul părăsi localul, îl întâlni pe aghiotantul său
Fernand şi-i porunci să adune ciracii.
În aceeaşi noapte, banda Crăcănatului o răpi pe Dyane
Clintwood şi se îndreptă către munţii Anaconda. „La capătul
drumului ne aşteaptă o juma de milion!” îşi îndemna el
„indezirabilii”, gândindu-se la pumnalul cu diamante ai lui
Doc Holliday...

16. Ben Klinkenhagen dormea visând că dezlegase enigma
casei Risenthal. Curios că acest mare pistolero ar fi preferat
să aibă un cabinet călduţ, undeva în apropierea pieţei
Trafalgar, înconjurat de mii de cărţi de istorie, de mii de
enigme istorice. N-avea să aibă niciodată un astfel de cabinet
călduţ, după cum nici Doc Holliday nu avea să-şi revadă
cabinetul de dentist. Poate că această contradicţie între vis şi
realitate îi apropiase pe cei doi.
Deodată Doc îl scutură energic.
— Trezeşte-te că e de rău!
— Dacă e de rău, e de bine! Lasă-mă să dorm!
— Prea bine, mormăi Doc, dacă nu vrei de bunăvoie, te va
trezi moartea.
Profeţie inteligentă fiindcă imediat un glonte sparse
felinarul agăţat în par, cioburile căzură pe faţa lui Rio Jim
care sări în picioare fără a mai fi rugat.
Cele şaizeci de care ale expediţiei fură aranjate în cerc, la
mijloc au fost înghesuiţi copiii, viţeii... Femeile ce ştiau să
ţină arma în mână – şi multe ştiau – căpătară arme.
73
— Indieni! zise Papa Drăgan din Timişoara.
— Mult mai rău, îl corectă Doc. Kraker Jake. Uite-l acolo!
Iar alături de Crăcănat, pe cine vezi, Ben?
— Pe cine ar trebui să văd?
Încă mai dormi! E Dyane, cu bandiţii lui Kraker!
Crăcănatul, pe un indian poney, se apropia împreună cu
oamenii săi ce făceau pe pieile-roşii, cu pene în jurul capului.
— Hopla! Nu trageţi! Am un ostatec de preţ! Soţia ta. Doc.
Soţia ta, Ben!
— Dar eu nu zăresc decât o singură femeie! se miră Papa
Drăgan.
— Vă înşelaţi, sunt două, se strâmbă Doc. Ce ne facem?
— Aşteptăm. Fumăm, răspunse Rio Jim. Să vedem ce
doreşte Kraker.
— Îţi închipui că vine să ne ia cărţile de rugăciune?
— Dar dacă Dyane s-a măritat şi cu Kraker?
— Imposibil. E legată! Prizonieră.
— Înseamnă că Jake are frânghie de prisos.
Kraker, sigur pe sine, se apropia urmat de însoţitorii lui,
doi bandiţi cu chipuri deosebit de neplăcute care însă erau o
binefacere faţă de mutra sa, pentru ochii oricui. Gura lui era
o crăpătură asimetrică, ochii două cuie otrăvite, Ciracul din
dreapta flutura deasupra capului ceva ce fusese cândva,
demult, o batistă albă, curată.
— Nu trageţi! repetă Crăcănatul. Nu încercaţi nimic!
— Nu mai da atâtea avertismente, stimabile, rosti mândru
Papa Drăgan din Timişoara. Nimeni nu trage. Deocamdată!
Dar la nevoie, praful se alege de voi.
Rânjetul lui Kraker deveni virulent ca o scarlatină.
— Ce vorbeşti, gringo?! Ia spune-mi, câţi dintre oamenii tăi
ştiu face diferenţa dintre o armă şi o undiţă?
La care, Doc, sărind în şa, ripostă:
— Îţi vei înghiţi vorbele, şobolan de Manhattan! Ben, rămâi
aici. Mă duc să văz!
— Bine, zise Rio Jim. Încearcă să nu umbli la pocnitori.
Impecabil, în hainele sale negre, Doc mângâie cu pintenii
pe Bronco Nevada, alb şi suplu. Pulpanele-i fluturau, lăsând
la vedere pistoalele invincibile şi centironul lat, negru şi
74
acesta, înfăşurând o talie aproape inexistentă. Kraker şi
bandiţii săi îşi opriseră caii între nişte arboreţi de puesso.
Crăcănatul se simţea stăpân pe situaţie.
— Doc! Amice! Indienii mei abia aşteaptă să-ţi ia scalpul!
— Nu-l vor avea, răspunse Doc Holliday. Ce doreşti,
nespălatule?
Kraker, împotriva obiceiului său, era suficient de spilcuit.
Haină de croială nouă, combinaţie între tăietura unei tunici
ce o poartă indienii „picioare negre”, cu surtucurile
căutătorilor din Klondyke, guler de zebelină, nasturi de
argint. Calul, – împodobit cu o mochilla lucrată la
Chihuanhua, frâul cu ţinte galbene, scăriţele prevăzute cu
franjuri albe, cea mai subtilă găselniţă a modei. Trecu în
revistă, Doc, toate amănuntele acestea. Şi zise, cu cel mai
urât zâmbet al său:
— Arăţi ca un curcan în smoking, Crăcănatule! Ce naiba
doreşti, în afară de glontele pe care ţi l-am pregătit de multă
vreme?
— Adică nu ştii ce-mi trebuie, scobitoare din Chicago?
— Crotal învechit! Pentru mine nu rămâi decât un coyot,
râmător de cadavre, asasin pe la spate, laş, hoţ, mâinile sus!
Kraker Jake, deşi solid înfipt pe picioare, şi având alături
doi asasini, ridică mâinile sus. Nimeni nu scapă de glonţul
lui Doc Hollyday.
Totuşi, Kraker îngăimă:
— Mă aşteaptă Mya Castellanny, nevastă-ta şi a lui Ben...
În sfârşit... Cred că înţelegi situaţia!
— Ce doreşti?
— Pace, Doc!
— Nu doresc pace cu tine, Crăcănatule. Ce doreşti?
— Îmi dai pumnalul cu diamante şi plecăm ca mieluşeii. O
eliberăm pe nevasta... voastră. Nu încape târguială.
— Şi cum vrei să dau pumnalul? Ţi-l bag în gât sau în
cord?
— Nu glumi, e în joc soarta neveste-ti. Un om stă cu arma
pe tâmpla ei! Pui frumos în iarbă trusa cu pumnalul şi
diamantele, iar eu ţi-o înapoiez pe doncella neatinsă.
— Dă-mi răgaz de o oră, Crăcănatule.
75
— O oră, nu mai mult, şi fără glume!
Holliday se înapoie în tabără.
— Dă-i trusa, îl sfătui Rio Jim. Ştii bine că nu conţine nici
o comoară, cum au scornit proştii.
— Nu le-o dau! se înfurie Doc. Vrei să mă compromit în
faţa Angliei, pe care tu o stimezi atâta, şi a Scoţiei pe
deasupra, dacă tânărul Willmore va povesti că eu, Doc
Holliday, am cedat cadoul unor lingurari?
— Fii rezonabil! E vorba de Dyane. Am o idee. Luăm
pumnalul acela al tău...
— Pumnalul ducelui nu ştiu care, făcut la Istambul-
Constantinopol-City?!
— Mai taci! Batem în mâner două-trei pietre oarecare,
Kraker se pricepe la bijuterii cât te pricepi tu la istorie, şi
facem schimbul.
Un galop vesel şi o voce înaltă îl întrerupse.
— Nici un schimb, domnii mei soţi, am evadat în zorii zilei,
pe ceaţă, dar mi-au rămas la Kraker o parte din haine şi
perucile de artistă. Momâia ce o vedeţi acolo departe e
aghiotantul lui Kraker, în hăinuţele mele, în schimb ale lui
sunt pe mine, el mă păzea, ce o să păţească!!! Ia spune, Doc!
Doc, cu tine vorbesc! Nu meritam eu să fiu răscumpărată
contra unui blestemat de pumnal?! Ce soţ!
Holliday abia o asculta. I se adresă lui Papa Drăgan:
— Vedeţi, mister, v-am spus eu că sunt două femei...

17. Înfruntarea a fost sângeroasă. Banda lui Kraker,
neavând protecţia carelor cu coviltir, fu aproape decimată.
Ciolanele lor înălbesc şi acum câmpia, de nu le-o fi acoperit
prea blândul nisip, iar locul se numeşte de atunci, şi pentru
vecii vecilor, Red-Plain.
Au fost victime şi de partea cealaltă, iar printre ei Henry
Matt şi Yancey Barry, ambii din acelaşi târguşor, New-York,
ambii victime a îngâmfării lor.
Doc şi Ben o conduseră o bucată de drum pe Dyane. Doc
întrebă:
— Tu, acum, încotro porneşti?

76
— Către Pietrified Forest, Eu sunt unul dintre arborii
pietrificaţi, am fost eliberată provizoriu, acum trebuie să-mi
reiau locul.
— Foarte interesant! Însă Pădurea împietrită nu e pe
direcţia asta!
— Pădurea împietrită e în toate direcţiile, Ben. Oricum, hu
vreau să ştiţi unde merg, nu vreau să ştiu nici măcar eu. Nu
rămân aici, ţin mult la amândoi, nu pot să rămân cu nici
unul. Aş dori să nu vă mai întâlnesc în drumul meu, adios!
— Vaya con Dios, doncella!
O priviră cum se îndepărtează. Înserarea cădea ca o
binefacere, sau ca un blestem, peste cei doi prieteni...

18. După ce conduseră chervanul peste munţi, Rio Jim şi
Doc Holliday se despărţiră la rândul lor. Deasupra sinistrei
văgăune, sub un pisc încă nebotezat, păsări mari, galbene,
un fel de crocodili înaripaţi, neomologaţi încă de crocodilogi şi
vulturologi, planau ameninţător.
Doc îşi spălă mâinile în torentul învolburat şi privi trusa
căpătată de la junele Willmore. Zise că în cel dintâi orăşel
luminos ce-i iese în cale îşi deschide cabinet.
— Şi eu m-am plictisit de viaţa de woodsman! Mă întorc în
Canyonul Lupului să rezolv enigma casei de Risenthal şi
celelalte.
— Dacă-ţi închipui că asta e o treabă folositoare, eşti un
neghiob, se înfurie Doc.
— Dacă-ţi închipui că eu cred basmul cu cabinetul dentar,
eşti un măgar, ripostă Ben.
— Tu cauţi ceartă! Scoate fierul, haide!
— De ce nu? se ridică Rio Jim. Dar de ce da? N-ai nici o
şansă. Şi nici eu, împotriva ta. Ne vom ucide în aceeaşi clipă.
— Şi ce, dacă? Cine pierde ceva?
— Cine câştigă ceva? Aştept...
Timp de o clipă moartea suflă în obrajii lor, apoi Rio Jim,
cu o mişcare obosită sări în şaua lui Cap Arămiu. Doc
încălecă pe Bronco Nevada. Se priviră.

77
— Cred, Doc, că-ţi aminteşti ultimele cuvinte ale Dyanei:
nu vrea să ne mai vadă niciodată. Nici eu nu vreau să te mai
întâlnesc!
— Şi nici eu, replică Doc, pe lumea asta, sau pe altă lume.
Şi ţine minte, Ben, că dacă porneşti să o cauţi pe soţia mea,
te voi găsi, şi va fi vai de tine!
— Voiam şi eu să te previn, Doc. S-o laşi pe Dyane în pace!
Îşi întoarseră caii. La depărtare de o sută de yarzi se opriră
în acelaşi timp.
— Hei Doc! strigă Rio Jim, iar ecourile îngânară, hei Doc,
hei Doc, hei Doc... Noi cum ne despărţim acum, prieteni sau
duşmani?
— Habar n-am! Adio, gringo!
— Adio, vaquero! şi acum plecară cu adevărat. Un moment
încărcat de nostalgie. Cei trei, Dyane, Doc şi Ben, pe direcţii
diferite, fiecare cu singurătatea lui... În principiu, această
despărţire definitivă e ca o cădere de cortină, însă era cu
adevărat definitivă? Nu vor tânji unul după celălalt?
În drum către Canyonul Lupului, Rio Jim se opri la
Bykitta, ca invitat al judelui Badman, Dyane Clintwood, în
drum către Pădurea împietrită, intenţiona să se oprească la
hacienda colonelului Joe Farr. Poate că acolo îşi va găsi
liniştea. Liniştea, ce iluzie!... Iar Doc, intenţionând cu
adevărat să-şi redeschidă cabinetul, se decise să dea o raită
pe la Fort Worth, unde ofiţerii au solde grase... Dar proverbul
românesc „Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea de la
târg” e valabil şi peste ocean. Aventura, zeiţa acestor trei
fiinţe atât de diferite, hotărâse altfel. Un curcubeu romantic
şi violent se arcuieşte peste îndepărtatul West, cutreierat de
marshal-ii dreptăţii, de răufăcători, căutători de filoane, rio
jimi, doci halidei, mari cai albi şi câteodată de diane
clintvude... Cerbii wapiti mai străbat pădurile de yucca
brevifolia, chervanele bântuie pe orizonturi ameninţătoare,
oamenii speră, oamenii mor, oamenii trăiesc, şi, mai rar, se
îndrăgostesc...
Fostul dentist din Chicago, bolnavul care venise în West
pentru a-şi găsi mai repede moartea şi ale cărui ultime
cuvinte au fost „Ce ridicol e totul”, călărea cu gândurile
78
aiurea, iar prin „aiurea” o înţeleg pe Dyane de care era, oricât
ar părea de necrezut, tare îndrăgostit.
Dacă ar fi fost puţin mai atent, precis ar fi remarcat alura
dubioasă a călăreţului ce-i ieşi în cale, însă Doc tocmai
rememora zilele petrecute la hotelul Blue undertaker („Cioclul
albastru” – inspirat nume, să tot tragi acolo. Cu Coltul!),
unde o cunoscuse pe Mya Castellanny.
— Mă iertaţi, Sir, sunteţi cumva Doc Holliday?
Doc tresări, îl privi pe necunoscut, în spatele lui văzu o
stâncă înaltă, măreaţă, lugubră, probabil „Stânca masa-
crului”, legată de o legendă sinistră. Doc îşi scoase mănuşile
cumpărate la General drug-store Wittenauer and Wittenauer
din Phoenix.
— Da. Eu sunt. Cu ce-ţi pot fi de folos, young-trapper?
Pistolarul, cu pălăria în mână, îngropat în şa, nu zâmbi,
pleoapele ochilor lui de piatră nu clipiră. Explică:
— Sper că nu ne refuzaţi sprijinul, aveţi, pe câte se aude,
medicamente bune, din Europa...
— Dacă te doare dantura, te deplâng. De ani de zile n-am
mai extras o măsea cu cleştele, dar dacă ai încredere îţi scot
dintele bolnav cu un glonte, merge iute, cât ai zice „bum!”
— E vorba de o biată călugăriţă care se chinuie cumplit.
Tabăra e la doi paşi, dincolo de Massacre Rock, în gura
peşterii Quantrill...
— Ce caută pe aici o călugăriţă? De ce nu şade cuminte la
mănăstirea ei?
— Vrea să mântuiască niscaiva suflete, abia rânji vlăj-
ganul, ca şi cum ar fi posibil aşa ceva. Cred că nu e în toate
minţile, ba o doare capul, ba măseaua, ba o doare Biblia.
— Cum vine asta „o doare Biblia?”
— Cine să priceapă, Doc?! Ea zice că Biblia ei are dureri,
semn că sufletele păcătoşilor se tânguie aşteptând ajutorul
ei...
— Nu cunosc remedii împotriva „durerilor de Biblie”.
— Acum o doare măseaua. Vino, Doc. Avem friptură
fragedă de căprioară...
— M-ai convins. Lapte aveţi?
— Păcat, nu. Este whisky.
79
Purtând în nări mirosul fascinant al căprioarei ce se frigea
la un foc mare în jurul căruia trebăluiau vreo doi inşi,
imprudentul Doc pătrunse în cort. În semiîntuneric o babă se
văita cam exagerat.
— Bună seara, măicuţă! Să ieşim la lumină, aici nu văd
nimic.
O înţepătură neplăcută şi binecunoscută îl înţepeni. Un
glas îi răzui urechile:
— Nici o mişcare, grizzly! Farow, smulge-i drăciile din toc.
Franklidge, aruncă-i de pe cap ceaunul să vedem dacă-i
chiar el. El este, bun!
Doc protestă din principiu, nu că ar fi avut vreun sens:
— Ia ascultă! Să plece golanul din spatele meu, că mă
supăr!
— Şi ce faci dacă te superi, întrebă aceeaşi voce de
mountain lion. Ia să te văd! Pe barba mea, slab mai eşti, cum
poţi ridica un pistol până la înălţimea umerilor, fără să ţi se
rupă craca?
— E treaba mea, outlaw!
— Măsoară-ţi cuvintele, grizzly! Farow, adă trusa, să
vedem diamantele alea, să ne convingem că e chiar Holliday,
iar nu un ranchman oarecare, izgonit de zgripţuroaica de
nevastă-sa...
Individul ce comanda pe acolo, cu toate că după voce te-ai
fi aşteptat să arate ca un balaur, era cam la fel de fragil ca şi
Doc, spânatec, anemic. De unde glasul acela ce ar fi putut
fora un puţ? Şi glasul se auzi iar:
— Eu sunt Chief Haleff, dacă mă crezi. Îmi place calul tău!
— E un bronco domesticit şi dresat anume pentru mine de
maestrul Youlgi, din Tulsa. Dacă ai îndrăzni să-l încaleci, ai
zbura cât colo, mărunţelule.
— Nu-mi spune „mărunţelule”. Spune-mi Chief Haleff. E
numai spre binele tău.
Farow aruncă la picioarele şefului trusa lui Holliday.
— Purtaţi-vă delicat cu diamantele, că se sparg, rânji Doc.
— Gura! Diamantele nu se sparg.
Chief Haleff nu era un gurmand, cel mult un mâncător de
diamante, dar în seara aceea urma să rămână necinat.
80
Examină, fără a-i veni să creadă, o fiolă cu drakku ştie ce,
purtând marca Guttman Co. of London, în vreme ce
matahalele se îngrămădeau în jurul său. Azvârli fiola cât
colo. Azvârli o seringă, altă seringă, o cutie cu fiole, altă cutie
cu prafuri, goli trusa, mereu aruncând. Ochii i se
împăienjeniseră, vocea i se îngroşă şi mai mult.
— Doc Holliday! Nu mă păcăleşti tu pe mine! Am înţeles!
Aceasta e o trusă falsă, unde ai ascuns adevărata trusă cu
diamante?
Doc blestemă în gând mărinimia lordului Wilmore,
blestemă enigmele europene ale lui Ben de la care de fapt se
trăgea această încurcătură, şi, la urmă, îşi blestemă
imprudenţa. Dar nu avu imprudenţa să spună că diamantele
nu există! I-ar fi tăiat pe loc beregata. Pe câtă vreme speranţa
de a pune mâna pe comoară îi reţinea pe bandiţi.
— Mi s-a promis friptură de căprioară.
— Dezlegaţi-l! Aruncaţi-i acolo o halcă. Doi oameni, în
spatele său. Doc! Pe timpul cinei, lăsăm afacerile. E adevărat
că l-ai izgonit pe Kraker Jake din Ploom-Creek-City punând
muzicanţii să cânte într-una?
— Aproape adevărat. Dar i-am cântat lui Kraker şi din
ghitarele Sharps şi din balalaica Smith and Weson o muzică
mai convingătoare...
— Hău, hău, hău! Bună. Destul cu gluma. Unde-s
diamantele?
— Nu-ţi spun. Jumătate din ele nu-mi aparţin.
— Coproprietarul e Klinkenhagen? Pietrele sunt la
„domnişoara” Dyane?
— Cine e coproprietarul nu te priveşte. Unde sunt dia-
mantele, nu te priveşte deloc!
— Peste câteva ceasuri îţi va fi foame şi sete.
— Dacă voi muri de foame, nimeni nu va afla unde e
comoara.
— Greşeşti, grizzly! Am un specialist în comori, un
specialist în mercur şi însuşirile sale, şi un specialist în arta
schingiuitului – iar toţi sunt conduşi de mine, unul dintre cei
mai deştepţi bărbaţi! Unde sunt pietrele? Nu spui? În lanţuri!

81
În fundul peşterii, în băltoace! Veghea se schimbă din oră în
oră, ai grijă, Farow!

19. Doc medita. „Peştera lui Quantrill”, scăpase vorba cel
ce se numea Farow. Să fie vorba oare despre m a r e l e
William Clarke Quantrill, ucigaşul care terorizase şapte
ţinuturi şi adunase un munte de aur? Acum despre el se
nasc cântece, are admiratori, a fost reabilitat, banditul.
Ciudat lucru destinul omului, gândea Doc, zvârcolindu-se,
căutând o poziţie mai comodă. Tâmpla lui întâlni la un mo-
ment dat ceva, ceva ca o muchie rece şi tare... La intrarea
peşterii, banditul „de serviciu” fuma, blestemându-şi soarta.
Tot zvârcolindu-se, mâinile lui Doc ajunseră pe obiectul care-
i rănise tâmpla. Deşi imobilizat, înţelese că obiectul nu e o
muchie de piatră ci, parcă, un belciug. Doc râcâi cu
gheareale şi izbuti să acopere metalul cu pământ. Îl bătători.
Un belciug? O ladă? „Peştera lui Quantrill?!” Dar dacă...? Se
convinse că doarme pe un cufăr tixit de galbeni, şi cu acest
gând, vag liniştitor, foarte neliniştitor, izbuti să aţipească.

20. Travestită în cabalero, Dyane Clintwood se îndrepta
către hacienda colonelului Joe Farr, om puternic bogat,
posedând pian şi bibliotecă şi plin de calităţi. Un singur
cusur avea Joe Farr, din punctul de vedere al Dyanei: ea nu-l
iubea. O urmăreau şi remuşcările.
Nu se grăbea şi de-aia se bucură când văzu un stâlp înalt
cu mai multe indicatoare. Primul: „Wild-City, 3 mile. Dacă te
grăbeşti, 2.” Un altul informa că adevăraţii bărbaţi petrec
numai la Black Blizzard – „Viscolul negru.” Alte două sau trei
inscripţii recomandau alt saloon şi arătau care este cea mai
apetisantă blondă din localitate şi unde poate fi găsită ea.
Jos de tot o mână scrijelise: „Înainte de a intra în Wild-City,
fă-ţi rugăciunile. Nu vei mai avea ocazia!” Dyane nu-şi făcu
nici o rugăciune, ci o porni direct spre oraşul damnat. Era
mirată – sau mirat – cum doriţi, nu auzise de localitatea asta.
Cele trei mile, sau două, erau şase, descălecă în faţa localului
„Apache”, dar acolo doi bătăuşi cu care n-avea chef să se
încaiere, o convinseră să meargă mai departe la „Viscolul
82
Negru”, saloon-ul rival. Când, ce să vezi, acolo doi trăgători
trimeteau clienţii înapoi, la „Apache”. Danny Clintwood se
plictisi. Trupul suplu efectuă o jumătate de întoarcere,
mişcare mai înşelătoare chiar decât şoapta nelegiuită a
Dalilei, şi din poziţia asta, răsucindu-se, expedie fulgerător
un trăsnet în nasul primului trăgător. Nasul celuilalt îl
aranjă cu patul revolverului. Îi dezarmă pe amândoi, urcă o
treaptă, iar de acolo le aruncă în mutră armele şi pătrunse în
local. Apoi încercui cu gloanţe trupurile celor doi nemernici,
fără să-i rănească, n-avea nici un motiv. Un an mai târziu
proprietarul localului topi nişte argint şi-l turnă din ibric în
scobiturile lăsate de gloanţele Myei Castellanny. Pe chestia
asta s-a îmbogăţit, toţi nătărăii veneau să vadă, iar la
„Apache” nu s-a mai dus nimeni.
Dyane intră în local şi fu servită ca o regină, ba nu, ca un
rege.
— Lichide pentru toată lumea, porunci patronul cu guşa
tremurândă, ca a unui curcan în luna de miere. Aici, Sir! Aici
e cea mai bună masă, vedere către ringul de dans, orchestră
şi chiar la mare, cu toate că din păcate nu avem mare. Lista
de bucate e delicioasă, dar mai delicioase sunt bucatele
propriu-zise. Charlotte à la Parisienne? Buffallo Tongue?
Coadă de vacă în sos de caise?
— Tomales şi pui cu ciuperci, aruncă peste umăr Danny.
Tequila, Mac.
Barmanul era un tip remarcabil, avea un picior de lemn,
dreptul, un ochi de sticlă, stângul, avea mâini veritabile, iar
aceste mâini reuşeau să îndeplinească aproape opt operaţii
în acelaşi timp, să destupe o sticlă, să toarne, să tragă cu
creionul în dreptul clienţilor ce şi-au uitat tirelir-ul acasă, să
şteargă numele celor ce achitau datoria, şi nu mai ştiu ce.
— Vreo mişcare pe-aici, Mac? întrebă Danny.
— Slabă, Sir. Se prefac numai.
Un chelnăr se opri lângă bar.
— Puiul cu ciuperci, Sir!
Danny luă loc la masă şi începu să înfulece bărbăteşte,
căci acum era bărbat. Când, inevitabilul se produse. Uşile
batante zburară în lături. Noul venit nu era un vagabond
83
oarecare. Scund, subţiratec, cu mişcări domoale ce degajau o
mare autoritate. Pomeţi mongoloizi, cu toate că nu era
mongol, dar parcă poţi fi sigur? Patronul ieşi în calea sa:
— Nu vreau iarăşi împuşcături, Kitt!
Numitul Kitt nici nu clipi.
— Nici eu nu vreau, hombre! Nu depinde numai de mine.
Se duse la bar şi-i spuse barmanului „ca de obicei”. I se
prepară un amestec dulceag şi oribil de habanero, liqueur de
portocale, sos de roşii şi încă ceva... Kitt sorbi cu plăcere şi
declară, tot cu plăcere:
— Aud că s-a ivit pe-aici un şmecher ce se crede grozav.
Tu ce zici. Mac, nu ştii unde s-a ascuns?
— Eu nu ştiu nimic, zise precaut barmanul, turnând pe
ascuns nişte Haş-doi-O, peste gin. Hm! Asta era a opta
operaţie ce o putea îndeplini simultan cu încă alte şapte: să
dreagă băuturile.
— Păi da, tăcerea e sănătoasă, toţi tac, chiar şi şmecherii
tac...
Danny Clintwood nu-l auzea. Kitt mai sorbi din amestecul
său odios.
— Şmecherii tac fiindcă sunt ocupaţi să ronţăie găini. Tu
ai mânca găină cu ciuperci, Mac?
— Aş mânca, n-aş mânca... tu ce preferi?
— Nu e vorba de mine, Mac. Şmecherul care a făcut pe
nebunul cu băieţii nevinovaţi de la „Apache”. Uite-l cum
mănâncă găină. Aş vrea să-i aud glasul. Cred că nu are? Tu
ce părere ai, Mac?
— Dacă la mine faci aluzie, străine, îşi ridică Danny nasul
din haleala aia gustoasă, aşteaptă până mănânc.
— Nu am răbdare, şmechere, răspunse ucigaşul, şi se
dezlipi de bar. Kitt Sondero are o mulţime de treburi, până
peste cap..., şi vorbind, Kitt se apropia ca un şarpe. Brusc,
masa, tava, farfuriile, găina, ciupercile, zburară în toate
direcţiile; ţeava neagră a unui revolver Broskoe se propti în
pieptul lui Danny.
— Uşurel, şmechere, uşurel... ridică-te!
— Eşti un asasin tare vorbăreţ! observă Danny.

84
— Mie-mi şade bine, ţie nu, şmechere, singura silabă ce ai
dreptul s-o pronunţi este „vai!” Aşa, şmechere, să vedem ce
arme ai... Vax, nişte Colt-uri arhaice. Ia să verificăm dacă nu
ai şi alte pocnitori, hm, ce ai aici la piept? Nimic... Bine. Până
la marginea oraşului ai de făcut zece minute, eu îţi dau cinci,
tuleşte-o, ăsta e un oraş pentru bărbaţi! Ai bătut doi copilaşi.
Ai mâncat o găină! Şi aveai un aer atât de ţanţoş de parcă în
buzunarul tău se afla preţiosul golden spike de la Promotory
Point... Mai eşti aici? Cele zece minute încep să treacă!

21. „Acum, drumeţule, intri în Bykitta, oraş deschis. Mai
bine nu intra. Dacă te poticneşti şi cazi, nu te mai ridici. Cu
toate că oraşul e deschis, ţine-ţi închis pliscul. Ceea ce vezi
zburând prin aer sunt gloanţe, nu musculiţe. Locuri pe
Colina Cizmelor, oricând!”
Aşa glăsuia PANOUL de la intrare.
Ben Klinkenhagen, alias Rio Jim, descălecă în faţa
primului saloon. Îşi croi drum prin fum. Se rezemă de bar.
— Închid oraşul! Închid localul. Nu se mai serveşte nimic.
Prin haos, singurul care-l înţelese fu barmanul, o namilă
păroasă.
— Şi, mă rog, din partea cui vine ordinul?
— Sunt Ben Klinkenhagen, noul marshal, numit de judele
Badman.
— Ben şi mai cum? N-am auzit de tine!
— De Rio Jim ai auzit? Eu sunt!
Ochii namilei se bulbucară, însă nu prea tare. El urlă cu o
voce comparabilă cu un cor de lupi:
— Oameni buni! Linişte!
Nimeni nu-l auzi. Barmanul trase trei focuri de revolver.
Acum îl auziră, câţiva.
— Cetăţeni, beţia voastră paşnică încetează în acest
moment! Marshal-ul Rio Jim închide oraşul.
Un tip cât turnul bisericii se desprinse de la o masă.
— Rio Jim? Unde e, că nu-l văd!
— Sunt aici, îl avertiză calm Ben Klinkenhagen, cu braţele
încrucişate la piept, semn de mare sâc. Dar tu unde eşti?

85
— Dacă nu mă vezi, n-ai să observi nici moartea ce se
apropie de tine! Dovedeşte că eşti Rio Jim!
— Dovedeşte tu că nu aş fi!
Gigantul înaintă. Nimeni nu şi-a dat seama ce şi când s-a
întâmplat. Au văzut pălăria lui Dug O’Flaky, poreclit Micuţul,
rostogolindu-se, alături de o şuviţă însângerată a părului său
sârmos. Yes, glontele trasase o cărare perfectă pe mijlocul
capului său, luându-i şi un neînsemnat scalp, restul urmând
a fi jupuit peste vreo doi ani de o căpetenie barbareno-
chumash. Dar de unde pornise glontele? „Micuţul” deveni
curios:
— Tu ai tras? Pe unde?
— Pe aici, explică Rio Jim, şi degetul său arătător ieşi prin
gaura lăsată în dreptul inimii de pistoletul „Parfum şi sidef”,
marcă franţuzească.
În timp ce cârciuma „Un colţişor liniştit” se golea,
cârciumarul zise:
— Mă cheamă Bony T. Dooley. Nu-ţi port pică, şerifule. Şi
eu aş prefera ordinea. Află că n-o să-ţi vină uşor, în
comparaţie cu celelalte, spelunca mea e o casă de rugăciune.
Şi rn-ai află că în oraş mai există un marshal, dacă nu chiar
doi.
— Pe mine m-a chemat judeţe Badman, zise Rio Jim.
— Badman e mort. Înjunghiat.
— Cu atât mai mult prezenţa mea e necesară, Badman mi-
a fost amic. Hai, Dooley! Pune-ţi insigna, te numesc deputy
marshal.
Cârciumarul dădu cu nostalgie din cap.
— Fie. O singură moarte trebuie murită. Am să profit de
ocazia ce mi-o oferi!
Următoarele localuri ce şi-au închis porţile au fost „Poarta
Odiliei”, „Trei păduchi”, „Vadul cowboy-ului”, „Transatlantic
and mexican universal saloon”. Vestea se împrăştiase.
Chipuri mohorâte spionau. Rio Jim şi locţiitorul său se
pregăteau să închidă „Colorado-Expres-saloon, girls and
whisky-geyser”, când pe Mainstreet apăru un călăreţ scund,
solid, crăcănat, cu faţa ca o opincă. Purta şi el stea de argint.

86
— Aud că cineva umblă prin oraş şi închide cârciumioarele
mele!
— Kraker! Aduc orchestra şi o pun să cânte până ce te
transformi şi tu în vioară. Scoate-ţi imediat insigna de şerif!
Dispari din oraş! Altfel nu te mai iert!
— Mor de râs! Îl vezi pe băiatul de sub streaşina băncii
„Clemence jr. and Mora”? E Tonny Marocco în persoană, cel
care l-a rănit pe Bill Hicock şi l-a dezarmat pe Garrett, la
Blannca. Are arma îndreptată către inima ta! Ai să pleci la
Colina Cizmelor!
— Dooley, cât e ora? întrebă Klinkenhagen care nu
avusese în viaţa lui un ceas.
— Abia unsprezece şi un sfert, Sir, răspunse acela,
căscând. Avem timp din belşug...
— Nu avem. La şi jumătate să nu te mai găseşti în oraş,
Kraker!
Crăcănatul îşi privi jigodiile, plasate în puncte strategice.
— Auziţi, frumoşilor? Vă dau voie să râdeţi.
Jigodiile se porniră pe behăit. Crăcănatul le-o reteză scurt:
— Destul! Altfel deveniţi prea buni! Hei, Klinkenhagen,
treci la fapte, sileşte-mă să părăsesc oraşul!
Se priveau ochi în ochi, în vreme ce Rio Jim gândea: „de-ar
fi aici Doc! Pe unde o fi Doc? Mai trăieşte? Dar Dyane?...”

22. Canyonul Lupului, sub Piscul Lupului. Un lup sin-
guratec traversează valea, dispare. Până la baraca lui James
Gibson mai e o milă ce nu se mai termină. Doc Holliday vine
de departe. Însă care dintre noi, mă întreb, nu vine de
departe? Iată că totul.se repetă. Se repetă chiar şi atunci
când e altfel. Cine a zis-o? Dar cine n-a zis-o? Intra două
lămpi de petrol, figura dezlegătorului de enigme. Pentru a se
autoconvinge că e un intelectual, că a isprăvit pentru
totdeauna cu pocnitoarele, Ben şi-a pus pe nas o pereche de
ochelari, de care nu are nevoie, ştiut fiind că, după Frederick
William Cody, alias Buffalo Bill, Rio Jim, alias Ben
Klinkenhagen, are ochii cei mai pătrunzători din lume.
Soarbe din cafea, studiază hârţoage vechi, alea ce-l înfurie pe
Doc...
87
Doc Holliday! Ben nu-şi reţine un suspin. Îi lipseşte marele
său inamic, de care sunt legate cele mai teribile isprăvi şi
chiar... amintirea Dyanei... Umblă vorba că Doc şi-a lăsat
ciolanele undeva pe Brazos-river, nimeni nu ştie nimic exact,
cât despre Dyane, nu se ştie chiar nimic!
Mda, Klinkenhagen ar trebui să fie mulţumit, dar nu e.
Omul e un amalgam de contradicţii... Rio Jim ciuleşte ure-
chea. Trapul îndepărtat şi foarte obosit al unui cal... Cine?
Mii de mistere anglo-saxone! Rio Jim sare dintre hârţoage,
deschide uşa grea şi Doc Holliday, mai uşor ca oricând, se
prăbuşeşte în braţele sale.
— Ceva de băut! Şi cafea.
Ben Klinkenhagen începe să se înfurie. De unde înainte îi
era dor de Holliday, acum parcă presimte ceva.
— Doc! Iarăşi aduci sub acest acoperiş paşnic duhul
blestemat al aventurii?
— Cred că da. Ceva de mâncare!... Am descoperit o co-
moară, Ben!
— Iarăşi?! Nici nu vreau să aud. Mă bucur că eşti viu. Bea,
odihneşte-te, du-te!
— Ocupă-te te rog de calul meu, merită, mi-a salvat viaţa!
— Ghinion! mormăi Rio Jim şi iese trântind uşa. Are
prilejul să se indispună şi mai rău. Ca şi altădată, irespon-
sabilul Holliday şi-a ostenit peste măsură fugarul. Bronco
Nevada tremură, spuma i se prelinge pe bot, e gata să cadă,
un bronco! Un ceas Rio Jim se ocupă de nobilul animal. Intra
în casă. Răsturnat în fotoliu, cu cizmoacele rezemate de
colţul mesei, Doc sforăie. Se trezeşte.
— ’Neaţa, Ben! A, încă n-a venit dimineaţa! Cum ai reuşit
să pui cu botul pe labe noua bandă a lui Kraker, la Bykitta?
Povesteşte! Dar mai întâi dă jos bicicleta de pe nas, îţi stă
rău, NU ÎNŢELEGI?
— Tu nu vrei să înţelegi că am îngropat definitiv trecutul.
Împreună cu pistoalele.
— Nu zău? înseamnă că ceea ce văd eu acolo sunt două
garoafe, nu două Colturi!
— E pentru decor. Am pus armele în cui. Acum arma mea
e as ta.
88
— E bine ascuţit creionul. Poţi străpunge inima unui
bandit. Comoara lui Quantrill...
— Nu mă interesează! Sunt obosit!
— Şi eu. Să dormim. Mâine dimineaţă, la drum! Caută
nişte saci pentru aur!
— Din bârlogul ăsta nu mă mai scoţi, gringo! repetă Ben
cu înverşunare, dar ochii lui deja caută... Fiindcă ştie că
mâine în...
În zori, Rio Jim îl scutură pe Doc.
— Cum e cu aurul lui Quantrill?
Klinkenhagen e în vechiul lui costum de călărie, cu cen-
tură, cu tot ce trebuie...

23. La un popas. Doc povesti cum, din prostie, căzuse în
laba lui Chief Haleff care ţinea să aibă diamantele aduse din
Europa de tânărul Wilmore.
— Eşti nebun! Şi tu începi să crezi în existenţa dia-
mantelor?!
— Prea mult mi s-a vorbit de ele, de-aia încep să cred că
există, cu toate că ştiu că nu există... Am dormit în peşteră
cu capul pe comoară. Din banda aia făcea parte un anume
Farow...
— Stai puţin! Unde e Dyane?
— Nu ştiu! Oriunde sau... nicăieri.
— Vrei să spui că suntem... văduvi?
— Cum văduvi? A fost numai o vorbă.
— Doc! Tu ştii ceva şi nu-mi spui!
— Încalci tradiţia, Ben Klinkenhagen. De obicei, eu sunt
cel care provoacă scandal, mi-am câştigat acest drept, nu
renunţ la el! Vrei scandal? Vrei tir? Sunt gata. Dar e păcat de
aurul din peşteră. Am începe o altă viaţă.
— Bine. Cine te-a salvat din ghearele lui Chief Haleff?
— Bronco Nevada.
— Unde l-ai întâlnit?
— Dobitocule! De când porţi ochelari, te-ai senilizat.
Bronco Nevada e calul meu.
— Tu eşti dobitoc! Cum să te salveze un amărât de cal?

89
— Dacă mă mai faci dobitoc, dacă-l jigneşti pe Nevada,
scot pistolul. Scot două pistoale.
— Noi nu putem discuta ca doi oameni?
— Nu cred. Cu tine este imposibil... Despre ce vorbeam 9
Eh, da, după o noapte petrecută în peşteră, nu mă simţeam
în formă, când, ce să vezi, dimineaţa bandiţii ăia mă scot la
aer curat, dar nu ca să-mi facă plăcere ci numai, ca să-i
admir cum înfulecă şi beau. Bănuiau că nu am poftă de
mâncare, căci nu m-au invitat. Chief Haleff m-a întrebat dacă
din întâmplare îmi amintisem unde sunt diamantele. Era
ideea sa fixă. Nu-mi amintisem. M-au lăsat acolo legat în
vreme ce ei înghiţeau acolo un bighorn, vânat chiar atunci...
Mutrele lor...
— Mai lasă studiul fizionomiilor, ştiu eu ce mutre puteau
fi, treci la obiect.
— Acesta-i obiectul, Ben! În vreme ce banda-şi umplea
burţile şi gâlgâia dintr-o damigeana, l-am rugat pe Farow,
tipul ce mă capturase şi care mă păzea, să mă dezlege o
clipă, că nu-mi mai simt mâinile. Chief Haleff nici n-a vrut să
audă de aşa ceva, în schimb, brusc, i-a venit pofta de călărie.
Proastă idee, fiindcă acest bandit nici nu ştie cum se încalecă
un bronco şi nici nu ştie care e deosebirea dintre frâu şi
pinten. Nevada l-a azvârlit imediat din şa, de era să zboare în
prăpastie. S-a ridicat mânios, plin de noroi, a scos pistolul...
Intenţiona să împuşte calul, fiindcă-l jignise... Ce greşeală!
Dacă sub ochii unui bandit crapă un regiment de oameni,
banditul nici nu clipeşte, dacă e împuşcat un cal bun drept
pedeapsă pentru neîndemânarea călăreţului, banditul nu
mai e de acord, banditul – ca şi omul cinstit de altfel – ştie că
soarta lui e legată de cal. Farow, paznicul meu, cu o armă în
mână s-a mulţumit să zică: „Chief! Lasă calul în pace! Dacă
trebuie împuşcat cineva, dumneata eşti acela!” „Ce naiba vrei
să spui, Farow?” „Nimic. Numai să laşi în pace acest bronco
superb!” „Aici eu comand, Farow!” „De acord! Dă-mi ordin să-
l împuşc pe Doc, şi te ascult. De el nu-mi pasă. Însă calul n-
are nici o vină!” „Am să-l împuşc, totuşi!” se încăpăţână Chief
Haleff.

90
Începură să mârâie şi ceilalţi. Felul în care căpetenia
zburase din şa zdruncinase autoritatea şefului! Nevada a
scăpat, iar autoritatea lui Chief Haleff nu mai era decât un
sac peticit.
În timpul nopţii i-am propus lui Farow să împărţim pe din
două diamantele… inexistente, a fost de acord, am şters-o
împreună, la Santa Barbara am ajuns pe dimineaţă. Eram
frânt, totuşi, din câteva tururi, am câştigat nişte bani şi un
ac de cravată din aur. Ne-am dus să mâncăm, l-am îmbătat
pe Farow şi l-am părăsit în odaia unei mulatre din El Paso
care nu ştiu ce căuta la cârciuma lui Dan Cleptomanul, şi
nici nu-mi pasă. Asta e totul. Şi acum să pornim la drum.

24. La un alt popas, Ben Klinkenhagen relată:
— Am intrat în Bykitta ca-n brânză, i-am trimis la culcare
pe toţi, când cine-mi iese în cale? Kraker Jake!
— E peste tot, observă Doc.
— Aşa e! Făcea pe şeriful. I-am dat termen un sfert de
ceas. Cu mine era unul Dooley, şi un găligan poreclit
„Micuţul” pe care l-am scărpinat c-un glonţ şi apoi s-a pocăit.
Kraker avea cu el o hoardă, iar printre aceştia bătrânul
Tonny Marocco, cel căruia i-am salvat viaţa, acum cinci ani,
în nord...
— Ştiu, ştiu...
— Ciudat este că aceşti desperados nu uită nici răul, nici
binele pe care li-l faci. Când a început danţul, Kraker se mira
şi se tot mira cum de pică oamenii săi, împuşcaţi de undeva
de sus – Marocco se urcase pe acoperişul unei bănci – în
timp ce eu scăpam de sub tirul său. Pe Kraker l-au cules de
jos supravieţuitorii şi cred că va şchiopăta si-n iad.
— Vai! A murit? Nu? Păcat... Dar tu?
— Nici eu n-am murit. Câteva zdrelituri şi un glonte care e
şi acum înăuntru, aici...
— Când o să am vreme, ţi-l scot, făgădui Doc.
— Nu e nici o grabă... şi n-am nici un chef să uiţi în mine
foarfeca, aşa cum ai făcut cu Old Soffelad, la Dodge...
— E o bârfă! Nu foarfeca am uitat-o ci un piron atât de
mare! Ce să fac dacă nu am instrumente!
91
— Asta mă consolează, şi cred că l-a consolat mult şi pe
Old Soffelad... Însă eu zic că un glonte drăguţ e preferabil
unui piron micuţ...
La alt popas Holliday întrebă:
— Mă Gibson, dacă scoatem aurul din Quantrill, îi facem
parte şi Dyanei?
— Am vrut să-ţi propun, dar mi-era groază de nervii tăi
blestemaţi. Mai rămâne o singură întrebare...
— Unde e comoara?
— Ba nu. Unde e Dyane?
— Dar eu ce vorbesc? Dyane nu e o comoară?
Acum încerc să reînnod povestea pe altă lungime de undă,
pe lungimea de undă a Myei Castellanny, pe lungimea

25. ...sau mai exact calibrul simpaticului revolver Daniel
palavragiul, nelipsit în poşetele frumoaselor doamne din acea
epocă.
Având proptită în piept ţeava unui Broskoe, Dyane
Clintwood, travestită în Danny Clintwood, fusese somată –
somat – să părăsească Wild-City. Kitt Sondero nu era un
glumeţ de duzină.
În salon domnea o linişte funebră. Şi-n această linişte
nefirească izbucni glasul nu suficient de matur al unui tânăr
gentleman în haine englezeşti, desuete acolo, şi cu accent
străin, de asemenea desuet.
— Protestez, mister! Nu ai dreptul să izgoneşti de nicăieri
un cetăţean doar pentru motivul că „ronţăia găini”.
Ucigaşul Sondero se miră şi el.
— Ploşniţă londoneză! mârâi. Imediat mă ocup şi de tine!
Mare greşeală pentru un profesionist. Minusculul interval
de timp cât atenţia îi fusese distrasă, a fost prea suficient.
Pistolarul Broskoe se înclină spre podea. E adevărat că
neiertătorul Kitt apăsă pe trăgaci, însă prea târziu. Proiectilul
străbătu podeaua, pătrunse în pivniţă, sfărâmă o ladă cu
şampanie distilată la Tampico şi făcu ravagii printre şobolani.
A doua oară Kitt nu mai avu prilejul să apese pe trăgaci.
Kitt Sondero din Trinidad şi Salt Lake City nu era un
bărbat solid, forţa lui era în Broskoe, iar Danny Clintwood
92
era un ins – o insă – voinic (voinică). Pumnul ce turtise
pentru vecie nasul nefericitului mercenar de la „Apache” se
abătu peste bărbia de porţelan a lui Kitt. Încasă şi alte câteva
lovituri. Stomacul i se transformă într-o zonă dureroasă, şi
nu numai stomacul...
Danny Clintwood culese armele şi se simţi mult mai bine.
Culese şi obuzierul Broskoe, răspândi bombele, încăr-
cătoarele şi obuzierul în toate direcţiile şi se simţi şi mai
bine.
Dyane porunci cu glas de bărbat:
— Ridicaţi cadavrul acela, îmi face silă! Să vină altă porţie
de găină cu ciuperci, paguba o plăteşte... cadavrul... după ce
învie...
Danny se pregătea să atace altă porţie de mâncare când
tânărul englez se apropie.
— Permiteţi să mă prezint, baronet Wilmore.
Danny îl examină curios (curioasă). Evident, îl recu-
noscuse pe junele greenhorn care adusese din Europa ca-
douri pentru... soţii ei.
— Ia loc, ce înseamnă baronet, un fel de conte?
— Conţii trăiesc în Franţa, mister, o ţară, hm, de care cine
ţine cont, în orice caz nu noi, englezii. Dar, în principiu, aveţi
dreptate, baronet înseamnă ceva mai mic decât un conte,
baroneţi întâlneşti peste tot în Europa şi nu e mare scofală
să ai acest titlu. Nu ne-am mai întâlnit, domnule? Nu aţi
făcut parte din convoiul lui Papa Drăgan din Tymichora?
— Mă confundaţi! Să vă comand ceva?
— Poate un strop de gin... eh, oh, aici nu au gin de
calitate. Dumneavoastră ce aveţi în pahar?
— Toffada. Te ameţeşti încet, dar sigur. Vrei să guşti?
— Nu... Ba da! Azi am avut prilejul să vă admir în două
ocazii.
— Fleacuri! Ce cauţi la noi în West? Moartea?
— O, nu! Dacă cineva mi-ar face vreun rău, guvernul
britanic ar fi nevoit să invadeze Statele Unite, asta se ştie.
Bunicul meu m-a trimis aici să fac „practica vieţii”. După ce
revin acasă, îl moştenesc.

93
— Dacă ai noroc, mister baronet. Pe aici mişună mulţi
băieţi răi şi destule fete deochiate, care sunt chiar mai pe-
riculoase decât băieţii răi. Cât priveşte insuliţa aia... cum îi
zice? Anglia? Hm, hm, ar trebui să se dilate mult ca să ne
poată invada. Cum, nu mai ştii că noi v-am trimis acasă?
Du-te şi tu acasă, piciule!
— Nu-mi place cum vorbeşti, Te provoc la duel. Alege
arma!
— Nu cred că mă provoci, râse Dyane. Forţe inegale. Şi
apoi, un nobil englez nu provoacă la duel o femeie î
— Ceea ce nu e cazul!
— E cazul, nătărăule! Sunt femeie?
— Exagerezi! Cum poţi s-o dovedeşti?
— Cum poate dovedi o femeie că e femeie?
— Să mă ia drakku dacă ştiu!
Patronul „Viscolului Negru” îşi croia drum către masa lor.
— Scuze, Sir! Kitt Sondero doreşte să vă spună ceva.
— Vrea să-mi ceară scuze?
— E grav rănit în odăile de la etaj. Să vă conduc?
— Desigur. Good bye, englezule! Când Anglia va binevoi să
ne invadeze, dă-mi de ştire. Tot aşa, dacă nu ştii deosebi o
femeie de un bărbat, – desigur nu se învaţă la Cambridge –
apelează la mine! Good bye!

26. Doc Holliday şi Ben Klinkenhagen intrară în localitatea
Makary-Fals. Oboseala le încovoia umerii. Ben zise:
— Uite colea o cârciumioară ce pare liniştită, „Cowboy-ul
surâzător”. Să tragem aici.
— E o mizerie! protestă Doc. Suntem virtuali milionari. Să
tragem la un hotel de lux!
— Fie, Doc. Dar nu uita că majoritatea necazurilor ni s-au
tras de la ţâfnoşenia ta aristocratică.
— Bravo! Parcă eu aş scormoni în istoria cea plină de
păcate a nobilimii europene!
Pe scurt, ajunseră la Central Golden Saloon, un servitor în
livrea le luă caii, altul îi perie, la propriu, cu peria de praf,
altul le deschise uşile, şi cu atâtea complicaţii nu apucară să
arunce o privire pe grandiosul afiş de la intrare unde se
94
anunţa că reconfortantul program artistic este asigurat prin
participarea unui cortegiu de vedete şi „vedeţi”. Un şef de
sală elegant ca un neamţ – era neamţ! – se interesă dacă
„tomnii” doresc o masă mai aproape de scenă pentru a
urmări „procramul te sile mari”, iar Doc i-o tăie, zise că nu-i
pasă, vrea urgent cafea şi mâncare, şi la sfârşit, lapte, şi că
drakku să-l pieptene de „procram”!
— Aici ne vom lăsa toate paralele, constată Ben examinând
localul plin de oglinzi şi chiar de candelabre.
— Cauţi ceartă? O vei avea?
Obăr-ul veni. „Ce doresc tomnii aceştia?”
— O comida corrido, băiete, dacă aveţi aşa ceva.
— And whisky, adăugă Rio Jim.
— Ja wohl, tomnilor mei, fierăstrui obărul ce abia picase
de undeva din fundul Renaniei. Şi merse ţeapăn să le aducă
o cină solidă cum doresc „tomnii” şi cât mai pipărată la plată,
cum doreşte patronul Herr Hertzog. -Numai că acesta din
urmă avea să înghită un hap amar.
Ceva mai târziu începu şi marele program deschis de un
danţ interpretat de şase „franţuzoaice” din localitate. Un
scamator le scotea din corsaj porumbei albi – ce altceva? Dar
cei doi călători erau prea obosiţi şi înfometaţi pentru a
urmări ce se petrecea pe scenă.
...Pe scenă se iţi un arlequin de naţie incertă, de sex incert.
Doc şi Ben nu-l luară în seamă. Acela începu:

Sunt un arlequin,
Fără nume, fără destin...

— Ai spus ceva? Doc Holliday?
— Eu? Credeam că tu ai spus ceva!
— Nu ţi se pare cunoscută vocea asta?
— Care voce, Doc?
— Vocea care... cântă...
...Arlequinul îşi scoase masca, dezvăluind fermecătorul
chip al Myei Castellanny. Dyane veni în întâmpinarea soţilor
ei...

95
Imediat se înfiinţă Herr Hertzog în persoană, urmat de
obăr, ambii nemţi.
— Ce porunceşte prifighetorea Westului? întrebă patronul,
libidinos.
— Hertzog, ţi-i prezint pe aceşti domni, ei sunt (era să zică
„soţii mei”)... ei sunt cei mai apropiaţi prieteni, tot ce
comandă e în contul casei.
Zâmbetul lui Hertzog ar fi înăcrit toate ciorbele din lume!
Totuşi se înclină:
— Tar ze înţelege, Fraulein! Ia notă, Hansi!
După ce făcu o comandă suculentă „în contul casei”, Rio
Jim se destinse.
— E prima dată când Doc a avut dreptate alegând localul!
— Ia seama, Ben! Îmi cauţi ceartă!
Dyane povesti „episodul Wild-City”.
— L-am găsit pe ucigaşul Kitt Sondero, în odaia sa, într-o
stare satisfăcătoare. Mi-a propus pace. Mi-a propus să intru
în banda lui. Am aflat că urma să fie dată o mare lovitură la
hacienda „Popasul santinelei”, a lui Joe Farr...ce vă zgâiţi la
mine, mâncaţi, beţi, Hertzog plăteşte! Am manevrat în aşa fel
ca să fac parte din „avantgarda” ce urma să intre în casa
colonelului, drept reprezentanţi comerciali.. Eram trei. Pe doi
i-am imobilizat, l-am prevenit pe colonel, din prietenie, Joe
Farr şi-a înarmat oamenii, către dimineaţă bandiţii au şters-
o, lăsând câţiva răniţi. Kitt Sondero era pe moarte. A avut o
ultimă tresărire de orgoliu: „Apleacă-te, mi-a zis. Când te-am
căutat de arme la Black Blizzard, mi-am dat seama că eşti
femeie... O femeie pe cinste! Dacă ne-ar fi reuşit lovitura, te-
aş fi luat de nevastă. Ce păcat...”
— Bravo, Dyane, încă un soţ, se strâmbă Doc.
— Şi nu ultimul, zâmbi. dulce Mya Castellanny. Pe la cinci
dimineaţa l-am pansat pe Joe Farr, el a băut o ceaşcă cu ceai
de muşeţel, apoi a îngenuncheat în faţa mea şi m-a cerut
oficial de soţie. Am acceptat. El m-a condus în camera mea şi
s-a retras, politicos.
Peste un ceas am şters-o, lăsând bunului colonel un
bileţel:

96
„Joe! Ai comis trei erori capitale: ai cântat prea mult la
pian. ai băut prea mult ceai de muşeţel şi ai îngenuncheat.
Să nu îngenunchezi niciodată, nici chiar în faţa unei femei,
încolo eşti un băiat de aur, îţi doresc fericire, Dyane.”
— Cum, draga mea?! zâmbi sobru Ben Klinkenhagen. Să
ratezi tu o căsătorie?! Dar ce se întâmplă cu tine?
— Nu-mi dau seama! Şi sunt pe cale de a rata încă un
mariaj. Iată, vine noul pretendent.
Prea osteniţi, Doc şi Ben abia-l recunoscură pe junele
Wilmore, cu plastronul ca neaua, înfloritor, supravieţuitor în
ciuda tuturor prezicerilor. El se înclină în faţa celor doi
bărbaţi ce manifestară tot atâta entuziasm cât în faţa unei
supe reci:
— Gentlemani, tot ce comandaţi, e în contul meu, vă rog!
— Prea mult belşug, gemu Holliday. De mâncare,
băutură… de pretendenţi. Cred că am să mă împuşc.
— Prieteni, reluă baronetul, sunt fericit că vă întâlnesc. Ne
întâlnim doar în ocazii fericite: data trecută aţi scos din
impas chervanul lui Papa Drăgan, iar acum… acum sunt
fericit… Isaia dănţuieşte!
— Ce face? tresări Ben. La vârsta lui?
— Da, prieteni, sper să aud un „da” pronunţat de cea
mai fermecătoare femeie din America...
— Şi din Anglia, n u ? se simţi jignită Dyane.
— Şi din Anglia, bineînţeles. Am cerut -o de soţie pe
lady Castellanny. Sper să fiţi martorii noştri.
— Baronet Wilmore, vorbi grav Doc Holliday, oare în
cadrul „practicii” ce o faci în West, bunicul dumitale,
lordul, a cerut să te şi însori?
— Va fi cea mai frumoasă surpriză ce am să i -o fac.
— Mă îndoiesc; interveni Klinkenhagen -Gibson.
Cunosc bine interesele casei Wilmore. Nu va fi acceptat
un mariaj întâmplător şi făcut în grabă!
— Dar, domnii mei!… încercă baronetul
— Inutil să mai discutaţi, îl opri Dyane. Dragă John, îmi
pare rău dar nu pot fi soţia ta.
— De ce, darling?

97
— Simplu. Iubesc pe unul dintre aceşti doi domni, dacă nu
chiar pe amândoi.
Se aşteptau ca Wilmore să facă o scenă. Când colo el
surâse englezeşte, adică glacial.
— E formidabil, darling! Nimeni pe lumea asta nu e mai
potrivit să vegheze asupra liniştii tale, lady Castellanny...
Cu aceste cuvinte baronetul se ridică, se înclină şi se duse
la bar unde comandă un coktail-dinamită...
— Dyane, rosti Doc posomorât, cred că se împlinesc doi
ani de la căsătoria noastră, cum sărbătorim evenimentul?
— De unde ştii că sunt doi ani, hoodlum? Şi cum vrei să
sărbătoreşti „evenimentul”?
Trăgătorii săriră în picioare. Interveni, nu fără curaj, Herr
Hertzog:
— Tomnii se ceartă? În acest cazul ar fi mai bine să se
certe afară, la aerul curatul. Schimbul de focuri e strict oprit.
Abia acum două zile am montat aceste lustrele de Castilia şi
aceste oglinzile de la Venezia.
— Aşezaţi-vă, băieţi, ceru Dyane. Dacă nu sunteţi buni,
divorţez iar!
Dyane îi conduse pe cei doi turbulenţi la culcare, în
camere separate, să nu se încaiere iar peste noapte.
Precauţiune zadarnică, ambii se puseră la pândă, ca nu
cumva Dyane să petreacă noaptea cu celălalt. În vreme ce
pistolarii pândeau, în vreme ce baronetul se îmbăta tot mai
rău, Mya Castellanny coborî şi interpretă pentru ultima dată
celebra arie „Sunt un arlequin...” Apoi se duse imediat în
odaia ei şi, puţin mai târziu mustang-ul Danny purta către
alte zări pe Danny Clintwood.

27. Călăreau mahmuri, nedormiţi.
— Ce zici, unde a putut să dispară Dyane?
— Mai închide-ţi pliscul, domnule Holliday!
— Când te gândeşti că voiam să-i dăm o treime din aurul
nostru!
— Dacă află că avem aur, se iveşte ea, fii pe pace!

98
Mai tăcură, se învoiră gustând din ploscă şi discutară
despre utilitatea de a-l vizita pe Old Fille, proprietarul acelui
miraculos „telescop cu oscilator de mercur.”
Mai merseră puţin până ce le ieşi în cale un catâr, alături
de un corral părăsit. Nici o fiinţă. Vreau să zic, nici o fiinţă
omenească. Însă catârul, scoţând un muget festiv, se luă
după ei.
— Hei! El burro! Întinde-o, n-avem cu ce te hrăni.
Însă animalul, cu încăpăţânarea tipică rasei sale, tropăia
în urma lor. Pesemne-i fusese dor de fraţii săi, oamenii...
Trecură de un ranch, cândva prosper, acum părăsit. Li se
alătură încă un catâr şi un taur bătrân.
— Drace! Ne-am transformat în caravană! Uite acolo un
pueblo!
— Ba e un orăşel în toată regula. Numai că are o culoare
bizară...
— Da... e acoperit cu nisip roşu...
Trecură pe lângă o cârciumă pustie. Descoperiră acolo
câteva sticle goale şi o cizmă ce aparţinuse pesemne unui
olog. Pe un perete se putea descifra:

Whisky and soda and blonda Katrin
Mă-ndeamnă să plec, mă-ndeamnă să vin
Colt-ul domnului Melhisedek
Mă-ndeamnă să vin, mă-ndeamnă să plec

Următoarea clădire mai purta şi firmă: Helldorado Saloon,
„Casa de Huespedes, girls”. Şi aici poetul anonim zgâriase pe
perete:

Acum sunt trist ca o vacă indiană
Nici tequila nu m-a încălzit
Unde este Lola diafană,
Unde-i durdulia Marguerit?

— Parcă ar fi Villon, tradus de marele nostru Buntline,
comentă Ben.

99
— Prostii. Faţă de Dyane a noastră, Katrin. Lola şi
Marguerit sunt nişte biete ţărăncuţe.
Merseră mai departe. Biroul şerifului. Un oblon scârţâia,
fără vânt. Praf şi vraişte, un pat de armă ciuruit de carii, iar
la „arest”, acelaşi scris, acelaşi stil încântător, plin de
melancolie:

Ici fost-am zăvorât de marshal Fock
Departe de Dyane şi de Mya
După un chef nebun cu Ben şi Doc
Când mi-am văzut într-adevăr stafia...

— Mare poet! se minună Holliday. Vezi cum a ştiut să ne
îndese pe toţi trei într-un singur catren?! Oare de unde ne
cunoaşte?
— Nu ne cunoaşte! Eu unul n-am trecut niciodată prin
acest loc.
— Cred că e altă Dyane, opină Doc. Şi alţi „noi”.
Merseră mai departe, urmaţi de taur şi de catâri; li se
alătură şi-un câine mare, roşcat, jigărit, dar paşnic. Nu lătra.
Învârtea din coadă. Depăşiră judecătoria, banca, banca
rivală, banca de lemn din faţa unui drug-store, două frizerii,
toate pe cale de a se dărâma...
Într-o pivniţă cu beuturi avură un fior. Un negru dormea
pe-o rogojină, de nu cumva era mort, înconjurat de sticle
goale. Însă altele erau pline.
— Ce negru e!
— Poate că e chiar negru, făcu Ben.
— Oricum, este exagerat de negru!
— Poate că negrii când dorm se fac şi mai negri…
— Pe drakku. E uns cu smoală!
Într-acestea, individul se ridică în coate şi-i privi aiurit.
— Cine eşti? întrebă Rio Jim. De ce te-ai mânjit pe faţă?
— Eu? Sunt... coliba unchiului Tom.
— Poate eşti unchiul Tom?
— Ba nu... coliba!
Îl lăsară, ieşiră, făcură un foc pentru cafea, când apăru şi
„coliba”, fluturând o sticlă plină.
100
— Aţi venit! zbieră cu glas sălbatic. Ştiam că o să veniţi.
Pupă în bot caii, taurul, dar câinele şi oamenii refuzară să
se lase sărutaţi, prea era murdar. Din curiozitate, Doc şi Rio
Jim cercetară locuinţa singurului locuitor al oraşului-
fantomă, pivniţa. Pe uşă se puteau distinge literele:

...UŞ...C...IE

Nu trebuia să fii dezlegător de enigme ca să-ţi dai seama că
odinioară acolo fusese PUŞCARIA; de-aia rămăsese depozitul
neatins, nimeni nu se înghesuise să intre! Nici măcar hoţii...
— Fiţi ca la voi acasă! tună nebunul. Ei zic că s-a terminat
aurul!
— Care ei?
— Cei care au fugit! Cei care n-au încredere în cuvântul
POETULUI! POETUL sunt eu. Noua mină e virgină, acum că
aţi adus catâri, ne punem pe treabă, însă deocamdată bem!
Prin cotloane mai există 3000 de sticle, asta înseamnă câte o
sută de delirium tremens de căciulă...
Cel mai greu a fost să scape nu de bietul maniac, nici de
catâri, nici de taur, ci de oropsitul, singuratecul câine...

26. – Tu observi, Doc, că aurul mai mult aduce necazuri...
— Depinde cum îl foloseşti...
— Tu nu-ţi mai redeschizi cabinetul de „măselar”?
— Nu, prea-mi dă ghes, Ben. Oraşele mari sunt înghesuite,
în oraşele din West dentistul trebuie să ţină într-o mână
cleştele, în altul pistolul. De la o vreme te plictiseşti de toate!
Dacă pun mâna pe bani, voi face o călătorie, în Grecia, cred.
— Dar ce ştii tu despre ţara aia?
— Nimic. De-aia am ales-o.
— Atunci du-te acolo!
— Ba nu! Aş muri de plictiseală. Sigur! Vrei să rămâi
singur cu Dyane!
Pe înserate se apropiau de ranch-ul lui Old Fille,
comentând viaţa încâlcită a acestuia; se pare că apucase
marele gold ruch din 48, de la Sonora, şi goana după aur din

101
Nevada, în 59, din Virginia, în 63, a fost şi la Coeur d’Alene,
şi-n Alaska, şi-n Sierra Madre...
— Atunci de ce a rămas lipit pământului, Ben?
— Se zice că are un milion depus la Frisco.
— Palabras! N-ar sta aici, să aibe un milion, ce să facă
aici? Ce e cu găina aia din livada lui Old Fille? Pare speriată.
— Eu răspunse Klinkenhagen, nu ştiu deosebi o găină
speriată de una calmă...
— Totuşi e chiar speriată!
Doc şi Ben intrară zgomotoşi în şandramaua lui Old Fille.
Dintr-un ungher, din umbră, două pistoale mari se ridicară
în direcţia lor. O voce cavernoasă şi binecunoscută rosti:
— Bine aţi venit! Vă aşteptam!
— De-aia era speriată găina, observă Doc. Şi apoi: Kraker!
Pe cinstea mea, începuse să-mi fie dor de tine!
— Gura! Diamantele!

29. Kandy-bar e un orăşel încântător, iar Colina Cizmelor
primitoare, cea mai de soi Colină a Cizmelor, frază pentru
care Old Buntline, cunoscutul stilist, m-ar lichida, sau l-ar
pune pe amicul său Buffalo Bill s-o facă. Mulţi pistolari
iluştri, sau mai modeşti, manifestă drept ultimă dorinţă de a
fi aduşi la Kandy-bar. Când există bunăvoinţă, rugămintea le
este îndeplinită. Pe una din tăbliţe o mână veselă a scris:

Aici zace KRAKER JAKE
muzicant de frontieră
a concertat prin mai toate oraşele
din viorile Samuel Colt şi Broskoe
n-a dispreţuit nici ghitarele Sharps
Henry sau Whinchester
dar ultima melodie i-a fost cântată de
către bunul Doc Holliday
dintr-o balalaică Smith and Wesson

30. Proprietarul saloon-ului „World Stars”, japonezul John
Fu. o invită pe vedeta Mya Castellanny, care trebuia să

102
debuteze în seara aceea, să coboare pentru o gustare, şi mai
ales s-o vadă publicul.
Mya-Dyane-Danny. coborî şi fu servită, singură, la o
măsuţă. Alături, doi gentlemani sporovăiau. Despre ce?
Dyane ciuli urechea. Nume cunoscute!
Primul individ susţinea că în spelunca lui Billy-chiorul, la
Kandy-bar. Doc Holliday provocase un mare scandal, în stilul
său. Celălalt adeveri: Doc se certase cu prietenul său Rio
Jim, din cauza unei femei, din cauza unui pumnal cu
diamante, sau a unei lăzi cu aur – motivele nu erau clare, cei
ce veniseră acum un ceas cu diligenţa din Kandy-bar
confirmaseră totul, precizând că a doua zi, în zori, Doc şi cu
Ben vor avea o întâlnire. Toate demersurile lui Pat S. Garrett,
marshal-ul, eşuaseră, ăia nu vor să se împace, aşa că a doua
zi unul din ei va ajunge la Colină, dacă nu ambii...
Uşoară ca fulgul, deşi nu era ci tuşi de puţin un fulg,
Dyane se prelinse către odaia ei. Ceva mai târziu, patronul
John Fu urca s-o anunţe pe vedetă că trebuia să apară pe
scenă când din odaia privighetorii ieşi grăbit un tânăr
pistolar fercheş, în negru. Japonezul se zăpăci.
— Dom... domnişoara Castellanny e acasă? bâlbâi
patronul.
— Eu nu ştiu... încercaţi! răspunse ochitorul şi dispăru
val-vârtej.
Găsind camera goală, John Fu rămase uluit şi căzu pe
gânduri...
Danny Clintwood goni toată noaptea istovindu-l peste
măsură pe mustang-ul Danny. Gândea: «E momentul să pun
capăt acestei comedii. Nu sunt nici soţia lui Doc, nici a lui
Ben. Liberă! Când m-am „căsătorit „ cu cel dinţii, popa Haris
din Abilene era atât le mahmur că în loc de Biblie, ne-a citit
dintr-o carte de aventuri... Căsătoria nu e valabilă! Când m-
am „căsătorit” în Ogalala, ultimul pastor de acolo fusese
alungat pentru vrăjitorie, aşa că l-am rugat pe cârciumarul
Sid – pe care Ben nu-l cunoştea – să însceneze gluma asta.
Sunt vinovată? Nu ştiu... Sunt poate prea glumeaţă, trebuie
să mă cuminţesc! Dar acum trebuie să-i salvez pe cei doi
„soţi”. De nu mi-ar tremura mâna!»
103
...Dyane descălecă la marginea pieţii din Kandy-bar. Îşi roti
braţele. Îşi potrivi centura. Suspină. Înaintă cu precauţiune.
Răsărea soarele, ca o floare neagră... Tot ca o floare neagră,
mai curând ca un spin negru. Doc Holliday ţâşni din
„Majestic-saloon”; în aceeaşi clipă ieşi din saloon-ul fraţilor
Earp Rio Jim. Suie de ochi urmăreau de la distanţă
„întâlnirea secolului”. Cei doi înaintau unul către celălalt,
Doc cu faţa albă, Klinkenhagen cu chip de piatră.
— Lăudat fie Manitu, am ajuns tocmai la timp! oftă Dyane
Clintwood şi trase cu hotărâre armele din toc.

31. Cititorule, concentrează-te! Observi? De dincolo de
această pagină, de aceste litere, două mâini albe ridică două
Colturi negre. Însă, de data aceasta, salvatoare...
Închide cartea, cititorule. Închide repede! Până nu pornesc
gloanţele!

104
„Avant de mourir”

1. În arestul „de rezervă” al Regimentului 2 din Divizia
Edelweiss, atmosfera era relativ blândă. Feldwebelul tocmai
se spăla pe faţă. când evenimentele au început să se
precipite. Feldwebelul se şterse alene, fredonând tot alene şi
mai ales fals; greu să recunoşti celebra melodie „Avant de
mourir”!
De dincolo de gratii, un bărbat de vreo patruzeci de ani,
neras, posomorât, îl priveşte pe plutonier, dar de fapt nici
nu-l vede. E scufundat în amărăciunea sa. Plutonierul se
întoarce către el, îi zâmbeşte.
— Omule, nu fi supărat! Eşti primul arestat pe ziua de azi,
e o cinste! Aici nu e rău, se dă raţia patru, cu variante.
Variantă e unul dintre cuvintele preferate ale Sturmbann-
führerului Krieger – îl cunoşti? E un om blând, are o Fraulein
preferată... cine nu are? Poate doar eu... si o melodie
preferată, asta – şi iarăşi fredonează „Avant de mourir”...
Dacă n-ai făcut nimic, o să-ţi dea drumul, toată încrederea în
justiţia noastră, nu uita ce-ţi spune bătrânul Schwalbe, Asta-
s eu. Cum te cheamă?
— Vasile Vişovan.
— Aşa? Voi aveţi nume ciudate...
— Pentru atâta lucru nu te arestează. Mergeam liniştit pe
strada Elisabeta.
— Aşa de dimineaţă? Liniştit? Şi chiar pe Elisabeta? E
totuşi suspect, dar nu-ţi face griji... Hei, ce se întâmplă
acolo?
Câţiva soldaţi îi îmbrâncesc pe doi inşi, unul foarte tânăr,
altul aproape moşneag. „Sunt arestaţi!” declară ritos
comandantul escortei, şi iese abia după ce Schwalbe îi bagă
după gratii şi pe noii aduşi.

105
— Donerwetter! Bogată zi! Tinere, nu te mai da cu capul de
pereţi, s-a tencuit abia săptămâna trecută. Ia exemplu
camaradului mai bătrân!
— Camarad ţi-e dracul!
— Vorbiţi frumos, domnilor, altfel vă confisc totul, chiar şi
ţigările! Vi le las, până la noi ordine, fiindcă sunt bun din
fire.
— Pe mine mă cheamă Grad, Grad Ioan...
— Şi nici tu n-ai făcut nimic? se interesează Feldwebelul.
— Apăi, nu! Eu am făcut! Am dus lapte proaspăt de
biboliţă la domnul colonel, comandantul care locuieşte pe
strada Elisabeta. Pe tine cum te cheamă, mă, acela care te
strofoci atâta?
— Gheorghe Zolovăstru, şi eu chiar n-am făcut nimic. Să-
mi dea drumul!
— Dacă sunteţi inocenţi ca îngeraşii, vă dă drumul min-te-
haş, cum ziceţi voi, îi asigură Schwalbe şi se repede la uşă.
Cine vine? Cineva! Că doar n-o să cheltuiască de pomană
raţiile de categoria patru. Heil Hitler! îi salută Feldwebelul pe
cei doi ofiţeri superiori ce-şi fac apariţia Sturmbannführer! În
arestul de rezervă al Re...!!!
— Nu-mi răcni în timpan! se răsteşte Krieger către
Schwalbe, şi se întoarce către colonelul Freiherr von Lutzlow.
Ce zici de mutrele astea?
— Ei sunt?
— În mod sigur unul din ei, sau şi mai grav, toţi trei,
complot în grup! Voi, inculpaţii, ascultaţi! Nu vă batem. Nu
vă chinuim. Vă îm-puş-căm! Limpede? Să ieşim de aici,
Freiherr, ăştia put.
Ofiţerii ies, tânărul Zolovăstru răcneşte:
— Să mă împuşte? Pentru ce, mama şi dum...!
— Nu striga! Se aude, îl avertizează Schwalbe. Dacă te
împuşcă, înseamnă că o meriţi! Iar dacă o meriţi, de ce mai
faci gălăgie?
— Eu mi-s liniştit, mormăie bătrânul Grad. Eu mi-am dus
laptele de biboliţă ca-n fiecare dimineaţă şi...
— Eu nu-s liniştit! Cum să mă îm...?

106
— Fleanca! intervine Vişovan. Vrei să-ţi şterg una peste
bot? Nu mai bâţâi! Unde şi când te-au arestat?
— Acum. Pe strada asta. Da’ de ce?
— Se pare că ne aflam cu toţii pe strada Elisabeta, în
preajma vilei „Albina”, când ne-au înhăţat. Acolo locuieşte
colonelul Kirschoff, comandantul. Acolo s-a întâmplat ceva...
— Pe mine m-au luat tocmai când ieşeam, zise bătrânul
Grad. Nu chiar din vilă, ci din ograda servitorilor, v am spus
că tot la două zile îi duc lapte de biboliţă, să se mai
întremeze, sărăcuţul... Grijania lor, să mă împuşte pe mine,
înţeleg, dar dacă-mi împuşcă şi biboliţă?
— Mai lasă dracului biboliţă! se enervează Vişovan. Nu ai
observat nimic deosebit la vilă?
— Eu nu observ, eu văz... Nimic. Am aşteptat oleacă în faţa
bucătăriei, slujnica era acolo cu o cătană, nu ştiu ce făceau...
Când am trecut prin faţa casei se auzea gramofonul, fix
muzica aia de-o fluiera plotonierul...
— Da’ pe tine, băiete – ziceai că te cheamă Zolovăstru, nu?
– unde te-au înhăţat?
— De ce mă descoşi? Eşti în slujba lor?
— Prostule! Ne aflăm toţi trei în aceeaşi oală cu apă
clocotită. De unde veneai?
— De la o fată, na!
— Nu te lauzi? No, şezi blând, te cred. Cu toţii am fost
arestaţi în preajma casei comandantului. Ce s-a întâmplat
acolo şi în ce măsură ne priveşte?
Feldwebelul Schwalbe tocmai intră pe replică.
— S-ar părea că vă priveşte! Colonelul Helmuth Kirschoff a
fost găsit mort. Nu era un om rău...

2. În biroul Sturmbannführerului Krieger.
— Este ora şapte şi douăzeci şi două, constată colonelul
Freiherr von Lutzlow. Fraulein Inge l-a descoperit pe Helmuth
mort la ora şase şi paisprezece... Ne trebuie un anchetator,
un specialist...
— Dar eu ce sunt? surâde Krieger. Şi nu e limpede?
Helmuth, bietul, a fost lichidat de cei trei pe care-i avem în

107
arest. Mensch! Pe strada asta împuţită nu se mai afla nimeni
în afară de ei!
— Detest improvizaţia, Rudolf. Sunt militar de carieră! S-a
tras un singur glonte. Vreau să ştiu cine l-a tras!
— Să nu fim chiţibuşari, dragă Freiherr. Ce importanţă are
dacă e un vinovat, sau trei? Eu zic chiar că e mai bine să fie
trei! E vorba de un colonel al armatei noastre!
— Nu, Krieger, trebuie să aflăm adevărul!
— Prietene, în război adevărul e de partea celor puternici şi
are felurite înfăţişări!
— Crima rămâne crimă. Vreau să ştiu exact ce s-a pe-
trecut.
— Herr colonel! se aspreşte glasul Sturmbannführerului SS.
Istoria ne învaţă să fim eficienţi. Am găsit vinovaţii. Nu avem
timp să scormonim diferitele înfăţişări şi variante ale
adevărului, ele, oricum, ne scapă de cele mai multe ori.
— Eu, hm! Apreciez elanul tău filozofic, însă cine l-a ucis
pe Helmuth? Fă-mi o favoare personală, să chemăm un
poliţist de profesie.
În birou, pătrunde secretara Helga, drăguţă, parfumată. Îl
ignoră pe colonelul Lutzlow.
— Sturmbannführer! Vă caută o oarecare... Patricia Bora.
Vă aşteaptă de douăzeci şi două de minute?
— Mein Goth! Însă ce se întâmplă, eşti geloasă? Ce e cu
tine, pisicuţo?
— Nu sunt geloasă, dar fata asta are picioarele prea lungi!
Am analizat-o. Toate atu-urile sunt de partea mea... Însă are
picioarele prea lungi!
— S-o lăsăm baltă. Pofteşte-o, Helga. Să vedem ce vrea.
— Eşti o dulce canalie, Rudolf. Poate că mă voi răzbuna.
— Te rog să faci cum am zis!
Patricia este introdusă în biroul lui Krieger. Este înaltă,
prezentabilă, voinică, autoritară.
— Sunt anchetator principal al Agenţiei Lăzău, Patricia
Bora.
— Încântat! Şi cu ce vă pot fi de folos?
— E vorba de o crimă.
— S-a şi aflat?
108
— Nu s-a şi aflat. Eu am aflat, fiindcă sunt detectiv, cu
toate că în vacanţă. Timpul pierdut în anticameră intră de
asemenea în cheltuieli. Tariful meu este de...
— O femeie frumoasă, replică Sturmbannführerul, nu se
preocupă de bani. Ei vin, oricum. Pot să vă ofer un Martell
adus de mine din pivniţele contelui de Polignove?
— Mulţumesc, nu. Nu beau în timpul serviciului.
— Nu sunteţi în timpul serviciului. Nu pot să vă angajez,
din păcate.
— E vorba totuşi de trei concetăţeni de-ai mei!
— Cu ţara dumneavoastră ne aflăm în război... de câte
zile?
— Nu ştiu. Poate dintotdeauna.
— Sunteţi pe cât de frumoasă, pe atât de impertinentă.
Sper să ne revedem. Deplasarea şi deranjul vă vor fi achitate
din casieria Regimentul
— Este echitabil. În hotelul Donau, unde am tras, se află
Herr Alfons Grimmellhausen, fost detectiv particular. E
german. Poate că el vă va fi de folos! La revedere!
— La revedere, frumoasă doamnă!
— De ce nu ai angajat-o? întrebă colonelul von Lutzlow, de
lângă fereastră.
— E prea frumoasă.
— De când te deranjează femeile prea frumoase?
— Are şi picioare prea lungi... Şi pare prea deşteaptă.
— Agenţia Lăzău se bucură de un renume european.
— Tocmai asta e. Helga!
— Sturmbannführer?
— Trimite imediat şoferul la hotelul Donau. Să fie adus
urgent Herr Alfons Grimmellhausen. Stai, Helga! Să nu fie
bruscat. Nu-l arestăm... încă... Îl invităm. Însă repede,
scumpo!
— De ce nu apelezi la serviciile juristului Ziegller? E
angajatul minei „Solange”. Un om capabil. Îl cunosc.
— Şi eu îl cunosc, surâde Krieger. Nu garantez pentru el, e
de prea mulţi ani în ţara asta, a mâncat prea multă
mămăligă...
Reapare secretara Helga, şi mai parfumată...
109
— Divizia se interesează despre condiţiile morţii colonelului
Kirschoff.
— Ei bine... mama dracului! Cum de au şi aflat? Dacă
insistă, spune-le că a fost victima partizanilor. Am şi prins
criminalii. Altceva?
— Herr Alfons Grimmellhausen e aici! Ce fac cu el?
— Înghite-l scumpo! Ba nu-l înghiţi! Cum arată?
— Un bătrânel caraghios... îmbrăcat ca o maimuţă dre-
sată. Vorbeşte mereu, a şi apucat să-mi spună ceva despre o
spălătoreasă, nu ştiu ce... Un tâmpit.
— Omul de care avem nevoie. Ne va confirma că cei trei
sunt vinovaţii!
— Te grăbeşti, Rudolf, zice colonelul von Lutzlow. Nu avem
nici un asasin cert!
— Ei, nu! Suntem în război. Munţii mişună de bande
înarmate. Ce să mai vorbim despre Moisei, unde a trebuit să
fim necruţători! Severitatea nu e niciodată de. prisos.
— Da, însă asociată spiritului de justiţie!
— Voinţa Führerului este spiritul nostru de justiţie! Ia să
bem ceva! Să intre Herr Gri... cum, Helga?
— Grimmellhausen, Sturmbannführer! Helga deschide uşa:
Poftiţi, vă rog!
— Bună ziua, domnii mei!
— Heil Hitler!
— Poftim? Am onoarea să mă prezint: detectiv en retraite
Alfons Grimmellhausen. La dispoziţia dumneavoastră,
domnilor ofiţeri! Am studii la Tubingen şi Sorbona, dacă asta
vă spune ceva, iar la Viena, când anchetam celebrul caz al
spălătoresei, despre care aţi auzit, Agenţia Heller mă onora
cu 330 schillingi pe zi. La hotelul Donau am întâlnit o colegă,
detectiva Patricia Bora, e o femeie foar...
— S-o lăsăm în pace pe cucoana aia. Are picioarele prea
lungi. Să trecem la acţiune, Herr Gri...
— ...mmellhausen. Alfons Grimmellhausen.
— Să trecem direct la interogatoriul acuzaţilor, Herr Alfons!
— În cazul spălătoresei, ancheta a început în aceleaşi,
condiţii: pe neaşteptate.

110
— Bine, bine, Herr Alfons! Un păhărel, puţină muzică... e
„Avant de mourir”, discul meu preferat, iar apoi la treabă...
— Şi cum spuneam, nu spălătoreasă a fost ucisă, ci
căţelul, mai exact a fost opărit... bietul căţel, rasa Copertine
two... Era o zi sumbră, iar căţelul...
— E senil, îi şopteşte Lutzlow lui Krieger.
— Exact omul de care avem nevoie! Să mergem!

3. Din nou în arestul „de rezervă”. Herr Alfons îşi pune
ochelarii, privind absent împrejur. Schwalbe, burtos, stă în
poziţie de drepţi. Lutzlow e plictisit.
— Voi trei, zice Krieger, l-aţi asasinat pe colonelul Helmuth
Kirschoff! Aici, în România, dragostea ce ne-o arătaţi începe
să ne agaseze. Recunoaşteţi! Ca să terminăm mai iute.
— Uite ce este, Rudolf, intervine Lutzlow. Era vorba de o
anchetă dreaptă!
— Nu e timp de formalităţi inutile! Aplicăm justiţia
Reichului!
— Dacă e vorba de justiţie, înaintează bătrâneşte Herr
Alfons, eu sunt cel mai autorizat s-o slujesc. 300 de schillingi
pe zi. Dumneavoastră cât mă plătiţi? De pildă, în cazul
spălătoresei am încasat...
— Nici o grijă! Noi nu rămânem datori! Treci la acţiune
Herr Gri...
— ...mmellhausen. Dumneata, acela. Numele, vârsta
ocupaţi!
— Grad Ioan. Şaşpatru de ani. Ţăran, da’ acum aduc lapte
de biboliţă pentru domnul colonel despre care aud că l-aş fi
omorât...
— Gura! urlă Krieger. Să nu ne irosim timpul!
— Să-i luăm cu duhul blândeţii, domnule ofiţer. Dar
dumneata?
— Zolovăstru Gheorghe, lucrez la Fabrica de. cărămizi, am
împlinit optsprezece; veneam de la o cunoştinţă...
— La ora aceea, cam şase „a me”, nu?, nu se vine de la o
cunoştinţă, cel mult te duci la o cunoştinţă.
— Da, era cam şase, însă nu „a me”! Ce importanţă are
dacă veneam sau mergeam?
111
— Totul este important, îi răspunde Herr Alfons... Da, boy!
De pildă în cazul spălătoresei a contat enorm rasa javrei, iar
acum e în joc viaţa voastră...
— Herr Gri.... intervine Krieger, tot mai nervos. Să n-o
lungim i Ei sunt condamnaţi dinainte, iar viaţa lor...
— Pardon, domnule ofiţer. O anchetă serioasă se face pe
îndelete. Bun! Şi dumneata? Ba nu, tu, tinere! De unde
veneai?
— Bine! Poftim! Veneam de la Iulia Gociman, strada
Elisabeta numărul 24. Este... logodnica mea.
— Feldwebel, verifică! porunceşte colonelul von Lutzlow.
Krieger mârâie. Herr Alfons îşi continuă, metodic, ancheta.
— Dumneata? Acela care taci mereu.
— Vasile Vişovan artificier la mina „Solange”, patruzeci şi
cinci.
— Ce înseamnă „artificier”?
— Mă ocup cu explozibil. La mină se lucrează cu dinamită.
— Clar! se bucură Krieger. Dinamită! Să reţinem!
— Dar colonelul Kirschoff n-a fost dinamitat, zise Herr
Alfons. Dumneata, Fichowan, să răspunzi numai la întrebări.
Spălătoreasă vorbea cam mult, de acolo i s-a tras...
— Adineaori spuneaţi că tac prea mult.
— Şi taci prea mult, şi vorbeşti prea mult. Între dumneata
şi spălătoreasă, există o coinci...
— Herr Alfons, vă rog, să nu le amestecăm! cere von
Lutzlow.
— Hei, tu, cel care te joci cu dinamita, răspunde! răcneşte
Krieger. Cum l-ai ucis pe camaradul nostru?
— Dar eu conduc ancheta, protestează fostul detectiv
particular. La nevoie, voi cere ajutorul lui Fraulein Patrisia, o
fată foarte deşteaptă, o colegă...
— Ba pe aia să n-o mai văd pe aici. Continuă Herr Gri...
— ...mmellhausen. Sunt pedant, îmi place să procedez
metodic şi să fiu corect. Şi, vă reamintesc, eu conduc an-
cheta.
— Eşti angajatul nostru, o conduci cum vrem noi!
— Prietenul meu, Sturmbannführerul Krieger, vrea să vă
reamintească faptul că sunteţi acum angajat de către armata
112
germană, pentru a elucida o problemă a armatei germane, ca
un bun german ce sunteţi, încearcă Lutzlow să îndulcească
atmosfera.
— Pardon! Sunt un detectiv ce elucidează un caz! Faptul s-
a consumat în jurul orei şase a.m. Ciudat! E chiar ora când
se trezea spălătoreasă şi căţelul. Dumneata... Grad... Ioan...
unde te găseai la această oră?
— Nu la spălătoreasă, domnule... N-am ceas. Am dus
laptele de biboliţă, iar când am ieşit...
— Ai fost arestat, ştiu. Când ai dus laptele, era viu sau
mort colonelul.
— Nu pot a şti, nu l-am văzut în viaţa mea. Am aşteptat
vreo zece preţuri în faţa bucătăriei, că bucătăreasa era
ocupată cu o cătană...
— Altceva?
— Nemic... Aăăă... (îl aude pe Schwalbe care intră
fluierând „Avant de mourir”) No! Asta! Muzica! Exact muzica
ce o fluieră domnul unterofiţer se auzea din odăile domnului
colonel, numai că la hramofon suna mai hiriş!
— De ce eşti descheiat, Feldwebel? Cum îţi permiţi să
fluieri?
— Iertaţi-mă, Sturmbannführer! Raportez! Pe strada
Elisabeta, la 24, locuieşte fata Iulia Gociman. Zolovăstru a
plecat de la ea pe la 6.
Krieger îl priveşte de sus pe colonel.
— Te-ai convins, Freiherr? E clar. Sunt vinovaţi. Toţi trei.
— Ciudată situaţie, mârâie Herr Alfons. Îmi aminteşte de...
Dacă ştiţi totul, de ce aţi mai apelat la mine? Şi în cazul
spălătoresei, sergentul Safranek credea că, invitându-mă,
îndeplineşte o simplă formalitate, dar cazul s-a dovedit mult
mai complicat, nu spălătoreasă, ci căţelul...
— Bine, bine! Faceţi-vă datoria! Cât mai operativ!
— Fichowan! La ora şase – unde – şi de ce?
— Veneam de la mină, mergeam acasă.
Detectivul îşi schimbă surprinzător tonul:
— Fals! Lucrezi la „Solange”. Locuieşti în cartierul Plopi.
Strada Elisabeta nu ţi-e în drum.
— Aşa e! Ce căutai aici?
113
— Vă rog, eu anchetez, Herr Sturmbannführer!
— Mergeam la un prieten, Ţimpău Petre, care locuieşte pe
strada asta, la 105. N-a venit la lucru mă gândeam să văd ce
e cu el, explică Vişovan.
Krieger îi porunceşte lui Schwalbe să verifice. Între timp,
felină, Helga s-a strecurat şi ea în arestul „de rezervă”.
Constată, cu un carneţel în mână:
— Dacă am înţeles bine, la ora şase, Grad se afla în vilă,
iar ceilalţi doi în imediata apropiere. Este un complot!
— Dar, la urma urmelor, cine eşti dumneata, duduie?
— Fraulein Helga este secretara mea personală, îl pune la
punct pe Herr Alfons Sturmbannführerul Krieger. În cazul de
faţă... să zicem că îndeplineşte rolul de grefier.
— Grefierii nu trag concluzii, obiectează detectivul. În
vestitul caz al spălătoresei şi-a băgat nasul şi camerista...
Revine Schwalbe, năduşit:
— Raportez! Numitul Tzimpau locuieşte la adresa indicată.
Am vorbit cu nevastă-sa. El e la mină. N-a primit nici o vizită.
— Domnilor, totul e clar, ce s-o mai lungim? întreabă
Krieger. Fichowan ăsta, care se joacă cu dinamita, e prin-
cipalul vinovat.
— Ai fost sau n-ai fost la Tzimpau? Ai minţit? Îţi dai seama
ce urmează?
— Domnule detectiv! N-am minţit! Am fost arestat înainte
de a ajunge la prietenul meu. Nu ştiam că Ţimpău intrase în
schimbul de dimineaţă!
— Nu ştiai? De ce nu ştiai? răcneşte Krieger.
— Fii, calm, Rudolf!
— De ce să fiu calm, Freiherr? Am în faţă trei asasini! Toţi
trei sunt vinovaţi, şi mai ales ăsta cu dinamita!
— Pot să închei procesul-verbal?
— Desigur, scumpo! Scrie cam aşa: toţi trei acuzaţii se
aflau fie în vila lui Helmuth, fie prin apropiere. Nici unul n -
are un alibi valabil. Acesta Grat Iohan, ţăran lăptar – de ce
ţăran şi, mai ales, de ce lăptar? – a mărturisit, ceilalţi doi de
asemenea au mărturisit, trebuiau să asigure retragerea,
eventual să detoneze o bombă. Schwalbe, ai găsit dinamită

114
asupra indivizilor? Nu? Clar, s-au debarasat de ea. Pedeapsa
cu moartea. Aceasta e varianta mea, singura valabilă. Gata!
— Te pripeşti, Krieger, zice rece colonelul von Lutzlow.
— Eu o las baltă, zice Herr Alfons. Mi se cuvine suma de...
— Helga! Condu-l pe Herr Gri... în fine, cum îl cheamă, şi
plăteşte-l din casa Regimentului.
— Un moment! Nu consider ancheta încheiată, şi nu văd
pe ce bază tu, Rudolf, poţi dispune de finanţele Regimentului
al cărui comandant, prin moartea lui Helmuth, am devenit
eu. Herr Alfons! Te rog continuă!
— Întrucât sunt detectiv de profesie: – deşi pensionar – şi
nu unul improvizat, vreau să văd locul crimei şi, de ce nu,
chiar şi cadavrul. La fel am procedat şi în cazul spălătoresei
de pe strada Witting 25.
Krieger gândeşte: „Drace! Asta sau e prost, sau ne crede pe
noi foarte proşti!”

4. – Eu unul n-am chef să mor pentru că unul din voi l-a
ucis pe colonelul Câjof ăsta... Am numai optsprezece ani, mă
aşteaptă Iulia! Moşule! Recunoaşte că tu eşti de vină!
— Mă băiete, ce vrei de la mine? Vezi că m-oi rânzâ!
— Să recunoşti! Te aflai în vilă. Eşti bătrân. L-ai omorât în
vreme ce turnai laptele! Şi tu, minerule! Umbli cu dinamita în
buzunar! Şi tu eşti vinovat! Recunoaşte! Eu vreau să ies de
aici!
— Nu ţi-ar fi ruşine! îl pironeşte Vişovan. Nu vezi că ăştia
vor să le facem jocul, abia aşteaptă să ne vindem între noi.
Gura, că te pocnesc!
Schwalbe se ridică de la masa lui.
— Ce se petrece aici? Asta-i arest german, nu bordel! Ruhe!
Gura! Staţi liniştiţi, şi vă aduc haleală...
Stă o clipă în uşă. Se aude un crâmpei din „Avant de
mourir”. Iese.
— La noapte or să iasă iar stelele. Acum e tocmai perioada
ploilor de stele căzătoare. Nu ştiu dacă le mai vedem, zice
Vişovan.
— Nu vreau să mor! Domnul cu spălătoreasă e cum-
secade...
115
— Sigur, e de acord Vişovan. Dar nu ponte face mare
lucru. Dar un dram de nădejde rămâne totdeauna. Pe noi nu
ne poate salva decât armata română, sau...
— Sau?
— Ne putem salva noi înşine.
— Ce putem să facem noi?
— Să nu ne vindem, băiete!
— Asta era?! Numai atât? Dar eu vreau să ies de-aici! Mă
aşteaptă Iulia! Părinţii mei nu ştiu unde sunt, nimeni nu ştie!
— Te înşeli. Cu siguranţă există oameni care se gândesc la
soarta noastră. Destui bărbaţi au înfruntat moartea, luptând
pentru adevăr. Tu acum eşti unul dintre ei. Să mori e al
dracului de simplu, mai greu e să ştii pentru ce ai trăit, iar
dacă mori, să mori în picioare!
— Toate acestea nu mă liniştesc, zice tânărul. ,
— De va fi să ne treacă prin gloanţe, aş vrea să le fie lor
frică, nu nouă, zice bătrânul.
— Eu am un gând ciudat, spune, ca pentru sine Vişovan.
Poate că pe colonelul Kirschoff nu l-a omorât nimeni... Ei au
pierdut războiul, se retrag, mulţi dintre ei îşi dau seama, nu
toţi sunt nişte ticăloşi. Vedeţi, colonelul Lutzlow cere să se
respecte legea...
— Nu-mi pasă! Nu vreau să mor, şi atât!
— Da mai potoleşte-te, căţălandrule! Cine vrea să moară,
aşa, de plăcere? Eu sunt om bătrân, am pătimit (destule, dar
nu pot spune că mi s-a acrit de viaţă.
— Nimeni nu se bucură de moarte, zice Vişovan. Tu băiete,
imediat, dacă nu eşti aici, ajungi pe front. Închipuieşte-ţi că
ai intrat în război, alături de ai noştri, împotriva lor, chiar de
azi. Chiar din acest moment!

5. – Am onoarea, Sturmbannführer!
— Heil Hitler! Un păhărel?
— Mulţumesc nu, ultima dată când am băut a fost când
cu...
— Când cu spălătoreasă şi căţelul, ştiu! Păcat, e un
Martell autentic. Eu am să beau. Să trimit după colonelul
Lutzlow.
116
— Mai bine nu. Dar vă rog invitaţi persoana din
antecameră.
— Ce persoană? Cine este?
— Fraulein Patricia Bora, colega mea.
— Ce caută aici? De ce ai adus-o?
— M-a ajutat. Sunt bătrân. Aveam nevoie de o minte
ageră.
— Ce prostie! Fie! Helga! Să vină aia... cu picioare lungi.
— Bună ziua. domnule ofiţer.
— Domnişoară...
— Vă rog să închideţi interfonul. E în interesul dum-
neavoastră ca tot ce vorbim să rămână între noi.
— Mă ameninţi?
— Ne grăbim, Herr Sturmbannführer! îl întrerupse bătrânul
detectiv. Închideţi interfonul. Perfect. Profesorul meu de
criminalistică, onorabilul Karl-Maria Heinze, ne repeta că,
pornind o anchetă, nu trebuie să ne lăsăm influenţaţi de nici
o sugestie exterioară, ci să ascultăm glasul propriei intuiţii...
— Ce tot spui?! Karl Maria Heinze! Unde se află acum?
— Probabil într-un lagăr, dacă n-a avut inspiraţia să
moară la timp.
— Să nu ne jucăm cu vorbele. La ce concluzie aţi ajuns?
Care din cei trei e vinovatul, sau toţi trei? Aş prefera a doua
variantă!
— Adevărul nu ţine cont de preferinţele unuia sau altuia!
Iată o concluzie, spuse Patricia Bora. Colonelul Kirschoff s-a
sinucis.
— Ce caută femeia asta aici, Herr Gri...? Adevărat că are
picioare lungi, dar...
— Mai avem o variantă, îl întrerupe bătrânul detectiv.
Comandantul Kirschoff a fost împuşcat de către dum-
neavoastră!
Krieger, ţeapăn, îşi toarnă o băutură.
— Ascultă domnule anchetator de căţei şi spălătorese, şi,
domnişoară... nu ştiu cum te cheamă... să punem capăt
bâlciului!
— Vă agitaţi de pomană. Iată dosarul întocmit de amândoi.

117
— Prefer să vă ascult. Sunt curios să văd unde vă duce
imaginaţia.
— Iată esenţialul, zice Herr Gri... Cei trei sunt nevinovaţi.
Zolovăstru Gheorghe, tânărul, a fost arestat în faţa vilei
„Albina” la ara 6,22’. O certifică depoziţia Gefreiter-ului
Knoeke. Sau puneţi la îndoială raportul unui militar german?
Aveţi un zâmbet crud, Sturmbannführer! Te rog să continui,
Fraulein Patricia. Eu am obosit...
— Bine, acceptă chipeşa femeie. Zolovăstru, ca şi Vişovan,
veneau spre vilă, din direcţii opuse. Veneau spre! Dacă s-ar fi
amestecat în aşa-zisul complot, era firesc să fie prinşi
îndepărtându-se în goana mare de „Albina”. Or ei, subliniez,
se îndreptau liniştiţi pe corecţia casei comandantului. E un
argument de logică simplu, convingător, dar nu e singurul. În
ce-l priveşte pe tânărul Zolovăstru, Iulia Gociman declară că
el a sărit din pat fix la ora şase, când s-a auzit sirena fabricii.
Un reflex de lucrător. Ora şase, domnule ofiţer!
— Ei şi?
— Domnule ofiţer, intervine bătrânul detectiv, moartea lui
Kirschoff a survenit înainte de ora şase! Zolovăstru s-a
îmbrăcat timp de câteva minute, alte câteva minute i-au
trebuit până să ajungă în vecinătatea vilei „Albina”, şi alarma
fiind data. Gefreiter-ul Knoeke l-a înşfăcat la ora 6,22’.
— Depoziţia acestei ţiitoare... Iulia, nu face două parale.
— Numai a rudelor de gradul unu, zice Patricia, Iar acum
să trecem la Vişovan, cel de la „Solange”. Minerii de acolo
susţin că a ieşit din schimb la 5,30’ şi a mers pe jos, însoţit –
avem martori – până la colţul pe care-l face strada Elisabeta
cu Amos Frâncu. Drumul de la „Solange” până aici durează
cel puţin un ceas. Am verificat personal.
— Vişovan e bărbat în putere. Poate merge mai iute.
— Iar eu am picioare lungi. Remarca vă aparţine.
— În acest caz vinovat e cutra aia bătrână de lăptar! E
căpetenia unei bande de partizani!
Alfons Grimmellhausen râde încetişor.
— Nici dumneavoastră nu aţi fi în stare să luaţi în serios
această variantă! Omul e bătrân, e lăptarul obişnuit, care în
nici un caz nu are acces în vilă. Aducea laptele la pavilionul
118
servitorilor unde, din motive de precauţiune, laptele era mai
întâi gustat de o pisică şi un căţel... Iată că şi aici există un
căţel! În dimineaţa omorului, Grad a fost văzut acolo. Avem
mărturia bucătăresei Rozalia şi a soldatului Ioakim Pferde…
— Ce căuta acolo soldatul?
— Întrebaţi-l! Erau, ca din întâmplare, împreună, şi de-aia
n-au deschis de îndată. Depoziţiile altor servitori, şi chiar a
ordonanţei, care l-au văzut pe Grad aşteptând în faţa
bucătăriei, se află la dosar.
Krieger, tot mai nervos îşi umple paharul.
— Căţel... lapte... dosar... e ridicol. Mai lipseşte spă-
lătoreasă!
— Vă înşelaţi, îl contrazice Patricia. Am obţinut şi de-
claraţia spălătoresei Martha. Da! Lăptarul Grad declarat la
interogatoriu – nu e aşa, Herr Alfons? – că ferestrele de la
salonul lui Kirschoff erau luminate, la ora aceea foarte
matinală! Şi că, din ferestrele întredeschise, răzbătea o
melodie. Ştiţi care melodie?
— Aiurezi, Fraulein! Herr Gri... Mă uit la dumneata ca la
un păianjen, strivit. Ancheta voastră seamănă cu o...
— Ştiţi sau nu ştiţi ce melodie se auzea din salonul
colonelului Kirschoff?
— Nu! De o mie de ori, nu!
— Mă uimiţi, spune Patricia. Era melodia dumneavoastră
preferată, „Avant de mourir”, care, de altfel, vă delecta şi-n
clipa când am fost prima dată aici. Bună placă, marcă
renumită. „Columbia”.
— Ce legătură are?
— Una secundară, reintră în joc Herr Alfons. Secundară,
dar... importantă! Între discurile colonelului Kirschoff nu am
găsit această înregistrare, cu toate că era şi el, oarecum, un
meloman. Şi în tot oraşul nu există alt disc cu „Avant de
mourir”.
— Iarăşi aţi luat-o razna, bate Krieger cu pumnul în masă.
Ce vreţi să demonstraţi cu asta?
— Un fleac! Şi anume că, în momentul morţii co-
mandantului Kirschoff, vă aflaţi, împreună cu discul casei

119
„Columbia”, la vila „Albina” şi chiar în salonul co-
mandantului.
— Logică primitivă! La ce bun aţi mai pierdut timpul pe la
Tubingen? A, da, aţi fost şi la Sorbona, la Oxford... de acolo
vi se trage! Nu vă trece prin minte că i-am împrumutat lui
Helmuth discul?
— Nu! i-o retează Patricia. Ne-am interesat. Dumnea-
voastră nu împrumutaţi niciodată discurile preferate, cel
mult mergeţi împreună cu ele, nu le lăsaţi nicăieri. Avem
mărturia, să vă mai spun a cui?
— Chiar a lui Kirschoff, decedatul, precizează Herr Alfons.
Avea un carneţel cu însemnări de tot felul. Nu ştiaţi?
Dumneavoastră nu lăsaţi discul acesta nicăieri, prea vă place
şi vă trezeşte nişte amintiri, cam macabre... care vă chinuie...
ştim şi asta! De fapt, ştim totul. Din întâmplare, eu şi cu
Fraulein am alcătuit o echipă perfectă.
— Mă plictisiţi.
— Poate chiar asta urmărim, reia Patricia. Deci, dimineaţa
asasinatului. Discul se afla în salonul lui Kirschoff, acum se
găseşte aici. De ce şi când l-aţi recuperat?
— Herr Gri...! Te-am angajat numai pe dumneata. Nu pe
isterica asta!
— Sunteţi nepoliticos. Fără Fraulein nu duceam la capăt
ancheta.
— Şi ai dus-o la capăt?
— Da. E perfectă ca o sferă. Înainte de ora şase, mult
înainte de ora şase, vă aflaţi în salonul comandantului.
Ferestrele erau întredeschise, ba nu, una dintre ferestre era
întredeschisă, cea din stânga, altfel lăptarul n-ar fi auzit
melodia.
— Ce urmăreşti cu fereastra aia?
— Nu mă mai tutuiţi, sunt un om în vârstă. Am zis, în-
tredeschisă.
— Normal. Vremea e caldă.
— Nu e normal. Kirschoff suferea de... asta, cum îi zice?
— Parcă astmă, îi suflă Patricia. Şi nu-i plăcea curentul.
— Aşa e, revine Herr Alfons. Fereastra salonului a fost
deschisă după moartea comandantului, pentru ca asasinul
120
să poată arunca în tufişurile de salvie de sub geam pistoletul
Beretta din care lipseşte un cartuş. Acest Beretta făcea parte
din arsenalul particular al răposatului.
— Prostii! De ce să păstreze un ofiţer german un nenorocit
Beretta?
— Poate din motive sentimentale, zise Patricia. Am afla că
dumnealui avea un Mauser, un Colt 44 şi un deficat Beretta.
— Aşa e, aprobă bătrânul detectiv. Din sertarul bibliotecii,
după cum am constatat, lipseşte această „bijuterie” italiană.
Iată pistoletul, l-am găsit în tufişuri... din el a pornit glontele
ce se află şi acum în craniul comandantului, nu prea adânc,
italienii sunt oameni fini, fabrică arme fine, doar corsicanii
au junghere ce pătrund adânc. Orice specialist în balistică
poate confirma spusele mele.
Krieger ia pistoletul Beretta şi-l examinează.
— Ai găsit, copoiule bătrân şi ramolit, amprentele mele pe
această armă?
Îl aruncă pe birou, cu dispreţ. Herr Alfons ia cu grijă
„jucăria” şi o înveleşte în batistă.
— Acum, jubilează bătrânul copoi, am şi amprentele.
— Ce mizerabilă manevră a fost şi aceasta?
— O mică speculaţie, zise Patricia. Cum se poate
transforma o sinucidere, în crimă. Clar? De altfel, nici nu
suntem siguri că n-a fost crimă dar nu are importanţă!
Suntem siguri că în dimineaţa morţii lui Kirschoff vă aflaţi în
salonul său. Pe pistolet nu se află decât amprentele
dumneavoastră, cele de acum. Fiindcă atunci, cu tot Martell-
ul băut, aţi fost suficient de lucid ca să ştergeţi bine arma,
înainte de a o arunca pe fereastră. Sau vă supraapreciez?
— Mă acuzi de crimă, târfă ce eşti?
— Măsoară-ţi cuvintele, dovedeşte că eşti ofiţer german! se
răsteşte Grimmellhausen. Un ofiţer german e politicos cu
femeile!
— De unde ştiu că nu este evreică?
— Nu te acuzăm de asasinat, zâmbeşte, palid. Patricia. Nu
cu tot dinadinsul.
— Eu accept varianta sinuciderii, zise sobru Herr Alfons.
Cu o condiţie, să se facă dreptate. Fiindcă eu sunt un
121
demodat tipicar. Să-i eliberaţi pe cei trei oameni care sunt
mai mult decât nevinovaţi.
— Nevinovaţi?! Dar pe Kirschoff cine l-a împuşcat?
— Tu! îi aruncă în faţă Patricia. Dar acceptăm varianta
sinuciderii. Îţi facem această favoare. Dacă îi eliberezi pe cei
trei.
— Sunteţi în situaţia de a-mi dicta condiţii? Mie?
— Fără vorbe mari! Deşi pensionar, sunt un profesionist.
Am aflat totul. Am stabilit, împreună cu Fraulein, nevinovăţia
celor trei. Ne-am convins că l-ai ucis pe „Helmuth cel drag”.
Eu sunt satisfăcut. Pedanteria mea înnăscută şi cultivată cu
grijă e satisfăcută. Sunt – suntem – de acord cu varianta
sinuciderii, dar vreau – vrem – să-i vedem pe cei trei puşi în
libertate.
— Chiar aşa?!
— Chiar! Dacă accepţi, nu mai scormonim. Morţii cu
morţii, viii cu viii!
— Opinia ta este o rămăşiţă a prejudecăţilor despre
umanism! Iată ce înseamnă Sorbona şi Oxford!
— Şi Tubingen!
— Cu Karl-Maria Heinze? Cărţile lui au fost interzise şi
arse. Ce? Cum? Nu mai aveţi replică... voi doi... faimoasa
echipă! Gut! Suntem în război! Chiar tu ai spus, amărâtule!
Şi tu, cucoană! Viii cu viii, morţii cu morţii. Dar nu aţi
precizat de care parte vă aflaţi! Vă spun eu, acum. De partea
celor morţi. Helga! Să vină o escortă!
Apar soldaţii. Krieger urlă:
— Heraus! Celula zero! Tratament zero! Heraus!
— E o variantă pe care nu am prevăzut-o, abia apucă să
spună Herr Alfons, în vreme ce el şi Patricia sunt târâţi afară.
— Herraus! Helga!
— Rudolf... dragule! Ai fost magnific, vulturul meu! Am
ascultat...
— Să nu mai asculţi, mein liebhen, să nu mai asculţi, e
nesănătos. Ţi-a trimis SD-ul Ultimele ştiri? Neputincioşii de
la Abwehr nu mai sunt în stare de nimic. Eu aş înmulţi
numărul plutoanelor de execuţie.
— Uite-l pe Lutzlow! zice Helga.
122
— Bine, du-te... Helga se estompează discret, nu fără a-şi
legăna farmecele. Ce bei, Freiherr? Am lucrat toată noaptea
şi mă simt ca după un K.O.
— Preocupările noastre, multe şi brutale, abia mormăie
colonelul, ne smulg de la ce este mai frumos în viaţă! Iar
viaţa e numai una, şi trece. Să stai cu undiţa în apă, cu un
ochi la bătaia peştelui, cu altul la cer, la nori... Mi-a spus
bătrânul Schwalbe că la Podul Slătioarei mişună elenii. Mi-a
adus acum câteva zale, o coşarcă plină.
— Al dracului! Mie nu mi-a adus, măcar o coadă! Pesemne
nu mă are la inimă. Ce-mi pasă?? Sunt destui care nu mă au
la inimă, dar n-am nevoie de iubirea nimănui. Cer respect,
supunere, iar din partea inamicului muţenie.
— Să te temi de oamenii care tac, Rudolf.
— Nu mă tem de nimic, Freiherr. Eu trebuie să inspir frică.
Da! Când o să înţelegeţi voi, militarii de carieră, că frica
înseamnă mai mult decât blindatele?
— Fiecare cu armele sale. Eu sunt pentru blindate. Frica
este incontrolabilă, şi mă feresc de ceea ce este incontrolabil.
— Frica trebuie şi poate fi manevrată ştiinţific. N-ai
observat cum tremurau cei trei?
— Tremurau? Da?... O, soartă! Şi-n zilele trecute făceam
filozofie pe marginea fricii, dar eram trei... Iar Helmuth era de
partea mea.
— Crezi că e obligatoriu ca majoritatea să aibă şi dreptate?
— Îmi lipseşte Helmuth. Ce moarte stupidă, ce destin
absurd!
— Destin, surâde Krieger. Destinul se poate modifica.
— Serios? Cum?
— Simplu. Dându-i un bobârnac.
— Cred că exagerezi... Nu trebuia să ne întâlnim la ora
asta cu nostimul nostru detectiv? Sunt curios ce mai zice. E
ca un roman al bătrânului Wallace...
— Un englez. Un împuţit de englez. Îi prefer pe autorii
noştri.
— Iarăşi exagerezi. De altfel Wallace a murit la Hollywood.
— La împuţiţii de americani. Şi mai rău!
— Dar de ce întârzie Herr Grimmellhausen?
123
— N-are rost să-l mai aştepţi Rudolf. Caraghiosul acela a
ieşit din scenă definitiv... împreună cu femeia cu picioarele
lungi! Destinul, dragul meu... Înţelegi? Un bobârnac... Ce
este, Helga?
— A venit Schwalbe. Să-l trimit la...?
— Nu-l trimite la dracu, lasă-l să intre, scumpo!
Feldwebelul intră şi raportează urlând, Krieger îi astupă
gura.
— Nu atenta la timpanele mele. Ştiu cine eşti. Eşti omul
care nu mi-a adus peşte!
— Totu-i în ordine, însă Herr Alfons a refuzat mâncarea, a
spus că e o porcărie, de acord că e o porcărie, dar tot trebuia
să mănânce!
— Eu vorbesc despre ceilalţi trei, de la „rezervă”, în faţa
căreia îţi petreci viaţa dormind...
— Lăptarul, minerul şi tânărul? Ei au mâncat cu poftă.
— Numai la mâncare ţi-e gândul! Ce fac în general?
— În general, fac bine! raportează energic Schwalbe.
— Mă mir cum de nu te-a recrutat oştirea hotentotă! Nu
cumva s-au încăierat?
— De unde ştiţi?
— Da sau nu?
— Cât pe ce... dar nu din cauza mea. Am intervenit la
timp.
— Eşti prost! Nu trebuia să intervii. Poţi pleca! Stai. Din
momentul acesta îi scoţi din raţie.
— Pe care din ei?
— Nătărăule! Pe toţi, şi pe Herr Gri... şi pe Fraulein cu
picioarele lungi, şi pe cei trei. Ieşi. Helga! Să se prezinte la
mine Untersturmführerul Haase!
— Ia ascultă, Krieger, ce tot pui la cale peste capul meu?
Haase e comandantul plutonului de execuţie. Pe cine mai
vrei să împuşti? De care...?
— Dragul meu Freiherr, nu-ţi face complexe! N-ai înţeles?
E vorba de Herr Alfons, scumpul tău „om de meserie”, de
Fraulein Patrisia şi de asasini.
— Ia explică-mi exact ce se petrece aici!

124
— Mai întâi un Martell, nimic nu e mai bun pentru nervi.
Şi puţină muzică... „Avant de mourir”... Instalează-te comod.
Îmi închipuiam că eşti mai perspicace, dar fiindcă nu eşti, îţi
voi explica şcolăreşte.
— Lasă consideraţiile deplasate. Sunt mai mare în grad.
— Nu pe linie de SS! Nu uita! Fii prudent. Scumpul nostru
Helmuth nu a fost asasinat. S-a sinucis.
— Şi atunci, la ce bun plutonul de execuţie?
— Fiindcă un înalt ofiţer german nu se sinucide!
— Eşti în toate minţile, Krieger?
— Dumnezeule, parcă ai fi Schwalbe! Nimeni nu trebuie să
cunoască adevărul, aceasta e raţiunea. Colonelul Kirschoff s-
a sinucis pentru a evita plutonul de execuţie, şi ca buni
camarazi, trebuie să-l ocrotim, deşi... Nu ştii nimic? E bine că
nu ştii, mai precis sper că nu ştii că fostul comandant al
Regimentului 2 a fost implicat în complotul lui Staffenberg
împotriva Führer-ului nostru!
— Mein Goth! Helmuth?
— Trebuie să recunoşti că i-am fac;t prieten, mai mult
decât atâta nu puteam să fac pentru el Rommel s-a sinucis,
Von Runge a fost strangulat, Hemmel, Binge, Stresser şi
ceilalţi – împuşcaţi de un pluton penitenciar. Ce poate fi mai
dezonorant? Pe când amicul nostru Helmuth a fost asasinat
de către nişte terorişti, pe teri toriu inamic. Moarte nobilă! Îţi
spun un mare secret. Încă n-am desfăcut plicul ce mi-a venit
de la Berlin, direct de la Reichssicherheits-hauptamt, prin
care, cu certitudine de 99% se cere trimiterea lui Helmuth,
sub escortă, la închisoarea Spandau.
— Dar mai rămânea o şansă de 1 %!
— Minimă. În Regimentul 2 din Divizia Edelweiss nu pot
să existe trădători, iar dacă au existat, lumea nu trebuie să
afle. Gândeşte-te la familia lui Kirschoff!
— Am dreptul să ştiu totul, în amănunt.
— Nu-s convins că ai dreptul, dragă Lutzlow, dar îţi voi
face şi această favoarea în virtutea vechii noastre ca-
maraderii. Ţi-am mai făcut una când am chemat un „spe-
cialist”, ba chiar doi „specialişti”, ceea ce era perfect inutil,
iar până la urmă s-a dovedit primejdios pentru prestigiul
125
nostru. Blestemaţii de specialişti, el şi ea, au colaborat şi au
aflat adevărul, şi de aceea trebuie să dispară!
— Eşti neomenos!
— Sunt prea blând. Mă urmăreşti? Am primit plicul la ora
cinci după masă. Când am văzut antetul R.S.H.A. şi ştampila
Biroului 4 mi-am dat seama că Helmuth, despre care ştiam
câte ceva, nu mai are scăpare. Ce am făcut? Dar, mai întâi,
ce n-am făcut? N-am deschis plicul. Nici acum nu e deschis,
dar nu mai are nici o importanţă.
— Cum nu are nici o importanţă, Krieger?
— Nu mă întrerupe. Te rog, nu mă întrerupe. Am să-ţi
spun ce am făcut. Am luat o duşcă bună ca să-mi recâştig
siguranţa. Mi-am pus uniforma de gală. Oricum, merita.
Helmuth, până să comită acea greşeală, a fost un camarad
bun. o dată, în Franţa, pot zice că m-a salvat... Am luat o
sticlă, precum şi placa mea preferată, uite asta de aici, şi m-
am dus la Helmuth acasă, la „Albina”, ca să mai meditez...
Cine e acolo? Da! Intră.
Sublocotenentul Haase, tinerel fercheş, salută ridicând
mâna.
— Peste două ore avem execuţie, Haase. Băieţii să arate
frumuşel, e vorba de un Herr... şi de o Fraulein... cu picioare
lungi. Mâine dimineaţa la şase, aceeaşi operaţiune?
— Plutonul obişnuit?
— De unde altul? Pai ţie dublă de şnaps. Mâine, învoire
generală. (Haase salută şi iese.) Ei, unde rămăsesem?
Colonelul Lutzlow, năucit, neputincios, bea pahar după
pahar.
— Ei, da! Venise un amurg plin de farmec, ca la noi, pe
Mosela... Helmuth nu bănuia nimic. A fost încântat de vizită
şi de băutură. Mă obseda ţeasta lui rasă de veritabil ofiţer
prusac. Şi mi-am dat seama cât de perfidă şi schimbătoare e
soarta! Dar, ca să fiu sincer, eram extrem de mulţumit că nu
mă aflu în pielea lui.
— Te cred...
— Seara a fost agreabilă... Discuţii... Despre pictură,
muzică, chiar şi despre femei... Îmi era greu să atac su-
biectul, ştii tu care, plicul şi... Pe la 11 ale nopţii am trimis
126
acasă încă după două sticle. La ora trei am avut curajul să-i
dezvălui lui Helmuth adevăratul scop al vizitei mele... N-o să
crez, Freiherr, dar Helmuth îşi merita soarta, închipuieşte-ţi.
A plâns!
— A plâns?
— Ai cuvântul meu de ofiţer! A plâns. A invocat pretexte
jalnice, melodramatice. Cum să nu-şi mai vadă orăşelul
natal, Glahmensdorf, pe Oder, un târguşor penibil, că nu-şi
va mai revedea, fetiţele, amândouă nişte urâţenii...
desăvârşite, eh, tot tacâmul, exact ce nu trebuie să spună un
om de caracter într-un moment crucial. A trebuit să-i explic
foarte exact ce-l aşteaptă. Doar imaginea lagărului unde
urma să fie trimisă familia lui l-a determinat să devină relativ
lucid. A trebuit să fiu psiholog, chirurg şi...
— Şi călău!
— Colonel Freiherr von Lutzlow! Eu sunt sincer cu tine, cu
toate că nimic nu mă obligă. Dar pot să întorc foaia.
— Nu-mi pasă! Dacă vrei, povesteşte, dacă nu, mă ridic şi
plec.
— Am să-ţi povestesc, iar după aceea vom mai vedea!
Helmuth a fost propriul său călău! Trec peste alte amănunte.
La ora şase fără un sfert, am tras unul din sertarele
bibliotecii. M-am decis pentru Beretta, e o armă discretă. I-
am instalat-o în mână. Comandantul nostru avea palma
umedă, degetele reci...
— Nu cumva tot tu ai apăsat pe trăgaci?
— Deplasată întrebarea. Helmuth a murit la şase fără
şapte minute. Evident, aveam ideea că înscenez un atentat
pus la cale de inamicii noştri, ca să salvez onoarea lui Hel-
muth. Am luat revolverul şi l-am aruncat pe fereastră, aşa ca
să poată fi găsit. Helmuth, mort, n-ar fi fost în stare, evident
să arunce revolverul pe fereastră, aşa că ştergeam dintr-un
condei ideea sinuciderii. Restul îl ştii.
— E oribil... Dar de ce trebuie să moară Herr Alfons şi
Fraulein?
— Ţi-am explicat. Au descoperit adevărul. Îl vor trâmbiţa
dacă nu vor dispare. E în joc onoarea armatei Führer-ului! De
fapt, tu eşti de vină, tu ai avut nevoie de „specialişti”! Tu!
127
— Voi raporta eşalonului superior!
— Uşurel, colonele! Nu sunt chiar convins de inocenţa ta!
Cum poţi dovedi că nu erai la curent cu amestecul lui
Helmuth în complot? Aveaţi prea multe preferinţe comune...
chiar şi pasiunea pentru pescuit! Să fii recunoscător dacă mă
opresc aici! Ce este, Helga?
— Hotelul „Donau” întreabă dacă Herr Alfons şi Fraulein
Patrisia mai ţin camerele, dar dacă nu, ce se întâmplă cu
bagajele. La telefon e directorul, să vă dau legătura?
— Pe dracu. Transmite-i dobitocului că peste un ceas şi
ceva clientul său şi clienta îşi vor încredinţa bagajele şi cheile
de la odăi unui pluton de execuţie.
— Voi transmite întocmai.
— Dar nu te grăbi, am glumit. Nu mă lua totdeauna în
serios! Transmite că aia doi rămân clienţi definitivi ai
hotelului.
— Acum chiar că nu mai ştiu ce variantă s-o transmit!
— Scumpo! Parcă n-am lucra împreună de un an, trei luni
şi o zi! Desigur, ceva nebulos, ca norii de pe cer, varianta a
treia...
— Voi spune că cei doi au plecat în direcţia norilor şi a
cerului.
— În nici un caz. Prea ar semăna cu adevărul – să ne ferim
de adevăr! Inventează şi tu, ceva, orice. Şi acum, lasă-ne! Te
descurci tu. Helga iese, cam nervoasă, Krieger îl priveşte pe
Lutzlow: Noi oamenii războiului trebuie să facem şi pe
diplomaţii, fiindcă acei neputincioşi îşi pierd timpul la Oslo,
la Paris, dacă nu cumva la Madrid, şi dau sfaturi de la
distanţă.
— Şi de fapt ce ai de gând, Krieger?
— Nici acum n-ai priceput?! Asta e culmea! Eşti chiar
Schwalbe!

6. Ne aflăm iar în arestul „de rezervă”.
— Bun ar fi un balmoş, zice bătrânul Grad. Eu tot din
două-n două seri îmi fac câte un balmoş gras.
— Şi tot din două-n două seri îi duceai colonelului laptele
bine smântânit? râde Vişovan.
128
— Ce se pricepe un colonel la laptele de biboliţă?! Iar
biboliţele mele...
Tânărul Zolovăstru nu mai suportă:
— Iarăşi începi cu biboliţele alea, baciule?! Îţi promit că
dacă scap de-aici, vin şi ţi le mulg cu mâna mea, ba le şi
ţeasăl!
— Da’ te pricepi la ţesălat biboliţe?
— E prea multă linişte, observă Vişovan. Nici melodia aia
nu se mai aude măcar. Oare de ce întârzie plutonierul cu m
în ca rea?
Se aud paşi.
— No, uite-l că vine! se bucură Grad. Da tu nu te repezi
primul, băiete, să te bârneşti, că sunt şi oameni bătrâni pe-
aici!
— Nu-i paznicul nostru, zice Vişovan. Îs alţii doi, mult mai
ţepeni. Ia uite-i!
Krieger deschide uşa, zbiară:
— Iarăşi lipseşte Schwalbe! Schwalbe!
Feldwebel-ul apare mestecând, descheiat:
— La ordin!
— De unde vii? Mănânci?!
— Păi nu mi-aţi ordonat să nu le mai aduc raţiile varianta
4? Ce era să fac cu mâncarea? S--o arunc?
— Cu stomacul gol raţionezi mai subţire, zice filozoful, iar
eu sunt de partea lui, când nu sunt împotrivă. Un pic de
front ţi-ar mai ciopli talia... Hei, ăştia trei, complotiştii...
asasinii. Aveţi ceva de spus? Am auzit că v-aţi încăierat. Nu e
bine. Dacă vi se întâmplă ceva, o să spuneţi că noi v-am
bătut, iar noi ţinem la reputaţia noastră. Schwalbe, ai tu vreo
plângere?
— Eu, Sturmbannführer, raportez că…
— Stop. Mai domol. Urechea mea e obişnuită cu sonatina,
cu lied-ul, nu cu zbierate de măgar! Deci?
— Dacă se poate, câteva zile de permisiune, pentru că...
— Destul. Ce zici, Lutzlow, îi dăm liber mâine bătrânului
Schwalbe? Poate ne aduce nişte cleni buni. Ai auzit,
Feldwebel? Ţi se dă voie... dar să fie proaspeţi! Cu voi ce mai
e?
129
— Domnule ofiţer, se apropie Vişovan de gratii. Socot că
avem dreptul să cunoaştem rezultatul anchetei şi să ştim
când vom fi eliberaţi!
— Ha, ha! Herr Alfons, unul din cei mai mari copoi ai
Vienei, precum şi compatrioata voastră, Fraulein Patrisia, altă
mare specialistă, ambii au confirmat primele noastre
concluzii. Ne vedem mâine la şase.
— De ce la şase?
— E ora voastră preferată? Nu la şase l-aţi ucis pe
comandant?
Zolovăstru zgâlţâie gratiile.
— Dar de ce trebuie să ne vedem mâine, la şase?
Vişovan îl trage înapoi.
— Stai în loc băiete! Mâine la şase totul se sfârşeşte. Atât.
— Ei vezi, Schwalbe, râde Krieger, ce înseamnă un om
inteligent?!
Plutonierul răspunse spontan:
— Şi la ce-i foloseşte? Dă onorul celor doi ofiţeri care ies, şi
se întoarce spre arestaţi. – Ce vă spuneam, trebuie să aveţi
încredere! Dacă sunteţi vinovaţi, e normal să vă împuşte.
Aveţi altă părere? Nu vreţi să vorbiţi cu mine? Dar eu ce v-am
făcut? Păreaţi nişte oameni la locul lor! Nu-i răspundeţi? Gu-
uuut!
Jignit se aşează la locul lui, fluierând, fireşte, „Avant de
mourir”.
Zolovăstru, disperat, geme.
— Ne-am pus degeaba nădejdea-n boşorogul acela
vorbăreţ! Şi-a bătut joc de noi ne-a vândut!
— Nu cred, îşi întoarce capul Schwalbe. De altfel, com-
patrioata voastră, Fraulein Patrisia, a fost de aceeaşi părere
cu Herr Alfons. E şi ea un fel de poliţistă. N-aveţi ce face, s-a
făcut dreptate, eu nu sunt vinovat.
— Şi austriacul, şi muierea îs oameni de-ai lor, constată
Grad, calm. Nu ie pasă de nişte oameni ca noi care trudim cu
mânurile... ei îmblă din hotel în hotel... neşte mişălnici!
Se aud paşi cadenţaţi, apropiindu-se. Zolovăstru se agită.
— Ce se aude? Vin? Deja vin?

130
— Cred că e plutonul de execuţie... pentru noi, se ridică
Vişovan. Să-i întâmpinăm în picioare.
— Nu se poate! Ne-au promis... abia mâine... la şase!
— Acum, sau mâine, tot aia-i, îl sprijină Grad. Haide,
băiete!
— Până mâine... Avem dreptul! Ni s-a promis!
Schwalbe devine concesiv.
— Da. Vi s-a promis. Dacă vi s-a promis, se respectă. Ce
auziţi e într-adevăr plutonul de execuţie, sub comanda
sublocotenentului Haase. Noi îi numim „băieţii veseli”, au
mereu băutură, înţelegeţi de ce... Însă-acum... acum... n-am
voie să vă spun, dar vă spun... nu e pentru voi. Priveşte în jur
– nu cumva e spionat? – continuă: – Este pentru Herr
Grimmellhausen din Viena, şi pentru... pentru Fraulein
Patrisia... românca voastră. Se spune că ei doi... n-am voie să
vă spun, v-au găsit nevinovaţi...
Rap, rap, rap, rap! Plutonul...

7. Se luminează de zi...
— Voi dormiţi! Cum puteţi dormi? Cât e ceasul?
— Nu ştiu, răspunse Vişovan.
— Am să-l întreb pe plutonier...
— Pace dă-i. Nu vezi cât de bine doarme?
— Să nu doarmă! Domnule plutonier! Schwalbe continuă
să sforăie. Zolovăstru urlă, încercând să imite vocea
iui Krieger:
— Feldwebel!
Schwalbe sare în picioare, răcnind:
— Sturmbannführer! raportez că peştii... (Îşi dă seama de
situaţie, e indispus, se uită la ceas.) Mai poţi dormi liniştit
trei sferturi de oră, obraznicule! Nu ai respect faţă de somnul
unui soldat bătrân?
— Mai avem trei sferturi de oră... nici atâta, au şi trecut
două minute...
— Iar începi? Iar te scapi în nădragi?
— Mi-e friiiiiiică!
— Şi mie, zice Vişovan. Dar n-am să le-o arăt, de-al
dracului! Mai bine te-ai gândi la...
131
— Nu pot să mă gândesc la nimic. Mi-e frică!
— Suntem împreună, încearcă să-l potolească lăptarul
Grad. Împărţim greul în trei. Austriacul acela... Şi fata aia,
cei care ne-au apărat, au murit singuri. E mult mai greu. Iar
noi i-am şi hulit!
— Astea-s numai vorbe...
— Nu ne-au mai rămas decât vorbele, de aceea să le iubim,
să avem încredere-n ele, că-s de-ale noastre...
— Mi-aţi stricat somnul. Nu mai pălăvrăgiţi, nu vă mai
faceţi sânge rău de pomană... Mai bine spuneţi-mi, unde pot
pescui nişte eleni frumoşi?
Zolovăstru se însufleţeşte ca prin miracol.
— Cleni? Păi de ce nu vorbeşti, dacă e vorba de aşa ceva
eu sunt cel mai autorizat... Uite ce faci. Întâi prinzi vreo
douăzeci şi cinci de broscuţe, dar să nu fie mai mari decât
unghia degetului mijlociu. Sau iei boabe de cucuruz în lapte,
depinde de la zi la zi, dar aproape în orice zi merge la muscă,
ştii să prinzi muşte? E simplu... Muscă de casă dar mai bine
muscă verde... Nu lua cârlig prea mare, că peştele e
bănuitor... Treci podul, o iei printre răchiţi, până ajungi la un
cot. Şi acolo sunt peşti, dar nu mulţi. Intri în pădure, o tai
direct, repede dai de apă, e braţul al doilea, ai să vezi o
stâncă albă, dar...

8. Locul execuţiei. Von Lutzlow e palid, scofâlcit,
— Nu te-ai răzgândit, Krieger? Nu există o altă soluţie?
— Nu mai suntem stăpânii acestui mic eveniment. Ne
obligă legea războiului. Ne împinge istoria.
— Războiul! Istoria. De ce pui alături aceste două cuvinte?
— Războaiele fac istoria!
— Nu oamenii?
— Oamenii? Oamenii valorează zero. Să te uiţi la ăştia trei,
să vezi cât de mult ţin la mizerabila lor viaţă, cât de jalnici
vor fi! O să fac o experienţă.
— Sunt sătul de experienţe!
— Demonstraţia mea îţi va fi de folos. Vreau să-ţi arăt că
cei jalnici mor jalnic! Mai avem şapte minute. Acestea vor fi

132
minutele adevărului. Minutele adevărului meu! Ai să vezi de
ce vor fi în stare când ţeava armelor îi va privi drept în faţă!
— Tu ce ai face în situaţia lor, Rudolf?
— Pui problema fals. Eu voi fi totdeauna de partea cealaltă
a armei.
— Da, sigur. Acolo unde se apasă pe trăgaci!
— Te-a cam părăsit humorul, Freiherr! Nici Helmuth nu
prea avea humor ultima vreme. Haase! Eşti pregătit?
— In ordnung, Sturmbannführer!
Krieger înaintează, sigur de sine.
— Voi, cei trei, mai aveţi puţine clipe. Ultimele! Sunteţi toţi
trei mai mult sau mai puţin vinovaţi de moartea colonelului
Kirschoff. Trebuie să vă execut pe toţi trei, dar vreau să fiu
uman, cum ne cere Führer-ul. Ofer unuia dintre voi şanse de
a scăpa. Concluziile anchetei au confirmat că doar unul
dintre voi a apăsat pe trăgaci. Care? Acela dintre voi ce ni-l
indică, scapă! Unul din voi va trăi... Cum? Am oferit prea
puţin? Am încă o variantă, ultima, cea mai generoasă. Doi
scapă, dacă aflăm cine a apăsat pe trăgaci. Doi! Vorbiţi!
Pârâţi-vă între voi... asta urmăresc... pârâţi-vă! Tăceţi? Bine.
Ucigaşul să mărturisească singur! Ceilalţi doi vor fi graţiaţi.
Cuvântul meu de ofiţer.
— Măcar nu-ţi da cuvântul, ticălosule, mormăie Lutzlow,
palid.
— Aştept! strigă Krieger. Nu mă deranja Freiherr. Aştept!
Mai sunt treizeci de secunde! Asasinul să iasă în faţă sau să
fie împins! Ceilalţi doi vor trăi. VOR TRĂI! Nu acceptaţi
tocmeala? Bine! Haase!
Vişovan face un pas înainte:
— Eu l-am împuşcat pe colonelul Kirschoff!
— Ce vorbeşti?! Im-be-ci-lu-le! Îmi strici spectacolul! se
supără Krieger.
— Da, eu. Eliberaţi-i pe ceilalţi. V-aţi dat cuvântul!
Face un pas înainte ţăranul Grad.
— Domnule ofiţer! Vişovan minte. Eu l-am împuşcat pe
comandant... că doar eu duceam laptele acolo!
Krieger urlă:
— Am nevoie numai de unul! Care?
133
Tânărul, înfricoşatul, îndrăgostitul Zolovăstru, face un pas
înainte, plângând.
— Aveţi dreptate. Numai unul. Eu l-am împuşcat!
Lutzlow îl priveşte palid, ironic pe Krieger.
— Minutele adevărului, Rudolf! Însă e adevărul lor?
— Tu să taci! îşi iese din fire Krieger. Toţi sunteţi nebuni!
Haase! ce mai aştepţi?
Haase salută şi ia comanda plutonului de execuţie.
— Drepţi! La stân...!
O motocicletă cu ataş frânează brusc. Lutzlow ridică mâna.
— Opreşte execuţia, Haase. Îţi ordon! Un curier!
Din ataş sare un curier:
— Herr. (E nedumerit: cui să i se adreseze, colonelului sau
maiorului SS.) Două coloane pătrund din direcţia Prislop.
— Perfect, zice Krieger. Sunt ai noştri.
— Cred că sunt armatele române, răspunde agentul.
— Sturmbannführerr! răcneşte Haase. Ce facem? Herr
colonel! Ce facem?
Apare ca din neant şi Schwalbe.
— Ce facem? Domnule locotenent Haase? Ce facem? Unde
sunteţi? Plutooooon! Plutooon! Unde-i plutonul de execuţie?
Dar eu, unde sunt eu?

134
Balada căpitanului Haag

„The Silver Bird” ar fi fost probabil un nume potrivit pentru
o aeronavă sau pentru o pasăre..., însă armatorii Companiei
Falstaff din Amsterdam aveau suficiente idei trăsnite. E
adevărat că aproape toate ideile lor trăsnite aduceau parale.
Cert este că „The Silver Bird” se apropia de port, când
secundul Hobson observă:
— Parcă se trage de pe ţărm, domnule căpitan!
Căpitanul Haag luă binoclu, scrută orizontul preţ de o
clipă, ridică din umeri.
— Simple exerciţii. Condu nava în port, domnule Hobson!
— Yes, Sir!
Căpitanul Haag părăsi postul de comandă şi se retrase în
cabina sa unde-l aştepta... portretul.
Secundul Hobson transmise calm şi mohorât câteva co-
menzi, trecu la babord unde dădu alte comenzi, tot calm şi
mohorât, apoi, ceva mai puţin mohorât se apropie de o
pereche încântătoare (sau cel puţin în aparenţă încântătoare,
şi zise:
— Doamnă marchiză de Brinvilliers! Domnule conte de
Yholdy! Vom intra în portul Constanţa unde rămânem până
seara. Oraşul e renumit prin pitorescul său, tavernele sale
sunt mai interesante decât cele din Marseille. Vă recomand
din toată inima să-l vizitaţi!
Rareori se întâmpla ca Hobson să recomande ceva „din
toată inima”.
Iată că am cunoscut, prea sumar, două dintre personajele
acestei naraţiuni. Alte două personaje urcară pe punte pe
înserate.
Primul lucru ce-l observară Maximilian Cornea şi Adrian
Mocanu care plecau în croazieră, într-un meritat concediu, fu

135
o stranie floare carnivoră ce se ridică înaltă, ameninţătoare,
alături de „The Silver Bird”.
Cei doi poliţişti se opriră.
— Ai văzut şi tu, puştiule? întrebă cel mai vârstnic,
Maximilian Cornea.
— Bineînţeles, domnule comisar... nu-mi vine să cred...,
răspunse tânărul inspector Ad. Mocanu.
— Şi oare ce a fost?
— De unde să ştiu, domnule comisar?! Văd marea prima
dată în viaţă.
— Drace, nici eu nu ştiu, făcu încrezutul Maximilian
Cornea, şeful Brigăzii a 3-a Criminale din Bucureşti. Cred că
e singurul lucru pe care nu-l ştiu pe lumea asta.
— Să nu fie o prevestire...
Al doilea lucru ce i-a mirat a fost că, după ce au trecut
schela urcând la bord, nu le-a ieşit nimeni în cale.
— Dar ce, ne aflăm pe un vas-fantomă? Ce obiceiuri au
ăştia aici? Nimeni nu ne urează bun venit?
— Lasă, puştiule, nu face criză de personalitate, îl potoli
comisarul, tocmai în clipa în care se ivise o namilă arătoasă
în uniformă impecabilă. Numai că cei doi poliţişti nu se
pricepeau la uniformele marinăreşti. Era singurul lor cusur.
Nu chiar singurul...
— Are you skipper? întrebă arţăgos Ad. Mocanu. Sunteţi
comandantul?
— No, Sir I’m fireman, răspunse fochistul şi coborî pe
schelă,
— Bănuiesc că ne vom plictisi, căscă, puţin obosit,
Maximilian Cornea. Doar dacă nu ne scoate norocul în cale
un „caz”...
— Numai să nu fie un caz asemănător cu cel al „doamnei
cu pelerină neagră” din Cluj...
— Un caz ca ăsta nu mai doresc, mormăi sumbru co-
misarul.
Dar destinul joacă farse, aşa îi place lui. Aveau să se
împiedice de un „caz”, nu ca şi cel de la Cluj, dar oarecum
asemănător...

136
Un steward îi conduse la cabinele „de lux” 12 şi 13. „The
Silver Bird” părea un vapor de lux şi era ceea ce şi părea, un
paquebot pentru croaziere pentru cei ce-şi pot permite
croaziere. Nu un vas-fantomă... deocamdată.
Detectivii se debarasară de bagaje şi ieşiră pe punte, cu
intenţia de a cunoaşte nava. Eminent criminalist – cu toate
eşecurile sale – Maximilian Cornea era un ignorant aproape
desăvârşit în ceea ce priveşte navele, călătoriile pe mări şi
oceane, aceasta fiind cea dinţii ieşire a sa pe marile ape;
ajutorul său, tânărul Ad. Mocanu, cunoştea şi mai puţin,
dacă ne putem exprima astfel.
Fiindcă vorbeam despre eşecuri, să reamintim că, recent,
comisarul Maximilian Cornea participase cu mai mult sau
mai puţin succes la o acţiune din provincie, enigma „doamnei
cu pelerină neagră”, din Cluj... şi fiindcă succesul fusese
„mai puţin” decât „mai mult”, comisarul revenise în Capitală,
mai furios decât zece draci foarte furioşi, mai trist decât zece
latino-americani foarte trişti. Tristeţea izbutea s-o ascundă,
furia, nu. Îşi revărsase furia deci asupra „clienţilor” săi mai
vechi şi în scurt timp un număr impresionant de aşi ai „gurii
de lup”, ai cuţitului şi. chiar ai pistoletului cunoscuseră ce
efecte are un rateu asupra unui mare detectiv. Celebra
Brigadă a 3-a Criminală operase o serie de arestări
spectaculoase, iar acum şeful şi colaboratorul său preferat se
afla în concediu. Cei doi poliţişti rătăciră pe ici-colo, suind şi
coborând scări, trecând punţi de pisică, înfundându-se prin
culoare din care abia mai ştiau cum să iasă, studiind ba-
rurile precum şi siluetele bronzate de pe puntea soarelui,
unde, în ultima văpaie a amurgului, câteva vampe îşi etalau
graţiile, înstelate în comode şezlonguri.
La un moment dat, cei doi auziră un zvon de vioară,
irumpând de undeva. Suna neobişnuit de trist. Acesta a fost
al treilea amănunt ce i-a mirat pe detectivi. Atât de mult,
încât comisarul i se adresă unuia ce se afla în preajmă: „Hei,
mister! Cine are o vioară atât de tristă, pe acest paquebot atât
de vesel?”

137
Insul se întoarse către ei, Avea o faţă palidă-gălbuie, o
nuanţă deosebită... Acesta a fost al patrulea amănunt ce i-a
surprins pe şeful şi pe adjunctul Brigăzii a 3-a Criminale.
— Este vioara căpitanului Haag, domnule. El cântă.
Bărbatul palid, în uniformă impecabilă, îi examină dintr-o
privire pe călători. Întrebă: V-aţi îmbarcat la Constanţa?
Sunteţi cei doi poliţişti români?
— Exact, domnule, răspunse sec comisarul. Cum de aţi
ghicit?
Celălalt făcu o grimasă.
— Cândva am lucrat şi eu în poliţie. M-am plictisit. E mai
bine să fii marinar. În orice caz, dacă doriţi să vizitaţi nava în
amănunt, de la santină până la crucetă, vă pot pune la
dispoziţie un ghid.
Comisarul mulţumi, dar spuse că nu e nevoie. Se vor
descurca singuri. Ofiţerul se înclină.
— Cum vă place, domnilor. Oricum, vă stau la dispoziţie.
Numele meu e Lino Martin. Ofiţer trei.
Salută şi-şi văzu de drum.
— Ce o fi cu ăsta? întrebă Ad. Mocanu. E bolnav de ficat?
Are icter?
— Poate că e filipinez, opină comisarul, fără să fie sigur că
filipinezii au tenul galben.
La căderea nopţii, „The Silver Bird” părăsi portul. Marea
Neagră se arăta prietenoasă ca o pisică pe care o scarpini pe
gât. De ce o fi descris-o în culori atât de întunecate marele
Ovidiu? Farurile dinspre Constanţa şi Mangalia clipeau către
nemurire. Maximilian Cornea şi Adrian Mocanu, totuşi, nu se
simţeau la largul lor. Observară marea, iar din mare
răsăreau tot felul de fiinţe necunoscute... delfini ce nu erau
delfini, şi aşa mai departe. Inspectorul şi comisarul, uşor
complexaţi, dar fără să se dezvăluie, se refugiară pe nişte
taburete scunde şi moi, în faţa barului de pe puntea A. Din
paharele înalte cuburile de gheaţă reflectau străluciri
inexistente, sau observabile doar gheţii. La o altă măsuţă, un
bărbat vânjos, în reverendă neagră, cu guleraş alb, rotunjit,
ataca energic o doză straşnică de rom.
— Ce le trage la măsea, domnul A! comentă comisarul.
138
— A, de la abate?
— Bravo, Adrian! Va trebui să mă feresc de tine! Îmi
ghiceşti gândurile.
— Ca să facă pe grozavul, încercă un zâmbet inspectorul,
am să revin la ceea ce am mai discutat: va fi o călătorie
plăcută, frumoasă, dar... plictisitoare. Cam aşa gândeaţi. Pun
pariu că vă şi este dor de ceilalţi băieţi din Brigadă şi de un
caz enigmatic pe care să-l rezolvaţi în treacăt...
— Acestea sunt propriile tale gânduri, ripostă comisarul.
— Aşa e. Mă tem că ne vom plictisi.
— Dacă nu cumva, mă înţelegi, întâmplarea ne va scoate
în cale două frumoase femei care şi ele se tem de plictiseală.
— Doamna despre care se şopteşte că ar fi marchiză e
frumoasă... arde puntea sub picioarele ei!
— Dar e însoţită de conte, suspină comisarul. Nu cred că
pot concura un conte, fir-ar să fie!
Cel de la masa vecină, domnul A, abatele, isprăvi dintr-o
sorbire romul şi se îndepărtă mergând cracoş. Nu avea mers
de cucernic părinte. Şi în plus, hm!, majoritatea oamenilor n-
ar fi observat, însă doi poliţişti... o adiere de vânt lipi
reverenda de trupul masiv al popii şi ceva, ceva se profilă sub
haina sa popească.
— Ia te uită! se miră comisarul. Un abate care bea rom de
parcă ar fi apă sfinţită, are mers furişat de asasin şi... şi, zi-i,
Adrian!
— Şi poartă asupra sa un pistolet de mare calibru!
Un ins ras pe cap, cu mers ţeapăn, merse la tejghea, nu
spuse nimic, dar fu servit pe loc, goli paharul şi părăsi
imediat micul salon. Comisarul pocni din degete, barmanul
se înclină către ei.
— Încă un rând, domnilor?
— Spune-mi, băiete, cine-i sugativa asta?
— Sugativa, domnule?
— Zi-i beţivan. Parcă l-am mai văzut undeva.
— Nu mă mir că l-aţi mai văzut, domnule. (Comisarul simţi
o schimbare în intonaţia vocii.) E căpitanul navei. Căpitanul
nostru. Căpitanul Haag.
— Şi e întotdeauna... as drunk as a lord?
139
Maximilian Cornea ridică privirea. Întâlni doi ochi cenuşii,
nordici, în care descifră uşor o policioasă ostilitate.
— Nu am intenţia să-l bârfesc pe căpitanul Haag, mis ter.
Un minut mai târziu, la masa lor se opri un ins într-o
fistichie. uniformă, nici de marinar, nici de chelnăr. Purta
cizme înalte, albe. Culese de pe masă diferite lucruri inutile,
o scrumieră în plus, un pachet de ţigări golit, dopuri
— Dar dumneata, ce rol ai aici, bade? întrebă Ad. Mocanu.
— Eu sunt numărător de dopuri, Sir!
— Vrei să zici, ajutor de steward?
— Nicidecum, Sir! Numărător de dopuri – e o funcţie
onorifică ce se moşteneşte din tată-n fiu pe toate navele
Companiei Falstaff din Amsterdam.
— Hotărât lucru, zise comisarul, călătoria se anunţă,
totuşi, interesantă. Un popă înarmat, un numărător de
dopuri, un căpitan pe care barmanii nu vor să-l bârfească.
Oare ce urmează?
— Încă un whisky, spuse Ad. Mocanu, nebăutor de felul
său. Iar apoi, apariţia în scenă a femeii fatale. Şi, cuprins de
o inexplicabilă inspiraţie, tânărul poliţist scandă:

Căpitanul Ha-aaag
Plutea prin arhipela-aaag...

— Ce te-a apucat, puştiule? Ce e asta?
— Orice, domnule comisar, replică, nesigur, inspectorul.
Poate că sunt primele stihuri pentru „Balada căpitanului
Haag”.
— Eşti nebun? Eşti poet? Nu am nevoie de poeţi în
Brigadă.
— Nu sunt poet... doamne fereşte! Nici nebun, cred. Dar ne
aflăm în croazieră pe marile ape. Şi... suntem încă tineri.
Un tânăr în uniformă – uniformă de nebun poate – se opri
la masa lor. Întrebă.
— Domnul Maximilian Cornea?
— Eu sunt!
— Marchiza Joséphine de Brinvilliers vă oferă această
ceaşcă de cafea! Ceaşca – porţelan din timpul dinastiei Ming,
140
de grosimea unei coji de ou – conţine cafea cultivată la The
Blue Château, pe domeniile marchizei. Vă doresc noapte
bună, domnilor!
— Amice! zise Maximilian Cornea. Transmite-i marchizei
„mersi”. Iar în ce te priveşte, află că ştiu cât sunt de groase
ceştile fabricate în timpul dinastiei Ming. Adio!
— De ce aţi fost atât de aspru cu el? întrebă Ad. Mocanu.
— Fiindcă, puştiule, nu sunt convins că pe timpul di-
nastiei Ming printre obiectele de ceramică figurau şi ceşcuţe
de cafea, căci nu sunt convins că se bea cafea – am lacune în
cultură! Dar – sunt convins, puştiule – că aici se prepară
ceva...
— Exageraţi! O cunoaşteţi pe marchiză?
— Eu pe ea, – nu – ea – pe mine – da! De unde?
Maximilian Cornea luă ceşcuţa fragilă ca un pui de vrabie
abia ieşit din găoace şi vărsă peste umăr conţinutul –
cafeaua.
— Ştii cine a fost marchiza de Brinvilliers, puştiule?
— Nu, domnule comisar!
— O ilustră otrăvitoare! Prin secolul şaptesprezece, mi se
pare.
— Deformaţie profesională, domnule comisar!
— Cu alte cuvinte, vrei să spui că sunt un lup poliţist
bătrân şi cenuşiu?
— Cum mi-aş permite?
— Ia ascultă puştiule! Ai de gând să compui singur „Balada
căpitanului Haag”? întrebă gelos comisarul.
— Nu mă ţine cureaua, răspunse tactic inspectorul.
Contez pe colaborarea dumneavoastră!
Maximilian Cornea îl scrută. Oare încerca să fie ironic
„puştiul”? Căzu pe gânduri. Cu toate că românul e născut
poet, abia după minute de efort reuşi cât de cât un fel de
continuare:

Şi na-a-a-aaava lui
Era nava coşmaaaa-aaaa-rului!

141
— Dar am şi o variantă: „Şi nava lui – era nava des-
tinului...” Pentru care ai opta?
După o paşnică dar aprinsă discuţie, rămaseră la prima
variantă: „nava coşmarului”. Şi cât de mult greşeau. După
care, se duseră la culcare. Cred că „nava destinului”, ar fi
fost mai potrivit, medita încăpăţânat Adrian Mocanu, înainte
de a adormi
Căpitanul Haag se trezea mahmur, cu limba încleiată şi
gânduri de sinucidere. Făcea un efort de voinţă şi nu se
sinucidea. Şi nu se repezea din prima clipă la pahar. Ce făcea
prin urmare în prima clipă? Scotea din cui un portret cam de
douăzeci pe cinşpe şi-l punea înapoi în cui, dar cu faţa la
perete. Nimeni n-ar fi fost dispus să jure că a văzut portretul,
dar toată lumea ar fi fost gata să jure că e fotografia unei
femei. Lucru de altfel firesc. De ce ar fi făcut căpitanul Haag
atâta secret din fotografia străbunicului?
Apoi, dumnealui căpitanul se aşeza în faţa oglinzii şi se
rădea meticulos pe cap. Nimic nu-l deranja. Nici sifleia
şefului de echipaj, nici registrul de cart pe care ar fi trebuit
să-l verifice, nici măcar poziţia navei, punctul sub constelaţii
unde se afla în acel moment „The Silver Bird”. Se rădea pe
cap cu briciul. Se dezinfecta cu apă de colonie. Poate fiindcă
era ras pe cap, poate din alte motive, erau greu să-i
desluşeşti vârsta. Tot timpul un zâmbet îi lumina, dar îi şi
întuneca figura.
Fiindcă era un zâmbet trist.
Pe la ora opt, apăru stewardul cu micul dejun şi gheaţa
pentru whisky. Invariabil, toţi cei care intrau în cabina
căpitanului Haag priveau mai întâi către misteriosul portret
întors cu faţa la perete. Stewardul nu făcu excepţie. Apoi
intră ofiţerul secund Hobson, mulatrul acela cu mutră de
pirat.
— Totul decurge normal, Sir. Aseară unul din echipa de la
parâme a fost neglijent. L-am pedepsit.
— Să nu fii prea aspru cu echipajul, Hobson. S-a îmbătat
cineva aseară?
— Nimeni, în afară de dumneavoastră, Sir, spuse politicos
secundul. Şi, oarecum, contele.
142
— Iei un păhărel, Hobson?
— Mulţumesc. Trebuie totuşi să conducă cineva această
navă. Bate un puternic vânt de bulină. Vreţi să vedeţi jur-
nalul de bord?
— Dă-l naibii!
— Îmi permit să vă reamintesc că la amiază are loc
ceremonia căsătoriei domnului Paul, conte de Yholdy cu
domnişoara Joséphine, marchiză de Brinvilliers. Îmi permit
să vă reamintesc, domnule căpitan, că trebuie să veniţi cu
Biblia pentru a oficia căsătoria. Şi..., secundul renunţă şi
părăsi cabina comandantului. Haag lăsă uşurel să lunece un
cub de gheaţă în pahar. Şi se apucă să caute Cartea Sfântă
în cabina sa unde nu făcea ordine nimeni, în afară de el, iar
el nu făcea ordine niciodată. Găsi un tom voluminos, în
copertă neagră, fără titlu, presupuse că era ceea ce căuta,
turnă o nouă doză peste cubul de gheaţă, zăvorî uşa,
întoarse portretul şi rămase în tovărăşia paharului şi a
portretului...
Ce gândea? Gândea: „Pe puntea navei mele nunţile şi
înmormântările au loc totdeauna la amiază!”
Maximilian Cornea şi Adrian Mocanu, după un somn
temeinic, fiindcă nimic nu tulbura conştiinţele lor, după o
temeinică gustare de dimineaţă, efectuară o inspecţie de
rutină pe navă. Se ciocniră iarăşi de „numărătorul de do-
puri”, dar acesta nu-i mai interesa. Începeau iarăşi să se
plictisească... Marea Neagră nu era neagră şi nimic nu se
întâmpla, deocamdată, pe nava căpitanului Haag. Totuşi
ceva se întâmplă, dar nu pe navă. O limbă înaltă de foc dădu
de două ori ocol navei. Părea să fie o rudă a florii carnivore,
purpurii, ce o văzuseră încă de pe ţărm. Nimeni nu-i acordă
nici o atenţie. Probabil că aşa e pe mare, se întâmplă tot felul
de chestii, iar adevăraţii călători nu le dau importanţă.
Poliţiştii se deciseră să nu dea ei importanţă fiecărui fleac şi-
şi continuară plimbarea. Ambii poliţişti, fiind poliţişti, erau
împotriva beţiei. Dar şeful nu avea nimic împotriva unui
păhărel, pe puntea soarelui, pe puntea A, B, sau C. Nu aveau
nimic de făcut, nimeni nu fusese asasinat. Se plictiseau,
deci; pe puntea A, abatele sorbea iarăşi rom.
143
Pe puntea B, – ştiţi, pe punţile acestor cui rasate – eroare –
nave de lux – e plin de porcăriile astea de baruri mici şi
intime – observară – în aceeaşi secundă – mutra unui tip
suspect. Comisarul, fiind el superiorul, zise în treacăt:
— Drace! Iată-l şi pe domnul B.!
— B, de la Banditul? Toţi bandiţii seamănă între ei.
— E o prejudecată! îl tăie marele Maximilian Cornea.
Câteodată, cel mai onest individ – ca să nu-i zic om – are
mutră de criminal. Nu e în stare să strivească o furnică sub
talpă, dar îţi pune cuţitul între coaste cu sânge rece. Drace!
M-am contrazis!...
— De fapt atâta ştiam şi eu, remarcă modest inspectorul
Adrian Mocanu.
Auziră o serie de comenzi care pentru ei nu aveau nici o
noimă: „Pe drum!” – ca şi cum „The Silver Bird” nu s-ar fi
aflat pe drum, sau „Banda stânga!”, sau: „Marangozul doi, la
ofiţerul trei la spardek”, sau „Mecanicul şef să verifice
servomotorul cârmei!”, apoi vântul îşi schimbă direcţia, îi
învălui o trombă de fum – dacă fum era! – în orice caz
provenea de la coşul doi. aşa că se refugiară în sala de joc de
la puntea C unde se juca biliard şi chiar poker. Ce ruşine!
Sala de jocuri era cochetă şi avea vedere către mare. Din
adâncurile Mării Negre răsări un cap imens, sinistru, cu
nişte fălci verzui ce clămpăniră în gol, apoi monstrul se
prăbuşi în neantul din care venise. Cei doi poliţişti
hotărâseră să nu se mai mire de nimic, deci nu se mirară.
Urmăriră, de la oarecare distanţă, masa la care se juca
poker. Observară, cu discreţie, cum un ins foarte elegant şi
jovial, scotea de sub guler, tot cu discreţie, o carte de joc.
Probabil un as. Îi crăpa măseaua după un care de aşi.
— Domnul C. Cartoforul.
— Evident. Toată ziua de ieri a petrecut-o aici şi a trişat tot
timpul.
— Un triunghi aproape perfect: A(batele), B(anditul),
C(artoforul).
— Fie şi aşa, dacă vrei tu, puştiule, acceptă cu blândeţe
marele detectiv Maximilian Cornea.

144
În apropierea orei douăsprezece, un ajutor de steward
răsări în calea lor, foarte elegant şi plin de morgă, dar cu
toată eleganţa şi morga se înclină, nu umil, ci, irezistibil de
politicos:
— Îmi permiteţi să vă reamintesc, domnilor, că la orele 12
punct are loc cununia dintre domnul conte de Yholdy şi
marchiza de Brinvilliers. Conform tradiţiilor maritime,
căsătoria va fi oficiată de către căpitanul Haag. Contele de
Yholdy va oferi un coktail. Sunt invitaţi toţi pasagerii
cabinelor de lux. Vă rugăm să onoraţi cu prezenţa
dumneavoastră acest eveniment!
— Ăsta şi-a făcut studiile la Cambridge, comentă Ad.
Mocanu.
— Ce facem? Mergem? De ce nu?!
Fix la miezul zilei se aflau la faţa locului. Comisarul îl
analiză cu gelozie pe mire. Bărbat tânăr, în smoking, înalt,
zvelt, cu figura excelent creionată, arsă de soarele tuturor
meridianelor, cu ochi albaştri, cam feminini, ce fulgerau însă
ameninţător, părea întruchiparea masculului irezistibil, a
bărbatului „foarte bine”. Maximilian Cornea, care avea o
înaltă părere asupra înfăţişării sale, se simţi pur şi simplu
jignit: cum, la bordul acestei nave să se afle un bărbat mai
seducător decât el? Căută la repezeală câteva defecte ale
contelui şi, bineînţeles, le găsi. Mai întâi ochii. Ameninţarea
ce o ascundeau era, mai mult ca sigur, falsă, contrafăcută.
Erau ochii unui fricos. Apoi corpul. Era înalt, însă mult prea
slab. Lipseau umerii... Şi mâinile! Degete prea lungi, prea
subţiri, – şi i se năzări că din degete ţâşnesc gheare – gâtul
prea lung, pometul prea evident, iar mişcările contelui
nearmonioase, repezite, pe scurt detectivul ajunse la
concluzia fermă că bărbatul acesta e doar în aparenţă
frumos, iar în realitate seamănă cu un vampir..., cu toate că
Maximilian Cornea nu ştia exact cum arată un vampir. Dar
parcă ştie cineva?
Contradicţia dintre primul defect, ochii languroşi, feminini,
şi înfăţişarea de ansamblu de vampir nu-l neliniştea pe
comisar, contradicţii găseşti peste tot şi la toate nivelurile.

145
Cât despre marchiză (comisarul nu uita că această femeie
îi trimisese absolut fără nici o explicaţie o ceşcuţă de
cafea...), marchiza Joséphine de Brinvilliers, Maximilian
Cornea o găsi desăvârşită. Se putea altfel? Păr lung,
întunecat, ochi verzui de o supremă inocenţă, talie ca un vis.
Pe punte păşi căpitanul Haag. Mergea ţeapăn. Purta
uniforma de paradă. În mână ţinea cu desăvârşită cucernicie
Biblia. Ca să treacă mai uşor peste ceremonie – totdeauna
nunţile la bord – mai ales nunţile – dar şi botezurile şi
cazurile de deces îl scoteau din sărite – la ieşirea din cabină,
după ce întorsese portretul cu faţa către perete, mai luase un
întăritor ce ar fi trimis sub masă orice namilă. Pe căpitanul
Haag, nu.
Se opri. Lângă el, o jumătate de pas în spate, înţepenise
secundul Hobson, o adevărată matahală, deşi în uniformă de
gală. Ţinea sub braţ jurnalul de bord. În preajmă se aflau şi
alţi ofiţeri, printre care cel cu obraz galben, bolnav de icter,
sau de ficat, sau de ambele – dacă ne putem exprima aşa.
Mirii se aflau, fireşte, de faţă, însă nici unul dintre ei nu
părea foarte grăbit. Contele de Yholdy, cu toată eleganţa şi
frumuseţea sa, părea supt de un gând negru, vrem a zice că
avea obrazul uşor scofâlcit, iar pe faţa marchizei apăruse
parcă un vag zâmbet amar. Dar acestea sunt simple impresii.
În spatele contelui vampir şi al marchizei se grupaseră
martori, prieteni şi alţi gură-cască. De cealaltă parte, tot
printre gură-cască, se aflau poliţiştii români. Dintr-o ochire,
Maximilian Cornea constată că printre invitaţi se află domnii
A, B, şi C. Dar acest amănunt nu-i dădu nici un fel de durere
de cap, cu toate că soarele bătea tare. Însă el şi ajutorul său
se aflau în concediu.
Căpitanul Haag îşi acordă glasul.
— Avem plăcerea de a participa la fericitul eveniment...
(pronunţând aceste cuvinte insipide, „fericitul eveniment”,
mutra lui Haag era mai scârbită, dar şi mai nostalgică decât
oricând, oricum fizionomia căpitanului Haag, pentru un ochi
inexpert, părea mai oficială chiar decât în momentul când
dirijase fantastica şi nefericita acostare de la Frisco, atunci

146
când făcuse o gaură în doc prin care ar fi putut trece şi un
tanc.
Însă căpitanul Haag… dar să lăsăm!)
Haag îi aruncă o privire furioasă lui Hobson.
— Ce dracu urmează acum?
— Întrebaţi-i dacă sunt de acord, suflă secundul.
Haag păru să-şi amintească, puse întrebările alea idioate, i
se răspunse, ca întotdeauna, cu „da”, ofiţerul secund
Hobson, cu mutra sa de pirat şi cu marele jurnal de bord în
care erau consemnate toate năzbâtiile, de la schimbarea
direcţiei vântului până la naufragiu (doamne fereşte!),
înaintă, rugându-i pe tinerii căsătoriţi să iscălească.
Făcea – mama drakkului – parte, din protocol.
Hobson făcu doi paşi suflându-i lui Haag: „Acum
înmânaţi-le inelele!”
— Ştiu! zise Haag, deşi habar nu avea. Unde sunt inelele?
— În buzunarul din dreapta al hainei.
Căpitanul Haag găsi într-adevăr inelele şi le întinse pe
amândouă în acelaşi timp, nu avea idee care e al ei şi care al
lui, n-au decât să aleagă!
— Acum ar fi potrivit să deschideţi Biblia şi să citiţi ceva
de acolo... orice... dar să nu fie lung... indică Hobson.
Haag deschise ca un automat cartea cea groasă, cartonată
în negru, şi citi... Oare ce citi? Iată ce: „Spuma de raci se
prepară astfel: se amestecă gelatina topită cu gâturile de raci
fierte şi tăiate bucăţi mici...” Căpitanul se întrerupse, vag
nedumerit. Parcă nu suna a citat din Cartea Sfântă. Evident,
confundase Biblia cu o veche carte de bucate...
Ofiţerul secund Hobson, pregătit pentru orice surpriză,
făcu semn către un grup de mateloţi ce participase la ce-
remonie şi aceştia intonară, cu deosebită voioşie, „Isaia
dănţuieşte”. Căpitanul Haag rămase abătut, dar nu din
cauza gafei comise, şi aşa abătut se retrase în cabina sa
unde-l aştepta... portretul.
Urmă coktailul. Stewardese, frumoase ca nişte... flori
carnivore, mişunau printre invitaţi, cu tăvile. Maximilian
Cornea îl târî pe Ad. Mocanu până la o mică distanţă de
tinerii căsătoriţi şi n-o slăbea din ochi pe marchiză – iar la un
147
moment dat frumoasa femeie îi chiar întoarse privirea. Purta
rochie albă, iar în picioare – ciudat – sandale romane. Nu
avea unghiile lăcuite. Purta cercei de coral alb, la gât un
lănţişor de platină străveziu, atât de subţire că abia-l vedeai.
De lănţişor atârna un zar aranjat în aşa fel ca „şasele” să fie
mereu în faţă. Sau te pomeneşti că toate suprafeţele indicau
„şase”? Ochii ei, de un verde intens, emiteau raze. Cât despre
conte, el avu o purtare neobişnuită. I se servi o băutură, el
clătină un pic paharul, examinându-l, parcă ar fi căutat în
şampanie vreo muscă sau un păianjen, apoi râse lung şi
înfricoşător, ceva între un nechezat şi un râs de vampir,
vărsă peste umăr şampania şi trânti de podea paharul de
cristal. Fireşte, pocalul nu rezistă impactului, se făcu
ţăndări, câţiva servitori se repeziră să înlăture cioburile, o
stewardesă, aproape la fel de frumoasă ca şi marchiza, aduse
o sticlă pecetluită, contele verifică sigiliul şi puse să fie
deschisă sticla acoperită de un strat subţire de praf –
amănunt important! – dovadă a vechimii. Tot timpul
coktailului contele nu bău decât din această sticlă.
Comisarul Maximilian Cornea observă:
— Să fiu al dracului! Omul acesta se teme!
— Cred că exageraţi. Aseară mi-aţi spus că marchiza e
urmaşa nu ştiu cărei otrăvitoare din nu ştiu care secol...
— O ştiu din Alexandre Dumas, puştiule. E cert că a
existat o marchiză de Brinvilliers ce otrăvea oamenii din
proprie plăcere. Nu ştiu dacă marchiza de faţă e o descen-
dentă, dar...
— Alexandre Dumas a inventat atâtea, că...
— Dar există o veche schemă, care mie nu-mi place deloc,
fiindcă e prea simplă: soţia care vrea să scape de soţ ca să-l
moştenească. Schema e pe cât de simplă, pe atât de stupidă
şi pe atât de reală. Totuşi, dacă e să-l luăm în serios pe
Dumas, marchiza aceea a fost decapitată şi arsă pe rug...
— Şi decapitată, şi arsă pe rug?! Nu e prea mult pentru o
biată femeie? Şi apoi, domnule comisar, dacă acest conte se
teme să nu fie otrăvit de nevastă-sa, de ce s-a mai căsătorit
cu marchiza?

148
— Totul e prea complicat, iar noi suntem în concediu,
mârâi comisarul.

În noaptea următoare, oamenii de cart auziră două focuri
de revolver, venind de undeva din interiorul navei. Secundul
Hobson îl zări pe căpitanul Haag care, înainte de a deschide,
întoarse portretul. Haag dădu un ordin firesc: să fie găsit şi
identificat cadavrul.
A doua zi, pe la unsprezece, după ce trecuseră Bosforul,
lăsând Istambulul pe dreapta, traversaseră Marmara, se
strecuraseră prin Dar danele şi intraseră în încâlcita Egee,
comisarul şi inspectorul stăteau rezemaţi de parapet ur-
mărind curioşi nălucirile orizontului, când secundul Hobson
se apropie de ei şi îi invită cu o sobru politeţe în careul
ofiţerilor. Aici aştepta căpitanul Haag şi ofiţerul cel cu faţă
gălbuie, fie bolnav de icter, fie... filipinez.
Stewardul umplu paharele, puse la îndemână sifoanele şi
dispăru neauzit ca o pisică.
— Nu înţeleg, spuse comisarul. De ce nu aţi oprit la
Istambul şi nu aţi raportat cazul acolo?
— Ce să raportăm? Nu există nici o victimă. Şi nici nu-mi
place ca poliţia turcă să tropăie pe punţile mele.
— Prin urmare preferaţi poliţia română? întrebă vanitos
Maximilian Cornea.
— În momentul acesta sunteţi pasagerii mei! Tonul aspru
al căpitanului Haag era net contrazis de zâmbetul său trist şi
blând. Întâmplarea face ca să fiţi poliţişti de profesie. Vă
solicităm concursul. Pe domnul Hobson, secundul meu, îl
cunoaşteţi. Dumnealui este Lino Martin. Cândva a lucrat... şi
în poliţie.
Ofiţerul bolnav de icter aprobă uşor din cap.
— Nu înţeleg ce vă nelinişteşte, domnule căpitan! zise
comisarul. Nu există un cadavru, aţi verificat bineînţeles,
dacă nu lipseşte vreun pasager...
— Vă doresc succes în viaţă... şi în dragoste, chiar, ridică
Haag paharul. Vă pun o întrebare: nu găsiţi că e normală
dorinţa noastră de a afla cine a tras şi eventual în cine s-a
tras?
149
— Să zicem că da, aprobă Maximilian Cornea, ridicând şi
el paharul. Vă dau un sfat: începeţi prin a verifica îm-
brăcămintea Abatelui de Ferarra!
Ofiţerul filipinez (sau bolnav de icter) luă cuvântul. Torcea
delicat ca un pui de mâţă, dar ceea ce spunea nu era delicat:
„Nu este frumos să faceţi asemenea glume, domnule!”
Comisarul îl privi plictisit, apoi se întoarse către ajutorul său:
„Explică-le tu, Adrian!”
— Domnul comisar Cornea are unele motive să vă dea
acest sfat. Azi dimineaţă Abatele de Ferarra a venit la bar ca
să-şi ia romul matinal purtând o altă reverendă.
— Toate reverendele acestor cucernici seamănă între ele,
zise Hobson. Cum aţi reuşit să constataţi că...?
— Pentru asta ne sunt daţi ochii, îl întrerupse inspectorul
cel tânăr, cu o anumită impertinenţă. Reverenda, sau
sutana, sau cum drakku i-o fi zicând, purtată azi dimineaţă
este mai lungă cu doi centimetri, are altă croială, neînsem-
nată, dar vizibilă, e confecţionată din alt material şi... e nouă.
— Şi, ridică fruntea şi paharul căpitanul Haag, unde
ajungem? Probabil cealaltă reverendă se murdărise.
— Sau e ciuruită de gloanţe, aruncă în treacăt Maximilian
Cornea.
— În acest caz, şi Abatele ar trebui să fie ciuruit de
gloanţe, mieună filipinezul.
— Nu e obligatoriu, ripostă Ad. Mocanu. Aceste haine
preoţeşti sunt largi. Gloanţele pot trece prin poale, fără a
atinge corpul. De altfel, avem vreo dovadă că Abatele nu e
rănit... că unul, sau chiar ambele gloanţe nu s-au oprit în
corpul său, iar el suferă ca un martir? E un bărbat vânjos, şi
ce sunt de fapt două gloanţe? Un fleac...
— Stimaţi domni! se exprimă cu voce de sidef comisarul
Maximilian Cornea, celebrul şef al Brigăzii a 3-a Criminale
din Bucureşti, dacă doriţi să cooperăm, trebuie să puneţi
toate cărţile pe masă. În ceea ce ne priveşte, nu ţinem morţiş
să colaborăm. Suntem în concediu!
Lino Martin îl privi pe Hobson. Hobson îl privi pe căpitanul
Haag. Căpitanul Haag îşi privi paharul.
— Aş prefera să colaborăm, spuse el cu glas serafic.
150
— Aş adăuga, vorbi ofiţerul Lino Martin, că sunteţi obligaţi
la o cooperare cu noi! Mai întâi, din punct de vedere umanist.
În al doilea rând, având în vedere presupusa dumneavoastră
calificare. Şi apoi – glasul insului bolnav de icter deveni parcă
ameninţător – să nu uităm că orice om de pe această navă
este un virtual suspect!
Maximilian Cornea râse:
— Ad., tu ce părere ai?
Adrian Mocanu, tânărul inspector, răspunse prompt:
— Domnia sa este un impostor. Şi nu are habar să
deosebească o amprentă digitală de una dorsală.
— Protestez! Amprente dorsale nu există!
— Protestează cât vrei! zise comisarul Maximilian Cornea.
În ochii mei nu eşti decât un caraghios! Domnule căpitan!
Acest individ să lipsească!
— Nu am înţeles, domnule Cornea, zise, politicos căpitanul
Haag.
— Să nu-l mai văd în apropierea mea! zise, total ne-
politicos, comisarul. Să plece, altfel plecăm noi.
— Ieşi, Lino Martin! porunci căpitanul Haag.
„Filipinezul” părăsi careul după ce aruncă o privire
circulară ce ar fi răpus şi un maldăr de vipere. Dar se pare că
toţi cei de faţă erau oameni căliţi. Chiar şi faţă de otrăvuri.
Maximilian Cornea zise:
— Fie! Vom încerca să colaborăm. Din simplul motiv că ne
plictisim pe această minunată navă de lux. Să începem! Unu:
unde presupuneţi că s-a aflat omul cu pistoletul?
Ofiţerul secund Hobson, pregătit pentru orice, chiar şi
pentru moarte, instală sub nasul comisarului Cornea un vraf
de hârtii. Zise: „Sunt planurile navei, în secţiune orizontală,
verticală, iar aici, în diagonală, chiar. Fiecare nivel”.
Maximilian Cornea privi hârtiile cu o expresie de dezgust –
parcă ar fi avut în faţă un şobolan mort (şi încă de multe
zile). Zise:
— Dacă mi-ai arătat planul unui hotel sau al unei case de
to..., de exemplu, m-aş descurca. Dar aici... ce înseamnă
„pupa”? Ce înseamnă „rodanţă”? Ce înseamnă „puntea
centru”? Ce înseamnă „registru de scară”?
151
— Vă cer scuze, domnule! spuse Hobson cu toată politeţea
de care era în stare. Şi, cu toate aparenţele, era în stare să fie
al dracului de politicos. Atentatorul, spuse ofiţerul secund,
măturând dintr-un gest vraful de hârtii inutile, se afla pe
„Calea Faraonilor”.
— „Calea Faraonilor”?
— E doar una dintre micile fantezii ale directorilor
Companiei, explică Hobson. „Numărătorul de dopuri”, „Calea
Faraonilor, şi altele. Face parte din reclamă. Cu o mişcare
scurtă căpitanul Haag încuviinţă. – «„Calea Faraonilor”,
explică Hobson, este culoarul dintre sala de dans şi bazinul
de înot...»
— Nu cumva ne aflăm pe „Titanic”? întrebă Ad. Mocanu.
— Nu domnule! Dar „The Silver Bird” nu e departe de
„Titanic”, doar că „Titanicul” s-a scufundat cu mulţi ani în
urmă.
— No, şi? Presupun că „The Silver Bird” o să-i urmeze
curând exemplul! replică Ad. Mocanu. E prost construită
nava asta! Are raliul prea mare!
— Vă permiteţi prea mult, mister, zise Hobson.
— Ajutorul meu – interveni Maximilian Cornea –: are
dreptate. „The Silver Bird” are un ruliu exagerat.
Comisarul nu avea habar ce înseamnă „ruliu”.
— Sunteţi liberi să coborâţi în primul port! spuse căpitanul
Haag.
— Vom coborî, domnule căpitan. La Colombo. Suntem în
concediu. Uncie dracu – şi comisarul îşi compuse una din
figurile sale dure în faţa căreia abia dacă rezista vreunul, –
unde dracu se află „Calea Faraonilor”?
— Am spus, e culoarul dintre sala de dans şi bazinul de
înot. Aici sunt câteva dintre apartamentele noastre de mare
lux. Se pare că împuşcăturile au răsunat din dreptul unui
oarecare William Honneger, un om foarte bogat şi care suferă
de insomnii...
— Probabil din grija milioanelor sale, vorbi căpitanul Haag.
Toţi cei care au milioane au griji. Şi de ce nu ar avea?

152
Căpitanul Haag nu era numai ras pe cap. Avea şi humor,
câteodată. Şi nu numai câteodată. Şi dumnealui, căpitanul
Haag, urmă cu glasul său plăcut:
— Acest milionar, Honneger, afirmă că la ora zero şi 14
minute, oră confirmată şi de oamenii de cart, s-a tras chiar
din dreptul apartamentului său.
Faţă de cât îngurgitase, căpitanul Haag se exprima destul
de logic.
— Şi cum a procedat acest Honneger – milionar? Şi-a luat
cele două pistolete cu plăsele de argint şi s-a avântat pe
culoar?
— Da de unde! E adevărat că a luat pistoletele, dar s-a
baricadat. Iar lacheului i-a poruncit să vegheze. Abia azi
dimineaţă ne-a adus faptul la cunoştinţă.
— Cele două proiectile au şuierat în lungul culoarului,
explică Hobson, practic, au zgâriat marmora bazinului de
înot, au ricoşat. Nu le-am găsit.
— Lipseşte un cadavru, lipsesc gloanţele, lipseşte
atentatorul, constată Maximilian Cornea. Există, după umila
mea părere (comisarul nu avea câtuşi de puţin aerul unui om
umil!), există deci, spun, două posibilităţi: sau lăsăm totul
baltă şi mergem să admirăm fetiţele ce joacă tenis, sau
începem o cercetare sistematică. Eu aş opta pentru prima
variantă, însă citesc pe feţele dumneavoastră că preferaţi „să
se facă lumină”. Bun. Există o evidenţă a armelor de foc
aflată la bordul lui „The Silver Bird”?
Trupul mlădios al secundului Hobson undui ca o coadă de
şopârlă. Ei vorbi ca un şcolar ce răspunde la o temă ce şi-a
însuşit-o la perfecţie. „În primul rând, posedă armă căpitanul
Haag”.
— Dar nu m-am folosit şi nici nu mă voi folosi vreodată de
ea.
— Vom verifica, spuse comisarul. Mai departe, domnule
Hobson?
— Am, bineînţeles şi eu un revolver, şi deasemenea toţi
ofiţerii, şeful de echipaj şi căpitanul de arme.
— Un început frumos! Un lung şir de suspecţi!

153
— În afară de asta, urmă Hobson, iată cum stau lucrurile,
noi nu percheziţionăm bagajele, nu ne permite firma, iar
vama ne lasă în pace. Se ştie că suntem o navă paşnică.
Totuşi, efectuăm discrete investigaţii. Cu excepţia acelor
arme ce au fost atât de bine ascunse încât nu le-am observat,
pe bord mai posedă arme cu ţeava mijlocie şi ţeavă scurtă
următoarele persoane: domnul Honneger, domnul Beau
Barhlelemy („Banditul” – gândiră poliţiştii), domnul Condrat
Chenal („Cartoforul”...), Urban Galeen, domnişoara Ann
Hayakawa, domnul John Plumpe şi, în sfârşit, domnul
Marcel Carbonnaux... Două arme cu ţeavă lungă, carabine,
se află înscrise pe numele lui Bill Chomette, vânător şi
călăuză de vânători. De altfel, a venit cu ele la umăr, nu le-a
ascuns.
— Parcă am citit undeva că, la urcarea pe bord, călătorii
trebuie să predea armele.
— Pe „The Silver Bird” nu. Avem de-a face cu oameni
paşnici...
— Care se amuză trăgând focuri la miezul nopţii pe „Calea
Faraonilor”.
— Nimeni n-a fost ucis, domnule comisar!
— Atunci de ce ne mai răcim gura de pomană? A propos!
De ce pe lista posesorilor de arme cu ţeavă mijlocie nu
figurează şi numele Abatelui de Ferarra?
— E înarmat?
— Ca un corsican! Şi, pe deasupra, bea tot timpul. Ce fel
de faţă bisericească e acest om?
— Romul, interveni blând căpitanul Haag, e din prescripţie
medicală. E misionar... în Africa... a contactat o maladie.
— Nu ştiu mare lucru despre misionari, mărturisi co-
misarul. Sunt însă convins că nu au voie să-i creştineze pe
necredincioşi sub ameninţarea armelor. E ciudat ca un abate
să umble mereu cu un Colt la subsuoară!
— În junglă mişună de fiare sălbatice.
— „The Silver Bird” e o junglă? Mulţumesc pentru
informaţie.

154
Îl priviră fără simpatie. Chiar şi căpitanul Haag avu un
gest necontrolat, în sensul că-şi mai turnă un pahar.
Comisarul zâmbi. Zise:
— Să verificăm toate armele de pe bord, să constatăm din
care s-a tras şi să tragem concluziile necesare.
— Să începem cu armele dumneavoastră! zise Hobson,
aspru.
— Sunteţi convinşi că avem arme?
— N-am putut stabili cu certitudine, clar, având în vedere
că sunteţi „de profesie”, aţi scăpat investigaţiilor noastre
discrete. Ştiu că e jignitor, dar...
— Ca să fie jignirea mai mică, spuse comisarul, să în-
cepem cu armele ofiţerilor de la bord.
— E acelaşi lucru, zise Haag. Eu sunt de acord.
— Eu nu, zise secundul. Nu accept să fiu suspectat.
— Eu dau ordine aici, zise Haag.
În careu intră, neanunţat şi neinvitat, un ofiţer tânăr,
fercheş, flegmatic. Nu catadixi să-şi ceară scuze.
— Sir! i se adresă căpitanului Haag. Domnul Condrad
Chenal insistă să vă vorbească neapărat şi urgent. Să-l las să
intre?
— De vreme ce te-ai lăsat dumneata să intri, conturbându-
ne, de ce nu l-ai lăsa şi pe el?
Ofiţerul trecu peste mustrare. Zise:
— Domnul Chenal se află într-o stare de agitaţie. Mai
curând l-aş duce la medic să-i dea un sedativ.
— Lasă sedativele, Cobi! Pofteşte-l!
— Domnule căpitan! E înarmat! Să-l dezarmez?
— Nu eşti în stare. Să intre!
Apăru un bărbat rotofei, în costum alb, deşi bine bronzat.
Bărbatul, nu costumul. Maximilian Cornea şi Ad. Mocanu
priviră mai întâi revolverul din mâna insului.
— Domnule căpitan...!
— Pune te rog arma pe masă, domnule Chenal.
„Cartoforul” se execută.
— Acum bea un pahar ca să-ţi limpezeşti mintea.
„Cartoforul” se execută.
— Acum spune!
155
— În această noapte s-a tras din revolverul meu. Abia
acum mi-am dat seama.
— De ce „abia acum”?
După mărturisirea făcută şi poate după picătura de gin ce
o înghiţise, domnul Condrad Chenal, alias „Cartoforul”, parcă
se mai calmase. De fapt, era un om foarte calm de felul său.
Nu poţi trişa fără a fi calm. Îl ochi rece pe comisar. „Eu
doresc să stau de vorbă numai cu căpitanul Haag. Cine eşti
dumneata?”
— Domnul comisar participă la cercetări, zise căpitanul.
Vă rog să răspundeţi întrebării sale.
— Acum câteva minute am constatat că valiza în care ţin
revolverul a fost răscolită.
— E un Smith and Wesson, 44, fără automat, constată
comisarul mirosind ţeava. S-a tras recent din el, da. Nu
cumva dumneata eşti omul care scoate aşii din mâneci şi din
joben? Omul cu degete abile şi iuţi? Un profesionist?
— Fără jigniri, vă cer, domnilor! ceru căpitanul, şi pe faţa
lui melancolia era atât de adâncă precum un puţ fără fund...
(Să ne fie iertată această comparaţie demodată.)
— Retrag întrebarea, retrag jignirea, spuse Maximilian
Cornea, minţind de bună seamă, fiindcă în viaţa lui nu
retrăsese nimic şi nici nu se retrăsese, aşa era el, stofă de
fanfaron, dar stofă bună. Îşi mai turnă puţin, lăsă un cub de
gheaţă să lunece în pahar, cu atâta precauţiune de parcă ar
fi fost un iceberg, nu un minuscul cub de gheaţă, zâmbi,
zâmbi fermecător, dar Ad. Mocanu ştia că e un zâmbet peri-
culos, şi schimbă drumul navei, pardon, al discuţiei: În acest
caz, pun o altă întrebare: în cine ai tras azi noapte, domnule
Chenal? Cum? nu înţelegi întrebarea? Împotriva cui ai
îndreptat ţeava pistoletului Smith and Wesson, azi-noapte la
ora 24 şi 14 minute!
— Domnule căpitan Haag, aceasta e o infamie! Îl dau în
judecată pe acest pretins poliţist.
— Doar cu aprobarea mea, zise căpitanul Haag. Avea un
zâmbet ca o miere. Şi, tot cu un zâmbet ca o miere, preciză:
Aici eu comand! În cine aţi tras ani noapte, domnule Chenal?

156
— Nu m-am mişcat de la masa de joc de la ora zece seara
până la trei dimineaţa. Am trei martori, plus barmanul care e
pasionat de poker şi care ne-a alimentat cu răcoritoare.
— Aţi băut zdravăn?
— Nu exagerat. Şi, dacă doriţi amănunte – Chenal îl privi
chiorâş pe comisar – la ora două m-am dus la toaletă, în care
se intră direct din sala de joc. Am lipsit doar cât să-mi leapăd
udul, deci cam un minut. Poate că un minut şi jumătate – nu
mai mult.
— Alibi perfect! constată Maximilian Cornea.
— Ce facem cu acest revolver? întrebă Hobson. Vrei să-i iei
amprentele?
— Fleacuri! ripostă poliţistul de profesie. Vom găsi doar
amprentele domnului Chenal, Celălalt, dacă există un
celălalt, n-a lăsat amprente. Dar reţin arma. Deocamdată. Ca
să mă amuz. Sau. pur şi simplu, ca să existe o armă mai
puţin pe „The Silver Bird”. La ce-ţi foloseşte să posezi un
revolver, domnule Chenal?
— Din snobism, rânji „Cartoforul”. Şi, de altfel, toţi
„profesioniştii”, cum aţi binevoit a vă exprima, joacă pe masă
cu tabachera de aur, bricheta, tot de aur, teancul de drahme,
şi cu pistoletul,
— Pistoletul dumneavoastră nu se afla pe masa de joc.
— Pe masa de joc nu se afla nici un pistolet. Din stimă
pentru căpitanul Haag. El admite jocurile, dar nu şi împuş-
căturile.
Maximilian Cornea îl privi lung pe căpitan. Ad. Mocanu
comentă:
— E minunat când pe o navă un comandant se bucură de
atâta stimă!
— Aveţi un alibi, zise Maximilian Cornea. Un alibi valabil –
până ce-l voi răsfoi eu! Cunoaşteţi, domnule Chenal, un
„prieten” care vă doreşte binele, aruncându-vă în cârcă un
mic asasinat?
— Nu, domnule copoi! Nu am nici un inamic la bord.
— Nici pe cei pe care i-ai scuturat la masa de joc?
— Eu joc cinstit! Ce vină am dacă joc bine şi am intuiţie?
— Să admitem! Continuă-mi gândul, Adrian!
157
— Să admitem că joci bine şi ai intuiţie, reluă din zbor
tânărul poliţist. Pe noi mai ales faptul că ai intuiţie ne in -
teresează. Faptul că eşti jucător profesionist (îl tutuia cu
premeditare), şi că nu posezi un permis de port-armă, – ne
lasă rece. Să revenim la intuiţie. Ce-ţi spune intuiţia?
— Să nu mă mai tutuieşti!
— Răspunde-i la întrebare, interveni Haag. Dacă doreşti,
şi-ţi poate fi de vreun folos, ai dreptul să te mai serveşti eu
un pahar!
— Ce iţi spune intuiţia? veni pe fir Maximilian Cornea.
Cine ştie că ai un revolver? Cine a vrut să te compromită,
folosind arma dumitale? Cine avea de tranşat – pe această
navă paşnică – o vendetă, şi cu cine? Cum stăm cu intuiţia?
— Eu am intuiţie numai la masa de joc! ripostă foarte
sigur de sine „Cartoforul”, şi se mai servi. Chestiunile
poliţieneşti nu mă privesc.
— De ce i-ai reţinut arma? întrebă căpitanul Haag, după ce
„Cartoforul” avu permisiunea să iasă. Comisarul se strâmbă.
„Dintr-un capriciu, cred.”
Ieşiră din careu, tocmai la timp pentru a se ciocni cu Lino
Martin, care le zâmbi linguşitor, şi tocmai la timp pentru a o
întâlni pe marchiza de Brinvilliers care se plimba singură.
Purta pantofi lucraţi manual, nu de un cârpaci, deasupra
pantofilor ciorapii fini abia dacă puteau fi ghiciţi, fusta de
tweed albăstriu îi venea de minune, iar deasupra fustei îşi
pusese o cămaşă bărbătească, cu epoleţi. Deasupra cămăşii
era cravata, deasupra cravatei gâtul superb, ochii verzi erau,
fireşte şi mai sus, iar sus de tot, părul negru, strâns într-un
coc savant.
O salutară cu admiraţie, însă o nuanţă subtilă deosebea
admiraţia căpitanului Haag de cea a lui Maximilian Cornea,
de cea a lui Ad. Mocanu. Admiraţia secundului Hobson era
formală. De fapt, era un amestec de respect şi servilism.
Întocmiră un plan. Parcă se poate lucra fără un plan
temeinic cizelat? Nenorocirea este că evenimentele nu ţin de
cele mai multe ori cont de plan. Pe seară, secundul Hobson
se întreţinea pe teme biblice, la o ceşcuţă de rom, eu Abatele
de Ferarra. Nu trebuia să fii un teolog ca să-ţi dai seama că
158
temele biblice le sunt la fel de streine atât unuia, cât şi
altuia. De la distanţă îi supraveghea ofiţerul cu mutră de
fante, Cohl. Maximilian Cornea, Ad. Mocanu precum şi Lino
Martin, care fusese „iertat”, percheziţionară cabina „de
sihastru” a Abatelui. De fapt, Lino Martin îl reprezenta pe
căpitanul Haag care refuzase din principiu să participe la o
astfel de acţiune, sub demnitatea sa.
Ce găsiră în cabina „sihastrului”? Câteva cutii conţinând
cartuşe pentru Colt 38... Găsiră câteva reviste în care dame
galeşe pozau fotografilor indiscreţi – dar asta nu însemna
mare lucru, o faţă bisericească trebuie să fie obişnuită cu
toate cele lumeşti... Ce nu găsiră? Nu găsiră tomuri având
caracter religios, dar nici asta nu însemna mare lucru,
desigur Abatele cunoştea totul pe de rost... Nu găsiră
reverenda purtată în prima zi. Găsiră ce e drept, altele două.
Noi nouţe, şi de altă croială – greu sesizabilă pentru un ochi
neformat.
Merseră să-i raporteze căpitanului Haag. Acesta lăsă
vioara din mână, o ascunse undeva, apoi mai făcu ceva, şi
anume – toţi ştiau – întoarse portretul cu faţa la perete. Apoi
deschise.
— Nici una din reverendele Abatelui de Ferarra nu e
ciuruită de gloanţe. Nu în el s-a tras, ipoteza domnului
comisar e falsă! declară Lino Martin care-şi recâştigase
siguranţa şi aroganţa.
Căpitanul Haag îl privi melancolic. „Vrei să spui că s-a tras
aşa, în gol?” „N-aş merge chiar atât de departe, replică Lino
Martin, mai galben ca oricând. Va trebui să schimbăm cursul
cercetării.”
— Reverenda pe care o purta Abatele când s-a urcat la
bord nu se află în cabină, zise Ad. Mocanu.
— Cum poţi face diferenţă între aceste odăjdii preoţeşti?
— Important este că pot. Abatele a aruncat reverenda
ciruită în ocean.
— Poate că era doar uzată şi...
— Nu era uzată, domnule căpitan. Era doar purtată.
— Ce părere ai, domnule comisar Cornea?

159
Comisarul ridică din umeri. Fuma o ţigaretă şi se părea că
nu-i pasă de nimic de pe lume. „De vreme ce nu i se poate
lua un mic interogatoriu unei feţe bisericeşti, şi nici nu-l
putem ruga pe medicul navei să-i facă un mic control
trupesc, nu ne rămâne decât să aşteptăm alte evenimente.”
— Să sperăm că nu va mai avea loc nici unul.
— Doar dacă nu-l provoacă domnul comisar, zise ofiţerul
bolnav de icter. Maximilian Cornea nici nu-l auzi.
„The Silver Bird” intră în Mediterana, făcu o escală la Port
Said („Mola parâma... Treci sub vânt!” înregistrară
necunoscătorii nişte comenzi misterioase), apoi nava căpita-
nului Haag străbătu Canalul Suez, intră în Marea Roşie.
Aici căpitanul Haag apăru pe punte, doar pentru o
secundă, refuză un binoclu ce i se oferi şi-i adresă ofiţerului
secund Hobson un ordin pe care puţini îl pricepură – poate
nici chiar Hobson:
— Nu prevăd nici un taifun. Nu prevăd NIMIC. Hobson! Ia
comanda şi cazi cu trei mii de iarzi în spatele lui „Hector” – în
linie de şir! Apoi Haag se făcu nevăzut. Ceva mai târziu, unii
aflară că paquebotul „Hector” se afla chiar în faţa lor, dar
asta nu le folosi la nimic. NIMIC – ca să-l cităm pe căpitanul
Haag,
Marea Roşie nu era roşie, aşa cum Marea Neagră nu e
neagră. Totuşi merită să fie văzută.
Către seară Haag mai fu observat o dată pe puntea de
comandă. Unii pretind că l-ar fi auzit: „Hobson! Dacă apar iar
constelaţiile rătăcitoare, nu le da importanţă, şi, mai ales, nu
le urmări!”
Probabil, – bârfe. A doua zi, unii au văzut, sau au crezut că
văd, lucind pe orizont turnurile legendare ale Meccăi.
Maximilian Cornea şi ajutorul său se zgâiră cu toţi ochii, însă
n-ar fi fost dispuşi să jure ce au văzut, sau ce nu au văzut.
Nava „The Silver Bird”, comandată de căpitanul Haag,
străbătu în vreo trei zile Marea Roşie, trecu prin strâmtoarea
Bab el Mandeb – poarta Lacrimilor – făcu o escală scurtă la
Aden, iar apoi se pomeni în Marea Arabiei, cu direcţia
Colombo.

160
Evenimentele nu lipsiră, deşi Hobson sperase că vor lipsi.
Vreo două delicate femeiuşti avură rău de mare – fără motiv!
– iar domnul conte de Yholdy oferi un senzaţional recital de
isterii. Mai întâi îl puse k.o. pe „numărătorul de dopuri”,
pentru vina de a-i fi curăţat masa. Îi spuse în faţă: „Ce?! Vrei
să mă otrăveşti?” „Numărătorul de dopuri” ar fi putut să
riposteze, însă era prea stilat. Cum să dai în maxilarul unui
conte? Veni un şef de sală. „S-a întâmplat ceva, domnilor?”
Ştergându-se de sânge, „numărătorul de dopuri” se scuză,
„nu, eu am fost de vină...” şi aşa mai departe.
Contele de Yholdy, suspectându-i pe toţi, nu mânca mai
nimic şi din această pricină începu să semene într-adevăr cu
un vampir. Observaţie răutăcioasă a comisarului... De obicei,
contele arunca platourile în capul frumoaselor stewardese.
Nu bea decât din sticlele ce se destupau în faţa lui, din
provizia sa personală. Avea toate drepturile, nu? Îşi închipuia
că are un glas-bariton irezistibil; răcnea ca să se poată
desfăta întreaga lume: „N-ai să mă poţi otrăvi, Doamnă! Mi-
am luat toate precauţiunile! M-am antrenat, de ani de zile, cu
toate otrăvurile, de la arsenic până la cyanure de potassium...
Nimic nu mă poate răpune. „Eu sunt Lancelot!” Sau:
„Doamnă marchiză de Brinvilliers! Ştiu că te destrăbălezi
bine noapte de noapte, şi ştiu bine şi cu cine...”
Maximilian Cornea avu o întrevedere cu medicul navei, un
oarecare doctor Hopkins. Poate că nici nu era un oarecare.
— Dacă se teme de ea, să nu-l otrăvească, de ce a mai
luat-o de nevastă?
Hopkins sorbi din cafea şi nu se grăbi cu un răspuns.
Totuşi îl dădu.
— E un caz tipic de raţionament invers. Îşi scoase pipa din
gură şi o examină, de parcă o vedea prima dată. Se întâmplă
– continuă el – cu unii schizofrenici. Sau numeşte-i cum vrei.
Psihiatria e cea mai indecisă dintre ştiinţele exacte.
Nenorocitul de conte o iubeşte ca un nebun, şi-n acelaşi timp
se teme de ea ca de moarte. Poţi înţelege aşa ceva?
— Nu, recunoscu marele comisar Maximilian Cornea.
— De fapt, nici eu. Vrei puţin whisky?
— Nu, mulţumesc. Aş dori să vă continuaţi ideea.
161
— Nu ştiu dacă este o idee. De Yholdy a considerat că
luând-o de soţie, o va apropia de el, şi teama sa se va topi,
dar apoi a înţeles, sau cineva i-a sugerat, că abia acum
marchiza are toate motivele să-l otrăvească. În treacăt fie
spus, amândoi sunt nesăbuit de bogaţi.
— Consideraţi, domnule doctor, că doamna de Brinvilliers
are motive... are intenţia să-l otrăvească?
Ochii medicului erau înconjuraţi de o plasă fină de riduri,
ale înţelepciunii... zice-se.
— Nu cred nimic. Te poţi aştepta la orice din partea
femeilor... ca şi din partea schizofrenicilor. Fie vorba între
noi, există o diferenţă esenţială? Nu vreau să fiu rău, dar
meseria mă obligă să fiu neutru şi, cât de cât, lucid. Dar
dumneata de ce naiba te amesteci în această chestiune,
comisare? Ştii că dumnealor, contele şi marchiza, de când s-
au căsătorit, locuiesc în apartamente separate?
— Am să profit de informaţie, zise Maximilian Cornea şi-l
părăsi pe drăguţul de Hopkins. Se abătu, în trea-treacăt, pe
la postul de comandă. Secundul Hobson trăgea cu o linie
direcţia către noua poziţie.
— O cafea, domnule comisar?
— Nu! Voi, aici, beţi în general prea multă cafea. O
informaţie.
— Nici o informaţie, domnule comisar, spuse secundul.
Acum mă aflu de cart.
Din cabina căpitanului Haag se auzea plânsetul viorii. O
vioară atât de tristă, îşi repetă comisarul, când pe neaş-
teptate o apariţie ireală, fermecătoare, îi ieşi în cale. Nu mai
purta cocul acela complicat, ci-şi despletise lungile plete.
Ochii verzi luminau intens.
— Vino te rog în apartamentul meu, domnule Maximilien...
Fascinat, comisarul o urmă. Ce scandal are să iasă, gândi,
dar nici că-i păsa. Cel puţin o duzină de persoane îl văzură în
tovărăşia marchizei de Brinvilliers... Doamna apăsă pe
butonul din mijlocul şirului de butoane, servitorul aduse
gheaţă, mai aranjă câte ceva, apoi fu concediat, scurt. „Alt
martor!” „Pot să te tutuiesc? Ce preferi să bei, Maximilien?”

162
Comisarul ar fi vrut să afle ce semnificaţie a avut circul cu
cafeaua, dar preferă ca marchiza să înceapă discuţia. Însă
doamna de Brinvilliers nu pomeni nici în treacăt despre acel
incident.
— Beau orice, Domina. Dar nu risc să fiu otrăvit?
— Vedeam în tine un om curajos.
Comisarul aruncă în treacăt o privire asupra sticlei de
şampanie apoi ciocni cu marchiza, chiar cu acest risc de a fi
otrăvit.
— Vă doresc fericire, Domina Dar e foarte greu să fii fericit.
Dacă nu mă înşeală memoria, purtaţi numele unei celebre
otrăvitoare de prin secolele trecute, ce a fost decapitată şi
apoi arsă pe rug...
— Nu trebuie să iei în seamă toate palavrele! Şi chiar dacă
e adevărat, ce-ţi pasă?
— Ce anume mi-a prilejuit onoarea de a fi oaspetele
dumneavoastră?
— Primul motiv: încearcă să veghezi asupra soţului meu.
Ştiu că e pe jumătate nebun... dar... nu ştiu dacă e o
realitate sau o obsesie, câteodată şi eu am impresia că cineva
încearcă să-l otrăvească.
— Vegheaţi dumneavoastră, doamnă. Sunteţi clipă de clipă
unul alături de celălalt, insinuă răutăcios comisarul.
Şi în ochii verzi trecu o flacără mică şi rea.
— Ştii bine că nu e aşa. Contele mă evită pe cât îi stă cu
putinţă. El crede că ameninţarea vine din direcţia mea.
— În acest caz va trebui să fiu cu ochii pe dumneavoastră!
Sunteţi singura ce aveţi motive serioase pentru a-l anihila.
— Dacă te gândeşti la avere, te înşeli. Sunt foarte bogată şi
afurisit de independentă. Legătura mea cu Paul e veche, dacă
doi ani şi ceva înseamnă vechime. La început totul era
frumos... el părea un om normal... apoi a venit, pe
neaşteptate, frica, suspiciunea, neliniştea. A angajat trei
gorile care să-l păzească (A, B şi C, gândi comisarul) dar, mai
curând, aceştia îi vor frânge gâtul. Temerile sale au luat
proporţii înfricoşătoare, patologice... şi am crezut că,
acceptând să mă căsătoresc cu el, teama îi va trece.

163
„Alt raţionament invers”, gândi Cornea amintindu-şi
cuvintele doctorului Hopkins.
— M-am căsătorit numai ca să pot divorţa cu sufletul
împăcat... nu ştiu dacă mă înţelegeţi...
— Parcă ne tutuiam...
— Nu ştiu dacă mă înţelegi, Maximilien... Accepţi să
Veghezi asupra acestui nefericit soţ provizoriu al meu? Iar al
doilea motiv... Marchiza înaintă către comisar. Câtă vreme vei
fi în braţele mele, el va fi în siguranţă... dacă ameninţarea
vine din partea mea. Ştiu că mă placi! Şi nu merit, eu, o clipă
de fericire?
Păcătosul de comisar... etc...
Păcătosul de comisar reveni în cabina sa noaptea târziu.
Văzu mijind lumină şi dădu uşii un picior, gata să se ia la
bătaie în caz că... dar în cabină se afla Ad. Mocanu. Bea vin,
iar sticla era aproape goală. Iar inspectorul nu avea obiceiul
de a face orgii noaptea. Şi nici ziua.
— Sunteţi total imprudent, domnule comisar!
— Uneori merită să fii imprudent, puştiule.
— Toată lumea de pe navă ştie... Chiar şi contele.
— Contele avea ocazia să doarmă liniştit, Câtă vreme
marchiza se afla sub... paza mea, nu risca nimic, – din partea
ei cel puţin. Comisarul îşi turnă şi-l fixă pe inspector cu ochii
puţin tulburi. Mai este ceva, puştiule. Un adevărat detectiv
trebuie să înceapă prin a învăţa să cunoască femeia, atât cât
se poate cunoaşte, căci rămâne totdeauna un X. Maximilian
Cornea se aplecă, scotoci în cufărul lui, scoase un carneţel
destul de jerpelit, căută, găsi ceea ce căuta şi citi: «Se spune
adesea: Femeile nu trebuie să arate prea mult din corpul lor,
căci atunci dispare „misterul, atracţia”... Ca şi cum misterul
unei femei ar sta în sexul ei, iar nu în sufletul ei...» Hm, da,
şi încă un citat: „Dar sunt femei goale ca un măr, care au
mai mult mister decât zeci de femei îmbrăcate până sub
bărbie...” Hm, da, şi, ceva mai jos: „... sunt femei care fac
după-amiază un colan în jurul bărbatului, iar seara sunt
aceleaşi doamne cărora el le sărută mâna cu emoţie”.
Comisarul închise carnetul. Te-am convins, puştiule? Te-am
complexat?
164
— M-aţi convins şi m-aţi complexat. Dar ca să nu rămân
cu totul complexat, am să vă dau un citat, din. aceeaşi carte.
E drept, pare să fie un citat – în citat, dar oricum, e aceeaşi
carte. E adevărat că nu e vorba despre femei ci despre
Univers. Dar e aproape acelaşi lucru.
— Nu mai trăncăni! Vreau să aud citatul:
— „Universul ne înspăimântă prin imensitatea nesocotită a
depărtărilor lui, prin lungimea de neconceput a
perspectivelor de timp, care reduc toată istoria omenirii la
durata unei clipiri din ochi, prin extrema noastră singu-
rătate, prin neînsemnătatea materială a locuinţei noastre în
spaţiu – a milioana părticică dintr-un bob de nisip, printre
boabele de nisip ale tuturor ţărmurilor din lume. Dar mai
presus de toate ni se pare universul îngrozitor pentru că pare
indiferent, de orice fel de viaţă, la fel cu a noastră. Emoţie,
ambiţie şi succes, artă şi religie, toate par deopotrivă streine
planului lui,
...Pentru aceste motive mi se pare imposibil ca universul
să fi putut fi conceput la origină cu intenţia de a produce
viaţa...”
— Deci şi tu l-ai citit pe Camil Petrescu, suspină co-
misarul.
— Da, chiar şi eu!
— Şi. eşti de acord cu el?
— În parte da. În parte nu. Mă deranjează mai ales ideea
că aş fi un bob de nisip. Nu mă consider un bob de nisip.
Sunt un om!
— Dar partea a doua a aserţiunii?
— Mă voi mai gândi...
În după-amiaza următoare, pe la cinci şi ceva, domnul
Paul, conte de Yholdy, intră în restaurant singur. Singur,
Părea mai speriat ca oricând. Zise, sau mai bine zis strigă,
fără a se adresa cuiva în mod special:
— Nava lasă un siaj bizar... prea verde. Căpitanul ştie?
— Drace! Oare ce o fi însemnând s iaj? întrebă Maximilian
Cornea.
— Pe câte am înţeles, e dâra lăsată la suprafaţa apei...

165
— Observi, Adrian că astăzi contele seamănă mai mult ca
oricând cu un vampir?! Oare n-o fi supt sângele marchizei?
Doar urme de sânge pe tot îi mai lipsesc!
Contele pocni din degete – degetele acelea lungi, subţiri,
transpirate, de vampir... O stewardesă se înfăţişă în faţa lui.
De la masa contelui, veni la cea a poliţiştilor. I se adresă
comisarului.
— Domnul conte de Yholdy vă invită la un pahar!
— Ce zici de asta, Adrian?
— Trebuie să mergeţi. Probabil vă provoacă la duel. Şi are
tot dreptul...
— Să vă duc coktailul la masa domnului conte?
Comisarul porni în calea destinului, urmat de stewardesă.
— Ce poşircă bei acolo, domnule? Fetiţo! Toarnă-i
invitatului meu şampanie!
— Prefer să-mi beau coktailul. Şampania îmi creează
aciditate.
— Nu te cred. Pur şi simplu ţi-e frică să nu fii otrăvit... dar
când ai băut noaptea şampanie cu soţia mea nu ti-a fost
frică?
— Vorbiţi cam prea tare. Şi nu vă prinde. Nu pe oricine îl
prinde să vorbească tare. Moderaţi-vă tonul, altfel mă ridic şi
plec... nu înainte de a vă azvârli băutura asta în obraz!
— E un paradox, domnule copoi. Doresc să te angajez! („Şi
el mă angajează! Şi ea! Poftim de te mai descurcă!” gândi
comisarul) Am o mulţime de servitori, doresc unul în plus. Pe
dumneata, care eşti amantul soţiei mele... Contele mai goli
un pahar, începu să respire sacadat, ochii i se măriră...
— Mă plictiseşti, domnule conte!
— Te angajez, domnule Corneya! Am bani! Păzeşte-mă!
Păzeşte-mă de soţia mea. Câtă vreme te vei afla în patul ei,
voi fi în siguranţă. Plătesc. Ţine-o mereu în pat.
— „Abatele”, „Cartoforul” şi „Banditul”, adică gorilele, ce
treabă au?
— Nu mai am încredere în ei. Contele se sufoca. Începu să
tremure. Ochii îi ieşeau din orbite. Ceea ce nu-l împiedecă
să-şi mai toarne. Şi să bea...

166
— Chemaţi medicul! strigă Maximilian Cornea. Chemaţi-o
pe marchiză! Anunţaţi căpitanul!
— Aţi reuşit... bâigui contele. Nu înţelegeam de ce
şampania mea e amară... Şampania mea...
Ochii contelui deveniră două găuri roşii. Maximilian
Cornea îi prinse în timp ce se prăbuşea.
Cum se întâmplă întotdeauna, eu toţii veniră prea târziu.
Prima – marchiza de Brinvilliers.
— Fii blestemată! hârâi cu ultimele puteri contele.
Domnilor... această femeie, în colaborare cu amantul ei,
copoiul... m-au otrăvit!...
Lino Martin vru să apuce sticla de şampanie.
— Nu pune mâna! urlă Ad. Mocanu.
Ofiţerul bolnav de icter simţi o apăsare în coaste. Probabil
un revolver.
— Sunteţi complici, îndrăzni să zică, mai galben ca
oricând.
— O să verificăm, zise Ad. Mocanu, mai calm ca oricând.
Se ivi şi medicul, şi el un păcătos. Abia îl descoperiseră în
cabina unei călătoare singuratice. Deşi păcătos, era un bun
medic. Fu auzit bombănind: „...convulsii tonicoclonice...
trimus... exolftamie şi midriază... dinamică respiratorie,
kaput... rigiditate cadaverică... e limpede... Strychnos Nux
Vomica. Condoleanţele mele, doamnă!”
— E mort?
— Cum nu se poate mai mort. Regret. Voi face analizele. A
fost o doză mare. Iau sticla pentru analiză.
— Mai târziu, doctore. Deocamdată, eu am nevoie de sticlă.
Am înţeles bine? Stricnină?
— Mai mult ca sigur. Dar cine dracu eşti dumneata?
— Complicele, sugeră Lino Martin.
Ultimul veni căpitanul Haag. Figura lui, de obicei
melancolică, acum era aspră ca un pergament. În contradic-
ţie cu figura era obiectul ce-l ţinea sub braţ. Vioara, învelită
într-o eşarfă roşie. „Fă-mi loc, Martin! spuse căpitanul Haag.
Puţi! Şi nici măcar nu puţi a alcool... ci a cosmeticale!”

167
Se aplecă asupra cadavrului. „Paul, conte de Yholdy...
terorizat şi urâţit din cauza spaimei, dar acum eşti un mort
frumos. Oare, ca să fii frumos, trebuie să mori?”
Maximilian Cornea reţinu toate aceste observaţii. O
examină pe marchiză. Era frumoasă şi... absentă. Îl privi pe
conte. Avea dreptate căpitanul. Trăsăturile „vampirice” se
topiseră. Avea în el ceva serafic, de o seninătate superbă. Era
tânăr, nealterat şi foarte, foarte absent. Căpitanul Haag...
Căpitanul Haag puse vioara sub bărbie. Era un instrument
vechi, cojit, ca scos dintr-un fund de mare. Nimeni n-ar fi
îndrăznit să pronunţe că e un „Stradivarius” sau un „Amatti”.
Era o vioară veche şi urâtă ce ar fi trebuit aruncată la gunoi,
dacă n-ar fi ştiut să plângă cu atâta jale. Timp de câteva
minute, căpitanul Haag cântă una din melodiile sale ciudate.
Apoi înveli instrumentul în eşarfa de mătase roşie şi zise:
„Acesta a fost discursul meu funerar. Căutaţi asasinul...
dacă există un asasin... dacă nu e o sinucidere. Mai departe,
procedaţi conform tradiţiei. Aruncaţi-l în mare!
Condoleanţe... o clipă ochii lui se opriră asupra marchizei,
dar zise: Condoleanţe tuturor!”
Lino Martin se reculese. Ştia că arma mică dar eficientă a
lui Ad. Mocanu îl vizează în mod special. Dar Lino Martin nu
era un fricos. Chiar, nu era. Se decise să reia timona.
— Domnule Corneya! Marchiză! Vă arestez. Veţi rămâne în
cabinele voastre pe tot timpul cercetărilor, la dispoziţia mea.
Ar trebui să te arestez şi pe tine, inspectore, ca presupus
complice!
— Nu suntem per tu! ripostă Ad. Mocanu. Ia încearcă să
mă arestezi!
— Nu te arestez, încercă să fie demn Lino Martin, căci ştia
el, nici băiatul ăsta nu e un fricos. Îţi solicit ajutorul.
— Eu îţi voi solicita ajutorul, dacă voi binevoi. Fii atent! Eu
sunt poliţist de profesie, eu conduc dansul. Iar dacă nu
accepţi...
Marchiza de Brinvilliers, contesă de Yholdy, stătea în faţa
oglinzii şi-şi surâdea. Comisarul Maximilian Cornea, după ce
sugerase, inutil, ca arestaţii provizorii să fie încarceraţi
împreună, pentru a nu se plictisi prea tare. calcula ce
168
distanţă parcurge lumina într-un miliard de ani. Doi mateloţi
tropăiau în faţa uşii sale, trăncănind, fireşte, despre gagici.
Doctorul Hopkins, după ce luase o probă din şampania
contelui, reveni plictisit şi acru.
— Am încercat reacţia Cutare, zise. E chiar cum ,am
presupus, stricnina. Reacţia lui March, dacă vă interesează.
Cred că în sticlă a fost introdus aproape un gram de
stricnină.
Adrian Mocanu îl examină şi se convinse că medicul nu
făcuse nici un fel de analize, se bazase pe flerul său, dar cum
şi tânărul inspector cunoştea simptomele intoxicaţiei cu
stricnină, nu avea nici un motiv să pună la îndoială afirmaţia
lui Hopkins. De altfel, nu acesta era aspectul esenţial.
Fură cercetate rezervele personale de băutură ale contelui
de Yholdy, cantitate impresionantă, zăvorâte într-un dulap.
Cheile se aflau la unul din servitorii contelui, „ora absolut de
încredere”. Ciudat că pentru conte existau „oameni absolut
de încredere!”
Ad. Mocanu observă că sticlele de şampanie, orânduite
soldăţeşte, erau acoperite cu un strat subţire de praf, iar pe
unele din ele umblaseră şi păianjenii... „Barman!” „Da,
domnule?” „Ai şters dumneata sticla de şampanie ce i-a fost
servită azi domnului conte?”
— Cum aş fi făcut-o, mister, întrebă acela, parcă mirat de
o asemenea întrebare neghioabă. Nu se cuvine... Praful
confirmă...
— Ştiu şi eu ce confirmă, îl întrerupse Ad. Mocanu.
Priveşte sticla în cauză. A curăţat-o cineva?
— Exclus, Sir! Personalul nostru e stilat şi cult. Iar în
cambuză nu intră fitecine!
— Lasă cambuza! Ce drakku e aia cambuză? Cum îţi
explici că pe sticla de şampanie a contelui nu se afla măcar
un fir de praf care să-i asigure autenticitatea?
— Nu-mi explic în nici un fel, Sir!
— Nu sunt lord, făcu, vag plictisit Ad. Mocanu, (Se
prefăcea!) Cum a ajuns sticla de şampanie, fără praf şi pânze
de păianjen, aici, în rezervele speciale ale lui Yholdy, iar apoi
pe masa Iui?
169
— Hei, tu! răcni Lino Martin către un tinerel ce se afla la o
respectuoasă distanţă, tu ai destupat sticla? Erau intacte
sigiliile?
— Eu, domnule...
— Nu mai trăncăni atât! Nu ţi-a sărit în ochi că sticla e
prea curată?
— Pe onoarea mea, nimic nu mi-a sărit în ochi, eu nu
mă...
— Era intact sigiliul?
— Yes, Sir. Atât cât mă pricep eu.
— Şi cum drakku te numeşti?
— Buster Meerson, domnule.
— Şi cât de bine te pricepi, Buster... Keaton, sau cum
drakku te-o fi chemând?
Barmanul, om în vârstă, luă apărarea copilului. „Se pri-
cepe şi el cât poate, mister. Şi în orice caz, el n-are nici o
vină!”
Adrian Mocanu reveni în oficiu. Căscară ochii la sticlă. Era
pudrată ca o târfă. Tânărul inspector puse în lumină un şir
de fotografii reprezentând nu chipuri de femei frumoase,
— Am identificat pe sticlă amprentele a patru persoane,
vorbi sigur şi foarte competent. Doar ochelarii îi lipseau, pe
nas, ca să pară şi mai competent. Aceste monodeltice îi
aparţin contelui de Yholdy. A luat sticla în mână, a examinat-
o, bănuitor cum era... Şi acum... Ad. Mocanu apucă
nonşalant mâna barmanului care, cât era el de namilă, se
sperie, inspectorul o reţinu, o răsuci cu palma în sus şi
scoase din buzunar revol... ba nu, nu revolverul ci buna şi
bătrâna lupă. Cercetă, compară, pronunţă: Da! O adeltică
simplă, Iat-o şi pe sticlă. Amprenta dumitale, domnule
barman.
— Dar, domnule, eu..., încercă să protesteze namila.
— Ştiu, ştiu! Dumneata ai scos sticla din ladă, prin urmare
e normal. La timpul cuvenit, vom cerceta şi conţinutul
celorlalte sticle, să vedem dacă nu sunt îmbâxite cu
stricnină, arsenic, acid oxalic sau mai ştiu eu ce drăcie...
Acum, tu, băiete... cum spuneau că te cheamă? Buster

170
Meerson? Frumos nume. Fii copil cuminte şi întinde lăbuţele
aici pe masă.
Între altele fie spus, Ad. Mocanu era abia cu puţin mai
vârstnic decât „copilul”.
— E limpede. Această dextrodeltică îţi aparţine. Normal, l-
ai servit pe conte.
Băiatul respiră uşurat. Şi-şi retrase „lăbuţele”.
Ad. Mocanu îşi privi auditoriul uimit de atâta erudiţie şi
conferenţie cu şi mai mare importanţă.
— Am lăsat, nu întâmplător, la urmă aceste bidelfice cu
spirale. Priviţi-le!
Se zgâiră la sticlă, dar nu distinseră câne ştie ce. Trebuia
să fii un specialist...
— Acum, făcu Adrian Mocanu, comparaţi această adeltică
prin formă, cu dactilograma alăturată. Sunt identice.
Hobson se holbă, mormăi, se întoarse către ofiţerul bolnav
de icter. „Tu ce zici, Martin?”
— Da... par să fie identice. Ale cui sunt aceste amprente?
— Probabil ale otrăvitorului,
— Şi cine e persoana?
— Fii amabil, domnule ofiţer secund, şi citeşte ce scrie pe
verso!
Hobson întoarse fotografia şi citi:
— Abatele de Ferarra.
Se lăsă o tăcere. Şi după ce tăcerea se lăsă, se ridică,
— Nu-mi vine să cred, mârâi Hobson.
Lino Martin puse întrebarea pe care inspectorul Mocanu o
aştepta şi pentru care îşi pregătise răspunsul.
— Cum se face, mister, că aveţi amprentele Abatelui de
Ferarra.?
— Simplu! După ce s-a tras pe „Calea Faraonilor”, am
recoltat, mai mult din curiozitate, urmele dactiloscopice ale
mai multor persoane, şi în primul rând ale Abatelui, după ce
am constatat că una dintre reverende îi dispăruse. A fost
simplu. Ara luat de pe masă paharul din care Abatele îşi
sorbise raţia de rom.
— Dar e un non-sens. Doar nu vrei să spun că Abatele a
tras asupra propriei sale persoane?!
171
— Nici vorbă de aşa ceva. Altcineva a tras. Poate chiar
contele. Vreau doar să arăt clar că Abatele e implicat în
această afacere a otrăvirii. Amprentele sale nu aveau ce
căuta pe sticlă.
— Şi acum ce facem? întrebă Hobson. Era un marinar
destoinic, dar afacerile criminale îl depăşeau şi-l plictiseau.
Reinhard! Dă-mi un gin dublu. Serveşte-i şi pe domnii, dacă
doresc.
— Imediat, Sir, se execută barmanul, bucuros că intră
iarăşi în meserie. Şi manevră sticlăria cu iscusinţa unui
scamator.
— Iată ce facem, dacă vrem să efectuăm o anchetă se-
rioasă, zise Ad. Mocanu. Îl eliberăm pe comisarul Cornea.
Fără marea lui experienţă, n-o scoatem la capăt. Arestarea
lui a fost o neghiobie – Ad. Mocanu îl privi chiorâş pe Lino
Martin, Faptul că se afla la masa contelui, nu-l implică în
nici un fel. Să nu uităm că însuşi contele l-a invitat la masa
lui.
— Era amantul marchizei, pară Lino Martin.
— Cu atât mai puţin l-ar fi otrăvit el pe conte. Logic ar fi
fost ca domnul de Yholdy să-l otrăvească pe comisar!
— Dar marchiza? întrebă Hobson.
— Ridicaţi orice interdicţie cu privire la persoana ei,
dispuse Ad. Mocanu.
Un psiholog isteţ ar fi remarcat o uşoară nesiguranţă în
glasul inspectorului, dar nu existau psihologi în preajmă, şi
cu atât mai puţin psihologi isteţi...
Hobson se opri la uşa apartamentului ocupat de marchiză
şi-i spuse marinarului pus de gardă că doamna e liberă, dar
să nu fie trezită, să i se comunice abia dimineaţa, când uşa
se deschise şi marchiza de Brinvilliers, frumoasă ca o lalea
neagră, poate din cauză că purta o rochie de catifea neagră,
ieşi surâzătoare şi ironică.
— Aţi venit să mă duceţi la eşafod? sunt pregătită!
— O străbunică a dumneavoastră a fost dusă la eşafod în
Place de Greve în 1676. Noi am venit să vă cerem scuze şi să
vă spunem că sunteţi scoasă de sub bănuială, zise Ad.
Mocanu politicos dar foarte distant. În viaţa lui nu mai fu-
172
sese atât de distant... Şi de la distanţa aia, ce părea incal-
culabilă, adăugă: Să fiţi... Domina... cu ochii în patru. E
posibil... o posibilitate doar teoretică... hm! ca şi viaţa
dumneavoastră să fie sub ameninţare.
— Pe mine nu mă sperii cu fleacuri, domnule! răspunse,
dulce, marchiza.
— Aşa e! Pe doamnă nu o sperii uşor, răsună o voce.
Era vocea căpitanului Haag.
Care se şi retrase.
— De ce, spuse Lino Martin, dacă îl bănuieşti pe Abatele
de Ferarra, socoţi că viaţa marchizei e în primejdie?
— Auri sacra fames! răspunse Ad. Mocanu. Dar nu e
pentru tine, icterosule! Dacă vrei să înţelegi ceva, trebuie să
înţelegi că pe nava această paşnică mai pot exista şi alţi
maniaci ai otrăvurilor sau ai pistoletului.
— Pretinzi că aş fi un incompetent?
— Eşti un incompetent!
Lino Martin îşi preschimbă strâmbătura în zâmbet. Şi
chiar zâmbi – oricât de forţat.
— Eşti un om ciudat, domnule, inspector!
— Cu toţii suntem nişte oameni ciudaţi. Dar care dintre
noi e cel mai...?
Avură imediat dovada că inspectorul nu exagera. În orice
caz nu exagera întru exagerare... Maximilian Cornea se ridică
din faţa măsuţei rotunde de sub hublou şi citi de pe o foaie
de hârtie: „9.4608, înmulţit cu 10 la puterea 21.”
— Ce se întâmplă, domnule comisar? întrebă mohorâtul
Hobson.
— Sau, dacă preferaţi, 9.460.800.000.000.000.000. Atâţia
kilometri face lumina într-un miliard de ani. Nu vă dă de
gândit?
— Să-l chem pe doctor? întrebă ofiţerul secund.
— Nu pentru mine, spuse Maximilian Cornea.
— Mergem să-i facem o vizită de curtoazie Abatelui de
Ferarra. Dracu ştie ce ne aşteaptă acolo, zise Ad. Mocanu.
Hei, tu, acela!
Un matelot se apropie. Probabil un lup de mare ce avea
insomnii...
173
— Îl găseşti – zise secundul Hobson – pe doctorul Hopkins,
în cabina doamnei Harpers... pe culoarul Hubert.
„Totul se leagă”, medită Ad. Mocanu în legătură cu această
înlănţuire de „H”-uri. Peste două minute, medicul apăru,
furios. Peste un alt minut, comisarul, inspectorul, secundul
Hobson, doctorul Hopkins şi „filipinezul” Lino Martin, îşi
lipeau urechile de uşa Abatelui de Ferarra. În cabină, o voce
grea, nu o voce de convertitor întru credinţă, rostea, ca-n
filme: „Mai ai zece secunde... nouă... opt, şapte...”.
Înainte de a fi rostit cuvântul şase, mai exact, între şa şi
se, comisarul Maximilian Cornea, şeful celebrei Brigăzi a 3-a
Criminale, aruncă toate kilogramele sale asupra uşii,
concentrate în vârful unui picior. Uşa nu se deschide, nu so
desprinse din ţâţâni, ci se despică... Făcuseră economie de
lemn ăia de construiseră nava de lux „The Silver Bird”... Între
două placaje se afla rumeguş... Subţire uşa dar, în schimb,
în cabină, „peisajul” merita toţi banii. Un maldăr de bani-
valută.
Dumnealui, sfinţia sa, Abatele de Ferarra, o atât de in-
fluentă faţă bisericească, se găsea în delicioasa situaţie de a
fi lungit în patul său personal – cuşetă – şi părea să fie legat
cobză. Nu părea, ci chiar şi era. Dumnealui, domnul Beau
Barthelemy, cu faţa lată, cu nasul turtit bine de unul sau doi
pumni încasaţi eu unul sau doi ani mai nainte, pe scurt
domnul B. – „Banditul” – care nici măcar nu era „beau”,
aţintea asupra tâmplei Abatelui o bijuterie. Nu chiar o
bijuterie, ci un pistolet cu vagi reflexe argintii. Una din acele
delicate scule ce pot fi întâlnite în poşetele tinerelor doamne
ce vor să se apere de agresori. Deşi delicat, deşi argintiu,
pistoletul de calibru mic era în stare să ucidă.
Din reflex profesional, domnul B. Întoarse arma către uşă.
Din uşă, alte câteva arme, mai puţin delicate, îl priviră. Fu
impresionat, dar nu din cale-afară. Probabil mai trecuse prin
asemenea stări. Frumosul Beau... Comisarul Maximilian
Cornea, singurul neînarmat, înainta cu vădită plăcere.
Arogant, bărbat fatal şi, ce este al lui, nepăsător faţă de
primejdii mici. Numai florile carnivore ce răsăreau Iară motiv
din ocean îl impresionau, câteodată.
174
— Să nu mat facem pe caraghioşii! Dă-mi jucăria, domnule
Beau!
Reţinuse numele, ticălosul de comisar. Dar asta era
meseria lui.
Banditul nu încercă vreo scamatorie. Poate că i-ar fi reuşit.
Mai mult ca sigur, nu. Şi era conştient că nu. Depuse
pistoletul cel drăguţ în mâna comisarului. Şi chiar reuşi să
zâmbească. Gangsterii ce reuşesc să zâmbească oricând sunt
cei mai autentici gangsteri.
— Chiar! se exprimă frumosul... Beau. Făceam pe ca-
raghioşii... Zâmbetul i se lăţi pe faţă ca o băltoacă. Chiar! Ne
jucam!
— Bine! Dezleagă-l în joacă pe Abate, domnule Beau.
Porunca fu îndeplinită. Ce faci, domnule de Ferarra? Nu-l
poţi spovedi pe domnul Barthelemy decât sub ameninţarea
pistoletului?
Abatele îşi dezmorţi mâinile. Îşi turnă rom. Sticla se afla
chiar lângă noptieră. Sorbi şi zâmbi degajat.
— Pare caraghios, neverosimil chiar, dar, cu adevărat, ne
distram. Am făcut colegiul împreună cu prietenul meu Beau.
Ne jucam şi noi ca toţi copiii de-a bandiţii şi poliţiştii... iar
acum, în amintirea tinereţii duse...
— Prin urmare, nimeni nu a vrut să împuşte pe nimeni?
Nimeni n-a ameninţat pe nimeni? Nu există nici o
reclamaţie?
— Nici o reclamaţie, confirmă Abatele. Eu şi cu Beau
suntem vechi amici.
— Există un cap de acuzare împotriva dumneavoastră,
domnule de Ferarra! Se pare că aţi contribuit la otrăvirea
contelui de Yholdy.
— A fost otrăvit contele? Vai de mine! Când? Cum?
Banditul de Abate părea foarte sincer. Atât de sincer, că de
emoţie îşi mai turnă nişte rom.

Maximilian Cornea şi Ad. Mocanu traversară puntea
centru şi intrară în cabina 12.
— În fond, ce naiba s-a întâmplat, Adrian?

175
Trecuse mult de miezul nopţii, era cartul fantomelor... dar
cine avea chef să doarmă? Comisarul turna în păhărele un
lichid mai străveziu decât lacrima unei fecioare. Inspectorul
fu străbătut de un fior.
— Ce e cu tine, puştiule? A intrat spaima în toţi? Crezi că
vreau să te otrăvesc? E bun whisky-ul, bun ginul, chiar şi
porcăria aia de Martini o suport. Dar aste e ţuica primită de
la inspectorul Iuga Martin, băiatul acela deştept care ne-a
scos din încurcătură la Cluj.
— Am comis un fals, şi nu ştiu dacă era cazul, spuse Ad.
Mocanu. Îşi scărpină creştetul capului. Tipii ăştia, în frunte
cu Lino Martin, se pricep la amprente aşa cum mă pricep eu
la pisici... De fapt, nu e bună comparaţia, eu mă pricep un
pic la pisici. Dar pe caraghioşii ăştia i-am lucrat cum am
vrut. Domnule comisar...
— Haide să gustăm din ţuica asta ardelenească, altfel ne
ciumurlim. Nu vreau să te otrăvesc, puştiule, fii convins!
— Domnule comisar...
— E trecut de miezul nopţii. Poţi să-mi spui pe numele
mic.
— Bine, Maximilian. Sau, dacă preferi, Maximilien… Am
găsit pe sticla aia blestemată tot felul de amprente, ale
contelui, ale barmanului, ale boy-ului şi ale...
— Ale Abatelui de Ferarra.
— Nici vorbă de aşa ceva.
— Ale cui, atunci? Ale mele? Ar fi culmea!
— Ale marchizei.
— Nu mă zăpăci, puştiule. De unde ai tu amprentele
doamnei de Brinvilliers?
— Când te-ai întors în noaptea aceea din cabina Joséphine
i ai adus un pocal gingaş, cu amprentele ei. Pentru orice
eventualitate. Am studiat amprentele. Le-am fotografiat.
Pentru orice eventualitate...
— Ai să ajungi un mare detectiv, puştiule. Dar în nici un
caz mai mare decât mine.
— Am să încerc să păstrez mereu o juma de milimetru
diferenţă...
— De ce ai ţinut în acest caz, s-o eliberezi pe marchiză?
176
— N-are unde fugi... De fapt, pe tine am vrut să te eliberez
fiindcă... deocamdată, singur, nu pot să ajung la un rezultat.
De-aia am inventat un fals culpabil – ştiu eu dacă fals?
— Aşa deci... Fără mine..?
— Chiar aşa! Găsind un fals vinovat în persoana Abatelui,
trebuia să vă eliberez împreună – şi pe tine, şi pe marchiză.
— Ce strategie, puştiule! Tot timpul mă imiţi.
— Dacă imiţi un idiot – spuse Ad. Mocanu, nu eşti decât
un ridicol. Când imiţi un grand seigneur, eşti doar pe
jumătate ridicol. Tu, Maximilien, nu eşti un grand seigneur. E
trecut de miezul nopţii...
Maximilian Cornea, marele poliţist, izbuti să surâdă.
Ad. Mocanu continuă cu întrebările.
— Care pot fi relaţiile reale dintre Abate şi Bandit?. Care e
„jocul” lor? Ce rol are „Cartoforul” din revolverul căruia s-a
tras asupra Abatelui – după cum pretinzi tu?
— Iar tu nu eşti convins?
— Nu, zise „puştiul”.
— Să mă ia dracu dacă cobor de pe „The Silver Bird”
înainte de a face lumină!
— De acord, Maximilien. Am să te ajut. Şi acum am să gust
din ţuica ardelenească a lui Iuga Martin. Inspectorul sorbi,
apoi avu un mic surâs răutăcios. Ştii ce cred eu, Maximilien?
În cazul acesta, Iuga Martin este omul care ne lipseşte. Te
superi?
— Puştiule! îşi încruntă sprâncenele comisarul. Iuga
Martin e un băiat deştept. Dar nu e totdeauna mai deştept
decât mine. Ai înţeles, puştiule?
— Nu e obligatoriu ca totdeauna cineva să fie mai deştept
decât altcineva, domnule comisar. E în funcţie de poziţia
astrelor.
— Eşti mistic! Un detectiv nu are voie să...
— Nu ştiu ce înseamnă a fi mistic. Dar un poliţist ce
lucrează sub ordinele domniei voastre de doi ani, o lună şi
şapte zile şi... 48 de minute, are suficient timp să vă cu-
noască. Cu condiţia ca să nu fie un grand gredien, ca să
folosim din plin limba engleză... Ad. Mocanu zâmbea. Şi
superiorul său zâmbea.
177
— Fie, acceptă Maximilian Cornea. Voi rezolva cazul cu
ajutorul tău. Ai ceva împotriva marchizei?
— Această femeie – ca orice femeie – este elementul ce
complică lucrurile, se eschivă şi se explică abilul Adrian
Mocanu.
— Ele, femeile, totdeauna creează complicaţii. Dar ce ne-
am face fără ele?
— Eu o cred nevinovată, merse mai departe Ad. Mocanu.
— Nevinovată şi fermecătoare... ca o vrăjitoare şi o
otrăvitoare, completă Maximilian Cornea. Eşti obosit? Nu?
Nici eu. Mai întâi, se trage din revolverul „Cartoforului” în
Abate. Ce dovezi avem? Fragile. Absenţa faimoasei reverende?
Chiar şi o veveriţă ar surâde...
— Veveriţele totdeauna surâd, comentă Ad. Mocanu.
— Mai ales când le dai nuci... Cine a tras? „Cartoforul”?
Are un alibi, dar dacă facem praf alibiul? Doi: Yholdy moare
otrăvit cu stricnină...
— Ba nu, Maximilien, îl corectă pe şef Ad. Mocanu. Alta
este formularea pentru punctul doi: marchiza de Brinvilliers
îl corupe pe marele Maximilian Cornea şi-l imploră să vegheze
asupra fragilei existenţe a soţului ei.
— Nu mă întrerupe, puştiule. Contele, otrăvit de spaimă –
şi nu numai de spaimă – mă invită la un pahar şi-mi cere şi
el, să-l ocrotesc, ţinându-i cât mai multă vreme soţia în pat.
Patru – patru de la pat. Contele bea şampanie şi moare,
Cinci. Eu şi cu marchiza suntem puşi în cătuşe...
— Nu chiar în cătuşe...
— Nu chiar... dar dacă tot trebuia să fim puşi sub stare de
detenţie, de ce nu ne-au rezervat aceeaşi celulă?
— Justiţia e nemiloasă, parcă nu ştii? Şase: Abatele este
legat la pat şi numărat, ca la box...
— O mică răfuială între „gorile”...
Se făcuse prea târziu, sau prea devreme pentru a ajunge la
o concluzie. Ad. Mocanu se duse în cabina lui, la culcare, la
rându-i şeful Brigăzii a 3-a Criminale dormi adânc şi fără
vise până ce uşa lui fu deschisă. Privi ceasul. Ora nouă
dimineaţa, desigur i se aduce cafeaua, dar în loc de cafea
neagră răsări figura întunecată a secundului Hobson.
178
Ofiţerul nu făcu nici o introducere protocolară, nici măcar nu
dădu bună dimineaţa. Zise:
— Căpitanul Haag e mort.
Comisarul sări din pat, mai stacojiu decât pijamaua lui, tot
stacojie.
— Împuşcat. Pe o scară secundară între puntea A şi B.
— Cine se afla în preajma lui?
— Marchiza de Brinvilliers, contesă de Yholdy.
— Tot timpul ne împiedecăm de ea...
— Şi dumneavoastră v-aţi împiedecat, domnule comisar!
Cei doi bărbaţi se scrutară cu asprime. Chiar atunci intră
băiatul cu cafeaua. „Lasă cafeaua şi dispari!” porunci
Hobson.
— Domnule secund Hobson...
— Acum sunt căpitan!
— Aşa, deci... Detectivul îşi scărpină bărbia; îl examină
fără grabă pe proaspătul căpitan. Şi oare ce gânduri îi
treceau prin cap?
— Care e scopul vizitei, capt’n? Îmi ceri concursul sau mă
arestezi? Hobson îl privea pe comisar. Ambii se priveau.
Ambii se priveau de la un nivel de demnitate. Interesant e Că
nu se temeau unul de celălalt. Poate că nici nu aveau motive.
Era înarmată?
— Nu, domnule detectiv. În orice caz, nu era înarmată în
momentul când a sosit acolo doctorul Hopkins şi ofiţerul Lino
Martin.
— Alţi doi oameni de care mă împiedic mereu.
— De când au urcat la bord marchiza şi contele, fiecare se
împiedeca de celălalt, tot timpul, observă, nu fără rezon
Hobson. Aceştia doi au stricat echilibrul. Procedează cum
crezi, domnule comisar Corneya.
— Maximilian Cornea, mister Hobson. Procedez! Încep
chiar cu dumneata. Dă-mi te rog arma!
Hobson îi întinde obuzierul de 45, comisarul îl mirosi, îl
aruncă neglijent.
— Domnule Hobson, aveai vreo şansă să ajungi căpitanul
lui „The Silver Bird”?
— Nici una. Câtă vreme era în viaţă căpitanul Haag.
179
— Îţi dai seama că e o afirmaţie gravă?
— Eu nu glumesc niciodată, domnule!
— Rău faci. De ce nu ţi-ai căutat un post de comandant? Îl
meriţi.
— Nu mai am treizeci de ani, domnule. Aceasta e vârsta la
care doreşti să ajungi căpitan de navă. Am trecut de
patruzeci. M-am obişnuit cu nava asta. Şi nava cu mine. Să
mergem. Îmi iau revolverul?
— No, capt’n! Nu pot conduce neînarmat o cercetare
criminală.
— Ţi-l împrumut. Mai am unul.
— Am să-l examinez şi pe acela, dacă nu te superi,
domnule căpitan Hobson! În caz că vi se întâmplă ceva –
doamne fereşte – cine devine căpitan?
— Primul ofiţer, Cohl.
— Şi dacă piere şi acesta?
— Ofiţerul cu navigaţia, Grierson.
— Dar dacă e înlăturat Grierson?
— Urmează ofiţerul mecanic, Gruel.
— Sper să nu ajungem atât de departe... Această ierarhie
este conform tradiţiei, sau...
— Tradiţia, împletită cu Regulamentul Companiei Falstaff.
— Clar. Să mergem.
Fie că-l treziseră împuşcăturile, fie că fusese anunţat şi el,
Adrian Mocanu se şi afla în plină activitate şi efectua nişte
măsurători. Joséphine de Brinvilliers, întinsă pe un şezlong,
părea leşinată sau se prefăcea. Bluza ei, în toate culorile
curcubeului, o prindea grozav, numai că nuanţele mai roşii
ale curcubeului erau de fapt pete de sânge. Lino Martin se
prefăcea că-l ajută pe Adrian Mocanu. Doc Hopkins căsca
după o noapte obositoare, şi nu se prefăcea. O droaie de
curioşi urmăreau de la distanţă spectacolul. Nici ei nu se
prefăceau. Un glonte lovise inima, un altul perforase gâtul.
Căpitanul Haag era mort de-a binelea. Oare vioara lui murise
împreună cu el? Dar portretul, în ce poziţie se afla?...
Căpitanul Haag zăcea la baza scării secundare dintre A şi
B, capul îi rămăsese pe ultima treaptă, parcă s-ar fi
rezemat... În realitate se rostogolise. Balustrada scării şer-
180
puia în spirală, terminându-se într-un cap de şarpe. Acolo se
rostogolise Haag. Pe figura lui încremenise pentru totdeauna
acel inexplicabil zâmbet melancolic. Maximilian Cornea îl
studie. Oare a fost un marinar destoinic... Se pare că da. Ce
l-a dus la pierzanie? Ce duce la pierzanie un bărbat? Aproape
întotdeauna, o femeie... Cine l-a otrăvit pe conte? Nu cumva
Haag? De ce? Dar pe Haag cine l-a „otrăvit”? Maximilian
Cornea înaintă către şezlongul marchizei şi-i luă mâna.
Frumoasa femeie deschise ochii. Nu era leşinată.
— Ce faci, Maximilien? Vrei să-mi săruţi mâna?
— Această mână merită să fie sărutată oricând. Deo-
camdată însă vreau, în lipsa posibilităţii de a face proba de
parafină, să mă conving că această mână gingaşă nu miroase
a praf de puşcă.
Fără sfială comisarul duse la nas mâna marchizei şi
adulmecă exact ca un – ceea ce şi era – ca un copoi. Zâmbi
şters.
— Mergeţi şi vă schimbaţi, lady. Domnule căpitan Hobson,
te rog pune nava la... cum se zice?
— La capă?
— Exact. Sau cam aşa ceva. Tu ce faci aici, puştiule?
— Am făcut fotografii, contrare, de orientare, încrucişate,
iar acum măsurăm...
— Lasă-te de fleacuri. Dar dumneata, domnule Lino
Martin, ce cauţi aici? Pe mine? Fii bun şi caută-mă la tribord!
— De ce să te caut acolo, când eşti aici?
— De când l-ai bănuit de asasinat, comisarul nu te sim-
patizează, Martin. Normal. Nici eu nu prea te-aş iubi dacă m-
ai trimite la răcoare. Ocupă-te de treburile curente, fii
amabil! ordonă, fără amabilitate Hobson.
Lino Martin se îndepărtă ţeapăn ca un brici. Ca un brici
galben.
— Ambele răni sunt mortale. Ucigaşul ar fi putut face
economie cu cel puţin un glonte, observă doctorul Hopkins.
Primul proiectil a traversat gâtul, a ricoşat şi s-a pierdut. Al
doilea s-a oprit probabil printre vertebre. Am să-l extrag. E
nevoie?

181
— Mă tem că da, Doc... Hopkins se strâmbă. Rugaţi-o pe
doamna de Brinvilliers – urmă comisarul – să poftească în
careu, de îndată ce se poate ţine bine pe picioare. Vreau să
am o conversaţie cu această lady, asistat doar de ajutorul
meu. Ai ceva împotrivă, capt’n?
— Procedează cum crezi!
— „Această lady” s-a şi schimbat şi se ţine foarte bine pe
picioare, se auzi vocea marchizei.
Comisarul nici n-o privi. Zise:
— Poate fi ridicat şi dus, căpitanul. Să nu se mai fâţâie
nimeni pe aici! Să mergem, doamnă. Eh, da... există pe bord
vreunul ce ştie să cânte la vioară?
De faţă cu Adrian Mocanu, dar ignorându-l, marchiza
spuse:
— Nu m-am prefăcut, Maximilien! Te-am iubit, şi poate că
te mai...
— Adrian, te rog să notezi, ca un grefier, punctele
esenţiale, şi să intervii când crezi că e cazul. Dar să nu
exagerezi, nu e chiar un interogatoriu. Căpitanul Hobson,
care, întâmplător, se află şi el pe lista suspecţilor, mi-a so-
licitat, iarăşi, concursul. Doriţi să beţi ceva, doamnă?
— Nu, mulţumesc.
— În acest caz, ne vom abţine şi noi... Căpitanul pare să
aibă încredere în mine. Poate să fie o tactică... poate să fie
altceva...
— Îmi ţii o prelegere, Maximilien?
Interveni Adrian Mocanu:
— Îi place să se audă vorbind. Poliţiştii sunt la fel ca şi
avocaţii, le place propria voce.
— Nu fi obraznic, puştiule. Când iei cuvântul în instanţă,
ia cuvântul doar când instanţa ţi-l dă. Doamnă! Eu şi cu
puştiul ăsta care e, ciudat, inspector de poliţie, suntem în
concediu, iar de când suntem în concediu, muncim mai mult
decât în zilele lucrătoare. Nu uita, Joséphine, că şi eu ţin la
dumneata. Par un om vesel, dar în realitate sunt un om trist.
Şi de-aia m-am făcut poliţist.
— În limba română asta ar rima, observă „puştiul”.

182
— Taci. Am fost un tânăr înzestrat, Am frecventat Ar-
hitectura. Dar la un examen foarte important, la care mă şi
pregătisem temeinic, s-a întâmplat unul dintre acele ghi-
nioane care-ţi schimbă cursul vieţii... Ce ar fi totuşi să bem
ceva? Anchetele astea matinale îţi usucă gâtul! Da! La acest
examen am văzut răsărind în faţa mea o floare înaltă,
purpurie, o floare carnivoră şi... m-am trezit la o clinică. Icter
mecanic, sau cum drakku-i zice. Mâncasem, cu o zi sau două
înainte, cu un amic, două kilograme de halva.
— Şi – observă marchiza – de-aia ai chef să bei acum,
fiindcă ai ficatul în pioneze?
— De fapt, nu beau. Mă prefac. Am ratat Arhitectura. Şi ce
planuri aveam! Le Corbusier, pe lângă mine...
— Le Corbusier nu mă impresionează, zise marchiza. O
mulţime dintre aberaţiile arhitecturii moderne i se da-
torează... Oricum, ai reuşit să mă înduioşezi, Maximilien! A
fost cel puţin bună halvaua?
— Nu vă lăsaţi păcălită, doamnă, interveni Ad. Mocanu.
Şeful ăsta al meu n-a frecventat Arhitectura şi cu greu poate
deosebi un parter de un subsol. Dar el aparţine şcolii clasice,
încearcă să vă intoxice cu ceea ce se numeşte în termeni
juridici „ascultarea învinuitului”, partea „conversaţie
prealabilă”.
Marchiza purtă privirea ei verde de la unul la celălalt.
Comisarul nu părea intimidat.
— Bravo, Adrian! Faci exact jocul meu. Domina! Ce părere
ai, asupra cui s-a tras? Cine trebuia să fie ucis, Domnia ta,
sau căpitanul Haag?
— Nu ştiu, Maximilien. M-am trezit dis-de-dimineaţă. Nu
am un somn ca lumea... Soarele izbucnea din ocean.
Singură, am inspectat punţile. Ce speram? speram să
întâlnesc un om cu care să schimb o vorbă. Speram să ai şi
tu o insomnie şi să te văd. Dar tu – ce oroare – dormeai.
Numai câte o stewardesă ducea însetaţilor tava de argint, iar
barmanii îşi aranjau tejgheaua. La comandă, ofiţerul de
punte mi-a oferit o cafea. Cred că ştii. M-am întors în
apartament: patru încăperi – le cunoşti! – dar parcă nu

183
încăpeam în ele, am ieşit iar. Am văzut, sau mi s-a părut că
văd, o floare ţâşnind din ocean...
— Şi tu?!
— Ce şi eu?
— Nimic. Te ascult, lady.
— O viziune măreaţă şi înfricoşătoare. Străvezie în
sclipirea dimineţii, carnivoră, ameninţătoare, imploratoare în
acelaşi timp, floarea cânta, vorbea, povestea şi tăcea. Era un
amestec de durere, de bucurie, de plăcere şi de disperare...
nu sunt sigură de nimic. Doc Hopkins a ieşit din cabina
doamnei... În fine, dintr-o cabină şi m-a întrebat dacă mi-e
rău. A încercat să-mi ofere, un medicament, o băutură, să
mă susţină. M-am debarasat de el. Aşteptam ceva. Poate
aşteptam să apari tu... dar tu sforăiai încă.
— Cât se făcuse ceasul când ai ajuns la scara dintre A şi
B?
— Te previn, marchiză, că aici începe adevăratul in-
terogatoriu, mârâi Ad. Mocanu.
— Ce echipă stranie de anchetatori! Nu-mi pasă şi nu ştiu
cât era ora, fiindcă nu am ceas. Printre cadourile ce nu mi s-
au făcut, figurează şi un ceas. Iar eu sunt prea bogată ca să-
mi cumpăr din proprie iniţiativă un ceas. Am început să urc
scara când, deodată, am auzit de jos vocea căpitanului Haag:
„Lady...”
— Pe care treaptă te aflai?
— De unde să ştiu? A cincia, a şasea? Poate că in-
tenţionam să ajung pe puntea soarelui... când am văzut că
Haag începe să urce către mine cu un revolver în mână.
Parcă aş fi văzut capul Meduzei... căpitanul Haag a ridicat
revolverul, e beat şi are să mă ucidă, mi-am zis, dar el a zis:
„Ia-l ca să te poţi apăra!” Am luat arma. L-am ascultat. Cred
că Haag se afla două sau trei trepte mai jos. Ţineam uluită
revolverul în mână, căpitanul se pregătea să-mi explice nu
ştiu ce – aşa cred, – când se pare că el – eu nu – a auzit ceva.
S-a întors brusc, a privit în jos, a văzut ceva – eu n-am văzut,
şi a strigat: „DON’T SHOOT! Nu trage!” Şi-n acelaşi timp suia,
cu spatele către mine, cu faţa către acel inamic invizibil

184
pentru mine, ca şi cum ar fi vrut să mă apere cu trupul său,
şi-n acelaşi timp s-a. tras de două ori, căpitanul s-a prăbuşit.
— Ce ai făcut cu arma ce ţi-a dat-o?
— Am aruncat-o peste bord.
— Ce greşeală! Te-a văzut cineva?
— Nu ştiu. Am impresia că nu.
— Cunoaşte cineva versiunea aceasta?
— Nimeni în afară de voi doi.
— Chiar ai avut impresia că Haag vrea să te apere cu
trupul său?
— Am avut această impresie.
— A mai spus ceva căpitanul Haag? întrebă Ad. Mocanu.
— A spus... a încercat să spună. Avea gâtul străpuns de
glonte şi sângele ţâşnea.
Comisarul se repezi la barul din careu şi turnă într-un
pahar..
— Bea, te rog. Nu te ţii chiar atât de bine cum pretinzi. Şi e
cazul să te ţii bine, doamnă! Nu rezolvi nimic cu leşinuri
autentice, sau simulate. Ne vei răspunde peste aproximativ
un ceas la următoarele întrebări: încotro privea Haag,
împotriva cui s-a tras, împotriva ta sau a căpitanului, şi ce a
izbutit să mai pronunţe căpitanul Haag. Meditează cu grijă!
Pe punte îi întâmpină căpitanul Hobson.
— Observ, zise comisarul, că ai luat arma de rezervă.
— Fiindcă, replică Hobson, de la o vreme, pe nava mea nu
e cazul să umbli neînarmat. Vrei să-l examinezi?
— Cabina fostului căpitan e păzită?
— Bineînţeles. Plecarea căpitanului Haag are loc la amiază.
Sau ai ceva împotrivă?
— Nu, Hobson. Cred, de altfel, că Haag nu se mai simte
bine pe această navă... e prea uscat pe dinăuntru... cred că
în adâncul oceanului îşi va recâştiga ceva din mediul
obişnuit...
Hobson se îndepărtă fără să reacţioneze în vreun fel la
humorul cam macabru al comisarului. Cei doi poliţişti tra-
versară puntea A, apoi puntea soarelui, conştienţi că pa-
sagerii îi urmăresc ca pe nişte miracole ambulante, şi ajun-
seră la scara secundară, păzită de un matelot ce avea mi-
185
siunea de a-i descuraja pe curioşi. Discutară câteva clipe.
Marinarul se apropie. Era tinerel şi fercheş. Era poate un
viitor amiral, însă deocamdată arăta doar ca un june care
încearcă să-şi dea importanţă. Totuşi spusele sale nu erau
lipsite de bun simţ. Cum cei doi detectivi conversaseră între
ei pe româneşte, oricum le venea mai la-ndemână, matelotul
spuse: „Nu înţeleg limba în care vorbiţi, dar cred că ştiu ce vă
interesează.”
— Şi ce dacă? Ce ştii?
— Vreţi să aflaţi părerea mea. Eu cred că s-a tras fie din
„Culoarul Dorului” (altă fantezie a „Companiei”...), fie din
ghereta tambuchiului, fie de după barca de salvare amarată
acolo...
Îndreptându-se către apartamentul marchizei, se ciocniră
de Lino Martin. „Ştiu că nu mă simpatizezi, copoiule! Dar ce,
parcă eu te simpatizez? N-are importanţă!”
— Dar ce are importanţă?
— Următorul fapt: am văzut-o pe doamna de Brinvilliers
aruncând în mare un revolver, imediat după asasinarea
căpitanului Haag. Cred că sunt singurul care ştiu că
marghiza avea un revolver şi l-a aruncat în mare.
— Vrei să insinuezi că marchiza...?
— Nimic. Nu insinuez nimic. Dar am văzut şi vreau să se
ştie.
— Nu eşti singurul care ştie! Unde te aflai de ai văzut atât
de bine?
— La hubloul din spate al postului de comandă. Dar
dumneavoastră unde vă aflaţi?
— Prin preajmă!
— Atunci poate că din nou sunteţi vinovatul! rosti sacadat
ofiţerul bolnav de icter.
— Poate, rosti nepăsător Maximilian Cornea. Dar lasă-mă
să recunosc de bună voie, nu te mai amesteca, fiindcă vei lua
calea revolverului aruncat de marchiză.
— Ce vrei să spui?
— Că am să te arunc în mare!

186
— Nu ştiu, Maximilien. Nu mai ştiu nimic. Sunt mică şi
proastă, se exprimă clar marchiza de Brinvilliers, contesă de
Yholdy. Nu ştiu în cine a vizat teroristul, în mine sau în
căpitanul Haag, nu ştiu din care parte s-a tras... nu ştiu...
totuşi...
— Totuşi?
— Nu sunt chiar atât de mică şi atât de proastă. Când am
văzut floarea carnivoră...
Detectivii schimbară o privire. A lui Ad. Mocanu era plină
de suspiciuni. A lui Maximilian Cornea, încărcată de îndoieli.
Era o privire de neîncredere între doi distinşi colaboratori,
între doi prieteni.
— În sfârşit! zise femeia, mult mai fermă. Nu sunt chiar
atât oe mică şi de proastă. Căpitanul Haag, înainte de a se
sfârşi, a spus ceva. Primul cuvânt… sau prima silabă, n-am
reţinut-o, dar al doilea cuvânt, sau poate un nume, cred că
suna cam aşa: „mec”, sau „meic” sau poate „maic”...
— Care din ele?
— Sunt totuşi mică şi proastă. Nu-mi dau seama.
— E un nume sau un cuvânt?
— Poate fi „Mc” scoţian...
— Vrei să cadă vina asupra unui anume scoţian de pe vas.
— Nici vorbă de aşa ceva, Maximilien. Jur!
— Bine faci. Eu am totală încredere în jurămintele
femeilor! De ce sticla cu şampanie otrăvită purta amprentele
tale?
— Purta amprentele mele?
Ad. Mocanu: „Fii atentă, doamnă! Aceasta nu mai e o
„convorbire prealabilă, ci atac direct!”
Marchiza înclină fruntea şi medită puţin. Apoi se ridică.
Era mlădioasă ca o trestie. Se duse la bar. Arătă un şir de
sticle de şampanie.
— Sunt din rezervele contelui. Am cerut să mi se aducă şi
mie câteva. Cred că aveam acest drept. Chiar eu le-am şters
şi le-am orânduit. Purtau, fireşte amprentele mele. Am
răspuns la întrebare. Posibil că mi s-a furat o sticlă.
Maximilian Cornea: „Posibil. Dar nu e sigur”.
Marchiza îl examină cu una din privirile ei foarte verzi.
187
— Oare n-ai observat că te-am servit cu şampanie de
aceeaşi marcă din care bea şi contele?
Ad. Mocanu: „Nu, n-a observat. Era prea ameţit...”
Comisarul: „Nu te obrăznici, puştiule! N-am observat, aşa
e.”
Ad. Mocanu: „În acest caz întrebarea se anulează de la
sine.”
Comisarul: „Repet, nu te obrăznici, puştiule!”
Marchiza: „Ba ai observat. Observi totul. Am dreptul la un
advocat, dacă nu la mai mulţi!”
Ad. Mocanu: „Am să vă servesc drept advocat. Nu mai daţi
răspunsuri pripite. Cu acest domn comisar nu e de glumit.”
M. Cornea: „Iată-vă prevenită, doamnă! (Ironic) Mă întorc
pentru moment la contele de Yholdy. Eu dacă din întâmplare
m-aş fi născut femeie şi aş fi avut ghinionul de a mă încurca
cu un astfel de idiot, fie-i ţărâna uşoară...”
— Fie-i oceanul uşor, făcu advocatul apărării corectura
necesară. Şi continuă: Ei bine, comisarul vrea să spună că şi
el l-ar fi ucis pe conte. Adrian Mocanu o privi drept în ochi pe
marchiză. Eu cred că dumneavoastră l-aţi otrăvit pe conte,
doamnă de Brinvilliers! E adevărat? Răspundeţi cu da sau
nu.
Marchiza: „Parcă pretindeai că-mi eşti advocat, domnule!”
Maximilian Cornea: „Rolurile se pot schimba iute şi sunt
înşelătoare ca suprafaţa oceanului. În acest moment eu sunt
advocatul, Şi în această calitate, cer radierea întrebării, ca
fiind sugestivă.”
Ad. Mocanu: „Mă opun radierii. O rog pe marchiză să
răspundă.”
Marchiza: „Prin urmare, acesta e sistemul vostru de a
ancheta, domnilor... advocaţi! Răspund: nu eu l-am otrăvit
pe conte.”
Ad. Mocanu: „Redevin advocat. Consider răspunsul
satisfăcător. Continuaţi interogatoriul.”
Comisarul: „Răspunsul nu mă convinge. Doamnă, cine l-a
otrăvit pe conte?”
Marchiza: „Nu ştiu, domnule!”
Comisarul: „Cine avea interes să-l otrăvească?”
188
Advocatul: „Atenţie, doamnă! E o capcană.”
M. Cornea: „Sunteţi bogată, doamnă? Cât de bogată?”
Marchiza: „Atât de bogată încât nici nu ştiu exact cât
Bancheri mei de la Berna, Madrid sau Londra, v-ar putea
informa exact. De asemenea advocatul meu din New York,
Mr. Forest.”
M. Cornea: „Contele de Yholdy era şi el foarte bogat.
Sunteţi unica lui moştenitoare?”
Marchiza: „După câte ştiu, da...”
Ad. Mocanu: „Renunţ, pentru moment la calitatea de
advocat. Precizaţi, doamnă, ce înţelegeţi prin clupă câte ştiu.
Marchiza părea distrată şi stânjenită şi poate că şi era,
— Dacă încercaţi să-mi puneţi în cârcă moartea soţului
meu, comiteţi o stângăcie! Nu mă interesa averea contelui şi
dealtfel trăiam separat, băneşte, şi nu numai băneşte, în
ultimul timp. Sunt suficient de inteligentă ca să-mi dau
seama că aş fi fost cea dintâi suspectă. Fie şi acesta un motiv
pentru care nu ar trebui să mă bănuiţi. E adevărat, în
ultimul timp îl uram. Şi atunci, de ce m-am căsătorit cu el?
Sperând că se va linişti şi... oricât ar părea de ciudat, pentru
a divorţa: un divorţ înseamnă despărţire definitivă, doream
această despărţire definitivă. Există în America locuri unde
poţi divorţa în cinci minute.
M. Cornea: „Nu aţi explicat ce înţelegeţi prin după câte
ştiu.”
Marchiza: „Dacă sunt unica moştenitoare? Da, după câte
ştiu... însă contele era un om sucit, păcat ca mi-am dat
seama prea târziu, pentru că la început legătura noastră
părea promiţătoare... contele provenea dintr-o familie
încâlcită. Familia sa nu m-a interesat defel. Unii şi-au tras
un glonte în cap, de anormali ce erau, alţii au pierit în ne-
săbuite expediţii de vânătoare, contele a rămas singur. Sin-
gur? Cine ştie! Poate există şi alţii care dau târcoale, într-o
familie ca a lui totul e posibil. Contele avea o avere uriaşă, şi
faptul îl obseda. Se temea de moarte. Mai ales se temea că va
îi otrăvit.”
Maximilian Cornea rânji cu neîncredere.

189
— Alţi posibili moştenitori? E prea simplu, nu-mi place.
Cum s-a întâmplat? Un posibil moştenitor care se afla chiar
pe navă, l-a lichidat pe conte, iar apoi a încercat s-o împuşte
şi pe soţia sa, moştenitoarea directă – admiţând că s-a tras
asupra marchizei şi nu a căpitanului Haag...
Marchiza: „Aceste posibilităţi le-aţi formulat dumnea-
voastră, domnule, nu eu.”
Ad. Mocanu: „Şi totuşi e plauzibil să fie chiar aşa.”
M. Cornea: „Am mai spus că e prea simplu şi nu-mi place.”
Ad. Mocanu: „Adevărul nu trebuie neapărat să placă. Mai
aveţi ceva de spus în favoarea dumneavoastră, doamnă?”
Marchiza: „Nu simt nevoia să pledez în favoarea mea!
Totuşi ar mai fi ceva de spus. Contele, dacă e să-l credem, a
mai fost victima a trei atentate. Teama lui de moarte era
totuşi justificată...”
M. Cornea: „Aţi fost de faţă?”
Marchiza: „O singură dată, la teatrul din Philadelphia, în
pauză contele a băut şampanie, ca de obicei, şi i s-a făcut
rău. Au intervenit la timp medicii, i-au administrat vomitive,
purgative, nu mai ştiu ce. A scăpat.”
M. Cornea: „Ce toxic a fost folosit?”
Marchiza: „Morfină”.
Ad. Mocanu: „Era contele morfinoman?”
Marchiza: „Nu, domnule. Nu era nici măcar un alcoolic ca
lumea. El bea de frică, nu de plăcere. Nu era nimic. Doar un
nobil fricos.”
M. Cornea: „Şi celelalte două atentate?”
Marchiza: „N-am fost de faţă. Nu ştiu ce e adevărat şi ce
nu.”
M. Cornea: „Sau pur şi simplu evitaţi a da răspunsuri
exacte?!”
Ad. Mocanu: „Protestez! Martora e hărţuită!”
Marchiza (superioară): „Nu mă simt hărţuită. Iată ce ştiu
din gura contelui. La teatrul din Geneva i s-a administrat
fostului meu soţ o doză de acid cianhidric. A scăpat. Iar la un
teatru din Lyon s-a tras asupra lui dintr-o lojă apropiată, şi
iarăşi a avut noroc...”

190
Comisarul: „Iar pe nava The Silver Bird i s-a administrat
stricnină şi... n-a mai avut noroc! Domina! O marchiză de
Brinvilliers, posibil o stră-străbunică a dumneavoastră,
împreună cu o fată, La Voisin, ambele implicaţi în crime prin
otrăvire, ambele arse pe rug, au fost pe cât se pare la originea
sumbrei legende cu privire la vrăjitoarele decapitate, arse pe
rug, şi care totuşi nu mor, legenda despre non-morts.
Cunoaşteţi ceva cu privire la asta?”
Marchiza: „Nu!”
Comisarul: „Răspunsul acesta vă inculpă, doamnă! E
posibil ca să nu cunoaşteţi amănunte, cum să le zic, picante,
din istoria Franţei?”
Advocatul apărării: „Doamna marchiză de Brinvilliers nu
este obligată să cunoască istoria Franţei. Cele întâmplate în
secolul XVII nu au legătură – directă – cu aceste crime de pe
navă. Acuzatorul să se limiteze la timpurile noastre.”
M. Cornea: „Puştiule...”
Ad. Mocanu: „Ştiu. Dar am să fiu obraznic! Doamnă!
Căpitanul Haag s-a interpus pentru a vă apăra de nişte
gloanţe ce vă erau adresate?”
Marchiza: „Aceasta a fost impresia mea. De câte ori să vă
spun?!”
Comisarul: „Avea, căpitanul Haag, pentru dumneavoastră
un sentiment de iubire?”
Marchiza: „Căpitanul nu mă antipatiza. Aluzia cu privire la
iubire e ridicolă. Antipatie? Nimeni nu avea vreun
resentiment faţă de mine pe această navă.”
Ad. Mocanu: «În afară de cel care a încercat să vă împuşte.
Vă întreb: căpitanul Haag a pronunţat cuvintele sau silabele
„mec”, „meic”, „mac” sau „maic”? Au fost cuvinte sau
horcăitul unui muribund?»
Marchiza: „Nu pot fi sigură de nimic.”
M. Cornea: „Încercaţi să ne puneţi pe o pistă falsă?”
Marchiza: „Nu încerc nimic. Mă plictisesc.”
M. Cornea: «Cu atât mai bine. Mai povestiţi-ne ceva. Nu vi
s-a întâmplat ceva deosebit pe „The Silver Bird”?»
Marchiza: „În afară de moartea soţului meu, nimic. Dar
moartea unui conte fricos e ceva deosebit? (Marchiza avea o
191
sclipire în ochi, cine ar fi putut preciza dacă era ironică,
speriată sau chiar înfricoşată?) Am avut o permanentă
insomnie, dacă aceasta poate fi considerată o întâmplare
deosebită, şi, dacă nu beam seara, nu reuşeam să dorm. Iar
mie nu-mi place să beau. Colindam noaptea ca o stafie, prin
cotloanele navei. Unul a încercat să mă sărute cu forţa, am
asistat la scene de groază între oameni căsătoriţi, geloşi, la
scene duioase de iubire, între oameni necăsătoriţi, însă de
asemenea geloşi, gelozia domină planeta, am asistat la... sunt
acestea întâmplări deosebite? Deseori mă pomeneam în faţa
apartamentului lui Paul, contele, soţul meu...”
Comisarul: „Foarte interesant!”
Marchiza: „Nu e interesant. E trist. Simţeam că îl ameninţă
cu adevărat o primejdie. Nu-l mai iubeam, chiar îl detestam,
însă nu-i doream moartea... poate din autoprotecţie... ştiam
că moartea lui îmi va... Totdeauna în faţa uşii sale se afla
una dintre gorile. Nu mai am ce povesti... şi sunt, acum,
chiar sunt foarte obosită!”
Ad Mocanu: „În acest caz să terminăm!”
M. Cornea: „Aţi înşirat o serie de întâmplări pe care nici nu
Ie consideraţi întâmplări. Nu aţi omis nimic?”
Marchiza: „Nimic, domnule... (Ezitând) Poate ar mai fi un
fleac. Cu adevărat un fleac. Într-o seară n-am fost salutată.”
M. Cornea: „Pardon? Nu înţeleg.”
Marchiza: „Nu e nimic de înţeles iar amănuntul nu
contează. Toţi bărbaţii de pe această navă mă salută.”
Ad. Mocanu: „Îi cunoaşteţi pe toţi?”
Marchiza: „Nici pe departe. Dar sunt salutată, să zicem,
din curtoazie. Într-o seară, pe puntea B, la tribord, un bărbat
a trecut repede pe lângă mine, fără să salute.”
M. Cornea: „Faptul v-a indispus?”
Marchiza: „Nu i-am acordat importanţă şi am uitat
imediat, dar acum, că insistaţi...”
Ad. Mocanu: „Îl cunoşteaţi pe individul care nu salută
femeile frumoase? Măcar din vedere?”
Marchiza: „Cred că nu-l mai văzusem până atunci. Şi asta
m-a cam surprins. Pe un vapor, oricât de mare, începi să
cunoşti toate figurile...”
192
Ad. Mocanu: „Puteţi face o descriere a acelui om?”
Oricât de obosită, marchiza ridică fruntea cu semeţie.
— Bărbaţii se uită după mine, iar nu eu după bărbaţi!
Totuşi... cred că arăta ca un gentleman, purta un costum
deschis, avea un ten oarecum negricios, părea zvelt şi, po-
sibil, avea. favoriţii uşor încărunţiţi. Nu mai ştiu nimic...
Detectivii părăsiră apartamentul marchizei şi se serviră la
bar cu o bere rece. Nu se afla nimeni în preajma lor.
— Noi suntem nişte genii, declară Maximilian Cornea. Eu
în mod sigur Tu, probabil, în devenire. Acest caz e penibil, un
caz de rutină bun pentru bătrânul Coadă de Şobolan (porecla
unui comisar). El ar scotoci cu deosebită râvnă printre
pasageri, interogându-i pe cei ale căror nume încep cu „mac”,
„mec”, „meic” sau „maic”. Dar noi ce facem?
— Vom scotoci şi noi...
În bar intră Hobson,
— Domnilor, comandantul Haag pleacă. Poftiţi la ce-
remonie!
— Desigur. Vine şi marchiza?
— A fost invitată, dar nu ştim dacă vine.
Hobson o luă înainte. Marchiza se afla pe punte, în rochie
neagră, cu eşarfă neagră pe umeri. Mateloţii şi ofiţerii se
alintaseră, Drapelul atârna în bernă. Tunul navei bubui
funebru de douăsprezece ori. Era ora douăsprezece.
Căpitanul Hobson rosti câteva cuvinte, simplu, sec, scurt. Se
pregătiră să lanseze în mare cadavrul bine lestat când
Maximilian Cornea strigă:
— Opriţi! Doar pentru un minut.
— Opriţi, aprobă Hobson, şi el mirat.
Comisarul fugi spre cabina comandantului Haag unde îl
opri marinarul pus de veghe, Cornea îl trimise la naiba, ce,
nu ştie cine este el?, marinarul se duse la naiba, comisarul
descuie uşa şi primul lucru care-l atrase fu portretul întors
cu faţa la perete. O curiozitate – nu o curiozitate
detectivicească ci pur şi simplu o curiozitate nebună îl făcu
să întoarcă portretul. Rămase încremenit. Din ramă îl privea
o frumoasă femeie cu ochi verzi (aşa bănui comisarul, căci
fotografia bineînţeles nu era în culori), cu păr negru, puţin
193
ondulat. Nu era marchiza de Brinvilliers, însă ar fi putut fi...
Marele detectiv nu era atât de naiv ca să creadă că exista sau
existase o legătură reală între marchiză şi căpitanul Haag,
nu, el respinse imediat această idee... era desigur vorba de
una din acele coincidenţe demente... de care ne izbim prea
des! În schimb, în mintea comisarului încolţi alt gând. Îl
păstră deocamdată doar pentru sine. Găsi vioara căpitanului,
în eşarfa ei roşie, reveni pe punte, o privi pe marchiză,
cuvântă:
— În amintirea bravului căpitan Haag, care a salvat viaţa
frumoasei doamne de Brinvilliers, care a condus cu
demnitate această navă, am să cânt ceva din vioara căpi-
tanului Haag. Hobson tuşi. Ceilalţi aşteptau. Maximilian
Cornea mai zise: După ce am fost exclus de la Arhitectură,
fiindcă riscam să devin un prost arhitect, după ce m-au dat
afară de la Conservator, fiindcă riscam să devin un muzician
mediocru, am ajuns la poliţie unde am devenit un eminent
detectiv. (Ad. Mocanu ştia că şeful său minte de stinge, dar a
şti să minţi, considera comisarul, să minţi când e necesar, e
o calitate...) Prin urmare nu mă descurc grozav la acest
instrument, explică Maximilian Cornea. (Nu se descurca
defel!) E cineva dintre dumneavoastră mai... virtuoz?
Ad. Mocanu se îngrozi la gândul că nimeni din cei de faţă
nu se va oferi, şi-n acest caz cum se va descurca marele
criminalist? Are să cânte el... el care nici nu ştia cum se ţine
arcuşul în mână? Dar iată că din rândul ofiţerilor ieşi... cine?
Lino Martin, mai palid ca oricând.
— Cu voia dumneavoastră, am să încerc eu!
Luă vioara şi execută un „adaggio” trist, una dintre
bucăţile favorite ale căpitanului Haag... Soarele bătea ne-
milos. O picătură de transpiraţie galbenă se prelingea pe
fruntea violonistului.
Iar apoi, căpitanul Haag plecă... O floare înaltă, carnivoră,
salută intrarea lui în ocean...

Comisarul avu apoi o scurtă convorbire cu Hobson. De-
tectivii se retraseră, şi-n lipsă de altă ocupaţie, luară câte un
păhărel. Cam un ceas mai târziu un ofiţer intră în cabina
194
comisarului, depuse pe măsuţă o listă, salută şi ieşi.
Detectivii examinară tabelul şi izbucniră în râs. Existau vreo
zece Mac, vreo zece Mc., vreo zece Mike şi nenumăraţi
Maknell, Makstone, Makegreen, etc, în total 54 de nume.
Cincizeci şi patru de posibili suspecţi. Îi luară pe rând, exact
cum ar fi făcut-o bătrânul Coadă de Şobolan. Erau
întâmpinaţi fie cu ostilitate, fie cu neîncredere, când cu
ironie, când cu simpatie. Pasagerii americani îi primeau
cordial şi-i serveau invariabil cu whisky. La sfârşitul
„turneului” detectivii se simţeau cam chercheliţi şi nu
înaintaseră cu ancheta măcar un milimetru. Cerură nişte
cafele tari.
— Tu, puştiule, încă de pe acum eşti un mic snob şi
promiţi să devii un snob remarcabil. Şi fiindcă eşti un snob,
ştiu că ai la tine un dicţionar englez-român. Adă-l repede!
— Aceeaşi idee am avut-o şi eu.
— Dar eu am avut-o înaintea ta!
Frunzăriră dicţionarul oprindu-se asupra cuvintelor
macabre, mackerel, make, make-believe, maker, makeshift,
make-up, making, make-up-man... Subliniată dintre acestea
unele, iar Ad. Mocanu încercui cu roşu termenul make-up-
man, machior.
— De ce, Adrian?
— Aproape fără nici un motiv. Asupra contelui, dacă e s-o
credem pe marchiză, s-au produs trei atentate, toate trei la
nişte teatre...
— Dar a fost ucis pe o navă...
— Şi nava asta e un fel de teatru...
— Şi unde ajungem cu „machiorul”?
— Mă tem că nicăieri, domnule comisar.
— Nu este prima înfrângere pe care o suferim.
— Şi nici ultima.
Astfel trecu ziua aceea, şi următoarea. Nimic nou. „The
Silver Bird” se strecură printre nişte insuliţe, apropiindu-se
de Colombo. Detectivii stăteau pe terasă şi se consolau bând
ceva rece. Marchiza se plimba singură pe puntea sporturilor.
— Invitaţi-o, domnul comisar.
— La ce bun, puştiule?
195
— Hm... Eu pot să mă retrag.
Spre mirarea lor, doamna de Brinvilliers veni singură şi
nesilită de nimeni la masa lor. Comisarul trase un fotoliu,
frumoasa femeie se aşeză.
— Am venit să-mi iau rămas bun.
— Cum aşa? Steward, un Martini pentru Doamna!
— Îl accept, mulţumesc. Mâine debarc la Colombo.
Cei doi poliţişti se priviră.
— De ce debarcaţi, lady?
— M-am plictisit de această navă, domnilor.
— Ce coincidenţă! Şi noi ne-am plictisit. Şi noi debarcăm
la Colombo.
— Cum? Mă urmăriţi?
— Nici gând! Suntem, totuşi, în concediu. Dar pe „The
Silver Bird” am lucrat ca nişte robi, şi fără nici un succes.
— Orele petrecute cu mine, au fost ore de robie,
Maximilien?
Femeia vorbise atât de direct încât comisarul roşi. Ad.
Mocanu dădu să se ridice, marchiza îl opri.
— Rămâi, domnule. În fond nu e nici un secret. Îl iubesc.
Şi brusc figura doamnei de Brinvilliers se încordă. Pe punte,
mai jos, trecea repede un bărbat zvelt, negricios, elegant,
sigur de prestanţa sa.
— El este! spuse marchiza.
— Care el?
— Bărbatul care nu m-a salutat...
— Am să-l provoc la duel. Hei, mister! strigă Maximilian
Cornea.
Cel interpelat nici nu întoarse capul. Comisarul porni după
el. Inspectorul porni după comisar. Gentlemanul dispăru
într-un coridor. Poliţiştii îl urmăriră. Gentlemanul începu să
fugă. Poliţiştii începură să fugă şi ei. După o urmărire
sălbatecă, îl încolţiră într-un cotlon. Gentlemanul se întoarse
cu faţa şi îndreptă către poliţişti un revolver. Comisarul îl
recunoscu. Ad. Mocanu îl recunoscu. Maximilian Cornea
izbucni în râs.
— Fără glume proaste, Lino Martin!
— Sunt contele Alexander de Yholdy!
196
— Nu mai spune! Şi dacă eşti conte, de ce faci când pe
fostul poliţist, când pe ofiţerul de navă, când; pur şi simplu
pe pasagerul misterios? De ce te machiezi? Murind, căpitanul
Haag a încercat să explice, dar n-a avut timp, iar noi am fost
derutaţi de acel „make” crezând că e un nume. De ce te
machiezi, de ce ai încercat să fugi? Pentru mine nu poţi fi
decât un asasin. Am în buzunar o armă. Am mâna în
buzunar. Înainte ca tu să apeşi pe trăgaci, vei fi ciuruit. N-ai
nici o şansă. Nu ştii că ţinteşti. Ai tras în conte, în teatrul
acela, şi ai rănit un pensionar. Ai tras în marchiză şi l-ai ucis
pe căpitanul Haag, Dacă tragi în mine, vei ucide pe unul din
curioşii de la capătul culoarului. Dă-mi arma! Imediat!
Comisarul mirosi ţeava revolverului şi zise „da, cu el s-a
tras recent”. Apoi scoase din buzunarul vestonului o brichetă
şi râse. „Asta e arma mea! Eu nu umblu înarmat în afara
serviciului. Ţi-am tras o cacialma, machiorule! Adrian, ai o
batistă curată?”
— Poftim, comisare!
Maximilian Cornea luă batista, o examină, o mirosi.
— De când îţi parfumezi batistele, Adrian? Şi tu o curtezi
pe marchiză? Nu-mi răspunde, lasă! Imobilizează-l pe individ.
Nu fi prea blând cu el!
Cu o forţă ce nu i-ai fi bănuit-o, cu o brutalitate ce nu-i
semăna, Ad. Mocanu îl înşfăcă pe conte, pe machior, pe
ofiţer, în sfârşit pe individul din faţa sa.
Maximilian Cornea comise şi el un gest nu tocmai gentil:
scuipă zdravăn în batista subalternului său.
— Iartă-mă, Adrian, am să te despăgubesc...
Şi comisarul începu să frece vârtos faţa celui prins.
În câteva minute apăru un chip nou: nu mai era nici Lino
Martin, nici pasagerul misterios. Acum semăna cu un
viezure, iar ochii mici trădau teamă şi răutate.
Comisarul surâse încântat.
— Figuri noi, figuri noi! Eşti un machior priceput.. Dar eu
sunt un mare detectiv! Haide, Lino Martin, sau conte de
Yholdy, sau cine drakku oi fi! Înainte marş!
Îl escortară până la terasă, unde marchiza aştepta.

197
— Doamnă, vă prezint un individ ce pretinde că ar fi şi el
conte, Alexander de Yholdy. Dacă nu minte, e poate unul
dintre acei „moştenitori necunoscuţi” de care aţi pomenit.
Poveştile cu moşteniri nu prea mă pasionează. Eu consider
cazul rezolvat, A fost un fleac pentru mine. Speram într-un
deznodământ mai... colorat. Nu, nu-mi datoraţi nimic... Mi-
aţi plătit frumos.
Comisarul se înclină în faţa marchizei şi se întoarse către
fostul secund.
— Căpitane Hobson, îţi predau un dublu asasin. Pretinde
că e conte, dar nici că-mi pasă! În cabina lui vei găsi o trusă
de machiaj, bine garnisită. Ascunde-o! Altfel e în stare să se
deghizeze iar... şi iar...

Toamna, într-o seară ploioasă, Adrian Mocanu zise:
— Pun pariu că ghicesc de ce sunteţi cam trist, uneori,
domnule comisar.
— Prea multe ghiceşti tu, puştiule!
— Da. Vă cuprinde dorul de nişte ochi verzi...
— Ascultă, Adrian, cine sunt eu?
— Celebrul şef al Brigăzii a 3-a Criminale.
— Bravo! Ai ghicit şi acum! Ce locuinţă am eu?
— O cameră.
— Pardon! O cameră şi un antreu. Marchiza mi-a oferit
palate înconjurate de parcuri, lachei în cămăşi albe,
pantaloni de dril şi cizme argintii, mi-a oferit, cadou de
nuntă, The Blue Château, bănuiesc că e un fel de castel în
Spania, în sfârşit mi-a oferit inima ei.
— Ştiu. Şi nu aţi primit.
— Nu.
— Din cauza strălucitei noastre profesii şi a dragilor noştri
borfaşi?
— Să zicem că da. Şi-apoi eu sunt orice, dar maquereau,
nu.
— Domnule comisar! Ştiu că mă consideraţi un băiat
deştept. Dar sunt chiar mai deştept decât vă închipuiţi,
spuse cu impertinenţă tânărul. Mai există un motiv, foarte

198
serios, pentru care aţi refuzat inima marchizei. Să vi-l spun
eu, sau preferaţi să mi-l spuneţi dumneavoastră?
— Deci şi tu ştii?
— Ştim cam la fel de mult amândoi.
— Prin urmare – comisarul renunţă pentru moment la
infatuare – amândoi ştim că pe căpitanul Haag l-a ucis
„machiorul”, dar că pe contele de Yholdy nu e chiar sigur că
tot el l-a otrăvit...
— Exact, aprobă „puştiul”. Care e varianta dumnea-
voastră?
— Ara trei, Adrian. Poate că tot „machiorul” e în cauză.
Dar e posibil ca pe Yholdy să-l fi aranjat căpitanul Haag în
persoană, dintr-un fel de gelozie... retroactivă, să-i zicem, ştii,
oamenii sunt imprevizibili, prea bine semăna marchiza cu
fosta lui iubită pe care a pierdut-o în împrejurări ce nu le
vom cunoaşte niciodată...
— Niciodată...?
— În acelaşi timp nu sunt sigur, nu sunt deloc sigur, că
nu chiar marchiza de Brinvilliers l-a otrăvit pe conte, soţul ei.
— Şi-n acelaşi timp e posibil ca marchiza să-l fi otrăvit pe
conte în colaborare cu Haag.
— Întotdeauna vrei să ai ultimul cuvânt, puştiule. E
marele tău defect!
Ad. Mocanu surâse trist.
— Încep, fără voia mea să-l copiez pe şeful meu... Apoi,
tânărul surâse şi mai trist. Zise: Şi cu toate acestea, o iubiţi
şi acum pe marchiza de Brinvilliers!
— Cred că da, recunoscu, bărbăteşte, marele detectiv.

După un interval de tăcere, Ad. Mocanu reluă:
— Prin urmare, credeţi că nu vom şti niciodată cine a fost
misterioasa iubită a căpitanului Haag?
— Cred că nu, puştiule.
— Atât de rar sunteţi modest! Deci nu ştiţi?! Dar eu ştiu.
— Tu? Nu mai face pe grozavul!
— Acum şapte, opt ani, poate nouă, am citit prin ziare –
eram elev – cum aţi operat la Constanţa, da, la Constanţa,
una din marile dumneavoastră arestări. V-aţi strecurat pe
199
post de bărbat fatal în patul unei faimoase jefuitoare de
bijuterii, şi astfel aţi aflat amănunte chiar din gura ei. Cam la
fel a procedat, în urmă cu vreo trei sute de ani, un poliţist
francez, Desprez, cel care a arestat-o pe Marie d’Aubray,
marchiză de Brinvilliers, otrăvitoare, sau vrăjitoare. Desprez
s-a travestit în popă şi astfel a intrat în mănăstirea unde se
ascunsese prima otrăvitoare din neamul Brinvilliers.
Dumneavoastră v-aţi travestit în bărbat fatal, n-a fost greu.
Atât acel Desprez, cât şi dumneavoastră nu aţi folosit
procedee loiale.
Comisarul căzu pe gânduri.
— Loiale! Cum poţi fi loial cu cei neloiali? Ia spune-mi,
Adrian, cum o cheamă pe hoaţa aia? Nu cumva...?
— Clotilde...
— Clotilde?!
— Clotilde de Brinvilliers! preciză Ad. Mocanu. Era
minunat de frumoasă, iar din reportaje reieşea că are ochi
verzi, păr negru. Poza ei a apărut şi din faţă şi din profil. Ca
şi-a dumneavoastră, de altfel, Alcătuiaţi o armonioasă
pereche! Sunt însă foarte mirat că nu aţi remarcat asemă-
narea frapantă dintre acea jefuitoare de bijuterii şi marchiză!
Cum se poate, domnule comisar?
Comisarul medita o clipă. Răspunse evaziv:
— De câte ori o vedeam pe marchiză, venea un ecou în
amintirea mea. Dar nu ştiam cum să-l localizez. Ce să-i faci,
chiar şi pe un om mare ca mine îl poate lăsa memoria.
Maximilian Cornea rămase posomorât. Îi venea greu să-şi
recunoască slăbiciunile. Vorbi ca pentru sine:
— Surori? Verişoare? Simplă coincidenţă? Nu cred în
coincidenţe! Vrei să afirmi, Adrian, că acea Clotilde a fost
marea dragoste a căpitanului Haag? Că eu, arestând-o, am
ruinat viaţa căpitanului Haag?
— Cam acesta ar fi adevărul crud. Dar, în fond, nu v-aţi
făcut decât datoria.
— Hm!...
— Dar dacă Joséphine şi Clotilde sunt una şi aceeaşi
persoană?

200
— Absurd, protestă comisarul. Una a devenit marchiză,
cealaltă hoaţă de mare calibru. Cel mult surori. Imposibil să
fi fost una şi aceeaşi persoană, mi-aş fi dat oricum seama.
— Nimic nu este imposibil, domnule comisar.
— În orice caz, aici ne izbim de o limită. Ceea ce ştim sigur
este că în primul plan al acestor întâmplări a fost, fără voia
sa, căpitanul Haag.
— Nu dumneavoastră, domnule comisar?
— Lasă ironiile, puştiule! Dacă mă gândesc bine, tot eu am
fost în prim plan.

201
202
LEONIDA NEAMŢU

CHIRIE PENTRU SPERANŢĂ

EDITURA TINERETULUI

203
Pentru a preveni tendinţa unor cititori care
încearcă să localizeze acţiunea şi să ghicească
personajele, autorul precizează că acest roman este
o fantezie a sa, neavând nici o legătură cu fapte,
locuri sau persoane reale, eventualele asemănări fi-
zice, similitudini de situaţii sau potriviri de nume,
fiind în întregime datorate hazardului.

L. N.

204
ACORD

Plicticoasă mai poate fi viaţa unui agent secret!…
Atâtea fire invizibile de descurcat şi de încurcat…
Barem de ţi-ai găsi câteva clipe de uitare alături de
o femeie. Dar un agent secret n-are voie să
iubească!

(Din cugetările Bătrânului Detectiv)

Îl paraşutară la miezul nopţii, sub cerul negru, deasupra
pământului întunecat. Sinistră clipă!
Ţinându-şi respiraţia, ridică ochii şi crezu că vede o scurtă
pâlpâire de lumină la bordul avionului în viraj; era poate
ultimul salut, un semn de omagiu aproape funebru, pe care
i-l adresa pilotul cu prilejul despărţirii definitive.
Atinse solul lunecând pieziş prin văzduhul tăios şi
paraşuta se prăbuşi alături cu foşnet surd, dezumflată şi
moartă. Rămase lungi minute adunat lângă pământ, în timp
ce un lung vuiet interior tălăzuia în el ca un ocean revărsat…
O agitaţie se stârni undeva pe-aproape şi prin reflex se aplecă
şi mai mult, ca pentru a se feri de lovitură.
Se afla la marginea pădurii şi înţelese că şi acolo se
desfăşura o urmărire, umbrele galopară pe lizieră, apoi
ţipătul, lung, disperat.
Deşiraţi în salturi prelungi lupii încolţiseră ciuta.
Strigătul de jale se transformă în hohot întrerupt.
Se ridică şi fugi până ce văzu cele două fiare privindu-l de
la câţiva paşi cu ochi fosforescenţi. Nu se mişcau de lângă
prada ce încă se mai zbătea.
Îşi cumpăni greaua povară din spate şi căută cu un gest
înfrigurat arma.
Ţinti între ochii lupului din dreapta; trăgător de precizie,
nu putea să greşească.
Lupul, cu labele dinainte sprijinite pe grumazul căprioarei,
îl privea neînfricat, parcă aşteptând lovitura. Celălalt lup
aştepta şi el.
205
Izbucni în râs amar şi ascunse arma. Zădărnicie!
Se îndepărtă, aplecat sub greutatea ce-i strivea umerii;
totuşi se opri o clipă să privească înapoi.
Cei doi lupi sfâşiau prada, încă vie.

CAPITOLUL 1: SURÂSUL COLONELULUI HARS

Fu o clipă solemnă când, la ora unsprezece şi treizeci,
heighlüngerul Matel îl primi în biroul său de la Cartierul
general pe colonelul Hars.
După ce dădu salutul oficial („Trăiască Lüngerul!”), Hars
rămase lângă uşă, ţeapăn, cu faţa neclintită ca o mască
mortuară, aşteptând ca superiorul său să binevoiască a i se
adresa primul. Două cicatrici alăturate pe pometul obrazului
stâng contribuiau la înfăţişarea rece şi cruntă a colonelului,
despre care circulau de pe acum legende ce avuseseră timp
să ajungă la urechea lui Matel; aceste cunoştea legendele, şi-
ntr-un anumit punct al sufletului se temea de Hars.
— Mă bucur că te-ai întors! Felicitări, felicitări! Toate au
mers bine, după cum am aflat.
— Precum aţi spus, răspunse colonelul, scurt, sec, parcă
neobservând tonul voit familiar al heighlüngerului.
Matel îl privi cu admiraţie şi spaimă vagă, amintindu-şi că
într-o bună zi şeful serviciului trei, colonelul Hars, omul din
faţa lui, va trebui să dispară. Cu aura asta de erou,
împrejurul mutrei sale crunte, putea să devină curând un
rival de temut.
— Ia loc. Hars!
Abia acum colonelul înaintă şi, evitând fotoliul pe care-l
indica Matel, se aşeză pe unul din scaune, cu aceleaşi
mişcări precise, aproape rigide. Abia acum Matel observă o
schimbare pe faţa lui Hars: obrazul i se scofâlcise rău de tot,
ochii se înfundaseră în orbite, încercănaţi ca după lungi
desfrâuri, iar cicatricele de pe obraz ardeau ca două flăcări;
pesemne ultima călătorie, dublată de o misiune din cale-
206
afară de dificilă, ce-i drept, îndeplinită la punct, îl epuizaseră,
în fine, pe colonel. Şi Matel se bucură.
Aşezându-se, Hars scoase, tăcut, o coală dactilografiată, pe
care o întinse cu un gest iute, neaşteptat de felin, peste
birou, depunând-o sub ochii lui Matel, care înregistra
cuvântul „Raport”.
— Ei bine! De vreme ce te afli aici, prefer raportul verbal,
zise binevoitor heighlüngerul, dând la o parte hârtia.
— Prefer să citiţi, replică Hars.
— Dar de ce? Haide, te ascult.
— Prefer să citiţi, repetă colonelul, exact pe acelaşi ton.
Matel, învins (fir-ar al dracului! Hars îl învinsese totdeauna
în ocazii din astea!), oftă şi, luând hârtia, glăsui tare. Hars
privea drept înainte, nemişcat, cu palmele aşezate pe
genunchii lipiţi, în atitudinea lui dintotdeauna, încăpăţânată,
rece, neprietenoasă. Citindu-i raportul, Matel simţi să-l
urăşte din tot sufletul.

„După cum reiese dintr-un mesaj radio, interceptat de
serviciul patru şi descifrat de serviciul trei, pe teritoriul nostru,
probabil deasupra pădurii Lucinend, în urmă cu circa zece zile,
a fost lansat de Aliaţi agentul A-2.

Ce se ştie despre A-2:
1) Este supranumit „Piele de Căprioară” sau „Blondul”.
2) Este unul dintre cei mai abili oameni ai Aliaţilor. Ochitor
de clasă. Cunoaşte la perfecţie limbile principale europene.
Posedă cunoştinţe vaste în diferite domenii. Neîntrecut –
subliniez! – neîntrecut în arma deghizării.
3) Ε principalul vinovat al dezastrului din sectorul # 88 –71.
4) Poartă răspunderea morţii generalului Böhm în România.
5) Vânează primejdia: curajos, nepăsător, ponte nebun.

Ce se poate presupune despre A-2:
1) Origine latină: francez, italian, sau român. (?)
2) A pus la cale operaţiunile ce au dus la răpirea generalului
Kimgsen. (?)
3) I-a lichidat pe agenţii noştri Arno-Z şi Arno-O. (?)
207
4) Are treizeci şi cinci de ani. (?)
5) A fost rănit de cel puţin trei ori. (?)
6) Consumă alcool. (?)

Ce nu ştim despre A-2:
1) Când şi unde a intrat în serviciul Aliaţilor?
2) Este căsătorit?
3) Îl interesează banii?
4) Suferă de nervi?
5) În vederea cărei acţiuni a fost paraşutai?

Iscălit: Şeful Serviciului trei,
Colonel Ηars

Era un raport tipic „Hars”. Precis, şi totuşi derutant şi uşor
absurd. «Ce rost are, gândi Matel, să notezi la rubrica „Ce nu
ştim despre A-2” că habar n-ai dacă e căsătorit sau dacă
suferă de nervi, când în fond nu ştii altele, mult mai
importante, cele cuprinse la „etc”?!? Hars inventase sistemul
cu „ce ştim”, „ce nu ştim” şi „ce presupunem” şi
caraghioslâcul ăsta ajunsese până sus de tot, până la ure-
chea Lüngerului, care lăudase ideea şi-l recompensase pe
colonel. Poţi să spui ceva?»
Matel îşi aranjă cravata – era în civil – pe când Hars se
prezentase în uniformă de gală, cu toate decoraţiile… De
altfel, conform uzanţelor, ca totdeauna.
— Dragul meu… (Matel tuşi. A i te adresa lui Hars cu
„dragul meu” era curată neghiobie! Totuşi reluă:) Dragul
meu, presimt că ţii cu tot dinadinsul să încerci o confruntare
cu acest fantomatic A-2, „Piele de Căprioară”, „Blondul”, în
fine…
— Dacă veţi da acest ordin, răspunse colonelul glacial, cu
glasul său uscat.
— Dar am ghicit, nu? Ţii morţiş să ai acest caz?
— Cum veţi hotărî.
— Nu doreşti să fii dumneata cel care-i va pune Blondului
ştreangul de gât?

208
— Eu, personal, nu-mi permit să doresc nimic. Execut
doar ordinele.
„Fii blestemat!” mormăi heighlüngerul. Şi aproape strigă:
— Ei bine, colonel Hars, îţi dau acest ordin: înşfacă-l pe A-
2!
— Voi face tot posibilul, zise Hars, ridicându-se. Vă rog să-
mi trimiteţi şi confirmarea.
— Cum?
— Confirmarea ordinului, în scris, aşa cum se obişnuieşte.
— Ah, da… Bei un coniac?
— Mulţumesc, nu.
— Coniac franţuzesc, Hars!
— Mulţumesc, nu beau în timpul serviciului.
Şi dând salutul oficial, colonelul ieşi.
„De-ai crăpa!” gândi Matel.

CAPITOLUL 2: EM ŞI VRĂJITORUL

Cei doi lupi flămânziseră iar. Chiar pe marginea pădurii
galopa un vânt răcoros, în care adulmecau boturile ascuţite
şi hrăpăreţe. Tristeţi seculare tremurau sub ramurile arcuite
ale bătrânilor arbori. Lupii alergau pe sub arcadele verzi,
puternici, supli.
Deodată, omul! Cunoscutul miros al celui ce stăpâneşte
firea şi e mai tare decât fiarele. Toamna încă abia bănuită, pe
dunga zării atinsă uşor de otrava coaptă a timpului, iarna,
anotimpul când lupii sunt mai puternici decât oamenii şi au
voie să-i sfâşie – încă dincolo de închipuire, poate sub
rădăcinile pădurilor din Continentul Necunoscut.
Şi astfel, lupii ocoliră omul, respectând legea şi datina,
oprindu-se ceva mai departe, doar spre a-i urmări mişcările
cu ochii curiozităţii.
Blondul ieşi din pădure, scuturându-se de frunzele şi
ierburile uscate ce i se agăţaseră pe haine. Purta ochelari de
soare şi avea părul ciufulit. Curând ajunse la vechiul drum
209
de ţară pe care altădată tropoteau castelanii înzăuaţi, gonind
spre iluzorii ibovnice strânse în centuri de castitate.
Iată-l! Un tânăr şi frumos domn, cu păr auriu mătăsos,
şchiopătând pe drumul prăfuit, sprijinindu-se cu eleganţă în
bastonul cu mâner sclipitor.
Se aplecă şi culese din marginea drumului trei delicate
flori albastre. Un automobil puternic îl ajunse din urmă şi
frână, deşi Blondul nu-i făcuse semn să oprească. Tromba de
praf se văl urea înaltă în spatele maşinii.
— Hei! Bună ziua!
— Slavă Lüngerului! răspunse Blondul la salut.
— Dacă mergi către Pressen, te pot lua în maşină. Este loc!
— Mulţumesc, foarte, foarte! Dar prefer să mă plimb.
Mulţumesc încă o dată!
Rămase un minut sprijinit în baston, urmărind spatele
negru, sclipitor al maşinii ce se îndepărta.
Satul începu pe neaşteptate, în dosul unui şir de plopi;
Blondul se călăuzi după turnurile bisericii, ştiind că în
preajma ei se află şi vechiul han.
Se aşeză într-un colţ al fumegoasei cârciumi şi ceru vin.
Câţiva bătrâni, un invalid în cârje, cu cracul drept al
pantalonului întors în sus şi prins la brâu, şi două femei care
nu erau sătence, ci aveau un aer urban destul de deocheat,
formau clientela risipită prin unghere şi hrube, în spaţiul
acela mare, sub tavanul boltit care te îndemna la chefuri
crâncene cu pahare de sticlă groasă, muşcate în dinţi sănă-
toşi de carnivor tânăr.
Mai era timp până să se întunece, un servitor însă făcea
pregătiri pentru camuflarea ferestrelor, pentru ca lumina să
poată fi aprinsă mare şi în voie; o dată cu înserarea aveau să
pice aici, în grupuri sau singuratici, oameni speriaţi de
perspectiva bombardamentelor de noapte asupra Capitalei,
sau perechi ilicite, atrase de odăile cu paturi străvechi ale
hanului, în care cu ajutorul vinului şi al farmecelor se putea
goni pentru câteva ceasuri spectrul adevărului şi spaima
morţii.
Blondul gustă din vinul neaşteptat de bun şi se gândi la
cei doi lupi umblători după pradă în ora aceea a amurgului.
210
În cârciumă se aprinseră vechile lămpi şi, în lumina ce se
posomora spre margini, faţa Blondului păru schimbată:
pomeţii îi ieşiseră mai mult în afară, obrajii se supseseră,
ochii sclipiră uşor măriţi, părul luci stins şi în general
Blondul îmbătrâni cu patru, cinci ani. Se auzeau maşinile
grangurilor venind spre Pressen, ca la un refugiu. Aproape
fiecare casă ţărănească mai răsărită găzduia familii fugite din
oraş. Un civil înalt, masiv, bătrâior îl deranjă pe Blond.
— Ε voie?
Era deja cherchelit, păstrând totuşi o înfăţişare
respectabilă de profesor de latină şi greacă.
— Eu vreau să distrug moartea! zise bătrânul, turnându-şi
vin.
Blondul nu-l auzi. Fluturi de noapte năvăliseră în încăpere
şi dănţuiau în răsuflarea călduţă a lămpilor. Ca-n vremurile
bune, mesele se încărcaseră cu pahare şi farfurii şi plutea un
miros bun de mâncare, parfum acriu de murături şi
amăruiul răcoros al vinului proaspăt scos din pivniţă. Iluzia
speranţei pe care o căutau şi o găseau aici fugarii nocturni ai
oraşului.
— Eu vreau să distrug moartea! repetă tare profesorul de
greacă şi latină.
— Distruge întâi viaţa şi astfel vei distruge şi moartea!
Moartea se hrăneşte din viaţă, răspunse Blondul, privindu-l
cu seriozitate.
Înţeleptul deşertă un pahar şi rămase un minut pe
gânduri.
— Nu eşti prost de loc, constată, scuturându-şi capul cu
trufie. Ai urmat cumva cursurile mele? Îmi permit să cred că
numai un fost elev al meu poate vorbi atât de profund… Pe
poeţii latini îi cunoşti? Sper că i-ai parcurs din scoarţă-n
scoarţă… Te-ai întrebat vreodată cum şi de ce şi-au compus
cântecele?
— N-am citit şi nu citesc niciodată nimic în afară de ceea
ce scrie Lüngerul, răspunse Blondul tare şi scurt, să fie
auzit, şi privi în altă parte.
Consternat, înţeleptul tăcu.

211
În schimb, în spatele Blondului se iscase de undeva o
umbră:
— Dragul meu, ai debitat o prostie glorioasă! Lüngerul n-a
avut niciodată nimic împotriva poeţilor latini, care sunt fără
îndoială încântători, mai ales că nu i-am citit niciodată.
Femeia trăsese cu urechea la discuţia lor şi se apropiase
pe nesimţite de colţul unde se aflau, părăsind masa ei unde
rămăseseră trei bărbaţi. Aceştia băuseră mult şi vorbeau toţi
dintr-o dată.
— Poeţii latini, continuă ea, sună savuros ca o langustă
proaspătă! Am să iau loc lângă voi, fiindcă homosexualii mei
– gest discret al capului către masa celor trei cheflii – s-au
îmbătat, au devenit bădărani şi duc o discuţie porcoasă… Îmi
dai o ţigară, moşulică? Dacă-mi dai o ţigară, îţi permit să ne
povesteşti tot ce vrei despre poeţii latini. Şi chiar să ne reciţi,
deşi nu pot suferi versurile! Numele meu este Mata, zise ea
întorcându-se de astă dată către Blond.
— Minunat! Poate că Mata Hari, făcu acesta. Poate că
execuţia n-a avut loc, sau poate ai înviat…
— Nu! Mata Murse. Prietenii îmi spun Em-em, datorită
celor două iniţiale M.
— Mai simplu ar fi Em, opină Blondul. Em-Em, înseamnă
să-ţi scrânteşti limba.
— Fie, spuneţi-mi Em. Şi tu, moşulică, poţi să mă numeşti
Em, şi-ţi dau voie să mă şi priveşti, deşi ai o expresie tare
lubrică, dacă-mi oferi o ţigaretă. Şi dacă dai de băut, fireşte!
— Eu îmi repet întrebarea, interveni înţeleptul: v-aţi gândit
vreodată de ce scriu scriitorii?
— Dumneavoastră v-aţi gândit vreodată de ce vânează
lupii?
— Nesuferitule! strigă Em. Lasă-l pe moşulică să ne explice
de ce scriu scriitorii!
— Am să vă explic, da, am să vă explic: scriitorii care scriu
într-adevăr o fac fiindcă-şi închipuie că au alături o frumoasă
stenodactilografă care aşteaptă cu stiloul în mână
continuarea.
— Eşti un vis, zise Blondul privind-o pe Em. Orice scriitor
ar fi fericit să-ţi dicteze continuarea.
212
— Pe tine cum te cheamă? îl întrebă fata.
— Paul.
Îl privi cu o expresie brusc alarmată.
— Şi ce ai de gând?
— Să mai beau un pahar.
Ea izbucni în râs:
— Să bem împreună un pahar şi să uităm că fiecare zi a
vieţii noastre se încheie cu un „va urma”, fără să fii sigur că
va fi scris şi capitolul următor!
Se făcuse târziu. Cineva intră în cârciumă zbierând:
— Alarmă! Bombardează Capitala!
O sticlă zbură învârtindu-se şi se sparse de uşă, la câţiva
centimetri de capul turbulentului. Oamenii nu voiau să fie
deranjaţi.
— Nu ne interesează! Tacă-ţi gura!
Nimeni nu ieşi afară să vadă Capitala arzând, să vadă
reflectoarele încrucişându-şi spadele şi fermecătoarele flori
ale exploziilor pe cer. Cu toate acestea, pe căi necunoscute,
prin pământ, pe sub pământ, prin văzduh, prin rădăcini, sau
de la arbore la arbore, de la plantă la plantă, ceva din
vibraţia dezastrului clătină văzduhul ameţit. După fiecare
ecou rostogolit al exploziei, vocile se ridicau cu o notă mai
sus, cerând vin, cerşind dragoste, făgăduind, ameninţând…
Se petrecu un lucru ciudat: lămpile pâlpâiră aproape
stingându-se şi în timp ce încăperea se legăna intre lumină şi
întuneric, ca în timpul unui cutremur lent, în uşa
întredeschisă se auzi o zbatere de aripi şi deodată sub
tavanul afumat începu să zboare o mică pasăre neagră, ce
scotea ţipăt scurt şi ascuţit ca o virgulă.
— Dă-mi o certitudine, cât de mică, se aplecă Em către
Blond. Degetele ei lungi îi atinseră braţul. O cât de mică
certitudine m-ar salva.
Blondul privi paharul cu vin scânteietor în lumina galbenă
a lămpii, îl mirosi şi-l gustă iar, ca şi cum ar fi vrut să câştige
şi el certitudinea că vinul mai există, şi că e vin şi nu altceva,
apoi o privi. Nu văzu nimic în afara ochilor imenşi, probabil
căprui, care, deşi trişti, sfidau universul cu un licăr de ironie.

213
— Îmi ceri o certitudine… mie, care nu cred în nimic!
Nimic n-are importanţă, nu cred în nimic. Singurele
certitudini în seara aceasta sunt înţeleptul nostru profesor de
greacă şi latină şi vinul. Vinul este dulce, iar profesorul
nostru amar. De ce nu bei?
— Paharul meu e gol. Mai toarnă-mi! Ai un nume care nu
ţi se potriveşte: Paul. Fii sincer, dacă eşti în stare de aşa
ceva: e numele tău adevărat?
— Cine mai poartă azi numele adevărat? râse Blondul. Cu
toţii ne-am pus măşti ce rânjesc… Am intrat în zodia
măştilor… Sper că nu mă iei în serios. Şi sper de asemenea
că bombardamentul a încetat.
Mica pasăre neagră, care până atunci se mulţumise să
zboare sub tavan, făcu un picaj fulgerător şi atinse ceafa
profesorului de greacă şi latină, care moţăia de mult timp cu
faţa în palme. Acesta tresări, căscă ochii şi întrebă ce s-a
întâmplat. Din izbitură pasărea ricoşă în perete şi căzu în
ungher, zbătându-se acolo. Un servitor o ridică şi o azvârli
afară.
Printre mese umbla un bătrân vrăjitor, făcând mici
scamatorii la preţul de un pahar de vin bucata şi oferindu-se
să ghicească în palmă, favoare ce o taxa cu un pahar de vin
plus o ţigară. Patefonul fu pus în mişcare, femeile invitară la
dans bărbaţii.
Vrăjitorul luase palma stângă a lui Em, dar, înainte de a-şi
începe prezicerile, ceru plata. Bău paharul şi trase din ţigară.
Se dansa vechiul tangou „Sfârşitul este aproape”. Blondul se
ridică de la masă şi ieşi frecându-se de coastele dansatorilor.
Rămase nemişcat, sprijinit în baston, cu ţigara stinsă între
buze, până o simţi pe Em în spatele său.
— Vrei să pleci?
— Ce ţi-a prezis vrăjitorul? o întrebă.
— Viaţă lungă şi fericită. Împlinirea tuturor dorinţelor… De
ce pleci?
— Este certitudinea pe care o căutai: viaţă lungă şi fericită.
Blondul se întoarse către ea. În răcoarea nopţii umerii femeii
tremurau. Eşti drăguţă, zise Blondul. Încă o certitudine.

214
— Ce părere ai despre mine? întrebă Em. Cum îţi explici
prezenţa mea în mijlocul hoardei de beţivi, târfe,
homosexuali, psihopaţi? Ţi-ai dat seama, sper, că nici un om
nu e normal aici, în afară de noi doi.
— Mă întreb dacă mai există oameni normali. La urma-
urmelor ce înseamnă să fii normal? Nu e asta cea mai mare
anomalie?
— Noi doi n-am reuşit să ne ameţim, deşi am băut mai
mult decât ceilalţi. Cum îţi explici prezenţa noastră aici, a
mea şi a ta? insistă femeia.
— Ce ţi-a mai prezis vrăjitorul? reveni Blondul luându-i
mâna. Câţi copii vei avea?
— N-a spus nimic de copii, deşi sunt convinsă că pot avea
câţi doresc: am un pântec perfect, rodeşte de-l atingi numai
cu o floare…
— Asta e bine. Civilizaţia are motive să fie liniştită. Când
toţi bărbaţii vor crăpa în războaie, tu şi cele ca tine vor
asigura perpetuarea omului… cu ajutorul florilor. Veţi naşte
oameni-flori, o să fie grozav de vesel…
— Nu mi-ai spus ce părere ai despre mine!
— Ai nevoie de certitudini. Ce deşărtăciune! Uite o piatră!
O certitudine!
— Prostule! Ştii ce mi-a spus vrăjitorul?
— Că ai să ajungi soţie de general…
— Eşti cretin. Aici, în palmă sunt…
— Lasă-mă să ghicesc. Ai în palmă o coroană regală, vei fi
amanta unui prinţ moştenitor.
— Eşti beat, ţi-ai pierdut orice urmă de umor!
— În palma ta vrăjitorul a depistat un semn misterios: vei
deveni agentă secretă, vei hotărî din umbră destinele
continentelor, ca Mata Hari…
— Taci! Vrăjitorul a văzut în palmă nişte ochi… Ochi de
fiară, ochi de lup!… Patru ochi…
— Lupii au doar câte o pereche de ochi.
— Vrăjitorul a spus că vede în palma mea doi lupi!
Blondul tresări fără să vrea. Din cârciumă se auzeau
strigătele bărbaţilor întărâtaţi de băutură.

215
CAPITOLUL 3: JUCĂRIILE INGINERULUI SIBLE

Omul îl întâmpină cu o privire înspăimântată.
— Sunteţi de la Z.Z.?
— Poate, răspunse Blondul.
— Cum, poate? Sau sunteţi de la Pestago? Sau faceţi parte
din B.B.?
— Poate, răspunse Blondul,
La radio se transmitea ceremonia finală, prilejuită de
înmormântarea generalului Sturm. Vorbeau camarazii săi de
arme, evocându-i vitejia, lealitatea şi umorul de care dăduse
dovadă în toate ocaziile. Ultimul urma să ia cuvântul
Lüngerul, care, ca de obicei, trebuia să pună punctul final.
Bărbatul care-i deschisese uşa Blondului şi care acum se
foia neliniştit pe scaun nu mai părea tânăr; Blondul îl
examina abia mascându-şi curiozitatea. Inginerul Sible era
înspăimântător de slab. Îi lipsea mâna dreaptă, retezată mai
sus de cot. În mijlocul craniului mic, ochii albaştri sugerau o
candoare nepotrivită cu omul. Postul central de radio tocmai
transmitea cuvântarea heighlüngerului Matel: vocea vibrând
emoţionată, fiindcă Matel se putea emoţiona sincer în orice
condiţii, evoca momentul – de neuitat – când l-a cunoscut pe
cel călătorit definitiv cu un etaj mai sus…
— Ce doriţi de la mine, domnule? întrebă exasperat
inginerul Sible.
Blondul se căută prin buzunare, scoase un carnet şi-l
deschise. De fapt, îl deschisese la o pagină goală.
— Păstraţi-vă calmul, domnule inginer.
— Ε plăcut să ţi se spună „domnule inginer”, mormăi cu
un surâs posomorât Sible. Oamenii încep să uite cuvântul
„domnule”, care sună atât de odihnitor… Astăzi toată lumea
urlă „camarade inginer”… Ce înseamnă aia „camarade”?
Doamne! Dar am uitat că sunteţi de la Z.Z.
La radio răsuna fanfara. Se intona un marş de luptă, după
care trebuia să vorbească Lüngerul.
216
Blondul urmă prefăcându-se că citeşte din carnet:
— Dacă nu mă înşel, şi sunt aproape sigur că nu mă înşel,
aţi călătorit în dimineaţa zilei de optsprezece ale lunii trecute
cu avionul, spre Bressensd…
Sible sări în picioare şi ciotul mâinii drepte i se zbătu
jalnic.
— Pentru Dumnezeu!… Îmi doriţi moartea? De ce vorbiţi
aşa tare… aici?
— Cum? Aveţi microfoane şi în camera asta? se miră
Blondul, făcând o mutră ipocrită.
Inginerul deschise o uşă şi trecură într-o odaie mai mică.
Aici Sible se aşeză şi deodată izbucni într-un râs piţigăiat,
nervos.
— Sunt ridicol, zise. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine,
memoria mă părăseşte… Iar am uitat că sunteţi de la Z.Z….
Pestago sau B.B…. Şi, dacă e aşa, ce importanţă mai are
faptul că microfoanele transmit… transmit… Şi că toate
ungherele sunt prevăzute cu aparate de ascultare.
— Păcat că nu putem savura în întregime cuvântarea
Lüngerului. Ce vă face să credeţi că aveţi microfoane în casă?
— Nimic, gemu Sible. Dar astăzi… în camera asta, în orice
caz sper că nu e nimic.
— Bun! Să revenim. Ε vorba de călătoria pe care aţi făcut-
o la Bressensd… Avionul care v-a dus acolo a pornit înapoi
spre Capitală peste un ceas, dar pe drum s-a prăbuşit. N-a
rămas nici un supravieţuitor!
— Ce nenorocire!… oftă Sible.
— La Bressensd aţi rămas două zile. Trăgând la hotelul
„Atlantic”, unde aţi cunoscut o anumită individă… de joasă
provenienţă…
— Domnule! Sunt văduv de douăzeci de ani… Cred că-mi
pot permite…
— Vă puteţi permite orice, n-am nimic de obiectat. Şi
totuşi, regretabil că nu putem auzi discursul Lüngerului la
înmormântarea bietului Sturm!
— Să trecem dincolo… amânăm discuţia…
— O, nu, e prea grav ceea ce vreau să vă comunic. Trec
peste şederea la Bressensd, peste excesele… hm! N-are nici o
217
importanţă! V-aţi înapoiat în Capitală tot pe calea aerului. Ei
bine, avionul acesta, care şi-a continuat peste patruzeci şi
cinci de minute drumul spre sud, s-a prăbuşit şi el! Toţi
pasagerii au pierit…
— Ce coincidenţă groaznică…
— Poftim? se miră Blondul. Coincidenţă?
O spaimă grea şi o toropeală paralizantă îl cuprinseră
deodată pe Blond, îşi apăsă pieptul în care părea că vechea
rană se deschisese şi sângera.
O clipă durerea îl străpunse ascuţită ca un pumnal.
Îl vedea pe Sible gesticulând, poate încercând să se
dezvinovăţească, dar nu-l auzea, sau dacă-l auzea, cuvintele
lui îşi pierduseră deodată importanţa.
În mijlocul tăcutului, fumuriului val, ca dintr-un abur, se
ivi mâna îngustă, cu degete prelungi şi subţiri, şi degetele
aproape străvezii prinseră uşor mica monedă de argint
azvârlită pe masă.
Oftă, străbătut de o nostalgie fără sfârşit.
Mâna se înălţă încet şi ochii mari, căprui se adânciră
asupra lui. Erau ochii lui Em. Mâna aceea albă, fragilă,
frumoasă pluti ca un vis în faţa privirilor, purtând mica
monedă de argint, strălucitoare ca o oglindă. Şi iarăşi o văzu
pe Em, întreagă, în faţa lui şi desigur la masă era şi bătrânul
înţelept, dar beat, vai, şi înţelepciunea lui beată, şi…
— Ε al tău banul acesta? Mi-l dai mie? întrebă Em.
Şi iarăşi numai mâna, subţire, şi albă, în faţa ochilor.
— Ia-l!
Em se ridică de la masă şi, înălţându-se în vârful
picioarelor, azvârli cu putere mica monedă. Argintul se
rostogoli clinchenitor, se izbi de un perete şi ca viu sări iar în
văzduh lucind, şi iar se rostogoli zburând spre întuneric prin
uşa întredeschisă.
— Am plătit, zise Em.
Blondul nu ridică ochii spre ochii ei. Îi privea încă mâna.
— Ce ai plătit, Em?
— Chirie…
Acum Blondul o privi în faţă: două lacrimi mari, străvezii,
luminoase se rostogoleau pe obraji.
218
— Chirie, pentru ce, Em?
— Chirie… pentru speranţă, spuse femeia şi culese cu
degetul una din lacrimi; cealaltă se rostogoli pe decolteu şi
rămase acolo, sclipitoare şi pură.
Blondul tăie cu o mişcare iute văzduhul în faţa lui şi dădu
la o parte perdeaua.
— Aţi spus coincidenţă, domnule Sible? Am auzit bine:
coincidenţă?
Inginerul îl urmărea cu ochii holbaţi, Respiră o dată, de
două ori, de trei…
— Fie, zise. Mă predau. Arestaţi-mă.
— Ai vreo băutură în casă? întrebă Blondul.
Sible îşi şterse fruntea cu palma. Purtarea ciudată a
acestui agent… cu atât mai neliniştitoare, cu cât nu
răspunde, şi nici nu… Se ridică să aducă vişinată. Îi
rămăsese o sticlă de la Anul nou, primită din partea unei
rude îndepărtate… Nici nu se atinsese de ea.
— Stai! îl opri Blondul. Unde mergi?
— Mi-aţi cerut băutură…
— Sper că n-ai de gând să te sinucizi?
Inginerul rânji cabalin, trist, nu zise nimic. Reveni cu
sticla de o culoare plăcută, odihnitoare. Turnă băutura
aromată în păhărele cu picior înalt şi subţire. Blondul se
ridică deodată şi trase un sertar al dulapului de bucătărie de
lângă fereastră. Mobilele în cămăruţa aceea erau
desperecheate şi puse alandala. Inginerul îl urmărea cu totul
resemnat. Blondul scoase din sertar câteva scule: cleşte,
şurubelniţă, presă, câteva calupuri de dinamită şi nişte cutii
ovale metalice, ce conţinuseră cândva bomboane de
ciocolată.
— O simplă percheziţie, şi te-ai dus pe copcă… Prin
urmare aici, în orele libere, inginerul Sible îşi confecţionează
maşinile infernale… Ciudat război porţi dumneata!… Ştii de
unde am aflat că păstrezi aici toate… fleacurile astea? Nu? Te
uitai mereu peste umărul meu spre acest dulap… Eşti naiv
ca un nou născut! Îl urăşti pe Lünger? Nu eşti singurul… Şi,
fiindcă-l urăşti, pui maşini infernale în avioanele care

219
transportă civili, femei şi copii… Şi-ţi închipui că eşti un
adevărat binefăcător al omenirii. Grozav erou!
Sible, mărunt şi slăbănog, se repezi şi singura-i mână
zgâlţâi pieptul Blondului. Congestionat, părea gata, gata să-
şi dea duhul.
— Destul, domnule! Poate că ai dreptul să mă arestezi, sau
să mă ucizi, nu ştiu, dar n-ai dreptul să mă chinuieşti! N-ai
dreptul!
— Să bem! zise Blondul. Nu te înfierbânta! Excelentă
vişinată! Ce vrei, domnule Sible?! Ai comis o serie de greşeli,
una mai grosolană decât cealaltă, şi numai un noroc
nesperat şi faptul că te consideră inofensiv şi… iartă-mă,
fricos şi slab, te-a ferit de neplăceri… Dar nimic nu e
definitiv! Ai sustras dinamită şi există doi oameni care au
observat, ei însă nu te vor turna, cel puţin deocamdată.
Măcar ştii în ce scop se face şi unde va duce tunelul pe care
l-ai proiectat? Nu ştii… Ai făcut să pice două avioane cu
oameni nevinovaţi, şi…
— Avioanele acelea transportau funcţionari ai Lüngerului,
agenţi ai Z.Z.-ului, B.B.-ului, Pestagoului, comandanţi de
închisori şi lagăre şi alţi ticăloşi, scrâşni inginerul. Nu-mi
pare rău că le-am…
— Nici un funcţionar de seamă, nici un comandant de
lagăr şi nici un agent nu se aflau în cele două avioane. Mai
bea! Diversiunea este o artă, domnule Sible! Practicată la
întâmplare, devine crimă! Îmi permiţi să-ţi văd braţul
amputat?
Şi Blondul atinse ciotul sărman ce atârna deasupra
umărului drept. Inginerul se trase înapoi.
— Dumneata eşti nebun! Ce comedie e asta? Nu-ţi permit,
nu-ţi permit, eu…
— Bine, foarte bine, făcu Blondul. Mai bine decât mă
aşteptam. Numai că eşti cam slab… Suferi de stomac?
— Doamne fereşte… Stomacul meu funcţionează ca un
mecanism… Dar de ce mă cercetezi ca pe o vită?
— Va trebui să te hrăneşti mai bine… Mai regulat… Pun
pariu că renunţi deseori la masa de seară. Spune-mi,
domnule inginer, ai dumneata idee ce este un crucişător, un
220
cuirasat, un torpilor, un submarin? N-ai fost militar
niciodată… Dar gradele militare măcar ştii să le deosebeşti?
Dacă nu, chiar azi vom….

Blondul intră în pădure. Într-un luminiş cei doi lupi, sătui,
(vânaseră în timpul nopţii) păreau că aşteaptă ciocnirea
Terrei cu un astru necunoscut din constelaţia Scorpionului.
Se odihneau lupii. Între privirile lor încrucişate Blondul se
aşeză.
Piele de Căprioară îl căută pe prietenul său de joacă,
Bătrânul Mocasin.
— Bătrâne Mocasin, mă auzi, mă auzi, mă auzi? Bătrâne
Mocasin, şapte şapte unu unu, mările viforoase şi piraţii
teribili… Blondul scotoci prin buzunare şi scoase o monedă;
o aruncă spre cele două fiare care-l pândeau…
— Poftim, lupilor! Chirie… pentru speranţă!

CAPITOLUL 4: AGENTA SECRETĂ RX2TS

Colonelul Hars o primi în cabinet puţin înaintea amiezii.
Conform obiceiului, îi arătă un scaun în dreptul înaltei
ferestre ogivale, unde lumina cădea tăioasă, chipul
colonelului rămânând, discret, în penumbră.
Se afla pentru a doua oară în faţa temutului şef al
serviciului trei şi constată că acesta slăbise, trăsăturile feţei
se adânciseră şi se lungiseră şi, atât cât putea să vadă prin
perdeaua de umbră, colonelul părea să fie bolnav, sau
chinuit de griji mari. Hars o lăsă minute în şir să aştepte,
făcând însemnări cu creionul pe marginea unei hărţi, apoi
ridicându-şi umerii o lovi brusc cu privirile ochilor săi
cenuşii.
— Agenta RX2TS! Sunt extrem de ocupat, spune repede ce
ai de spus!
Femeia îşi schimbă poziţia, oferind colonelului priveliştea
frumoaselor ei picioare. Un zâmbet dispreţuitor, ca un seism
221
lent sub un cer de zi mohor îi ă păru să ascută şi mai mult
faţa lui Hars.
— Îmi face plăcere să-mi amintesc, domnule colonel, că
numele meu este…
— Numele nu are importanţă! Dacă ar fi după mine, aş
desfiinţa numele oamenilor, înlocuindu-le cu cifre şi iniţiale,
e mai practic şi mai secret. Pentru mine eşti RX2TS, după
cum eu sunt pentru dumneata…
— …RX! N-am uitat, fiţi fără grifă. Vă comunic concluziile
mele cu privire la Paul Delun.
— Faptele întâi, iar concluziile… lasă-le în seama mea!
— Faptele? Femeia avu un râs impertinent, aţâţător. Fie şi
faptele! Conform indicaţiilor pe care le-am primit în scris… de
la dumneavoastră, am făcut cunoştinţă la cârciuma din
Pressen cu Paul Delun. Cu domnul Paul Delun, fiindcă e un
domn… el nu bruschează femeile! Am fost nevoită să-l
acostez la modul cel mai ordinar, altfel… Domnule colonel,
dumneavoastră ştiţi de ce scriu scriitorii?
— RX2TS! Eşti în toate minţile?
— Aş dori o cafea, domnule colonel.
Deşi îmi sunteţi şef, trebuie să vă purtaţi cât mai
curtenitor, fiindcă sunt femeie… Şi apoi aveţi atâta nevoie de
mine! Sunt una din cele mai isteţe agente şi în orice caz cea
mai frumoasă! Şi apoi… dumneavoastră nu ştiţi din ce cauză
scriu scriitorii…
— Nu divaga, o întrerupse Hars. Iată cafeaua, serveşte, dar
iute!
În spatele femeii se ivi căruciorul pe rotile, împins de un
bărbat scund, în negru. RX2TS sorbi din ceşcuţă, aşteptând
să iasă chelnerul.
— Aţi dorit fapte, iată faptele: în centrul discuţiei au stat
cu cinste poeţii latini şi motivele pentru care scriu scriitorii!
La masa noastră a fost prezent şi un profesor de latină şi
greacă, pensionar, bătrâior şi… afemeiat. Mai târziu un
ghicitor ambulant mi-a prezis viitorul, citindu-mi în palmă.
Apoi a apărut nevasta profesorului de latină şi greacă, a
făcut scandal, era să-mi scoată ochii, şi, în fine, a plecat
ducându-şi în cârcă pensionarul. În încheiere, eu şi cu dom-
222
nul Delun am mai deşertat o sticlă de vin. El îmi mângâia
genunchii, pe sub masă.
Pentru prima dată privirea colonelului coborî asupra
picioarelor ei. RX2TS tăcu pentru a nu-l conturba. Clipa de
desfătare a ochilor colonelului trecu imediat.
Em continuă:
— Discuţia noastră a fost frivolă, presărată de mici
capcane întinse de mine. Aşa cum ştiţi şi dumneavoastră,
Paul Delun a fost rănit de trei ori pe front, fiind în cele din
urmă reformat datorită anchilozării parţiale a genunchiului
drept. Şchioapătă… uşor. Şi e cavaler al Crucii de Sidef cu
Diamant. În cele din urmă el a cerut o cameră, în care ne-am
retras amândoi.
— Pe urmă?
— Ε necesar să spun?
— Absolut necesar!
— Pe urmă am făcut dragoste, domnule colonel? Ţine şi
asta de meserie, nu? În pat bărbatul se dezbracă de haine şi
de taine. Mi se pare că această înţelepciune vă aparţine.
— Şi Paul Delun s-a dezbrăcat?
— De haine, da. De taine, nu prea. Poate nici nu le are,
sau poate că tainele lui nu ne interesează, sau e prea abil.
Bărbaţi ca el, fiindcă e un bărbat şi jumătate, vă asigur,
păstrează în suflet un domeniu obscur, închis tuturor. Paul
Delun face parte, dacă-mi permiteţi să vă explic, din acea
categorie de bărbaţi stranii, mândri, încăpăţânaţi în a
rămâne ei înşişi până la capăt, de care se îndrăgostesc
prosteşte şi nebuneşte femeile; se îndrăgostesc de ei poate
fiindcă nu-i înţeleg… Dacă n-aş avea misiunea stabilită, cred
că mi-aş pierde şi eu capul pentru acest Paul Delun… care
pare să aibă unele trăsături comune cu dumneavoastră,
domnule colonel!
Pentru prima dată privirea lui Hars păru să trădeze o
curiozitate reală pentru fiinţa din faţa sa.
— Nu, fireşte, nu, continuă RX2TS, nu e vorba de purtări,
el fiind un gentlemen, iar dumneavoastră, un bădăran…
Asemănarea e în ceea ce nu se vede… într-o constantă, într-o
anumită ne…
223
— Prin urmare de el nu te vei îndrăgosti din motivul pe
care l-ai… îngânat singură mai înainte, iar de mine nu te vei
îndrăgosti fiindcă este interzis, ne-am înţeles? o întrerupse
Hars, brusc indispus.
— Misiunea, în ceea ce-l priveşte pe Paul Delun, continuă?
Hars o privi ţintă, din penumbra lui, tăcut, părând a-i
cântări cuvintele.
— Şi dacă nu continuă, pot să mă întâlnesc cu el…
neoficial? Bineînţeles, fără să mă îndrăgostesc.
Hars nu răspunse nici de asta dată. Îi întinse un plic
sigilat, uşor, din vârful degetelor, privind undeva în spatele
femeii, absent pentru o clipă doar, fiindcă imediat reveni:
— Noile instrucţiuni!
Necurtenitor până la capăt, aşteptă ca ea să se apropie
pentru a lua plicul. Fascinată de privirea tăioasă a
colonelului, RX2TS plecă ochii, vag nedumerită de un gând.
— Citeşte-l aici!
Hars instituise o procedură ciudată de transmitere a
dispoziţiunilor importante: în plicuri sigilate pe care agenţii le
desfăceau în fata lui, aşa cum făcu şi RX2TS.
— Ai înţeles? Ai reţinut cele cinci puncte? Ε limpede?
Femeia făcu semn că da. Arde-l!… Poţi pleca!
În timp ce Em se apropia de uşa capitonată, Hars nici nu
se ridică. Deodată vocea lui o pironi:
— RX2TS!
Agenta secretă se opri.
— Ei bine, vorbi Hars, spune-mi acum ce ţi-a citit în palmă
ghicitorul?
Rămase înmărmurită. Ceilalţi au dreptate, e omul
surprizelor, exact la asta nu se aştepta.
— Ghicitorul a văzut în palma mea nişte ochi… două
perechi de ochi de lup.
— Şi ce semnificaţie are pentru tine o astfel de prezicere?
— Nu ştiu, domnule colonel.
— Ah, nu ştii… Nu ştii!… Să te mai întreb ceva. RX2TS
întinse gâtul, ca pentru a prinde mai bine cuvintele lui Hars.

224
— Nu mi-ai spus, zise acesta, de ce scriu scriitorii? Agenta
secretă îl privi cu ochii mijiţi. Pe faţa ei trecu o umbră de
spaimă. Nu, colonelul nu zâmbea.
— Scriitorii scriu… începu. De unde frica aceasta? În felul
cum punea Hars întrebările era ceva diabolic… Să-i spună?
Năpădită de o mare tristeţe, simţi cât de inutile sunt
cuvintele: o lumină trecătoare păru să umanizeze o clipă
figura parcă scrijelată a colonelului,
— Oh, zise, cine ştie… Cine ştie. Poate scriu închipuindu-
şi o inimoasă stenodactilografă care aşteaptă continuarea….
Hars, fără a o privi, murmură:
— Poţi pleca, RX2TS!

CAPITOLUL 5: BĂTRÂNUL DETECTIV

Oraşul tentacular vuia de fanfare: făcea parte din
deghizament. Cu cât bombardamentele nimiceau mai
temeinic Capitala, cu cât numărul clădirilor neatinse se
micşora, cu atât creştea numărul fanfarelor. Femei masive şi
urâte, de tip „jandarm”, luau, între alămuri, locul bărbaţilor
trimişi pe front. Ciudat lucru, toate femeile se urâţiseră.
Cerul plutea încet către miazăzi, zgâriat de ţevile lungi şi
subţiri, ca nişte trompe de ţânţar, ale armelor antiaeriene.
Şase tancuri grele huruiau pe Bulevardul Învingătorului
printre cazanele în care fierbea ciorba populară de fiecare
vineri şi, după ce ocoliră cu semeţie statuia ultimului
împărat, schimbară garda împrejurul Cartierului General al
Lüngerului.
Tancurile ce ieşiseră din serviciu se urniră din loc aproape
simultan, ca la o comandă.
Mirosul acru al fierturii populare ce clocotea în cazane
supravegheate de matroanele Z.Z.-ului se împrăştia până în
străzile mărginaşe şi flămânzii oraşului, cu nasurile dilatate,
înfipte în vântul călduţ, sperau că în ziua aceea norocul va
abate asupra strachinei lor un oscior cât de descărnat…
225
Blondul îşi ocupă locul în şirul de oameni şi aşteptă
cuminte. Luă strachina aburindă şi se retrase între cei care
sorbeau cu zgomot zeama de varză, când auzi în spate:
— Idiotule!
Nu se îmbrâncise şi nu călcase bombeul nimănui, prin
urmare măgulitorul cuvânt nu îi era destinat. De aceea nici
nu se întoarse, preocupat doar de ciorba sa, căreia îi acorda
atenţia plină de respect a omului care ştie că mâncarea e o
treabă serioasă.
Fu apostrofat iar:
— Idiotule!
În spatele Blondului se oprise un bătrânel scund şi firav,
într-un costum negru, demodat, ca o carapace de cărăbuş
nocturn, purtând pe creştet o tragicomică şapcă bălţată cu
cozorocul întins, parcă scoasă din arsenalul unui bal mascat
de la începutul veacului. Se agăţase şi el cu străşnicie de o
strachină cu ciorba, în timp ce mâna cealaltă, înarmată cu
un linguroi cât toate zilele, tremura uşor în drumu-i repetat
de la farfurie la gură. Nu părea să-l fi supărat nimeni, cu atât
mai puţin Blondul, care totuşi se îndepărtă încetişor.
Isprăvise ciorba, luând aerul cel mai satisfăcut, restitui
tacâmul şi-şi făcu loc să iasă din înghesuială, când observă
că măruntul şi bătrâiorul personaj îl urmăreşte, încăpăţânat
ca o umbră de care nu te poţi dezlipi.
— Idiotule, mare idiot mai eşti!
Blondul se opri.
— Sunteţi prea amabil, domnule! Cu cine am plăcerea?
— Nu mi-a trecut prin cap că poţi fi chiar atât de idiot!
replică bătrânul.
Avea gâtul uscat şi subţire, cozorocul uriaş al şepcii îi
umbrea faţa îngustă şi străvezie. Părea să fie un bătrân
clovn, aproape decimat de băutură. „Un maniac”, îşi, zise
Blondul, deşi în zona obscură şi încăpăţânată a minţii sale
stăruia gândul că trebuie să fie cu totul altceva. Şi dădu să
plece. Dar înainte de a face primul pas, nu se putu abţine:
— Nu doriţi să vizitaţi târgul de fecioare de la Blow? Veţi
putea alege două sau trei fetiţe de doisprezece, treisprezece
ani, pe cinste…
226
— Nu eşti doar idiot, eşti şi cretin! fu răspunsul prompt al
diabolicului personaj.
— Complimentele dumneavoastră îmi merg drept la inimă!
N-am făcut nimic ca să le merit, dar mă voi strădui de-acum
înainte… În orice caz, mulţumesc!
— Triplu idiot! Minte de peşte sătul! De care picior
şchiopătezi? De dreptul sau de stângul? Sau pe rând, când
de unul, când de celălalt?
Uluit, Blondul îşi privi pantofii proaspăt văcsuiţi.
— Ca un începător, pe cinstea mea! Continuă bătrânul,
inexplicabil de furios. Şi după ce se asigură că prin apropiere
nu e nimeni, zbieră: În şcoala voastră mizerabilă de spioni
cretini, nu vă învaţă că…
Cu un gest rapid Blondul îi astupă gura
— Linişte, înţeleptule scarabeu! Sau te alegi cu un căluş în
fundul gurii. Nu-mi plac scandalurile.
— Bineînţeles, bolborosi bătrânul, aproape sufocat, mai
ales când ai actele false! Ascultă, Piele de Căprioară, ascultă,
Blondule, ascultă, A-2, am sperat şi am crezut că eşti mult
mai deştept. Ăştia de la poliţia secretă sunt şi mai cretini
decât tine, suferă de orbul găinilor de nu te-au dibuit până
acum… În orice caz mie nu mi-ai fi scăpat!
— Aşa, dacă vorbeşti liniştit, te accept, zise Blondul, calm.
Cu toate că nu înţeleg nimic! Chiar, mai bine du-te la târgul
de fecioare de la Blow…
Bătrânul rânji strâmb. O luminiţă veselă licări în ochii
mici:
— Eşti idiot!
— O, Doamne! Mai schimbă placa, bătrâne scarabeu.
Există şi alte complimente, la fel de serafice: bou, avorton,
hoit împuţit etc.
— Spion ratat, asta eşti. Vino să mâncăm şi să bem ceva.
Cunoşti pivniţa lui Lefke?
— Tot nu mi-ai spus cu cine am onoarea?
— Într-adevăr, onoarea. Aşteaptă numai. Pivniţa lui Lefke
e la doi paşi, vorbim acolo.
Pătrunseră în catacomba răcoroasă, cu tavanul boltit.
Zidurile – combinaţie de bolovani cenuşii cu cărămizi roşii –
227
nu erau tencuite. Candelabrele din fier forjat deschideau
arcuri de lumină violetă. În dreptul fiecăruia, pe perete, se
aflau înfipte lumânări. Când se stingea lumina în oraş, în
timpul raidurilor aeriene, aici în subterană beţia putea să
continue, Ocupară loc într-una din lojile de piatră şi imediat
ospătarul se prezentă.
— Aici putem vorbi, suspină parcă uşurat bătrânul.
Dorian, se adresă el chelnerului, el este omul. Ne lăsăm în
grija ta.
Ospătarul se îndepărtă, iar necunoscutul consideră
necesar să explice:
— Chelnerul e fratele meu. Apoi tăcu.
— Grozav ce-mi plac enigmele, zâmbi Blondul,
aprinzându-şi o ţigaretă „Mercur”.
Undeva, invizibil, în adâncul întunecat al galeriilor, ca
dintr-o altă lume, se tânguia patefonul: străvechiul vals; „Pa,
Gabriella, şi pusi”.
— Ah, nu mă mai trimiţi în târgul de fecioare de la Blow?
observă bătrânul.
Din întuneric se desprinse Dorian. Lăsă tava pe colţul
mesei, turnă votcă, aranjă gustările şi dispăru.
— Numai la Lefke se mai poate mânca bine şi nu se ştie
cât timp încă, făcu bătrânul, scoţându-şi în sfârşit de pe cap
şapca lui cu cozoroc imens. Trei chelii înaintau la tâmple şi
pe mijlocul craniului său, ca nişte fiorduri. În atmosfera
violetă din pivniţă, ochii întunecaţi aveau o sclipire intensă,
pătrunzătoare. Deşărtă la iuţeală câteva păhărele şi îmbucă o
tartină cu icre, dând dovadă de o tristă lăcomie, pentru
vârsta sa.
— Dorian, fratele meu, lucrează la Lefke de treizeci de ani.
L-a prins şi pe celălalt Lefke, Ε mut.
— Cine?
— Fratele meu, Dorian. Ε mut, dar nu şi surd.
— Teribil ce-mi plac muţii, zise Blondul, bând. Dacă toţi
oamenii ar fi lipsiţi de darul vorbirii, răul ar fi pe cale de
dispariţie, poate.
— O cugetare de idiot.
— Mersi!
228
Bătrânul îi împunse cu arătătorul:
— În fişa ce ţi s-a întocmit la poliţia secretă, scrie că
vorbeşti şi franţuzeşte. Şi încă vreo câteva limbi şi că,
probabil, eşti român. Şi mai scrie că tragi zdravăn la măsea.
Văd că nu se înşală!
— Pentru mine enigmele au dispărut din copilărie, zise
Blondul. Locuiam într-un orăşel înconjurat de dealuri
prăpăstioase, roase de timp, străbătute de multe peşteri. Le-
am cercetat pe toate, în afară de una, care părea de
nepătruns şi constituia o teribilă taină pentru toţi băieţii.
— Unde era asta? În Spania, România sau Franţa?
— Oh, drace! Dacă eşti un scarabeu atât de înţelept, ar
trebui să cunoşti şi acest amănunt…
— Mă deranjează cuvântul scarabeu. Ce e aia un
scarabeu? Adresează-mi-te cu B.D.; B.D., de la Bătrânul
Detectiv.
— În sfârşit, o enigmă! Sunt aproape fericit, fiindcă în cele
din urmă am pătruns, atunci, de mult, în copilărie, şi-n
peştera tainică; am cercetat-o până la capăt şi n-am
descoperit nimic. Nimic, Nici măcar un pergament misterios
cu indicaţii asupra vreunei comori iluzorii… Ultima enigmă
murise şi de atunci n-am mai întâlnit nici una. Până azi.
Cine eşti, domnule B.D.?
— Ar trebui să nu-ţi spun… Dar până la urmă ai să afli…
Vom ucide prin urmare şi această enigmă. Ascultă, triplu
idiot, nu ţi-ai dat încă seama că fecioara pe care o întâlneşti
tot mal des, cea împreună cu care te-ai desfrânat la Pressen,
Mata Μurse, zisă Em-em, pe care o alinţi cu Em, e o fiinţă
din cale-afară de suspectă, una din favoritele colonelului
Hars?… O să ai poate neobrăzarea să-mi spui că nu ştii cine
e colonelul Hars…
Blondul avu un surâs straniu:
— Fireşte, nu ştiu, bătrâne şi înţeleptule scarabeu! Cine e
colonelul Hars? Unul dintre glorioşii noştri comandanţi de
oştire, sau poate vreun consilier al marelui Lünger?
— Nu-mi mai spune scarabeu! Mă deranjează. Cât de
jalnic te prefaci! Într-un timp credeam că eşti cel mai talentat

229
spion de pe continent, îmi pusesem mari speranţe în tine…
Altfel nu te-aş fi ajutat…
— M-ai ajutat?
— Nu căsca ochii ca un cretin…
— O, în sfârşit! Cretin mai merge, ca de idiot mă
săturasem. Şi spui că m-ai ajutat?
— Ţi-ai instalat emiţătorul la marginea cătunului Glingen,
într-o şandrama părăsită. „Piele de Căprioară îl caută pe
prietenul său, Bătrânul Mocasin…” Nu recunoşti, ai? Mă
aflam în podul şandramalei, te ascultam şi mă simţeam
perfect, parcă întinerisem… Nici tu nu te simţeai rău, având
neghioaba convingere că te afli în siguranţă deplină, habar n-
aveai că de undeva radarul colonelului Ball te filase… Când
ai observat că indivizii se apropie de şandrama, ai şters-o cu
aparatul în spate, dar era prea târziu, te zăriseră şi călcau pe
urmele tale. O, zei! Şi pe urmă ce s-a întâmplat? Ai auzit
nişte împuşcături şi ai constatat că potera te lăsase în pace…
Ia spune-mi, Piele de Căprioară, ce ai crezut că se
întâmplase?
Blondul aprinse o nouă ţigaretă „Mercur” şi suspină:
— Oh, nu m-am lăsat chinuit de gânduri! Am presupus că
s-au împuşcat între ei… din cauza întunericului.
— O mie de draci! S-au împuşcat între ei! A-2, cotat
printre cei mai buni spioni ai lumii, are timp pentru
asemenea basme! Cine te-a făcut spion? De ce dracu n-ai
rămas acasă, să moţăi la gura cuptorului? Să cultivi
pătrunjel şi să scarpini motanul pe sub bărbie… Asta e o
meserie grea, idiotule! B.D. i-a lichidat în noaptea aceea pe
oamenii lui Ball. Eu, cu câteva gloanţe trase de o mână
sigură. Altfel…
— Ce te-a îndemnat să mă ajuţi, bătrâne scarabeu?
— Nu-mi mai spune bătrâne scarabeu. Sună neplăcut.
— Atunci bătrâne crab. De ce mi-ai sărit în ajutor în
noaptea aceea, bătrâne crab?
— Parcă numai în noaptea aceea? se indignă B.D.,
meşterind o bucată de şniţel vienez. Dar când te-ai dus la
tavernă de pe strada Cheiului? Jucai rolul şmecherului din
marina comercială, ţi-ai pus o perucă ce te făcea să semeni
230
cu un viţel buclat. Ce cretin ţi-a confecţionat peruca aia!
Trebuia să fii orb ca să nu observi că nu e părul tău original!
Şi, în general, de ce tot baţi cârciumile? Majoritatea timpului
ţi-l petreci prin găurile astea blestemate, parcă n-ai şti că în
fiecare pândeşte câte un filator.
— Tocmai asta e, bătrâne crab! În fine, ce boacănă am
făcut în tavernă lui Ole Flegmann?
B.D. deşertă un pahar cu vin.
— Bea şi tu, zise. Întrebările tale neroade pur şi simplu mă
scot din sărite! Nu-ţi aminteşti? Te-ai aşezat în colţ, ca omul
care vrea să vadă totul şi să fie apărat şi din spate. Exact
cum nu trebuia. Psihologia celui urmărit! La două mese spre
dreapta şedea un beţivan cu nasul turtit de masă, ăla eram
eu, mă prefăceam, iar într-un colţ se instalase un individ
hidos care te supraveghea. Te jucai ca un nerod cu creionul,
pe marginea ziarului, iar când ai plecat ai lăsat foaia aceea
blestemată pe masă! Nici n-ai ieşit bine că hidosul s-a repezit
curios către colţul tău. Nu mă aşteptam să fii atât de idiot,
totuşi ca măsură de precauţiune am ieşit clătinându-mă în
calea hidosului, am răsturnat masa şi, tot moşmonind s-o
ridic, am pus mâna pe afurisitul de ziar şi repede l-am as-
cuns, apoi am făcut ca trenul… Adică am şters-o.
— Dar ştiu că bei!
— Pot să beau oricât… Nu mă-mbăt, nu-s din ăia,
Blondule! Eu nu uit pe masă ziarele pe care am fircălit litere
care te duc la puşcărie…
— Ai dreptate, bătrâne crab… Gafe copilăreşti… Ascultă!
Scrisesem ceva compromiţător pe marginea ziarului?
— Nici nu-ţi aminteşti, te-ai îmbătat ca un idiot. Pe
marginea ziarului ai desenat o piramidă, un craniu şi o
femeie goală, iar între ele ai scris „RX”. Adică tocmai
indicativul ultrasecret al colonelului Hars!
— Poate am făcut-o anume, bătrâne scarabeu.
Presupunând că hidosul era într-adevăr poteraş, ziarul ar fi
ajuns, să zicem, pe masa colonelului. Îţi dai seama ce bătaie
de cap pentru Hars” care ar fi considerat că totul e o şaradă,
adică piramida, craniul şi tanti cu ăla mare….

231
— Nu-mi mai spune bătrâne scarabeu. Te-am rugat de o
mie de ori. Sună fals.
— Atunci, bătrâne crab. În orice caz, îţi mulţumesc! Mă
urmăreşti de multă vreme?
— În sfârşit o întrebare inteligentă!

CAPITOLUL 6: „AR FI GROZAV SĂ FII CHIAR TU A-
2!”

— Câţi ani am? Ce-ţi pasă! În timpul primului război am
făcut spionaj în folosul a cinci state! Îmi plăcea să câştig
mulţi fofolocos. Mulţi bani! Pe urmă m-am cuminţit, n-am
mai lucrat simultan decât cel mult pentru două guverne, de
preferinţă pentru două care se suspicionau, era mai
pasionant. Când a venit Lüngerul la putere, eram unul din
conducătorii poliţiei criminale; pentru a rezolva cazuri
complicate eram chemat la Londra, Buenos-Aires sau
Rejkyawick… M-am pensionat, îl uram pe Lünger. Făcând
spionaj şi învârtindu-mă între asasini, am devenit, nu ştiu
cum, fără să vreau, un umanist. Am fost repede dat uitării;
bătrân, ramolit, demodat. Demodat! Aş fi în stare, aşa cum
mă vezi, să pun pe picioare cel mai straşnic serviciu secret
din câte au existat. Dar nu în favoarea Lüngerului, nici
pentru o treime din rai. Am o mică avere, de fapt nu chiar
atât de mică. În ultimii ani m-am distrat descoperindu-i pe
agenţii secreţi lansaţi în imperiu şi ajutându-i. Mulţi erau
nişte simpli imbecili, care ajungeau nevinovaţi în faţa
plutonului de execuţie. Au fost şi câţiva capabili. Cei mai
mulţi au pierit. Câţiva au scăpat şi s-au întors acasă, uneori
datorită mie… Nu-ţi voi oferi fireşte, nici un nume, în meseria
noastră totul e să nu dai din gură prea mult… Auzisem de
tine, ştiam că trebuie să piei şi nu mi-a fost greu să te
descopăr. Prin calcule… Iar tu eşti un amestec de geniu şi
tâmpenie, Blondule!

232
— Te-ai turtit, bătrâne crab… Ai devenit sentimental… vai
nouă!

— Dacă vrei, mă duc lângă trompetist şi cânt, zise
Blondul. Am să cânt vechiul vals „Pa, Gabriella, şi pusi”, în
ritm de tangou, sau în orice alt ritm vrei tu. La nevoie pot să
dansez, să fac scamatorii, sau să prezint numere acrobatice.
Spune: ce fac lupii?
Blondul o învălui în privirea sa cenuşie.
— Care lupi, tresări Em.
— Cei doi lupi din palma ta.
— Ciudat mai eşti. Paul! Ştii ce credeam la început despre
tine?
Blondul îşi trecu degetele prin păr, răvăşindu-l. Era cald,
lumea fuma, chelnerii alergau pe culoare. La masa vecină
stăteau trei femei însărcinate şi un babalâc… „Pesemne
Duhul Sfânt”… gândi Blondul.
— La început credeam că eşti spion! Şi-mi pare rău că nu
eşti.
Blondul râse şi aplecându-se o sărută pe gât.
— Eu te credeam agerită a poliţiei secrete, Em!
— Serios?
— Îţi jur!
Ochii femeii sclipiră ironic:
— Şi dacă-ţi spun că sunt într-adevăr agentă a poliţiei
secrete?
— Şi dacă-ţi spun că sunt într-adevăr spion?
Râseră amândoi privindu-se în ochi, în ciuda rănii de la
genunchi, Blondul dansa admirabil. Strâns lipit, trupul
femeii, şerpesc, dar fierbinte, îl transporta. Pe urmă
orchestra puse o virgulă.
— Îmi plac teribil poveştile cu spioni, şopti Em. Încă din
copilărie visam să… Ce prostii spun! Tu îmi placi teribil,
fiindcă aduci a spion…
— Şi tu îmi placi, Em, fiindcă eşti sora celor doi lupi…
Lupii din palma ta…
— Nimeni nu mi-a făcut o astfel de declaraţie. N-am s-o
uit, Paul.
233
— N-ai să uiţi nimic din toate câte sunt în legătură cu
mine. Nici eu n-am să uit, aşa am fost blestemaţi din prima
clipă. Blestemul celor doi lupi.
Em zâmbi către el; ochii i se luminară în auriu.
— Există un spion formidabil, Paul. Asta e o taină. Spionul
A-2, sau Piele de Căprioară, sau Blondul. O fi blond ca şi
tine… Poate că tu eşti A-2… Uneori sunt convinsă că numai
tu poţi fi A-2 şi mă bucur. În orice caz, el se află pe aici pe
aproape şi sunt sigură că pune la cale nişte încurcături pe
care n-o să le poată dezlega nici chiar colonelul Hars… Să
nu-mi spui că n-ai auzit de Hars!
— Toată lumea ştie de el. Este un veritabil erou, un filozof
şi un…
— Şi mai ce? întrebă Em.
— Şi un curtezan! râse Blondul.
— Tu de ce ai fost pe front, Paul?
— Fiindcă m-au trimis, soră a lupilor!
— Şi te-ai bătut vitejeşte?
— Nu ştiu. Unii spun că da.
— Te-ai luptat ca un Ajax, ştiu, altfel n-ai fi primit Crucea
de Fildeş cu Diamant. De ce ai riscat? Pentru cine ţi-ai pus
viaţa în joc? Pentru Lünger? Răspunde-mi sincer măcar la
această întrebare!
— Sst! Lüngerul doarme la ora asta, e obosit, nu-l deranja!
— N-am uitat ce mi-ai spus: „Nimic n-are importanţă, nu
cred în nimic”. Cum ar putea să-mi dea o certitudine un om
ca tine, care nu crede în nimic? As prefera să fii A-2. El
desigur crede în ceva. El ar putea să-mi întindă o certitudine.
— Avem cel puţin certitudinea că A-2 este în apropiere,
undeva. Tu ai spus-o. Dar cine a inventat de fapt poveştile
astea?
Femeia îl privi brusc cu severitate, strângându-şi gura.
— A-2 nu e o poveste. Aş fi prea tristă dacă A-2 n-ar
exista! El e singura mea certitudine.
— Dar e un duşman!
— Eşti într-adevăr prost şi mărginit, sau te prefaci?
— Era!

234
— Nu eşti prost, te prefaci. Duşman! Fie. Dar e un om!
Sunt convinsă că pune la cale nişte isprăvi cum nici nu
visează colonelul Hars…
— Dumnezeule mare, dar ce ai tu cu Hars?
— Îl urăsc, fiindcă-l admir şi fiindcă eram gata să mă
îndrăgostesc de el. Noroc că ai apărut tu!
— Ai ocazia să-l vezi deseori pe colonelul Hars?
— Am zis eu că am ocazia să-l văd?
— Ce-i drept, nu!
— Să vină A-2 şi să arunce totul în aer! scrâşni Em.
— Sunt de acord, dar să cruţe acest local, care ne este încă
folositor..
— Şi localul! Şi pe noi!… Aşa! Aşa!… Sărută-mă, Paul!
Poate mă potolesc… Ce părere ai tu, Paul, ce-i trebuie lui A-
2, ce pune la cale, ce caută?
Înainte de a răspunde, Blondul îşi aprinse o ţigaretă
„Mercur”.
— Poate îl caută pe prietenul său A-1.
Ea îl privi cu ochii mari, brusc dezmorţită:
— Prin urmare, crezi că există şi un A-1?
— Dacă există A-2, de ce n-ar fi şi A-1? râse Blondul.
— Şi presupui că sunt prieteni?
— De ce n-aş presupune? Vrei o poveste romantică? Iată:
A-1 a fost paraşutat pe teritoriul nostru, a dispărut şi nici o
veste n-a mai venit de la el, iar prietenul său A-2 vine să-l
caute, să afle ce s-a întâmplat cu el, eventual să-l salveze…
— Ciudat… De A-1 n-am auzit, zise Em.
— De unde ai fi vrut să auzi? Ce legătură poate fi între tine
şi spionajul internaţional? Eu am auzit astăzi pentru prima
dată despre A-2 şi nu mi-a fost greu să-l inventez pe A-1…
— Dar dacă tu, Paul Delun, eşti într-adevăr A-2, şi dacă
povestea ta e adevărată? Povestea cu A-2, care vine în
ajutorul amicului său A-1…
— Dacă, draga mea!
— Ar fi minunat! Ar fi grozav să fii chiar tu A-2!
— M-ai iubi mai mult?
— Oh! Cred că da!…

235
— Nu m-ai denunţa? Nu m-ai vinde pentru treizeci de
arginţi poliţiei secrete a Lüngerului?
Ea trase un fum din ţigareta Blondului:
— Te-aş denunţa, dragul meu! Te-aş denunţa imediat!
Dacă aş fi sigură că eşti A-2! Păcat că povestea cu A-1 nu e
adevărată. Ε prea romantică. Ai un bănuţ? Vreau să-mi
plătesc speranţa…

— Povestea cu A-1 e adevărată, e aşa cum ţi-am spus,
bătrâne crab.
— Nu-mi spune bătrâne crab. Mă deranjează.
— Foarte bine. Deci, bătrâne scarabeu. Ai o monedă
măruntă?
— Poftim!
Blondul azvârli cu putere bănuţul, care se rostogoli în
întuneric.
— Iată! strigă Blondul. Am plătit chirie… Chirie pentru
speranţă!
— Văd că eşti nu numai idiot, dar şi superstiţios…
Povestea ta cu A-1 nu ţine. Ai fabricat-o pentru a-ţi masca
adevăratele planuri şi nu mă supăr pentru atâta lucru. Aşa e
meseria… De altfel îţi cunosc planurile. Nu mi-a fost greu să
înţeleg ce urmăreşti cu inginerul Sible.
— Eşti isteţ, bătrâne scarabeu, zise Blondul, aprinzându-şi
o ţigaretă „Mercur”.

CAPITOLUL 7: CONFERINŢA SECRETĂ „CETACEUL”

Jignit până-n adâncul sufletului, Matel se ridică. Pentru
prima dată i se-ntâmpla să nu fie poftit să ia parte la o
consfătuire secretă!
În fond Matel ştia cu cine se va întâlni Lüngerul şi ce se va
discuta: Amiralul Intre, contraamiralul Munic, aceşti ramoliţi
incapabili, căpitanul Side, „eroul” de la East Babour,

236
cocoşelul spilcuit, pe care întâmplarea îl umflase peste
noapte, cei doi-trei aşa zişi experţi…
Şi ce vor discuta?
Lüngerul va hotărî, iar ceilalţi vor aproba. Oare nu
Pestagoul plănuise de fapt până la cele mai mici amănunte
operaţia „Cetaceul”? Da, Pestagoul – îi trecu prin cap lui
Matel – dar sub conducerea fostului şef, generalul Sturm.
Dar şi serviciul de contraspionaj al B.B.-ului îşi adusese
contribuţia! Oare nu-i trimisese Matel pe trei dintre cei mai
ingenioşi agenţi ai săi la bazele maritime din Arhipelagul
Binder, unde Aliaţii îşi concentrau flota, şi oare nu datele
aduse de excelentul „Locotenent B.X.”, cel mai talentat dintre
spionii tineri, serviseră în mod cu totul major la elaborarea
„Cetaceului”?
Matel avu impresia că poziţia lui scăzuse faţă de cea avută
când lucra la B.B. Ciudată încurcătură a creat Lüngerul!
Oare cu voie? Pestagoul, S.A.G.-ul, Z.Z.-ul şi toate celelalte
cancelarii secrete îşi avea serviciile lor de informaţii şi de
multe ori cumplite suspiciuni între agenţi creau adevărate
zone minate…
Îl văzu din maşină pe nebunul de Karl Bardes şi-i spuse
ofiţerului care conducea să oprească. Cei doi ofiţeri din garda
lui Matel rânjeau. Karl Bardes observă maşina, cârmi ca o
navă bătută de uragan şi, clătinându-se, veni chiar în faţa
ferestrei lui Matel.
— Jos regimul! urlă el, fluturându-şi pălăria. Vivat
anarhismul!
Era una din fanteziile cele mai stranii ale Ι,ϋugerului: avea
nevoie de opoziţie! Doi beţivani, cu autorizaţii speciale
semnate chiar de Lünger, aveau permisiunea şi chiar
indicaţia de a bate străzile în anumite zile, urlând: Jos
regimul, vivat anarhismul!
Dar numai atât! Locuitorii Capitalei care cunoşteau trucul
îi ocoleau cu grijă. Când apărea undeva Karl Bardes sau
Emilian Dude, celălalt „anarhist”, în preajma lor locul
devenea pustiu pe o rază de sute de metri. Agenţi în civil îi
urmăreau de la distanţă, înhăţând imediat pe oricine şi-ar fi
permis un cât de mic gest de aprobare.
237
Exista părerea că un întreg lagăr fusese tixit cu oameni
care salutaseră într-un fel sau altul strigătele celor doi
beţivani.
Automobilul lui Matel se urni din faţa lui Karl Bardes, care
mai urlă o dată:
— Jos regimul!
Predecesorii actualilor „anarhişti”, tot în număr de doi,
avuseseră dreptul să strige şi „Moarte Pestagoului! Într-o zi,
generalul Sturm, exasperat de urletele lor, dăduse ordin ca
„opoziţia” să fie lichidată cu o rafală de puşcă-mitralieră. Cei
doi fuseseră culeşi de pe stradă cu trupurile aproape tăiate
de gloanţe. Lüngerul l-a dojenit pe Sturm şi şi-a căutat alţi
doi „anarhişti”, cărora le-a redus însă libertăţile, suprimând
lozinca „Moarte Pestagoului”…
Matel abia ajunsese la sediul central, când heighlüngerul
Billd, cumnatul neoficial al Lüngerului, îi telefonă, dându-i a
înţelege că discutarea operaţiunii „Cetaceul” se amânase
pentru după-amiază şi urma să aibă loc în „Bârlogul de
Adio”, cum era supranumit Marele Cartier General al
Lüngerului, din adâncul pădurii Lucinend. Matel se lovi cu
palma peste frunte, zicându-şi că fusese un mare dobitoc
neprevăzând această amânare, care ţinea de vechile şi în-
ţeleptele tertipuri ale Lüngerului.
Cum de data aceasta era chemat şi el la şedinţa secretă, şi
cum mai era puţin timp până la ora fixată, ceru să-i fie adus
prânzul în biroul ale cărui ferestre dădeau în superbul parc
cunoscut în toată ţara, unde grădinari iscusiţi încrucişau
soiurile, inventând flori noi întru slava Lüngerului. O dată cu
prânzul, îi convocă pe cei patru adjuncţi ai săi, contele
Waape şi medlüngerii Barbe, Stull şi Ohme. Conform etiche-
tei, aceştia se prezentară înţepenindu-se în linie lângă
intrare. Matel îi ţinu acolo tot timpul cât mâncă, servit de un
chelner şi un picollo. Cei patru adjuncţi îşi urau superiorul,
iar Matel îşi dispreţuia ajutoarele şi gestul de a-i ţine la uşă
în tot timpul prânzului făcea parte dintr-un pian vast de
umilire şi supunere a celor care-l regretau în taină sau pe
faţă pe fostul şef, generalul Sturm.

238
După ce se şterse meticulos cu şervetul, Matel le adresă
câteva cuvinte fără importanţă şi-i concedie fără să clipească.
Nu este un lucru simplu să înfuleci cu poftă şase feluri sub
privirea a patru perechi de ochi duşmănoşi, iar heighlüngerul
făcu acest lucru cu mare dezinvoltură şi cu apetitul neştirbit.
Rămas singur, scoase din uriaşa casă de bani zidită în perete
un sigiliu care-i asigura accesul spre „Bârlogul de Adio” şi
peste douăzeci de minute maşina sa, urmată de altele care-l
escortau, ieşea din Capitală, gonind spre nord.
Matel se întreba dacă Lüngerul, chinuit de frica
atentatelor, o fi plecat spre Lucinend cu maşina sau avionul.
Întotdeauna amănuntele călătoriei le hotăra el, în ultima
clipă. De altfel, nu s-ar fi mirat dacă ajungând la „Bârlogul de
Adio”, ar fi aflat de o nouă amânare a conferinţei secrete.
Aşezat comod. Matel asculta sporovăiala veselă dusă pe
şoptite de cei doi ofiţeri din garda sa, pe care-i adusese cu
şine din B.B. Aceştia vorbeau despre femei şi colonelul simţi
deodată pofta teribilă de a se izola măcar pentru două zile la
vila sa din munţi, împreună cu Lilly Bocca, pe care n-o
văzuse din ziua avansării.
Puternica maşină sorbi dintr-o inspiraţie cei treizeci şi
cinci de kilometri până la pădurea Lucinend. Matel respiră
cu plăcere aerul răcoros, puţin umed, al codrului secular.
Şapte linii de forţă apărau cu străşnicie „Bârlogul de Adio” al
Lüngerului. Şoseaua asfaltată ce ducea în inima pădurii
trecea prin şapte puncte de control, fiecare cu parola sa.
Pentru cel de-al şaptelea, ultimul. Lüngerul, influenţat de
vreo baladă romantică, inventase inelul cu şapte sigilii, ce se
schimbau la o simplă apăsare a unui resort. Cei care treceau
şi de ultimul obstacol pătrundeau într-un imperiu straniu,
pe teritoriul căruia construcţiile, de o fantezie dementă,
fuseseră ridicate fără ca bătrânii arbori să fie doborâţi.
Trunchiurile uriaşe treceau uneori prin mijlocul vilelor şi
barăcilor. Adevăratul bârlog era însă şi aici sub pământ.
Lüngerul, îndrăgostit de oglinzi şi labirinturi, pusese să i se
clădească un veritabil mormânt de faraon modern, fără
început şi fără sfârşit. Taina „Bârlogului de Adio” fusese atât

239
de bine păstrată, că aviaţia Aliaţilor nu reuşise încă să-i
descopere coordonatele.
Sosise Lüngerul? Nimeni nu ştiu să-i răspundă lui Matel,
care nici nu insistă. Ar fi devenit suspect întrebând prea
stăruitor.
Prin fantezista baracă clădită în formă de circ, străbăteau
trunchiurile a patru copaci puternici. Locul fusese în aşa fel
ales, încât trunchiurile păreau a fi pilonii ce susţineau
edificiul. În mijloc, pe locul unde ar fi trebuit să fie manejul
măscăricilor, se afla o masă masivă de forma semnului
înmulţirii, emblema partidului lüngerist.
Câţiva dintre cei mai importanţi oameni ai Imperiului
luaseră loc, aşteptându-l pe Lünger. Era greu să-ţi dai seama
cine era prieten cu cine… Participanţii la conferinţa secretă
„Cetaceul” se răzleţiseră, pălind absorbiţi de studiul hărţilor
pe care şi le desfăşuraseră în faţă una a arhipelagului Binder
şi alta reprezentând insula Mille-Vaquer.
Amiralul Krug, care urma să devină executorul principal al
acţiunii, se izolase la unul din capetele mesei şi, tăcut, îşi
pregătea pipa ajutându-se de minune cu singura-i mână, cea
stângă, dreapta fiindu-i retezată mai sus de cot într-una din
glorioasele bătălii navale la care participase.
Era un om slab, cu gâtul ca un vrej răsărit din strălucirea
uniformei, susţinând anevoie capul straniu lăţit, parcă
proaspăt scos dintr-un prespapir. Ochii cenuşii, mici, foarte
apropiaţi, ai amiralului nu se opriră nici un moment asupra
celor de faţă, pe care-i ignora. Krug făcea impresia unui om
jignit că fusese adunat laolaltă cu nulităţile ce-l înconjurau.
Cum scânteia ce dădea naştere „Cetaceului” pornise de la el,
Krug considera inutilă şi ridicolă mascarada aceea de şedinţă
secretă, unde erau poftiţi să-şi dea cu părerea diverşi imbecili
care nici nu cunoşteau gustul apei sărate a oceanului şi n-ar
fi ştiut să facă deosebirea dintre flanc şi palane…
Amiralul era un bătrân marinar de formaţie veche, îşi
începuse învăţătura despre navigaţie studiind plutele pe care
le remorcau de pe ţărm elefanţii diadohului Kassandros,
formele anticelor trriere, dormoane şi drakkare, şi puţini
oameni ar fi putut înşira atâtea amănunte câte ştia el despre
240
velatura flotelor Hansei, sau istoria şi evoluţia vapoarelor,
începând cu cel al lui Foulton.
De la înălţimea culturii sale, Krug privea cu stăpânit
dispreţ spre experţii şi specialiştii pe care-i scosese în ultimii
ani la suprafaţă Lüngerul, pescuindu-i din cine ştie ce ape…
Însuşi Lüngerul, ori de câte ori deschidea gura pentru a
emite idei cu privire la tactica marinei militare, se făcea de
râs faţă de oricine trecuse de abeceul navigaţiei.
Linguşitoarea traducere în faptă a învăţăturilor Lünger
ului cu privire la acţiunile flotei dusese la dezastre de
neînchipuit. Imperiul reuşise să repurteze victorii pe mare în
faţa Aliaţilor doar în primii ani de război, când militarii de
meserie, el, Krug şi cei încă doi, trei comandanţi serioşi,
avuseseră o anumită libertate de a-şi decide singuri
mişcările,
Din vechea gardă a marilor comandanţi de flote mai
rămăsese doar Krug. Amiralii Waur, Wottus, Sind şi Harpe
pieriseră, primul în mod glorios, în timpul bătăliei de la
Sanders-Hall, iar ceilalţi răpuşi de maşinaţiile politice din
cabinetul Lüngerului. Sind îi fusese prieten apropiat şi, în
legătură cu moartea sa, Krug întreprinsese intense cercetări.
Concluzia: amiralul pierise otrăvit de contele Waape,
adjunctul lui Sturm. Un sfârşit asemănător avuseseră şi
ceilalţi.
Cu o mare furie Krug aflase că Lüngerul îl convoacă la
„Bârlogul de Adio” pentru a „prelucra” planul „Cetaceul”.
Mistuit de febră, amiralul, părăsindu-şi flota în mâinile unor
înlocuitori incapabili, străbătuse cu avionul o distanţă uriaşă
pentru a sosi la timp…
Krug, care nu mai fusese în patrie timp îndelungat,
renunţând la concedii, îşi petrecuse ultima noapte
compunând un fel de testament. Era convins că nu va reuşi
să-şi ţină gura şi că reuniunea din pădurea Lucinend va fi
ultima la care va participa. Era revoltat de „îmbunătăţirile” pe
care avea de gând să le aducă Lüngerul operaţiei „Cetaceul”.
Aceste ajustări aduse unui plan simplu şi ingenios îl
transformau în ceva greoi şi mai mult decât riscant, dar nu
încăpea îndoială că ceata de servitori şi lingăi ce vor asista la
241
conferinţă avea să aplaude cu entuziasm fiecare idee a
Lüngerului.
Otrava ce mocnea în amiral de atâta timp avea să
izbucnească. Va enumera în faţa Lüngerului toate
înfrângerile cauzate de amestecul strategilor de cabinet, şi cu
asta se va încheia fără îndoială şi cariera sa. Va fi împuşcat,
otrăvit sau înjunghiat, aşa cum păţiseră şi ceilalţi amirali, iar
a doua zi i se vor face funeralii naţionale…
La toate acestea medita bătrânul Krug stând însingurat la
un capăt al mesei de forma semnului înmulţirii (ce tâmpenie
mai era şi asta!).
Cel mai apropiat vecin al amiralului, căpitanul Side,
tânărul filfizon elegant, părea bun de pus doar într-o
anticameră de cabinet, unde să-i întreţină pe cei ce aşteaptă
să le vină rândul la vreo audienţă. Cu toate acestea, după
părerea lui Krug, Side era singurul dintre toţi cei de faţă care
putea să aibă un cuvânt de spus, fiind marinar, mai mult de
salon, totuşi marinar, şi chinuita victorie de la East-Harbour
se datora în mare măsură inspiraţiei sale de moment,
inspiraţie ce corectase şi schimbase ordinele transmise de
bătrânul cretin contraamiralului Munic. Interpretarea
eronată a unui ordin trebuia în mod normal să-l ducă pe
Side în faţa plutonului de execuţie, dar aici căpeteniile ce
vegheau legea fuseseră nevoite să închidă ochii, ba chiar să
recunoască meritul evident al căpitanului; acesta fuma dintr-
o ţigară fină, englezească; ciudat, a fuma ţigări şi a te îmbăta
cu băuturi ale inamicului nu erau considerate încă drept
acte duşmănoase.
Doi chelneri, probabil ofiţeri Z.Z., împingeau nişte
cărucioare, pe care abureau cafele printre băuturi
răcoritoare, pachete cu ţigări, ciocolată, alune şi stafide din
arhipelag.
Krug refuză să se servească. Side luă o cafea, un baton de
ciocolată şi alune. Contraamiralul Munic îşi înfundă
buzunarele cu batoane de ciocolată, amiralul Intre se lăsă
servit cu o cafea, Matel luă ţigări, în sfârşit experţii Linod,
Faki şi Bind tăbărâră fără ruşine asupra căruciorului,
servindu-se cu de toate. Aceştia trei fuseseră invitaţi doar
242
pentru partea introductivă a conferinţei, urmând să se
retragă într-o clădire alăturată în clipa când se va trece la
discutarea acţiunii propriu-zise, rămânând la dispoziţia
Lüngerului, în cazul că ar fi fost nevoie de precizări su-
plimentare cu privire la conformaţia arhipelagului Binder.
Feldmareşalul Troll refuză şi el cafeaua, sorbind în schimb
dintr-o înghiţitură un pahar mare cu apă minerală. Troll se
aşezase foarte aproape de măsuţa instalată special pentru
Lünger, între două din ramificaţiile mesei principale. Servieta
burduhănoasă a feldmareşalului se odihnea la picioarele
sale. Absorbit, fostul comandant al Corpului 4 de Armată, a
cărui rechemare de pe front era considerată de cei mai mulţi
drept o retrogradare netă, se apleca deseori, pentru a răscoli
prin servieta plină de hârtii.
Lüngerul încă nu apăruse, cu toate că trecuseră treizeci de
minute peste ora fixată. Feldmareşalul Troll îşi stăpânea cu
greu nervozitatea, asudând abundent sub uniformă.
Minutele se scurgeau apăsătoare. În baracă pătrundeau
foşnetele pădurii. Cele patru trunchiuri masive, împrejurul
cărora fusese ţesută fantezista construcţie rotundă, păreau
cuprinse de vasta şi înceata legănare a codrului secular.
Lüngerul intră brusc, ca totdeauna, înaintând cu paşi
mărunţi şi repezi spre măsuţa ce-i fusese pregătită. Toţi
săriră în picioare, ridicând lateral mâna dreaptă ca o aripă.
Şeful statului se aşeză. Purta un costum civil, negru.
Imediat după sosirea lui un ofiţer superior intră şi-i raportă
ceva la ureche.
Troll urmărea îngheţat faţa Lüngerului. Acesta se întoarse
către el şi ochii injectaţi şi bulbucaţi părură să-l cântărească
atent.
— Eşti chemat la telefon. Troll. Întoarce-te imediat!
Era o gravă abatere de la etichetă, dar pesemne motivul
solicitării la telefon a feldmareşalului părea important.
Înainte de a ieşi, Troll se aplecă încă o dată pentru a răscoli
ceva prin servietă, scoase un teanc de hârtii şi cu ele în mână
ieşi grăbit. Lüngerul îşi masa tâmplele, obosit şi somnoros.
Ofiţerul care-l chemase pe Troll îl urmă pe feldmareşal,
pentru a-l conduce într-o vilă, la vreo treizeci de metri de
243
baraca-circ. Excomandantul Corpului 4 intră în cabina
izolată şi schimbă câteva cuvinte cu generalul Bille, alt
retrogradat, adus de pe front pentru a i se încredinţa o
misiune neglijabilă, jignitoare. Bille îl chemase la telefon din
Capitală, conform înţelegerii.
Troll ieşi din cabină şi coborî la subsol (unde se urină,
scuturat ca de friguri), îşi privi ceasul şi se urcă pe veceu,
ajungând astfel la ferestruica de unde putea să vadă baraca-
circ.
Trebuiau să se scurgă încă două minute până în clipa
exploziei şi feldmareşalul simţi cum i se zvârcolesc intestinele
de emoţie.
Probabil că în momentul acela Lüngerul, enervat, privea
spre uşă aşteptându-i revenirea.
Troll îşi mângâie gâtul umed, exasperat de trecerea
îngrozitor de înceată a clipelor. Secundarul cronometrului
atinse punctul fatidic şi Troll înălţat pe vârfuri se holba spre
baracă… Dumnezeule, nu se întâmpla nimic! Oare avea să
eşueze încercarea pregătită cu atâta migală şi risc? Se
defectase mecanismul din inima maşinii infernale, sau pur şi
simplu conţinutul servietei fusese descoperit după plecarea
sa şi făcut inofensiv? Sau armurierul care construise
mecanismul declanşator al exploziei era un agent şi-şi bătuse
joc încredinţând complotiştilor o capsulă, ridicolă şi
inofensivă?
Trecuse un minut şi Troll disperat, nemaiştiind ce să facă,
se dădu jos de pe veceu şi-şi scoase revolverul. Nu-i rămânea
decât sinuciderea.
În momentul acela o bubuitură puternică cutremură
pădurea Lucinend. Înălţându-se iarăşi spre ferestruică, Troll
mai apucă să vadă sfărâmăturile azvârlite de explozie
aterizând, uluitor de încet, parcă într-un zbor planat. O
trombă neagră de fum şi praf se înălţă pe locul unde fusese
baraca-circ, angrenându-se într-o ciudată mişcare rotitoare,
ca un vârtej. Explozia fusese extraordinară, nimeni nu
scăpase cu viaţă şi Troll, fericit, se repezi sus la telefonul pe
care-l lăsase deschis.
— Bille, mă auzi? Lüngerul e mort, trăiască armata!
244
— Ε mort? L-ai văzut cu ochii tăi mort?
— Ε mort, dacă-ţi spun!
— Verifică! Verifică încă o dată, dacă e mort. Auzi?
Verifică. Eu aştept, verifică, verifică încă o dată, răspunse
implacabil generalul.

CAPITOLUL 8: CONCERT PENTRU VIOARĂ

O agitaţie de necrezut cuprinse pădurea Lucinend.
Agenţii şi paznicii risipiţi de-a lungul celor şapte linii de
forţă ce apărau „Bârlogul de Adio” îşi părăsiră posturile,
alergând ca nebunii să vadă ce se întâmplase.
În acele minute complotiştii, dacă ar fi avut printre ei
măcar doi oameni cu sânge rece, ar fi putut să-şi realizeze
visul de a-l trimite cu un etaj mai sus pe marele Lünger.
După ce tromba de fum şi praf se risipi, cei ce se
adunaseră împrejurul ruinelor fumegânde ale barăcii-circ
putură să-l vadă pe amiralul Krug ridicându-se într-un
genunchi, apoi în picioare şi încercând să-şi scuture
uniforma boţită. Avea faţa plină de sângele, ce i se prelingea
pe gât şi piept, dar pipa care nu se stinsese în momentul
dezastrului, regăsită, fumega paşnic în gura bătrânului
soldat.
Toţi ceilalţi participanţi la conferinţa „Cetaceul”, de la
Lünger până la expertul Linod, zăceau azvârliţi printre
sfărâmături, ca nişte zdrenţe fără viaţă.
Feldmareşalul Troll, după reuşita exploziei, părea că
traversează o scurtă perioadă de întunecare a minţii. Altfel
nu se poate explica gestul său. El se repezi, îmbrâncindu-i pe
toţi, oprindu-se deasupra formei omeneşti care părea a fi
Lüngerul, pe trei sferturi acoperit de nişte draperii ce încă
fumegau.
Ridicând pumnii. Troll urlă ca un smintit:

245
— Uraaa! Tiranul e mort! Lüngerul e mort, trăiască
armata, trăiască noul conducător al ţării, mareşalul
Lamarsend!
Ciudat e faptul că abia aceste cuvinte oribile de răzvrătire
făţişă deşteptară minţile celor de faţă, care se repeziră la
Lünger, neglijându-i total pe ceilalţi sinistraţi. Nimeni nu-l
arestă pe Troll, se părea că vorbele lui nu fuseseră auzite şi
înţelese. Însuşi feldmareşalul rămase uimit de ceea ce se
întâmplă şi de faţă cu toată lumea asistă tot mai dezorientat
la operaţiunea de readucere în simţiri a Lüngerului. Fiindcă
atentatul nu izbutise. La o cercetare sumară se constată că
marele om pare să fie nevătămat. Medicii îl treziră din leşin şi
constatară că Lüngerul îşi pierduse în dezastru doar un
dinte, o dată cu darul vorbirii. Fixa cu ochi răi pe cei ce-l
îngrijeau, examinându-şi la răstimpuri mâna lovită şi
zgâriată, oblojită acum de cel mai bun chirurg ai imperiului.
Trezindu-se din ciudata-i stare de prostaţie, Troll încercă
să se salveze. Cum toată lumea alerga înnebunită, fără rost,
el se strecură prin mijlocul gloatei încă dezorientate, cu arma
pregătită, hotărât să răpună pe cel care i-ar sta în cale.
Ajunse cu bine la maşina lui şi-i porunci şoferului să
gonească spre Capitală. Nimeni nu-l opri, cele şapte centuri
de forţă fiind aproape nepăzite în acele clipe.
Abia după trei-patru ore Capitala, străbătută de zvonuri
contradictorii, află că Lüngerul e în viaţă şi că va lua
cuvântul la radio. Ulterior Lüngerul era mai puţin indispus
de atentat, cât de faptul că la Marele Cartier General a
domnit dezordinea.
Feldmareşalul Troll, neoprit de nimeni, neurmărit, gonea
spre Capitală, legănat încă de o vagă speranţă…
Dar să revenim la victimele feldmareşalului, pe care
explozia maşinii infernale îi lovise în chip diferit, aşa cum
procedează şi destinul, totdeauna părtinitor cu unii şi
răutăcios cu cei mai mulţi.
Ε greu de stabilit prin ce miracol Lüngerul care se aflase
foarte aproape, la vreo trei paşi de maşina infernală, în
momentul exploziei, scăpase aproape nevătămat, în timp ce
alţi participanţi la conferinţă, risipiţi pe la colţurile mesei de
246
forma semnului înmulţirii, la mai mare distanţă de fatidica
servietă a lui Troll, plătiseră cu viaţa.
După ce Lüngerul, în afara oricărui pericol, fu instalat
într-unui din dormitoarele subpământene secrete, cu serviciu
de pază întărit împrejur şi cu gardă permanentă de medici,
după ce ordinea fu oarecum restabilită în preajma
„Bârlogului de Adio”, o parte din personalul sanitar putu să-
şi ofere asistenţa celorlalte victime.
Amiralul Krug, indignat de întârzierea cu care se venea în
ajutorul sinistraţilor, îl repezi pe medicul care dori să-l
examineze. Îşi tamponase singur obrazul scrijelit destul de
adânc cu batista muiată în spirt. Mai sângera încă, totuşi
declară că vrea să plece spre Capitală. Se şi îndreptă spre
maşină, când, brusc, un obstacol neprevăzut interveni,
Colonelul Brakes, şeful serviciului de pază şi siguranţă al
M.C.G. din pădurea Lucinend, redevenind stăpân pe situaţie,
dăduse ordine straşnice: toate porţile celor şapte centuri
fuseseră zăvorite, nimeni nu avea voie să pătrundă către
„Bârlogul de Adio”, sau să iasă din el, până la noi
dispoziţiuni.
Iritat, amiralul începu să facă zarvă, dar paznicii nu-l
luară în seamă. În acest timp se stabiliseră efectele exploziei:
muriseră contraamiralul Munic („Bătrânul cretin s-a dus să
comande flotele iadului”, gândi Krug), experţii Bind şi Linod.
Matel scăpase cu nişte banale vină tăi, amiralul Intre,
căpitanul Side şi expertul Faki căpătaseră răni uşoare sau
simple zgârieturi. Pe cât de spectaculoasă fusese explozia, pe
atât de slabă recolta.
Între timp, din Capitală fuseseră convocaţi cei mai de
seamă psihiatri şi neuropatologi. Lüngerul, străin şi feroce,
cu ochii răi şi strălucind de febră, continua să rămână mut.
Ori, era absolut necesar să ia cuvântul la radio, spre a-şi
asigura naţiunea că e viu şi nevătămat, că jalnica şi mârşava
clică a trădătorilor îşi va primi pedeapsa meritată.
Pe înserate Matel gonea înapoi spre Capitală, având o
misiune destul de gingaşă: nu era vorba de urmărirea şi
arestarea lui Troll şi a complicilor săi, acţiune ce avea să fie

247
realizată în aceeaşi noapte, ci de a găsi un înlocuitor al
Lüngerului, pentru radio…
Uşorul pansament ce îi fusese aplicat la umăr nu-i
stânjenea mişcările. Matel scăpase fără răni serioase şi
zicându-şi că va sărbători evenimentul la „Azilul Sfioaselor”,
bordel de lux aflat sub oblăduirea Pestagoului, rumega
deocamdată strania purtare a Lüngerului, căutând să-i
descopere substratul.
Refuzând sau nereuşind să scoată măcar un sunet, şeful
statului scrisese pe o hârtie: „Aduceţi-mi o vioară!”
După ce dorinţa îi fusese îndeplinită (din fericire unul din
bucătari poseda instrumentul), Lüngerul îi pofti pe toţi să
iasă şi, după ce se dădu jos din pat, organiză în faţa
oglinzilor un ciudat concert cu un singur interpret. Auditorii,
ciulindu-şi urechile prin încăperile vecine, nu auziră mare
lucru şi nici unul n-ar fi putut să spună dacă şeful statului a
atacat partituri clasice sau moderne…
Matel părăsi „Bârlogul de Adio” lăsându-i pe medici încă
nedumeriţi, convins că purtarea Lüngerului nu e decât o
toană de om mare.
Ajungând la sediul Cartierului său General de pe
Bulevardul Învingătorului. Matel dădu ordin să fie adus
imediat actorul Neb Ramgall, care putea să imite orice glas
de om sau de fiară. În urmă cu vreo trei ani, când Lüngerul
zăcea atins de o meningită ce părea fără scăpare (posturile
străine chiar anunţaseră trecerea sa cu un etaj mai sus), Neb
Ramgall îi ţinuse cu succes locul, torăind una din cele mai
strălucite alocuţiuni.
Din nefericire, în seara aceea Ramgall nu avea spectacol şi
nu fu găsit nici la teatru, nici acasă. Matel porunci să fie
cercetate cârciumile şi bordelurile şi bătrânul actor fu
descoperit în cele din urmă în braţele unei târfe, în ultimul
hal de beţie. I se făcură urgent injecţii pentru a-l trezi şi
Matel în persoană îl însoţi la postul de radioemisie. În maşină
Neb adormi de două ori şi în general totul fu o corvoadă
neplăcută, dar în cele din urmă naţiunea fu de bine de rău
convinsă că Lüngerul trăieşte şi veghează.

248
A doua zi, întorcându-se la hotelul „L” („L” de la Lünger…),
unde i se rezervase cel mai luxos apartament, amiralul Krug
îşi făcu o injecţie cu somnifer puternic.
Înainte de a adormi îşi spuse că de vreme ce eşti viaţă şi
conferinţa „Cetaceul” n-a avut loc şi probabil va fi
contramandată, e mai prudent să distrugă compromiţătorul
testament pe care-l făcuse cu două nopţi în urmă. Îl căută
peste tot, dar nu-l mai găsi. Prin urmare îl vizitase poliţia
secretă şi-l dibuise. Deci din clipă în clipă urmează să fie
ridicat…
Ei şi ce, când vor veni să-l ia, îl vor găsi dormind… Şi se
dezbrăcă liniştit, simţind cu mare plăcere cum îşi face
narcoticul efectul…
Ce mai circ fusese la Marele Cartier General din pădurea
Lucinend! Măscăriciul. Măscăriciul cu vioara. Ha! Prin
urmare s-a terminat. Acum s-a terminat într-adevăr. În
testament lucrurile sunt spuse pe nume, nu pe ocolite. Cum
îl vor lichida? Nu frica… nu… Jocul acesta blestemat…
Trebuia să-l părăsească la timp…
Ha! Ceruse vioara şi voia să fie singur. O insulă pierdută şi
un nou Robinson… Aşa ar fi trebuit… Îl vor otrăvi, sau îl vor
împuşca? …Vioara… Slugile… Şi peste toarte, moartea. Ha!
Ar fi trebuit să-şi viziteze verişoarele… Nu le-a mai văzut de
ani… Lua le-ar dracu, cotoroanţe… Destule foloase scot ele…
Şi peste toate… Cine? Ce? Peste toate, deasupra tuturor, pe
toate catargele, pe toate feţele, în toţi ochii – moartea!

CAPITOLUL 9: „BALADA PENTRU DOI AMIRALI”

„Uite, îmi dau seama că acesta e un vis năprasnic, gândi
amiralul Krug, singur şi mic în patul croit pe măsura unor
uriaşi. Ştiu că e vis, îşi continuă amiralul, ordonat, ca
întotdeauna, gândurile, încerc să mă conving că e vis, trebuie
să mă conving că e vis, şi atunci va fi într-adevăr vis, cu toate
că până acum, în somn, mă visam teafăr, cu ambele mâini
249
întregi… vreau să spun că visele mele de până acum au fost
în general fericite, de vreme ce mă vedeam în ele tânăr şi
întreg, iar acesta e un vis nenorocit, datorită, poate,
indigestiei, sau datorită celor întâmplate la „Bârlogul de
Adio”, din pădurea Lucinend… Va trebui să verific totul şi, în
primul rând, să mă conving că atentatul împotriva
Lüngerului nu face parte din vis, dar acum alt gând mă
frământă: în imensa iluzie care este viaţa, totul depinde de
convingere, totul este posibil; poţi să te autoconvingi de orice,
dacă ai un spirit ferm, poţi transforma realul în ireal, şi
irealul în real…”
— Cine sunteţi cum aţi ajuns şi ce căutaţi aici? grăi
simpaticul personaj ce i se arătă amiralului Krug în vis.
Acesta era un tânăr domn foarte elegant, deosebit de
manierat, cu vocea plăcută şi cu o expresie de nesfârşită
bunăvoinţă pe faţa prelungă, musculoasă şi în ochii cenuşii,
limpezi.
Amiralul nu-l cunoscuse şi nu-l văzuse niciodată pe acest
tânăr simpatic, nici în visele sale şi nici în realitate, era o
plăsmuire cu totul nouă, îşi zise, făcând în continuare
eforturi deosebite spre a se convinge că visează.
Ar fi fost o nebunie crudă şi fără sens să creadă în
realitatea acelei scene, şi anume că el, unul din ultimii mari
conducători şi strategi ai flotei imperiului, poate fi apostrofat
în propriul său apartament!
Pe acest simplu temei, simplu dar solid şi definitiv,
amiralul Krug etichetase drept vis ceea ce vedea şi simţea
acum şi, scrutându-şi cu profunzimea sa de totdeauna
adâncurile subconştientului, încercă să explice… să explice
ce?
— Mă tem că situaţiunea dumneavoastră este suficient de
dificilă… de neplăcută, continuă cu inefabila-i bunăvoinţă
prezentabilul domn, aprinzându-şi cu gesturi mici ce trădau
un anume rafinament o ţigaretă „Mercur”, cu surâsul lui de o
ironică şi stăpânită candoare. Aţi fost surprins dormind în
apartamentul amiralului Krug! Dacă era vorba de aparta-
mentul altuia… al unui anonim, al unui om mai puţin
important, fireşte n-am da importanţă cazului, am pune
250
faptul pe seama zăpăcelii, aşezându-l între încurcăturile
banale cotidiene…
Amiralul asculta cu sinceră curiozitate discursul insului
din faţa sa (a insului din vis), mirându-se doar de realitatea
imediată şi densă a situaţiei. Era un vis din cale-afară de
hazliu – ciudată luptă se dădea în cutia craniană a
amiralului, evident dacă acesta e locul de ciocnire al ideilor şi
nu măduva spinării, cum pretindea un anatomist al secolului
şaptesprezece, minte luminată, de altfel, şi ale cărui ipoteze,
cine ştie, poate că nu erau lipsite de o bază reală. Deşi
aproape convins că visul nu e vis, amiralul continua să joace
rolul omului care se consideră încă adormit şi vede în somn
ceea ce de fapt vede în realitate; era deci un vis hilariant,
aproape ca o anecdotă cu evrei şi povestită de un evreu, şi
doar faptul că nu mai râsese în hohote, nu mai râsese cu
adevărat de mulţi ani, şi probabil muşchii săi faciali uitaseră
acest exerciţiu, îl împiedica pe Krug, severul ofiţer şi
comandant (dar vai, în pijama!), să izbucnească într-un râs
torenţial, ce ar fi avut rezultat sau trezirea sa, ori, eventual,
intimidarea elegantului impostor şi excroc ce-şi fuma ţigareta
în faţa amiralului care nu suporta decât pipă!
— Mă tem, şi faptul îmi provoacă un anumit regret,
continua volubilul personaj, fiindcă nu-mi sunteţi antipatic,
ba chiar vă admir, ca pe toţi oamenii îndrăzneţi, mă tem că
nu veţi ieşi prea uşor din această încurcătură. Ε greu să
scapi neamendat, când intri nepoftit în apartamentul unui
om precum amiralul Krug…
Abia acum, cu întârziere, cu o inexplicabil de mare
întârziere, amiralul văzu, cu un fior neplăcut, dincolo de
zâmbetul oarecum compus al omului din faţa sa, dincolo de
chipul său proaspăt şi totuşi uşor chinuit, şi anume, văzu
ochii.
De un cenuşiu aparte, ochii personajului nu glumeau. Mai
mult, privirea puternică, grea părea încărcată de o forţă
hipnotică, ce-l descumpăni pe Krug. Abia putu să
bolborosească, mult mai puţin ferm decât ar fi vrut:
— Ce caraghioslâcuri aţi pus la cale? Eu sunt amiralul
Krug!
251
Şi în momentul acela se lovi cu palma peste frunte,
înţelegea! Era o înscenare, o înscenare tipică pentru lacheii
Lüngerului. Testamentul fusese descoperit şi citit şi acum
urmează să fie asasinat, înlăturat, împărtăşind soarta
camaradului său de arme şi a bunului prieten, amiralul Lind,
care dispăruse şi el în chip misterios în urmă cu vreun an.
— Oh, nu glumiţi, vorbi omul de lângă pat, agitând prin
văzduh ţigareta „Mercur”, şi Krug reţinu iarăşi expresia
profundă a ochilor, amiralul e în camera alăturată şi s-ar
supăra auzindu-vă… Domnule amiral! Dacă sunteţi bun…
Stupefiat, Krug auzi paşi şi în clipa următoare în dormitor
se ivi el însuşi, într-un al doilea exemplar!
Falsul amiral Krug, copia-i leită, purta vechea sa uniformă
de campanie, cu mâneca dreaptă goală, eroic sumeasă şi
întoarsă în sus, prinsă în acul de aur cu diamant pe care îl
primise cadou din partea căpitanilor flotei a cincia, după ce
îşi pierduse braţul. Într-adevăr amiralul refuzase, dintr-o
toană ciudată, şi poate din mândrie, să poarte proteza ce ar fi
ascuns, de bine de rău, lipsa braţului drept.
— Domnule amiral, vorbi respectuos omul cu ochi cenuşii,
adresându-i-se noului venit, care este decizia dumneavoastră
cu privire la omul acesta?
— Opriţi-vă, nu luaţi nici o decizie, vorbi adevăratul Krug,
brusc enervat, permiteţi-mi întâi să mă îmbrac!
Şi, jalnic în pijamaua largă pe trupul costeliv de bătrân, se
repezi spre perdeaua în dosul căreia atârnau încă două
uniforme ale sale.
— Ce faci, domnule? Ce vrei să faci acolo? întrebă cam
răstit, lăsând la o parte politeţea de până acum, omul cu
ţigareta „Mercur”.
— Pe naiba, mă îmbrac! Nu pot discuta în halul acesta
cu… nişte asasini!
— Îmbracă-te, domnule! Dar pune pe dumneata hainele cu
care ai venit aici, şi nu uniforma amiralului Krug! Sau vrei să
ne convingi că eşti un nebun, un psihopat, urmărit de mania
grandorii?
Amiralul Krug întoarse către el o faţă desfigurată:
— Hainele cu care am venit aici?
252
— Da! Cele de colo!
O clipă amiralul se îndoi de realitate şi se îndoi dacă el
este într-adevăr Krug: pe un fotoliu zărea, aruncat neglijent,
un costum civil, gri, nu prea aspectuos.
Degajat, fumându-şi ţigara, omul cu ochi cenuşii îi întinse
cămaşa şi dintr-o mişcare amiralul, adevăratul amiral,
rămase dezgolit până la brâu. O clipă lumina căzu
neînduplecată pe bustul său meschin – ce jalnică înfăţişare
pot avea oamenii mari! iar sărmanul ciot al braţului drept se
zbătu ridicol ca într-un gol de aer, în vreme ce celălalt îl ajuta
să se îmbrace…
Gătit în haine civile, în costumul acela de duzina, Krug nu
rezistă şi se privi în oglindă. Mâneca dreaptă, mototolită, era
vârâtă în buzunarul hainei, iar când voi s-o scoată de acolo,
văzu că e cusută, ceea ce i se păru de-a dreptul hidos, dar ce
importanţă avea? Falsul amiral – sau poate că adevăratul
(„Poate că sunt într-adevăr nebun”, gândi Krug privindu-se în
oglindă) – rămase tot timpul la o parte, rezervat, tăcut. Un
mic pansament îi adumbrea obrazul şi O.C.O.C. (omul cu
ochi cenuşii) se simţi dator să explice:
— Domnul amiral Krug a fost rănit cu ocazia mârşavului
atentat… Din fericire, nu grav.
— Eu sunt amiralul Krug, şi eu am fost rănit, zise
sărmanul om în civil, atingând cu vârful degetelor zgârieturile
adânci care-i traversau figura.
— Aţi procedat cu o abilitate de invidiat, făcu O.C.O.C. În
încercarea de a lua locul amiralului, i-aţi imitat până şi
rănile. Am observat din prima clipă şi, credeţi-mă, apreciez
iscusinţa de care aţi dat dovadă…
— Termină, domnule! Cine eşti, la urma-urmelor?
— Biroul Central al Siguranţei Statului, zise omul cu ochi
cenuşii, desfăcând uşor reverul hainei, spre a lăsa să se vadă
o clipă o mică insignă galbenă.
— Am bănuit eu! Prin urmare Lüngerul a dat ordin să fiu
înlăturat!… Dar cum?! O marionetă – gest spre falsul Krug –
îmi va lua locul la comanda flotei? Nu e prea complicat?
Procedeele voastre erau mai simple… Bietul Sing…

253
Omul cu ochi cenuşii începu să râdă. Surprins, amiralul
Krug duse mâna stângă la buzunarul pantalonilor unde găsi
una din batistele sale, cu monograma tăiată însă.
— Nu venim din partea Lüngerului, domnule amiral Krug!
Surprins că individul i se adresează cu „domnule amiral”,
Krug îşi suflă nasul, care sună ca o trâmbiţă spartă.
— Prin urmare, recunoşti că eu sunt amiralul şi nu…
celălalt. Ce înseamnă mascarada aceasta? Poate veniţi din
partea poliţiei secrete, fără ştirea Lüngerului? Mi-aţi citit
testamentul, şi…?
— Nu venim din partea poliţiei secrete! Dar testamentul
dumneavoastră se află într-adevăr la noi!
— Ah, un şantaj! N-o să vă meargă, puţin îmi pasă…
— Nu e nici un şantaj… Aţi avut noroc! Camera a fost
percheziţionată, în absenţa dumneavoastră, şi vă daţi seama
ce se întâmpla dacă poliţia secretă punea mâna pe acel
testament imprudent?
Amiralul încercă să-şi dreagă mândria grav rănită!
— Cine sunteţi, domnilor? Ce doriţi?
— Nu vă enervaţi, domnule amiral.
— Nu mai fuma ţigări, domnule!
O.C.O.C. indică buzunarul hainei civile ce atârna pe umerii
slabi ai amiralului:
— Veţi găsi acolo pipa. Aprindeţi-o. Pentru ca să vă
liniştiţi.
— Sunt foarte liniştit, amice.
— Mă prea onoraţi! Nu merit acest titlu.
— Termină! Ce doreşti, cine eşti?
Amiralul i se adresă omului cu ochi cenuşii, întrucât falsul
Krug, mereu tăcut, rămăsese în umbră, urmărind cu atenţie
discuţia.
— Sunt, să zicem, un diversionist, zise O.C.O.C.
— Un ce?
— Diversionist, agent secret, spion, cum doriţi!
— Dumneata spion? Faţa lui Krug arătă atâta neîncredere
şi un anumit dispreţ, că O.C.O.C. surise. N-am crezut
niciodată că există spioni într-adevăr, mirii amiralul,
căutându-şi pipa pe care o găsi, aşa cum fusese prevenit, în
254
buzunarul de la piept. Operaţiunea umplerii, a îndesării
tutunului şi a aprinderii o efectuă miraculos de iute cu
singura-i mână.
— Te previn, continuă amiralul, degajat, fericit de pipa
care-i fumega în mână, te previn, şi chiar îmi pare rău (mai
ales că nici dumneata nu-mi eşti antipatic, ţi-am apreciat
manierele: nu ştiu de ce am impresia că agenţii secreţi – dacă
or fi existând cu adevărat – trebuie să tragă neîncetat cu
pistolul şi să aibă nişte mutre de oligofreni), te previn că, din
păcate, misiunea aceasta a dumitale – probabil de a mă răpi,
nu? – a dat greş şi e ultima. Ultima, auzi? Trist, dar aşa e…
Pesemne eşti un spion neîndemânatic, începător…
— Un idiot de spion, cum ar zice bătrânul scarabeu,
mormăi O.C.O.C.
— Poftim?
— Nimic, continuaţi, stimate domnule amiral!
— N-ai experienţă, domnule spion – iartă-mă nu-ţi cunosc
numele!
— Să zicem că numele meu e A-2, zâmbi O.C.O.C.
— Absurd, domnule A-2. Nu te cred, fiindcă spionii, dacă
există, se ascund în spatele ixurilor şi igrecilor: X… X-08, sau
Y-18… Din păcate pentru dumneata – şi crede-mă, regret –
vei avea o surpriză dintre cele mai neplăcute…
— Nu vă sfiiţi, domnule amiral.
— Apreciez mult politeţea dumitale. Spionii pe care i-am
văzut în filme erau nişte brute… Surpriza neplăcută pentru
dumneata e că în dosul noptierei, uite aici, se află instalat un
microfon, în stare de funcţionare perfectă. Discuţia noastră,
atât de instructivă, de altfel, a fost ascultată… Nu veţi mai
ieşi de aici liberi. Haide, domnule, se răsti Krug către falsul
amiral, înapoiază-mi uniforma şi primeşte înapoi zdrenţele,
nu vreau să fiu văzut aşa cinci vor veni să vă ridice…
Omul cu ochi cenuşii veni în faţa lui:
— O clipă, domnule amiral… Testamentul?…
— Testamentul, da!
— Ε la mine. V-am prevenit doar! Va cădea în mâinile
poliţiei secrete.

255
Amiralul, ca lovit, căzu pe scaun, şi-şi apăsă genunchii cu
palmele lui uscate.
— Aşa e! Ei, şi la urma-urmei…
— Aş putea să vă propun un târg: salvaţi-ne, ca să vă
salvăm, dar…
— Mă tem că fierbem în aceeaşi oală…
Krug râse, de loc înfricoşat, privindu-i cu o anumită
simpatie pe O.C.O.C.
— Mă miră că n-au năvălit încă peste noi… oamenii lui
Matel… sau ai colonelului Hars…
— Nici nu vor năvăli, domnule amiral… Sunt un spion
începător, să zicem, şi fără experienţă, cum aţi zis, dar tot n-
am uitat să tai firele microfonului. Priviţi! Şi O.C.O.C. dădu
noptiera la o parte. Krug se aplecă şi atinse cu vârful
degetului instalaţia abil mascată în perete. Cele două fire
smulse atârnau în afară.
— Bine… să tăcem puţin, propuse amiralul, şi pipa
deodată tremură în mâna lui.

CAPITOLUL 10: MOARTEA UNUI AMIRAL

— Ε atât de trist când visurile ţi se realizează prea târziu,
binevoi să remarce după un timp amiralul Krug. În copilărie
şi, dacă nu mă înşel chiar şi în anii de liceu, mă pasiona
ideea să devin agent secret, sau spion, un veritabil spion,
care să hotărască din umbră destinele celor mari, prin uriaşe
reţele invizibile… Dar, mă întreb, care băiat n-a visat aşa
ceva? Am învăţat, în acest scop, limbi străine, am făcut exer-
ciţii chinuitoare pentru dezvoltarea memoriei şi a spiritului
de observaţie, am studiat matematica, fizica şi chiar
botanica, un agent secret trebuie să cunoască, nu-i aşa,
denumirea tuturor planetelor. Dar eram mic de statură, firav
şi bolnăvicios şi-n închipuirea mea spionii trebuiau să fie
nişte coloşi…
Amiralul îl examină atent pe O.C.O.C.
256
— Dumneata, domnule A-2, ai o sănătate de fier şi eşti
foarte puternic! Hm! Prin urmare a trebuit să renunţ la
minunatele aventuri de care se bucură diversionisţii şi
conspiratorii, pentru a le trăi acum, la bătrâneţe… Iată-l în
mâinile voastre pe amiralul Krug, dezarmat, neputincios şi…
ridicol! Ridicol, nu? Ar trebui să am energia de a întreprinde
ceva, nu? Amiralul Krug, în plină Capitală, încolţit de doi
agenţi?!… Neverosimil! Ce păzeşte poliţia secretă, B.B.-ul,
Z.Z.-ul, Biroul Central al Siguranţei Statului… Ah, uitasem,
pretindeai că eşti de la Biroul Central. Presupun că ai şi
documentele necesare… Ce păzesc toţi? Ar trebui să mă
reped la telefon – probabil m-aţi împuşca – sau să expediez
un semnal, prin care să-mi înştiinţez aghiotantul, sau să-i
dau cumva de veste hotelierului – totdeauna există câte o
astfel de chichiţă, o posibilitate de scăpare, dar mintea mea
refuză să lucreze, şi ce e mai grav e că parcă nici n-aş dori să
ies din această încurcătură… Testamentul meu se află la
voi… Totuşi e un fel de şantaj… În sfârşit, ce doriţi de la
mine, domnilor? Mă simt prost în aceste haine civile… Port
uniforma de atâţia ani… parcă aş fi altul, parcă într-adevăr
dumneata ai fi amiralul Krug şi nu eu. Ar trebui să spui o
vorbă, sunt curios dacă şi vocea dumitale seamănă cu a
mea…
— Seamănă… O fac eu să semene, domnule amiral, zise
falsul Krug.
— Seamănă şi nu prea… Totuşi seamănă… Hm! Situaţia
mea nu e plăcută, dar nici pe voi nu vă invidiez. În fine! Încă
o dată, ce doriţi, domnilor?
— Vom ieşi toţi trei de aici, zise Blondul. Împreună.
— Împreună? Eşti nebun?
— „Doar dinspre nord-vest…” Nimeni nu-l va recunoaşte
pe amiralul Krug în civil… şi cu machiajul pe care-l vom
aplica…
— Vrei să mă machiezi? Asta e culmea obrăzniciei!
— Domnule amiral! În rapoartele serviciului vostru figurez
drept „neîntrecut în arta deghizării” şi nu e o exagerare.
Uneori mă întreb dacă n-aş putea deghiza chiar şi un câine
în om. Cândva am să încerc.
257
— Dar nu despre asta e vorba! Nu te temi că, odată ieşiţi
de aici, am să vă dau în vileag?
— Am testamentul dumneavoastră în care îl ironizaţi fără
rezerve pe Lünger. Ε un păcat capital. Sunt convins că
preferaţi societatea noastră decât a blânzilor băieţi de la
poliţia secretă, a lui Hars sau a lui Ball…
— Dacă nu exista testamentul, cum te-ai fi descurcat,
domnule A-2?
— Aş fi găsit neapărat o soluţie, domnule amiral!
— Oho! Eşti un fel de superspion?!
— Cam aşa ceva. Aş putea numi un singur om care să mă
întreacă în viclenie, un compatriot al dumneavoastră, care
din fericire îmi e prieten. Bătrânul crab!… Aşa îi spun eu.
Dar el are o mie de ani. Când voi atinge vârsta sa îl voi
depăşi, fără îndoială.
— Speri să mori de bătrâneţe?
— Nu, fiindcă eu nu îmbătrânesc niciodată!
— O, asta e cu totul altceva… dar dacă, în pofida
testamentului, ieşind de aici împreună cu voi aş striga după
ajutor.
— Nimeni nu v-ar lua în seamă… Aş fi silit să vă arestez
pentru insulte adresate amiralului Krug, sau poate v-aş
împuşca pentru atentat la viaţa amiralului. Secundele sunt
lungi. În fiecare secundă se pot găsi câte trei soluţii… Nu vă
întrebaţi, domnule amiral, cum am pătruns aici, în acest
apartament supravegheat? Nu e aceasta o dovada că pot
orice?
— N-am să ies împreună cu voi. Nu voi accepta rolul pe
care mi-l dictezi, domnule A-2. Ce vei tace? Mă vei ucide?
— Gândiţi-vă, zise moale O.C.O.C., operaţiunea „Cetaceul”
odată eşuată, Lüngerul s-ar afla în faţa unui război pierdut…
— Dumneata ai pretenţia că poţi decide din umbră soarta
războiului?
Pentru asta mă aflu aici.
— Îl detest pe Lünger, dar nu sunt un trădător, domnule
A-2!
— Asta e deci bariera de netrecut! Onoarea militară…

258
— Da, onoarea militară! Nu poţi trăi o viaţă întreabă
nepătat, pentru a o încheia dezertând, ca ultimul trepăduş…
Dezertând la inamic! Asta vrei să-mi propui mie, amiralului
Krug! Să dezertez!
— Eu nu v-am propus dezertarea. Eu vă iau prizonier, e o
formă a luptei…
Lupta se dă pe front, faţă-n faţă, ochi contra ochi, sau pe
ocean, prova contra prova, tun contra tun! Aceasta e lupta
cinstită… Spionii n-au hotărât niciodată războaiele, n-au
ajutat cu nimic nimănui. Ei au produs doar încurcături… Nu
mă poţi lua prizonier decât mort.
— Mi-ar fi suficient cuvântul dumneavoastră de onoare.
— Nu-l vei avea. Nu-mi dau cuvântul de onoare unui
spion. Eu sunt soldat.
— Dacă-mi daţi cuvântul de onoare, şi veţi rămâne acasă,
sub nume schimbat…
— Şi-n acest timp falsul amiral Krug – adică el – va trece la
comanda flotei, acoperind de ruşine pentru vecie numele
meu şi al părinţilor mei! Ε josnic ceea ce-mi propui, domnule
A-2. Nici marea satisfacţie de a-i juca Lüngerului o festă atât
de frumoasă nu m-ar putea hotărî să accept, nici frica de a
ajunge, datorită testamentului, la discreţia poliţiei secrete…
Ce ştii despre operaţiunea „Cetaceul”, domnule A-2?
— Totul, până în cele mai mici amănunte.
— Te felicit. Nici chiar eu nu ştiu totul, eu care am dat
ideea… eu care trebuie s-o duc la îndeplinire. Oricât ai fi de
şmecher, domnule A-2, planul dumitale mi se pare
fantezist… Peste un ceas trebuie să vină aghiotantul meu.
Mai târziu mă va căuta contraamiralul Merstin… La amiază
am o întrevedere la Marele Stat Major… Cum vă veţi des-
curca? Doar nu veţi întâlni în cale numai idioţi? Dar ce? Nu
veţi trece nici măcar de şoferul meu, care-şi va da seama că…
— Şoferului îi vom da un concediu…
— Dar pilotul avionului, care mă aşteaptă pentru a mă
duce înapoi în arhipelagul Binder? Ε un vechi prieten, un
maior, un as…
— Îl voi dezarma şi voi conduce eu avionul, în caz că…
— Ah, ştii să conduci şi avioane?
259
— Face parte din pregătirea unui spion, zâmbi Blondul.
— Prin urmare piedica principală sunt eu?
— Nu… mândria absurdă… onoarea militară…
— Dacă m-ai ucide, cum te-ai descotorosi de cadavrul
meu, care dacă va fi găsit aici…
— Nu vă voi ucide, domnule amiral.
— Ba, la nevoie mă vei ucide fără să eziţi. La început nu
prea te-am luat în serios, dar când ţi-am privit mai atent
ochii…
Cu un gest rapid, amiralul trase un sertar şi în clipa
următoare muşcă mica fiolă, care i se sparse între dinţi cu
un zgomot moale, nefiresc. Otrava avu un efect ciudat,
azvârlind cumva de perete trupul deja aproape mort al
amiralului. El căzu, devenind foarte greu, şi Blondul renunţă
să-l mai ridice. Amiralul Krug îşi trăia ultimele secunde. Cu
toată durerea ce-i răscolea viscerele, cu tot frigul ce-i
cutremura membrele, izbuti să vorbească:
— Asta n-ai prevăzut-o domnule A-2?!
— Am prevăzut-o domnule amiral. Altfel aş fi sustras fiola
din sertar.
— Atunci… ai sperat-o?
— Mă tem că era singurul mijloc de a împăca onoarea
militară cu cinstea de om…
— Salvează-mi onoarea…
— Vă promit.
— Ε ciudat… să rogi un spion să-ţi salveze onoarea!…
— S-au văzut lucruri şi mai ciudate.
— Ce vei face cu cadavrul meu!
— Fiţi liniştit.
— Dar lumea trebuie să afle că n-am trădat… să afle!…
— O să afle, domnule amiral.
— Întoarcerea… Ferigile… La păscut.
— Poftim?
— Ε numai cerneala… Ridicaţi motoarele!…
— Bineînţeles.
— Oh! Oooh!… Nu motoarele, pânzele! Flota cu pânze…
Înceţoşarea spionilor, a superspionilor, brrr… brrr… brrr!
Ridicaţi! Brrr!… Dumnezeule, iartă, fii milo… fii milostiv cu
260
mine, păcătosul, amiralul Krug… Pânzeleeee!… Fără
compas…

CAPITOLUL 11: CONCERT PENTRU VIOLONCEL

„Am refăcut contactul la microfon! Vor crede că abia acum
te-ai trezit. Intrăm în schema stabilită. Fii atent, voalează-ţi
glasul!”, scrise Blondul pe o foaie de hârtie, şi adăugă cu voce
tare:
— Sper că v-aţi odihnit cumsecade, domnule, amiral!
— Am dormit excelent, dragă Niebel, răspunse inginerul
Sible. Mă bucur foarte mult că te văd. Cum o mai duc ai tăi?
— Mulţumesc, bine. Ce fericire că atentatul n-a izbutit, că
ticăloşii n-au reuşit să-l răpună pe Lünger. Sper că rănile
dumneavoastră nu sunt serioase…
— Simple zgârieturi… Din nefericire în momentul exploziei
mi-am pierdut proteza şi iată-mă cam ştirb… Ε un adevărat
chin să vorbeşti cu trei dinţi lipsă… Am devenit brusc un
bătrân fonfăit… Noroc că am pe navă un dentist priceput…
Blondul formă un număr de telefon:
— Alo, Mark, tu eşti?… Da, da, ai ghicit… mă aflu 3a
amiralul Krug… Cum.?… Îţi transmite salutări… (către falsul
amiral): Mark vă mulţumeşte, domnule amiral!… Ce făceai?
Cântai la violoncel?… Nu, amiralul e puţin indispus… Da!…
Uşor rănit… Da, după evenimentele… Totdeauna am spus că
ţi-ai greşit cariera… Ţi-ai dat seama cam târziu! Consideri că
eşti încă tânăr?… Bravo! Cum, violoncelul tău vorbeşte
singur?… Sper că e o… metaforă!… N-aş vrea să mă găsesc
singur într-o casă cu un violoncel care vorbeşte… (către
amiral). Mark mă întreabă dacă n-aţi dori să-l ascultaţi
cântând.
— Mi-ar face mare plăcere!…
— Auzi. Mark, domnul amiral spune că i-ar face mare
plăcere!… Vii chiar acum?… Te aşteptăm!…

261
Peste câteva minute în apartamentul amiralului se înfiinţă
directorul hotelului, masiv, cu chelie impunătoare, voce
profundă. Ochii mici, pe faţa albă, îngrijită, scrutau
permanent cu o vioiciune de guzgan. Directorul hotelului „L”
(ca toţi directorii de hoteluri, de altfel) era informator al
poliţiei.
Amiralul Krug îl primi aşezat comod într-un fotoliu adânc.
Omul se înclină adânc şi anunţă că un domn cu contrabas
cere să fie primit de amiral
— Cu violoncel, îl corectă Blondul,
Directorul acceptă precizarea cu o uşoară înclinare a
frunţii imense.
Amiralul abia mormăi:
— Lasă-l să intre, îl aştept.
Molatic şi respectuos, directorul se interesă dacă domnul
amiral nu doreşte să-i fie servit micul dejun.
— De la o anumită vârstă, pofta de mâncare te părăseşte,
dragă Bob…
Hotelierul rânji cu gura până la urechi:
— Numele meu este Obletta, domnule amiral…
— …dragă Obletta… Ce spuneam? Ah, da, pofta de
mâncare… Vine o vreme când omul nu se mai hrăneşte de
loc… sau aproape de loc. (Către Blond): Îţi jur, dragă Niebel,
că nu-mi amintesc când am mâncat ultima dată. Ieri?
Alaltăieri (Din nou către hotelier): Un semn că triumfă
spiritul, da, da, dragă Bob…
— Obletta, dacă nu vă supăraţi.
— Cred că oamenii viitorului vor renunţa la această
ocupaţie plicticoasă…
Pe faţa directorului, a cărui masivitate nu putea fi pusă în
nici un caz pe seama lipsei de apetit, flutură o politicoasă
expresie de dezaprobare; omul nu zise nimic, încântat
pesemne de onoarea conversaţiei cu amiralul, care adăugă:
— Nu mi-e foame, dragă Bob, şi nici n-aş putea mânca,
fiindcă iată-mă ştirb… În evenimentele tragice, în care am
avut fericirea de a fi alături de Lünger, mi-am pierdut
proteza… Abia pot vorbi.
— Să vă trimit un dentist, domnule amiral?
262
— O, nu! Îmi voi aranja dantura pe vas, unde mă întorc
curând de tot… Lumea e plină de mistere… Cum îţi explici
aurorele boreale, dragă Bob?
Obletta căscă ochii. Mulţumit de evoluţia lui Sible. Blondul
se întoarse spre fereastră cu o expresie visătoare.
— Îmi permit să observ, zise directorul, că domnul cu
contrabasul aşteaptă,
— Cu violoncelul, îl corectă Blondul.
Un minut mai târziu, Bătrânul Detectiv, impecabil în
redingota sa neagră, intră târând după sine imensa cutie a
instrumentului.
— Vă doresc o zi bună şi vă salut cu plecăciune, domnule
amiral, şi-mi exprim gratitudinea faţă de Dumnezeu, prin
grija căruia aţi scăpat cu bine din povestea aceea, făcu B.D.,
căutând din ochi locul unde se afla ascuns microfonul.
Blondul arătă spre noptieră şi bătrânul se opri în dreptul ei.
— Mă bucur că te văd, Mark, trăncăni falsul amiral. Să-i
mulţumim Celui de Sus că l-a ocrotit pe Lünger în timpul
cumplitelor încercări. Ce ne-am fi făcut fără el?
— Ce doriţi să vă cânt, domnule amiral? întrebă B.D.,
strâmbându-se. Pesemne considera că tonul folosit de Sible e
cam fals. Ceva clasic, ceva romantic?
— Dragul meu Mark, orice. Muzica e veritabila mea hrană,
aşa cum i-am spus-o şi lui Bob.
Schimonosindu-se, de parcă un strănut i-ar fi gâdilat
fundul nasului, B.D. deschise imensa cutie neagră în care se
afla doar un mic patefon, pe care-l instală chiar pe noptieră,
lângă microfon. Puse o placă şi melodia răsună tristă.
B.D. scoase de la piept un petic de hârtie, pregătit
dinainte, pe care scria „Idiotule!” şi i-l arătă Blondului.
„Ce gafă am mai făcut?” scrise Blondul pe altă hârtie.
„De ce ţi-ai pus costumul ăsta care bate la ochi?” scrise
B.D.
„Bate la ochi pe dracu!”
B.D. îi vârî iar sub ochi fiţuica cu „Idiotule!”
„De ce?”
„Amiralul Krug are un mic semn particular, aici!” şi-i arătă
pometul obrazului stâng.
263
„Aşa e. Am să i-l fac.”
„Unde e cadavrul?”
„În salon.”
Puţin mai târziu, B.D. părăsi apartamentul, făcând mari
eforturi pentru a nu trăda greutatea de data aceasta reală a
„violoncelului”. În timp ce-l înghesuia în cutie pe bietul Krug,
Blondul ţinu în şoaptă următorul discurs funebru:
— Bătrâne amiral! Ai fost un om curajos, şi-ţi mulţumesc!
Dacă viaţa e, cum spun profeţii, o sărmană deşertăciune, o
lungă, nemeritat de lungă aşteptarea morţii, atunci tu poţi fi
fericit acolo, pe celălalt tărâm, unde te afli. Celălalt tărâm!…
Dar eu sunt convins că iubeai viaţa şi aveai altă părere decât
cea a filozofilor şi profeţilor.
— Nu mai prohodi atâta! şopti B.D.
— Taci, bătrâne crab! Lasă-mă să termin! Bătrâne amiral,
nici nu e atât de rău că ai drept coşciug cutia unui atât de
suav instrument muzical, iar precuvântarea de adio să ţi-o
ţină A-2, cu toate că tu îi dispreţuiai pe spioni.
— Idiot sentimental! croncăni B.D.
— Bătrâne amiral! Dacă aş avea o felucă, te-aş trimite în
larg şi te-aş lăsa în bătaia vântului de bulină pe care nu-]
puteai suferi, să te legene cinci mii de ani, sau dacă aş fi
dogele Veneţiei te-aş încărca pe „Bucintoro” şi aş organiza pe
mări o serbare care să-ţi însenineze mohorâta tăcere a
tărâmului unde navighezi singur… Şi dacă… Am să păstrez
testamentul, şi dacă voi scăpa de aici, şi sunt sigur că voi
scăpa, îl voi arăta lumii, ca să-ţi salvez onoarea…
B.D. ieşise târând sinistra-i povară. De la fereastră
Blondul îl văzu traversând Bulevardul Învingătorului (nu-l
urmărea nimeni) şi oprind un taxi.
„Idiotule! îl apostrofă Blondul în gând. Iată că te prind şi
eu cu o gafă! Taxiul nu trebuia să-i iei din faţa hotelului!
Mărturia şoferului ţi-ar putea fi fatală…”
Şi, întorcându-se către Sible:
— Domnule amiral, dacă binevoiţi a coborî, mi-ar face
plăcere să vă însoţesc!

264
Înainte de a ieşi. Blondul privi spre microfon, adresând în
şoaptă o înjurătură glumeaţă, de nereprodus, la adresa celor
ce ascultau…
Coborâră cu liftul. În holul strălucitor câteva capete se
aplecară la trecerea amiralului.
Limuzina aştepta la scară. Şoferul se repezi să deschidă
portiera. Era şi el ofiţer al B.B.-ului. Blondul îi bătu cu
neglijenţă pe umeri, în timp ce amiralul se strecura, cu
obrazul pansat, în automobil.
— Dragă Bob, zise Blondul, amiralul îţi dă un mic
concediu.
— Ce fel de concediu? Dar nici nu i am cerut şi nici nu era
vorba…
— Te-ai tâmpit de tot, băiete?! îl fulgeră Blondul cu
privirea, dându-l la o parte.
Mica insignă galbenă străluci de sub guler.
Încruntat, şoferul se îndepărtă. În momentul acela o
maşină neagră se opri lângă limuzina amiralului Trei ofiţeri
coborâră şi unul din ei, oprindu-se în faţa portierei încă
deschise, îl salută ţeapăn pe amiral, întinzându-i plicul cu
antetul Cancelariei Lüngerului. Ofiţerul salută,
îndepărtându-se.
— Cine era la volan? întrebă unul din cei ce rămăseseră la
maşină.
— Dracu ştie?! Poate nepotul său.
— Are nepot?
— Are două mătuşi… De ce n-ar avea şi un nepot?
— N-ar trebui să-i urmărim?
— Ba ducă-se dracului! Mai bine să ne răcorim niţel la
Lefke.
Sible desfăcu plicul. Amiralul Krug era convocat imediat la
Lünger. Fără nici o întârziere.
— Şi acum? întrebă Sible. De când coborâseră în stradă,
genunchii îi tremurau, nu şi-i putea stăpâni cu nici un preţ.
Blondul se întoarse şi-l privi, mâinile i se odihneau pe
volanul lucios, vârful piciorului drept se juca leneş cu
acceleratorul. Încă nu făcuse contactul, dar presimţea
duduitul potolit al puternicului motor şi asta îi făcea o mare
265
plăcere. Îl privi pe Sible şi inginerul simţi sclipirea intensă a
ochilor cenuşii, acum bătând în albastru.
— Nimic. Te vei duce la Lünger! De când aştepţi acest
prilej!
— Dacă mă duc la Lünger, suntem pierduţi!
— Nu! Totul e de partea noastră. Eşti un amiral perfect.
Trebuie să mergi la Lünger, altfel plănui e dat peste cap. Să
nu-l împuşti pe Lünger, bine? Nu uita: amiralul era un om
imposibil, un posomorât care nu dădea două parale pe
ierarhiile existente. Şi mai ales, un taciturn, ori de câte ori se
găsea în faţa mărimilor de azi. Te vei descurca de minune.
— Mă va demasca aghiotantul amiralului!
— Aghiotantul n-o să apară. De asta are grijă Bătrânul
Detectiv. Haide! Dacă toate merg bine, peste câteva ore
decolăm, cu direcţia arhipelagul Binder.
— Mi-e frică!
— Trebuie să plăteşti pentru avioanele cu oameni
nevinovaţi pe care le-ai aruncat în aer! Ţi-e frică, puţin îmi
pasă, cândva m-am temut şi eu! Gata!
Limuzina ţâşni din şirul de maşini, gonind pe Bulevardul
Învingătorului. În faţa Marelui Cartier General, unde vegheau
tancurile, Blondul opri în umbră, sub scările de marmură
albă cu vinişoare albăstrii.
— Scoate-l! zise Blondul, întorcându-se spre amiral.
— Cum? tresări Sible.
— Haide, scoate revolverul. Nu e nevoie să-l omori pe
Lünger, cel puţin deocamdată. Am alte planuri cu privire la
el.
Sible depuse revolverul ascuns în buzunarul secret de sub
umăr al uniformei lui Krug. Blondul deschise portiera şi-l
însoţi pe amiral pe fastuoasele scări. Un ofiţer superior le ieşi
înainte, îl salută pe amiral şi spuse că-l va conduce la
Lünger. Blondul rămase acolo.
— Vă rog, domnule amiral, aduceţi-i Lüngerului omagiile
mele!
Ofiţerul întoarse capul urmărindu-l cu o privire uimită. Pe
urmă cei doi începură să urce alte scări. Blondul porni către

266
limuzină. Doi generali coborau scările, tăcuţi. Oprindu-se ca
să-i privească, Blondul îşi aprinse o ţigaretă „Mercur”.

CAPITOLUL 12: CAUTÂND UN PUNCT DE SPRIJIN…

Un lift. Subteranele pe care le durase Lüngerul…
Aşa cum răposatul amiral Krug, trezindu-se şi zărindu-şi
dublura, trăise intens, aproape palpabil, sentimentul
neverosimilităţii, falsul amiral – pe care fulgerătoarea
succesiune a evenimentelor îl purta cu o forţă covârşitoare,
de neoprit, spre centrul vârtejului – copleşit de uniforma
străină, purtând masca unei alte personalităţi, încerca
printr-o intensă concentrare să iasă la suprafaţă din
coşmarul prin mijlocul căruia răsunau paşii săi.
Dar cum?! Să dea ochi cu Lüngerul! Pe ce se bazase
Blondul când dictase acest pas riscant?
Nici nu observă uşa groasă de o jumătate de metru care se
deschise parcă singură. Intră ca halucinat, abia înţelegând ce
spune ofiţerul care-l invita să ia loc în aşteptarea Lüngerului.
Se pomeni în mijlocul oglinzilor! În vasta încăpere oglinzile
de cristal scânteiau din toate direcţiile, repercutându-şi,
triplând şi însutind la nesfârşit imaginile, încât era imposibil
să-ţi dai seama de reala dimensiune a spaţiului. Se privi într-
o oglindă şi se văzu în zeci de exemplare. Cincizeci de amirali!
Cinci sute de amirali! Pentru toate flotele planetei, pentru
toate escadrele paradisului şi infernului!
Năuc, falsul amiral îşi pregăti pipa. Făcea parte din
deghizare. Oglinzile îi repetau la nesfârşit mişcările. Un
milion de amirali îşi aprinseră, milimetric, în acelaşi timp şi
cu aceleaşi mişcări un milion de pipe.
Dintr-un miliard de pipe se ridică un miliard de şuviţe de
fum albăstrui.
Falsul amiral tresări. Când trecuse timpul? Se scurseseră,
de când aştepta, vreo douăzeci şi cinci de minute. De obicei,

267
în asemenea situaţii, e chiar invers, fiecare minut se
transformă într-un an.
Pipa se stinsese de mult. Sible se apropie de uşă, dar
constată că n-o poate deschide. Îl zăvorâseră? Spaima ce-l
cuprinse brusc fu atât de cruntă, că apăsă pe unul din
butoanele de pe perete din dreptul uşii… Şi tocmai asta nu
trebuia: să se lase cuprins de frică. Apăsă un al doilea buton
şi o tainică lumină invada oglinzile. Privi împrejur pierdut,
amintindu-şi ceea ce se spunea şi anume că Lüngerul
dăduse dispoziţia să fie instalate peste tot oglinzi, fiindcă-i
plăcea să vadă ce se întâmplă în spatele lui…
Când, în ce clipă se căscase uşa? Datorită butonului pe
care el… Terorizat de sclipirea oglinzilor care-l urmăreau
parcă, falsul amiral ieşi în labirintul subteran, aproape
uitând cine e şi pentru ce se află acolo.
Doi militari, pesemne ofiţeri superiori, nici n-a observat
bine, tropăiră pe lângă el, dând salutul. Sible nu răspunse, i
se făcu deodată lehamite. Frica trecuse.
Merse încet.
Un chelner ce mâna căruciorul încărcat, împingându-l fără
nici un efort, începu să-l urmărească, falsul amiral grăbi
pasul, totuşi fu ajuns într-un anumit punct, către care
convergeau câteva galerii, ţoale inundate într-o lumină verde
stridentă.
— Vă rog să vă serviţi, domnule amiral, zise omul pe un
ton umil. „Hait! vor să mă otrăvească”, îi trecu prin cap lui
Sible şi luă de pe platou o arahidă. Auzi lătrături şi pe lângă
ei trecu repede, gonind ca o fantomă, o căţea superbă, suplă,
pe picioarele-i lungi.
„Bineînţeles… căţeaua Lüngerului… Manitta… toată lumea
ştie că Lüngerul are o căţea favorită…”
Alături zbârnâi un telefon, nici nu-l observase. Aproape
amuzat, falsul amiral ridică receptorul. „Domnule amiral,
auzi o voce de femeie, serviţi cafea, e fierbinte şi bună…
serviţi şi prăjitură, e proaspătă”.
Puse receptorul şi văzu cum telefonul se retrage în perete,
dispărând. Chelnerul zâmbea lângă măsuţa lui. Sible luă
cafea, luă şi prăjitură. Îşi continuă apoi plimbarea.
268
O minunată seră, scăldată în lumina a zeci de reflectoare
ocrotea luxuriante vegetaţii tropicale ce păreau că respiră,
întinzând imense ramuri cu frunze zimţate, ce legănau
văzduhul ceţos între mişcările lor lascive.
Un alt telefon ieşi din perete în calea amiralului.
„Ο ţigaretă, domnule amiral? Havană. Zeld, Orfeu? Sau
poate Mercur?”
— Mulţumesc, fumez pipă! răspunse Sible, aproape furios.
Un ochi nevăzut îi urmărea peste tot paşii.
Albă, cu pete maro şi uriaşe urechi fâlfâinde, căţeaua
Manitta trecu pentru a doua oară în goană pe lângă falsul
amiral. Un gând nebun se născu în ţeasta lui Sible: Că
Lüngerul nu există!
În momentul următor văzu un bătrân cam gârbovit, cu
faţa cenuşie, mototolită, ce stătea rezemat în coate, privind
printr-un fel de fereastră uriaşă care dădea în seră. Ceva mai
departe, două siluete în uniforme întunecate se desluşeau
neclar în penumbră. Sible fu cât p-aci să-l întrebe pe bătrân,
cu seninătate, dacă nu cumva ştie unde ar putea fi găsit
Lüngerul, când gârbovitul personaj îi adresă primul
cuvântul, pe un ton liniştit, respectuos:
— Ce lună splendidă, domnule amiral!
Continua să-şi plimbe privirile prin seră. Într-acolo îşi
aruncă ochii şi falsul amiral, dar fireşte nu văzu nici o urmă
de lună. Fu gata să ceară explicaţii, dar bătrânul continuă:
— Luna asta străvezie, imaterială, mă apasă, domnule
amiral! Încă din copilărie, când o vedeam pe cer, îmi venea să
urlu ca un câine… Îmi creează un sentiment neliniştitor, de
nesiguranţă, de slăbiciune, de cădere în spaţiu… O mare
nesiguranţă şi instabilitate a vieţii, a materiei în general…
Prea puţine puncte de sprijin, prea mult vid, un vid imens,
necontrolat, ameninţător!… Suntem doar nişte biete fiinţe
înfricoşate, tot timpul în căutarea unui punct de sprijin. Ce
lună stranie, ce lună îngrozitoare, domnule amiral!…
Şi deodată falsul amiral Krug pricepu că se află în faţa
Lüngerului.

269
CAPITOLUL 13: „CÂND AI SĂ AJUNGI ŞI TU
AMIRAL…”

Avionul ateriză pe insula Bisland din arhipelagul Binder pe
la cinci după-amiază.
Cum flota nu fusese prevenită de sosirea amiralului, nu-i
aştepta nimeni. Căldura devenise înăbuşitoare. Vântul,
moleşit, drapa deasupra oceanului nori fusiformi, de la un
orizont la celălalt.
Şalupa amiralului, mascată în micul golf de sub coastă, se
legăna uşor pe valuri. Timonierul şi mecanicul de serviciu
jucau table. Când îl văzură pe amiral deasupra lor, pe micul
debarcader, săriră ca arşi. Erau dezechipaţi, într-o ţinută cu
totul nereglementară.
— Repede, ordonă Blondul. Amiralul e rănit şi bolnav!
Cei doi ascultară ordinul ciudatului civil, care-l susţinea
ds braţ pe amiral (Bietul Sible! Nu-i priau de loc traversările
aeriene!). În fierbintea şi fumegoasa înserare, şalupa îşi
îndreptă prova în direcţia uriaşei nave de linie „Lala Row”,
punctul de comandă al flotei a treia.
Şalupa amiralului fu observată de pe bordul distru-
gătorului „Satan-II”, care semnaliză. Căpitanul lipsea de pe
puntea navei-amiral. Se afla într-o mică localitate
pescărească de pe insula învecinată, unde încerca să
civilizeze o tânără indigenă.
Secundul, împreună cu ceilalţi ofiţeri, surprinşi de sosirea
neaşteptată a amiralului, încremeniră în întuneric, în
vederea unui raport răsunător, când individul civil care-l
susţinea pe amiral împiedică ceremonia primirii:
— Amiralul e rănit, se simte rău!
Secundul se repezi înainte şi astfel câteva clipe mai târziu
Sible se găsi în patul lui Krug, în timp ce Blondul îi poftea pe
toţi ceilalţi să se retragă, amiralul intenţionând să se
odihnească.
Oarecum intrigat, unul din ofiţeri, care era nepotul
amiralului Zegall, intră în legătură prin radio cu unchiul său,
270
a cărui escadră se afla dispersată în partea de nord a
arhipelagului Binder.
După ce anunţă sosirea inopinată a amiralului Krug, rănit
şi bolnav (Zegall confirmă că ciungul fusese alături de Lünger
în momentul atentatului, rănile de acolo i se trăgeau),
tânărul ofiţer se interesă cine putea fi personajul elegant şi
misterios ce-l însoţea pe amiral, părând a-i fi foarte apropiat.
— Nu ştiai că sublimul nostru Krug e homosexual? se miră
Zegall.
— Aşa? Asta explică totul! conchise nepotul, adăugând:
Totuşi, regulamentul nu permite să ne aducem târfele pe
bord…
— Când ai să ajungi şi tu amiral, replică unchiul,
regulamentul va fi îngăduitor şi pentru tine…

CAPITOLUL 14: UN SIMPLU SCHIMB DE MESAJE

1

Comandamentul suprem, Cartierul General al Lüngerului,
mesaj cifrat, ordin către amiralul Zegall, escadra „Laura”,
strict confidenţial:
„Deplasaţi imediat escadra direcţia Bisland. Încercuiţi
«Lala Row», arestaţi pretinsul amiral Krug, sosit ieri cu
avionul. Amiralul Krug asasinat în Capitală. Pretinsul amiral,
împreună cu însoţitorii, agenţi ai inamicului. Raportaţi de
îndată executarea ordinului.”

2

Comandamentul Suprem către escadrilele 2, 17, 21, 21-F,
21-FA:
„Sprijiniţi acţiunea escadrei «Laura» cu misiune specială,
regiunea arhipelagului Binder, imediat subordinele
amiralului Zegall.”
271
3

Statul Major al escadrei „Laura”, cu misiune specială,
amiral Zegall, către Comandamentul Suprem, Cartierul
General al Lüngerului, mesaj cifrat:
„Confirmaţi ordinul, repetaţi, dublu cod, pentru siguranţă,
plus codul zilei.
Zegall.”

4

Comandamentul Suprem către amiralul Zegall:
„Confirmăm ordinul.”

5

Escadrila 21-F către Comandamentul Suprem
„Am ajuns la faţa locului flota a treia nu se află în regiunea
arhipelagului Binder.
Comandor Haag.”

6

Escadra „Laura” cu misiunea specială, amiral Zegall către
Comandamentul Suprem:
„Flota a treia, sub comanda amiralului Krug, a părăsit
inopinat în timpul nopţii poziţia stabilită, pierind într-o
direcţie necunoscută.
Zegall.”

7

Cartierul General către escadra „Laura”:
„Zegall, eşti cretin? Nu vrei să înţelegi că amiralul Krug a
fost asasinat în Capitală? Cel care se pretinde amiral e agent!
Răspunde imediat!
Lüngerul.”
272
8

Amiral Zegall către Lünger, confidenţial:
„Aşa ceva nu pot să înţeleg. Aveţi dreptate, sunt cretin.”

9

Lüngerul către amiralul Zegall:
„Eşti destituit, predai comanda căpitanului Mandaz.”

10

Comandamentul Suprem către căpitanul Mandaz pe nava
„Lilon”:
„Preluaţi comanda escadrei «Laura» cu misiune specială.
Arestaţi amiral Zegall, acuzat înaltă trădare. Urmăriţi flota a
treia, arestaţi pretinsul amiral Krug. Răspundeţi cu capul.
Lüngerul.”.

11

Nava „Lilon” către Comandamentul Suprem:
„Nu pot aresta doi amirali. Nu pot urmări flota cu o
escadră.
Căpitan Mandaz.”

12

Comandamentul Suprem către căpitanul Mandaz:
„În caz de neexecutare, veţi răspunde în faţa Curţii
Marţiale.
Lüngerul.”

13

Nava „Lilon” către Comandamentul Suprem:

273
„Căpitanul Mandaz s-a sinucis, trăgându-şi un glonte în
cap.
Secund Elbis.”

CAPITOLUL 15: VIZITĂ PARTICULARĂ

— Oh, domnişoară sau doamnă, nu trebuie să vă supăraţi
pe un biet bătrân, căruia i-au mai rămas dear amintirile şi
băutura!
Credeţi-mă, sufletul meu se află în această sticluţă şi,
anume, chiar în fundul ei, sufletul meu cel de al doilea,
fiindcă primul, adevăratul, l-am vândut de mult Satanei… Şi
ce dacă sunt niţel cherchelit? Petty-turcul a băut la viaţa lui
de zece ori mai mult decât mine şi chiar şi astăzi vezi femeile
mergând cu flori la mormântul lui… La mormântul meu cine
are să vină? Gustaţi, dacă vă face plăcere, din sticluţa
aceasta, doamnă sau domnişoară: – fiindcă nu ştiu ce sunteţi
şi nici nu vă întreb – faceţi-mi o bucurie pe ziua de azi,
gustaţi! Nu e otravă, iar eu nu sufăr de vreo boală ruşinoasă,
gustaţi! Şi iertaţi, doamnă sau domnişoară, cuvintele unui
biet bătrân năuc… Nu sunt cal mai mare beţiv din lume, abia
dacă ocup locul şapte sau opt, şi-mi pare rău!
Noaptea e răcoroasă, şi un strop de alcool o să vă ferească
de răceală, fiindcă cine ştie când va veni cel pe care-l
aşteptaţi şi dacă va veni? Astăzi majoritatea celor aşteptai nu
mai vin, aşa-s timpurile, şi singurul remediu e sticluţa.
Gustaţi, doamnă sau domnişoară! Don-păduchiosul avea un
dar deosebit de a lamuri femeile, lui nu-i rezista nici una.
Faţă de Don, eu sunt un îngeraş! Beau abia de ieri şi încep
să obosesc. Păi când porneau o beţie Don împreună cu
Petty!…
Gustaţi, domnişoară sau doamnă, fiindcă nu ştiu ce
sunteţi şi nici nu îndrăznesc să presupun…
Cu un gest brusc, Em smulse sticluţa din mâna
bătrânului beţiv şi trase o înghiţitură zdravănă.
274
— Sunteţi o femeie şi jumătate, dragă doamnă sau
domnişoară, nici nu m-am aşteptat la asemenea cinste!…
Şi bătrânul bău însetat. Isprăvind, azvârli sticla pe alee,
departe, şi ivi alta, din buzunarul de la piept. Scoase dopul
cu grijă şi-i întinse femeii:
— Mai gustaţi! Prindeţi un pic de putere, fiindcă cel pe
care-l aşteptaţi nu vine şi cred că n-are să mai apară
niciodată. Luaţi un pic de căldură, domnişoară sau doamnă,
fiindcă noaptea e rece şi suntem tare singuri sub stelele
îngheţate… Dacă aş fi cu vreo cincizeci de ani mai tânăr, nu
v-aş lăsa să tânjiţi solitară pe o noapte ca asta, mai ales că
sunteţi frumoasă…
— De unde ştii că sunt frumoasă? i-o întoarse Em. Nu
cumva vezi prin întuneric?
— Oh, femeile frumoase, doamnă sau domnişoară…
împrejurul lor… prin aer… un fel de curent electric…
Em nu-l mai asculta. La una din ferestrele vilei singuratice
în care locuia Hars, se arcui o geană de lumină. Când şi pe
unde revenise acasă colonelul? Pâlpâirea durase numai o
fracţiune de secundă, acum camuflajul era perfect. Doar nu
l-or fi călcat hoţi: pe colonel!
Em sună la poartă şi peste o clipă auzi uşile descuindu-se.
Pasul egal, apăsat nu putea fi decât al lui Hars. Colonelul
deschise şi scrută prin întuneric chipul femeii.
— RX2TS! constată, parcă fără surpriză, recunoscând-o.
— Mata Murse sau Em, îl corectă femeia. Am venit într-o
vizită particulară.
— Cum ai spus? Nu primesc nici o vizită la ora aceasta.
— Bădărănia dumitale n-are margini, domnule colonel!
Sau poate ţi-e frică să stai singur pe întuneric cu o femeie?
Colonelul păru să-i cântărească fără grabă cuvintele.
— Vezi să nu primeşti ordinul de concediere, agentă
nepricepută, mediocră şi uşuratică!
— Nepriceputul, de data aceasta se numeşte Hars.
Temutul, inegalabilul Hars! De care şi-a bătut joc A-2,
şterpelindu-i de sub nas o flotă întreagă…
— Gura! Sau, pe cinstea mea…

275
— O, te-am scos din sărite, colonele! Ce bine-mi pare!
Dacă nu vrei ca discuţia noastră să fie cu martori – aş putea
să jur că bătrânul acela din parc îţi supraveghează casa –
iartă-mă, am să-ţi spun lucruri interesante. Şi ţine minte,
Hars! Acum nu sunt agenta dumitale, dispusă să-ţi accepte
grosolăniile de ţărănoi parvenit, ci o doamnă!
— Probabil o doamnă respectabilă…
— Ce frumos e la tine! Am să vin şi altă dată.
— Mă îndoiesc…
Din fotoliul adânc în care se aşezase. Em examina pe
îndelete interiorul. Salonul slab luminat de două lămpi
laterale crea o stranie senzaţie de instabilitate. Avu impresia
precisă, de loc neplăcută, de a se afla pe o navă de mare
tonaj, evoluând pe un ocean calm. Lumina era albăstruie,
ceţoasă, iar colonelul, în uniformă, ca totdeauna se aşezase
pe un alt fotoliu şi o privea.
— Şi acasă stai mereu înzăuat în curele, Hars! Dormi
îmbrăcat, dormi în uniformă? Grozav ce-aş vrea să te văd
măcar o dată în pijama. Colonelul Hars în pijama! N-ar fi
interesant? Închipuieşte-ţi că stai în pijama şi citeşti o carte –
ţi se întâmplă vreodată să citeşti cărţi, în afară de
instrucţiunile oficiale? – şi e seara târziu, şi tu, Hars, citeşti şi
se face şi mai seară. Şi se face şi mai târziu şi deodată, nu se
ştie de unde, nu se ştie cum, apare A-2! Aşa apare acest
magnific A-2, nu se ştie cum, nu se ştie de unde! Cum l-ai
înfrunta în pijama şi cu o carte în mână, Hars? Grozav ce-aş
vrea să asist la scena întâlnirii voastre! Nu te mai uita aşa la
mine! Nu mă intimidez, cu toate că eşti un bărbat grozav. Te
iubesc în taină, dar mai iubesc încă pe cineva. Poate că ci-
neva ăsta e chiar A-2! Poate că în curând eu voi fi cea care ţi-
l voi aduce pe A-2… Să nu-ţi pui oamenii pe urmele mele,
fiindcă atunci totul se duce dracului! Şi nici să nu mă
chestionezi. Da, văd că nu mă întrebi nimic, de fapt ai pune
tu întrebări, dar eşti prea deştept ca s-o faci, ai o tactică
teribilă, ştii că asta mă impresionează… Poate că am să ţi-l
aduc, Hars, în semn de omagiu, poate că am să ţi-l aduc pe
A-2, drept omagiu tacticii şi tăcerii tale… Singurele dificultăţi
care ar fi e că-l iubesc niţel pe omul despre care cred şi nu
276
cred că este A-2… A doua dificultate e că totuşi nu este el A-
2…
— Presupun că A-2 nici nu există, vorbi Hars.
— Mulţumesc lui Dumnezeu că ţi-am auzit glasul! Nu-mi
dai ceva de băut?
— Pe timp de război, continuă colonelul, cu mâinile
nemişcate pe genunchi, pe timp de război puterile beligerante
recurg la asemenea trucuri: creează legende despre
superspioni invincibili, realizând atuuri psihologice…
— Groaznic! Parcă ai fi citit din manual… puterile
beligerante… atuuri psihologice… Hars! Rosteşte o singură
frază omenească! Măcar o singură frază, măcar două
cuvinte… Repetă după mine: Cei doi lupi treceau prin poiana
scăldată în lună…
— Spuneam că A-2 nici nu există, repetă Hars.
— Există, colonele! În orice caz, dacă n-ar exista, aş fi
disperată! Am să te joc niţel. Hars! Presupusul meu A-2 a
lipsit, a dispărut tocmai în zilele când amiralul Krug a fost
asasinat, iar flota a treia… Să-ţi mai spun ce s-a întâmplat
cu flota a treia? Cred că ştii şi tu foarte bine. Cred că mai
bine decât mine ţi-a narat povestea heighlüngerul Matel…
Eu, cel mult, pot să-ţi cânt „Balada flotei a treia”… Vrei să ţi-
o cânt, colonele?
— De ce atâta vorbărie, RX2TS? Ce doreşti?
— Am venit să te joc, Hars! Precum ţi-am spus. Ca
niciodată, atuurile – ca să folosesc acest blestemat cuvânt –
S-au strâns la mine. Primul: sunt pe urmele lui A-2! Al
doilea: nu ţi-l spun încă, dar e foarte important. Al treilea:
vreau să te cuceresc, colonele, poate fiindcă sunt îndrăgostită
de tine, sau poate numai pentru plăcerea de a te vedea în
pijama. Şi al patrulea: eşti nebun după mine. Hars! Oh,
colonele! În ultimul timp am impresia că ai devenit apatic…
Un fals amiral Krug ajunge sub privirile Lüngerului şi
colonelul Hars nu ştie nimic! Adevăratul amiral Krug e
asasinat în centrul Capitalei, în apartamentul său de la
hotelul „L”, iar apoi cadavrul e descoperit în condiţii
misterioase, şi Hars e străin de toate acestea. Şi, culmea, A-2

277
şterpeleşte flota a treia aşa cum Guliver trăgea pe sfoară
corăbiile regatului inamic, iar colonelul Hars habar n-are!
— Spune odată ce vrei? Mi-e somn.
— Dă-mi ceva de băut, vreau să-ţi cânt „Balada flotei a
treia”. Bietul Hars s-a ramolit, aşa zice lumea. Am de gând să
te şi şantajez. Mi-a fost încredinţată o delicată misiune, din
partea serviciului patru, de către RX22. De către colonelul
Ball în persoană.
— Ai primit misiunea de a deveni amanta mea? De a mă
urmări?
— Văd că nu te-ai tâmpit de tot, şi mă bucur.
Hars îşi apropie fotoliul şi puse pe mica măsuţă ce-l separa
de Em serviciul de coniac. Femeia îl urmărea curioasă.
— Ai devenit brusc amabil… Te-ai speriat?
Un zâmbet inedit o valiză figura colonelului, ştergând
asperităţile, colţurile şi unghiurile întunecate. Şi cu acest
zâmbet răspunse la întrebare:
— Ştiam că Ball mă urmăreşte.
Zâmbetul dispăru şi faţa colonelului îşi recapătă masca de
înfricoşată nepăsare, amestec de răutate şi grosolănie. Încă
multă vreme zâmbetul acela de o clipă stărui în memoria lui
Em, acel zâmbet insolent, dulce şi batjocoritor, inedit şi
totuşi cunoscut,
— Vai mie şopti femeia, zâmbetul acesta mă va ucide! Ar
trebui făcută încă o baladă: despre zâmbetul colonelului
Hars… Te temi? îl întrebă ea pe colonel, şi cum acesta nu
răspunse, ocupat fiind să toarne băutura. Em vorbi iar: Noi
doi ar trebui să fim prieteni! Poate că-ţi vei reface reputaţia,
prinzându-l pe A-2… Poate că eu te voi ajuta să-l prinzi pe A-
2… Poate!
— Acum ar trebui să pleci, zise Hars. Şi vei putea raporta
lui Ball că instrucţiunile sale au fost executate…
— Nu pricepi că deocamdată totul are un caracter pur
sportiv? Oficial, Ball n-are voie să te urmărească…
— Bea-ţi paharul şi pleacă!
Hars se ridicase şi o privea cu duşmănie.
— Nu te grăbi, nu te grăbi, colonele! Nu plec până nu-ţi
cânt „Balada flotei a treia”…
278
CAPITOLUL 16: „PRIN URMARE…”

— Prin urmare, zise Hars, ai impresia că eşti pe urmele lui
A-2?
— Sunt convinsă că e chiar A-2. Sunt convinsă că nu este
A-2.
— Aha, începi să înnebuneşti…
— Nu. Mi-am exprimat deruta. Uneori mi se pare că e,
alteori că nu e…
— I-ai comunicat colonelului Ball ceva despre omul pe
care-l urmăreşti?
— Colonelul Ball nu ştie nimic. Pe A-2 îl păstrez pentru
şeful meu, pentru colonelul Hars. În cazul că mă voi hotărî
să-l sacrific.
— Şi acum du-te acasă!
— Nu… încă nu… În ce situaţie dificilă te afli, Hars! Ce
părere ai despre „Balada flotei a treia”? Ce părere ai despre
mine?
— Unde şi când te întâlneşti cu presupusul A-2?
— Ε curios cum o simplă înfrângere militară schimbă
brusc anumite raporturi… Dacă nu avea loc dezastrul flotei a
treia, niciodată n-aş fi îndrăznit să vin aici, în bârlogul tău,
pentru a te înfrunta!… Foarte ciudat! Nu ştiu când mă voi
întâlni cu A-2, colonele! Ε un om cu totul deosebit de toţi cei
pe care i-am cunoscut… Nu l-am văzut de multă vreme, dar
sunt semne că trebuie să apară…
— Dacă-l iubeşti, de ce ţii neapărat să-l înşeli?
— Şi el mă înşală! Nu ştiu cu cine, nu ştiu prin ce, dar
simt că mă înşeală!
— Ce justificare!
— Justificare, Hars? Ce vorbă inutilă! RX2TS nu s-a dat în
vânt după justificări niciodată, chiar atunci când îi era foarte
necesare. Uneori am impresia că eşti îngrozitor de naiv! Cade
mantaua, se rup curelele, se preface în cenuşă uniforma şi
279
rămâi gol-goluţ, alb şi curat ca un copil… Care este adevărul
despre tine, domnule colonel Hars?
— Care este adevărul despre tine, Mata Murse?
— De ce te urmăreşte colonelul Ball?
— De ce te urmăreşte Guss?
— Pe mine mă urmăreşte Guss? Cine l-a pus să mă
urmărească?
— Eu!
— Asta n-o cred.
Colonelul Hars deschise un carneţel.
— Să vedem RX2TS! Recunoşti această discuţie? Ascultă!
Şi colonelul citi rar:

„Ciudat… De A-1 n-am auzit.”
„Unde ai fi vrut să auzi? Eu am aflat astăzi despre A-2 şi nu
mi-a fost greu să-l inventez pe A-1…”
„Dar dacă tu, Paul Delun, eşti într-adevăr A-2 şi dacă
povestea ta e adevărată?”
„Dacă, draga mea.”
„Ar fi minunat! Ar fi grozav să fii tu A-2!”
„M-ai iubi mai mult?”
„Oh! Cred că da!…”
„Nu m-ai denunţa?”
„Te-aş denunţa, dragul meu. Te-aş denunţa imediat. Dacă
aş fi sigură că eşti A-2. Păcat că povestea cu A-1 nu e
adevărată. Ε prea romantică… Ai un bănuţ? Vreau să-mi
plătesc chiria pentru speranţă! …”

Em căzu cu faţa în palme şi rămase aşa câteva minute.
Hars o privea cu mâinile pe genunchi, nemişcate.
— Ε îngrozitor! Cuvânt de cuvânt… Îl privi cu o spaimă
bruscă, animalică: Într-adevăr eşti Hars, teribilul Hars,
bestia care le ştie pe toate! Cum de ai aflat despre discuţia cu
Paul Delun? Guss? Ε imposibil să ne fi auzit!
— Şi totuşi discuţia a fost interceptată.
— Prin urmare… Paul Delun… Sărmanul de el! L-ai arestat
pe Paul Delun?
— Ştii bine că nu!
280
— Atunci unde a dispărut?
— S-a plictisit de tine. Te ocoleşte.
— Nu! Ai dat ordin să fie arestat.
— Pentru ce?
— Dar discuţia…
— Eşti într-adevăr nepricepută RX2TS! Sau poate te
prefaci? Discuţia pe care o cunosc îl dezvinovăţeşte total pe
invalidul acela… Paul Delan.
— Invalid?
— Nu şchioapătă?
— Uitasem… Ϊl dezvinovăţeşte?
— Şi-n acelaşi timp îţi acordă şi ţie o notă bună! Îi spui în
faţă că n-ai şovăi să-l denunţi dacă ar fi el A-2, cu toate că-l
iubeşti.
Em oftă. Bău paharul pe care i-l umpluse Hars.
— Şi cu toate acestea!…
— Nici n-ai avea pentru ce să-l denunţi… El n-are nici o
legătură cu A-2.
— Nici în această privinţă nu sunt chiar atât de sigură,
şopti femeia atât de încet, că Hars n-o auzi.
Bău iar şi se ridică.
— Prin urmare Guss mă va urmări şi de-acum înainte?
Guss sau altcineva!
— Dar de ce?
— Fiecare din noi urmăreşte şi la rândul lui e urmărit. Ε
cel mai eficace sistem de prevenire a păcatelor.
— Asta înseamnă că vizita mea a şi fost consemnată?
— Neîndoios,
— Şi cel care m-a urmărit pe mine e şi el la rândul lui
urmărit?
— Aşa ar trebui să fie. Aşa şi e.
— Şi dacă acum vei stinge lumina şi mă vei poseda ne
acest covor, se va şti şi asta, Hars?
— Probabil că da, RX2TS!

281
CAPITOLUL 17: MĂŞTILE

— Şi pe urmă s-a stins lumina şi ea n-a ieşit.
— Asta încă nu este o dovadă, bătrâne crab!
— Nu-mi mai spune bătrâne crab. Mă deranjează. Îmi este
greu să înţeleg de ce ţii să te întâlneşti în continuare cu
această femeie, care face un joc atât de dubios: pentru Hars
împotriva lui Ball, pentru Ball împotriva lui Hars, pentru tine
împotriva lui Hars şi în_ acelaşi timp împotriva ta şi în
favoarea lui Hars! Îmi vine greu să cred că ai făcut o pasiune
dintr-aia rea pentru această fiinţă atât de uşuratică… Eu ştiu
că viaţa unui agent secret e îngrozitor de plicticoasă,
Blondule, cu miile ei de fire invizibile ce trebuie încurcate şi
descurcate şi că lângă o femeie poţi uita un ceas, două toate
aceste mici mizerii, dar un spion n-are voie să iubească! A
spus-o prima dată înţeleptul părinte al spionajului Radd-
Aban-Salal, acum trei mii de ani, şi situaţia nu s-a
schimbat…
— Tu eşti cu mult mai înţelept decât Radd-Aban-Salal, ale
cărui învăţături mărturisesc că nu le cunosc, dar în privinţa
femeilor nu te pricepi de loc, bătrâne scarabeu.
— Explică-mi!
— Nu, n-am să-ţi explic nimic, nu-mi cere să calc vechiul
nostru principiu. Eu nu ţi-am cerut să-mi povesteşti cum de
ai putut comite acea superbă triplă idioţenie de a uita în
tavernă cutia de violoncel în care transportai rămăşiţele
sărmanului amiral Krug…
— Mi se făcuse sete şi intrasem să iau un şnaps…
— Te rog, bătrâne crab, nu mai bate câmpii. Nici eu nu-ţi
voi relata ce încurcături îngrozitoare mi-a creat descoperirea
prematură a cadavrului lui Krug. Ai să afli toate astea
cândva, din memoriile mele…
— Tu n-ai să apuci să-ţi scrii memoriile, Piele de
Căprioară! Prea joci cărţi mari.
Bătrânul Detectiv se strâmbă urât şi adăugă:
— Din când în când, între două careuri, trebuie să te
mulţumeşti şi cu simple perechi, sau un modest brelan…
282
Ziua se făcuse senină şi pe Bulevardul Învingătorului
trecură tancurile ce schimbau garda la Marele Cartier
General. I se păru că vede pe şenila celui de-al doilea urme
de sânge; fiara blindată nimicise pesemne vreun câine, sau o
pisică rătăcită… Oameni nervoşi alergau în toate direcţiile:
militari în permisie, tineri în cârje, femei în doliu, copii cu
feţele murdare. Lumina era înţepătoare şi desfigura chipurile
oamenilor.
Din cer, sau poate că nu din cer, se cernea o văpaie
străină, înrăită ce urâţea. Lumina acelei zile avea un miros
neplăcut şi un gust amar.
Blondul îşi scutură umărul drept, avusese ciudata şi
destul de neplăcută impresie că o pasăre cu penajul murdar i
se aşezase lângă guler. Era o impresie cu totul inexplicabilă,
dat fiind că deasupra oraşului jalnic, distrus, înnegrit, nu
mai zbura de câtva timp nici o pasăre. Se retrăseseră toate.
Cine ştie unde! Poate că impresia cu pasărea de pe umăr se
datora atmosferei încărcate, puţin bestiale, puţin teribile; a
acelei zile.
Există zile, într-adevăr, ce par a prevesti sfârşitul lumii.
Un beţiv traversa strada cu o sticlă goală în mână,
întoarsă cu fundul în sus, drept steag şi pavăză şi simbol. În
mijlocul bulevardului, ocolit de câteva maşini ce frânau,
apostrofă dumnezeirea cu o lungă, întortocheată şi suculentă
înjurătură, după care azvârli sticla spre cer. Sticla căzu la doi
paşi de el, cu un buf zigzagat.
Şi iată aşa era ziua aceea!
— Mi se făcuse o sete grozavă şi intrasem să sug un
şnaps… se auzi parcă din depărtări vocea Bătrânului
Detectiv.
— Nu-mi explica, bătrâne crab… bătrâne scarabeu… Nu-
mi explica… nu-mi explica… nu-mi explica…
Printre ruine, cocoţat pe un maldăr inform, un fost dulap
poate, un copil înălţase trompeta lui argintie, ce sclipea în
lumină şi încerca notele false ale gamei. Un bătrân, bunicul
său, se strecura ca un hârciog pe sub dărâmături, căutând
cu o inutilă încăpăţânare. Ce căuta?
283
Copilul suna mereu din trompetă.
— Cine ne urmăreşte? întrebă Blondul.
— Cred că Guss.
Blondul aruncă o privire peste umăr.
— Atunci mergem să bem ceva la Lefke?
— Guss n-o mai urmăreşte pe Em?
— De ce nu? Guss m-a văzut împreună cu Em.
— Nu înţeleg, zise Bătrânul Detectiv.
— Nici eu.
— Există undeva un nod, constată Bătrânul Detectiv.
— Să sperăm că-l vei dezlega. Simpla măreţie a
complicaţiilor! Ciulunga-ciang şi raţia de rom!
— Sau Hars este un dobitoc, sau…
Blondul îşi privi iar umărul drept. Alungă cu un gest scurt
nevăzuta pasăre cu penajul murdar.
— Hars nu este un dobitoc, fii liniştit, bătrâne crab. Aici e
nodul pe care l-ai intuit cu înţelepciune, dar pe care n-ai să-l
dezlegi… fără umilul meu ajutor…
— În acest caz Hars va pune în curând mâna pe tine. Şi pe
mine. Şi se duce dracului totul.
— Vom vedea. Sper că la Lefke e răcoare azi. Nodul,
bătrâne crab, şi raţia de rom.
— Nu-ţi vei scrie memoriile (şi e păcat!), fiindcă Em îţi va
suci gâtul.
— Ce ştii tu, bătrâne scarabeu! În palma acelei femei se
află nişte ochi de lup…
Din nou Blondul alungă cu un gest brusc, ca un fior,
neplăcuta pasăre nevăzută ce i se aşezase pe umăr. Bătrânul
Detectiv observă, dar nu zise nimic.
— Ochi de lup, în palmă?
— Două perechi de ochi de lup… Lupii aceia o urmăresc.
Eu i-am văzut în prima zi…
Fanfara străbătu piaţa, şi alia se auzi din direcţia statuii
ultimului împărat.
Pivniţa lui Lefke îi înghiţi în ceţoasa-i intimitate îmbibată
de parfumul vechilor butoaie ce aşteptau.
— Ce vezi acolo? întrebă Blondul aprinzându-şi o ţigaretă
„Mercur”.
284
— Pe frate-meu Dorian care ne aduce vin roşu. Niciodată
nu l-am văzut pe Dorian într-o dispoziţie atât de luminoasă…
Ai observat ce bine arată în ultimul timp? Mi se pare că s-a
încurcat cu o tânără…
— Nu despre el vorbeam, îl întrerupse Blondul. Nu te
preface, ştii bine despre ce este vorba! Uită-te în colţul acela
întunecos sub felinarul care nu mai arde. Ce vezi acolo?
Bătrânul Detectiv tresări, luând automat paharul pe care
tocmai i-l umpluse fratele său şi-l dădu pe gât. Bărbia
ascuţită avu un mic spasm de plăcere. Apoi privi din nou în
direcţia ce i-o indica Blondul.
— Nimic! Nu văd nimic…
— O mască, bătrâne crab! O mască destul de hidoasă ce se
mişcă într-una pe deasupra mesei! Parcă ar sta acolo cineva
ascuns şi ar purta-o cu mâna…
Bătrânul Detectiv mai bău un pahar.
— Ai halucinaţii… Eu nu văd nimic. Pentru Dumnezeu, ce
a fost asta? Dorian! Ascultă frăţioare, aveţi un lup sau un leu
aici, în pivniţă?
Chelnerul mut făcu un gest nedesluşit cu mâinile.
— Prin nouă sute şi ceva, vorbi Bătrânul Detectiv, după ce
Dorian dispăru, debarcasem clandestin într-un regat
peninsular, îţi închipui în care. Trebuia să culeg informaţii,
anumite informaţii, într-o complicată afacere de succesiune a
familiei domnitoare. Mai trimiseseră acolo un ministru şi, pe
de altă parte, un prinţ izgonit din ţara aceea. Pe atunci eram
tânăr şi cu mintea ca un fulger, nu un idiot de teapa ta. Pe
aceeaşi pistă m-am întâlnit cu agentul unei terţe puteri şi
agentul acesta era tot atât de puternic ca şi mine. Îţi dai
seama ce scântei au ieşit din ciocnirea noastră! Nu ştiu dacă
sărmana ta cultură a trecut pe lângă ceea ce se numeşte
„Groapa Leilor”, dar află că lupta decisivă dintre mine şi
agentul rival s-a dat pe o noapte cu lună în parcul cu
animale sălbatice ale casei regale. Ne pândeam şi ne
urmăream, pândiţi şi urmăriţi la rându-ne de fiarele al căror
moale pas îl auzeam în spatele nostru. Nici unul din noi nu
voia să se folosească de revolver, întrucât ne-ar fi auzit
paznicii şi servitorii şi s-ar fi dus de râpă afacerea, fiindcă,
285
ştiam asta, în acea noapte cel ce urma să supravieţuiască
avea şanse să pună mâna pe potul cel mare, pe scârbavnicul
teanc de documente confidenţiale, pentru care dădeam noi
bătălia şi care urma să fie scos din palat de un curtean
corupt. Cu acesta tratasem amândoi şi ştiam că individul
avea să-l vândă primului care va sosi la întâlnire, sau
supravieţuitorului… Şi cum nu ne puteam servi de arme de
foc, în mâinile noastre clipiră cuţitele. După un lung studiu
şi o chinuitoare observare reciprocă, am pornit unul spre
celălalt. O mică pajişte cu iarbă moale şi înaltă urma să fie
scena de luptă. Dimprejur, de prin tufişuri, ne pândeau
fiarele. Ciudat că nu ne atacaseră până în clipa aceea! I-am
înfipt rivalului meu – era un băiat tânăr, frumos şi agil ca o
panteră, dar eu eram şi mai sprinten – pumnalul în inimă şi
abia atunci mi-am dat seama cât de mult se strânse cercul
ochilor fosforescenţi… Abia în clipa aceea m-am speriat şi am
sărit repede într-un copac. Sub mine, în iarbă, celălalt agent
secret îşi dădea ultima suflare. S-a zvârcolit câtva timp,
vedeam în lumina lunii iarba înaltă răvăşită de mâinile sale,
apoi iarba a tăcut. Fiarele s-au apropiat şi mai mult. Erau
printre ele forme nedesluşite, lunguieţe, am recunoscut
totuşi o leoaică şi puii ei, o hienă, o pumă. Altele păreau mai
mărunte, stăteau mai în umbră, sticlind cu ochii mici. Nu
hiena şi nici altă jivină nu s-a apropiat prima de cel ce abia
murise, ci regina leoaică. Şi sub ochii mei leoaica şi puii ei l-
au sfâşiat… Asta nu se uită.
— Ai şi tu lupii tăi, zise Blondul.
— Da, numai că lupii mei sunt lei.
— Acum nu mai e o singură mască, ci văd trei, zise
Blondul.
Ca niciodată pivniţa lui Lefke gemea de lume. Bărbatul
care se aşezase la masa lor, mojic, fără să-şi ceară
permisiunea, îşi rezemă coatele de un dosar voluminos, şi
ceru vin. Purta costum închis şi avea un aer sobru şi fără
îndoială se apropia de frumoasa vârstă a celor şaizeci de ani.
Era inexplicabilă mojicia lui, Ceru vin şi bău cu un aer
concentrat, privind drept înainte, în timp ce pleoapele i se
zbăteau la răstimpuri. Bărbia dublă, răzuită cu atenţie de un
286
brici ascuţit, era roză, şi strălucea de curăţenie. Părea să fie o
persoană cu totul respectabilă, impresie întărită şi de modul
cum îşi bea, cu discreţie, vinul.
— Ah, măştile! exclamă brusc Bătrânul Detectiv. Dar
astăzi trebuie să înceapă carnavalul.
— Dacă va mai începe!
— Trebuie… Carnavalul! Ah…
Dorian trecu repede, aruncând o anumită privire fratelui
său.
— Mi se pare că… mormăi Bătrânul Detectiv.
Domnul cu bărbia bine răzuită merse la toaletă pentru a
fate loc unei noi porţii de vin.
— Hars n-o să se lase dus cu una cu două, zise Bătrânul
Detectiv.
— Ε un tip feroce, aprobă Blondul.
— Hars se va răzbuna.
Domnul în costum negru reveni şi-şi rezemă iar coatele pe
dosarul lui.
Bătrânul Detectiv tăcu. Doi inşi se opriră la masa lor, cel
din stânga având obrazul desfigurat, ca de vitriol. Celălalt
fuma.
— Ne aşezăm? întrebă primul.
— De ce nu? răspunse fumătorul şi-şi trase un scaun.
— Ce timpuri! mormăi Bătrânul Detectiv. A dispărut bunul
obicei de a cere permisiunea când vrei să te aşezi la o masă
ocupată.
Individul cu faţa desfigurată îl privi o clipă şi rânji. Apoi nu
mai privi decât paharul pe care i-l aşezase în faţă Dorian şi
cu ochii aţintiţi mereu asupra vinului gălbui, cu vocea lui
plăcută, catifelată, (ar fi fost bun de crainic la radio, pentru
ştirile plăcute) cu această voce deci, făcu următoarea stranie
observaţie:
— Din prima clipă am ştiut că vom încasa premiul cel
mare! Ce spui, Murth? Când acum două luni şeful ne-a pus
pe urmele cele bune, am simţit o mâncărime în palme, asta
înseamnă bani, mulţi bani, cel puţin la mine, am verificat şi
se confirmă şi acum încă o dată! Ce zici, Murth? Visai că vom
pune mâna pe premiu? Visai că-l vom prinde pe A-2?
287
Cel care se numea Murth îşi stinse ţigara de colţul mesei.
— Eu eram mai puţin optimist, Prent. În orice caz ieri,
când mă îmbătasem de ciudă, aş fi putut jura că A-2 nici nu
există!
— Dacă ţi-aş fi spus că-l vom agăţa chiar azi, ce-ai fi
răspuns?
— Că eşti nebun:
— Ha, ha!
Prent bău şi, cu vocea catifelată, vorbi iar aţintindu-şi
privirea în paharul ce şi-l umpluse:
— Ei bine, domnule A-2, ţi-a sunat şi ţie ceasul. Ridică-te
fără tapaj şi îndreaptă-te spre ieşire! Te urmăm cu pistoalele
îndreptate spre ceafa ta.
— Ai urmat cumva cursurile de umor predate la radio de
maestrul Neb Ramgall? îl întreabă Bătrânul Detectiv. Cu
atâta umor, îmi închipui că trebuie să fie o mare plăcere să fii
arestat!
— De ce te amesteci, bătrâne? interveni Murth.
Prent nici nu privi în direcţia lui B.D. Nu-şi ridicase nasul
din pahar.
Cu totul pe neaşteptate interveni în discuţie sobrul
personaj cu bărbia dublă:
— Şi mă rog, domnilor, cum l-aţi prins dumneavoastră pe
A-2, că eu l-am fugărit toată viaţa şi abia dacă mă pot lăuda
că ştiu câte ceva despre el?!
Murth, care, spre deosebire de amicul său, se bucura de o
înfăţişare agreabilă, fiind smead, puţin palid cu ochi limpezi
şi parcă nevinovaţi, avu un hohot zgomotos, strident:
— Ha! Ai prezenţă de spirit, domnule A-2! Nu-ţi pierzi
cumpătul, dar asta nu schimbă nimic, eşti în mâinile
noastre! Ridică-te… şi… ţine-ţi mâinile pe masă, la cea dintâi
mişcare, trag!
— Asta face parte din Carnaval, domnule? făcu uluit
prezentabilul domn. Cine este A-2? Despre care A-2
vorbeşte?
— Îl auzi, Prent? Îl auzi cum ne ia peste picior? Sunt
curios să văd cum vei discuta cu colonelul Hars, domnule A-
2! Să ştii că te aşteaptă cu nerăbdare.
288
— Cine este colonelul Hars?
— Destul! se supără Prent, fixându-l pe domnul în negru
cu ochii mari, injectaţi. Comedia s-a sfârşit, cortina a căzut,
noi suntem nişte gentlemeni, n-avem nimic cu dumneata,
dar vrem să punem mâna pe premiu.
Bărbatul în costum de gală, cu obrazul străbătut de
vinişoare purpurii, strigă indignat:
— Cred că aţi scăpat din casa de nebuni!
— Poate, dar nici dumneata nu eşti în toate minţile! Prea
sfidezi lumea, prea ţi-ai făcut de cap, spion mârşav, şi încă ai
curajul de a umbla pe faţă, în plină zi, cu propria-ţi firmă.
Ha, ha!
Şi Prent lovi cu arătătorul cartonul dosarului pe care se
lăfăia, vizibilă de la distanţă, inscripţia: „A-2”.
— Nu vă permit! Sunt savantul Glimt Berg, doctor honoris
causa a patru universităţi, membru corespondent a cinci
academii, iar aici sunt observaţiile mele de-o viaţă întreagă
asupra virusului gripei. Această lucrare îmi va aduce Premiul
Nobel, domnilor, dacă aţi auzit de Premiul Nobel… Aştept
scuze…
— Virusul gripei? Ce tot vorbeşti? Ce înţeleşi prin virusul
gripei?
— A-2, virusul gripei domnilor ignoranţi! Plecaţi de la masa
mea!
— Ce părere ai, Murth? rânji Prent.
Blondul îşi aprinse o ţigaretă şi suflă impertinent fumul în
faţa lui Prent.
— Domnul Glimt Berg e savantul cu renume european,
care a revoluţionat bacteriologia, şi e o mare cinste să stăm la
masă alături de el, zise, fumând cu nepăsare.
— Îi iei apărarea! sări Murth. Cine ţi-a cerut părerea?
Dumneata cine eşti?
— Poale că eu sunt adevăratul A-2!
— Nebuni, toţi sunteţi nebuni, dar nu mă mir, azi începe
Carnavalul zise Glimt Berg.
— Nici nu ştiu dacă începe… Nu ştiu dacă pe timp de
război Carnavalul e permis. Carnaval ne mai trebuie, nu
avem destul? observă Bătrânul Detectiv.
289
— Carnaval ori ba, dar cu toţii sunteţi arestaţi!
— Nu te grăbit, îl domoli Murth. Poate că am luat plasă şi
încă una urâtă. Permiteţi să răsfoim lucrarea, domnule Glimt
Berg?
— Cum să permit? Poate că eşti plătit de duşmani… Poate
vrei să-mi furi opera vieţii.
— Nu vom accepta una ca asta, vorbi Blondul. Apoi lui
Prent: Nu vă mai legaţi de savant că o păţiţi. Ocupaţi-vă mai
bine de mine, vă spun, poate că eu sunt adevăratul A-2, sau
poate că domnul de lângă mine, şi îl arătă pe B.D.
Fularul uşor de mătase ce atârna la gâtul Blondului se
dădu la o parte, ca din întâmplare, descoperindu-i ordinul
Crucii de Sidef cu Diamant.
— Faci pe eroul? îl fixă Prent. Crezi că se prinde? Ascultă,
cu tine vorbesc. Ţi-ai agăţat tinicheaua şi faci pe eroul? Vrei
să ne intimidezi?
— Îţi permiţi să califici drept tinichea cea mai înaltă
decoraţie a Lüngerului?
— Să n-o luăm nici aşa, interveni Murth, cu vocea lui
chelălăită.
— Domnilor, domnilor! Ne aflăm între gentlemeni, să
păstrăm buna cuviinţă. Dorian, adă-ne vin! interveni B.D. Să
bem şi să uităm jignirile. De vreme ce duelurile, oricum, sunt
interzise, (deh, nu ne mai aflăm pe timpul Heidelbergului,
păcat!), nu văd ce ne-ar rămâne altceva de făcut decât să
bem.
— Aceşti doi obraznici… începu Blondul.
— Poliţia secretă! mârâi Prent.
— Arestaţi-mă pe mine! Eu sunt A-2, arestaţi-mă!
Îndrăzniţi!
— Erou de operetă! îl sfidă Prent, fixând cu ochii înroşiţi
decoraţia. Poate că dacă te-aş căuta la acte…
— Caută-mă! Ce te opreşte?
— Potoliţi-vă! interveni Murth. Ε o regretabilă confuzie.
Suntem gata să-i cerem scuze domnului Glimt Berg, dar…
Una din cele trei măşti din ungherul întunecos se apropie.
Ea o femeie înaltă, subţire, cu mersul mlădios. Vocea, deşi
aspră, pluti peste ei.
290
— Prent! Murth! Imbecilitatea voastră a devenit legendară.
Voi întocmai un raport către colonelul Hars despre
neasemuita prostie de care daţi dovadă…
— Ne urmăreai? Vrei să te pui bine cu Hars? o întrebă
Murth.
— Ce să pună, că s-a şi pus! Mormăi Prent. Se zice că…
— Prent! Ridică-te! porunci femeia.
— Nu mă ridic, na! ripostă bărbatul, palid.
— Prent, ridică-te, repetă cu blândeţe de data aceasta.
Pe obrazul chinuit al bărbatului trecu un cutremur ce
dărâmă succesiv temeliile aparent tainice ale voinţei, ale
curajului: obrazul ca stropit cu vitriol al lui Prent se fleşcăi,
dezumflat. Era jalnic. Se ridică de pe scaun, ca împins, cu
ochii aproape închişi.
— Şi acum, plecaţi de aici! zise masca.
După ce Prent şi cu Murth nu se mai văzură, masca
dispăru şi rămase doar chipul neliniştit al femeii.
— Daţi-mi o monedă!
Cineva, poate Blondul, poate B.D., poate chiar savantul
inamic al virusului gripei, îi puse în palmă mica piesă-
strălucitoare, pe care ea o azvârli cu putere drept în bezna
din faţă.
— Chirie… pentru speranţă!

CAPITOLUL 18: NEBUNIA

— Cât timp o să mai poţi cumpăra speranţa cu bani? o
întrebă Blondul.
Em îşi întinse pe masă palma, din care priveau ochii de
lup.
— Până mă vor sfâşia cei doi de aici… Lupii!
— Ai venit de tot, sau te întorci la masa ta? Cu cine eşti?
Cele două măşti, ce se ascundeau în penumbră, sub
felinarul stins, îţi aţinteau ochii morţi asupra lor.

291
— Sunt cu Guss, care mă urmăreşte, şi cu încă unul, care-
l urmăreşte pe Guss.
— Iar tu mă urmăreşti pe mine! Veselă situaţie, zile
Blondul.
— Unde ai dispărut, Paul Delun? Mi-a fost dor de tine.
Tare dor… ll privi o clipă pe B. D., ca şi cum ar fi vrut să-i
spună ceva, dar păru să renunţe.
În orice caz, simt că se pregăteşte ceva… Într-un fel sau
altul, trebuie să se sfârşească…

Baladă despre zâmbetul colonelului Hars

Nu mă ridic de pe scaunul cu două picioare,
delicată pasăre cu cioc galben ciugulind seminţe negre
lângă pulpele fetei moarte, – inexplicabilă agentă secretă
a Destinului!
Dacă-i scris să fie aşa, doar eu să mă ridic din poiana înzăpezită
delicată pasăre cu cioc galben,
să-mi continui drumul, cu vechiul rucsac de călător,
când toţi vor socoti c-am pierit,
de-a lungul cărării bântuite de lupi.
Tram-tram, delicată pasăre cu cioc galben,
bine-i să chefuieşti cu blonda pe genunchi,
bine-i să-ţi închipui că eşti cineva,
când pe pământul pierdut viscoleşte de adio,
bine-i să simţi cum te cuprinde încet nebunia…

CAPITOLUL 19: UN CORP STRĂIN, MARE, NEGRU ŞI
RECE…

Pe înserate Carnavalul izbucni cu disperare. Oamenii care
năvăleau pe bulevarde încercau iarăşi frenezia condamnaţilor
la moarte, cărora în ultimele zile li se permite orice.
Carnavalul avea loc pe întuneric, fără focuri de artificii,
fără pocnitori, fără torţe. Carnavalul avea loc cu orice preţ, în
pofida ordinelor poliţiei care avertizează populaţia şi

292
împotriva serviciului de apărare aeriană ce explicase că în
cazul unui atac al avioanelor inamice etc. etc…
Supravieţuitorii a patru ani de război, înviaţii dezastrelor şi
ai foametei, ai spaimei şi ai grijilor ieşiseră cu toţii din
beciuri, subterane, pivniţe, adăposturi, scorburi, şanţuri,
PENTRU A TRĂI ÎNCĂ O CLIPĂ!!!
Supravieţuitorii neglijaseră avertismentul poliţiei şi
înlăturară cu nepăsare misteriosul „etc.” al serviciului de
apărare antiaeriană. Fără lumină şi fără pocnitori, dar cu
sticle în fiecare mână şi cu una între dinţi, femei, bătrâni şi
copii – fiindcă bărbaţii tineri erau destui de puţini dansau pe
stradă în ritmul muzicilor improvizate, îmbătându-se, după
ce devastaseră cârciumile şi dezgropaseră din cămări
ultimele provizii de alcool.
Fură văzute scene groteşti de violuri – propriu-zis violuri
acceptate – în mijlocul mulţimii ce voia să mai trăiască o
clipă. Se vorbea chiar despre poliţişti bătuţi măr: timp de ani
rămăşiţele curajului se adunaseră în sufletele bieţilor oameni
şi acum picătura se revărsase, dar, din păcate victimele erau
bieţi agenţi de circulaţie, în uniformă, sau umilii
supraveghetori ai ordinii publice, prin cârciumi şi cabarete,
nici unul din adevăraţii vinovaţi nu avu de suferit…
Sună de două ori alarma, unii alergară spre adăposturi,
dar avioanele ocoliră Capitala, păstrând bombele pentru
marile porturi din nordul ţării. Apoi megafoanele instalate la
toate răspântiile încercară să transmită un comunicat oficial
şi coi care nu erau beţi turtă încercară să asculte.
Optimist ca totdeauna, chiar când anunţa retrageri, şi-n
ultimul timp numai de retrageri se vorbea, comunicatul se
ocupa iar de iminenta „intrare în funcţiune” a Armei Beta,
formidabilă creaţie a savanţilor Lüngerului, care avea să
pârjolească într-o clipă oraşele şi dispozitivele de apărare ale
Aliaţilor, obligându-i să cerşească o capitulare necondi-
ţionată. Vocea decisă a crainicului asigura că sincronizarea
şi punere la punct a mecanismelor acestei arme noi e o
chestiune de săptămâni şi că sfârşitul anului va marca
Victoria şi Pacea.

293
Pe neaşteptate, bărbatul ce se pretinsese a fi savantul
Glimt Berg, în învălmăşeala bulevardului, puse mâna pe
umărul Blondului.
— De ce joci un rol care-ţi este străin, domnule?
Cu o mişcare bruscă Blondul scutură de pe umăr
neplăcuta pasăre – mâna grăsulie a lui Glimt Berg.
— Ce plăcere, făcu Blondul. Ce plăcere să dau iarăşi de
dumneata!
— Eşti un jalnic uzurpator, insistă Glimt Berg, Atitudinea
lui politicoasă dispăruse. Eu sunt adevăratul A-2!
— În acest caz, replică Blondul, ca veritabil patriot ce sunt,
ca fost combatant şi actualmente Cavaler al Crucii de Sidef
cu Diamant, mă văd nevoit să te conduc la primul post de
poliţie. Şi voi încasa premiul pentru prinderea lui A-2.
— N-ai să mă duci nicăieri, spion începător! Cine eşti,
pentru cine lucrezi?
În vânzoleala haotică dimprejur, nimeni nu observă, şi
dacă ar fi observat, s-ar fi sinchisit prea puţin, cum greoiul
individ în haine negre se prăbuşeşte, mai bine-zis zboară
într-un perete. Blondul dispăru într-un local de noapte chiar
în clipa când suna pentru a treia oară alarma.
Pe sticla translucidă a ringului în formă de fagure, luminat
de jos, picioarele balerinei împungeau cercuri aţâţătoare.
Dansatoarea în chiloţi negri făcu un salt peste fagurii
ringului şi, luminată de la picioare la cap, rămase
suspendată în gol, în timp ce undeva explodă prima bombă.
„Ο să murim, puişor, dar dacă vom muri îmbrăţişaţi,
sfârşitul va fi dulce”… Alte două dansatoare cu străvezii şi
înguste sutienuri o traseră din văzduh pe cea dintâi care
ţipă.
„Crezi că arma Beta are să ne salveze într-adevăr, puişor?
Aş dori să nu mor, aş dori să fac multă, multă dragoste şi să
nu mor niciodată… Îmi dai şi mie o ţigară? Ce ţigări fumezi
tu? „Mercur”? Vai ce vulgar, cu înfăţişarea ta distinsa ar
trebui să fumezi doar „Imperial”.
Blondul văzu cele trei măşti: sub una din ele descoperi
obrazul hidos al lui Prent. Prent şi cu Murth se îndreptau

294
spre el. Masca-femeie rămase în umbră şi urmărea ce se
întâmplă.
„Paul Delun, stai pe loc!” zbieră Murth.
Fumul se risipi brusc. Blondul scăpă din îmbrăţişarea
damei care-l invitase la dans, auzi pe scară tropăiturile celor
doi, dar se pomeni afară, în întuneric, între două orchestre.
O femeie beată se repezi la el.
— „Un bărbat liber în timpul Carnavalului! Ce fericire,
Doamne! Vino! Vino!”
Avioanele inamice bombardau gara şi păreau că se
apropie, trei fascicule prinseseră un aparat, dar antiaeriana
trăgea alături, exasperant, şi Blondul, condus de mâna
asudată a femeii, urcă mai multe etaje în goană nebună.
Pe acoperişul plat al imobilului, două tunuri îşi dirijau
tirul asupra insectei argintii din încrucişarea proiectoarelor,
servanţii tropăiau cu încărcătoarele a câte şase lovituri, iar
cel de pe afet le introducea cu un ţăcănit feroce în magazinul
lacom al tunului şi apoi „Foc” şi apoi „Tram-tram! şi Tram-
Tram-Tram!” şi „Mişcă jivină” şi femeia se întinse pe beton
între cele două tunuri, aproape despuiată.
„Bestie, târfă blestemată, pleacă de aici!”
„Un bărbat liber, domnule ofiţer, un bărbat liber pe timpul
Carnavalului! Iubeşte-mă aici, dragule, în ritmul focului de
artilerie!”
Blondul îşi pipăi gâtul asudat; de acolo, de sus, se vedea
oraşul hidos şi bestial, primind focul şi azvârlind spre cer
focul. „Lasă că dacă se termină şi rămânem întregi, facem o
poştă cu tine, târfă blestemată!”
„Faceţi ce vreţi, domnule ofiţer, că doar e Carnaval!”
„Carnaval, Pe moaşă-ta şi pe fericirea lui Agamemnon…”
„Aveţi studii universitare, domnule ofiţer?”
„Ce caşti gura, soldat. FOC!!!”
„Ha-ha-ha! Hi, hi!”
„Unde eşti, dragul meu? Unde e bărbatul, singurul bărbat
liber?”
La capătul scării apăruse figura descompusă a lui Prent,
luminată de focul artileriei.

295
Agăţat în mâini, în întuneric, deasupra bulevardului.
Blondul împinse genunchii, cu o smucitură, şi zbură în
cameră o dată cu cioburile ferestrei şi cu pătura de camuflaj.
Căzu o dată cu pătura, aproape acoperit, învăluit în pătura
ce mirosea a grajd, bălegar, cal.
Cei doi bătrâni stăteau în genunchi sub icoana luminată
de candelă.
Muţi de spaimă îl urmăreau pe Blond cum se des-
cotoroseşte de pătură. Rugăciunea li se oprise în gât, la
jumătate între „Doamne fii…” şi „milostiv cu noi, robii tăi
păcătoşi şi bicisnici…”
— A venit poliţia, dragul meu, glăsui în fine bătrâna,
punându-şi ochelarii şi ridicându-se cu greu.
— De data aceasta e chiar poliţia, draga mea, răspunse cu
glas întretăiat moşneagul şi-şi îndreptă coroana de păr alb
ce-i înconjura chelia.
Şi în ochii lor era atâta spaimă, Doamne!
Şi atâta supremă umilinţă!
Şi atât de jalnic tremurau cei doi oameni!
Blondul blestemă în gând această planetă meschină ce
naşte fiinţe atât de slabe, educându-le de la naştere în
raţiunea fricii, a spaimei oarbe ce ucide împotrivirea,
mândria omenească, şi Blondul blestemă încă o dată
Pământul şi se blestemă pe sine şi afurisi SPAIMA şi-i fu silă
de propria-i mândrie, de propriul său curaj.
— Nu sunt de la poliţie, zise.
— Nu ne mai amăgi, domnule. Ştim că eşti de la poliţie,
ştim pentru ce ai venit, ştim că suntem vinovaţi.
— Nu sunteţi vinovaţi! scrâşni Blondul. Asta vi se vâră în
cap zi de zi, an de an. Vinovăţia, veşnica vinovăţie şi până la
urmă nu mai sunteţi oameni, ci doar nişte vinovaţi…
Cei doi îl priveau, fără să înţeleagă. Şi cum ar fi putut să-l
înţeleagă, prăbuşiţi ambii, soţ şi soţie, bătrânul soţ şi
bătrâna soţie, atât de bătrâni că uitaseră, dar nu din pricina
vârstei, ci a vinovăţiei, prăbuşiţi în spaima animalică şi
umilinţa fără sfârşit a celui care a coborât şi ultima treaptă –
şi Blondul se strâmbă spre bascul soios ce acoperea ţeasta
bătrânului, a fostului bărbat, şi din cuvintele lor înţelese că
296
alături, într-o cameră vecină, se ascunde fiul lor, dezertorul
fugit de pe front, căutat probabil, bun de pus în faţa
plutonului de execuţie. În acelaşi timp pricepu că ar încerca
zadarnic să le explice că nu vine din partea regimentului
frustrat de prezenţa unui războinic, şi nici din partea poliţiei,
ei doi, aceşti părinţi înspăimântaţi, părinţi ai unui fiu ce
trecuse de patruzeci de ani, ceea ce ar suna straniu cumva
tot nu l-ar crede, el fiind elementul străin ce se intercalase
brusc între clipele lor de spaimă, Şi dacă era străin, trebuia
să fie şi rău.
— Nu înţeleg de ce nimeni nu e disperat, începuse o dată
Bătrânul Detectiv, acest vrăjitor al frazelor lungi şi
neterminate, când, de fapt, şi ori cum aţi lua-o, cu toţii ar
trebui să fim înspăimântaţi, fiindcă unii din noi îmbătrânesc,
iar alţii sunt deja bătrâni, moartea e la uşa ta şi-a mea, şi
afară de asta ne ameninţă tuberculoza, holera şi ciuma şi
dintr-o clipă-ntr-alta pământul se poate ciocni cu un corp
mare, negru şi rece, faptul că n-a făcut-o până acum e doar o
perversă întâmplare, şi totul…
Peste finalul frazei suspendate B. D. turnase un litru de
vin acru.
— Să vă trăiască dezertorul, zise Blondul, iar cei doi
bătrâni tresăriră sâsâind speriaţi, prin vacarmul exploziilor
ce măcinau oraşul. Cuvântul dezertor li se păruse că sună
prea tare.
Blondul se aşeză, bătrânii rămaseră în picioare. N-avea
chef de loc să dea ochi cu cea de-a treia fiinţă înspăimântată.
— Lăsaţi-mă să-mi trag sufletul, zise, rămân doar câteva
clipe, iertaţi-mă pentru geamul pe care l-am spart, se
întâmplă pe timp de război, forţa împrejurărilor, asta e,
câteva clipe şi scăpaţi de mine şi nu ne mai întâlnim
niciodată, ceea ce e totuşi trist, nu? Să nu te mai…
Şirul de cuvinte, panglica multicoloră, îl învăluia odihnitor.
Învăţase să se odihnească vorbind, ţinând discursuri fără şir,
asta dă curaj, menţine forţele, poate o superstiţie, dar şi
superstiţiile…

297
Vreau să spun că şi superstiţiile menajează uneori forţele,
dovadă… dar de ce dovadă, cine cere aici neapărat o dovadă,
şi ducă-se dracului dovezile, dovezile care nu dovedesc nimic.
— Nu vă temeţi de mine… Şi aici Blondul avu intuiţia fără
greş a prezenţei celuilalt, a celui de-al patrulea, în dosul uşii,
umil aplecat cu urechea ciulită, într-o veche şi murdară
cămaşă de noapte, cu ochii bulbucaţi, decoloraţi şi gura
căscată, cu un fir subţire de salivă prelins pe bărbia cu ţepi
rari… Nu vă temeţi de mine…
Şi percepu prin uşă, aproape fizic, prin undele şi vibraţiile
aerului dintre ei, tresărirea celuilalt care-l asculta cu
speranţă, holbat.

CAPITOLUL 20: SPAIMA

Noaptea, întunericul, timpul, ceasurile nu se opriră totuşi
din mers, ci-şi continuară drumul, parcursul, destinul. Nimic
nu se opreşte niciodată, apele curg în jos, rădăcinile se
înfundă mai adânc în pământ, fumul urcă spre cer, şi tram-
tram.
Dezertorul nu mai era tânăr şi nici nu era capabil de o
spaimă adevărată, ci frica lui era leneşă, puhavă. Nu
dezertase datorită vreunei convingeri (cei ce au convingeri nu
prea dezertează nici chiar atunci când fac parte dintr-o
armată al cărei scop îl detestă, poate fiindcă nişte convingeri
înrădăcinate adânc sădesc în om o stranie mândrie
incompatibilă cu actul acesta al dezertării). Bătrân la
patruzeci de ani, de fapt nu fusese tânăr niciodată, ci sărise
direct din copilărie în bătrâneţe (mulţi oameni fac acest salt),
prefera spaima lui leneşă, respingătoare şi inumană oricărui
act de energie, cât de neînsemnat. (Blondul nu uita nici o
clipă că Prent şi cu Murth şi împreună cu ei şi RX2TS se află
în apropiere).
Când se auziră bătăi în uşă, cel care deschise fu Blondul.
Era, aşa cum se aşteptase, Em.
298
Ea îl văzu pe Blond, cu faţa lui subţire, palidă, trăind prin
zâmbetul provocator al ochilor, îl văzu pe dezertor prăbuşit
într-un jilţ prăfuit, cu spaima lui leneşă desenată pe fiecare
centimetru pătrat al trupului obosit şi-i văzu şi pe cei doi
bătrâni.
— I-am trimis pe Murth şi Prent la gară, să te urmărească
acolo, să supravegheze trenurile, zise Em.
Blondul îi simţi răsuflarea fierbinte, un val de nostalgie îl
împietri.
— Ciudată eşti! Tu mă scapi din ghearele lor şi pe urmă tot
tu îi asmuţi împotriva mea!
— Rămâi lângă mine, Paul Delun!
Coborau prin întuneric scările clădirii pe acoperişul căreia
lătrau tunurile antiaeriene.
— Nu există un loc de refugiu nicăieri, zise Em.
Se oprise, şi Blondul o simţi foarte aproape.
— Nu vreau să mă refugiez. Em. Aşa mă cunoşti? Pericolul
real îi ameninţă pe duşmanii mei, nu pe mine, eu sunt
invulnerabil, nu-ţi dai seama?
Îi bănuia zâmbetul. Şi ghici prin întuneric gestul mâinii în
care mai păstra masca.
— Ce pereche ciudată suntem, comentă neutru femeia.
Apoi, pe acelaşi ton: Aşa cum e întocmită viaţa la noi, cred că
ţi-ai dat seama, nu te poţi ascunde nicăieri. Ai văzut: acolo e
un dezertor. Dacă baţi la uşa asta vei descoperi o femeie al
cărei bărbat e în lagăr, şi ea tremură aşteptând o soartă
asemănătoare. Următoarea uşă – nişte copii, părinţii au fost
ridicaţi, au dispărut. Dacă te ascunzi în ungherul cel mai
întunecat, ungherul are să ţipe: fugi de-aici, mi-e frică, sunt
păcătos, am păcate, aici au fost doi care l-au bârfit pe Lünger
şi aştept să fiu executat, incendiat… Fiecare moleculă
tremură de spaimă în ţara asta, fiecare frunză, fiecare
picătură de apă, fiindcă toţi au păcate şi toţi te vor respinge,
şi împreună cu toţi şi cu toate tremurăm şi noi, prin
contaminare… Poate că acesta e profilul timpului nostru, toţi
să se teamă de ceva, de ceva nelămurit câteodată, dar cu atât
mai apăsător…

299
— Ia-mi pulsul, fiinţă a întunericului. Şaizeci şi cinci. Eu
nu tremur şi nici tu. Nici tu…
— Asta fiindcă noi ne-am cheltuit spaima mai devreme
decât alţii, nu fiindcă am fi mai curajoşi. Auzi cum urlă lupii?

Şeful serviciului trei, colonelul Hars, primise cea mai
importantă misiune a carierei sale: heighlüngerul Matel,
totdeauna intimidat de prestanţa colonelului, îl invitase în
cancelaria secretă din subteranele ce se învecinau cu Marele
Cartier General şi, pentru a nu fi singur în această
inexplicabilă confruntare (fiindcă fiecare întâlnire cu Hars
constituia pentru el o veritabilă confruntare), manevrase în
aşa fel ca să fie de faţă două dintre înaltele eminenţe din
preajma Lüngerului, care, încadrându-l, trebuiau să
constituie un intimidant decor pentru colonel.
Acesta se prezentase exact la ora fixată şi ascultase
neclintit noile instrucţiuni.
Se vorbi despre acţiunea „Scorpionul”, cea care avea să
aducă victoria sau, în caz de nereuşită, prăbuşirea armatelor
Lüngerului.
Cei trei superiori, Matel şi eminenţele, vexaţi oarecum de
tonul rece, prea puţin curtenitor al lui Hars, pentru a-şi da
importanţă, începură totuşi să aducă unele completări
planului general de acţiune pe care trebuie să-l respecte
colonelul, cu totul vagi de altfel, fără nici o importanţă, şi
pentru a doua oară colonelul îi întrerupse, afirmând că
pricepuse totul.
Lucrurile totuşi nu erau clare şi misiunea lui Hars (s-a
spus mai târziu că neprietenii aranjaseră ca temutul colonel
să fie trimis la moarte sigură) era aproape de neîndeplinit.
Azvârlit în spatele frontului inamic, el trebuia să afle stadiul
la care ajunseseră Aliaţii cu producerea Armei Beta, pe
efectul căreia miza şi Lüngerul, să pună mâna pe
documentele legate de această invenţie şi să saboteze,
eventual să arunce în aer dispozitivul ultrasecret şi foarte
păzit pe care se aflau instalate laboratoarele Aliaţilor.
La dispoziţia colonelului stăteau importante rezerve
financiare (Cine nu poate fi mituit? Parcă savanţii Aliaţilor
300
erau nişte sfinţi?), câteva planuri de acţiune întocmite de
statul major şi schema (pe aceasta trebuia fireşte s-o
memoreze) agenţilor şi a eventualilor sprijinitori de pe
teritoriul inamic.
Din echipamentul lui Hars nu lipsea nici mica fiolă de
otravă, pe care prin jurământ trebuia s-o folosească în cazul
când…

Blondul privi înapoi. Nu, nu erau urmăriţi. Întunericul se
vălurea compact în spatele lor.
Noaptea curgea monoton, fluid îndoliat, străpuns de
luminile stelelor.
Em se opri să privească micul parc, acolo unde o acostase
bătrânul beţivan, din sticla căruia acceptase să bea cu
veritabilă lipsă de pudoare. Şi parcul era pustiu, prin frunze
trecea numai un foşnet de toamnă, şi Em suspină, lipindu-se
brusc de trupul bărbatului. Nemişcaţi, îşi ascultară bătăile
inimii.
„Să jucăm mai departe, gândi Blondul. Em n-ar trebui să
se gândească la lupi… Cel puţin nu acum, e prea devreme,
abia toamnă… Lupii, iarna…”
— Atunci, mergem?
— Mai întrebi, Em?! Merg ori unde mă duci!
— Te-am purtat peste tot… Mai rămâne doar infernul….
— Atunci, direcţia infernul.
— Ε chiar lângă noi. Ţi-e frică, Paul? Aş vrea să ştiu că ţi-e
frică. M-aş simţi mai în siguranţă… Şi apoi, frica ne-ar
apropia…
— Să mergem mai departe, o îndemnă Blondul. Frumoasa
stenodactilografă aşteaptă continuarea. O vezi cum stă
nerăbdătoare, şi din pricina curiozităţii şi a nerăbdării a uitat
să închidă gura şi peste buza inferioară, cărnoasă şi
răsfrântă, s-a prelins un firicel de salivă: saliva nerăbdării. În
fiece tresărire a trupului ei perfect citeşti curiozitatea şi
nerăbdarea, şi aceste două stări sunt atât de absorbante şi
de absolute, încât trupul suplu şi cambrat al frumoasei
stenodactilografe se preface în magnet. Priveşte frunzele,
frunzele ce tocmai trec în zbor, se lipesc de ea, de şolduri, de
301
spate şi de ceafa ei albă, toate frunzele toamnei gonesc spre
ea, şi asta numai din pricina nerăbdării definitive de care e
capabilă această dumnezeiască vampă. Nu e de mirare că de
dragul ei trei miliarde de scriitori nimicesc în grabă trei
miliarde de creioane, pe trei miliarde de foi albe, pentru a nu
rămâne în urmă cu continuarea, şi ea stenografiază în
acelaşi timp trei miliarde de romane diferite. Ε ciudat că-n
timp ce scriitorii îmbătrânesc, bestiala stenodactilografă
rămâne tânără şi apetisantă, de dragul ei învie cei congelaţi
în palatele de gheaţă, iată-i sfărâmând porţile şi gonind cle-a
lungul drumurilor, cu ochi vineţi sub pleoapele încă pietri-
ficate, cavalerii cu lănci de gheaţă, cavalerii cu lănci de sticlă,
şi cavalerii cu lănci de spumă. Jocul tău, draga mea Em, în
ansamblu, pare naiv în faţa celui mai simplu gest al
frumoasei steno… Dar ce spun eu!
Astfel ei doi intrară în vila singuratică, înconjurată de
tăcuta grădină, prin care, printre copaci, zburau galbene
frunze, feştile aproape stinse în întunericul fără sfârşit. În
grădină, ea se opri o clipă, agăţându-se de braţul Blondului
Em părea că ascultă încordată un vuiet îndepărtat, al cărui
ecou se repercuta de trupul ei.
Blondul ştia ce aude femeia de lângă el.
Auzea şi el acelaşi vuiet,
Em avea legătura de chei. Descuie pe rând uşile cu
siguranţa omului care a mai fost pe acolo, şi-l conduse prin
odăile întunecate. Făcu lumină în salonul cunoscut, deschise
aparatul de radio, puse pe măsuţa din mijloc tava cu un
frumos serviciu de cristal. Băutura sclipea în sticla
pântecoasă, gălbuie, densă.
— Pariez pe ce vrei că nu-ţi închipui unde te afli!
— La tine acasă, probabil,
— La mine? râse Em. Eu nici n-am casă. Eu nu locuiesc
nicăieri… Parcă nu ştii? Ghici, unde te-am adus? Sau poate
că nici nu e nevoie să ghiceşti, poate că ştii. Dacă eşti A-2,
trebuie să ştii a cui e casa aceasta!
— Nu, habar n-am.
În fotoliul comod, Blondul închise ochii. Toate se învârteau
împrejur lent, odihnitor. Ciudata senzaţie de a fi acasă…
302
— Ε vila colonelului Hars, zise Em, observându-l.
— Presupun că e supravegheată, făcu Blondul, după o
tăcere.
Em mângâie colţul mesei cu palmele febrile.
— Nu ştiu ce să cred despre tine, dragul meu Paul Delun…
În mod normal, aflând în ce loc te-am adus, ar fi trebuit să
sari în picioare, cel puţin mirat, dacă nu înspăimântat, dar la
tine un astfel de gest ar fi fost fals şi caraghios… Dar nici
liniştit nu poţi rămâne…
— Ce importanţă are unde mă aflu?
— Dar e locuinţa lui Hars!
— Ei şi? Presupun că acesta e acasă, sau trebuie să pice
dintr-un moment în altul. Mă vei prezenta drept frate… sau
văr?
— Pe acest persan m-am lăsat mângâiată de colonelul
Hars…
— O fiară ca el ştie să mângâie?
— My baby, te-am înşelat cu colonelul. Eşti gelos?
— Ai pus cel puţin un somnifer de calitate în coniac?
— De ce să pun somnifer în coniac, Paul Delun? Acum am
de gând să-l înşel pe Hars cu tine.
Când se trezi, Blondul dădu de următorul bilet:

„Dragul meu, rămâi aici, nu te va deranja nimeni. Aşteaptă-
mă! Altfel nu vei putea ieşi, uşile sunt închise, toate cheile le
port cu mine. Bea, citeşte, aşteaptă-mă! Em.”

Când reveni, Em găsi la rândul ei un bilet:

„Draga mea, te admir şi te iubesc, dar trebuie să plec. În
ceea ce priveşte uşile, nu te îngriji, posed iarba fiarelor. Cu
siguranţă ne vom întâlni iar, aşa e scris.

Paul Delun.
P. S. Fereşte-te de lupi!”

303
CAPITOLUL 21: „DACĂ-ŢI TRECE PRIN CAP SĂ ΜĂ
OMORI…”

Blondul constată surprins că amurgul, între munţi,
căpătase culoarea coniacului şi, cuprins de-o lucidă
ameţeală, sorbi până la fund paharul din faţa lui.
„Noi, cei ce ne riscăm viaţa în folosul…” îşi aminti de lupii
lui care desigur flămânziseră şi-n acea înserare vor sta iarăşi
la pândă, cu ochii sticlind. „Noi, cei ce riscăm totul…” Vocea
ajungea până la el din adâncul memoriei, schimbată şi
aproape străină. Muşchii stomacului se crispară, cerând
poate o nouă porţie de băutură, sau refuzând prima.
Soarele se va pierde dincolo de munţii vineţi şi micul oraş
va adormi în linişte. Bombele încă n-au ajuns până aici,
dar… Deasupra munţilor, acolo unde a dispărut soarele,
culorile se intercalau – coniacul curgea din cer. Recapitulă
orele petrecute în tren – călătoria – scăpase oare neobservat?
Îl urmărise oare cineva în staţia cenuşie, uitată acolo între
munţi?
— Iese ceva câştig, e rentabil? îl întrebă pe patronul
localului.
— Iese, răspunse patronul, scârţâind pe proteza de lemn a
piciorului stâng, mai vine câte un nebun singuratic ca
dumneata, care bea mult… Va trebui să te prezinţi la poliţie.
— Sunt cavaler al ordinului Crucea de Sidef cu Diamant.
— Mai bine ţi l-ai da jos; în oraşul nostru nimeni n-are aşa
ceva şi nu e bine să atragi atenţia… Ce învârteşti?
Necizelatul patron îl privea cu ochi bulbucaţi, lustruind o
tavă de alamă.
Blondul rânji către el:
— Sunt agent secret, m-au paraşutat Aliaţii să vă spionez
niţel, poate vă fur secretul fabricării berii.
— Asemenea cuvinte… nici măcar în glumă!…
— De ce, domnule Muske? Umorul nu e interzis, însuşi
Lüngerul nostru face glume la radio când zice că va câştiga
războiul…
Patronul clipi repede, ochii i se aburiră de frică.
304
— De unde-mi cunoşti numele, domnule glumeţ?
— Scrie pe firmă, ai uitat? Mai toarnă-mi în pahar, Muske.
Să ştii că e periculos să ţii în timpurile noastre un
restaurant, vezi ce clienţi îţi vin, slobozi la gură ca mine, îţi
creează încurcături. Să-i torni la poliţie, sau nu cumva chiar
ei sunt de la poliţie?… Iată părerea mea, dragă Muske, cel
mai bine e să fii mic producător de bumbac…
Patronul, care încrunta din sprâncene ori de câte ori îl
primea în faţă pe impertinentul – ca ton – „dragă Muske”,
încremeni. Cuvântul bumbac, azvârlit ca din întâmplare – dar
ce mai e întâmplător pe lumea asta? – fu echivalentul sonor
al unei linguri de masă umplută ochi cu ulei de ricin.
Blondul azvârli pe masă bancnota mototolită – îşi plătea
prânzul – şi fără să mai salute se strecură printre măsuţele
de pe terasă.
Era răcoare şi cele două străzi ce se întâlneau în faţa
micului restaurant păreau pustii şi albe. Un câine se
strecura pe lângă ziduri, cu un mers şleampăt, de cobai
otrăvit.
Patronul goni câinele şi alergă după Blond:
— Domnul meu! Ce ai vrut să spui înainte?
Blondul, care se şi îndepărtase, se opri, parcă nehotărât.
— N-am zis nimic… De fapt ar fi trebuit să-ţi spun bună
ziua, nu, Muske?
— Nu clientul e cel ce salută primul… Dar, cu bumbacul,
ce aluzie a fost asta?
— Care bumbac?
Muske se descotorosi de şorţul ce-i reliefa talia greoaie, îl
azvârli pe un spătar – abia acum se desluşiră mai clar
cuvintele brodate în fir galben: „Nu fi leneş, nu risipi, nu
înşela!” – şi veni cu mersul lui de gâscan îndopat până sub
bărbia Blondului:
— Nu vă prefaceţi! Ce ştiţi despre mine şi despre bumbac?
— Mă gândesc, zise Blondul privind şorţul ce spânzura pe
spătarul scaunului, că ai fi putut evita plictisitoarea repetiţie
a lui „nu”, folosind o formulă mai economică: „Fii harnic,
strângător, drept!” Şi – Blondul îşi aprinse o ţigaretă „Mercur”
– dacă observi ceva interesant, nu întârzia să mă avertizezi
305
şi-ţi promit să nu mai pronunţ cuvântul bumbac. Ştii desigur
că locuiesc pe-aproape, la „Superbul Căprior”. Proprietarul îţi
e prieten?
— Am fost colegi de şcoală, domnule…
— El ştie de… bumbac?
— Vai mie, nu! Credeam că nu mai ştie nimeni.
— Dacă-ţi trece prin cap – fii atent Muske! – dacă îţi trece
prin cap să mă omori, îţi dau următoarele sfaturi: te duci la
şopronul din fundul curţii, unde ţii cele două sănii, dezgropi
revolverul, îl cureţi şi-l ungi – nu pot suferi să fiu asasinat cu
o armă ruginită! – apoi pândeşti seara târziu când merg la
hotel, am obiceiul să citesc înainte de a mă culca şi dorm cu
fereastra deschisă. N-ai decât să te urci în nuc şi să dai la o
parte camuflajul. Să ţinteşti bine, să nu zici că nu ai nimerit,
să ţinteşti bine, în cap, în tâmplă, în frunte, în ceafă, sau în
ochi dacă-ţi face plăcere, să trimiţi două gloanţe, sau chiar
trei, rezultatul va fi acelaşi: sunt invulnerabil. Dar ţin mult
ca revolverul să fie curăţat şi uns.

Pe înserate locuitorii orăşelului V. ies la plimbare, aşa cum
se întâmplă în toate ţările de la pol la ecuator. În ultimii ani
se născuseră la V, doar trei copii, şi ăia în mod miraculos,
fără bărbaţi, datorită, pesemne, polenului şi a laptelui lunar.
Cele trei cărucioare răsăreau scârţâind din încheieturi, la
colţurile străzilor, şi copiii, cu biberoane atârnând de gât şi
degetele în gură, priveau uimiţi, cu ochi rotunzi, ciudata
lume a părinţilor şi bunicilor.
Strada principală, curgând paralelă la milimetru cu râul
Selva, această arteră, care, după exemplul Capitalei,
căpătase recent un nume nou: Bulevardul Învingătorului,
străbătea localitatea de la sud la nord, din punctul denumit
„Mormintele”, chiar sub streaşina pădurii, unde în urmă cu
vreo sută cincizeci de ani fusese exterminată sinistra şleahtă
a banditului Famegus, până la ultimele căsuţe răsărite
înainte de război în partea de nord a orăşelului, acolo unde
Selva şi vechiul drum de munte se înfundau în trecătoarea
Margareta.

306
În urmă cu trei sau patru luni, într-o senină noapte de
iunie, orăşelul se trezise din somn şi înghesuit la ferestre,
sub lumina tăioasă a lunii, ascultase înspăimântat ropotele
de împuşcături ce se auzeau din direcţia trecătoarei
Margareta.
Era ceva cu totul neaşteptat. Începu să se vorbească
despre o groaznică, stranie, ultrasecretă execuţie ce avusese
loc undeva în munţii de deasupra trecătorii, sub piscul
Alland, sau poate sub creasta cu Două Foarfeci, pe partea
dreaptă a râului Selva. Adios muchachos campagneros de my
vida! Un muzicant fu arestat pentru că intonase acest bătrân
tango, tocmai în perioada când zvonurile cu privire la sinistra
execuţie erau în toi. Nu se ştie dacă a fost şi el împuşcat, sau
spânzurat, sau decapitat, sau doar jupuit de viu.
Pentru a-şi consola clientela, domnul Muske angajă în
localul său o orchestră de bătrâni, a cărei piese de rezistenţă
erau scârţâitul vals „Ce ne facem, domnilor, totul e pierdut!”
Şi lumea se linişti. Simetria era salvată: o execuţie în sud,
alta în nord, între cele două execuţii oraşul putea să se
legene liniştit, huţa-huţa, ca-n leagăn.
În timpul serii puţinii clienţi ai domnului Muske – am uitat
să precizăm că onorabilul local nu avea un nume – se
adunau într-o sală afumată, cu tavanul jos, servitul pe terasă
fiind întrerupt din pricina camuflajului.
— Pot să vă vorbesc? se aplecă umil patronul la urechea
Blondului. A fost pe-aici cineva, un domn voinic, nu tocmai
tânăr, în haine negre… Căuta un anumit ins, şi mi-a dat
semnalmentele dumneavoastră…
— Presupun că ţi-a pasat şi nişte bani?!
Muske încuviinţă.
— Presupun, de asemenea, că i-ai spus totul despre mine?
— I-am spus, fiindcă ori cum ar fi aflat. Aşa, iată-vă
prevenit.
Blondul se plimbă până târziu pe străzile întunecate. Se
înapoie la hotel, luă cheia din cui (portarul nu-l auzi, dormea
cu capul dat pe spate, în lumina albăstruie a becului colţii
lui îngălbeniţi luciră ciudat) şi urcă scara spre camera lui.
Înainte de a deschide uşa rămase nemişcat aproape două
307
minute, aşteptând. De când coborâse în gara V, nu i se
întâmplase nimic. Surpriza nu putea să întârzie.

CAPITOLUL 22: ALIANŢA CONSTA ÎN A NU NE
UCIDE…

Asta e o senzaţie cu totul deosebită. În ce punct va lovi
glontele? Va sparge mândra poartă a frunţii, într-un brusc
cutremur total, trimiţându-te puţin uimit – dar poate fi vorba
de uimire când de fapt aşteptai? – în lumea de dincolo? În
tâmplă ar fi mai simplu, mai repede, n-ai avea nici vreme să
înjuri, pe când dacă nimereşte pântecul, grozăvie! Dacă
loveşte sternul, glontele poate ricoşa în inimă sau în plămâni,
şi Blondul deschide brusc uşa.
Perdeaua ce camufla fereastra deschisă se mişcă în curent,
dar, încă înainte de a răsuci comutatorul, observă silueta
greoi tolănită pe canapea şi se miră că ţâşnitura instantanee
de foc întârzie, totuşi făcu gestul reflex, mişcarea
caracteristică ce-l salvase de atâtea ori, saltul frânt,
neobservat aproape, ca un tremur – împuşcătura întârzia,
frumoasa, roşiatica izbucnire, ca de petale, a flăcării pe ţeava
revolverului – şi Blondul făcu lumină. „Să se facă lumină!” a
zis Dumnezeu.
Fraza biblică devenea de o concreteţe absolută, pesemne
că şi Creatorul, Stăpânul şi Făcătorul-a-Toate se va fi aflat în
pericol – şi acestea nu sunt cugetările unui hulitor! – şi,
ameninţat de arma teribilă a vreunui înalt uzurpator ceresc,
răcnise în întuneric, cutremurând firea, azvârlind în hău cu
puternica-i respiraţie lumi şi universuri, şi născând din
această ciocnire constelaţii noi, proaspete, virgine:
„Să se facă lumină!”, şi Blondul constată că individul ce-i
uzurpase culcuşul era un bătrân zdrenţăros, care-i trezi
imaginea tatălui denaturat ai lui Huck Finn, în vizită la
feciorul său îmbogăţit, cu scopul de a-i mai stoarce nişte
gologani pentru rachiul cel de toate zilele.
308
Zdrenţărosul părea că doarme, cu braţul aruncat peste
ochi. I se vedea printr-o spărtură cotul învineţit şi murdar.
Blondul nu se sinchisi, îşi aprinse ţigara, şi făcu ocolul odăii.
Individul se căţărase în nuc şi de acolo păşise direct peste
pervazul ferestrei, imitându-l şi-n această privinţă pe
bătrânul Finn, şi urmând în fond calea pe care Blondul o
recomandase cârciumarului Muske, în caz că ar fi intenţionat
să-l asasineze.
Zdrenţărosul îl observa pe Blond, prefăcându-se că
doarme.
— Haide, scoală! făcu Blondul, isprăvindu-şi ţigara. Vreau
să mă culc!
— De unde ştiai că nu dorm?
Pe faţa mototolită a nocturnului vizitator, printre ţepii
cărunţi, risipiţi în dezordine în smocuri pe barbă, obraji şi
chiar sub ochi, înflori un zâmbet de o inexplicabilă căldură.
— La dracu, dacă nici atâta lucru n-aş fi în stare să pricep,
n-aş mai fi ce sunt! Ridică-te! Te pomeneşti că ai şi păduchi?!
Auzind cuvântul, individul sări în picioare. Fusese scund şi
rotofei altădată, pesemne. Acum – aproape străveziu, ca în
urma unei sistematice şi îndelungate inaniţii. Doar ţepii ce-i
înconjurau fălcile galbene păreau a-i conferi oarecare
consistenţă şi volum.
— Alege-ţi cuvintele, cavalere! Ştii cine se află în faţa ta?
— Nu, dar încep să bănuiesc!
— Dă-mi şi mie o ţigară…
Trase fumul cu sete, ochii i se holbară de plăcere:
— Ai în faţa dumitale pe bietul delfin dispărut, pe Ludovic al
şaptesprezecelea, fiul lui Ludovic al şaisprezecelea şi al Mariei
Antoaneta.
Blondul aprobă clătinând din cap, cu un vag zâmbet
îngăduitor:
— Nu ştiu dacă mă vei crede, dar din prima clipă parcă am
presimţit că eşti un personaj al domnului Mark Twain. Doar
că nu-mi închipuiam că ai fi chiar delfinul, te luasem drept
tatăl lui Huck Finn. Să ştii că l-am citit şi eu pe acest domn
Mark Twain, înainte ca Lüngerul să-l fi interzis prin decretul
714/A. Acum, fireşte, nu-l mai citesc, devreme ce e interzis,
309
eu mă conformez totdeauna decretelor oficiale, ba chiar fac
eforturi să scot din capul meu încăpăţânat toate ideile şi
frazele scriitorilor interzişi, totuşi aş putea încă să-ţi dau
replica din cartea domnului Twain: „Dumneata eşti delfinul?
La vârsta dumitale? Vezi-ţi de treabă! Poate vrei să spui că
eşti împăratul Carol cel Mare, răposatul…”
— Exact, exact! se lumină la faţă zdrenţărosul. Replica
următoare e: Din pricina necazurilor, Bilgewater…
— N-are rost să cităm până la sfârşit cartea domnului
Twain, mai ales că e interzisă. Ε periculos. Nu te întreb ce ai
căutat în camera mea, şi nici nu-l chem pe portar să te dea
afară îmbrâncindu-te pe scări… Ar fi în stare să te ducă şi la
poliţie şi ăia n-ar înghiţi aşa de uşor ca mine hapul cu
delfinul…
— Ceva de băut ai? Dă-mi un păhărel, să prind puteri
înainte de a pleca… Nu-ţi voi provoca nici un fel de
neplăceri…
— Asta-i bună! Neplăcerile ţi le pot provoca eu, venerabile
fiu al Mariei Antoaneta!
— Cine ştie?! zâmbi misterios bătrânul.
După ce delfinul plecă, Blondul privi stelele. Stelele
rânjeau. Noaptea nu era dintre cele liniştite, cu toate că
printre frunze căzuse şi ultima adiere a vântului. La
cârciuma lui Muske, la doi paşi de „Superbul Căprior”,
cineva se îmbătase şi răcnea, acompaniat de orchestra
bătrânilor.
Parfumul proaspăt şi crud al nopţii năvăli în cameră şi
Blondul închise ochii. Şi se gândi la Em. Stătea singur în
camera întunecată, la geamul deschis, simţindu-se definitiv
nemuritor…
Glontele pe care i-l planificase destinul, şi pe care îl
aşteptase de altfel, veni cu întârziere, după miezul nopţii.
De fapt fură două împuşcături.
Paşii se precipitară pe coridor – imprudent asasinul! ar fi
trebuit să aleagă şi el calea ferestrei. Blondul îl urmări, dar
când ajunse jos văzu că portarul doarme, în aceeaşi poziţie,
cu gura deschisă, cu dinţii lui mari şi galbeni, lucind la fel de
sinistru în lumina albastră.
310
„Eu am primit două vizite, cineva a încercat să mă omoare
(încercare ratată din faşă, fiindcă o prevăzusem), am băut,
am fumat, mi-a fost dor, m-am zvârcolit în pat, am stat la
fereastră şi m-am gândit la relativitate, am trăit aproape cât
pentru o viaţă întreagă, iar pentru el orele astea n-au
însemnat nimic. Pentru majoritatea oamenilor orele, zilele,
anii nu înseamnă nimic, fiindcă stau cu gura căscată şi au…
dinţii galbeni… şi sforăie.
Îl bătu uşor pe umăr. Portarul horeai, înecându-se cu
saliva.
— N-ai văzut pe nimeni?
Omul îl privi tâmp.
— Ha? Doriţi ceva?
— N-ai auzit nimic?
— Ce să aud? Doamne fereşte! Ε linişte…
— Linişte deplină, confirmă Blondul.
În sfârşit, se putea bucura de puţină odihnă. Privi ceasul,
era două, apoi se culcă. Se pornise un vânt, frunzele
copacului foşneau plăcut la fereastră. Se înveli până sub
bărbie, se făcuse frig, dimineaţa de toamnă avea să fie rece şi
strălucitoare.
A doua zi, la prânz, îl văzu de departe pe terasa lui Muske,
mânuind cu o greoaie elegantă furculiţa şi cuţitul. Se
plimbase până la capătul străzii principale, spre sud, până la
„Morminte”, acolo unde fusese exterminată banda lui
Famegus, şi se încălzise 1a soarele zgârcit, stând aşezat pe
cripta în care se mai păstra craniul marelui bandit.
Famegus terorizase un ţinut, oamenii însă construiseră o
criptă, special pentru capul său, cules în momentul execuţiei
şi ascuns, şi dat la iveală mult mai târziu.
Terorizase ţinutul, spintecase bărbaţi şi femei – oamenii
însă îl admirau, îl admiraseră şi-n timpul vieţii, tremurând în
acele zile de spaima lui, şi-l admirară cu mult mai mult sârg
după moarte.
Famegus răpise fecioare, le necinstise şi le năpustise apoi
cu capul în jos de pe stânci, cu toate acestea, sau poate că
tocmai din această cauză, femeile aprindeau lumânări la
cripta lui.
311
Blondul coborâse în criptă şi privise craniul alb, aşezat
simplu pe un imens bolovan – alb şi el –, se înfruntaseră ochi
în ochi, orbită în orbită, şi-n cele din urmă Blondul aprinse şi
el o lumânare pe care i-o vându un fel de călugăr ce-şi făcea
veacul pe-acolo. Marii bandiţi merită stimă, ar trebui scris, la
intrarea în criptă, dar pe latineşte, să nu înţeleagă oricine.
Şi apoi se întoarse în oraş, cu acelaşi pas al omului care
nu ştie cum să omoare timpul. Terasa lui Muske o văzuse de
la mare distanţă – la o măsuţă stăteau doi, ea cu rochiţa
verde, subţire, cu mâneca scurtă, probabil că-i era frig şi
făcea piele de gâscă, iar la altă masă silueta grea, închisă a
celuilalt. Blondul urcă treptele spre terasă şi merse direct
spre el.
— Eşti un ţintaş mizerabil, Glimt Berg! Ai fi putut să mă
scuteşti de toate grijile, dar mâna iţi tremură, ochiul abia
dacă distinge contururile pe întuneric şi, în general, eşti
ramolit. Apropo, ai permis de port-armă?
— N-am intenţionat să te omor… doar să te sperii! Am vrut
să te previn că sunt şi eu pe aici. Unii zic bună ziua, alţii
trimit cartea de vizită. Eu ţi-am expediat două gloanţe, unul
pentru „salut” şi celălalt pentru „ai grijă”. Respiră adânc, tuşi
şi continuă în şoaptă: La fel ca şi tine vreau să pun mâna pe
apa elementară care se fabrică aici pentru arma Beta… Îţi
propun o alianţă… provizorie, vreau să zic…
— Dă-mi şi mie păstrăv, dragă Muske, strigă Blondul. Pe
faţa cârciumarului, care încercase să se apropie pe furiş, se
întipări regretul de a nu fi prins măcar un crâmpei de
conversaţie.
După ce Blondul fu servit cu tot dichisul, după ce Muske
turnă vin în paharele celor doi domni şi se îndepărtă, Glimt
Berg scoase din buzunar o jucărie pentru copii, un titirez
colorat, pe care-l făcu să se învârtă între farfuria sa şi cea a
Blondului. După ce titirezul se opri şi căzu într-o rână.
Blondul văzu câteva măşti minuscule, desenate în peniţă,
unele râdeau, altele lăcrimau. Era un titirez vesel şi trist.
— Alianţa constă în a nu ne ucide, zise Glim Borg. Până ce
vom pune mâna pe apa elementară. După aceea, rezolvăm

312
rivalitatea printr-un duel cinstit. Cine rămâne viu ia apa cu
el. Ce răspunzi la propunerea mea?
Blondul îl privi:
— Nimic!

CAPITOLUL 23: CRANIUL LUI FAMEGUS

Domnul A.R., profesor pensionar din orăşelul V., bea şase
halbe de bere pe săptămână, câte una pe zi, în afară de
duminica. În această sfântă zi merge la biserică, iar seara se
urcă în pod şi observă stelele. Îndeletnicire oarecum atee,
dacă ne gândim la Galileo Galilei, Giordano Bruno şi tram-
tram.
Într-o bună zi, mai bine zis într-o bună seară, pensionarul
nostru găsi în loc de lunetă, un bilet:

„Stimate A.R.,
Nu te apuca de pântec şi nu urla ca din gură de şarpe
«Săriţi, hoţii!» decât după ce vei citi până la capăt rândurile de
faţă. Nu sunt asasin, nici măcar hoţ, dar împrejurările mă
silesc a te lipsi pentru aproximativ două săptămâni de
înţeleapta-ţi plăcere a cercetării cerului (care e nesfârşit, după
cum ai băgat de seamă!), împrumutând (şi nu furând) pre-
ţioasa lunetă, pe care ţi-o voi restitui la expirarea termenului
sus-amintitului termen, în bună stare, o dată cu mulţumirile
mele. Este singura lunetă existentă în oraş, şi am nevoie de ea
ca de ochii din cap! Pentru ce? Nu pentru a căuta vreo
constelaţie nouă, dar dacă voi descoperi una din întâmplare,
ţi-o cedez cu plăcere.
Viaţa e complexă, aceasta e cea mai adâncă cugetare, de la
Sofocle încoace.
Nu te întrista, vei reprimi luneta, promit solemn. Până atunci
citeşte Biblia, sau orice altă carte de pe lista celor permise.

313
Îmi faci un mare serviciu, habar n-am cum aş putea să te
răsplătesc. Nu reclama la poliţie dispariţia obiectului, n-are
rost, s-ar putea să fii întrebat la ce-ţi folosea!
După cum bine ştii, cercetarea astronomică se face pe baza
unor permise speciale, eliberate de înalţi funcţionari ai
Lüngerului, fiind strict interzisă altfel. Dumneata n-ai un astfel
de permis. Îţi doresc fericire!

U n p r i e t e n ş i a d m i r a t o r.”

Într-una din nopţi Blondul îl visă pe Bătrânul Detectiv. Se
făcea că ei doi coborau scări (ceea ce nu e un semn prea
bun!), nesfârşite scări, şi din când în când B.D. îi spunea
„Idiotule! Idiot bătrân.”
La care Blondul dădea replica: „Mai slăbeşte-mă, bătrâne
crab!”
„Nu-mi spune crab, mă deranjează.”
„Prea bine… bătrâne scarabeu”.
Adânc dormea Blondul şi scările se topiseră din visul lui,
acum vedea ceva mult mai plăcut, dar dacă stăm să credem
ceea ce spun savanţii, secunda era aceeaşi. Savanţii – unii
din ei în orice caz – pretinzând că visele durează puţin, şi că-
n aceeaşi clipă, fragmentată în zecimi ori sutimi, putem fi
ridicaţi în ştreang, apoi putem deveni regi ai Prontobaziei
(asta e o ţară inventată de autor, ca să nu creadă cineva că
facem cine ştie ce aluzii), apoi soţi ai Cleopatrei. Şi, în sfârşit,
arşi pe rug (ca să încheiem plăcerile tot cu o execuţie, alături
de frumoasa vrăjitoare Clemsa (şi ăsta e im nume inventat),
care, tot în cursul acestei clipe scurte ne va şopti: „Te voi iubi
până la moarte!” – în sfârşit Blondul nu-l mai visa pe B.D.,
glasul ciudat i-l auzea însă în continuare: „Idiotule! Idiot
bătrân!”
Pentru a scăpa de obsesia acestui spiritual calificativ,
Blondul îşi propuse să se trezească – se dădea o interesantă
luptă între el cel adevărat şi el, cel care veghea, şi cel care
veghea învinse – şi ţâşni din somn, din vise, cu un salt, ca un
delfin din mare.

314
Şi treaz fiind constată că Blondul Detectiv se afla într-
adevăr alături de el.
— Ce gafă am mai făcut, bătrâne scarabeu?
— Nu-mi spune „bătrâne scarabeu”. Mă deranjează.
— Eram sigur că vei prefera să-ţi spun „crab”. Bătrâne
crab. De ce mă înjuri?
— Peste o jumătate de ceas vor veni să te ridice,
neghiobule, spion ratat, idiot triplu…

Baladă despre spaima lui Em,
când i s-a părut că vede un vampir

Ascuns după copac, avea mănuşi negre şi ochi strălucitori
şi-n parcul imens şi pustiu, doar ceaţa,
doar ceaţa se strecura la răspântii, pe umede labe ascunse
tânguindu-se pentru sufletele marinarilor înecaţi.
Μ-a prins de mână, şuierând; domnişoară, graţioasă, dulce
domnişoară, un vechi tango, noi doi, în parcul pustiu!
Avea faţa subţire, obraji uscaţi de cadavru, iar ochii ardeau satanic
şi-a sa gură rotundă cu vinete buze ţuguiate părea o ventuză rapace.
Posed diamante şi-un vechi castel în Renania
(o ţară despre care poate nici n-ai auzit),
de trei ori pe noapte podul rulant se coboară
ca să poată intra dansatorii de sticlă-n saloane,
la balul drăcesc sunt şi eu aşteptat cu logodnica,
dar sărmana de ea în fundul fluviului zace
cu vâna jugulară muşcată
de un ins sângeros ce aduce cu mine puţin.
Dacă-ai primi să mă-nsoţeşti ca mireasă
dansatorii de sticlă ar chiui de plăcere şi fiecare-ar jertfi câte un ochi.
ce şi l-ar scoate cu ghearele, întru slava dragostei noastre.
Suficient să-mi dai mâna, şi Em văzu prin pielea neagră a mănuşii,
ca nişte ace de gheaţă, unghii îndoite ţâşnind.

CAPITOLUL 24: CRANIUL LUI FAMEGUS
(CONTINUARE)

315
— Ştiu, ştiu, zise Blondul, făcându-i semn zdrenţărosului
să tacă, nu e nevoie să mai repeţi, eşti sărmanul delfin, fiul
lui Ludovic al şaişpelea şi al Mariei Antoaneta.
Răcoarea munţilor era tăcută şi aspră. Blondul privi
împrejur şi se cutremură, scoase din buzunarul de la piept
mica lunetă demontabilă a lui A. R., îi şterse una din lentile
şi o ascunse iar.
— Huck Finn a fost singura carte pe care am putut s-o
citesc în viaţa mea, se tângui zdrenţărosul bătrân, frecându-
şi mâinile şi părând că se gudură într-un chip destul de
penibil. Am încercat să citesc şi alte cărţi dar tot la Huck
Finn m-am întors. Când mă încăpăţânam să citesc o altă
carte era şi mai rău. Mi se părea că citesc tot Huck Finn şi
mă miram că nu regăsesc pasajele cunoscute…
De data aceasta Blondul fu sigur că în spatele pălăvrăgelii
bătrânului se ascunde un miez, pe care totuşi se temea să-l
dea în vileag.
Se întâlniseră de mai multe ori, ca din întâmplare, şi
bătrânul îi pusese întrebări ciudate, ca: „Cine ţi-a fost cel mai
bun prieten?”
„Cel mai bun prieten era un nebun cu care am explorat o
peşteră în copilărie… o peşteră învăluită în taină. N-am
descoperit nici o taină acolo. Dar era să murim am îndoi.”
„Şi unde s-a întâmplat asta?”
„Cum unde?”
„În ce ţară? În ce oraş?”
„Mai există ţări şi oraşe? se miră Blondul. Acum când
pământul se prăbuşeşte?”
Se temea de ceea ce avea să-i spună zdrenţărosul. Acum
mergeau împreună pe cărarea de deasupra trecătorii
Margareta.
— Numele meu e Gazin. Nil Gazin, se destăinui deodată
bătrânul, oprindu-se. Sunt Nil Gazin, nu sunt delfinul şi nici
tatăl lui Huck Finn.
— O precizare deosebit de importantă, mormăi Blondul.
Cât priveşte numele, de ce faci eforturi? Azi, din zece oameni,
nouă nu mai poartă numele adevărat. Te cheamă Nil Gazin,
sau altfel, probabil altfel, ce vrei să mai adaugi la asta?
316
— Că trăiesc. Şi prietenul tău, împreună cu care ai
explorat peştera din copilărie, mai trăia acum douăzeci de
zile.
— Am glumit, zise Blondul, aşezându-se. N-am intrat în
viaţa mea în nici o peşteră. Şi n-am avut nici un prieten.
Singurul meu prieten a fost un broscoi, dintr-un iaz, care mă
recunoştea – îţi vine să crezi? şi începea să cotcodăcească de
bucurie că mă vedea…
— Broaştele nu cotcodăcesc, A-2.
Un bolovan se rostogoli pe coasta muntelui, bufnind
printre trunchiurile întunecate ale brazilor.
Bătrânul zdrenţăros continuă în şoaptă:
— Mă aflam în lagărul de la Trecors, unde am ajuns tot
datorită domnului Mark Twain. M-au prins în parc într-o zi
însorită citind din Huck Finn, după ce domnul Twain fusese
strict şi definitiv interzis o dată cu ceilalţi, sub ameninţarea
deportării şi a pedepsei capitale. Eu însă îl citeam în
continuare şi-mi plăcea cu atât mai mult, şi le-am jucat o
festă frumoasă poliţiştilor şi gardienilor şi tuturor cretinilor,
căci am păstrat – şi mai păstrez şi acum – la mine, în lagăr şi
peste tot, o microediţie Huck Finn, iat-o!
Şi scoase dintr-un buzunar o cărticică de-o şchioapă, o lipi
de inimă şi-o ascunse la loc.
— O ştiu pe de rost, şi-n faţa plutonului de execuţie sau
când ne ţineau săptămâni întregi sub ploaia rece, nemişcaţi,
sau aşteptând să fim mitraliaţi după terminarea muncilor de
sub muntele Alland, era destul să încep în gând „Mă simţeam
grozav de bine şi-mi era lene să mă scol ca să-mi pregătesc
ceva de mâncare; era cât pe ce să aţipesc din nou, când
deodată…” Şi-mi povesteam aşa capitole întregi şi mă
distram grozav, şi viaţa era mai uşoară, oho, mult mai
uşoară, aproape plăcută, în vecinătatea morţii, a bestiilor de
la Z.Z., a blestematului Kapo… până când, într-o zi, într-un
scurt răgaz îl văd pe unul dintre deţinuţi venind spre mine.
„Te-am observat zâmbind, îmi zise. Zâmbeai în timp ce ne
băteau. Eşti nebun, sau ai găsi un mijloc care să te facă să
râzi oricând?” Deţinutul ăsta era cel mai tăcut om din eîţi
văzusem. Nu-i auzisem până atunci vocea, şi avea o voce
317
plăcută, cu un uşor accent străin. Se ştia despre el că fusese
aruncat în lagăr pentru hoţie – acolo se aflau de-a valma
pungaşi, asasini, indivizi suspectaţi politiceşte, sau pur şi
simplu oameni care citiseră cărţi interzise, ca mine. Aceştia,
şi alături de ei deţinuţi politici, se ţineau, pe cât se putea, de
o parte de pungaşi şi asasini, numai că de fapt nu te puteai
ţine de o parte, fierbeam toţi în aceeaşi oală, cot lângă cot,
tâmplă lângă tâmplă. Faţa acestui om-tăcut, a acestui pre-
supus hoţ, nu se deosebea cu nimic de chipurile celelalte –
după o lună de lagăr toţi sunt o apă şi-un pământ – totuşi
am avut încredere în insul care vorbise pentru prima dată
după două sau trei luni de tăcere şi i-am răspuns:
„Cum să nu râd, domnule, când îmi amintesc de părerile
lui Jim cu privire la înţeleptul rege Solomon?”
Vorbele fuseseră aruncate într-o cioară, de unde să ştie un
hoţ jerpelit cine e Jim şi cine e Solomon, când omul îmi
răspunse, lăsându-mă perplex:
„Aha, l-ai citit pe Twain?!” Şi se îndepărtă, fără să mai
adauge un cuvânt.
Din ziua aceea privirile mele l-au căutat intr-una pe hoţul
cel tăcut şi aşteptam ca să-mi vorbească, ei însă îşi vedea de
treabă, nu discuta cu nimeni, şi în clipele de odihnă,
noaptea, se izola în câte un colţ mereu cu ochii larg deschişi
aţintiţi în gol, părând a fi absorbit în gânduri.
Până la urmă m-am apropiat eu, i-am pus întrebări, cărora
la început nu le-a dat răspuns. Fireşte, se ferea. Ca să-i
câştig încrederea (de fapt riscam eu însumi) i-am arătat
cărticica ce-o purtam la mine. Încetul cu încetul ne-am
împrietenit.
Când lagărul de la Trecors s-a mutat, era cât p-aici să fim
despărţiţi, dar în cele din urmă am avut noroc, am nimerit în
acelaşi transport care trebuia să ne ducă în altă parte, poate
la vreo cameră de gazare…
Totuşi de la început am bănuit că suntem duşi la muncă,
fiindcă fuseseră selecţionaţi cei mai zdraveni, mai sănătoşi, şi
într-adevăr ne-au îmbarcat într-o noapte şi am fost
transportaţi cu camioanele până la trecătoarea Margareta.

318
Bătrânul zdrenţăros, falsul delfin, falsul tată al lui Huck
Finn, se ridică, se întinse şi respiră adânc.
— Să facem câţiva paşi, A-2, propuse.
— Spune-mi altfel. Cum vrei. Paul, de pildă.
— Să mai coborâm puţin, urmă bătrânul. A răsărit luna şi
voi putea să-mi amintesc mai bine de toate câte s-au
întâmplat,
Blondul se opri şi-l aşteptă.
— Spune-mi acum, celălalt trăieşte?
— Prietenul tău A-1? În urmă cu douăzeci de zile trăia.
Acum, nu ştiu. S-ar putea să fi fost executat împreună cu
ceilalţi.
— Bine, povesteşte mai departe, zise Blondul.
— Numele meu e Scherffer. Ε chiar numele adevărat. Am
ajuns aici vreo sută cincizeci de deţinuţi şi aproape tot atâţia
poliţişti şi paznici, la 24 iunie, anul trecut. Primul camion din
convoi s-a oprii în dreptul stâncii cu urechi, de colo, iar
ultimul ceva mai jos, la cotitură. Imediat am fost înconjuraţi
şi după ce-am coborât din maşină s-a făcut apelul. Unul din
adjuncţii comandantului de lagăr de la Trecors ne-a ţinut o
cuvântare, explicând că cine va munci cu tragere de inimă va
fi pus în libertate la terminarea lucrărilor, prevenindu-ne în
acelaşi timp că aici nu se mai somează, ci se trage în plin, la
orice încercare de nesupunere sau fugă. Am început să
lucrăm chiar a doua zi – inginerii calculaseră din timp
elementele şi făcuseră măsurătorile. Am observat că şi
inginerii erau păziţi, iar unii dintre ei au fost executaţi împre-
ună cu deţinuţii, la sfârşit.
— Ε normal, zise Blondul. Secretul trebuia păstrat.
— Au fost executaţi şi parte din şefii care au supravegheat
lucrările.
— Şi vor fi executaţi cei ce vor lucra aici, completă
Blondul.
— Mâncarea era ceva mai omenească – aveau nevoie de
forţa noastră. Într-o zi A-1 îmi şopteşte:
Spune-i pe nume, Scherffer. Ε mai bine.
— Nu-i cunosc numele adevărat… Îmi ceruse să-i zic
„317”, numărul său de ocnaş… Într-o zi el îmi şopteşte:
319
„Ştii pentru ce săpăm noi galeriile astea blestemate? Să-ţi
spun eu: Aici va fi laboratorul care va produce apa
elementară, necesară pentru fabricarea armei Beta. Ţine
minte, în caz că scapi viu de aici…
„Cum de cunoşti asemenea secrete, «317»? l-am întrebat
eu. Un simplu hoţ nu se ocupă cu aşa ceva, iar dacă ai fost
arestat pentru spionaj, cum de ai rămas viu? Spionii sunt
executaţi imediat…”
Nu mi-a răspuns la întrebare, aşa cum nu mi-a răspuns
aproape la nici una din întrebările legate direct de persoana
lui.
Scherffer oftă. Blondul, cu ţigara neaprinsă între dinţi, nu-
i tulbură reculegerea. După un timp Scherffer reluă firul:
— Nu sunt chiar atât de bătrân, n-am decât cincizeci de
ani, dar lagărul… Totuşi, aici, deşi munca era istovitoare,
viaţa părea incomparabil mai bună decât la Trecors, unde
murdăria, hrana împuţită şi îngrozitoarele apeluri, care te
ţineau nemişcat în picioare câte patru-cinci sau şase ceasuri,
sau o zi şi-o noapte uneori, te sleiau de puteri. Dar şi aici
ştiam că ne aşteaptă moartea! Dat fiind caracterul ultrasecret
al lucrărilor, nimeni dintre noi nu trebuia să rămână viu.
Făgăduiala ipocrită ce promitea libertatea celor care vor da
dovada de tragere de inimă, abia dacă impresionase pe câţiva
mai creduli şi asta doar în primele zile…
La începutul verii, când zăpada mai strălucea doar pe
creasta cu Două Foarfeci, prietenul meu „317” a prins
întâmplător o discuţie între doi gardieni tineri, care
avuseseră zi liberă şi cu această ocazie vizitaseră cripta lui
Famegus. Mă aflam şi eu în preajmă, dar n-am dat nici o
importanţă vorbelor pe care Ie schimbau paznicii, dar m-am
mirat ceva mai târziu când tăcutul meu prieten a încercat şi
el să participe la discuţie…
Gardienii l-au invitat să-şi vadă de treabă (eram cinci
deţinuţi şi săpam în faţa uneia din intrările secundare), dar
în cele din urmă au acceptat pariul, fiindcă prietenul „317”
un pariu le-a propus, au acceptat mai mult din amuzament,
şi fiindcă se crea posibilitatea de a tranşa disputa intervenită
intre ei doi cu privire la craniul lui Famegus, şi pe urmă au
320
acceptat să parieze cu un deţinut fiindcă nu erau dintre cei
câinoşi…
Nu toţi paznicii noştri se purtau ca nişte bestii, o bună
parte din ei făceau ce făceau din îndemnul şi mai ales de
teama câtorva care jucau bine rolul de călăi, de teamă că vor
fi taxaţi drept „suspecţi”.
Mai târziu am încercat să-mi amintesc întreaga discuţie în
jurul pariului, fireşte că n-am reuşit decât în linii mari, ceea
ce e regretabil fiindcă aici tocmai amănuntele contau.
În orice caz discuţia dintre cei doi gardieni pornise pe
marginea unor semne ciudate ce împodobesc craniul lui
Famegus. Ε vorba de câteva numere aranjate oarecum în
formă de cerc şi de câţiva brazi minusculi încrustaţi adânc în
os, în mijlocul cercului.
Primul paznic pretindea că nu văzuse nici un brad cu toate
că examinase cu atenţie craniul, al doilea susţinea că e vorba
de trei brazi, perfect vizibili, întrucât cel care avusese strania
idee de a se juca în felul acesta cu ţeasta banditului vărsase
pesemne în zgârâiturile efectuate pe os o cerneală rezistentă
a cărei culoare de un verde stins se recunoştea uşor.
Aici interveni în discuţie – cu totul surprinzător pentru
mine – prietenul „317”.
„Brazii există, spuse el, dar nu sunt trei, ci patru, sau
chiar cinci.”
Tinerii gardieni îl priviră cumva de sus:
„Ce se amestecă ăsta?”
Totuşi cel care susţinea existenţa brazilor căuta în
afirmaţia lui „317” sprijin. Celălalt continuă să nege existenţa
brazilor şi atunci, „317” îi propusese, senin, să facă pariu cu
el.
„Pe ce aş putea paria cu tine?” îl privi cu milă adeptul
nonexistenţei brazilor.
Într-adevăr, ce poate pune la bătaie un deţinut zdrenţăros
şi rupt de foame?
„317” avu un răspuns uimitor:
„Când am să ajung în cer, şi am să ajung acolo cât de
curând, înaintea ta, am să mă rog pentru iertarea păcatelor
tale, şi pentru ca să fii şi tu primit în împărăţia veşnică.”
321
O asemenea miză, pentru un pariu, ar fi trebuit să
trezească cel mult un surâs, o ironie, dar nu! Înconjuraţi de
crime odioase şi de ucigaşi, ei înşişi uneori ucigaşi fără voie,
oamenii începuseră să se teamă în adâncul sufletului, şi
acesta nu e doar cazul celor doi gardieni, să se teamă de o
răsplată, pe tărâmul real, sau pe tărâmul celălalt… Şi iată că
paznicul, nevoind totuşi să pară impresionat de cuvintele lui
„317”, ridică din umeri, cu un fel de voită nepăsare.
„Pariez dacă vrei, numai de dragul principiului, şi –
întorcându-se către camaradul său – pentru a-ţi dovedi că nu
există nici un fel de brazi pe craniul lui Famegus, ci doar în
închipuirea voastră bolnavă.”
În aceeaşi zi, un gardian, amic al celor doi, avu învoire şi
fu rugat să viziteze cripta lui Famegus şi să copieze cu
exactitate pe o foaie de hârtie semnele de pe craniul
banditului, ceea ce şi făcu. Ziua următoare gardianul care
făcuse pariul se apropie de „317”:
„N-o să ai ocazia să te rogi pentru mine, fiindcă ai
câştigat.”
Ţinea în mână coala de caiet pe care fuseseră copiate
ciudatele semne de pe ţeasta lui Famegus.
„Ai câştigat, brazii există, nu patru sau cinci precum
pretindeai, ci trei. Oricum, ai câştigat pariul. Eşti mulţumit
cu un pachet de ţigări?”
Acel tânăr gardian, prin întrebarea pusă, dovedea omenie.
„Aş prefera să am hârtia cu brazii şi cu numerele”, zâmbi
„317”, ceea ce-mi păru ciudat, la el zâmbetul fiind rar
precum curcubeul iarna. Era, de fapt, emoţionat, zâmbetul
se datora crispării stăpânite a muşchilor feţii.
„Dar la ce-ţi va folosi hârtia?” întrebă gardianul,
„La nimic, va fi ca o amintire… ca o amintire plăcută din
lagăr…
„Poftim, ia-o!” i-o întinse gardianul, dar în aceeaşi clipă se
răzgândi.
„Ar fi contra prevederilor regulamentului dacă ţi-aş înmâna
o hârtie venită dinafară. Nu pot să ţi-o dau, omule. Mai bine
ia pachetul de ţigări.”

322
„Cel puţin aş putea să văd şi eu cum arată semnele pe
craniul lui Famegus?”
„Asta da! Şi gardianul îi dădu voie să privească hârtia fără
a o lăsa din mână. Eşti cam ţicnit, omule, zise. Ce te privesc
pe tine prostiile pe care le-a zgâriat un nebun pe o hârcă?
Oricine în locul tău ar fi preferat ţigările. Aşa nu ţi le mai
dau. Să te înveţi minte!” Şi rupse în bucăţele foaia de hârtie.

CAPITOLUL 25: „EVADÂND PE ÎNSERATE…” (VECHI
ŞLAGĂR)

Frumoasa stenodactilografă e nerăbdătoare şi aşteaptă…
Uite-o cum se zbate în zăbală şi loveşte pietrele drumului cu
copitele… Sfinte Dumnezeule, cine se zbate în zăbală şi cine
loveşte praful drumului cu copitele? Despre cine vorbeam? Şi
lupii, cei doi, aşteaptă, gândi Blondul, au flămânzit iar şi vor
ieşi la marginea luminişului s-o pândească pe căprioara ce va
veni să se adape.
Scherffer tăcuse, părea pierdut, părea că uitase brusc pe
ce lume se află, şi Blondul îşi zise: „Să-l las să răsufle o
clipă”. Şi gândi: „Ce bileţel idiot i-am lăsat lui Em! Te iubesc
şi te admir, dar trebuie să plec?! şi – ha! – pe unde o fi
colindând, peste mări şi ţări, colonelul Hars?
Undeva, în gâtlejul sau poate în pieptul lui Scherffer,
apăru un murmur, un gâlgâit, de parcă sunetele şi cuvintele
şi frazele întregi s-ar fi născut întâi acolo.
— Cărticica despre Huck Finn mă însoţea în fiecare clipă.
Se întâmpla să prind un moment favorabil şi atunci,
neobservat de paznici, o deschideam.
Numai că, de la un timp, prietenul „317” nu se mai arătă
interesat de isprăvile lui Huck, şi asta mă mâhni. Se închise
cu totul în sine şi nu deschidea gura săptămâni întregi. Am
crezut că e bolnav, sau că, Doamne fereşte, e pe cale a-şi
pierde memoria… N-am reuşit să obţin din partea lui nici o
lămurire. Îi vedeam bolborosind ca bătrânii senili.
323
Şi zilele alergau. Munca noastră se apropia de sfârşit…
Robotisem fără încetare zi şi noapte, împărţiţi în echipe şi
acum galerii adânci străbăteau stânca. Apăruseră feţe noi şi
nu ştiam ce se întâmplă în inima muntelui, unde nu mai
aveam acces. Rolul nostru se terminase. Şi iată că prietenul
„317”, când îmi pierdusem speranţa a-i mai auzi vocea, îmi
spuse:
„Trebuie să evadăm. Măcar unul din noi trebuie să scape.”
N-aş putea zice că mă resemnasem să mor, încă mai
speram… nu ştiu în ce anume. Dar să evadez! Paza era atât
de straşnică, reţeaua de sârmă ghimpată, pe care tot noi o
întinsesem în trei şiruri, era străbătută de curent de înaltă
tensiune… Doar un nebun ar fi putut spera să iasă viu de
acolo.
„Să evadăm? l-am întrebat. Cine ţi-a arătat calea de a ieşi
de aici?”
„Craniul lui Famegus”, îmi răspunse el şi pe faţa lui
bărboasă şi murdară apăru unul din zâmbetele sale.
„Craniul lui Famegus?” Hotărî t că-şi pierduse minţile. Am
încercat să-l potolesc, de fapt era cât se poate de calm, eu în
schimb începusem să mă agit.
„Avem doar un minut pentru a sta de vorbă, zise el cu
ochii închişi, aşa încât între pleoape se formase o subţire
dungă albastră sclipitoare, încearcă să reţii fiecare cuvânt, nu
pune întrebări şi, în primul rând, fii convins că vorbesc în
deplinătatea capacităţilor mele mintale, cum se spune la
tribunal.
Dacă vom reuşi să evadăm amândoi, ne întâlnim în prima
miercuri, noaptea la ora unu, la cripta lui Famegus. Dacă nu
mă voi înfăţişa la întâlnire, caută să nu fii prins şi vino la
criptă şi-n miercurea viitoare. Încearcă să faci pe cerşetorul –
cu înfăţişarea ce o ai nici nu va fi greu! Sper să aranjez în aşa
fel lucrurile, ca să nu fii urmărit. Şi acuma, ceea ce este mai
important: dacă rămâi singur, singurul supravieţuitor,
încearcă să nu părăseşti regiunea cât mai mult timp. S-ar
putea – trebuie! – să apară un om, un prieten – arată cam
aşa şi aşa…

324
Dacă observi un om cu această înfăţişare – dar fii atent, s-
ar putea să împrumute şi alte înfăţişări, fiindcă ştie să-şi
schimbe masca mai bine decât un actor. – dacă te convingi
că este el într-adevăr, şi te vei convinge doar folosind
trucurile pe care ţi le voi servi la urmă (trucul cu ţigareta
„Mercur” şi cu degetele aşezate în cruce), du-te la el şi spune-
i totul. Spune-i că vii din partea mea.”
„Din partea cui, deci?”
„Din partea lui A-1”, oftă „317”.
„Stai puţin, am strigat, dacă tu eşti A-1 nu cumva
prietenul tău este A-2?”
„Nu-mi pune întrebări”, mă apostrofă „317”.
Aici a trebuit să întrerupem discuţia. Am reluat-o abia
peste două zile, când am găsit un nou moment prielnic.
„Nu mi-ai explicat principalul, i-am spus, după ce ne-am
asigurat că nu ne aude nimeni. Nu mi-ai explicat cum vom
evada.”
„Între tabără şi intrarea principală în subteran, foarte
aproape de cărăruia pe care am tot bătut-o noi alergând de
câte trei ori pe zi încolo şi-ncoace, se înalţă trei brazi
uriaşi…”
„Brazii! Dumnezeule, cei trei brazi de pe craniul lui
Famegus!” am exclamat.
„M-da, despre ei nu scrie nimic în cartea domnului Twain,
mirii «317», cu toate acestea ei există. Eşti curajos?” m-a
întrebat „317”.
„Doamne Dumnezeule, cred că mai degrabă sunt fricos ca
un iepure.
„Vom fi executaţi toţi la începutul săptămânii viitoare.
Heighlüngerul Stubell a anunţat că va sosi din Capitală
special pentru a veghea să fim exterminat de-a binelea.
Stubell, precum ştii, este şeful cercetărilor secrete cu privire
la arma Beta! Nimeni nu va scăpa! Ce preferi, moartea sigură
peste patru-cinci zile, sau riscul? Cea de-a doua alternativă
presupune nouăzeci şi nouă la sută şansa de a muri chiar
mâine şi unu la sută şansa de a evada, de a rămâne viu, cu
posibilitatea de a fi prins şi executat ulterior. Şansele sunt

325
aproape inexistente deci. Dacă nu rişti, poţi trăi încă cinci
zile, şi asta nu e puţin!”
Se petrecu un lucru ciudat cu prietenul „317”. Parcă ar fi
uitat să vorbească, stâlcea cuvintele, le bâlbâia, nu reuşea să
se exprime clar… Din pricina emoţiei, sau fiindcă pierduse
exerciţiul vorbirii? Amănuntul acesta mi l-am amintit mai
târziu, o dată cu imaginea mâinilor sale, cu degete lungi,
scheletice, tremurânde. Îmi era greu să iau o hotărâre,
fiindcă într-adevăr nu sunt un om curajos, dar până la urmă
am ales riscul.
L-am întrebat doar:
„De ce nu te salvezi şi tu?”
„Trebuie să regizez plecarea ta, îmi răspunse. Pe urmă voi
încerca şi eu, n-avea grijă!”
O să ai ocazia, continuă Scherffer după o clipă, în timp ce
Blondul îşi aprindea o ţigaretă „Mercur”, să cunoşti locurile
mâine, când poate vom reuşi să ne strecurăm pe piscul
Alland, şi de acolo, cu luneta… Dacă nu vom fi prinşi.
Cărarea îşi face loc pe sub cei trei brazi veterani, sub cărare e
văgăuna prin fundul căreia trece Selva, devenită acolo torent.
Trebuia să joc, încă din dimineaţa acelei zile, pentru a nu
fi bănuit în clipa hotărâtoare, rolul omului bolnav de stomac,
şi nu mi-a fost greu datorită unei fărâmituri de substanţă
albă, un fel de cretă, pe care mi-a dat-o „317” s-o înghit şi
care şi-a făcut efectul din plin. Către seară, când grupa
noastră de lucru avea să revină în tabără, cuprins de dureri,
trebuia să cer permisiunea de a mă opri o clipă pe marginea
cărării între nişte tufişuri pitice, chiar în dreptul bradului al
treilea, cel dinspre intrarea principală.
„Acolo vei găsi un pilon de fier bătut în stâncă”.
„De unde ştii că trebuie să fie acolo un pilon?”
„Ştiu, şi nu mai pune întrebări, de vreme ce accepţi riscul!”
„Dar cine a bătut pilonul în locul acela?”
„Asta nu mai ştiu, poate chiar Famegus. Lângă pilon,
printre bălării, vei găsi o sfoară rezistentă, lungă de nouă
metri, legată în formă de inel la ambele capete.”
„Şi sfoara cine a pus-o acolo?”

326
„Încă n-a pus-o nimeni, dar o voi arunca eu, e aici”. Şi
„317” mă lăsă să-l pipăi pe sub cămaşă, unde avea ascunsă
într-adevăr o legătură zdravănă.
„Unul din inele îl treci peste pilonul de fier, te prinzi de
celălalt inel şi-ţi dai drumul în prăpastie, urlând, simulând
căderea, cerând ajutor. Mă voi repezi primul să te ajut şi voi
desprinde de pe pilonul de fier inelul sforii, cu o mişcare a
piciorului şi tu vei trage sfoara după tine, ca să n-o mai
găsească…”
„Şi nu mă voi prăbuşi în prăpastie?”
„Sper că nu, fiindcă la capătul celor nouă metri trebuie să
fie ceva…”
„O galerie ascunsă?”
„Se prea poate.”
„Ah, nu eşti sigur?”
„De loc!”
„Şi dacă nu voi găsi nimic la capătul celor nouă metri, ce
se va întâmpla?”
„Te vei prăbuşi în prăpastie, vei muri cu patru zile mai
devreme. Dai înapoi?”
„Nu. Merg mai departe… i-am răspuns. Cum se face că ştii
toate astea?”
„Oh, întrebările! M-a învăţat craniul lui Famegus…”
Nu eram de loc sigur că e în toate minţile, dar în
împrejurările acelea, abia dacă mai conta acest amănunt.
Începusem să mă obişnuiesc cu ideea de a crăpa cu trupul
zdrobit de stânci. N-am mai schimbat nici un cuvânt cu
„317”. Ba da, el m-a întrebat încă o dată:
„Dacă ţi-e frică, spune-mi!”
„Ţi-am spus că merg mai departe”, i-am răspuns.

CAPITOLUL 26: ACEASTĂ FANTOMA BLESTEMATĂ

327
— Această fantomă blestemată… înjură Blondul,
scuturându-şi umărul stâng pe care i se lăsase iar pasărea
nevăzută.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Bătrânul Detectiv.
— Şi totul depinde de inimă… mic animal sălbatic ce se
poate sufoca în orice moment, şopti Scherffer. Uneori mă
gândesc că Dumnezeu n-a fost suficient de înţelept când a
prevăzut fiinţele vii cu inimi… Ce şi-o fi zis el? Fiecăruia câte
un călcâi al lui Achile… câte un punct vulnerabil… foarte
vulnerabil, din toate punctele de vedere! Oare nu putea să
inventeze – în nesfârşita-i înţelepciune – o posibilitate mai
simplă, mai puţin periculoasă, de a hrăni ţesuturile, decât
sângele şi inima?
— Hm! În general ar fi putut să evite hrănirea ţesuturilor…
De ce să fii obligat mereu să te hrăneşti? Nu putea să creeze
nişte ţesuturi care să nu se învechească, să nu se consume?
— Poate că trebuia să evite înseşi ţesuturile… existenţa
lor…
— Sau să evite chiar facerea lumii. Ce-ar fi pierdut?
— Notează! îl întrerupse Blondul, lungit în iarbă, cu luneta
la ochi.
— Cum?
— Fă ce ţi-am spus, bătrâne scarabeu! Scoate-ţi carneţelul
pe care-l ţii ascuns în vata umărului şi creionul (creionul
unde-l ascunzi? Sub limbă?) şi scrie ce-ţi voi dicta!
În obiectivul lunetei vedea clar faţa heighlüngerului Stubell
cu două furuncule galbene, urâte pe maxilar, precum şi
chipul palid, străveziu al comandantului militar al
laboratoarelor, generalul Lambas. Aceştia se plimbau prin
faţa celor două barăci lungi şi înguste ce mărgineau din
ambele părţi „Poarta infernului”.
— Vrei să zici că înţelegi ce-şi vorbesc?!
— Înţeleg perfect, bătrâne scarabeu! râse Blondul. Pe
vremea ta spionii nu învăţau şi asta? Aici, în fine, te-am
bătut! Din simpla mişcare a buzelor eu pot urmări orice
conversaţie… Scrie: „…noul orar al schimbării gărzilor. Exact,
domnule Stubell, noul orar se va adapta scurtării zi… lelor;
cele cinci posturi fixe se schimbă, precum aţi zis, la orele
328
nepereche, iar patrulele mobile, din două în două ceasuri, la
numerele pereche, pentru ca spaţiul–timp să fie cât mai bine
acoperit…” Îţi place, bătrâne crab?
— Nu-mi mai spune bătrâne crab, mă deranjează. Cred că
afacerea ou schimbarea gărzilor ai scos-o din burtă…
— Totuşi, aşa e, interveni Scherffer, există cinci posturi
fixe şi cinci patrule mobile, care străbat zi şi noapte întreg
muntele pe sectoare…
— Oho, iată-i şi pe domnii savanţi, exclamă Blondul,
urmărind cele două siluete în alb ce urcau pe nişte trepte de
lemn spre un platou deasupra intrării în subteran, unde
fuseseră ridicate câteva corturi mari, verzi, aproape de
neobservat.
— Şi ce vorbesc?
— Nu vezi că stau cu spatele către noi?
— Şi nu poţi şti ce vorbesc, din mişcările urechilor, de
pildă? rânji B.D.
— Ba da… urechile lor spun următoarele; „Am fost aduşi
aici mai mult prin ameninţări, iar după ce procedeul de
fabricare a apei elementare va fi pus la punct, probabil vom
pieri într-un „accident”… pentru ca să nu divulgăm cumva
Aliaţilor secretele armei Beta”.
— Acum poţi să-ţi reiei firul, Scherffer, zise Blondul.
— Unde am ajuns?
— N-are importanţă…
— Cu evadarea am terminat?
— Da… dar poţi să repeţi… ca să audă şi B.D. şi să văd eu
unde ai minţit…
— N-am minţit… Primele zile au fost îngrozitoare. Nu
îndrăzneam în timpul zilei nici să-mi fac nevoile…
— Un amănunt aproape inutil…
— …Încetul cu încetul am prins curaj. Întunericul, de care
m-am temut totdeauna, îmi devenise aliat.
— Groaznic, se revoltă Blondul. „Întunericul… aliat.” Eşti
de-a dreptul livresc, cu toate că n-ai citit în viaţa ta decât o
singură carte. Expresia asta e din „Hurie Finn”?
— Nu-l întrerupe, mârâi B.D.

329
— …Mă hrăneam cu ceea ce izbuteam să fur noaptea,
furişându-mă prin curţile caselor mărginaşe… Ouă crude,
morcovi smulşi de prin livezi, fructe… Număram zilele, iar
miercuri am reuşit să ocolesc oraşul, străbătând văgăuni şi
hăţişuri sinistre, şi am ajuns la cripta lui Famegus.
Tremuram de frică. După cum ştiţi, prietenul „317” n-a
apărut… M-am întors în aceeaşi noapte pe muntele Alland şi
în zori am asistat la execuţia tovarăşilor mei de lagăr. Cu
toată distanţa mare şi cu toate că n-am vederea foarte bună,
mi se părea că mă aflu printre ei… La început am vrut să fug,
să nu văd oroarea, dar pe urmă mi-am adus aminte de
cuvintele lui A-1.
— Iarăşi! făcu Blondul.
— Mi-am adus aminte de cuvintele lui „317”: „Trebuie să
rămână un supravieţuitor care să fi văzut totul! Când aceste
crime se vor judeca (toate crimele sunt judecate şi pedepsite
până la urmă!) va trebui să vină un martor ocular, care să
spună am văzut, eu am văzut, cu ochii mei.” În timp ce
deţinuţii erau împuşcaţi, câte unul, pe rând, cu socoteală,
într-o perfectă ordine, sub ochii heighlüngerului Stubell, am
leşinat de două ori, din cauza epuizării, a nopţilor nedormite,
a spaimei… Şi apoi mă simţeam un fel de trădător. Locul
meu era printre cei ce-şi aşteptau rândul pentru a primi câte
un glonte în ceafă. Şi fiindcă am leşinat de două ori, nu pot
spune exact numărul celor împuşcaţi. Când începusem să-mi
vărs fierea, ajunsesem cu numărătoarea până la nouăzeci şi
opt. Noi fusesem o sută cincizeci, iar doi muriseră de
dezinterie, între timp… Apoi zilele au trecut, am devenit mai
îndrăzneţ, mă furişam noaptea în oraş, şi aşa l-am descoperit
pe…
— Ssst! ceru Blondul. Notează, bătrâne scarabeu: Postul
unu: şapte. Postul trei: cincisprezece. Postul cinci: patru. Postul
doi: neschimbat.

CAPITOLUL 27: „DACĂ PĂMÂNTUL VA PIERI…”

330
Cârciumarul Muske dormea pe spate cu gura căscată,
acoperind cu trupu-i mătăhălos şi puhav laviţa strâmtă cu
scândurile mâncate cu carii, Crivatul de alături, în care se
culcase ani în şir credincioasa-i nevastă, repauzată între
timp, şi în care acum poposea uneori slujnica Isabela, era
gol. Din pieptul şi din gâtlejul cârciumarului ieşea un vuiet
complex, comparabil doar cu urletul magmelor fierbinţi, în
vânzoleala lor cumplită în cea de-a şaptea zi a facerii, când
apele se despărţeau de uscat.
Raza subţire şi tăioasă a lanternei lumină în adâncime
gura căscată ca o prăpastie. Colţii cârciumarului luciră stins.
„Muske, trezeşte-te!”
Era greu să-l smulgi din somn. Conştiinţa pătată nu-i
provocase niciodată insomnii. Când în fine se trezi, cu
lumina în ochi, dădu să ţipe, dar o palmă îi astupă gura.
„Vechiul tău client, Muske, nu te speria!”
„De ce aţi venit, pentru Dumnezeu? Vă caută poliţia, câte
neplăceri am avut din cauza…”
„Neplăcerile vor fi şi mai mari dacă poliţia mă va prinde,
înţelegi? Afacerea bumbacului… Nu va şti nimeni de discuţia
noastră din noaptea asta, nu-i aşa? Spune-mi, domnul Glimt
Berg mai locuieşte la «Superbul Căprior» şi dejunează tot la
tine?”
„Nu, dar mi-a dat bani pentru ca să spun, în cazul că veţi
întreba, că e tot acolo… La «Superbul Căprior», adică…”
„Te-a plătit ca să-mi spui mie, sau oricui ar întreba?”
„Nu, s-a referit doar la dumneavoastră…”
„Când a dispărut?”
„Acum trei zile, după ce luase masa de prânz.”
„Altceva ţi-a mai spus?”
„Da, domnule.”
„Ce anume, Muske?”
„Că e de la poliţie şi că o să le arate el tuturor!…”

(Pagini de jurnal)

331
17 septembrie. Au trecut două zile. Α-ţi face datoria până
la capăt. Pentru mine asta înseamnă: a fi agent secret până
în ultima clipă. D.f.d.m.r.sc.sc.us.us. (!? n.a.)
. . . . . . .
. . . . . . .
Rana supurează, durerile sunt îngrozitoare
D.f.d.m.r.sc.sc.us.us.
. . . . . . .
Febră. S-ar putea să mor. Nu sunt în stare să ţin creionul
în mână.
. . . . . . .
Dacă aş crede în lumea de dincolo de mormânt m-aş
bucura de moarte. M-aş preface într-o stafie oribilă (Wilde:
„Fantoma din…”) şi aş distruge apa elementară, arunc, în aer
laborat. Într-adevăr aş fi cel mai de seamă agent secret al
secolului. Dar fantomele sunt incapabile să…
Au pătruns pe neaşteptate prin uşa metalică din stânga,
abia m-am putut ascunde în spatele lăzilor cu dinamită.
Locotenentul K. n-a mai venit. Trebuia să-mi aducă
pansamente, chibrituri şi detonant. Mi-e greu să cred că
totul s-a sfârşit, încăpăţânarea…
. . . . . . .
Foarte clar în memorie fraze din Twain, citite de Sch.: „De
vreo săptămână eram acolo într-o misie de propagandă contra
alcoolului. Mă iubeau toate femeile, şi alea tinere, şi
baborniţele, căci grozav îi mai afuriseam pe beţivani, zău aşa,
şi nu le luam mai mult de cinci-şase dolari pe seară, zece cenţi
de căciulă; copiii şi negrii pe gratis. Afacerea a mers ca pe
roate, până când aseară nu ştiu cine a răspândit zvonul că
trag la măsea pe ascuns, ca să-mi treacă vremea. Un negru
mă trezi azi-dimineaţă şi mă preveni că oamenii se adună cu
câini şi cu cai şi că imediat vor fi gata să pornească după mine
să mă înhaţe.”

Rana – mai bine, parcă vrea să se închidă. Durerile însă…
D.f.d.m.r.sc.sc.us.us. Ce s-a întâmplat cu Scherffer? Probabil
a pierit. Sau a reuşit să scape şi a mers miercuri la întâlnire?
Am făcut tot ce era posibil. Voi face tot ce se va putea… De-ar
332
veni locotenentul K., să-mi aducă… Lui K. îi este greu, dacă
nu imposibil, să ajungă în laborator, până aici.
Oare l-au arestat? Îşi va ţine gura? Ε suficient de
puternic?
. . . . . . .
L-am văzut prin deschizătură pe gen. Lamba. Discuta cu
fizicianul P. Mai precis se răstea la el. Renumitul savant P.
stătea smirnă în faţa rahatului de la Z.Z. şi nu făcea nici pâs.
Până la urmă şi P. va fi executat. Locotenentul K. n-a apărut.
În tot corpul – sentiment de uşurătate, parcă aş pluti, parcă
n-aş exista. Aţipesc. Visuri colorate, înălţimi, legănare: aşa
începe oare omul să moară?
. . . . . . .
N-am murit. Laborantul N. îl hrăneşte pe câinele lup al lui
Stubell. O bucată de pâine a rămas pe masă. Au azvârlit-o la
coş. Dacă voi avea putere, voi merge noaptea să iau pâinea.
Au adus prima probă de apă elementară. Stubell, gen.
Lamba, P., chimiştii O. şi R., doctorul N. Se uită cu ochii
holbaţi. Stubell: „Când vom avea primul kilogram de apă
elementară? P.: „Sper că săptămâna viitoare.” Stubell: „M-a
chemat Lüngerul la telefon. Vrea să ştie…” Lamba: „Lüngerul
să fie liniştit, toate merg…”
Îmi reazăm ceafa de o ladă cu trotil. De-ar fi aici
detonantul!
. . . . . . .
În câte suntem astăzi? Cred că e 27 sept. Noaptea m-am
strecurat în marea sală a laboratorului. Bucata de pâine e
încă în coş, între ghemotoacele de hârtie şi mucuri de ţigări.
Ε tare. Rod cu greutate. Mă dor dinţii, salivez, asud. Ultimul
hal, dar sunt vesel. Rana supurează iar. Rezistenţă de cal. Ce
linişte cumplită, aici, sub pământ. Toate uşile ferecate, cu
sigiliu, în fiecare seară. Fărâmiturile de pâine se moaie în
cele din urmă pe limbă şi pot înghiţi. De cât timp n-am mai
mâncat? Trebuie să păstrez o bucăţică şi pentru mâine.
D.f.s.m.r.se.sc.us.us. Ce linişte îngrozitoare! Ce se întâmplă
pe pământ?
. . . . . . .

333
Să te sacrifici total, iată o condiţie… Demnitatea. Să bei şi
ultima picătură. Uneori cu totul gratuit şi inutil. Bucuria
totuşi de a şti că au aflat şi alţii – deşertăciune! Sacrificiul
total! Japonezii şi torpilele dirijate manual. Un sacrificiu
meschin, pentru ce pentru ce? Să te sacrifici pentru a salva
demnitatea omului. Omul, din păcate, în general meschin şi
fricos. Fanatismul bine dirijat – a te transforma în… Legenda
despre un Lünger atotputernic, a toate-ştiutor, primul pas spre
o sclavie dirijată cu îndemânare. Ε destul să creezi legende.
Apoi legenda te doboară, te depăşeşte, trece ca tăvălugul
peste tine, merge mai departe. Dacă pământul va pieri – şi se
prea poate – va fi din cauza legendelor despre oameni
atotputernici. Vai de biata planetă. Pesemne că lt. K. a fost
arestat. Doamne, cât de mult aş vrea să-l aud pe bietul Sch.
citindu-mi din Huck Finn!
. . . . . . .
Locotenentul K. trăieşte. Sărmanul băiat! Palid ca un mort.
Ce pretext a fi găsit pentru a intra până aici? A azvârlit
pacheţelul pe înaltul dulap metalic şi a privit în direcţia unde
ar trebui să mă aflu eu. Dacă pachetul va fi descoperit
înainte de a se face noapte… Cercetări, şi… Treceţi mai
repede, ox-e! O. stă aplecat la microscop ore întregi. Ε destul
de bătrân, se zice că teorema despre um.d.as. a pus-o la
punct la 27 de ani. De atunci… Are înfăţişarea unui om
năruit. Halatul atârnă pe el de parcă n-ar avea trup. Doctorul
N. se învârteşte împrejurul lui, îl întreabă, O. nu răspunde.
N. este informator la Z.Z., el îi spionează pe savanţi, îi urăşte.
Primul kilogram de apă elementară încă nu e gata.
Experienţele din laboratorul Ph. n-au reuşit: reiese din
discuţia dintre P. şi O. Se pare că cei din Capitală sunt
furioşi de încetineală… N-ar fi exclus să-i lichideze pe toţi şi
să aducă altă serie de savanţi. Dar deocamdată P. şi cu O.
sunt de neînlocuit. Lüngerul ştie. Doamne, pământul ăsta nu
e rotund, nu e de loc rotund. Mă dor toate încheieturile,
plăcuta stare de nefiinţă a dispărut. Ce se întâmplă cu rana?
Nu m-aş mira ca prietenul meu, cel cu care exploram
peşterile în copilărie, să fie pe-aproape. Dar cum să pătrundă
în fortăreaţă? Pe calea arătată de Famegus, dacă există cu
334
adevărat. S-au lăsat păcăliţi cu ocazia evadării lui Sch. Cu
toată superpoliţia lor, s-au comportat ca nişte imbecili. Au
mitraliat timp de trei ore de-a lungul şi de-a latul văgăunii.
Ar fi o minune ca prietenul meu să se fi întâlnit cu Sch.
. . . . . . .
Din nou noaptea. Pun două scaune unul peste celălalt
pentru a lua pachetul aruncat de K. În starea de slăbiciune
în care mă aflu e un miracol că am reuşit să mă caţăr. Felii
de şuncă şi ciocolată, o cutiuţă cu dezinfectant, pansament
şi câteva pastile. Nici un rând. K. s-a temut să scrie. Ce să
fac cu pastilele? Va trebui să împart mâncarea să-mi ajungă
pe cinci zile. Mănânc şunca, ciocolata poate să stea. De ce nu
mi-a adus chibrituri şi detonant? Doamne, să nu fi lăsat vreo
urmă, vreo amprentă vizibilă, ceva. Ies iarăşi şi controlez
orbecăind. Iau o pastilă,
. . . . . . .
Dorm adânc. Somnifer? Puţină putere în trup. Cine ştie?
Speranţa! D.f.d.m.r.sc.sc.us.us.
. . . . . . .
Stubell a plecat să-i raporteze Lüngerului despre stadiul
lucrărilor. Gen. Lamba a rămas şef unic, trece prin
laboratoare urlând, faţa palidă, broboane de sudoare, vinele
pe frunte dilatate. Un atac de cord – ar fi grozav. O
fărâmitură de ciocolată. Afară a nins, pe piscuri străluceşte
zăpada, spune dr. N. Toamnă! Trebuie să fiu lucid. Trebuie
să înc…
. . . . . . .
Art. m.S. –14. to.as.6.ac.art.6.b.
. . . . . . .
Am pierdut şirul zilelor. Am ieşit din septembrie, cred.
Dacă-mi va spune cineva că acuma pe pământ încep să se
coacă strugurii, iar copiii sparg nucile încă verzi, le curăţă şi
le mănâncă miezul alb şi fraged, n-am să-l cred! Mai există
viţă de vie, mai există nuci?
. . . . . . .
Primul kilogram de apă elementară! Au adus şampanie, au
aşezat paharele împrejurul recipientului de argint în care se
zbate, izolat ermetic, principiul care poate va însemna
335
sfârşitul lumii. Arma Beta – asta înseamnă dezagregarea
materiei, asta înseamnă – în mâna Lüngerului – înrobirea
pământului întreg sau… Dar e numai un kilogram, şi pentru
un singur proiectil Beta e nevoie de o cantitate mult mai
mare de apă elementară. Totuşi au reuşit. Foarte curând vor
putea să treacă la o producţie masivă… Generalul Lamba
ţine un discurs. Doctorul N. aplaudă. În ciuda „fericitului”
eveniment, ceilalţi par abătuţi. Fizicianul P. fumează tăcut cu
ochii în gol; O. mângâie cu vârful degetelor paharul, iar R.
are o faţă ca de mort; asudă mereu şi părul umed îi cade în
ochi. Oare are remuşcări? Îşi dau seama de scopul bestial al
muncii lor? Ce să fac? Ce este de făcut? Explozibilul e lângă
mine, dar…
. . . . . . .
Soldaţii aduc în laborator patru lăzi uriaşe. Ε materia
primă, aşa cum am bănuit, se va trece imediat la fabricarea
în cantităţi mari a apei… Ieri au expediat o telegramă
Lüngerului şi, încă înainte de a se fi ridicat din faţa paharelor
de şampanie, a venit răspunsul: o dată cu felicitările, ordinul
de a urgenta producerea blestematului lichid… Prima tonă,
până la începutul iernii. Dar stai! D.f.d.m.r.sc.sc.us.us.
Ce se întâmplă? Soldaţii aduc lăzile conduşi de lo-
cotenentul Locotenentul K. se uită mereu spre locul unde
trebuie să fiu eu la pândă şi apoi spre una din lăzi, spre cea
din margine, lângă perete. Mereu repetă acest joc. Parcă îmi
face cu ochiul, da, îmi face cu ochiul. Mic gest în direcţia
lăzii… Oare e posibil? În lada aceea? În lada aceea se află…?
D.f.d.m.r.sc.sc.us.us…!!!

CAPITOLUL 28: SCORUL ESTE DE UNU LA UNU…

Într-o seară domnul A. R. (un domn de o veritabilă
suprafaţă filozofică, de vreme ce a comentat dispariţia lunetei
doar printr-o ridicare simplă din umeri) simţi că-l cuprinde
un năprasnic dor de stele. Acest dor se manifesta la el şi
336
printr-o nostalgică, aproape dureroasă, contracţie a
muşchilor cefei şi gâtului – reflex al sutelor de ore petrecute
în pod, cu bărbia ridicată spre infinitul mare. Şi se gândi să
urce sus spre a vedea cerul măcar cu ochii, ceea ce şi făcu.
Când ajunse sub fereastra pe care şi-o meşterise singur în
acoperişul imobilului, văzu ceva ce-l făcu să tresară de
plăcere: pe măsuţa unde-şi ţinea caietele cu observaţii
astronomice văzu corpul vag strălucitor al lunetei sale,
luminat de flăcările tuturor constelaţiilor. Nu lipsea nici
bileţelul pe care A.R. îl citi imediat, coborând un etaj, din
stimă pentru politicosul hoţ:

„Dragă domnule, mii de scuze şi tot atâtea mulţumiri, îţi
doresc să faci o sumă de descoperiri senzaţionale: că Saturn
are coarne, că Jupiter suferă de pancreas, că Luna e făcută
din carton presat, pe care s-au urinat crocodilii, şi că
Pământul nu există. Luneta e în bună stare, am curăţat-o
niţel pe unde ruginise, am uns-o pe ici pe colo şi am înlocuit
un ax stricat, adio!”
. . . . . . .
. . . . . . .
Medlüngerul Spond simţea cum îi plesneşte capul şi asta
numai din cauza măselei pe care se temea s-o extragă.
Heighlüngerul Matel îi dădu coniac şi băură amândoi câteva
păhărele în aşteptarea colonelului Hars. Ca mai totdeauna
când trebuia să dea ochii cu Hars, Matel se aliase cu un
prieten, îl chemase de astă dată în ajutor pe Spond, vechi
camarad de arme. Timiditatea lui Matel în faţa colonelului
devenise notorie şi, dacă nu l-ar fi chinuit măseaua, Spond
n-ar fi scăpat ocazia de a emite unele ironii. Matel avea
nevoie de sprijin în ziua aceea, cu atât mai mult, cu cât Hars
îşi îndeplinise cu brio ultima misiune, extrem de periculoasă,
aproape imposibilă: staţiile de ascultare radio ale serviciilor
poliţiei secrete a Lüngerului interceptaseră mesaje ale
Aliaţilor. Reieşea că programul lor Beta era grav compromis
datorită distrugerii laboratoarelor, decimate de puternice
explozii. Întreaga poliţie a Aliaţilor fusese azvârlită pe urmele
agenţilor sabotori, dar iată că Hars – acest înfricoşător
337
superspion – ieşise cu bine din încercuire şi era aşteptat
pentru ora zece să se prezinte în faţa şefului său pentru a-i
înmâna raportul scris.
Colonelul fu punctual ca totdeauna. Refuză să bea şi,
ţeapăn, uscat, cu ochii înfundaţi în orbite, dădu un foarte
scurt raport verbal, înmână foile scrise şi ceru permisiunea
de a se retrage.
— Vei fi decorat, Hars, şi-ţi dau timp de odihnă cât
pofteşti, zise Matel.
— Atât cât este legal, preciză colonelul.
— Cât e legal, şi încă pe-atâta, făcu Matel generos, uşor
ameţit, conştient că prietenul său Spond îl priveşte cu ironie.
Nu trebuie să fim zgârciţi cu eroii… Ceea ce ai făcut
dumneata este un act de pur eroism.
Hars nu răspunse.
— Păcat, urmă Matel, că nu putem folosi acest avantaj. Ai
aflat, cred, ce porcărie uriaşă s-a întâmplat aici!
Hars aşteptă ca superiorul său să precizeze despre ce
porcărie e vorba. Ochii colonelului păreau morţi.
— „Scorpionul” a sărit în aer, explică Matel. Laboratoarele
noastre de sub piscul Alland – nimicite. Nu e unu la zero în
favoarea noastră, ci din păcate doar unu la unu. Se vede că
Aliaţii au folosit cei mai buni agenţi… Poate pe A-2… Apa
elementară a fost spulberată în explozie…

Nu, apa elementară n-a fost spulberată în explozie.
Ciudatul şi extrem de abilul personaj care îşi zicea Glimt
Berg reuşise şi el să pătrundă în laboratoarele de sub piscul
Alland. El dispăruse cu recipientul în care se afla apa
elementară. Fusese urmărit de B.D. Pe urmă Blondul
împreună cu bătrânul scarabeu îl surprinseseră într-o mică
gară unde G. B. părea că are o întâlnire. Presupusul savant
izbutise să dispară iar, ducând cu sine preţiosul lichid.
Fusese o crâncenă urmărire, într-o zi foarte liniştită, printre
nişte coline pustii, înnegrite, acoperite cu polei.
Ajuns din urmă, Glimt Berg, după ce încercase să se apere
cu revolverul, se sinucisese, muşcând dintr-o fiolă. Au fost
găsite asupra lui hârtii şi acte false, din care reieşea că el
338
este agentul secret A-2!… Parafa unui cunoscut psihiatru
finlandez, pe un colţ de reţetă, aruncase o lumină,
insuficientă totuşi, asupra acestui caz ce a rămas pentru
totdeauna sub semnul întrebării…
Blondul deschise cu grijă vasul de argint şi vărsă lichidul.
Se produse un fenomen curios: murind, apa elementară se
zvârcolea ca vie…

Baladă pentru cei doi lupi

Mărinimoşii mei prieteni, aşteptaţi
Cu ochi de foc, la margine de codru: întâi să ningă,
Să treacă viscolul, pe îngheţate pârtii, aveţi răbdare, timpul vă aparţine,
Speranţa e plătită zilnic, cu un bănuţ de-aramă,
pentru voi e această monedă aruncată,
amânaţi ospăţul, vă rog, o săptămână sau două,
chiria pentru speranţă e la z i !
Se pregăteşte vânătorul să-şi pună capcana,
biata căprioară o să calce greşit,
îi veţi sfâşia grumazul, sângele fierbinte
va desena pe zăpadă continente lunare.
Îi veţi mânca ochii încă vii
împreună cu orizontul din ei,
împreună cu ochii veţi mânca roşcovana
vâlvătaie a soarelui în amurg.
Aşteptaţi lupilor, blânzii mei prieteni să cadă prima ninsoare peste
ţinutul cel leneş, unde încă n-a îmbătrânit nimeni.
Unde toate ceasornicele întârzie, unde asasinul şi victima trag din
ţigară, la gard, înainte de crimă.
Ce vă pasă, o, lupilor, ochii căprioarei însă sunt vii!
D.f.d.m.r.sc.sc.us.us.

CAPITOLUL 29: UN AVION ARGINTIU

Haideţi să întoarcem cuvintele pe dos! Dacă lumea e
întoarsă pe dos, de ce n-am face acest lucru cu cuvintele?
Deci să le întoarcem pe dos: Sod cp mecraotnî el ăs iced.
Sună la fel de bine, dacă nu chiar mai bine. Să scuturăm

339
niţel cuvântul cuvânt. Ce mai rămâne? Da, ce m… Bătălia
dintre spioni e cinstită, fiindcă… Hai, du-te dracului… Dacă
vrei să asculţi povestea, vezi… Dacă nu…
De la aeroportul militar a decolat un avion argintiu. Sus pe
cer pare subţire ca o gâză, aproape invizibil. Colonelul Hars
şi-a trimis încă un agent în spatele frontului inamic. La
noapte spionul se va lansa cu paraşuta, va cădea prin bezna
rece şi probabil îi va fi puţin frică. Hars ridică ochii şi
urmăreşte gâza argintie ce va dispare din clipă în clipă în
licărul nervos al orizontului.
— Nu ţi-e puţin ciudă? îl întrebase şeful serviciului patru,
colonelul Ball.
Hars îi aruncă o privire scurtă, dar încărcată cu dispreţ.
Faţă de el, Ball e un simplu conţopist de birou. N-a fost la
inamic decât o singură dată, şi atunci povestea s-a terminat
lamentabil, a fost prins, dar a căzut într-un schimb de
prizonieri, mai precis, schimb de spioni. Se întâmplă şi din
astea! Fiecare parte capturează spioni de-ai celuilalt, şi
uneori nu-i expediază imediat pe lumea cealaltă. Numai ce
vine un mesaj:

„L-am prins pe X-4, vi-l ofer în schimbul oamenilor mei R-
O şi M-S”.

Răspunsul:
„Nu, prietene duşman, X-4 nu valorează cât R-O şi M-S la
un loc. Dă-mi-l şi pe Ζ pe lângă X-4 şi facem târgul.”

Replica:
„Facem târgul, dar dă-mi-l şi pe O-15…”

Şi dialogul continuă. Uneori cad la învoială, alteori, nu.
Ball a avut noroc, au căzut la învoială, s-a reîntors în patrie
şi fiindcă avea proptele n-a fost jupuit de viu, ci şi-a păstrat
gradul. N-a mai primit decât misiuni interne…
— De ce să-mi fie ciudă, Ball? întreabă Hars, cu vocea
puţin răguşită.
Ball nu răspunde imediat. Pare a-şi alege cuvintele:
340
— Să-ţi fie ciudă că n-ai reuşit să pui mâna pe A-2!
— A-2 nu există, răspunde Hars.
— Şi cine a făcut harcea-parcea „Scorpionul”?
— De ce nu-l prinzi tu pe A-2, dacă eşti sigur că există?
Lui Hars nu-i pasă de colonelul-conţopist. Şi vorbeşte cu el
peste umăr, parcă ar scuipa coji de seminţe.
— Tu eşti mai isteţ, tu trebuie să-l prinzi, zice Ball.
— Eşti bariton sau tenoraş? îl întrebă Hars în batjocură.
Ball se încruntă:
— Ce-nseamnă asta?
— Înseamnă că, Hars face iar gestul de a scuipa peste
umăr coji de seminţe, (nu-l ia de loc, dar de loc în serios pe
colegul său), înseamnă că mă refer la zvonul despre o
operaţie pe care ai suportat-o pe când ai fost prizonier… Se
spune că ţi-au tăiat ceva. În acest caz eşti într-adevăr
tenoraş…
— Vocea mea aduce a tenoraş?
Hars nu-l mai ascultă, îl lăsă cu obrazul congestionat şi se
urcă în maşină. Totuşi mai aruncă, înainte de a închide
portiera:
— Am concediu, mă duc la bordel, nu te invit şi pe tine,
fiindcă eşti tenoraş…

CAPITOLUL 30: APARIŢIA UNUI MAGICIAN

Nopţile sumbre când Marea Nordului se răscoală sunt
propice convorbirilor cu spiritele. Vântul de miazănoapte
izbeşte zidurile mucede ale castelului, zguduind vitraliile
decolorate, imprimând mişcări fantomatice draperiilor şi
lungilor perdele îngălbenite.
La această oră, doamna mareşal P. coboară în marele
salon de la parter, „salonul vampelor”, care n-a mai cunoscut
vuietul lungilor petreceri nocturne de vreo două decenii, din
clipa în care soţul ei, mareşalul P., a suferit un atac în urma
căruia a rămas paralizat. Ce mai lipseşte pentru a întregi
341
acest vesel tablou? Un servitor fricos, beţiv şi mincinos.
Există şi acesta şi-l cheamă Otti.
De douăzeci de ani doamna mareşal îşi înşală bărbatul cu
spiritele. Noapte de noapte are întâlniri şi convorbiri lungi, în
cadrul cărora destăinuirile foarte sincere ocupă un loc
important, cu fantomele bătrânilor căpitani, navigatori
celebri, amirali şi viceregi, guvernatori şi căpetenii de piraţi.
Însuşi părintele doamnei mareşal a fost comandant de navă
şi a aruncat ancora pentru ultima dată definitiv, nu se ştie
unde (nici măcar duhurile iluştrilor plecaţi n-au putut-o
lămuri asupra lagunei sau arhipelagului unde a murit
căpitanul Z., tatăl doamnei mareşal), dar aşa se explică
preferinţele ei marine, în materie de spiritism.
Iat-o pe doamna mareşal P. în mătasă neagră, singură în
capul mesei lungi. Deocamdată, printre urletele sinistre ale
vântului de nord, dezlănţuit o dată cu amurgul, distinge ca la
o mare depărtare dangătul clopotului în apartamentul ei. O
sună mareşalul cu încăpăţânarea-i rea. Precis că n-are
nevoie de nimic, îi place doar să chinuiască oamenii; în cele
din urmă renunţă şi clopoţelul sună în camera lacheului
Otti… Bătrânul şobolan Otti se furişează pe scări, la stăpân,
uncie va intra cu o prea adâncă şi ipocrită plecăciune…
Doamna mareşal privi cu groază cum cartea sfântă se
deschide singură, două foi flutură o clipă. Curentul s-a
potolit, n-a fost decât o părere, totuşi biblia a rămas
deschisă. Ca să poată citi ar avea nevoie de ochelari, ar
trebui să-l sune pe Otti să-i aducă, dar şi acum renunţă. Dar
dacă paginile deschise sunt o prevestire? Când deodată, de
sus, din tavanul boltit, poleit întâi cu aur, apoi zugrăvit de
un pictor (ăsta a fost amantul bunicii mareşalului, aşa cum
reiese din scrisorile găsite), apoi înnegrit în incendiul din
1884, şi iarăşi dat în aur, crom şi argint negru şi rămas aşa
până în 1915, când alt pictor (ăsta al cui amant?…)… în fine,
de sus, neîndoios că de sus, pică pe masă, chiar pe Biblie, o
foarte frumoasă şi fină carte de vizită, cu litere de un caracter
vechi, poate gotic… O carte de vizită picată din cer pe masa
bătrânei spiritiste. Iată ceva… Şi atunci doamna mareşal P…

342
Nu, serios, cartea de vizită e reală: „AFISAUAN UFI” doctor
în magie. Cartea de vizită căzută din cer îi creează doamnei
mareşal o senzaţie asemănătoare cu setea. Să mai pui la
îndoială existenţa spiritelor? Un spirit poate avea cărţi de
vizită reale?
Ca răspuns la aceste întrebări, până la urechea doamnei
mareşal răzbătu dangătul cumplit al clopotului de la poarta
mare. Un străbun al mareşalului umpluse în vechime
castelul cu clopote: era bucuria lui să audă cum fiecare uşă,
fiecare balustradă atinsă, fiecare draperie punea în funcţiune
bronzul sonor. Pe atunci, se vede că întreg castelul suna în
permanenţă mai dihai decât clopotniţa Patriarhiei din
Constantinopole… Acum mai rămăseseră doar trei sau patru
clopote, la intrare, precum şi cele puse la dispoziţia
mareşalului paralitic, dar era suficient şi atât. Bronzul vui
încă o dată, ridicând-o în picioare pe doamna mareşal.
— Otti! De ce nu răspunzi? Ai auzit? Sună! Ε cineva care
vrea să intre.
Urechile clăpăuge ale lacheului se mişcară, dar nu
simultan, în direcţia doamnei mareşal. Mâinile lungi ale lui
Otti atârnau până mai jos de genunchi, degetul arătător al
dreptei avu o zvâcnire.
— Să deschid?
— Ia carabina, Otti, făcu stăpâna pe un ton ce nu admitea
replică.
Otti nu se temea de hoţi, el însuşi fiind unul dintre cei mai
de seamă din ţinut, dar îi era lene. Musafiri – asta înseamnă
bătaie de cap, la ora aceea, şi pe o asemenea furtună, să te
cobori în pivniţă după vin, să fugi şi să-l trezeşti pe bucătarul
surdo-mut…
În pelerină neagră, sclipitoare, udă de ploaie, doctorul în
magie aruncă o privire scârbită servitorului şi trecu pe lângă
el ca pe lângă nimic. Se opri brusc pentru a-i azvârli cu un
gest aproape duşmănos veşmântul larg ce-l apărase de
ploaie. Cu pălăria în mână (o pălărie neagră cu boruri
imense) se opri în pragul „salonului vampelor”. Pe obrazul
boţit, picăturile străluceau la fel ca şi ochii mici şi tinereşti pe
faţa urâtă şi bătrână şi aproape respingătoare.
343
— Afisauan Ufi, doctor în magie, frenolog, hipnotizator,
prieten al spiritelor, unul din ultimii păstrători ai tainelor
vechilor astrologi şi alchimişti, cunoscut în lumea întreagă,
de la Antofagusta până la Madras, ca cel mai de seamă
medium al timpului nostru, ca mare prezicător şi specialist al
ştiinţei ierburilor, îşi prezintă omagiile la picioarele
dumneavoastră!
— Ai picat din cer, domnule…
— Afisauan Ufi, doamnă mareşal P.
— Afisauan Ufi, ce nume interesant… Cartea de vizită,
într-adevăr a căzut din senin…
— Aş fi eu altfel un atât de celebru magician, minunată
doamnă? Sunteţi palidă, soţul dumneavoastră a avut un
somn cam agitat în noaptea trecută şi v-a chemat de patru
ori la căpătâiul lui…
— Ştiţi şi asta?
— Ştiu totul, doamnă.
— Oh… făcu bătrâna, roşindu-se sub privirea drăcească a
măruntului magician ce ţopăia împrejurul ei în enormele lui
cizme negre.
Resemnat şi puţin intimidat de purtarea agresivă a
bătrânelului în negru, fără să mai aştepte îndemnul
stăpânei, Otti şi plecase, legănându-şi nesfârşitele-i braţe,
să-l trezească pe bucătarul surdo-mut şi să scoată apoi vin
din pivniţă.
Înainte de dineu, doamna mareşal împreună cu
magicianul făcură o vizită de „curtoazie” bătrânului paralitic.
Aceasta aruncă o privire buimacă asupra suspectului
personaj, ce parcă pusese dintr-o dată stăpânire asupra
vechiului castel al părinţilor. Suspectă era şi înfăţişarea
doamnei mareşal, care părea mai puţin strivită de ani.
Doamna mareşal P. cocheta pe faţă cu caraghiosul ins
mărunţel şi desigur foarte bătrân, care se lansa în fraze
ameţitoare cu privire la posibilităţile unui magician de a
vindeca paralizia…
Afisauan Ufi continuă să observe, aparent discret, toate
mişcările doamnei mareşal. După ce-i cercetă palma, luă şi
ceşcuţa de cafea – cu toate că după spusele sale, această
344
ultimă metodă era vulgară şi facilă pentru un expert ca el,
totuşi nu voia să neglijeze nici un indiciu. Când se ridicară
de la masă, magicianul o anunţă pe doamna mareşal că are
suficiente motive să creadă – toate semnele convergeau în
acelaşi sens – că într-una din următoarele zile, poate chiar
mâine, o persoană de mare importanţă, un foarte înalt
personaj, va trece pragul castelului…
— Oh, dar cine poate fi? stărui emoţionată doamna P.
— Mai mult nu pot spune deocamdată, nu ştiu, se scuză
modest magicianul.
Bătrânul şobolan Otti îl găsi pe Afisauan Ufi treaz şi
îmbrăcat, dimineaţa, când veni să ceară instrucţiuni.
Musafirul porunci să i se servească un mic dejun sub-
stanţial, iar apoi, învăluit în sinistra manta neagră de
stăpânitor al duhurilor, ieşi pe terasa dinspre mare a
castelului. Frigul pătrunzător şi vântul nu-l deranjau pe
magician. El se plimbă minute în şir, cu ochii aţintiţi spre
zarea răsculată, ocoli castelul şi-şi continuă preumblarea în
parcul vast şi părăginit, printre bătrânii arbori ce scârţâiau
de bătrâneţe… Revenind la castel, o găsi pe doamna P.
nerăbdătoare să-i povestească visele. Cufundat în fotoliu,
enigmaticul domn Ufi, pe figura căruia abia dacă se putea citi
o urmă de plictis, ascultă exaltata descriere pe care o făcu
doamna mareşal unor vise de o crasă platitudine. Otti,
receptiv la dorinţele magicianului, în care parcă întrevedea
un nou stăpân, aduse cafea tare, salutară pentru puterea de
concentrare a musafirului, care reuşi să tălmăcească visele
gazdei, „precum şi alte semne ce interveniră între timp”, în
felul următor: Apariţia distinsei persoane pronosticată încă
din ajun avea să se producă, după toate probabilităţile, la ora
amurgului. Aceste probabilităţi erau însă atât de sigure
(magicianul săvârşise în cariera sa doar patru greşeli de
prezicere, şi acelea în tinereţe), încât doamna P. ar trebui
încă de pe acum să transmită bucătarului surdo-mut ordine
cu privire la masa de seară…
— Dar cine, cine poate fi? repeta fascinată gazda, care
după ani şi ani de lâncezeală, viaţă plicticoasă şi gânduri de
sinucidere, avea impresia că timpul de aur al cortegiilor
345
strălucitoare a revenit o dată cu descinderea acestui minunat
magician…
— Doamnă, scumpă doamnă, credeţi-mă, o asigură
Afisauan Ufi, cu faţa radiind sinceritate, eu ştiu cine va fi
înaltul musafir, însă pare într-adevăr de necrezut… şi de
aceea prefer să tac, deocamdată…

CAPITOLUL 31: UN LÜNGER ÎN PLUS!

Prezicerile care se împlinesc îl sperie pe om. Doamna
mareşal P. îşi simţi inima ca de gheaţă când auzi pe la şase
seara clopoţelul.
Unul din cei doi bărbaţi care-şi făcură apariţia, bătrân de-
a binelea, cam aplecat, înveşmântat într-un fel de tunică
militară, peste care atârna o manta lungă, nu-i era
necunoscut. Oricât de izolat fusese în ultimii ani traiul
doamnei mareşal, ea văzuse în unele ziare ce ajunseseră la
castel, sau pe zidurile caselor, cu ocazia rarelor vizite ce le
făcea prin localităţile din apropiere, chipul prelung, parcă
puţin asimetric, dacă nu chiar strâmb, cu bărbia mult
împinsă în faţă, obrajii supţi, pergamentoşi, sprâncenele
diabolice şi ochii mici şi pierduţi în orbite – cu toate că în
fotografii omul arăta mai tânăr – al noului oaspete care-i
călca pragul castelului. Da, nu încăpea îndoială, era
Lüngerul şi, pierdută, recunoscându-l, doamna P. căuta cu
privirea sprijinul magicianului, care înaintă, simţindu-se
solicitat şi plin de o bărbătească prezenţă de spirit. El, de
altfel, se aşteptase la această vizită.
Însoţitorul Lüngerului era un bărbat tânăr, zvelt, blond, cu
faţa osoasă şi ochii tăios-cenuşii. Poftit cu zeci de plecăciuni
în „salonul vampelor”, Lüngerul înaintă cu paşi bătrâneşti şi,
văzând un fotoliu comod, se şi îndreptă spre el, instalându-se
fără a spune un cuvânt. În rol intrase bărbatul tânăr şi
blond, însoţitorul Lüngerului, care dintr-o altă încăpere
dădea explicaţii doamnei mareşal şi magicianului ce-şi
346
asuma rolul de gazdă (de altfel, mai târziu doamna P.,
exprimându-şi recunoştinţa, preciza că nu ştie ce s-ar fi
făcut fără el).
Dar mai erau necesare aceste explicaţii? Pregătită încă din
ajun cu posibilitatea unei vizite importante (castelul P.
adăpostise sub streaşina-i sumbră destule feţe înalte), nu se
gândise nici o clipă să pună sub semnul întrebării
autenticitatea Lüngerului ce-i călca pe neaşteptate casa. De
mulţi ani, viaţa se desfăşura pentru doamna mareşal
conform unor legi indubitabile, uimitoare fiind uneori nu
faptele, ci doar legile…
Lüngerul, şeful statului deci, explică tânărul însoţitor
(„puteţi să-mi spuneţi domnul Paul”, vorbise el) călătoreşte
incognito, făcând o vizită secretă în acel ţinut, unde urmează
să aibă convorbiri importante cu persoane de asemenea
incognito. Alesese, în vederea acestor întâlniri, izolatul castel
P., cunoscând reputaţia glorioasă a familiei mareşalului şi
bazându-se pe discreţia doamnei mareşal, care va da dovadă
de patriotism punând la dispoziţia şefului statului, a
persoanelor care-l însoţesc şi a celor care vor mai veni una
din aripile castelului…
Tălmăcind simţămintele doamnei P., magicianul Afisuan
Ufi răspunse ca un veritabil înlocuitor al mareşalului, că
aceste glorioase ziduri vor fi prea onorate să adăpostească pe
eminenţii domni… Retorica sa naivă aduse puţin zâmbet pe
faţa zveltului domn Paul.
— Sunteţi desigur aghiotantul Lüngerului? îndrăzni
doamna mareşal, recăpătându-şi darul vorbirii.
— Într-o atât de secretă şi importantă chestiune, explică
binevoitorul domn Paul, Lüngerul nu se poate bizui nici pe
propriul său aghiotant…
— Prin urmare, se poate şti cine sunteţi? insistă
magicianul, dar tot el făcu gestul de a-l împiedica să
vorbească. O clipă, stimate domnule Paul, dacă nu mă înşală
bătrânii mei ochi, sunteţi fiul Lüngerului!
— Aşa e, domnule!
— Lüngerul are un fiu? se miră doamna mareşal.
— Sunt fiul natural, distinsă doamnă.
347
— Aaaa… Asta înseamnă nelegitim? Prin urmare
Lüngerul… În tinereţe…?
— Ca toţi oamenii, fermecătoare doamnă! Dacă vă
cunoştea pe dumneavoastră în anii lui tineri…
Râzând de plăcere, naiva cucoană alergă să vadă starea
apartamentelor. Domnul Paul, însoţit de magician, reveni în
„salonul vampelor”. Doborât de oboseala călătoriei, dând de
căldură, Lüngerul aţipise şi acum sforăia cu fruntea căzută
într-o parte şi gura căscată, într-un mod cu totul neprinciar.
— Trezeşte-te, Scherffer! îl scutură tânărul. La naiba, va
trebui să înveţi şi cum se doarme, când eşti un adevărat
Lünger. Sus, Scherffer!
— Triplu idiot, asasin al propriilor planuri geniale! se
înfurie magicianul Ufi. Să nu te mai aud că-i spui pe nume!
Ai să te scapi o dată în prezenţa baborniţei, sau a altcuiva,
beţiv nenorocit ce eşti!
— Prea bine, bătrâne scarabeu, nu te mai înfuria pe
stomacul gol, că faci gastrită… Sper că se mănâncă bine aici!
Mor de foame, drumul a fost îngrozitor, ne-am rătăcit şi apoi
până l-am machiat, pe frig, în cabana părăsită…
Vorbind, îl scutura de umăr pe Lünger, care se trezi în cele
din urmă.
— Vai de capul nostru, zise, ce va fi mai departe?
— Totul e bine, măreţe Lünger, Avem o gazdă amabilă,
pivniţa e plină de vin, iar de mâine, începi să iei lecţii de
vioară… Numai să se prezinte profesorul, ce zici, domnule
magician? Cum se arată zodiile?
— Favorabile excrocilor, explică domnul Ufi.
Pregătirile începură fără întârziere şi ţinură aproape o
lună. Nu fu pierdut nici un moment, nici ziua şi nici noaptea.
Nenorocitul Scherffer îşi amintea cu nostalgie de zilele
petrecute în lagărul Trecors şi apoi sub muntele Alland, unde
totuşi avea şi clipe de răgaz. Uneori îi ruga cu mâinile
împreunate pe neobosiţii şi neîndurătorii săi dascăli şi călăi
să-i acorde măcar patru ore de somn…
Ca sub stare de asediu, nimeni nu avea voie să iasă din
castelul P., porţile erau zăvorâte, iar cheile zăceau în
buzunarul fără fund al diabolicului „magician”…
348
Pe şesuri viscolea, Marea Nordului împietrise în talazuri de
gheaţă, în interiorul castelului sub aparenţa liniştei şi a unei
intense activităţi spiritiste ce dădea delicii noi, necunoscute
doamnei mareşal, viitorul Lünger se instruia învăţând tot ce
trebuia să ştie un veritabil şef de stat şi comandant de oşti.
Noul Lünger, ca şi cel adevărat, trebuie să scârţâie din
vioară, să facă versuri, să răcnească la generali, să mănânce
cu eleganţă, să se lase îmbrăcat de servitori, să se priceapă la
câini… (să nu uităm, de căţeaua Manilla). Chiar a treia zi
după sosirea doctorului în magie, la poarta castelului se
prezentă un ins miop, cu vioară şi cu o scrisoare din cale-
afară de ciudată. Profesorul de muzică T.I. (acesta era
miopul) fu luat imediat în primire de „fiul natural al
Lüngerului” şi instalat într-o cameră spaţioasă, explicându-i-
se în termeni destul de vagi delicata şi absolut secreta sa
menire. T.I. trăi astfel marea şi unica aventură a vieţii sale.
Chinul viitorului Lünger luă proporţii de nedescris prin
apariţia acestei blestemate viori. Când nu mi nuia arcuşul,
fostul deţinut al lagărului de la Trecors trebuia să memoreze
noţiuni de istorie şi drept, să înveţe nume de comandanţi de
armate şi amirali. Urmau insuportabilele exerciţii de
versificaţie, după care i se permitea, vreme de treizeci de
minute să-l frunzărească pe Mark Twain, şi poate că doar
asta-l mai ţinea pe picioare. După un prânz substanţial şi o
cafea întăritoare, urma „ora de dicţie”. În cadrul ei aflai: Cum
te răsteşti la un general nepriceput? Cum pui la punct un
heighlünger care se crede mai deştept decât tine? Cum trimiţi
la naiba un medlünger care îşi permite să-ţi dea sfaturi?
Cum pui cu botul pe labe un Stat Major care se arată
surprins de intenţiile tale? Cum dizolvi un guvern şi cum ţii o
alocuţiune la Academia. Militară? Cum iei cuvântul la radio?
Ce trebuie să discuţi cu amanta? Şi cum vei descifra un
mesaj codificat?
„Nu este bine, prea slăvite Lünger! se mânia magicianul.
Un şef de stat nu se bâţâie jalnic şi nu se arată nehotărât
când dă o dispoziţiune!…”
„Păstrează-ţi cumpătul, bătrâne scarabeu”, încerca să-l
potolească fiul neligitim al Lüngerului.
349
„Nu sunt bătrânul scarabeu, sunt Afisauan Ufi, doctor în
magie neagră, astrolog şi frenolog, ultimul păstrător al
tainelor…”
„Bine, scuză-mă, bine, bine…”
Trei zile din săptămână Blondul, „fiul natural al
Lüngerului” lipsea din castelul P. El singur avea voie să
părăsească sumbra fortăreaţă. Dat fiind caracterul secret al
celor ce se petreceau acolo, nimeni, şi cu atât mai puţin
doamna mareşal, nu-şi permitea să pună întrebări cu privire
la dispariţiile tânărului domn Paul.
Această substituire de şef de stat, care urma să schimbe
cursul istoriei, trebuia să fie punctul culminant al carierei lui
A-2, fără îndoială unul din marii agenţi secreţi ai lumii…
„Toate câte le-am făcut până acum, sunt fleacuri, îşi spunea
Blondul. Doresc să realizez imposibilul… Orice artist visează
imposibilul, nu e aşa?…”
ÎNTR-O ZI LA CASTELUL P. APĂRU EM!
— Ştiam că ne vom întâlni iar, zise Blondul, conducând-o
în „salonul vampelor”, unde doamna mareşal tocmai
chemase spiritul lui Nelson. În faţa tinerei vizitatoare, care
era poate o nepoată a Lüngerului, deprinsă cu misterul
ultimelor săptămâni şi povăţuită să nu pună întrebări de
prisos, doamna P. se retrase tăcută, iar în urma ei pluti
spiritul amiralului.
— Ştiu când m-ai urmărit, şi m-am lăsat urmărit
intenţionat, fiindcă în palma ta, puţin deasupra lupilor, scrie
că noi doi ne vom întâlni mereu şi o sărută.
— Dragul meu… dragul meu, plânse Em.
— Tot aşa îi spui şi colonelului Hars: dragul meu?
— Tu şi cu Hars… zise femeia. Trebuie să vă întâlniţi,
vreau să vă pun faţă-n faţă, vreau un duel decisiv…
Se plimbară pe zăpadă, de-a lungul mării încremenite.
Tremurau comete pe cer, prevestitoare, şi Blondul ştia că nu
poate să n-o iubească, simţind cât e de mare disperarea ei şi
simţindu-se strivit de aştrii cu coadă funestă ce ţineau loc de
stele, deasupra lor, deasupra lumii întregi.
— Voi raporta colonelului Hars ceea ce se întâmplă în
acest castel, zise Em.
350
— Bine, Em, raportează-i şi nu uita amănuntele.
— Nu glumesc, Paul. Dragostea pentru tine nu mă va
împiedica să-mi fac meseria. Suntem singuri, e pustiu, ucide-
mă şi Hars nu va afla nimic.
— Am să te otrăvesc când ne întoarcem la castel… Voi
coborî trupul tău neasemuit în pivniţă şi te voi arunca într-
un butoi cu vin negru… şi voi continua să beau din butoiul
acela… Te voi bea pe tine, dizolvată, îţi voi bea ochii, şi
degetele, şi sânii…
— Ucide-mă, Paul, altfel vei fi trădat!

— Totuşi, ce înseamnă asta: „Ştiam că ne vom întâlni iar?”
Demult, foarte demult, când eram mic, foarte mic, îl rugam
pe tatăl meu să-mi spună una şi aceeaşi poveste, despre
stâlpii de telegraf, care, înconjurându-se de flăcări stacojii, se
luau noaptea pe stradă după trecătorii paşnici. Povestea era
scurtă şi se încheia cu aceea că tata punea mâna pe baston
şi-i dădea una stâlpului… Să înveţi vioara la bătrâneţe!
Em a auzit vioara şi a văzut mutra mioapă a profesorului
T.I. şi ştie tot ce se petrece la P., ştie şi scopul… „Dragul meu,
dragul meu… vei fi trădat!” Asta ce înseamnă? Înseamnă că
peştera din oraşul copilăriei n-a fost explorată până la
capăt… a rămas cel puţin un mister. „Am să te otrăvesc când
ne întoarcem la castel…”
Şi iată că Em coboară pe unul din peroanele Gării Centrale
din Capitală…

CAPITOLUL 32: ACEASTĂ CHINUITOARE
NESIGURANŢĂ

Peroanele Gării Centrale ale Capitalei. A nins şi aici,
zăpada a netezit asperităţile colţuroase ale clădirilor
bombardate: birourile gării s-au mutat în metrou, telegraful
se aude ticăind de undeva din fundul pământului, iar la
suprafaţa pământului încă mai fulguieşte rar. Toată noaptea
351
în personalul condamnat la pierzanie, prin gările disperate!
Războiul îi mută pe oameni dintr-un loc într-altul, aparent
din motive nelămurite, cu forţa unui cataclism natural; ce
caută prin vagoane mamele cu copii în braţe şi cerşetorii în
haine militare sfârtecate? Dragă Era, tu eşti o fetiţă mică şi
îngrozitor de naivă… Când ai avut timp să creşti, să elevii
agentă a serviciului trei, de sub şefia colonelului Hars?
— Prin urmare, domnule colonel Hars, raportul meu va fi
oficial, şi nici un zâmbet, nici o tresărire a ochilor nu va
trăda ce e cu noi, dincolo de… Dar, Dumnezeule, ce
înseamnă fraza asta: „Nu glumesc Paul, dragostea pentru
tine nu mă va împiedica să-mi fac meseria.”
Colonelul Hars o privi de la înălţimea biroului său, cu faţa
în umbră ca totdeauna
— Acum, când v-am explicat ce se petrece acolo, aştept
noile dispoziţiuni …
— Dispoziţiunile sunt neschimbate, RX2TS. Îmi prezinţi
dări de seamă asupra mişcărilor colonelului Ball …
— Dar la castelul P. se pune la cale o …
— Am impresia că-ţi pierzi timpul urmărind nişte
maniaci … (deodată faţa colonelului se îmblânzi în umbră).
Nu te teme, Em. Voi supraveghea eu personal castelul P., dar
tu ocupă-te numai de Ball.
— Nu, nu aşa, eu vreau altfel …
— Nu uita că te afli în biroul superiorului tău … Aici n-ai
voie să pronunţi vreau. Aici numai eu pot să vreau, şi eu
vreau să te ocupi de colonelul Ball.
— Nu vreau să-l arestezi pe Paul Delun! aproape că ţipă
Em. Vreau să-l întâlneşti, vreau să discuţi cu el.. Vreau să
pun la cale o confruntare între voi doi …
— Cuuum? Vrei să mă vezi alături de acest aventurier fără
scrupule, probabil fostul tău iubit, pe care continui să-l
ocroteşti …
— Aventurier? Cavaler al Ordinului Crucea de Sidef cu
Diamant! Îl ocrotesc? Dar nu l-am trădat de mii de ori?
— Ce aş putea discuta cu acest Paul Delun?
— Nu ştiu! ţipă Em furioasă. Voi doi vă asemănaţi, într-un
punct … Ar trebui să fiţi împreună …
352
— Cândva pretindeai că e A-2!
— Poate că nu m-am înşelat. Ai să faci o descindere la P.?
— Asta mă priveşte, dar tu n-ai ce să mai cauţi acolo! Sunt
gelos pe Paul Detun…
…Şi-n timp ce gazda se perfecţionează într-ale magiei,
musafirii… O dată pe zi viitorul Lünger, a cărui înfăţişare se
întunecă, se înăspreşte pe zi ce trece, are permisiunea de a
deschide volumaşul datorită căruia a ajuns în lagărul de la
Trecors şi apoi lângă localitatea V. îl deschide la întâmplare –
nu are la dispoziţie decât o jumătate de ceas:

„Pe podea o lumânare. Am rămas cu
toţii aşa, privindu-ne unii pe alţii,
vreun sfert de minut. Trei gealaţi stă-
teau cu puştile aţintite spre mine, de
mi se tăiase răsuflarea.”

Profesorul de muzică T.I. încă nu e sigur dacă a ajuns
prizonier al unor nebuni, sau al unor romantici. Cum e miop
şi n-are memoria figurilor şi cum în ultimii vreo zece ani n-a
citit ziare, n-a frecventat sălile de cinematograf sau adunările
politice, nu s-a oprit în faţa afişelor şi nu s-a interesat de
nimic în afară de muzică clasică, faţa răvăşită a viitorului
Lünger nu-i spune mare lucru. Aventura forţată prin care
trece nu-l nemulţumeşte atâta timp cât are la dispoziţie o
sală de muzică, o veritabilă sală de muzică, aşa cum a visat
el, cu pianină şi vrafuri de note, pe care, s-a apucat să le
cureţe de praf şi să le orânduiască, ocupaţie ce-i ia cea mai
mare parte a zilei, în afara orelor stranii când trebuie să facă
conversaţie şi să predea vioara neîndemânaticului bătrân ce
pare a fi cel mai sărit de pe ax din toţi pensionarii castelului.
În schimb ceremonia dineului a ajuns să-i facă plăcere.
Întreaga echipă de zănatici ce-şi fac veacul între aceste ziduri
se adună în sufrageria strălucitoare, având-o în capul mesei
pe bătrâna spiritistă, care, după ce rosteşte rugăciunea de
deschidere, îşi comunică ultimele performanţe: ce spirite de
oameni mari a mai reuşit să deranjeze, aducându-le la
colocvii pământene… Trăind ca un ascet toată viaţa, T.I. a
353
descoperit miraculoasele savori ale unei băuturi despre care
n-avusese ştire până atunci: vinul. Bătrânul şobolan Otti
coboară zilnic în pivniţa familiei P., şi, suflet de hoţ şi
risipitor, dar, spre lauda sa, lipsit de meschinăria proprie
slugilor şi înţelept cunoscător al conţinutului măreţelor
butoaie, asigură o perfectă aprovizionare, spre bucuria
comesenilor şi a spiritelor doamnei mareşal.

— Nu pot suferi acest castel! repetă Em în timp ce ziua,
mereu mai palidă, agoniza pe orizontul îngheţat, zbătându-se
în roşu, în violet, în verde-de-gheaţă, în violet-speriat, în
verde-de-gheaţă-fugar-încercuit-de-semnele-morţii, în roşu-
ce-palpită-de-groază şi la dreapta lor castelul părea că
pluteşte ca o corabie ciuruită de termite. Nu pot suferi nici
un castei, parcă aş fi îngropată sub pardoseala fiecăruia şi
trebuie, trebuie să se sfârşească o dată!
— Oricum, se va sfârşi, zise Blondul, şi aburii parcă
licăriră în faţa ochilor săi.
— Se va sfârşi, da, se tângui femeia.
— Cu ce ai venit?
— N-auzi ce spun? Că se va sfârşi!
— Ştiu. Cu ce ai venit?
— Cu acelaşi tren pe care-l iei tu pentru inexplicabilele tale
fugi în capitală… Ţi se face frică de acest castel, fugi, dar te
răzgândeşti, şi vii înapoi… Ce ai de gând? Dar nu-mi spune,
ştiu ce ai de gând. Cu acelaşi tren am venit, iar din gara
Polssan m-a luat în sanie un ţăran bătrân. Iar de la Zamak
am venit pe jos,
— E un adevărat noroc că n-ai întâlnit lupi…

Copii!! Tema pentru acasă este: CE
ŞTIM DESPRE LUPI? Ce ştim de-
spre lupi? Ştim că lupii au o coadă
şi fiecare are un tătic şi o mămică şi
când lupul nu vrea să bea lapte di-
mineaţa, tăticul său îl bate şi mămica
îl pune în genunchi şi atunci lupul e
bun şi bea laptele şi se duce la şcoală
354
şi la şcoală învaţă.

— Tu nu vrei să mă înţelegi? Am zis că se va sfârşi! Ce-ţi
închipui că am făcut?
— Bănuiesc ce ai făcut, Em, draga mea. Te-ai dus la, Hars
şi i-ai explicat ce se petrece în castelul P,
— Te iubesc foarte mult, pentru că tu eşti omul-căruia-nu-
trebuie-să-i-explici-nimic… Tu nu ceri niciodată explicaţii şi
dacă ai şti cât e de comod aşa… Mi-ar fi foarte greu să explic
de ce m-am dus la Hars şi te-am trădat… Mi-e şi mai greu să
înţeleg de ce nu ţi-e frică… Şi de ce nu mă omori pe loc.
— Ε simplu: fiindcă Hars nu te-a luat în serios.
— De unde ştii? tresări Em.
— Fiindcă Hars e deştept,
— Hars s-a răstit la mine…
— Urât din partea lui.
— S-a răstit, a cerut să-mi văd de treabă.
— Şi care e treaba ta, acum, dacă nu sunt indiscret?
— Asta, prin urmare, n-o mai ştii!
— Ε imposibil să ştiu totul.
— Îţi voi spune. De ce nu ţi-aş spune? Trebuie să-l
urmăresc pe Ball.
Blondul fluieră de uimire. Se gândi o clipă, apoi o întrebă:
— Şi cum îţi îndeplineşti misiunea, de vreme ce-ţi pierzi
timpul dând târcoale castelului P.?
— Presimt, dragul meu, că aici se petrec lucruri mai
importante! Iar cu Ball am rezolvat simplu: îi înaintez lui
Hars rapoarte false, inventate.
— Dacă află Hars, te ucide… Şi are să afle!
— Dacă mă ucide… oricum, trebuie să se termine. Poate că
mă vei apăra tu împotriva lui Hars!
— În cele din urmă colonelul mă va ucide şi pe mine…
— Da. Ε sfârşitul firesc al oricărui agent secret.
— Nu. Mă va ucide din gelozie. Pentru tine, Em.
Femeia se îndreptă, trupul i se înălţă parcă, deveni mai
zvelt, obrazul ascuns în fularul îmblănit, obrazul puţin
îmbujorat de frig, fremătă de nerăbdare:

355
— Şi acum? Frumoasa stenodactilografă aşteaptă! Ce
facem. Paul? Vezi, cu câtă convingere îţi zic Paul, cu toate că
nu acesta e numele tău, dar m-am obişnuit aşa şi dacă mi-ai
spune acum că te cheamă Pierre, Donald sau Emmerich, m-
aş obişnuit imediat, tu ai o calitate extraordinară, ţi se
potriveşte orice nume…
— Nu cred. Nu cred că mi se potriveşte de pildă Teophil şi
nici Augustin.
— Ba da, ba da! Teophil e sumbra, dar, dacă l-ai purta tu,
s-ar lumina dintr-o dată; s-ar mula pe tine ca un pulover de
lână, elastic. Cum de reuşeşti să faci tot ce vrei? Aerul tău
victorios mă înspăimântă, dar mă şi irită, îmi vine să mă
răzbun, fiindcă eu n-am înregistrat niciodată nici o victorie
şi, chiar dacă erau victorii, când le prindeam în mână, când
le lipeam de mine, deveneau moi, leşinate şi fără gust. Cum
de se poate ca oamenii să fie atât de diferiţi? M-a dus la Hars
poate fiindcă vreau să-ţi cauzez neapărat o înfrângere, dar
uite că n-am fost luată în serios… Şi dacă totuşi, da? Hars s-
a prefăcut a nu fi interesat de povestea despre castelul P.,
dar azi, mâine, va pica aici şi ce vei face?
— Voi înregistra o înfrângere, spre bucuria ta, Em!
— Va fi deci o victorie pentru mine? Nu, fiindcă te iubesc,
înfrângerea ta nu va fi pentru mine decât…
— Prin urmare, ce doreşti?
— Nimic, nimic… Ce este între noi? Ce să scrie frumoasa
stenodactilografă în manuscrisul ei blestemat despre noi? Se
întâlneau, făceau chefuri şi uneori se culcau împreună şi pe
urmă… Asta e totul? Ne amăgim, nu? Sau… Tu mă iubeşti?
— Ţi-am spus… ţi-am spus că ne e dat să ne întâlnim
mereu, asta e totul, dar asta e foarte mult, mal mult decât îşi
poate dori un om într-o viaţă atât de scurtă… Nu ştiu dacă te
iubesc, dar aş vrea să trec ţinându-te de mână peste un pod
foarte mare, care să nu se sfârşească niciodată.
— Explică-mi tu, fiindcă eu nu pot, de ce te-am trădat
colonelului… Of, lupii! tresări Em, rămânând cu ochii mari,
aţintiţi drept înainte.

356
— Nu, zise Blondul, nu e nici un lup. Acolo trebuie să fie
hanul de la marginea satului – pe aici nu prea se omoară cu
camuflajele. Am făcut, aşa în glumă, vreo şase kilometri…
Blondul o sărută: fu o îmbrăţişare lungă. Em nu auzi
nimic, dar Paul Delun auzi un jalnic şi lung chelălăit, trist
de-ţi răscolea inima. Era poate vântul învârtejându-se printre
lotcile pescarilor, trase pe ţărm, năpădite de troiene, dar
poate că apăruseră lupii…
— „Ei bine, un conflict e cam a ş a : U n om are o socoteală
cu altul şi-l omoară. Atunci fratele ăluia îl omoară pe el. Apoi
ceilalţi fraţi, de ambele părţi, se bat între ei. P-ormă îşi vâră
nasul şi verii şi încetul cu încetul fiecare din ei e omorât şi
atunci conflictul s-a terminat. Dar ţine mult de tot şi merge al
dracului de încet.”
— Ce e asta? întrebă Em.
— Dintr-o carte pe care o răsfoia un prieten. Atâta a citit-o,
că o ştie pe de rost. Acum încep şi eu s-o învăţ pe de rost.
— Eu nu ştiu pe dinafară nimic… doar Imnul la Lünger l-
am învăţat în liceu. Ne puneam uniformele şi mărşăluiam în
cadenţă prin curtea şcolii, cântând. Tu care le ştii pe toate
spune: Ε homo, sau nu e homo Lüngerul nostru?
— Pentru întrebarea asta, marş în lagărul de concentrare.
Peste câţiva ani părinţii tăi vor primi un pacheţel de cenuşă…
Nici nu va fi a ta, ci din grămadă.
— Ştii că n-am părinţi. Cred că nici n-am avut niciodată.
Faţa galbenă a beţivului de pe laviţă se apropia şi se
depărta: era cald la han, cinci invalizi, toţi de prin războaie
diferite, se prinseseră de după gât şi urlau ca lupii.
— Cum îţi scrii tu rapoartele inventate despre colonelul
Ball?
— Ah, mi-am amintit, mai ştiu încă ceva pe de rost:
cuvintele unui şlagăr: „Mai trage-mi un glonte în tâmplă,
Mary…” Îl cânta un băiat care venea în permisie… De ce te
uiţi aşa la mine, Paul Delun?
— Dacă ai plânge acuma, lacrimile tale ar lăsa pe faţa de
masă pete de auriu-stins-încet-în-lacul-verde. Ce poţi inventa
despre colonelul Ball?

357
— Multe! Că e constipat – Doamne, ce vânt se ridică afară,
auzi, precis că ne ia dracu la noapte, şi n-ar strica să ne ia –
şi în acest scop, ba nu, din această cauză, umblă zilnic la
farmacia de pe Bulevardul Învingătorului, colţ cu şoseaua
Luptei împotriva Celor Care Şovăie, care se va numi de acum
înainte Şoseaua Amiral Krug, unde face schimb de zâmbete
cu domnişoara A. Ce-ţi pasă ţie de Ball?

Dimineaţa o conduse la gară: încă nu se luminase de zi.
— Să nu mai vii, ne vedem în Capitală.
— Şi Hars mi-a cerut acelaşi lucru; să nu mai umblu pe
aici. Parcă v-aţi fi vorbit!
— Poate. Pe aici numărul lupilor se va înmulţi…
— Ne vom mai vedea?
Personalul încă nu intrase pe peron. Întristătoarea gară de
provincie, acoperită în alb, sub cerul sticlos şi uuu!, uuu! o
locomotivă manevrând undeva la dracu.
— Ne vom mai vedea?
— Totdeauna, totdeauna şi mereu, zise Blondul.
— Dacă vine Hars la castel?
— Dacă vine colonelul la castel, îi facem cunoştinţă cu
spiritul lui Don Quijotte…
— Hars nu se bate cu morile de vânt. El e cel care a
aruncat în aer instalaţia pentru arma Beta a Aliaţilor…
— Şi cine a aruncat-o în aer pe cea a Lüngerului?
— Un Hars de-al Aliaţilor. Poate chiar tu.
— Poate chiar eu.
— Urăsc castelul în care te reîntorci fără mine, te va
înghiţi, ai să mori acolo, o să vină Hars, are să vă ridice pe
toţi, voi înregistra o victorie răsunătoare, prima mea victorie,
poate mă vor decora…
— Nu mă întorc la castel, te însoţesc spre Capitală.
— Da?
— Dar tu n-ai să mă vezi. Ε partea secretă a misiunii,
devin invizibil. Dacă plângi, am să râd de tine, gândeşte-te că
te aşteaptă Hars, că mă vei înşela cu el şi că iarna va trece şi
că lupii se vor ascunde iar în pădure… Aseară erai foarte
frumoasă la hanul din Zamak, aproape că-mi venea să te cer
358
de nevastă, mai ales după ce am băut, abia mă reţineam,
fiindcă nu se poate…
— Dar dacă s-ar fi putut?… Pot să consider că totuşi m-ai
cerut, nu? Asta e suficient, nu? Îţi sunt un fel de logodnică,
îmi dai voie să-i comunic noutatea lui Hars?
— Are să mă spulbere de gelozie, mai bine taci. Mi-e teamă
de Hars, mai ales că întâlnirea dintre noi devine inevitabilă…
Em îl luă de mână, palidă. În sala de aşteptare mai
tremura de frig un singur om, care se aşezase în colţul opus
lor.
— O întâlnire între tine şi Hars?
— Tu ai propus-o! zise Blondul.
— O voi mijloci, deşi mor de frică.
— Pentru mine, sau pentru Hars.
— Amândoi sunteţi… foarte puternici. Nu vrei să intri în
serviciul lui Hars?
— Ar fi prea comod, Em, rise Blondul.
— Şi tu ai preferat totdeauna lucrurile încurcate. Care e de
fapt drumul tău? Până azi nu ştiu nimic despre tine, absolut
nimic!
— La ora asta doamna mareşal are prima înfăţişare cu
spiritele.
— Care e credinţa ta, Paul?
— Nu cred în nimic. NIMIC N-ARE IMPORTANŢĂ! Dacă aş
fi un obsedat aş zice că individul de colo trage cu urechea la
ce glumim noi aici, dar ar fi să supăr cerul… De vin singur
urmăritor mi-e frică, de mine, grozav de bine ştiu să mă
urmăresc, şi ce încăpăţânare, uf, a trecut timpul şi trenul
tău… Vezi ce faci cu Ball, inventează ceva picant, să i se ro-
şească urechile lui Hars de plăcere şi ruşine…
— Trenul… Paul! Am să te mai văd?

CAPITOLUL 33: „ĂŞTIA NU ERAU NICI REGI, NICI
DUCI.”

359
— Tremur ca o piftie, zise Scherffer, după ce trenul porni.
La naiba, o să mor de inimă, jocul ăsta nu e pentru mine.
Afară ningea iarăşi cu fulgi deşi şi mărunţi.
— Unde ţi-ai lăsat maşinuţa? întrebă Blondul.
— La Glingen, vreo treizeci de kilometri de Capitală,
răspunse B.D.
— Cunosc localitatea. Speri s-o mai găseşti sub zăpadă?
Trenul se zgudui tot, ca şi cum ar fi făcut un salt,
curbându-se ca un şarpe. În compartimentul de clasa a treia
era frig, trenul mergea ca melcul şi Scherffer repetă:
— Voi n-auziţi? Mor de frică!
Bătrânul Detectiv scoase cartea din propriul său buzunar
şi i-o vârî sub nas.

În cele din urmă regele se ridică, făcu
câţiva paşi şi scremându-se niţel dădu
drumul la un discurs plin de lacrimi
şi de aiureli…

Astfel călătoriră ei în ziua aceea şi, pe măsură ce trenul
cobora spre sud, aglomeraţia creştea. La Glingen abia putură
să se strecoare prin coridorul unde nu mai încăpea nici un
ac. Bătrânul Detectiv descoperi cu greu maşinuţa, sub un
troian de zăpadă, şi mai greu îi fu să pornească motorul
înţepenit de ger. Când ajunseră în suburbiile Capitalei,
însera şi ieşiseră jurnalele de seară. Pif-paf şi tram-tram!
Blondul se trezi singur în camera hotelului, prin dimineaţa
sticloasă treceau scântei albastre, ţipete albastre-lin-dublu-
forte, păsări albastre-duble-triple, albastru-fugar-oranj-
verzui, şi păsări mici-rotunde-galbene-iuţi.
— La noi e razie de la Z.Z. În fiecare dimineaţă, între nouă
şi zece, îl avertizează camerista tânără, cu sânii împungând,
intrând în cameră, fără să bată.
Blondul o dădu afară şi se întoarse pe partea stângă.
Câteodată e grozav să fii singur, singur.
— Eu am vrut doar să vă fac bine, revine camerista şi-l
priveşte din uşă.

360
Prin faţa geamului aceleaşi treceri, zboruri iuţi, hotelul e
de mâna a doua, mai sus de etajul trei ar putea să fie şi
ploşniţe, aceleaşi păsări – prin faţa geamului – „ştiţi, ştiţi
doar cum e o razie, şi eu…”
— Adu-mi ţigări „Mercur”, repede.
— Da, domnule, Mercur, cu plăcere!
— Scârţâie, fireşte, dar şi osia pământului scârţâie. Aici –
mai mult la risc, mai puţin la calcul, şi la dracu!
— Poftim ţigările!
— Păstrează restul.
— Aş vrea doar să…
— Mai târziu, fetiţo, mai târziu. Ieşi!

Nu mi-a trebuit mult timp ca să-mi
dau seama că mincinoşii ăştia nu
erau nici regi nici duci, ci nişte potlo-
gari şi nişte şarlatani.

Blondul dejună la o mică ospătărie, unde patronul, un
invalid, îşi distra muşteriii prezentând un mic spectacol de
dresaj, avea un câine înţelept care ştia să numere, şi poate să
şi vorbească. „Manitta, căţeaua favorită a Lüngerului, ha,
hop, ham şi hu.” Căţelul invalidului purta numele de Marian
şi avea ochii trişti, deşi soarta lui nu era de lepădat.
— Bătrâne scarabeu, sper să iasă! Doamne, când va putea
şi omul să trăiască măcar cinci zile fără – da, aş mai servi o
porţie, a fost excelent ca pe vreme de pace… ce spuneţi, au
distrus Opera? Am lipsit din oraş, n-aveam ideea, când te
gândeşti… Nu sunt artist… credeţi că semăn cu…? Sunteţi
prea amabil, decoraţia aceasta, într-adevăr… M-am îndopat
ca un câine hămesit, ce drăguţ e acest căţel Marian! Atât de
tânăr?…
Gata. Aerul, frigul, seninul, ruinele cotidiene, frumoasa
Capitală a Lüngerului. Războiul merge prost, ciorba
săptămânală gratuită nu se mai…
Scările, una, două, trei… vizită la această oră matinală,
portarul s-a uitat chiorâş la mine, dar dacă află că sunt
prietenul domnişoarei Mata Murse… Em! Paul, tu?! Încă
361
dormeai, Em? Stăteam la fereastră… Aşa, în cămaşă de
noapte? M-am lenevit, mă gândeam ce să inventez despre
Ball, sunt hotărâtă să nu mai mişc un deget… Pierdem
războiul, toate războaiele le pierdem, dar te iubesc, mă bucur
că te văd, trăieşti, când ai venit? Ştii, nu, că sunt şi eu ur-
mărită? Ce încurcătură, ce încurcătură ce-şi vor zice dacă
vor afla că m-ai vizitat? Nu, Em, n-am să urc la tine. Nu
trebuie să ne vedem. Mai târziu. Mai târziu… Blondul se
îndepărtă, la doi paşi de el începuse o fanfară, în gerul
dimineţii, să urle. Şi deodată observă că e urmărit. Colonelul
Ball…

CAPITOLUL 34: TE VOI RĂPI LA NOAPTE…

Deasupra golfului ninge, iarna e aspră şi bogată.
Măruntele localităţi înşirate pe coastă, spre miazănoapte, se
sufocă sub nămeţii albi, copleşitori. Viforniţa dănţuie
deasupra Mării Nordului, stârneşte vârtejuri până la cer, urlă
şi bolboroseşte terorizată de propria-i spaimă.
Pe faleză, deasupra golfului, vilele se pierd între arbori
uriaşi, Câteodată dimineaţa, în timp ce oamenii de serviciu
mătură aleile de zăpada cernută peste noapte, poate fi văzută
ca o nălucă albă cu pete cafenii o căţea superbă cu privirea
inteligentă şi nobilă, zburdând împrejurul unui bărbat
gârbovit, înfofolit în blănuri.
Căţeaua e Manitta, favorita Lüngerului, iar insul
gârbovit…
Posturi de pază, discrete, înconjoară în trei centuri
succesive cartierul de vile; locul e izolat şi puţin cunoscut,
naţiunea n-are ştiinţă de acest refugiu al Marelui Stăpân,
pentru ea Lüngerul e mereu în Capitală, ziua şi noaptea în
biroul său, unde lumina nu se stinge nici o clipă, veghind,
aplecat deasupra hărţilor, ori întreţinându-se cu sfetnici
credincioşi…

362
Totul e minuţios organizat: furnizorii transportă vinuri
alese şi trufandale, lacheii stilaţi până-n vârful urechilor îşi
cunosc la perfecţie atribuţiile, iar muzicanţii şi artiştii ce vor
delecta musafirii cu ocazia sărbătorilor de iarnă pot fi văzuţi
petrecând zgomotos într-o sală anume pregătită pentru ei.
Cei mai buni oameni ai poliţiei secrete stau la pândă. O
defecţiune totuşi s-a produs în acest mecanism: persoane
străine au reuşit să pătrundă în citadelă.
Nimeni n-a reuşit să afle cum: într-o maşină ce aducea lăzi
cu citrice sau făcând pe furnizorii? Deghizaţi în muzicanţi?
Sau poate chiar în ofiţeri?
Ce e adevărat şi ce e legendă? Câteodată conducătorii de
state încuviinţează tacit aceste poveşti despre misterioase
comploturi şi atentate. Un atentat nereuşit te înalţă, îţi
creează o aură de invulnerabil…
Dar cum au reuşit îndrăzneţii intruşi să înşele vigilenţa
Manittei, ba mai mult, să-i câştige prietenia? Legenda spune
că ei ar fi trăit chiar câteva zile în citadelă, ascunşi, sau
poate circulând în libertate printre oaspeţi, deghizaţi în
chelneri sau servitori. Şi astfel, observând obiceiurile, şi-au
pregătit în linişte lovitura…
Ninge iar. Deasupra grădinii japoneze cade încet înserarea,
un vânt larg, domol deocamdată, aduce adieri îngheţate de
pe întinsul Mării Nordului. Se întunecă repede. Bărbatul
gârbovit, învelit în blănuri scumpe, priveşte gânditor drept în
faţă, în gol. Alături de el, căţeluşa Manitta scormoneşte în
zăpadă… „Luna asta străvezie, imaterială mă apasă… Încă
din copilărie, când o vedeam pe cer, îmi venea să urlu ca un
câine… Acum e ascunsă dincolo de viscol, de nori, dar e tot
acolo, o simt deasupra, mă chinuie, mă absoarbe, mă
absoarbe… Un sentiment neliniştitor, de nesiguranţă, de
slăbiciune, de cădere în spaţiu… O anume nesiguranţă şi
instabilitate a vieţii, a materiei în general… Prea puţine
puncte de sprijin, prea mult vid, un vid imens, necontrolabil,
ameninţător… Suntem doar nişte biete fiinţe înfricoşate, tot
timpul în căutarea unui punct de sprijin… Ce lună stranie,
ce lună îngrozitoare…”

363
Deodată gârbovitul stăpân al Manittei tresare. Noaptea e
halucinantă, plină de umbre! Din chioşcul de alături, sau
poate din pământ, din zăpadă, din viforniţă, a răsărit un ins
la fel de gârbovit, învăluit în aceleaşi blănuri, cu aceeaşi faţă
prelungă, osoasă, cu bărbia urâtă şi proeminentă, ochi
injectaţi, dureroşi, arzători. Lüngerul întinde mâna, ca
pentru a se trezi, omul din faţa sa – dublura – face la fel.
Parcă s-ar privi în faţa unei oglinzi. Ambii bătrâni schiţează
câteva gesturi, fac paşi prin zăpadă, se examinează, se
învârtesc… Totul durează doar câteva clipe ce par veşnicii. În
colţul acela al grădinii japoneze se află acum doi Limgeri.
Care e cel fals şi care e cel adevărat?
Alte două umbre ies dintre nămeţi, se reped la unul din
cele două exemplare identice, îi îndeasă un căluş în gură şi-l
târăsc după ei, se pierd în viscol. Întunericul trage o perdea.
Retragerea a fost studiată şi pregătită. Totul n-a durat nici
treizeci de secunde. Se dă alarma…
Au fost prinşi răpitorii, ori au izbutit să fugă?
Se spune că în chioşcul lângă care s-a petrecut strania
întâmplare poliţia a găsit o carte veche, făcută ferfeniţă de cât
a fost citită şi răsucită, un roman interzis al unui autor foarte
interzis, un oarecare Make, Marth sau Mark Tffein, Dwain
sau Twain, care trăieşte pare-se în Nicaragua şi e duşmanul
personal al Lüngerului.
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
Se vede că Scherffer, care la început se împotrivise şi se
arătase înfricoşat de planul pe care-l considera irealizabil şi
nebunesc, se lăsase convins şi în cele din urmă el însuşi
ardea de dorinţa de a se instala pe tronul Lüngerul ui, măcar
pentru o zi! Aşa se explică figura lui neagră de disperare şi
durere şi aşa va intra el în memoria lui Paul Delun pentru
totdeauna, în momentul când, scoţându-i-se masca de pe
faţă şi căluşul din gură, a început să mugească:

364
— Idioţi, nătărăi, asasini, cretini, paranoici, aţi stricat
totul! Eu sunt Scherffer, nu sunt Lüngerul! M-aţi răpit tot pe
mine!
. . . . . .
Ce nu putea să priceapă fostul pensionar al lagărelor de la
Trecors şi V. era veselia „imbecilă” ce i-a cuprins pe Blond şi
pe B.D., când şi-au dat seama de eroarea comisă. În loc să-şi
frângă mâinile de durere, ei au hohotit cel puţin un ceas,
trăgându-şi pumni şi bătându-se cu palmele peste genunchi,
aruncându-şi reciproc complimente precum „redus mintal”,
„avorton nenorocit”, „triplu idiot”, „spion ratat”, „vagabond
sinistru”.
— Ce vrei, Scherffer, încearcă Blondul să-l consoleze, ce
vrei, să plângem? Aşa e meseria, n-am reuşit acum, vom
izbândi data viitoare: LUĂM TOTUL DE LA ÎNCEPUT!
— Pe mama dracului! scrâşni falsul Lünger, nu se mai
poate.
Şi începu să plângă bătrânul.
— De ce nu se mai poate? întrebă B. D.
— Fiindcă am să mor…
— Da’ de unde! Eşti mai în putere ca oricând.
— Am să mor! se căina Scherffer. Eram atât de sigur de
reuşită, că am lăsat în chioşc cărţulia de care nu m-am
despărţit atâţia ani… Mă gândeam s-o iau după ce dispăreţi
voi cu prada… Unde mai găsesc eu un Huck Finn? Cum voi
putea trăi fără el de-acum înainte?
— Dar îl ştii pe de rost! N-ai decât să spui din memorie:
„Capitolul şasesprezece. Am dormit toată ziua, iar seara am
pornit la mică distanţă după o altă plută nemaipomenit de
lungă, care înainta încet ca un convoi. Avea la fiecare capăt
câte patru namile de vâsle şi cred că pe bordul ei erau cel
puţin treizeci de oameni, în mijloc se vedeau cinci wigwamuri
mari…

CAPITOLUL 35: MACHIAJUL

365
„Frumoasele zile s-au dus, gândi Blondul, când chefuiam
în pivniţa lui Lefke, iar Bătrânul Detectiv mă deplângea că nu
sunt decât un idiot”. Se privi în oglindă. Îmbătrânise?
Între buzele subţiri, arcuite cu nobleţe, sticleau dinţii albi
(ca de lup), iar la colţurile gurii, înălţate în surâs, avea un
freamăt, un tremur abia sesizabil. Din dreptul nărilor
coborau două umbre, ce se continuau deasupra maxilarului
inferior, spre urechi, într-o umbră mai mare, ascuţindu-se în
sus.
„A fost un joc blestemat, gândi Blondul, şi probabil va
trebui să plătesc. Dar ce expresie ciudată avea Glimt Berg,
mort, otrăvit, cu recipientul de apă elementară alături. Pe
cine ironiza el dincolo de moarte?” îşi privi ochii cu pleoapele
uşor inflamate. Ochii străluceau, cenuşii, albaştri câteodată.

Pe la sfârşitul lunii februarie, A-2 se întâlni cu RX2TS într-
o casă părăsită, pe jumătate dărâmată, sub o coastă
acoperită de pădure puternică, vibrând vie în văzduhul
îngheţat şi limpede.
Locul era pustiu, turla bisericii unei mici localităţi,
Glingen, putea fi văzută pe vreme frumoasă la vreo trei-patru
kilometri depărtare.
Casa, uscătoria de fructe şi livada aparţinuseră unui… dar
ce importanţă are? Blondul înjghebase un foc într-una din
odăile ce se păstraseră mai bine şi adunase acolo nişte
scaune şchioape şi o măsuţă,
— Conferinţa poate începe, zise el, numai că…
— Are să vină şi Hars, spuse Em. Hars se ţine totdeauna
de cuvânt.
— Are să vină cu toţii agenţii lui? rânji Blondul.
— Singur. Şi-a dat cuvântul de onoare.
— Grozav te poţi bizui pe cuvântul unui şef al poliţiei
secrete!
— Are să vină singur, repetă Em, privindu-l în ochi.
— Puţin îmi pasă, făcu Blondul. Poate să vină însoţit de un
regiment…

366
— Chiar şi în cazul acesta, sunt sigură că ai scăpa,
observă femeia.
Îl aşteptară câteva ceasuri, dar colonelul Hars, şeful
serviciului trei, nu se prezentă la întâlnire.
— I-a fost frică, observă Blondul.
— Crezi?

Em mijloci o nouă întâlnire între Hars şi Blond, peste
câteva zile, făcând ceea ce numeau ei „un joc blestemat”. De
data aceasta Em veni prima în casa singuratică şi aprinse
focul în vechea vatră cu lemnele şi surcelele rămase de
rândul trecut. Era către ora zece dimineaţa, împrejur domnea
pustiul, şi liniştea, pe deal pădurea tremura şi agentei RX2TS
i se făcu frică. De singurătate, de focul ce ronţăia cu hărnicie
şi insistenţă lemnul uscat, de sentimentul direct că totul se
va sfârşi azi.
Alerga de la o fereastră la alta tremurând, cu toate că se
făcuse cald. I se păru că vede sub streaşina pădurii umbre ce
se îndepărtau în salturi repezi prin zăpadă. Erau poate cei
doi lupi – lupii ei – urmărind vreo căprioară.
Mai puse lemne pe foc, scoase din poşetă oglinda şi se
privi. Gura mare, cu buzele răsfrânte senzual, palide. Se
rujă. În ochii căprui-fibros-galben-mărginit-cu-azuriu, febră
şi frică. Îşi dădu genele cu creionul negru, lungindu-le ca
pentru un spectacol cu „Tosca”…
Simţi că vine şi se repezi la geam şi văzu uniforma
colonelului Hars. Înainta încet printre movilele albe, privind
în jos. Ştia şi el că totul se va sfârşi azi?
Privi dincolo de umerii lui Hars, spre vechiul drum de ţară,
abia vizibil. Nu era nimeni acolo, nici maşină, nici oameni.
Hm! Hars mergea foarte încet, punctual totuşi la întâlnire, cu
pasul lui cunoscut şi Em strânse repede rujul şi ustensilele
de înfrumuseţare şi-şi aruncă poşeta jos, lângă vatra în care
pâlpâia un foc bun.
„Mai bine n-ar fi venit!” gândi Em, observându-l pe Hars
cum abia înaintează, privind mereu în jos. Poate îi caută
urmele, sau merge chiar pe ele. Ar fi o ciudată precauţiune.

367
„Ce iarnă frumoasă”, îşi zise RX2TS, simţind cum îi
tremura cotul pe pervazul ferestrei. Doar un singur geam era
întreg, pe acolo abia pătrundea lumina, celelalte ochiuri fiind
astupate cu şomoioage de hârtie, cârpe şi paie. Vara păstorii
satului vecin vin aici cu oile şi vitele şi se instalează comod
pe săptămâni întregi în gospodăria părăsită.
Hars se oprise la vreo trei sute de paşi de casă şi privea
peste ea, poate către pădure. O fi văzut şi el umbrele
pădurii… Zăpada sclipea dureros şi era atât de pustiu, un
singur om, un singur om, şi ea, tot singură, şi pădurea
bântuită de fantome. Brusc tremurai încetă. Nu-i mai era
frică. Ridică poşeta, o deschise, văzu sclipind tocul negrul al
revolverului, puse poşeta alături şi zâmbi.
Hars porni iar spre casă. „Oare nu visez?” se întrebă
RX2TS privind focul. Voi să meargă, să-i simtă căldura, dar
nu izbuti să se dezlipească de fereastră. Paşii lui Hars
înaintau foarte încet, dar atât de sigur. Bărbaţii sunt mai
curajoşi? Îşi ascund mai uşor frica? Bărbaţii sunt foarte
fricoşi, şi cei cu adevărat fricoşi îşi manifestă laşitatea mai
urât decât femeile, ştia asta, dar…
Hars se apropiase mult, dar se opri iar. Privea ceva, privea
geamul unde pândea Em. Femeia tresări şi se trase puţin
într-o parte.
Apoi Hars privi iar în sus, făcu un gest inexplicabil al
mâinii înmănuşate, gest de apărare, de ferire a ochilor în faţa
unei privelişti sau a unei viziuni ce-l înspăimânta pentru o
clipă, pe neaşteptate. Îi putea distinge trăsăturile feţei. De
astă dată machiajul STAPÂNULUI părea să fie făcut mai
neglijent decât altădată.
Em oftă, stăpânită de o lungă înfiorare, desigur şi el ştia că
azi se va sfârşi totul… Mai bine să fi lăsat în suspensie, să fi
plecat… Dar aşa ceva te urmăreşte toată viaţa, ca un vis de
groază, dacă nu termini.
Un tăciune împuşcă în vatră, Em simţi cum se clatină
pământul sub picioare, scoase din poşetă revolverul – în timp
ce Hars pornise iar şi se apropie cu ochii aţintiţi în
ferestruica ei – şi-l lipi de tâmplă. Să apese pe trăgaci, să
moară, şi Hars s-o găsească acolo, şi totul să rămână în
368
suspensie. „Mi-e teamă şi mă simt laşă, dar urăsc teama şi
laşitatea, am timp să mă împuşc oricând, acum vreau să…”
Ascunse arma.
Hars venea direct, nu spre uşă, ci spre ferestruică. Acum
se priveau ochi în ochi. Văzu chipul obosit, întunecat a 1
colonelului şi Hars îşi lipi faţa de sticlă şi-i zâmbi, cu celălalt
zâmbet. Un zâmbet nepotrivit pe faţa Obosită, îi văzu buzele
mişcându-se şi mai mult ghici cuvintele.
— A venit Paul Delun? întrebă colonelul.
— Încă nu. Intră! răspunse Em.
— Să intru? se mişcară buzele subţiri ale colonelului. De
ce? Mai bine aştept aici…
„Oh, poate se teme, ar fi dezgustător”, gândi Em şi strigă:
— Intră, te rog, vreau să vorbim!
Colonelul Hars îşi bătu cizmele de prag, să se scuture de
zăpadă, precauţiune inutilă („Poate vrea să câştige timp!”) dat
fiind halul în care se afla cămăruţa unde fusese făcut focul.
Intră, aducând un val de răceală. Em nici nu-l privi, rămase
la fereastră, iar când se întoarse în cele din urmă, pe obrazul
ei se prelingeau două lacrimi. Colonelul o privi rece. După
zâmbetul de afară, expresia aceasta distantă o necăji pe Em.
Nu, nu era cazul, acum, când…
— Ce s-a întâmplat?
Oh, îmi lăcrimează ochii din cauza zăpezii. Ε prea albă,
prea curată.
— De ce întârzie Paul Delun? S-ar putea să nu vină de loc?
— N-ar fi de mirare, răspunse Em, cu ochii aplecaţi. Data
trecută el a venit, dar tu ai lipsit la întâlnire.
— Ei! făcu nepăsător Hars, dând jos mantaua de pe umeri.
Ce iarnă deosebită!
— Îţi place, îţi place, colonele? Iarna, vreau să zic…
— Totuşi, unde e Paul Delun?
— Într-adevăr, unde? repetă Em.
Hars făcu un pas spre ea:
— De ce te uiţi aşa la mine?
— Mă întrebam doar unde poate fi Paul Delun…
Hars îşi mângâie bărbia, intrase brusc la căldură din gerul
bărbătesc de afară şi nu se simţea la largul său.
369
— Pretinzi că nu ştii unde e? Doar îi eşti prietenă…
Ochii colonelului sclipiră.
— Nu pretind că nu ştiu unde e, răspunse aproape în
şoaptă femeia. Dimpotrivă, cred că ştiu foarte bine unde e.
— Undeva pe-aproape?
— Oh, bineînţeles.
— Atunci, să mergem la el, n-are rost să aşteptăm!
— Nu e nevoie să mergem, Hars.
— Cum?
— Nu e nevoie să mergem. Paul Delun se află aici…
— În această casă?
Acum se găseau faţă-n faţă şi cu o mişcare fulgerătoare
Em îşi înfipse degetele subţiri în părul întunecat al
colonelului; smulse peruca şi deodată luci părul mătăsos al
Blondului.
— Nu e nevoie să mergi nicăieri, Hars, vorbea Em şi
lacrimile îi curgeau pe faţă, Paul Delun se află aici… aici…
Colonelul Hars este Paul Delun… sau mai bine zis… Paul
Delun este colonelul Hars!

CAPITOLUL 36: GELOZIA

— De când ştiai? întrebă Blondul.
— Ce-ţi pasă? Poate abia în clipa asta mi-am dat seama,
poate că ştiu de mult… dar adevăratul colonel Hars a căzut
prizonier – e atâta timp de-atunci! – şi-n locul lui te-ai întors
tu! N-am să înţeleg niciodată, niciodată, de ce a fost nevoie să
apari şi sub înfăţişarea lui Paul Delun…
— Nici nu e nevoie să înţelegi. În orice caz nu eu voi fi
acela care să-ţi explice, Em.
Tăcură, ascultând cum focul nimiceşte vreascurile uscate,
cu trosnete seci. „Şi acum ce va fi? se întreba femeia, ce
trebuie să urmeze? Natural ar trebui să ne ucidem, fiindcă…”
— Mi-a plăcut să mă întâlnesc cu tine, Paul Delun, vorbi
femeia. După ce ne despărţeam, eram sigură, aşa cum
370
spuneai tu, că e scris să ne vedem iar şi iar… Mă lăsam
parcă uşor condusă de un anumit destin, un destin frumos,
iar apoi mi-am dat seama că eşti într-adevăr agent al Aliaţilor
şi asta mi-a creat o impresie de teribilă superioritate, un
sentiment atât de plăcut uneori! Puteam oricând să te înhaţ,
să te predau lui Hars! Şi mi-a plăcut să te văd şi pe tine,
colonele Hars, fiindcă după fiecare întâlnire, plecam cu o
adâncă spaimă în oase şi cu sentimentul că e ceva… Erai
atât de nelămurit… Ai făcut cel mai blestemat joc din câte
există, Paul Delun, colonele Hars! Ai iubit aceeaşi femeie sub
două înfăţişări diferite, obligând-o să înşele pe rând ambele
tale înfăţişări şi femeia, proastă, şi-a dat seama şi nu şi-a dat
seama. O femeie însă nu iartă aşa ceva.
— Ai să mă omori?
— Taci, taci! Asta trebuie s-o spun eu, nu tu. De unde ai
luat curajul?
— O viaţă întreagă m-am luptat cu frica. Acum, când ne
despărţim, e nevoie să vorbim despre asta?
— Ne despărţim?
— Tu ai spus-o.
— De ce te-ai jucat în FELUL ACESTA?
— Ce interogatoriu! Am vrut să-mi ispitesc norocul, Em.
Am încercat imposibilul…
— Eşti atât de grav! Nu se potriveşte cu tine, Paul Delun.
Dă jos uniforma… Nici uniforma nu se potriveşte cu tine…
— Vrei să mă dezarmezi? Îi întinse haina şi centura cu
tocul revolverului. Nu e nici o armă acolo, câlţi şi ghemotoace
de hârtie. Colonelul Hars nu umblă înarmat.
— Ca Sherlock Holmes.
— Nu. Ca Hars. Ca veritabilul Hars. Când l-am prins – eu
l-am prins, ştiai? – nu avea la el nici măcar un cuţit.
— Când veneai încoace – sub înfăţişarea lui – ştiai că totul
se va sfârşi azi?
— Bănuiam, Em.
— Explică-mi, te rog, basmul pe care mi l-ai spus cândva –
atunci am râs şi nu te-am crezut – cu A-1, prietenul din
copilărie pe care trebuia să-l găseşti, era adevărat?

371
— Întocmai. Nu te-am minţit niciodată, Em. Nici sub
înfăţişarea lui Paul Delun, nici în calitate de şef al serviciului
trei.
— Şi ce s-a întâmplat, l-ai găsit pe A-1? Da? Şi ce ai făcut
cu el?
— L-am expediat înapoi, acasă.
— Dar cum?
— O, foarte simplu, l-am îmbarcat pe un avion argintiu
care trebuia să-l paraşuteze la Aliaţi, ca agent al serviciului
trei…
— Minunat! Dacă-mi voi continua cariera de spioană, voi fi
şi eu mai înţeleaptă…
— Nu cred că o vei continua… Şi tu eşti pândită.
— De lupi… Nu mi-e teamă decât de tine. Mai explică-mi
un lucru: când ai primit, sub înfăţişarea colonelului,
misiunea de a distruge laboratoarele Beta ale Aliaţilor…
— N-am mai apărut câtva timp sub înfăţişarea lui Hars,
asta e totul. Poate ai să pricepi acum de ce era nevoie şi de
Paul Delun.
— Dar laboratoarele Aliaţilor…
— În realitate n-au fost distruse,
— Prin urmare mesajele cifrate ale Aliaţilor în care se
comunica distrugerea laboratoarelor erau false, puse la cale
de tine?
— Ai ghicit, zise Blondul.
— Oh, ce bine că te văd zâmbind.
— Râdeam, nu zâmbeam, Em!
— Mă bucur că te văd râzând… Aşa îmi voi aminti de tine.
Nu ştiu dacă te-am iubit într-adevăr, nu ştiu dacă l-am iubit
pe Paul Delun, sau pe colonelul Hars…
— Am comis o greşeală, zise Blondul. Bătrânul Detectiv ar
spune că am fost ultimul idiot, dar ce să fac, cine e perfect la
urma-urmelor? Tot ce am făcut a fost după puterile mele, şi
eu pot zice cu certitudine că ai fost iubită şi de colonelul
Hars, şi de sărmanul Paul Delun, şi mai adaug că unul era
gelos pe celălalt, grozav de geloşi erau amândoi… Dar un
agent secret n-are voie să iubească, aşa cum ne învaţă
Bătrânul Detectiv, aşa cum a învăţat şi el la bătrâna şcoală
372
de spioni pe care a urmat-o în tinereţe. Se vede că unele
adevăruri continuă să rămână intacte şi asta e totuşi bine,
chiar dacă aceste adevăruri se referă la o artă atât de hulită
ca spionajul… Da, da, un spion n-are voie să iubească, el
trebuie să se ocupe exclusiv cu treaba plicticoasă a
încâlcitului şi descâlcitului firelor meseriei sale şi aici a fost
poate mica mea greşeală, deşi, cine ştie! Poate că fără tine n-
aş fi izbutit nimic, din clipa când, într-o noapte neagră, am
coborât cu paraşutata marginea pădurii unde se zbenguiau
cei doi lupi… Poate că a fost o adevărată binecuvântare
pentru mine că te-am întâlnit…
— Nu vorbi aşa, pentru Dumnezeu!
— La despărţire, dă-mi voie să fiu şi liric. Aminteşte-ţi de
ziua când ne-am întâlnit la Pressen, şi de bătrânul profesor
de latină, şi de frumoasa stenodactilografă…
— Ce va scrie ea acum?
— Oh, vom vedea imediat! Dar ca să fiu sincer, ştiu ce va
scrie. Am darul previziunii, după cum am darul de a înţelege
ce spun oamenii numai din mişcarea buzelor.
— Eşti aşteptat acasă, acolo, la tine, în ţara ta?
— Cei de acasă aşteaptă mult de la mine, dar mă
supraveghează cu atenţie, poate cu bănuială… Ε partea
delicată a spionajului… Dacă ai trecut de partea „cealaltă”?
Pentru mine însă nu există nici o parte „cealaltă”, fiindcă…
— Dar chiar eu reprezint partea „cealaltă”.
— Te-am iubit, dar n-am trădat, Em.
— Dar eu? Gândeşte-te puţin la mine! Am făptuit o
trădare?
— Din punctul de vedere alor tăi, da!
— Şi o spui, aşa deschis?
— Cum aş putea altfel?
— Sunt o trădătoare?
— Într-un fel, da!
— Fiindcă am înşelat „încrederea” Lüngerului? Dar într-o
zi, Lüngerul o să crape. Războiul e pierdut…
— Em dragă, dacă-l vei întâlni vreodată pe Bătrânul
Detectiv, întreabă-l pe el. Ε mai înţelept decât mine. Ε şi el
un „trădător”. Lüngerul, cu învăţăturile lui absolute, cu
373
spaima, neîncrederea, veşnica suspiciune pe care a
înstăpânit-o va rămâne în amintire ca o cometă neagră. Ce
frază nenorocită! Tu mă sileşti să vorbesc aşa! Un om
dinafară poate să înţeleagă cu greu ce s-a petrecut în această
ţară… Să nu mai forfecăm istoria, acum, la despărţire. O vor
comenta alţii mai pregătiţi, probabil falsificând-o, dar aşa se
întâmplă de când lumea, la urma-urmelor ce importanţă are?
Păcat că noi doi nu ne-am întâlnit sub un cer mai senin, pe
malul unei mări nemărginite, undeva… Deşi, mă întreb dacă
în acest caz ne-am fi iubit… Tu rămâi ca un semn de
întrebare în memoria lui Paul Delun… Ε mai bine aşa… Uite,
ştiu ce te pregăteşti să faci, îmi este imposibil să pricep de ce,
dar am impresia că ai dreptate. Impresia… Şi de aceea
aproape că nici nu mă împotrivesc…
— Aproape? Totuşi te împotriveşti!
— Mai mult cu gândul decât cu fapta!
— Acum va trebui să pleci, zise Em.
— Aşa ai hotărât?
— A trecut de douăsprezece? întrebă femeia.
— De douăsprezece? Ε trei şi ceva, imediat va începe să se
însereze.
— Pleacă, deci! Pleacă. Paul Delun, du-te, colonel Hars!
— Pe care din aceştia doi îl vei împuşca pe la spate? Doar
asta vreau să ştiu.
— Pe nici unul, sau pe amândoi. Rămâne să hotărăsc în
ultima clipă.
— Aş vrea să nu plângi, Em. Ε o prostie…
— Ţi se pare că plâng? Ε din cauza fumului, pleacă odată!
— Şi dacă am să mă apăr?
— Poţi să te aperi într-un singur fel: ucide-mă tu. Îmbracă-
te şi ieşi!
Blondul îşi puse mantaua.
— Ai o monedă?
— Pentru ce? Ah… Poftim…
Blondul azvârli moneda în foc:
— Chirie… pentru speranţă!
Şi ieşi, lăsând să intre în odaia încălzită un val de frig. Em
armă revolverul şi se duse la fereastră. Aşteptă câteva clipe,
374
apoi deschise uşa. Blondul se îndepărta încet, la fel de încet,
precum venise.
— Fugi… fugi! gemu Em.
Colonelul Hars continua să meargă foarte încet. Blondul
continua să păşească rar, prin zăpadă. Colonelul Hars făcu
iar gestul inexplicabil, ridicând mâna înmănuşată ca pentru
a-şi feri ochii de ceva… Blondul îşi scutură umărul, ca
pentru a se descotorosi de povara nevăzută… Colonelul Hars
nu privi înapoi, Nici Blondul nu privi înapoi. Blondul şi
colonelul Hars, unul în celălalt, o singură fiinţă, continuau
să se îndepărteze foarte încet. Colonelul Hars se opri o clipă,
ca la venire, privind liziera pădurii. Blondul privea şi el
pădurea.
Era o linişte cumplită. Blondul şi colonelul Hars porniră
iar. Em lipi revolverul de uşă, ţinti cu grijă şi apăsă pe
trăgaci. Unu, doi, trei, patru, cinci, şase. Toate cele şase
gloanţe din încărcător…
Colonelul Hars şi Blondul mai făcură doi sau trei paşi
împleticiţi şi se prăbuşiră, în zăpadă. Nu se mai vedea nimic.

Baladă pentru moartea Blondului

. . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . .

CAPITOLUL 37: CHIRIE… PENTRU SPERANŢĂ

Em stinse focul în acea veche proprietate părăsită, se
îmbrăcă fără grabă. Când ajunse la uşă, se împiedică şi căzu,
cu faţa scăldată în lacrimi.

375
Lumina zilei pălea. Zăpada, în amurg, se zbătea într-un
alb-negru fugar. Azvârli revolverul. Gestul ei o făcu să lunece
şi să cadă iar în zăpadă. Un gând îi şopti să adoarmă… dar
se ridică. Din locul acela paşii Blondului, paşii colonelului
Hars porneau până în locul unde… Nu izbuti să meargă într-
acolo. I se păru că-l aude râzând, se întoarse îngrozită, nu
era nimic. Şi începu să fugă în altă direcţie. Nu auzi când
ajunse la drumul troienit motorul maşinii ce se apropia.
De la volan coborî colonelul Ball, era singur, alergă după
femeie şi o ajunse. Em nici nu se miră că-l vede.
— Unde e Hars? strigă Ball.
— Ce vrei?
— Unde e colonelul Hars? o scutură Ball.
— Vrei să zici: unde e Paul Delun?
— Da, unde?
Femeia întinse braţul.
— Cred că acolo…
— Cum?
— Zace acolo undeva, sub pădure… e mort.
Ball o privi cu faţa descompusă.
— L-ai ucis?
— Da…
Colonelul îşi îngustă ochii. Privirea îi luci, galbenă de furie.
— Făptură mizerabilă… L-ai ucis pe cel mai mare spion…
— Trebuia, plânse femeia.
Ball o ameninţă cu pumnul.
— Dar tu ce voiai cu el? Voiai să-l prinzi tu? Să-l ucizi tu?
— Ştii prea multe, eşti prea deşteaptă, RX2TS!
Em nici un observă când apăruse arma în mâna lui Ball.
Simţi izbitura, undeva dincolo de ea, ştiu că se prăbuşeşte,
fără să-şi dea seama că ea este aceea care se prăbuşeşte,
simţi doar răceala zăpezii pe obrazul drept, la gât, la ureche.
Uriaş, neînchipuit de mare, deasupra ei, Ball o privea cu faţa
schimonosită, cu picioarele larg desfăcute. La vreo sută de
paşi, din ţeava de eşapament a maşini ieşea o şuviţă
străvezie, motorul continua să duduie încet.

376
Ball porni în goană spre casa părăsită, trecu de ea, se luă
după urme… Deodată dinspre pădure se auziră împuşcături
şi două gloanţe curmară paşii colonelului Ball. Cine trăsese?
Se însera repede. Zăpada se făcea de un negru violet.
Motorul maşinii se stinse singur. Se făcu linişte.
Em încă nu murise. Se întinse cu faţa în sus. Gemu şi…
stelele… Căută cu mâna prin zăpada răscolită, până găsi
poşeta, reuşi s-o deschidă şi scoase cu un efort mica monedă
cu care voia să-şi plătească pentru ultima dată chiria…
pentru speranţă. Dar înainte de a încerca s-o azvârle şi
înainte de a rosti, simţi, în stânga respiraţia aceea care….
Văzu, sau crezu că vede, două perechi de ochi ce licăreau
sinistru în beznă şi ultimul ei gând fu că veniră într-adevăr
lupii. Veniseră acum sel…
Nu . . . aurde, câteodată, erbin ac deolsan,
da, da, tipaol termitele şi roiul de asumie deni as .
. . aridon is ale . . . anian
. . . din . . . sur .
. . medils ura . . . ed .
. . colţii ascuţiţi sfî . . . ra
. . . unele con . . . isin
. . . coun . . . şi .
. . . . . durerea . .
. nimeni . . . chirie . .
. pentru . . . ??

1966-1967

377
378
LEONIDA NEAMŢU

CURBURA DUBLĂ A INFINITULUI

379
Acţiunea acestei cărţi (reală din
punct de vedere documentar, ima-
ginară în ce priveşte galeria perso-
najelor şi aura voit legendară a
unora dintre ele) se petrece în regi-
unea auriferă a Munţilor Apuseni,
binecunoscută autorului, desfăşu-
rându-se cu mult timp înaintea celui
de al doilea război mondial.

UNU

Cădea înserarea, sau se făcuse dimineaţă. Nu prea are im-
portanţă, dar să admitem că venise o dimineaţă. În primul
plan – călăreţul negru şi armăsarul său argintiu. Pletele lungi
şi de asemenea argintii ale călăreţului negru cădeau peste
mantia-i întunecată de pe care se răsfrângea sclipirea
stelelor. Bărbatul privea sfidător, cu o lumină bizară în ochi,
din albia albă, lunară, a unui râu secat.
Albia se pierdea între pereţi de piatră, iar deasupra
străjuiau păduri. Albia părea să urce în direcţia lunii,
şerpuind în curburi duble. Imaginea călăreţului negru cu
plete argintii şi armăsar argintiu se repeta la nesfârşit,
micşorându-se din ce în ce în lungul acelui râu pierdut, până
dincolo de orizontul terestru, până aproape de lună. Fiecare
element al tabloului, redat cu o migală aproape
bolnăvicioasă, era exact, absolut exact, prea exact, de unde şi
impresia de ireal.
Pictoriţa, o tânără femeie cu mari bucle blonde, se dădu
câţiva paşi înapoi, cercetându-şi cu ochi bănuitori opera, ca
şi cum nici nu i-ar fi aparţinut. Aşezându-l pe călăreţul
negru în prim plan, îşi făcuse, în oarecare măsură
autoportretul, îmbătrânindu-se. O cuprinse o mare tristeţe...

Dintr-o perdea de ceaţă izbucniră doi cai, unul exagerat de
negru, celălalt exagerat de alb. Dar poate că doar nostalgia
dimineţii ce se insinua cu sfioşenie pe valea îngustă a

380
Cerdavei dădea un colorit neaşteptat acestor apariţii ce
încălcau brutal hotarul singurătăţii şi al tăcerii, dar poate că
şi alte hotare. Caii păreau să cunoască ţinutul, la fel ca şi
stăpânii lor. Înaintară cu precauţiune pe cărare, cel alb
înaintea celui negru, cum se şi cuvine – binele înaintea
răului – deşi, credeţi-mă, aici nu e vorba de un simbol şi
după ce ieşiră din alte câteva bolţi de ceaţă, încetiniră
mersul, oprindu-se fără poruncă, în unghi, bot lângă bot,
lângă un jgheab lung, îngust, putrezit la margini, în care-şi
aduna apa săracă un izvor ruginiu, semn că muntele conţine
tot felul de metale.
De pe calul alb descălecă Ştefan Aboui, marele dresor;
prima lui grijă fu să scoată dintr-un paner prins în oblâncul
şeii, un căţel minuscul, pufos, alb ca şi calul, răsfăţatul
pudel Sejour. Mica javră, căpătând libertate, zburdă prin
iarba umedă, încurcându-se printre picioarele cailor şi
lătrând subţire. Caii nu se sinchiseau, şi-l fereau.
De pe fugarul negru descinse seniorul Iulian Voicu
Halalaie. Luă o cârpă aspră şi frecă energic gâtul diavolului
negru ce fornăia, adulmecând apa din jgheab.
Cei doi bărbaţi gustară câte ceva, fără să schimbe un
cuvânt, ca nişte vechi inamici, deşi în realitate erau prieteni.
Caii fură lăsaţi să bea, şi băură îndelung, cu mare sete, apă,
pudelul Sejour căpătă o aripă de pui, bărbaţii sorbiră din
ploşti, iar apoi îşi continuară drumul. Un trudnic urcuş tăia
în diagonală pădurea, în aparenţă eternă şi nesfârşită. În
aparenţă. Curând aveau s-o doboare. În orice caz, sub
streaşină ei, meşterul Aboui pronunţă primele cuvinte:
— Dacia tenus venit, sed tenebras saltuum expavit...
Înţeles-ai aceste cuvinte, senior Halalaie?
— Dar tu le-ai înţeles?
— Eu?! Desigur!
— Şi la ce-ţi foloseşte?
Aboui nu răspunse. Prietenul său Iulian ştia să iasă cu
abilitate din încurcăturile cauzate de ignoranţă, deşi nu era
ignorant în toate privinţele. În unele ocazii devenea violent şi
necontrolat, însă numai faţă de anumiţi oameni. Faţă de
indivizi ce-l complexau, cum ar fi fost Ştefan Aboui sau mate-
381
maticianul Şorban, încerca să pară nonşalant, bine dispus,
încerca să pară misterios, aşa cum erau aceştia doi, însă
rareori îi reuşea, aceasta fiind una dintre marile sale tristeţi.
Nu poţi să fii misterios, dacă nu ai misterul în sânge.
Ieşiră din pădure – prin urmare nu era nesfârşită! – acolo
sus, pe muchia muntelui îi întâmpină un soare zănatic,
sângeriu între culmi cenuşii, iar mai jos, alte straturi de
ceaţă acopereau valea prin care curgea – ar fi trebuit să
curgă – încolăcindu-se şi descolăcindu-se, Cerdava, mereu
furioasă pe câte cineva sau pe câte ceva.
Începură cu mare grijă coborâşul, potcoavele cailor
lunecau scrâşnind. Într-un loc cu pantă mai dulce, seniorul
Halalaie se opri, întinse o mână energică, de vânător, de
înotător, în fine, de sportiv, luă o blândă poză profetică şi
pronunţă:
— Acolo curge un şuvoi harnic ce mă va îmbogăţi!
Ca un ecou pesimist, se auzi glasul lui Aboui:
— Te preocupă bogăţia, Iulian?
— Nu prea. Doar aşa, în principiu...
— În orice caz, nu văd apa, n-o aud... Şi dresorul duse
palmele la urechi, aplecându-se-n şa.
— Cum s-o vezi, e ceaţă, bătrâne! Ascunde apa,
estompează cântecul ei... îndată ajungem.
Soarele se ridica, străpuns de pliscurile vulturilor, vântul
cobora împrăştiind norii. Se opriră iarăşi să admire cum
pădurea înaintează până către albia Cerdavei în trei unghiuri
de atac, trei lănci întunecate. Din gâtlejul lui Halalaie Teşi un
sunet ciudat. El îşi frecă ochii. Cortina ceţurilor picase brusc
dezvăluind un peisaj de groază. Dedesubt, acolo unde mai
ieri se desfăşura apa Cerdavei, râul aspru şi muşchiulos
rămăsese numai albia secată din care răsăreau vertebrele
stâncilor iar printre bolovani sau în micile ochiuri de apă, se
zbăteau, se zvârcoleau peştii. O lostriţă mare se destinse într-
un ultim salt, căzu cu botul în piatră şi încremeni.
— Visez! murmură Halalaie. Aşa ceva nu e posibil... Apa a
dispărut, cum să dispară o apă? Aşa ceva nu se întâmplă
decât într-o poveste, or noi trăim aievea... Visez!
Ştefan Aboui medită o clipă, suspină.
382
— Orice este posibil, Iulian. Totul este posibil. Eu, care
sunt dresor din tată-n fiu şi am trăit mereu printre animale,
şi le-am învăţat graiul şi obiceiurile şi le cunosc mai bine
decât pe cele ale oamenilor, mereu oscilez între realitate şi
basm, eu ştiu prea bine şi pot să-ţi spun că nu e necesar, nu
e obligatoriu ca între basm şi realitate să existe un hotar bine
stabilit... şi nu va exista niciodată. Să mergem mai departe,
să cercetăm.
Vântul se înteţi, încreţind valurile invizibile ale acelui râu
pierdut.

DOI

Dacă s-ar fi oprit ploaia, tot n-ai fi reuşit să distingi ce
scrie pe firmă. Ar fi trebuit să dai la o parte şi întunericul.
Dacă înlături întunericul, se face neapărat lumină? Greu de
spus. Să admitem că, totuşi, cu ajutorul unei maşini de
adunat întunericul cu lumina (inventată de britanici), aşa ca
să vezi nestânjenit, oricât de departe şi de adânc – tot n-ai
desluşi ce scrie pe firmă pentru simplul motiv că nu scrie
nimic. Ploile au şters literele. Însă oricine ştie că aici e birtul
stăpânit de jupân Gheorghe Surdu Carabonc.
Carabonc nu e un ciclop, dar nici prea departe de aşa
ceva. Şi-a pierdut ochiul stâng într-o ocazie de care poate
vom pomeni. Ochiul drept, dintr-o explicabilă dorinţă de
simetric, a început o lentă dar egală deplasare către mijlocul
frunţii. Cu timpul – dacă va fi destul timp – acest ochi drept
va ajunge în mijlocul frunţii, devenind ochi de mijloc”, dar
până atunci mai e.
Jupân Carabonc are o nevastă dezgustător de bigotă. În
afară de asta, cu banii el stă rău. La începutul serii, în
crâşma lui prăpădită de la margine de oraş, nici un client.
Totuşi! Uşa se deschide şi un individ îşi face apariţia; de pe
zdrenţele sale curge apa, omul e umil, înfricoşat, ca urmărit
de fantome. Patronul Carabonc îl cântăreşte din privire de
383
două ori, se pare că aşa trebuie când ai un singur ochi. Nu-l
cunoaşte, nu e de prin ţinut, e doar amărâtul amărâţilor,
prin urmare jupânul vrea să scape de el. A închis dugheana,
zice. Şi-l pofteşte să se care la dracu sau oriunde, cum îi este
voia. Nefericitul înaintează către tejghea, reclamând
plângăreţ o duşcă de rachiu, cârciumarul repetă ce a spus,
celălalt repetă şi el, umil şi stăruitor. Carabonc, plictisit, se
răsteşte.
— Banii!
— N-am bani...
— Şi-atunci?
Zdrenţărosul privi împrejur cu teamă, căutând duşmani,
nu găsi, nu bănuia că însuşi cârciumarul îi este inamic, se
scotoci cu o anumită metodă, ai fi zis că straiele încâlcite şi
ude ce-i atârnau pe ciolane nu pot avea un buzunar ca
lumea, dar iată că nefericitul acela însetat scoate un grăunte
sclipitor, alungit, galben, şi-l puse cu o mână ce tremura sub
ochiul lui jupân Gheorghe Surdu Carabonc. Acesta se chiorî,
e chiar cuvântul potrivit, îndelung şi cu mirare, la
miraculosul bulgăraş de aur, şi-n acest timp răutatea şi
bănuiala îi strâmbă şi mai mult figura asimetrică.
În vreme ce chipul cârciumarului se înnegrea, mâinile sale
monstruoase, cu degete crăpate, noduroase, strâmbe,
deveniră dintr-o dată cuminţi, docile, şi ele, aceste mâini, nu
Carabonc, îi turnară vagabondului o doză de alcool şi
imediat, încă una. Acela sorbea din pahar mormăind.
— Mai am... Mai am aur!...
— Şi eu mai am rachiu... Mâncare vrei?
— Mâncare? Nu! Toarnă!
— Haide să şedem, omule, făcu patronul. Cine eşti, de
unde vii?
Deja ameţit, omul cu aurul ridică ochii bolnavi.
— De ce întrebi? Ce-ţi pasă, dacă plătesc bine?
Carabonc începu să tremure de nerăbdare.
— De unde ai scos aur curat?
— Nu spun! Poţi să-mi faci ce vrei, nu spun!
Alcoolul i-a dat curaj.
— Toarnă, chiorule!
384
Ghearele lui Carabonc – gâtul nenorocitului – în prag,
învelită într-un şal negru, peticit, Lăcrămioara, nevasta cea
bigotă a lui Carabonc. Nu e o „lăcrămioară” e o nasoală, ca
un pahar gol şi crăpat.
— Ce faci, Gheorghe?
— Nu vezi?! Îl omor! Îl omor dacă nu spune!
— Gheorghe, lasă-l...

În timpul nopţii, Carabonc retrăi întâmplarea într-un
coşmar ce nu se mai sfârşea. Sări din pat, coborî, îşi turnă pe
gât un amestec blestemat de băuturi, care însă nu-l înveseli.
Apoi, îmbrăcat în cele mai bune haine, se duce la domnul
căpitan de jindari Climescu, să-i povestească. Acela, beleşte
nişte ochi urâţi, ca din picturile afumate pe care ne prefacem
a le admira în expoziţii, şi acceptă că la jupân în crâşmă a
fost ucis, de către huligani, un muşteriu cinstit.
Apoi, căpitanul Climescu, după cafea, trage pe el uniforma
cea mai curată. Ei, la o crimă, se cuvine să fii spilcuit.

În odaia cu perdelele trase răcoarea se mişca invizibilă
printre mobilele fragile, pe sub scaunele cu picioare subţiri,
crăcănate, pe cât de incomode, pe atât de pretenţioase.
Halalaie stă de vorbă cu matematicianul Şorban.
Acesta e un ins greoi şi nu are, cel puţin în aparenţă,
nimic complexant, glumele sale par răsuflate, fraza e molâie
şi lipsită de strălucire. Are câteva obsesii, deloc magnifice, iar
cea mai sumbră e aceea că se va închide într-o subterană,
peşteră, sau chiar într-un cavou, pentru a nu fi deranjat în
calculele sale. Crede orbeşte în posibilitatea de a rezolva orice
„prin calcule”. Cea mai importantă concluzie a sa e,
deocamdată, că, în pofida unor demonstraţii eronate, x nu se
întâlneşte niciodată cu y. Pentru seniorul Halalaie toate
acestea sunt abstracţiuni. Obsesiile sale sunt de altă natură.
Şorban îl întrebă:
— Ia ascultă! Cunoşti principiul lui Archimede?
— Bineînţeles! E ceva cu un corp care... cufundat în apă...
— „Ceva”! ricana cu dispreţ, dar şi cu oarecare bunăvoinţă,
matematicianul. Ţine minte principiul lui Archimede formulat
385
în limba bătrânilor noştri: Un corp ciuflicat într-un lichid,
pierde pont atât terhet câtă apă o desciuflicat, când s-o
ciuflicat. Acesta e.
— La ce bun să-mi stric proasta dispoziţie memorând orice
absurditate? – dădu seniorul una din replicile sale ce enervau
pe mulţi – pe Şorban nu.
Seniorul era un cabotin însă m-am întrebat nu o singură
dată dacă era şi un cretin desăvârşit, şi câteodată, Şorban
avea cu el surprinzătoare revelaţii. Năzuinţele sale oscilează
între meschinării, precum ideea de a se îmbogăţi, ciudată
năzuinţă, mai ales că e putred de bogat, năzuinţa de a-şi
construi un castel în preajma Parisului, şi aspiraţia oarecum
reconfortantă de a descoperi un sistem solar sau măcar o
galaxie care să-i poarte numele.
Şorban nu doreşte să facă avere, intenţiile sale sunt, ca să
zicem aşa, mici, doreşte să bea din când în când câte un
pahar cu vin bun şi să aibă linişte şi pace pentru calculele
sale. Când glumeşte, o face fără talent, spre deosebire de
Halalaie ale cărui „spirite” se bucură totdeauna de succes,
dacă nu cumva se prefac cei care-l ascultă. Dar un om care
ţine trei restaurante, trei berării, trei birturi populare, are
totdeauna audienţă, orice măgărie ar pronunţa. Mai posedă,
seniorul, câteva case şi câteva cabane, păduri pe ici colo, o
lunetă „Scorpyon” şi un mic telescop „Boolle”. Scrutează
constelaţiile, dar nu ştie mare lucru despre Univers, mai bine
zis nu înţelege Universul. A fost, totuşi, cândva un excelent,
cercetător dar un accident petrecut cu mulţi ani în urmă i-a
retezat această „slăbiciune”.
Îi place să râdă, mai ales fără motiv! E subţire, elegant,
sportiv, cu lănţişor de aur la jiletcă, inel cu diamant la
arătătorul stâng şi pe mutră cu un barbişon subţire, ascuţit.
Şorban care râde rareori şi zâmbeşte şi mai rar, îl
examinează cu multă rezervă.
— Tu de ce te hlizeşti tot timpul şi hohoteşti ca un tâmpit
de dimineaţa până seara, într-o lume disperată.
— Disperarea e a lumii, nu a mea, Şorban!
— Disperarea are să te atingă şi pe tine într-o zi.

386
— Dar eu sper să nu apuc acea zi, îşi rosti celălalt,
zâmbind, paradoxul. Facem o partidă de călărie?
— M-ai văzut vreodată încălecând?
— Nu. Te întrebam din politeţe. Te invit la „Foişorul de
aur”, există acolo vin bun, bere olandeză, fete, tot ce vrei.
— Nu mă interesează distracţiile tale vulgare.
— De ce, vulgare? Omeneşti. Vii să te plimbi?
— Nu mă plimb niciodată, ripostă matematicianul
ridicându-se. Plecă fără a-şi lua rămas bun. Halalaie,
obişnuit cu purtările sale, nu se supără, îşi aprinse o
ţigaretă, ieşi, se preumblă agale printre tufele verzi, apoi îi
porunci „logofătului” Făt, cel care avea capul ca un ciot
înnegrit, să-i pregătească şareta verde într-o jumătate de oră
fiindcă avea de gând să iasă discret: considera că a umbla cu
şareta verde, fără vizitiu, e o culme a discreţiei, când îi fu
anunţat un ins, Carabonc, cârciumar de la margine. Veşnic
tânărul senior spuse că n-are chef să-l primească şi reintră
în casă. Îşi trase pe picioare cizme, luă o scurteică de piele,
puse pe cap şapcă „de golan” din care răsărea o şuviţă rebelă
a părului său roşcat, ieşi fluierând, luă din mâna servitorului
hăţurile, când o umbră se dezlipi de undeva.
— Trebuie să vă vorbesc, senior!
— Ia mai du-te la dracu, mă!
— Dacă nu mă asculţi, n-o să ai niciodată un castel în
Bois de Boulogne!
Halalaie simţi cum i se aprind pomeţii obrajilor. Puţini,
foarte puţini, cunoşteau năzuinţele sale terestre!
— Şi nici n-ai să descoperi o nouă galaxie! urmă Carabonc.
Şi urlă: Ai să mori sărac lipit!
Câţiva servitori, în frunte cu „logofătul” Făt, se iviră pentru
a-l înlătura pe nemernic, dar înfăţişarea lui Carabonc
impunea şi respect şi teamă. Cojocelul cârpit ce abia
cuprindea umerii de Goliat, se dezbumbase. Cârciumarul
purta la cingătoare taşca de tutun şi teaca pentru cuţit.
Privind dintr-o parte, cu singurul lui ochi, doar privind, îi
respinse pe oamenii seniorului. Halalaie examina cu nelinişte
chipul hidos al lui Carabonc, ochiul plutind încetişor către
mijlocul frunţii, obrazul unt, bărbos, bărbia lungă şi subţire –
387
nu era o bărbie de om puternic! – fruntea pe care unghiul
părului des şi încreţit cobora până la rădăcina nasului.
Privirea singurului ochi era neagră, neclintită, calmă şi, prin
ceva inexplicabil, senină.
— Cine eşti tu?
— Mă cunoşti bine! Trebuie să discutăm. Nu aici. Undeva
în linişte şi aşezaţi.
— Cum, trebuie? Ce trebuie? De când primesc de la unul
ca tine porunci?
Privirea singurului ochi se înăspri, Halalaie, transpirat,
făcu un vag gest de renunţare, de fapt un nereuşit gest de
mânie, aruncă hăţurile, porni către casă, urmat de
cârciumar. Servitorii se împrăştiară cu excepţia lui Făt care,
ca un câine credincios decis să-şi apere stăpânul, încercă să
intre în vilă, până ce Carabonc se întoarse brusc şi-l fulgeră
cu o privire scurtă şi ucigătoare ca o împuşcătură.
— Asta să rămână afară!
— Rămâi afară, Făt, cedă seniorul.
Halalaie alese pentru conversaţie, nici el nu ştia pentru
care motiv, camera deznădăjduită în care murise tatăl său.
Încercă să pară stăpân pe situaţie. Curios lucru, deşi
înfricoşat era şi dornic să ştie ce avea a-i spune cârciumarul.
— Dă-i drumul, Carabonc!
Acela se lăsă greu şi cu nepăsare pe un fotoliu „stil” cât se
poate de fragil. Picioarele subţiri gemură, spiritul de
proprietate al seniorului gemu şi el, nu cuteză totuşi să-l
mute pe Carabonc pe un scaun mai nepretenţios, mai solid.
— Netrebnicul acela de Toma Milea sapă iar, spuse
cârciumarul şi căscă atât de violent că îşi dizlocă falca. Mă
întreb ce tot caută.
— Toma Milea? Nu-l cunosc, minţi seniorul. Asta e tot ce
vrei să-mi spui?
— Nu chiar tot! Nu mă zori!
În urmă cu vreo patru ani jupân Carabonc stăpânea în
centru berăria „Ampoi”, de pe strada Ampoiului, şi-i mergea
binişor, însă dumnealui seniorul Halalaie a binevoit să
deschidă peste drum o altă locantă, berăria „Coryndon”,
bodegă cu pretenţii însă oamenii nu prea mergeau acolo, ce o
388
fi fiind aia „Coryndon” se întrebau, continuând să frecventeze
cârciuma „Ampoi”, fiecare ştia de unde i se trage numele, se
obişnuiseră acolo, până ce Halalaie, scârbit de concurenţa
„neloială” îi trimise vorbă lui Carabonc să şteargă putina de
acolo, cu cârciuma sa împuţită cu tot. Dar jupânul nu se
lăsă impresionat, într-o noapte cineva slobozi două focuri de
armă în direcţia lui Carabonc. Primul glonte a mers aiurea...
— ...iar al doilea a spart ochiul acesta stâng al meu, a
trecut în creier şi a rămas acolo, de unde am câteodată
dureri de-mi vine să sfâşii, aşa zic doctorii, că a rămas acolo
şi nici prin gând nu le trece să-l scoată, ei nu ştiu cum se
scoate un glonte din creier, am fost la Alba, la Cluj, mai
departe n-am avut bani să mă duc. La Paris, acolo unde vrei
tu să ai castel, se poate, există unul sau doi doctori care ştiu.
— Şi ai venit să-ţi dau eu bani pentru Paris?
— Mai taci! Eu cam ştiu cine a tras în mine! Când
stăpâneam berăria, eram om cu stare, mă îmbrăcam bine,
aveam două muieri, pe lângă nevastă şi chiar tu te-ai îmbătat
de vreo două ori la „Ampoi”, veneai acolo cu prietenii, ziceai
că e cazul să vă degradaţi niţel, îmi amintesc bine, eu te-am
servit, eu te-am dus în cârcă la trăsură. După ce omul tău
m-a împuşcat, a trebuit să plec din centru şi m-am dus la
vale.
— Şi ce ai dori acum?
Carabonc răspunse că ar dori mult.
— Daaa? Câţi bani?
Carabonc răspunse că nu doreşte bani, deocamdată.
Clătină din cap acest cârciumar falit şi povesti scurt, dar în
amănunt, tot ce se petrecuse în casa lui, noaptea trecută.
— Vei fi arestat! glăsui seniorul cu limba uscată.
— Nu. Am un alibi. Am un garant.
— Ce tot vorbeşti, mă? Şi parcă intuind: Cine e garantul?
— Tu. Aşa i-am spus căpitanului de jandarmi Climescu, i-
am spus că am petrecut noaptea împreună, punând la cale
afaceri.
— Eu, cu un nenorocit de teapa ta?! Cine să te creadă?
— Ascultă-mă! Eu sunt jumătate popă, jumătate profesor.
Am făcut jumate de teologie, jumate de facultate. Dar tu? Nu
389
te-au mai primit nicăieri după ce i-ai venit de hac lui taică-
tău!
— Taci!
— Nu tac! Eşti un nimic, un nimeni, chiar dacă ai bani. Ţi-
s superior în toate. Da, aşa i-am spus căpitanului Climescu,
am pus pe roate noaptea întreagă afaceri, plănuind să
începem exploatarea unor băi noi, cu mult aur. Asta e
versiunea mea şi a ta.
— Unde-i mina de aur?
— Bună întrebare! Încă nu ştiu. L-am tras de limbă pe
holoangherul acela prăpădit până a crăpat în labele mele, a
murit dar n-a spus nimic. Uite aurul! Carabonc răsturnă pe
măsuţă bulgăraşii. I-a cules cu mâna, filonul există, e tânăr
şi puternic, o să-l găsim, şi atunci o să ai castel unde vrei, ai
să descoperi, sau ai să cumperi câte galaxii vei dori, iar eu o
să merg la Paris, sau mai bine la Oslo, la doctorul Katz care o
să-mi scoată plumbul din creier şi are să-mi aşeze alt ochi în
locul celui ce mi l-a spart omul tău.
— Nu-l cunosc pe cel ce ţi-a spart ochiul, făcu Halalaie.
Figura hidoasă a lui Carabonc se luminase, se îmblânzise
neverosimil. Pentru el a scăpa de durerile de cap şi a-şi pune
un ochi nou, chiar de sticlă, însemna desigur mai mult decât
pentru Halalaie a stăpâni o galaxie sau un castel. Seniorul,
în jumătatea sa prăpăstioasă şi hazardată, luase o decizie,
cealaltă jumătate ezita. Ca şi Carabonc (juma popă, juma
prof), Halalaie era şi el alcătuit din două, dacă nu chiar din
trei... jumătăţi.
— Eşti un asasin, îi zise lui Carabonc.
— Şi tu! Mai întâi ţi-ai ucis tatăl, iar apoi m-ai omorât pe
mine. Fiindcă, de fapt, m-ai omorât!
— Nu vorbi! Îi voi spune căpitanului Climescu totul.
— Ce ai avea de câştigat? Carabonc, acum, aproape că
torcea, însă nu ca o pisică, mai curând ca un tigru, dacă
tigrii torc... Eu, spuse cârciumarul, mă duc la ocnă, bine, iar
pe tine, cineva care mi-e credincios, are să te-njunghie când
ai să dormi la Florica, nevasta lui Gurguzan, sau la Flavia,
dama lui Miky Lotu.

390
— Nu te preface că ai şti multe! Astea-s bârfe! Iar ţie,
Carabonc, nimeni nu-ţi poate fi credincios. Nici un om de pe
lumea asta şi nici de pe altă lume!
— Eu îţi ofer un castel şi câte galaxii vrei. Nu-ţi cer decât
un doctor bun. Am nevoie de ochiul stâng!
— Ceri mult! Cum descoperim zăcământul acela de aur?
— Senior, eşti prost sau te prefaci? Halalaie nu răspunse.
Gândea. Probabil că hipnotizatorii, când îşi dirijează
victimele, privesc cu un singur ochi. Oare de ce ţine
ipochimenul ăsta să-şi recapete ochiul stâng? Cu doi ochi ar
avea mai puţină putere! N-ai citit cărţi? urmă Carabonc. Eu
am citit, înainte de a fi chior. O să căutăm. Şi ai să aduci un
poliţist, unul particular, din Bucureşti, să caute şi el. Aşa vei
face, senior, fiindcă aşa trebuie. Iar dacă poliţistul descoperă
el filonul, am eu grijă de el!
Halalaie simţi că foarte greu se poate lupta cu acest
Carabonc, de fapt cu destinul. Recapitulând mai târziu ceea
ce făcuse, Halalaie se convinse că, într-adevăr, cu singuru-i
ochi, Carabonc îl supusese voinţei sale. Şi iată ce făcu
seniorul. Deschise o uşă atât de secretă că bătea la vedere,
aşa cum existau multe uşi în casele din oraş, „micul
Eldorado”, bântuit de duhi.il metalului galben. Făcu acest
lucru deşi îşi zicea întruna că se dă de bună voie pe mâna
asasinului cu un singur ochi, că mişcările sale sunt
incredibile, inutile, prosteşti.
Poate şi Carabonc se mirase, însă nici un geniu al
psihologiei, sau toate geniile la un loc, fiindcă există o
grămadă, n-ar fi putut surprinde cine ştie ce schimbare pe
acea mască de Frankenştein, – şi astfel, pătrunzând ei doi în
camera secretă, seniorul îşi arătă o parte din comori omului
pe care-l detesta.
— Spui că aş avea nevoie de aur! ridică glasul, cât mai
dispreţuitor, şi bărbia, cu smocul de păr ascuţit pe care-l
cultiva cu precauţiune, se semeţi, fiindcă vitrinele de cristal,
ce adăposteau colecţiile sale de piese rare, îi dăduseră curaj.
— Eu nu am nevoie de aurul tău nenorocit, Carabonc! Ia
priveşte aici, juma popă, juma prof!

391
Carabonc nu răspunse dar începu să clatine din cap a
negaţie, la început imperceptibil, apoi din ce în ce mai
energic.
— Cască ochiul! izbucni furios Halalaie. Uite aici o secure
de pe vremea agatârşilor, dezgropată la Tufalău. Nu pentru
tăiat lemne, că e din ciur curat. Britich Museum of London
mi-ar oferi oricând pe ea zeci de mii de lire sterline.
Tăcând, Carabonc clătina din cap, ca un mecanism.
— Uite o monedă veche de mii de ani, uite ce scrie pe
semicerc: Sarmis Bazil, a fost bătută sub regele Sarmis,
valorează o avere, două averi, e cadoul unui conte a cărui
fiică mi-a fost logodnică, am spart logodna însă cadoul nu l-
am înapoiat, atât de ticălos am ştiut să fiu, ha, ha!, iar banul
de alături provine de la monetăria din Tarnis, dacă vrei să
afli. Uite dincoace o bijuterie feniciană, acel şir de inele
legate, e din secolul cinci înainte de Hristos, omule, iar mai
încolo e o arrugia, daltă de pe vremea romanilor, ce e drept
nu din aur, dar cu ajutorul unor asemenea scule strămoşii
noştri îşi croiau drum prin piatră şi au săpat galeriile de la
Cetatea Mică şi... inelul cu piatră neagră se spune că a făcut
parte din tezaurul lui Attila... Seniorul respiră adânc, îşi
şterse fruntea. Continuă să vorbească iute, ca într-un delir:
în mijlocul vitrinei e un şekel, prima monedă de aur din
lume, din Babylon, turnată în metal preţios extras la Ophir
de către sclavii Thuschi, acum nu se ştie câte milenii.
Carabonc! De ce-ţi legeni întruna frumuseţea aia de cap?
Cârciumarul vorbi iarăşi neaşteptat de blând ca şi cum s-
ar fi adresat unui copil neascultător.
— Cine mai ştie despre aceste comori, senior? Multă lume?
— Numai câţiva. Printre ei şi prietenul meu Şorban. De ce
întrebi?
— Nu ţi-e frică? Într-o noapte am să fur totul. Şi am să te
ucid!
— Nu mă tem de tine, Carabonc!
— Eşti bolnav, senior Halalaie, foarte bolnav... Tăcu, îşi
trecu palma peste gaura în care fusese cândva un ochi. Dar
şi eu sunt bolnav, amândoi suntem bolnavi de aur şi-mi pare
bine să constat, acuma mi-s sigur, că facem târgul – cât
392
priveşte nimicurile pe care le doseşti în odaia asta, cu ele nu-
ţi poţi clădi castele, nici să cumperi universuri, pe mine nu
mă duci, eu cunosc, eu am citit cărţi, securea agatârşă de
care eşti fălos e numa o imitaţie, la fel şi dalta romană, iar
şekelul nu e decât o minciună şi încă una mică, nu ştie nime
cum arată un şekel! Banul regelui Sarmis ţi l-a confecţionat
Măcimăciucă falsificatorul şi numa inelele legate au ceva
preţ, dar numai cât să plăteşti câteva ospeţe... Cel mai de
preţ obiect din soba asta, e pictura aia şi Carabonc arătă cu
degetul un tablou ce-l reprezenta pe călăreţul negru pe
armăsarul său argintiu. Cine-i pictorul?
— Nu prea ştiu, răspunse evaziv Halalaie. Eşti în stare să
apreciezi culorile cu un singur ochi?
— Şi de ce ţii ascunsă aici pictura?
— Nu ştiu, făcu seniorul. Din punctul meu de vedere nu
are vreun preţ deosebit. Ce te-a apucat?
— Parcă-l cunosc pe călăreţ... Unde l-am mai văzut?
— Cine ştie! Să ieşim de aici!
Halalaie zăvorî uşa, în vreme ce Carabonc mârâia.
— Ai nevoie de aur mult, senior! Ce ţii în camera aia, e
fleac. Mă vei asculta. Pe măsură ce cuvintele deveneau
poruncitoare, glasul cârciumarului se făcea tânguios. Eşti
nebun, senior, ai într-adevăr mare nevoie de un castel şi de o
galaxie, iar ca să intri în stăpânirea lor îţi trebuie aur, un
morman de aur...
Ajunseră în vestibul unde, instalat într-un jilţ, fumând,
aştepta bătrânul căpitan de jindari Climescu. Până să ajungă
la actuala existenţă tihnită, trecuse prin toate, chiar şi prin
puşcărie şi fusese bărdaş, pârgar, artificier, hocman, sergent
de stradă, avansat plutonier, ajuns în cele din urmă căpitan
datorită unor împrejurări favorabile. Părea că adormise, nici
nu mişcă la apariţia celor doi. Purta cu el sabia, fără a fi
obligat. Cândva, pe când făcea pe artificierul, o galerie se
surpase peste el, de unde rămăsese cu nişte ticuri nervoase,
La fereastră, de asemenea trăgând din ţigaretă, în picioare,
neclintit, aştepta un civil scund, subţire, spilcuit, duhnind a
parfumuri, cu mutra uşor turtită, cu o claie dreptunghiulară

393
de păr aducând a cărămidă. Iscodea cu nişte ochi minusculi
şi, pesemne, răi.
Deodată, căpitanul Climescu prinse viaţă, efectuă una din
cumplitele sale strâmbături ce trebuiau interpretate drept
zâmbete.
— Dumnealui, zise, îi domnul comisar de poliţie Beniamin
Cornea, din Bucureşti, a fost detaşat la noi, se simţea lipsa.
E fratele marelui criminalist Maximilian Cornea, spaima
bandiţilor.
— No şi ce! făcu înţepat seniorul, parodiind accentul rural
al jandarmului. Nu-l cunosc nici pe el, nici pe frate-so, că n-
or venit să mi se prezinte!
— Domnul Beniamin se află numai de două zile în oraş,
mormăi conciliant Climescu.
— Două zile înseamnă foarte mult, domnule căpitan! Avea
timp din belşug să vină la mine!
— În ce scop? întrebă glacial noul comisar.
— Ca să-ţi văd mutra!
Privirea poliţistului îl măsură cu dispreţ pe Halalaie care
era mult mai voinic şi mai înalt cu un cap.
— Şi nu mai face, urmă seniorul, aici în ţinutul nostru, pe
marele detectiv britanic! Nu ţine, băiete, n-are să-ţi meargă!
Cum spuneai că te chemă? Cornea nu catadixi să răspundă,
dar pe figura lui plată părul-cărămidă păru să ia foc.
Căpitane Climescu, nu l-ai prevenit în privinţa asta, că n-are
să-i meargă? Aici, la noi, în ţinutul nostru deosebit! De ce nu
l-ai pus la curent?
Climescu tuşi încurcat, două rictusuri îi tăiară faţa. Vorbi
greu.
— Suntem în misiune oficială, domnule Iulian. A fost ucis
un om...
— Am aflat înaintea dumitale. I-am exprimat regretul meu
lui Carabonc. Mai este ceva?
— Carabonc a declarat că ar fi petrecut întreaga noapte cu
dumneavoastră, urmă domol Climescu, ţinând mâna pe
sabia sa arhaică în timp ce comisarul Cornea răsfoia un
carnet.
— Aşa e. Corespunde adevărului, rosti seniorul.
394
— De la ce oră, la ce oră? întrebă Cornea, fără a-şi ridica
privirea.
— Ce naiba mai este şi asta? Îndrăzneşti a-mi lua un
interogatoriu?
— Simple întrebări. Interogatoriul abia urmează.
— Ştii ce? Tunde-o din casa mea până nu mă înfurii!
Beniamin Cornea, comisarul mărunţel (ciudată nepotrivire;
dacă era fratele lui Maximilian Cornea, un munte de om, ar fi
trebuit să fie ceva mai răsărit), deci acest Beniamin făcu un
pas mic pe măsura staturii sale, ciocăni rar cu degetul în
carneţelul desigur plin de enigme.
— Carabonc Gheorghe, poreclit Surdu (de ce nu
„Chioru”?), pe baza „urmelor concretizate prin sunete şi
diverse stări”, a „dactilogramelor bideltice elipsoidale”,
folosind metoda „amestecului negativelor”, în baza unor
mărturii şi a constatărilor, pe baza dreptului pe care ni-l
conferă legea, te arestez sub acuzaţia de crimă de omor. Vei fi
interogat separat, ai dreptul să-ţi angajezi unul sau mai
mulţi advocaţi.
Căpitanul Climescu asculta siderat, nu-l impresiona cine
ştie ce arestarea lui Carabonc, cât „metodele” folosite de
poliţistul bucureştean. Acesta întoarse o filă din carneţel.
— Halalaie Iulian Voicu, în conformitate cu prevederile
Codului Penal cu privire la complicitate la crimă şi mărturie
falsă, te arestez. Vei fi supus unui interogatoriu separat, ai
dreptul să-ţi angajezi apărători.
— Încă nu s-a născut în oraşul ăsta omul care să mă
aresteze! răcni nebun de furie seniorul.
— Nu m-am născut în oraşul ăsta, răspunse la obiect
poliţistul şi Halalaie privi buimac ochiul revolverului ce
răsărise pe neaşteptate în lăbuţa lui Beniamin Cornea.

Pe neaşteptate, împotriva aşteptărilor, Halalaie se linişti.
Nu din cauza revolverului. Pur şi simplu pentru el prezentul
se topi. În existenţa lui interveni un moment al
„necruţătoarelor miracole”.
Ca un avertisment, ca o presimţire, prin faţa lui fulgerară
nişte ochi verzi punctaţi de steluţe galbene. Ochi de femeie,
395
ochi de lynx? Seniorul traversă acel straniu vertige când ţi se
pare că retrăieşti ceva de demult, ceva legat de poveşti pe
care nu le cunoştea, şi totuşi parcă le cunoştea, ele veneau
de departe, urcau de departe, se perindau neîncetat, ivindu-
se şi dispărând, ca şi râul Cerdava în veşnică mişcare,
perpetuă schimbare.

TREI

Nişte înaintaşi de-ai lui Terentius Neptunalis, povestea e
neclară însă romantică în neclaritatea ei, navigatori şi
negustori, şi-au tăiat drum pe mare, au urcat muntele
Pangaios, au străbătut văile Strymon şi Vardar, au trecut
Dunărea, urcând apoi pe Jiu, către albia râului Maris –
Mureşul – conducându-se după nişte însemnări atribuite
regelui Darius Histapes.
Aur căutau, însă echipajul fenician al liburnei Thassa,
capturată de la romani, echipajul aflat pe aceste meleaguri în
acelaşi nobil scop – aurul – i-a măcelărit pe concurenţi în
treacăt, însă cu sârg, aşa cum cere bunul spirit negustoresc.
De bună seamă cineva a scăpat, altfel neamul lui Neptunalis
s-ar fi stins atunci iar autorul acestor pagini n-ar mai fi avut
ocazia de a face comentarii cu privire la destinul lui Terentius
Neptunalis care a murit de tânăr, tot din cauza aurului.
Tatăl său, Claudio Neptunalis, descindea din Genoa, iar
mama, Sossia, o frumoasă agatârşă pe care a cumpărat-o de
la părinţii ei de undeva din nord şi a iubit-o la Chybe, a
rămas aici, iar când Legiunea a 13-a Gemina a pătruns în
Dacia Apulensis, copil încă, Terentius scotea alături de alţii
ca el bolovanii auriferi din galeriile de la Ampelum iar tatăl
său, damnatione ad metalla, spărgea cu grele ciocane roca,
biciuit de un decurion ce îndeplinea acolo la mină funcţia de
supraveghetor.
Printr-o hotărâre a lui Verus Scaunrianus, procurator
aurariorum, Claudio Neptunalis, bătrânul, a fost eliberat şi,
396
fiind om cu învăţătură, el ocupă diferite funcţii, cca mai
înaltă fiind aceea de tabularius, archivar la administraţia
minelor de la Alburnus Maior, Roşia Montană, deci. Fiul,
tânărul Terentius, având şi el aplicaţiune pentru învăţătură –
scria chiar şi poeme de dragoste, nefericitul – s-a pomenit
verna ab instrumentis tabularionum – contabil – şi a fost
martor al construcţiei apeductului de la Ampelum – Zlatna –
socotind banii de cheltuială pentru această lucrare, făcând
aritmetică între iambi şi alexandrini.

Într-o îmbietoare după-amiază Terentius Neptunalis intră
în birtul lui Eutropius, frecventat mai ales de militari şi ceru
o cupă de vin negru, indigen. În sufletul său delicat
pătrunsese o teamă şi ar fi vrut să se consulte cu amicii săi
Caius Hermias şi Lucius Salvianus, amândoi ofiţeri ai
Legiunii Gemina, însă aceştia nu se înfăţişară la locul de
întâlnire şi Terentius rămase singur, privind şirul de amfore
mari întunecate, cu încrustaţii ce reprezentau păsări, cai, iar
pe una crezu că desluşeşte semnul cometei, care nu-i plăcu.
Tânărului îi era frică, azi trebuia s-o vadă pe Faustina, iar
tatăl acesteia, puternicul duumvir Fascinus, ameninţase că
de nu se va pune capăt acestui amor nepotrivit, va lua
măsuri. Se pare că îndrăgostiţii au avut totdeauna mari
probleme.
Amorezatul contabil aruncă pe tejghea un sestert de argint
cu chipul glorios al lui Traiano Augustus Germanicus
Dacicus şi, uşor ameţit, ieşi în zăduful de-afară. Curajul său
nu se ridica la înălţimea iubirii, el decise să renunţe la
Faustina, în schimb va compune un poem – slabă consolare!
– dar pentru o asemenea îndeletnicire avea nevoie de singu-
rătate, aşa că, pe nesimţite, tot îngânând ritmuri, se trezi
afară din urbe, pe o vale îngustă unde nu mai călcase
niciodată, valea Cerdavei. La apusul soarelui Terentius se
mai afla departe de cetate, rezemat de o stâncă subţire ce
mai păstra fierbinţeala amurgului, privind apa verde,
scânteietoare ce se zbătea la picioarele sale.
Poemul de adio îl şi avea sub tâmplă, transcriindu-l poate
îl va face să parvină sub privirile dulci ale Faustinei, era,
397
bineînţeles, o elegie, dar şi un astfel de gest nu era chiar
lipsit de pericole, tatăl fecioarei se arătase necruţător şi ar fi
fost în stare de orice, chiar şi să-l deporteze în Erythrea. Mai
bine va trimite stihurile sale la Roma, cu cel dintâi curier,
prietenului său Sibolla, filozoful şi oratorul care a ajuns
celebru şi poate că astfel, indirect, Faustina. Îi va afla marea
jale.
Poetul suspină, privi melancolic apa şi îngheţă! Apa, râul
Cerdava, curgea în sus! Ochii negri ai fiului agatârşei Sossia
şi ai lui Claudio, se măriră, abia mai încăpeau în orbite ăi
pentru moment din minte îi zburară stihurile dedicate
Faustinei. Râul curgea în sus. Terentius fu atât de
înspăimântat de fenomenul în care el dezluşea o voinţă, un
mesaj al zeilor, încât goni dintr-acolo ca urmărit de
războinicii bastarnici, şi reveni în acel inexplicabil loc, pe
valea Cerdavei, abia peste câtva timp, însoţit de prietenii săi
ofiţerii Caius şi Lucius care îşi bătură joc de el fiindcă râul
curgea normal, în jos, şi se ospătară şi băură vin şi nici
măcar mai târziu când deşertară ulcioarele apa nu-şi
schimbă cursul, doar dispoziţia militarilor se schimba din ce
în ce, ei făceau un haz nebun, iar seara povestiră în cetate şi
Terentius avu neplăceri cu subprocuratorul, fiindcă un verna
ab instrumentis tabularionum trebuie să fie un om lucid, cu
gândul numai la cifre, nu e permis să-şi plimbe capul prin
nori şi să aibă viziuni, fără decât numa poate dacă-i nebun şi
din pricina asta se iscă o gâlceavă între poet şi amicii săi
ofiţerii, dar până la urmă se împăcară, tot la cârciuma lui
Eutropius şi contabilul uită, uită apa care curge în sus şi vai,
începu s-o uite şi pe Faustina şi nu mai compuse poeme,
deveni un funcţionar conştiincios plătit cu patru mii de
monede pe an.
Până ce într-o noapte visă iar. Revăzu râul ce curge în sus
şi câtva timp rămase nelămurit, nemaifiind în stare să
despartă visul de realitate, iar curajul de a merge iar în locul
acela vrăjitoresc nu-l avea şi numai datorită unei femei,
Annia, el reveni după câtva timp pe apa Cerdavei.

398
Annia nu locuia la Ampelum, ea era o munteancă şi intra
în oraş călare pe un căluţ mărunt şi îndesat ca un cocean.
Annia aducea, pentru vânzare, afine, frăguţe.
Terentius Neptunalis cumpără o cană cu frăguţe şi supse
încetişor boabele mărunte, aromate, acolo în piaţă, uimit de
ochii albaştri ai fetei, atras de părul ei lung, întunecat,
împletit în cozi grele, şi a tot privit-o până ce tânăra se răsti
la el:
— Mai ia-ţi picioarele în spinare, streine!
Cam aşa încep uneori marile iubiri, cu o trimitere la dracu,
iar Terentius gândi: „Strein? Eu, care în ţara asta m-am
născut?” şi traversă către dugheana lui Avianus, un fabri
aurari pe care-l cunoştea şi cumpără de la el nişte cercei de
argint.
Ciudat, Annia acceptă cerceii şi, după câteva zile, când
coborî iar la oraş îi purta la urechi, şi-i întinse lui Terentius o
cană de lut cu ceva licoare neagră, amăruie, îndulcită numai
cât trebuie cu miere şi care ţi se urca iute la cap. Terentius
mai întâi crezu că munteanca l-a otrăvit, dar când îşi reveni,
în iarbă, afară din cetate, Annia râdea de el.
Din plimbare în plimbare ei doi ajunseră tot mai departe,
chiar până în locul Unde lui i se năzărise că râul curge în
sus, însă şi acum apa tumultuoasă, limpede totuşi, venea
cuminte către vale şi Terentius ezită dacă să-i povestească
fetei ce zărise el cândva.
Îi povesti totuşi. Annia rămase gravă, ea care râdea atâta,
din orice, ochii i se îngustară, rămaseră subţiri şi-i răspunse,
vorbind parcă în taină, că faptul e bine cunoscut în aşezările
din munţi.
Erau ei doi acolo, singuri, nu chiar singuri de tot, o
furtună se pregătea, la o cotitură în formă de S, dublă
cotitură, râul se tulbură, nori negri cu tiv purpuriu îşi
întinseră cohortele deasupra văii şi tunetul dădu de veste.
Începu o ploaie oblică, prevestitoare de bine, de rău? Annia şi
cu Terentius se refugiară într-o văgăună, o deschizătură în
stâncă, unde era cald şi ploaia nu-i ajungea, el descheie
stângaci cojocelul fetei şi, cam bâlbâindu-se, îi promise o
haină frumoasă lucrată la cel mai iscusit fabri tignuari şi nu
399
se ştie cum lunga şi alba cămaşă a Anniei lunecă de pe
umerii, de pe sânii ei, iar când Terentius o îmbrăţişă fata
râse iar şi-i spuse că va fi cam greu s-o învingă fiindcă e
voinică şi dodoloaţă, dar încetul cu încetul se dădu învinsă şi
mai târziu când, parcă ruşinată, îi întoarse spatele alb,
Terentius văzu în sclipirea fulgerelor, pe umerii frumoşi, pe
şolduri, firişoare subţiri, galbene şi înţelese, sau ghici că
Annia şi cu el se îmbrăţişaseră pe aur.
Furtuna se încleştă, se descleştă, se duse, şi-n gura
văgăunii, tăcută acum, Annia ridică braţul, iar Terentius
văzu cum, răsucindu-se şi răscolindu-se în adâncuri,
Cerdava curge în sus...
Terentius Neptunalis porni iar pe valea Cerdavei, către
văgăuna dragostei şi a aurului, împreună cu prietenii lui,
ofiţerii. Caius îl tachina fără încetare, fiindcă aşa era Caius,
cam flecar, deşi nu rău la suflet, ba în legătură cu pretinsa
comoară, ba în legătură cu Annia; Terentius comisese
nedibăcia de a povesti prea mult.
Celălalt ofiţer, Lucius, mai tăcut, se exersa pe drum
înfigând în trunchiurile copacilor o suliţă uşoară, el era
campion vestit şi câştigase întreceri pe întreaga Legiune iar
acum spera să se întoarcă în cetate dacă nu cu aur, cel puţin
cu o căprioară ce s-ar fi ivit în bătaia armei sale şuierătoare.
Dar nu o căprioară ci un lynx, pitit printre ramuri, îi
aştepta.
Suliţa, aruncată cu forţă şi precizie, sfărâmă coastele,
ieşind prin cealaltă parte. Urlând, văitându-se, tânguindu-se
de moarte, uriaşa pisică galbenă se prăbuşi din creangă în
creangă încercând încă să se mai agaţe cu ghearele, iar când
ajunse jos se mai zbătu stropind ferigile cu sânge negru şi
izbind pământul cu puternica-i coadă groasă, scurtă, cu un
fel de măciulie întunecată la capăt.
Caius observă, caustic, că de astă dată îndemânarea
campionului fusese de prisos, frumosul, elasticul animal al
pădurii nu trebuia ucis, Lucius se mulţumi să răspundă,
mândru, că, de nu-l răpunea, lynxul i-ar fi atacat zvârlindu-
se fulgerător din copac, Caius îl contrazise în timp ce
Terentius privind puţin înfricoşat cum mai zvâcnesc muşchii
400
pisicii galbene, pătate, parcă vie şi în moarte, se întreba cum
ar fi posibil să descrie toate acestea în stihuri.
Ar fi trebuit să-şi adreseze o altă întrebare! Întâmplarea cu
lynxul ar fi trebuit să-l avertizeze, dar se încredea pe deplin
în prietenii săi şi merseră mai departe pururi, iar amurgul îi
întâmpină la înapoiere mult mai bogaţi decât. la ducere,
găsiseră cu adevărat aur, Terentius nu-i păcălise, găsiseră
grăunţe mari, galbene, grele, şi deodată, încercând să
nimerească un fag, Lucius Salvianus, ofiţer al Legiunii a 13-a
Gemina şi campion la aruncatul discului şi suliţei, greşi ţinta
şi arma se înfipse în ceafa lui Terentius care mergea în faţă,
naivul. Suliţa străbătu gâtul, sfărâmând mărul lui Adam şi
fiul lui Claudio şi al Sossiei şi iubitul Anniei se prăbuşi
horcăind fără a mai apuca să facă un semn către zei, munţii
căzură peste el şi el se duse, mă întreb dacă înţelegând ce s-a
întâmplat şi, tot mă întreb, dacă mai având puterea de a
spera că va ajunge în apropierea lui Jupiter, unde îi va fi
bine.
Caius cel vorbăreţ puse o întrebare aspră.
— De ce l-ai răpus pe prietenul nostru?
Lucius îi răspunse:
— A fost o greşeală, eu am ţintit copacul.
— Minţi, Lucius!
Campionul rânji cu dispreţ.
— Eşti un neghiob, Caius! Aurul împărţit numai în doi
cântăreşte mai greu!
— Prietenia e mai presus de aur, ticălosule! şi Caius
smulse din trupul lui Terentius suliţa. Lucius cel puternic se
sperie, răcni.
— Ce doreşti, Caius? Rămâi unde eşti! Şi lasă jos suliţa! E
a mea!
Caius scrâşni iar: „Ticălosule!” şi azvârli, dar cum el nu era
un campion, arma şuieră pe lângă grumazul lui Lucius şi
zbură undeva. Cei dor ofiţeri, prieteni un minut înainte, se
încăierară sălbatec, Lucius era mai voinic, Caius mai agil, îşi
pricinuiră răni multe, căzu întunericul, ei încă se mai
băteau, înfricoşaţi ambii, stropiţi de sânge şi într-o ultimă

401
disperată sforţare se împinseră unul pe altul într-o neagră
prăpastie unde nu-i mai scoase nimeni niciodată.

Ce a rămas? Amintirea unei iubiri într-o seară furtunoasă
când Cerdava curgea în sus fiindcă, îmi zic, pântecul Anniei
va fi rodit, iar urmaşii muntencei cu ochi albaştri şi ai lui
Terentius Neptunalis, poetul, vor fi trăit şi se vor fi înmulţit şi
ei se află printre noi, dacă nu cumva suntem chiar noi. Şi a
rămas ţinutul acela etern şi miraculos tăiat de râul ce curge
câteodată în sus...

PATRU

Seniorul Halalaie tresări: făcuse saltul către prezent. Era
sub arest! El! Cei doi advocaţi, dl. Pepe Ionescu, al lui
Halalaie şi Theodor Csaky, al jupânului Carabonc, amici sau
inamici după cum le dictau interesele lor de barou, în cazul
de faţă foarte amici – se întruniră la „Urangutanul”, cel mai
de vază local al seniorului H., şi între bere rece, măduvioară,
raci, friptură, vin roşu, puseră la punct cu „neglijent” lux de
amănunte orariul nopţii de pomină când jupânul Carabonc îl
lichidase pe nefericitul holoangăr, iar Iulian Voicu Halalaie,
în mare vervă de joc, de jocuri, trecuse de la masa de biliard
la poker, ajungând pe la miezul de noapte în patul
aţâţătoarei Florica, nevasta lui Gurguzan, pădurarul şef al
seniorului aflat în rod de inspecţie departe în munţi.
Pentru ca pe la două ale nopţii, ne referim la acelaşi
Halalaie, să ciocănească discret la camera Flaviei de la
hotelul „Fântâna Craiului”. Şansonetista Flavia era, oficial,
metresa lui Miki Lotu, un tip lunecos ca şerpii şi de care se
temea multă lume.
Advocaţii, cunoscând prea bine adevărul cel rău, fuseseră
plătiţi spre a-l converti în bine şi, în deplină înţelegere,
căutau soluţii. Pepe Ionescu ştia prea bine că în noaptea de
12 mai, începând cu orele şapte ale serii, seniorul H. nu
402
putea fi acasă, aşa cum declarase el, de vreme ce Iulian,
după o cină luată împreună, jucase biliard. La rându-i,
Csaky, îşi vârâse şi el nasul cel prelung, scotocind. N-a fost
greu să afle că pe la şapte seara cârciumarul Carabonc nu
mai avea muşterii, iar ceva mai târziu, un amărât deschisese
uşa cârciumii, dar, parcă, nu mai ieşise de acolo, în schimb
ieşise Carabonc. Aceşti martori, vreo doi, trebuiau învăţaţi ce
să spună, iar nevasta cea bigotă a jupânului, trebuia
lămurită de asemenea.
Frumoasa Florica şi dulcea Flavia nu creau deosebite
probleme, gura închisă, discreţia, intrau în sfera micilor lor
interese mari. Advocaţii tocmai enumerau mijloacele de
convingere, când la masa lor se aşeză, neinvitat, un ins de
vârstă incertă, probabil tânăr, deşi avea părul alb-argintiu,
cu ochi albaştri, limpezi, candizi. Omul era îmbrăcat cam
alandala, dar fruntea înaltă îi conferea nobleţe; era palid,
impunător şi frumos prin ceva neclar, căutătorul de aur
Toma Milea, cu toate că el afirma despre sine că e doar
căutător. Spuse cu glas plăcut:
— N-am reuşit să pătrund până în „celula” seniorului
Halalaie. Transmiteţi-i că s-a găsit aur la Radfonten, în
Transvaal. Mult! Să plecăm acolo, nu mă interesează aurul
dar aş vrea să-l însoţesc pe senior în această călătorie. Mă
îngrijesc eu de toate, pot. Să nu mai investească seniorul
banii aici, aurul acesta îşi pierde însuşirile de cum intri în
oraş, se transformă în aramă sau în cine ştie ce. La
Radfonten însă...
Pepe Ionescu, cu faţa lui albă, necercetată de soare, fiindcă
mult timp îşi petrecea prin birouri şi restaurante, acum uşor
transpirat de eforturi, lovi cu demnitate masa.
— Nu te agita, drăguţă, lumea se uită la noi şi nu-mi place!
Vrei să afle şi alţii secretul cu aurul de la Radfonten, să plece
toţi acolo?
— Dar scrie în gazetă, explică Toma Milea.
— Ei, cine le mai citeşte pe toate, vorbi celălalt advocat. E
un secret. Dacă eşti cuminte şi ne laşi dracului în pace,
mergem noi cu tine la Radfonten şi unde vrei.

403
— Nu-ţi mai bate joc de bietul băiat, interveni moale dl.
Pepe. Domnule Milea, prietenul meu Theodor e un glumeţ, îi
place să ia oamenii peste picior cu toate că are sufletul blând
ca un fluturaş de mai. Adevărul este că noi nu suntem
căutători de aur, nici măcar căutători, aşa cum eşti
dumneata, suntem simpli jurişti. Iar seniorul Halalaie,
sărmanul de el, după cum ştii cred, se află în detenţie. Dacă
nu ne deranjezi, poate-l scoatem mai repede din temniţă şi-
atunci îl convingi personal între patru ochi şi veţi pleca în
Africa ori şi mai departe, cu binecuvântarea noastră.

Seniorul H. nu se afla în temniţă şi cu atât mai puţin într-
o celulă murdară cu gratii, gardieni, ploşniţe şi alte cele. Nu
mânca pâine mucegăită, uscată, şi nici nu bea apă sălcie
dintr-o cană murdară. Nimeni n-ar fi îndrăznit să se poarte
în felul acesta cu H., spre nemulţumirea comisarului
Beniamin Cornea care trimitea – sau se prefăcea că trimite! –
depeşă peste depeşă la Bucureşti. Căpitanul Climescu îl
instalase pe seniorul Halalaie într-o cameră „de oaspeţi” a
Judecătoriei, într-un uşor arest preventiv, până ce se vor
clarifica lucrurile.
Pe aici se perindau întruna prietenii seniorului, doi
chelnări făceau permanent legătura cu „Foişorul de aur” şi
„Urangutanul” aducând gustări şi băutură.
— E un mare escandal! zicea în acest moment marele
dresor Aboui, mângâindu-şi căţelul preferat, pudelul Sejour.
— Da, Ştefane, nu sunt decât o biată victimă, murmură
melancolic H., care se simţea excelent în acest rol de victimă.
— Şi chiar, nu ţi-e permis să ieşi?
— Ei nu! Cine ar cuteza să mă oprească? Dar, înţelegi tu,
prefer să nu prea mă mişc de aici, vreau să trezesc
indignarea acestei momâi degerate care se numeşte opinia
publică. Seniorul mestecă un pişcot, adăugând: De altfel, mai
şi ies, incognito...
— Opinia publică e de partea ta!
— Nu-mi fac iluzii. Opinia publică e de partea celor
puternici, omul trebuie să fie dur, iar eu nu-s decât un biet
visător. Visător! Nu trebuie să scapi din mână biciul, eu ce
404
fac? În tinereţe m-am pasionat de cercetări ştiinţifice iar
acum am o lunetă şi un telescop şi discut filozofie
matematică, de există aşa ceva, cu Şorban. A fost la mine, cu
mutra lui bleagă, Şorban-savantul, şi ce crezi că a spus? Cal-
culele sale demonstrează imposibilitatea ca eu să-mi fi
petrecut noaptea discutând afaceri cu cârciumarul Carabonc.
Dar calculele tale – i-am răspuns – sunt numai nişte
abstracţiuni, iar tu un visător ca şi mine, de-aia nu te ţin de
rău, – iar adevărul cumplit al vieţii..., iar el: Nu ridica tu
glasul către mine, adevărul vieţii nu mă atinge şi schema
asta am întocmit-o numai spre propria mea satisfacţie,
priveşte, curba din stânga eşti tu, ba nu, Carabonc, iar
zigzag-ul aparent paralel, te reprezintă, examinează, te rog,
aceste imposibile puncte de intersecţie.
— Ah, dementul, murmură Ştefan Aboui.
— Asta e, că nu-i chiar dement definitiv. Are uneori idei
geniale.
— Deci, a desenat o schemă? întrebă Aboui, servindu-se
cu liqueur dulce, căci el nu bea niciodată „băuturi
bărbăteşti”.
— Da, a tot fluturat-o prin faţa ochilor mei, dar nici n-am
voit s-o privesc, şi până la urmă nu Şorban s-a înfuriat, ci
eu.
— Şi dacă o arată noului comisar? Acela e întreg la cap?
— Nu ştiu, dar Şorban n-o arată nimănui. El este un
campion al zădărniciei, cam ca şi mine, cam ca şi unul Toma
Milea. Toţi căutăm, dar nu ştim prea exact ce.
Fluturând o pălărie fistichie Pepe Ionescu deschise larg
uşa ca să-i încapă burdihanul, aruncă o privire pofticioasă
asupra bunătăţilor de pe mesuţe.
— Salutare, salutare! Aşa detenţiune mai zic şi eu! Nici nu
văd de ce m-ai angajat să te scot de aici, senior, când văd că
ai de toate, bănuiesc că. şi blonde!
— Da, halbe blonde am! Serveşte-te!
După ce dresorul Aboui, om fin, se retrase, Halalaie lămuri
chestiunea.
— Nici nu te-am angajat să mă scoţi de aici, Pepe! Dar de
ce eşti aşa de alb?
405
— Toată lumea-mi pune aceeaşi întrebare. Lasă. Ce ziceai?
— Nu trebuie să mă scoţi de aici tu, alta e problema.
— Ar trebui s-o tratezi mai serios, afurisitul de comisar
bucureştean nu se teme de Dumnezeu! Şi nici măcar nu te
iubeşte:
Advocatul, înfulecând de-a valma din tot ce se găsea acolo
şi stropindu-şi gâtlejul, extrase din unul din buzunare un
notes gros şi jegos în care se aflau adunate toate mizeriile
acestei lumi sau, măcar, o bună parte din ele şi dădu citire,
rar şi răspicat „orariului” întocmit la „Urangutanul”
împreună cu amicul şi inamicul său Theodor. Seniorul H.
află acum, uşor contrariat, cam ce făcuse sau nu făcuse el în
aşa zisa noapte petrecută cu jupânul Carabonc.
— Mă, Pepe, nu mă mai plictisi cu prostiile astea, pe
comisarul acela mititel eu îl acopăr c-o flegmă oricând
doresc. Mie mi-ar trebui un poliţist particular isteţ, discret,
invizibil, şi care să nu fie de pe aceste meleaguri, cu cât mai
de departe, cu atât mai bine.
Meticulos, dl. Pepe şterse cu şerveţelul buzele-i groase,
meditând încruntat.
— Iulian, tu eşti bolnav!
— Toţi suntem foarte bolnavi, Pepe, unii bolnavi de aur,
alţii din motive necunoscute, îl cită fără voie Halalaie pe
Carabonc. De ce dracu, totuşi, eşti aşa de alb, n-ai cumva
gălbinare? Da, am nevoie de un detectiv bun, tânăr, ager,
descurcăreţ.
— Iar eu îţi spun că mai întâi ai nevoie de noroc cu carul
ca să ieşi cu bine din rahatul în care te-ai băgat. La ce ţi-e
necesar un detectiv?
— Am să-ţi spun, că oricum se află. Trebuie să cunosc
cine este nefericitul ăla strangulat la cârciuma lui Carabonc
şi, mai ales, de unde vine.
— Şi la ce-ţi foloseşte? îl contracită Pepe pe senior.
— Să zicem, curiozitatea. Am destui bani ca să-mi satisfac
orice curiozitate.
— Însă nu destui ca să descoperi orice galaxie, rânji Pepe
Ionescu. Vrei să afirmi că nu Carabonc l-a omorât pe acela?

406
— Mă mir! Tu ai faimă de om deştept, dar pui întrebări
neghioabe, neaşteptat de neghioabe.
— Nu-sunt mai rău decât alţii, spuse Pepe, şi faţa lui albă
deveni şi mai albă.
— Ce alegi, între rău şi neghiob? Nici tu nu ştii. Am destui
bani ca să-mi satisfac orice curiozitate.
— Nu destui ca să angajezi un mare advocat, nu un
nemernic ca mine, şi nici destui ca să cumperi orice galaxie!
— Cum să fie Carabonc asasinul, m-aş asocia eu cu un
ucigaş, aşa vezi tu?
— Tu, Iulian, te-ai întovărăşi chiar cu diavolul de ţi-ar fi cu
trebuinţă, e drept că eu as face la fel, şi nu mai vorbi pe
tonul ăsta sincer şi patetic, că nu mă impresionezi. Ce, îţi
închipui cumva că eu nu am personalitate? Foarte bine, eu,
conştient că mint, am să pledez pentru nevinovăţia ta, şi
atunci voi avea nevoie de patos, iar Theodor are să
demonstreze fir cu fir că frumosul Carabonc e un înger şi a
îngurgitat toată viaţa numai pască, şi numai fiindcă suntem
orbi nu-i vedem nimbul, bun, asta nu înseamnă să renunţăm
la părerile noastre personale. Să nu mă mai jigneşti...
— Promit... Dar eşti atât de alb! rosti duios seniorul H. Cu
ce te-am jignit?
— Vrei un detectiv? Perfect! Agenţia Lăzău îţi spune ceva?
Sau te temi că ăia-s prea tipicari. Preferi agenţia „Bak and
Company?”
— Mi-e tot una. Dar prefer cea dintâi, cunosc toate limbile
din lume în afară de engleză. Să fie cât mai repede. Ai
mâncat? Ai băut? Te-ai bârnit? Acesta o un cuvânt al lui
Şorban... Mă bucur. Când pleci, trimite-mi servitorul!
Obrazul de hârtie al lui Pope deveni străveziu, el se ridică
suprimând cuvintele de indignare, asta e, asta e soarta
ingrată a advocatului, să îndure, pentru un mic câştig, orice
umilinţă. Se retiră ca o broască ţestoasă. „Logofătul” Făt îl
anunţă pe stăpânul său că în antecameră aşteaptă
căutătorul Toma Milea. Figura seniorului se lumină, totuşi
decise:
— Da! Omul în buzunarele căruia aurul se transformă în
aramă! Asta îmi lipsea! Metafora e frumoasă, dacă ştii ce e o
407
metaforă, dar ce să fac, un astfel de om nu mă interesează
azi, poate altă dată, nu mai primesc pe nimeni, sunt bolnav,
fă un pic de foc, trage perdelele, adu-mi un ştock mare din
cărţile mele preferate şi ia carabina, postează-te la uşă şi
împuşcă-l pe cine e căpăţânos.
— Chiar să-l împuşc?
— Eşti un prost, Făt! Eu să doresc moartea cuiva?! Sperie
doar pe cine insistă.
Halalaie se întinse în patul moale destinat oaspeţilor de
vază ai judecătorului Sebastian, îşi puse ochelarii cu ramă
grea din aur din care cauză se îndoia uşor, rama, îşi mângâie
barbişonul ascuţit, roşcovan, şi apucă o carte a astronomului
Flammarion, adâncindu-se asupra misterelor Universului,
din care nu înţelegea mai nimic.

După vreo două zile, aducându-i gustarea în aceeaşi
cameră de oaspeţi „logofătul” Făt îl înştiinţă pe senior că în
antecameră aşteaptă dl. Pepe (Halalaie se strâmbă),
căutătorul Toma Milea (H. zâmbi), dumnealui domnul Miki
Lotu (H. se sperie) şi chiar o doamnă.
— Ce fel de doamnă, mă?
— N-o cunosc, senior, îşi clătină Făt capul ţuguiat şi
întunecat ca un ciot. O doamnă frumoasă! Poartă cizme,
pantaloni de călărie roşii ileganţi cum nici n-am văzut la
bărbaţii de pe-aici! Comandantul servitorilor îşi duse degetele
la buze şi le ţocăi.
— Renunţă la gesturi frivole, Făt! ordonă H. şi las-o pe
doamna la urmă, să mai aştepte. Dacă e o doamnă... eu cât
n-am aşteptat după o doamnă adevărată! Să intre domnul
Lotu!
Fiindu-i teamă de acest delicat şi politicos bandit, faţă de
care se simţea cu musca pe căciulă, seniorul H. îşi luă avânt
şi curaj, decis să înceapă dimineaţa cu ce este mai neplăcut.
Desigur, ştiindu-l la strâmtoare, Miki Lotu venea să-l
ameninţe, să-l şi şantajeze. Înalta, diafana, feciorelnica
Flavia, logodnica lui Lotu, nu făcea o mare taină din amiciţia
ei cu seniorul, însă ce este aceea o taină? Iar dacă am sta să
luăm în seamă toate înfăţişările unei femei, îl chiar iubea pe
408
acest Iulian, şi naiv, şi prostănac, şi deştept uneori, fiind însă
obligată să i se supună lui Miki Lotu datorită unor
tenebroase motive, poveste veche de când lumea şi de altfel
seniorul H., atât de generos, în principiu, n-avea nimic
împotrivă ca Flavia să rămână a lui Lotu şi ar fi fost cu totul
împotrivă ca talentata şansonetistă să devină o permanenţă a
sa...
Vizita lui Lotu, înrăit escroc – dar dacă nu era chiar aşa? –
îl lăsă descumpănit pe H. Acest Miki avea faţa blajină ca o
chiftea, din umerii strimţi atârnau mâinile subţiri, fără urmă
de musculatură, iar degetele subţiri şi lungi nu deveneau
îndemânatice decât la jocurile de cărţi. Eleganţa lui Lotu,
deşi de rang, părea sumbră, ai fi zis că e permanent în doliu,
nimeni nu bănuia în oraşul de aur că el purta uniforma
cartoforilor şi trişorilor ce invadaseră Far-Westul. O făcea
oare cu bună ştiinţă, sau din instinct?
Venise, explică Miki Lotu, într-o simplă vizită de curtoazie,
pentru a-i oferi seniorului tot ajutorul, de care ar avea,
eventual, nevoie.
— Noi, stâlpii oraşului, se exprimă fragilul sugrumător,
trebuie să ne sprijinim, şi la bine şi la rău altfel se dărâmă
şandramaua!
Ce fel de stâlp al oraşului mai poate fi şi acest ticălos
migălos, gândea seniorul, abia mascându-şi repulsia şi
totodată un mare suspin de uşurare: se aşteptase ca
slăbănogul de Miki Lotu să scoată de undeva nişte pistoale
grele – apropo de Flavia.
Nu, nici un fel de ameninţare, conversaţie potolită despre
nimic. Alarmat de atmosfera prea blândă din cameră,
„logofătul” Făt îşi vârî capul ca un ciot negru prin
deschizătura uşii.
— Porunciţi!
— Nimic, îşi roti Halalaie o privire apoasa. Ba da. Serveşte-
l pe domnul Lotu cu o băutură. Ce aţi prefera, domnule
Lotu?
— Foarte mulţumesc, eu nu beau.
— Nici măcar un strop din otrava numită whiski?
Pe figura ca o chiftea a lui Milei se lăţi un zâmbet blajin.
409
— Nici măcar... Adăugă, în treacăt: Whisky bea Flavia,
scoţian nu american...
După ce cartoforul, debil şi ceremonios, îşi luă rămas bun
urându-i seniorului H. grabnică rezolvare a tuturor
problemelor ce ne plictisesc, H. se adânci în gânduri nu
tocmai plăcute. Totul ar fi fost perfect dacă Lotu n-ar fi
pomenit numele Flaviei... şi n-ar fi subliniat acel ne.
Făt se înfăţişă.
— Pe cine primiţi acum senior? Toma Milea e foarte
insistent.
— Ia carabina şi pune-i pe goană pe toţi! urlă H.
— Foarte bine, iau carabina. Foarte bine, trag şi în
doamna?
— În mine n-ai cum să tragi, servitorule! Fără a mai fi
invitată, o zveltă femeie blondă cu mari ochi verzi („Doamne!
Ochi de fiară... poate de lynx!”), cu faţa atrăgătoare, însă
distantă, probabil datorită privirii impenetrabile, femeia ale
cărei picioare, datorită cizmelor de călărie, păreau foarte
lungi, fiind oricum lungi, îl expedie cu un gest pe Făt, iar
acela nu crâcni, şi-l analiză pe senior care se ridicase,
intimidat.
— Am o taxă foarte mare, spuse femeia. În contrast cu
afirmaţia, vocea ei suna duioasă ca o harfă.
Halalaie privi încurcat cizmele ei roşii.
— Taxă? Pentru ce? Şi cine sunteţi, doamnă?
— Flandra Klinkenhagen, detectiv principal al agenţiei
Lăzău. Ce s-a întâmplat, domnule Halalaie? Oare nu aţi mai
văzut femeie în cizme şi pantalon? Oare nu dumneavoastră
aveţi nevoie de un detectiv?
— Aşa e! Aţi fost invitată de advocatul meu, dar trebuia să
mă prevină, idiotul.
— Domnul Pepe – Flandra Klinkenhagen îşi mişcă umerii
cu mândrie – ce fel de nume mai e şi ăsta, Pepe, o fi italian –
a făcut până acuma antecameră câtă vreme aţi pierdut cu
Miki Lotu. Nu vă miraţi, mă aflu de puţin timp aici, dar am
aflat multe, poate chiar totul. Nu te mai chiori atâta la
picioarele mele, senior, nu sunt decât două!

410
— Doamnă, permite-mi te rog o întrebare de om naiv şi
provincial – asta şi sunt. Un detectiv particular, în cazul
acesta o detectivă, poartă asupra sa armă? Unde o poartă?
Buzele detectivei, vag rujate, se întinseră, c& era acesta,
un surâs?
— Poartă, domnule, n-are importanţă unde. Arma e
necesară, în cazuri grave.
— Cazul meu e grav? Dar nu vreau decât să aflu...
— Ştiu şi asta. Vrei să afli de unde a venit nenorocitul
acela care a descoperit o mină de aur şi pe care l-a ucis
Carabonc.
— Nu l-a ucis el..., şovăi seniorul..
— Asta e treaba justiţiei locale. Voi afla unde e mina aceea
de aur. Dar te ameninţă ceva şi mai rău domnule H.! Te
ameninţă moartea!
— Pe mine? Şi mă poţi apăra?
— Cât timp voi fi în preajmă, n-ai să mori de moarte
violentă, senior.
— Pari foarte sigură, doamnă!
— Par ceea ce sunt!
Halalaie apăsă pe sonerie, apăru Făt.
— Să iau carabina?
— Dulceţuri! Iute!
La uşă se ivi, fără a-şi cere permisiunea, matematicianul
Şorban. Părea nedormit, sau băut, sau ambele. Ochii săi
bulbucaţi fixară un punct între Halalaie şi Flandra K.
— În noaptea asta sau în aialaltă, nu mai ştiu, zise
savantul, am descoperit că nimic nu este... nu poate fi
perfect rotund. Nici un cerc trasat de un perfect compas, nici
o sferă cizelată de cea mai inteligentă maşinărie. Se
întrerupse, tuşi. Să nu mă contrazici, Iulian... Îşi roti
privirea, nehotărât. Nici dumneavoastră, doamnă...
— Nu te-am contrazis, cred, niciodată, făcu seniorul.
Doamna Klinkenhagen interveni:
— Nici eu nu te contrazic, dacă-mi arăţi demonstraţia.
Matematicianul îşi şterse fruntea năduşită.
— Asta e! Totul îmi era atât de limpede în cap, încât nu rn-
am obosit să notez undeva demonstraţia şi până dimineaţă
411
am uitat. Am rămas numai cu concluzia. Să-mi fie de
învăţătură.

CINCI

Advocatul Pepe Ionescu auzi o şoaptă, şi cum nu-i pica
bine să petreacă prea multe ceasuri la birou, se duse să
verifice personal la restaurantul „Foişorul de aur”, deasupra
căruia, la etaj, se aflau animatoare, precum tot acolo îşi
rezervase un mic apartament seniorul H. Advocatul lăsă la
garderobă pălăria şi bastonul, dar nu se lipsi de servietă, ne-
tezi haina pe burdihanul său încăpător şi-şi vârî în sala nare
obrazul alb, alb ca toate cearşafurile albe la un loc.
La o masă cu lampion, părul ca o cărămidă al comisarului
Beniamin Cornea reflecta cu modestie lumina, în schimb
buclele de aur ale Flandrei Klinkenhagen străluceau.
Lepădase cizmele de călărie, purta o rochie.de catifea neagră,
la gât un şirag de perle, mănuşi albe, lungi până la cot. Ce
fatală cucoană! se întristă fără motiv Pepe Ionescu. Şi în
continuare: Ce naiba sapă aceştia doi acolo, prea în
intimitate, comisarul e duşmanul de bază al seniorului, el a
declanşat legea, pe când doamna e angajata lui Iulian, de ce
se complac împreună?
Advocatul mai remarcă obrazul nebărbierit al căutătorului
Toma Milea, pletele lungi ce atârnau peste surtucul vechi. Nu
era beat, totuşi un chelnăr încerca să-l evacueze de acolo
fiindcă nu comanda nimic şi-i deranjase în două rânduri pe
cel doi. Din salon nu lipsea nici marele dresor Aboui, nici
dublura sa, pudelul Sejour (dacă un câine poate fi o dublură
– însă de ce nu?), fapt ce aduse o grimasă de plictiseală pe-
mutra lui Pepe. Nu-l simpatiza pe dresor şi detesta
lighioanele sale, câinii. pisicile, vulpea – cu numele de
Semiramida! – iepurele Zoro, bufniţa Jeana, maimuţa
Cosânzeana, lupul Remus, şarpele Temistocle, care, toţi
împreună şi ascultând cu sfinţenie ordinele stăpânului lor,
412
ofereau în fiecare ultimă joi a fiecărei luni, indiferent de
anotimp, câte un „festival extraordinar şi internaţional de
hipnotism, dresură, îndemânare, prestidigitaţie şi surprize”,
la „Grădina babelor” într-un amfiteatru alb, scobit în stâncă,
poate vechi de mii de ani. Lumea venea totdeauna, pentru
domni şi doamne se amenajau iute câteva şiruri de bănci,
mulţimea anonimă rămânând în picioare.
Advocatul Pepe se număra printre puţinii ce nu
participaseră la acel spectacol „al şarlataniei”, ba chiar
scrisese la ziar împotriva lui Aboui, sub un pseudonim atât
de misterios încât toată lumea se prinse, încercând să atragă
atenţia asupra trecutului dubios al lui Aboui, dar nu fu luat
în seamă cine ştie ce, iar dresorul nu puse la inimă, ba chiar
se pronunţă că advocatul îi face reclamă în felul acesta.
Pe podiumul restaurantului se instală orchestra, din altă
direcţie apăru şansonetista Flavia care, datorită buclelor ei
mari, aurii, parcă semăna cu Flandra K.
Toma Milea îi căută iar price lui Beniamin Cornea şi
acesta-l ameninţă cu puşcăria.
Pepe se apropie.
— Am să-l apăr eu pe acest băiat, de va fi nevoie, pe gratis.
N-a făptuit nimic rău!
Poliţistul clipi din ochii lui mici şi răi.
— Descurcă-te, deocamdată, în cazul lui Halalaie, maestre!
Advocatul îşi trase un scaun, făcu semn chelnărului să-i
aducă acolo vinul şi i se adresă Flandrei.
— Doamnă, nu mă aşteptam să vă găsesc în compania
inamicului nostru comun!
— Doamna Klinkenhagen este invitata mea, iar dumneata
eşti de prisos, replică poliţistul, dar fără a ridica prea mult
vocea.
— Un advocat nu e niciodată de prisos nicăieri, răspunse
promt, ca la bară, Pepe.
— Nici banii nu sunt de prisos, nici norocul, nici femeile,
te rog nu ne mai deranja.
Pepe încercă să descifreze chipurile celor doi, se considera
un excelent psiholog însă faţa mică a poliţistului în care ochii
stăteau bătuţi ca nişte cuie, şi figura prelungă, romantică a
413
femeii, se dovediră greu de citit. Mai mult, ochii de lynx ai
Flandrei îl nimiceau pe îndelete, Pepe transpiră, simţi o slăbi-
ciune, dar atunci Toma Milea se apropie iar.
— Mă prezint. Toma Milea, căutător...
— Ia un scaun, domnule Milea. E interesantă meseria de
căutător?
— Da, doamnă. Mereu treci dintr-un vis în altul.
— Înseamnă că şi eu sunt o căutătoare!...

Comisarul de poliţie Beniamin Cornea puse un bec
puternic în reflectorul cu oglindă, instală pe birou teancuri
de acte, fotogralii, câteva tomuri pretenţioase, cerneala,
creioane, tocuri rezervoare din belşug de parcă ar fi avut
intenţia să rescrie „Contele de Monte-Cristo”, dar în 12
volume, – şi procedă ia interogatoriul strâns al celor doi
inculpaţi, cu toate protestele căpitanului Climescu, ale ju-
delui Sebastian şi ale procurorului Sebe. Ca pentru a-şi
satisface orgoliul său prăpăstios, Cornea începu cu seniorul,
care, în fond, era inculpatul secund. Advocaţii, judecătorul şi
procurorul asistau la interogator; dacă ar fi fost să se ţină cu
adevărat de litera legii, nu se desfăşura în condiţii normale.
— Să vedem, spuse Beniamin Cornea, fratele marelui
Maximi jian Cornea, eu un zâmbet de mică lichea,
îndreptând reflectorul în ochii lui Halalaie.
— Ce e porcăria asta? De ce mă orbeşti?
— Protestăm! se ridică Pepe.
— Protestaţi degeaba, răspunse poliţistul bucureştean,
„metoda Kurtz” este admisă la orice interogator. Autoritatea
mărunţelului poliţist şi competenţa sa în materie de „metode”
şi proceduri le luă pentru moment piuitul. Umilindu-l „în
scară gradată” pe inculpat, poliţistul trecu la identificarea sa
(deşi această operaţiune se îndeplineşte, de obicei, la proces,
dar judecătorul Sebastian tăcu de teamă că între timp se vor
fi preschimbat articolele de lege iar el nu e la curent), deci
Beniamin-cel-rău ceru: numele, prenumele, adresa etc.
Halalaie întrebă, zbierând, ce porcărie mai e şi asta, pe el
toată lumea-l cunoaşte!
Comisarul luă una dintre foile sale misterioase.
414
— Iulian Voicu Halalaie, suferi de aberaţii sexuale?
— Ăsta e nebun! ridică seniorul braţele către cer.
— Răspunde-i Iulian, îşi sfătui clientul Pepe Ionescu. Să
terminăm odată.
— Nu, domnule, nu! Nu sufăr de nimic!
— Sodomia ratione generis? citi Beniamin Cornea din
hârtia sa, făcându-l pe căpitanul Climescu să cadă iar în
extaz. Hm, mârâi Cornea, parcă respingând ipoteza.
Fetişism? Hm... Algolagnie? Hm... Voayeurism? Da, da... se
zvoneşte că sunteţi un voayeurist, domnule Halalaie.
— Şi asta ce înseamnă? întrebă procurorul Sebe.
— O aberaţie mai mică. Te desfeţi privind ceea ce fac alţii...
Atât. E adevărat, domnule Halalaie?
— Stai, domnule! săltă de pe scaun ca o minge Pepe
Ionescu. Ce legătură are cu acuzaţia propriu-zisă?
— Trebuie să stabilim profilul inculpatului. Este „metoda”
lui...
— Se respinge, încercă să-şi recâştige autoritatea
judecătorul Sebastian, a oricui „monedă” ar fi. Întrebarea e
jignitoare şi inutilă.
— Mă supun, făcu poliţistul. Şi, trecând la obiect, puse
întrebări exacte, nu fără a preciza, prea des, conform căror
principii, sisteme şi metode procedează.
Pufăind o ţigaretă, seniorul H. se strădui să se
concentreze, să răspundă cum stabilise Pepe, conform
„orariului”, se enervă însă repede, comise erori, încurcă ore şi
refuză să explice natura afacerilor sale cu acel Carabonc.
Poliţistul clipi semnificativ, gata să-i arunce seniorului şi
culpa de homosexualitate. La rându-i, Carabonc, chinuit de
întrebările preliminare ale omuleţului cu părul ca o
cărămidă, se contrazise, şi încurcă afirmaţiile lui Halalaie,
răsturnă orele, locul unde conversaseră.
Beniamin C. îl concedie pe Carabonc (spre deosebire de
senior, cârciumarul „domicilia” într-adevăr la închisoare) dar
îl mai păstră pe Halalaie.
— Domnule Iulian Voicu! E adevărat că ţi-ai omorât cu
premeditare tatăl, pentru a-l moşteni?
— E o calomnie! urlă seniorul.
415
Alb la faţă, ca niciodată, Pepe urlă şi el:
— A fost un accident! Toată lumea ştie!

*
* *

Pentru proces însă, Pepe, Theodor, judele Sebastian şi
procurorul Sebe, toţi prietenii lui H., se pregătiră temeinic,
decişi să nu mai scape hăţurile. Comisarul Beniamin Cornea
se constitui în „martor principal”, spunând tare, ca să-i
impresioneze pe ignoranţi, mai ales pe căpitanul Climescu:
Faber est suae quisque fortunae, adică fiecare este făuritorul
propriului său destin. Sunt cuvintele favorite ale fratelui
meu, marele criminalist Maximilian Cornea, care abia
aşteaptă să-i dau de ştire să vină aici!
Beniamin vorbi mult şi încâlcit, expuse însă clar
contradicţiile-dintre declaraţiile inculpaţilor şi aduse martori
de care advocaţii nu ţinuseră cont şi, din spusele, acestora
reieşi, în mare, că un zdrenţăros intrase la cârciuma lui
Carabonc, pe la începutul nopţii, apoi cârciumarul ieşise, dar
zdrenţărosul nu, iar seniorul Halalaie fusese observat în
diferite puncte, dar nu în compania lui Carabonc.
Vorbi iarăşi „martorul principal”, făcând dese aluzii la
fratele său Maximilian Cornea care, s-ar fi zis că se şi afla pe
drum încoace. Beniamin Cornea, mărunt, cu faţa lăţită ca de
un baros, în costum negru, rigid şi plin de porniri negre, făcu
iarăşi istoricul crimei, precizând că insul necunoscut a fost
gâtuit de Carabonc dintr-un motiv clar, însă nu total clar!,
după care într-adevăr cârciumarul pornise în căutarea lui
Halalaie, să-l convingă, să-l şantajeze. Carabonc ştia multe
despre senior, printre altele şi întunecata afacere a morţii
bătrânului Halalaie, încheie triumfător Beniamin,
ameninţând iarăşi că-l cheamă pe Maximilian, fratele său, în
ajutor.
Depuse mărturie şi nevasta lui Carabonc, vorbi ca drogată,
şi fu atât de confuză incit nimeni nu pricepu mai nimic.
Spre surprinderea tuturor, ieşi în faţă Flandra
Klinkenhagen, acum iarăşi în cizmă, şi cu cravaşă în mână.
416
Se zgâiră la ea.
— Am cercetat, am aflat, ştiu, spuse. Dar nu ştiu chiar
totul. Nu ştiu dacă omul care a descoperit o mină de aur a
fost ucis chiar de Carabonc. Nu ştiam că şeful brigăzii a treia
criminale din Bucureşti, Maximilian Cornea, pe care-l
cunosc, are un frate. Dar acestea nu mă interesează acum.
Vreau să fac lumină în problema morţii bătrânului Halalaie.
A fost un accident, dacă va fi necesar voi aduce probe.
— Şi eu voi aduce probe că sunt fratele lui Maximilian,
ricană Beniamin, de altfel o va confirma chiar el personal.
Dar nu asta judecăm noi aici, de asemenea nu moartea
bătrânului Halalaie, ci crima comisă de Carabonc şi
complicitatea tânărului Halalaie. Iar doamna Flandra de ce
se amestecă? Ea e plătită de seniorul H.!
— Respectă politeţea! se răsti preşedintele tribunalului.
Mângâindu-şi bărbia acoperită cu peri rari şi aspri,
nemulţumit, judecătorul Sebastian constata că eficienţa,
măcar verbală, a copoiului venit de la centru nu poate fi
trecută cu vederea. Se ridică procurorul Sebe, om destul de
inteligent, elastic şi instruit. El preluă cu eleganţă de mare
scrimeur toate, absolut toate elementele incriminatorii
expuse de Beniamin Cornea şi de alţii, însă le expuse pe un
ton acuzator-persiflator-întrebător: toate-acestea sunt limpezi
pentru noi, dar ce semnificaţie au? Şi oare chiar aşa s-au
înşiruit întâmplările? Fu un „rechizitoriu” strălucit. În
favoarea acuzaţilor. Părul – cărămidă al lui Beniamin Cornea
luă foc. Fruntea judecătorului Sebastian se însenină.
Advocaţii ieşiră şi ei în arenă.
— Stimaţi domni şi sfioase doamne! Ce este această
înscenare? Ce s-a întâmplat în fond şi ce-l îndeamnă pe
domnul comisar a cărui misiune e necontestat dificilă, să fie
atât de necruţător şi ferm, în această afacere încâlcită. O
descâlcim noi. Numitul Carabonc pleacă de acasă pentru a
discuta afaceri personale cu domnul Halalaie. În absenţa sa
apare vagabondul, aşa-zisul descoperitor al unei mine de
aur. Era beznă. Nimeni nu ştie când a apărut, şi în ce stare a
apărut. Poate a venit grav rănit, şi aceasta e opinia noastră,
şi, încercând să jefuiască şi el, cu ultimele puteri, ce se găsea
417
acolo în crâşmă, mai soarbe nişte alcooluri, să se mai
întărească, cică, dar faptul îi grăbeşte doar moartea, aceasta
e opinia noastră, insistăm asupra ei şi e confirmată şi de
medicul legist.
O intervenţie a lui Beniamin Cornea, iute reprimată:
— Dar nu s-a făcut analiza resturilor alimentare din
stomac aşa cum am cerut eu! De ce nu s-a făcut? Pentru a se
ascunde adevărata oră la care a murit vagabondul!
— Noi, continuă, după o tuse tactică, dl. Pepe, nu călărim
morţiş pe varianta morţii din cauza excesului de alcool. Noi
nu suntem detectivi brilianţi de talia d-lui Cornea, nu avem
intenţia de a. formula nesfârşite variante, singura noastră
sarcină fiind cea de a demonstra starea în afară de orice
culpă a distinşilor noştri clienţi, ceea ce am şi făcut!
Sumbru ca un munte prăvălit, jupân Surdu Carabonc
arăta oricum, numai distins nu. În schimb seniorul H.
strălucea de eleganţă ca totdeauna. În sală se auzea musca,
dar nici măcar atât, chiar şi muştele încremeniseră pe tavan
şi chiar în aer, pentru a auzi pledoaria plină de întorsături de
efect a advocatului Pepe Ionescu. Ai fi zis că nici o fur tună
sau un cutremur n-ar fi fost în sare să întrerupă bogatul
şuvoi de adverbe, atribute şi alte complemente, însă dintr-un
perete ieşi umbra căutătorului Toma Milea, prezent aici ca şi
pretutindeni, cu barba nerasă pe obraz, gălbuie, ca şi aurul
la care nu izbutea să ajungă. El cuvântă, scandând:
— Toate acestea sunt deşertăciuni!
Eu locuiesc într-o şandrama
cu peretele îndoit din întâmplare
sau din alte motive!
De la curbura dubla a peretelui,
a pornit întorsătura vieţii mele...
— E beat sau nebun, invitaţi-l afară. Cu grijă, ordonă
preşedintele.
— Opriţi! se agită Beniamin Cornea. Ce legătură are
curbura dublă a peretelui, cu această crimă?
— Ei, ce legătură, flutură din mână Toma Milea. În perete
mai e o fereastră, de fapt o simplă gaură, iar eu locuiesc cam
peste drum de crâşma lui Carabonc, am văzut totul, ştiu
418
totul, mai izbuti să spună căutătorul, zbătându-se între doi
jandarmi ce-l împingeau afară.
— Cer – vorbi indignat Pepe Ionescu – să nu mai fiu
întrerupt de orice nebun! Îşi şterse obrazul, gâtul, fruntea, îşi
drese poziţia burdihanului, continuându-şi alocuţiunea, spre
marea plăcere a căpitanului Climescu, mare iubitor al
oamenilor ce vorbeau frumos şi, mai ales, ne pe înţelesul său.
În acest timp comisarul Beniamin C. şi poate altcineva din
sală notau ciudatele cuvinte ale lui Toma Milea: „De la
curbura dublă a peretelui a pornit întorsătura vieţii mele.”
Cu drasticul poliţist bucureştean se petrecu o schimbare
bruscă, neaşteptată, paradoxală. Din acel moment el păru că
se dezinteresează de procesul în care investise atâtea furii şi
„metode”. Acceptă cu uşurinţă, ca preocupat de gânduri mai
importante, sentinţa de scoatere de sub culpă, din lipsă de
probe, a seniorului şi a lui Carabonc. Halalaie se ridică şi
pretinse să i se ceară scuze de către comisar.
Beniamin Cornea acceptă, provocând o anumită mirare şi-i
întinse lui Halalaie o mână îngustă, murmurând ceva
nedesluşit. Observă oare cineva surâsul său crud şi lumina
otrăvită din ochii săi, când părăsi, în grabă, sala?
Escortat de amicii care miroseau cu mare plăcere cheful
care va urma, Iulian Voicu Halalaie trecu pe sub arcada
sumbră a clădirii şi intră în lumină, mai mult preocupat de
neaşteptata schimbare a comisarului Cornea, decât de
izbânda în proces. Jupân Carabonc, victorios şi el, puse cu
un gest familiar laba pe umărul seniorului.
— Acum suntem liniştiţi, comisarul e şi el bolnav...
Halalaie scutură de pe umăr mâna, fixând ochiul
singuratec şi monstruos al lui Carabonc, ochiul acela veşnic
deplasându-se către mijlocul frunţii. Se cutremură. Destul de
voinic, alături de Carabonc, seniorul se simţea un trepăduş.
Îl lăsă să treacă înainte. Uriaş, murdar, singur în mijlocul
acelei veselii, Carabonc părăsi grupul mergând să bea de
unul singur.
În stânga lui Halalaie înainta greu, ca împiedicat de un
vânt puternic, matematicianul Şorban.

419
— Ei, te felicit, te felicit Iulian... Oare ce o fi curbura
dublă? Încă o enigmă...
Fără a-şi lua rămas bun, Şorban dispăru pe o străduţă
laterală. Halalaie privi în urma lui, întrebându-se ce
sentimente are faţă de Şorban. Dar matematicianul, faţă de
el? Uneori Şorban era ca o rază de soare, dar acum părea
întunecat, prins de gânduri. Neatent, seniorul călcă lăbuţa
pudelului Sejour, gata să-l schilodească. Dresorul Aboui, în-
durerat, luă în braţe mica javră, fără să mai asculte scuzele.
Fugi la un veterinar să constate acela dacă piciorul nu e
cumva scrântit, său chiar rupt, doamne fereşte! Se ivi
„logofătul” Făt, împungând înainte cu fruntea lui mică şi-l
anunţă pe stăpânul său că doamna Flandra îl aşteaptă.

Jupân Carabonc sufulcă mânecile cămăşii sale jegoase şi
pătrunse cu posomorâtă ţanţoşenie la berăria „Coryndon” ce
odinioară-i aparţinuse, sub modesta denumire de „Ampoi”,
cârciuma „Ampoi”. O ţigancă îi vându flori, un chelnăr care-l
cunoştea îi puse în faţă o sticlă şi nu ceru parale, de altfel
jupânul cheltuise pe flori puţinul său mărunţiş şi intenţiona
să bea şi să mănânce pe socoteala seniorului, ceea ce şi făcu.
Sătul, cu setea potolită, cu albele crizanteme în pumn
cârciumarul avu unul din puţinele momente de măreţie ale
vieţii sale, poate ultimul. Carabonc, juma popă, juma prof,
om citit, în ciuda înfăţişării sale şi a cruzimii, se duse la
cimitir, la mormintele părinţilor săi şi i se adresă lui
Dumnezeu direct, fără intermediar. Mai puţin teribil să fi
fost, s-ar fi adresat, pentru început, unuia mai mic, Anton
sau Petru sau Ioan. În plus, îi vorbi cerului despre „raţiunea
gesturilor sale”.
Aranja florile pe morminte, îşi acoperi părul creţ şi vâlvoi
cu pălăria şi se duse acasă. Deschise greu, blestemând, uşa
cârciumii, umflată de ploi, fără să se întrebe unde o fi
nevastă-sa, care îl părăsise. Avea să afle mai târziu că
plecase la o mănăstire. Trase pe dinăuntru zăvorul ca nu
cumva diavolul să-i trimită vreun client însetat, acum când
n-avea chef de nimeni.

420
În camera joasă aerul era atât de acru şi de impregnat că
te îmbăta. Cârciumarul aprinse lampa şi revăzu sângele pe
jos, uscat, şi abia acum se întrebă de ce muierea sa nu
făcuse curăţenie, şi pe unde era, însă nu-i păsa cine ştie cât.
Luă o cârpă, şterse duşumeaua, deschise ferestruica, trase o
duşcă bună din ţuica lăsată anume pentru momente grele şi
se urcă în pod să îngrijească niţel flinta cea veche cu care
bunicul său vâna odinioară mistreţi şi chiar urşi. Oare nu se
umezise pulberea, nu prinseseră mucegai patroanele? Nu, în
pod era uscat şi cald, jupânul încărcă drăcia şi se apropie de
ferestruica strâmbă cântărind în minte gândul ispititor de a
trimite un plumb mare, gros cât ţeava flintei, în ceafa lui
Toma Milea, a cărui magherniţă se afla pe aproape. Să-l
ucidă pe nemernic, de ce să nu-l ucidă? – îşi propti arma, îşi
holbă ochiul – şi ce văzu el? Îl văzu pe comisarul Beniamin
Cornea discutând de zor cu căutătorul!
Să-i ucidă pe amândoi? În mintea chiorului se înstăpânise
convingerea că, acum, după ce ieşise cu bine din beleaua cea
mare, nici un fel de pedeapsă nu-l mai poate atinge! Dar nu-i
putea ucide pe amândoi cu arma sa primitivă cu un singur
foc. Pentru a o reîncărca îi trebuiau minute. Cei doi păreau
să pună însufleţire în conversaţia lor, parcă gesticulau chiar,
frământând o hârtie mototolită, mare, galbenă. O hartă
pentru căutat comori, mârâi cu dispreţ Carabonc. Am şi eu
lada plină cu hărţi, poţi să te ştergi la cur cu ele! Să-l împuşc
măcar pe unul?
Conversa cu sine de dragul artei, fiindcă ştia bine că nu va
îndrăzni, acum.
Deodată, aşa cum iute se duc furtunile de vară, se topi şi
uraganul din inima lui Carabonc şi-l cuprinse un sentiment
contrar, ceva ca o bunătate sfâşietoare. Dorea să fie bun.
Dorea să le facă un mare serviciu ălora doi de sporăvăiau cu
pergamentul în mână. Fu conştient că le-a făcut acest mare
serviciu, nu i-a împuşcat. Şi, în al doilea rând, cârciumarul
dorea să afle ce anume vorbesc ăia doi.
— „De la curbura dublă a peretelui a început întorsătura
vieţii mele” citi Beniamin Cornea din carneţelul său cel

421
umplut cu enigme. La ce te-ai referit, tinere? Sau eşti într-
adevăr nebun, aşa cum cred unii?
— Sunt generos, răspunse, cam anapoda, Toma Milea. A fi
generos e o nebunie. Cred în idei. Altă nebunie. Da, sunt de
două ori nebun.
— Dar, pe câte am înţeles, toate ideile dumitale sunt legate
de aur!
— Nu e adevărat, însă n-are importanţă! Şi ce, dacă? Unii
au idei în legătură cu metaphizica, femeile, literatura sau
păşunatul. De ce ar fi condamnabil să ai idei în legătură cu
aurul, cu ce e mai prejos aurul decât femeile sau literatura?
Sau păşunatul?
Beniamin Cornea oftă.
— Bine. Ce este „curbura dublă”?
— Mai bine să intrăm în casă.
— Aici e aer şi bine.
— Observi, domnule comisar, deschizătura aia din
coperişul lui Carabonc? De acolo el ne pândeşte cu singurul
său ochi.
— Nu mă deranjează, să se chiorască mult şi bine, făcu
poliţistul cu un fior rece în şira spinării.
— Are armă, explică Toma Milea. Poate nici eu, dar
Carabonc, sigur, nu e în toate minţile. Arma lui e veche şi
foloseşte proiectile mari, de plumb, care te zdrobesc, dar nu
ucid dintr-o dată. Flinta e dintr-acelea cu fitil, se spune –
Toma Milea îşi făcu vânt cu pălăria sa înaltă, romantică – şi
flinta are o poveste încârligată, bunicul şi străbunicul lui
Carabonc umblau după mistreţi sau urşi, dar un animal
odată nimerit, se chinuia câteva zile ca să moară, vânătorul
n-avea timp să reîncarce arma şi o lua la goană, o fiară
rănită e mai periculoasă ca trăsnetul, îl găseau după câtva
timp după miros, înţelegi?
— Haide să revenim la oile noastre. Ce e cu peretele şi
curbura dublă? E acolo îngropat ceva aur?
— Mai mult decât aur, e îngropată o idee.
— De idei nu ducem lipsă. Eu credeam că e ceva serios!
— O idee e totdeauna mai serioasă, mai preţioasă decât
aurul, declară căutătorul, solemn. Vezi acest document?
422
— Îl văd... depinde ce înţelegi prin document! Pentru mine
nu e decât o hârtie mucegăită, dar nu pentru că ar fi veche ci
fiindcă a zăcut în umezeală, sub vânt, ploaie şi soare. Ar fi
nişte cuvinte nu tocmai uşor de citit. Nu scrie acolo „curbura
dublă a peretelui”? Sau cam aşa ceva?
— Şi nu e limpede?
Comisarul cercetă faţa smeadă a lui Toma Milea. Ochii
mici ai lui Beniamin Cornea aveau culoarea bălţilor stătute
din care au migrat până şi broscoii.
— Pentru mine nu e limpede nimic aici! Ce să fie limpede?
O fi casa dumitale, ca să nu-i spunem, prescurtat, şandrama
– veche şi cu zidurile pline de astea, cum le zice, de curburi
duble, o fi venerabilă şi flinta lui Carabonc, de care eu nu mă
tem, dar puţinele silabe ce se pot descifra de pe acest aşa zis
document, sau pergament, dacă vrei, sunt ca din zilele
noastre, un astfel de limbaj ar folosi orice matematician la fel
de mare sau la fel de mic ca şi domnul Şorban. Case vechi,
cu pereţii îndoiţi de timp, găseşti, cu duiumul. Ce reprezintă
o curbură dublă?
— Nu neapărat o comoară, explică, potolit, căutătorul.
— Cu atât mai puţin interesant. O comoară, însă, m-ar
stimula!
— Există ceva mai de preţ, decât drumurile către comori,
domnule! Drumurile către comori.
— Ce aiureală abstractă, comentă poliţistul.
— Nu ai stofă de gânditor, domnule Cornea. De ce crezi că
lumea mă priveşte ca pe unul cu capu-n nori, dacă nu şi mai
rău? De ce crezi că în buzunarele mele aurul cel mai pur
suferă transformări neaşteptate?
Carabonc, mascat de înserare, ca şi de conversaţia dintre
cei doi, se apropiase. Nu pierdea un cuvânt, dar nici nu
înţelegea mare lucru. Faţa lui Cornea exprima plictiseală şi
nedumerire. O ultimă străfulgerare a amurgului lumină faţa
palidă a lui Toma Milea. Acesta zâmbea, cunoscând poveştile
ce puneau sub semnul întrebării echilibrul minţii sale, dar
nu-i păsa. Dar mai exista un paradox! Beniamin Cornea care
intrase convins în pielea sa de poliţist, îşi puse pe
neaşteptate, pe neaşteptate chiar pentru el, uimitoarea
423
întrebare: „Oare când l-am mai arestat eu pe acest pungaş?”,
şi pe figura lui se desenă o veritabilă strâmbătură de jder
afumat. Deci aruncă o întrebare, din vârful buzelor, o
întrebare ce ar fi constituit o veritabilă insultă pentru orice
om nevinovat şi normal, dar poate că Toma Milea era mai
presus de nevinovăţie.
— Domnule, când ai fost ultima dată la puşcărie, îmi spui?
Căutătorul se mulţumi să zâmbească.

A doua zi Beniamin Cornea, în altă vestimentaţie, una cam
la fel de sumbră ca şi calculele matematicianului Şorban, se
prezentă la acesta înarmat cu hârţoaga mototolită ce i-o
încredinţase cu nepăsare Toma Milea.
— Nu, mormăi savantul, ridicându-se de la birou şi
admirând detaşat straturile de flori din spatele casei sale,
îngrijite cu minuţiozitate de către el şi de către dl. Boroş,
grădinar, bucătar, şi, la necesitate, „om cu idei”. Nu şi da,
mormăi Şorban, după ce-şi aprinse luleaua, şi după un lung
interval ce-l scoase din sărite pe înfriguratul poliţist. Nu,
adică nu ştiu cine să fie autorul acestui „document” ce pare
să fie doar o aberaţie, da, fiindcă în principiu am ştiinţă de
această problemă, dacă merită un astfel de calificativ. Eu
cred că Toma nu e nebun ci face parte dintr-o categorie
incategorisibilă de visători. Pe undeva şi eu vin pe-acolo... E,
parţial, adept al lui Platon, cam ca şi mine, dacă nu e prea
mult, sau prea puţin spus. Umblă vorba că undeva la te-
meliile casei sale se află obiecte bine ascunse, datând din
vremea când Aurelianus a părăsit în grabă Dacia. Poate fi şi
ceva aur provenind din monetăria de la Apulum, chestiunea
mă depăşeşte şi nici nu mă interesează. Scrisul de pe acest
„document” e de dată mult mai recentă. Dar de ce te
preocupă, domnule Cornea? Te interesează aurul, nu eşti un
romantic?
— Nu mă interesează aurul şi nu sunt un romantic, eu îmi
fac meseria, domnul meu, făcu bucureşteanul, privind
gladiolele, tuberozele, garoafele, lalelele din grădina lui
Şorban. Beniamin Cornea nu se pricepea la flori aşa că, la fel

424
de bine, ar fi putut să fie alte soiuri acolo, dar se mira de
această preocupare nefirească, la un prinţ al cifrelor.
— Din punctul dumneavoastră e posibil ca şandramaua lui
Milea să dateze din perioada romană?
— Toate pot fi simple aparenţe, domnule, replică Şorban.
Bei un pahar cu vin?
— Mulţumesc, nu beau niciodată!
— Înseamnă că ascunzi ceva...
— Nu prea vă înţeleg...
— Nici nu e de înţeles mare lucru... E o zicală, că omul
care nu bea, se fereşte să nu se trădeze... Ei bine, domnule
care nu bei niciodată, eu m-am referit la temeliile casei lui
Milea. Acelea e posibil să fie străvechi, după cum e posibil ca
un Milea să fi fost cândva voievod.
— Vorbiţi serios?
— Ia un manual de istorie, domnule...
— Ce pasionant! Dar ce este o curbură dublă? încercă să
fie ironic Beniamin Cornea.
— Orice, orice, mormăi matematicianul.
Beniamin C. părăsi casa lui Şorban ameţit, nu de vin ci de
parfumul florilor, de conversaţia cu savantul şi posibil că
starea aceasta de confuzie a generat următoarele sale
acţiuni.

Sub rânjetul de ciclop al lui Carabonc, sub privirile relativ
indiferente ale muşteriilor săi obişnuiţi cu multe şi de toate
(fapt e că după punerea sa sub acuzaţie şi eliberarea sa,
Carabonc câştigase o sumă de clienţi), comisarul Beniamin
Cornea puse la cale poate cea mai iraţională operaţiune a
vieţii sale, şi anume demolarea locuinţei căutătorului. Nu
demolarea în sensul strict al acestui cuvânt, Milea nici n-ar fi
acceptat să rămână fără de culcuşul în care, de fapt poposea
atât de rar, a fost o cercetare în etape, se efectuau sondaje în
perete, la temelii, găseau acolo pe dracu, drept care astupau
de bine de rău urmele şi săpau alături. La un moment dat
unul din pereţii casei, tăiat la temelii, ridicat în scripeţi,
atârna, legănându-se uşor prins în lanţuri puternice şi funii
între uriaşii goruni.
425
În etapa următoare aproape întreaga casă a căutătorului,
cu acoperiş cu tot, plutea în văzduh, ca o scornire
vrăjitorească. Era o privelişte! Beniamin nu se zgârcea la
arginţi, şi găsise meşteri buni ce lucraseră şi la minele de
aur, multe din ele uitate.
După ce n-au găsit nimic, nici măcar curbura dublă, au
coborât cu precauţiune pereţii şi coperişul, au bătut piroane,
au cimentat pe ici şi colo, aşa că magherniţa arăta acum mai
solidă ea înainte, totuşi din cine ştie ce motive, în noaptea
următoare totul s-a clătinat şi s-a aşternut pământului.
Toma Milea se afla în casă şi a pierit sub dărâmături? Nu.
Plecase în munţi. Beniamin Cornea s-a dus la hotel, şi-a
curăţat pistoletul şi şi-a tras un glonte în tâmplă? Nu. S-a
bărbierit, şi-a pus un costum elegant, a purces cu demnitate
către birou, a pişcat-o de bărbie pe secretară, întrebând-o ce
e nou, păpuşe?

ŞASE

Seniorul petrecu o noapte nenorocită. Se făcea că doamna
Flandra Klinkenhagen, strălucitoare, zveltă şi indefinibilă
prin ceva, în alţi pantaloni de călărie, în scurtă de piele
subţire cu blăniţă albă, gingaşă în jurul gâtului, cu o cravaşă
asortată la guler în mână, se prezentase la una din casele
seniorului. Începu să răcnească – aşa cum nu avea obiceiul:
„Ignorant amărât! Ştii tu măcar ce nume au ţările de care
fuge aurul?” „Nu ştiam că aurul fuge” – se apără seniorul.
„Fuge! insistă fatala femeie. Fuge din Anglia, Germania şi
de unde încă?” „De unde, chiar!” deveni curios H. „Dar
cunoşti statele către care merge aurul?” „Cum face să
meargă? Îşi pune picioare?” „Da, picioare, şi migrează, de
preferinţă către Elveţia, dar ştii ce căutau faraonii la Akaba şi
Djebel-Olbagi?” „Ştiu, răspunse Halalaie, sătul să mai fie
insultat pe stomacul gol. Căutau chefir!”

426
Apucă un drug de aur şi-l înfipse, cu vârful ascuţit ca o
lance, între sânii frumoşi ai Flandrei.
Se trezi, oftă, îşi schimbă pijamaua udă de transpiraţie,
căută bănuitor în preajmă. Fireşte, nimeni. Căută o ţigară,
dar când să se bucure în tihnă de primul fum – venise
demult dimineaţa, se iscă „logofătul” Făt. Doamna Flandra
doreşte să-l vadă pe senior, anunţă.
Atât de dimineaţă! se cutremură H., cercetând cele vreo
trei ceasornice pe care le avea la dispoziţie. Da, gândi, există
neapărat o blestemată de legătură între vise şi realitate. Am
visat-o, şi iată, e aici. Îi ordonă lui Făt s-o invite pe doamna
în salon, în vreme ce el, transpirat în continuare, căută la
iuţeală îmbrăcăminte potrivită, cămaşă ca neaua, ţipătoare,
sacou de zi, pantaloni din piele de drac; în graba mare se
privi în oglindă renunţând să se mai bărbierească. Avea o
mutră coclită şi mormăi că viaţa lui e din ce în ce mai dificilă,
mai complicată.
Doamna Klinkenhagen îl aştepta picior peste picior. Pe
trupul frumos alcătuit stătea (şi nu atârna) o rochie subţire
de vară înflorată cu discreţie, cu mâneci scurte. Braţele ef se
bronzaseră, de bună seamă nu la soarele zgârcit al văilor, ci
în largul cine ştie cărui ocean, sub cine ştie ce galaxie... Se-
niorul suspină. Flandra îi trimise clientului ei, pe care-l ferea
de moarte, un surâs lipsit de orice complexe. Făt aranjase pe
măsuţă răcoritoare. Dar seniorul, obosit, îşi începu ziua cu
un pahar mare de coniac, sub ochii parcă dezaprobatori ai
mosafirei.
— Da, rosti aceasta, fără să i se fi pus o întrebare, există în
Jawa o „floare a cutremurelor” – prevesteşte erupţiile,
dezastrele.
Halalaie o examină, nu era el un mare prost, nici măcar un
cretin desăvârşit, învăţase să-şi ascundă uimirile... O îmbie
pe Flandra să guste din ce-i turnase.
— Chiar, Domina? Cum le prevesteşte?
— În felurite chipuri, binevoi să explice semeaţa femeie.
Uneori „floarea cutremurelor” ţâşneşte din pământ pe
neaşteptate, fără să ţină cont de reguli şi anotimpuri, alteori

427
petalele i se colorează aşa de aprins că aproape orbeşti. Ce te
frământă în halul acesta, domnule Halalaie?
Seniorul recapitulă şirul necazurilor sale.
— Desigur doriţi să-mi comunicaţi ceva important, încercă
el să ricoşeze convorbirea.
— Pe lângă faptul că nu sunteţi proaspăt bărbierit, azi nu
aveţi nici darul conversaţiei, ripostă Flandra, cu un surâs ce
ar fi îngheţat definitiv resturile lui Tutanchamon, de nu vor fi
îngheţat până acuma, în atâtea mii de ani. Efectuez,
continuă femeia, o simplă vizită de curtoazie pe care nici nu o
meritaţi, face parte din rutina meseriei, da. V-am promis că
atâta vreme cât voi fi aici, nu veţi muri.
— Viaţa mea nu e în pericol, făcu Halalaie, încurcând
trabucul cu băutura. Eu v-am rugat altceva. Cum stăm cu
cercetările? Am impresia că stagnează.
— Nimic nu stagnează. Totul merge înainte.
— Acesta e un mod de a evita răspunsul, doamnă!
— Niciodată nu stagnează nimic! Cunosc numele
individului asasinat, ştiu de unde venea, încotro se îndrepta.
Dar deocamdată mai tac. Când voi fi în posesia tuturor
datelor, i le voi transmite lui Şorban.
Seniorul sări în picioare.
— De ce lui Şorban? De ce nu mie?
— E nevoie şi de o minte de matematician în cazul de faţă.
— Aha! Iar eu sunt un simplu prostănac!
— Ai fost un bun naturalist, parcă, dar nu cunoşti teoria
probabilităţilor. Ai nevoie de Şorban. Dar nu mi-ai răspuns:
ce te chinuieşte?
Seniorul căzu pe scaun. Ce noapte urâtă petrecuse, ce
dimineaţă inutilă venise! Dădu un răspuns anapoda.
— Mă supără ghidul că nu am descoperit încă o galaxie
care să poarte numele meu.
Flandra nici nu clipi în faţa năstruşnicei mărturisiri.
Frumoasele ei bucle de aur – oare mai frumoase decât ale
Flaviei! – parcă se alungiră, ea însăşi deveni o galaxie.
— O galaxie, domnule? Nimic mai simplu. Ce vă împiedică
să aveţi una?
— Dar, doamnă! Ca să ai o galaxie, trebuie s-o descoperi.
428
— Poate că e o simplă prejudecată.
— Ba nu. S-o descoperi, s-o omologhezi, să-i comunici
coordonatele către observatoarele principale din lume şi să-i
dai, în fine, şi un nume. N-ar suna frumos, spre pildă,
„Galaxia Halalaie”?
Flandra zâmbi.
— Frumos! Ca o Nocturnă de Chopin. E chiar regretabil că
nu posezi o galaxie, dar de ce nu cumperi una?
— Mă tem că vorbim despre lucruri diferite, spuse
seniorul. Galaxia nu e o rochie, o maşinărie, o pălărie, ci o
îndepărtată şi eternă prezenţă astrală.
— De cele mai multe ori în formă de spirală, ştiu. Şi ce? Fă
unui astronom de profesie o comandă fermă ca să-ţi
descopere o galaxie pe care să ţi-o vândă. Ce poate fi mai
simplu?
— Aşa cum aş comanda o pereche de pantofi?
— Da, păstrând proporţiile. O galaxie, chiar mică, e ceva
mai mare!
— Şi la care astronom să apelez? Toţi sunt morţi, Galileu,
Copernicus, Paracelsus...
— Nu sunt convinsă că ultimul pomenit a fost chiar
astronom, dar oricum, există destui lunateci dintr-ăştia în
viaţă, marile oraşe colcăie de astronomi, umblă literalmente
în cârduri, adresează-te lor, ce nu face omul pentru parale,
că şi ei n-ar fi oameni, oricât de lunateci, îţi descoperă o
„spirală” încă la începutul nopţii şi mai are vreme să mai
tragă şi-un somn.
— Înseamnă că nu poate fi prea scumpă?
— N-am cumpărat încă nici una, dar cred că nu.
— Uşor de spus, bombăni seniorul studiind-o cu atenţie pe
Flandra, nu tocmai convins că noaptea lui dementă se
sfârşise.
Doamna Klinkenhagen scoase din poşetă un carneţel şi-l
răsfoi.
— Sigur! Am aici adrese ale astronomilor din Europa şi din
toată lumea.
— Ce legătură aveţi dumneavoastră cu astronomii?

429
— Agenţia noastră are ramificaţii şi corespondenţi,
lunatecii ăştia nu sunt şi ei decât nişte simpli muritori, tot
căţărându-se-n lună ca să calculeze eclipsele, pierd legătura
cu Pământul, sunt aiuriţi cum nu se mai poate, mereu li se
fură câte ceva, caseta cu briliante, calul de curse, nevasta...
La cine crezi că apelează? La poliţie? Aşi! Noi, detectivii
particulari, scormonind discret şi cu măiestrie, rezolvăm
toate cazurile dificile. Tot eşti în grija mea, senior! Îţi fac eu
rost de o galaxie!

ŞAPTE

În urmă cu atâţia ani, Terentius Neptunalis, împreună cu
amicii Caius şi Lucius, urmase un drumeag de munte pentru
a atinge văgăuna auriferă. Drumul, mai mult al fiarelor decât
al oamenilor, evident nu mai exista. Îl năpădise codrul. Mai
târziu, pădurea, lovită de trăsnete, sau mai ştie cine de orice,
arsese, însă coborâse o altă pădure pe care au tăiat-o
oamenii.
Se ridicase aici un şir de sate, însă cu vremea aşezările au
dispărut şi ele pe nesimţite, şi a venit iarăşi pădurea, aşa se
pare că sunt pădurile, poate ca şi oamenii, apar şi dispar şi
iarăşi apar, ca şi oamenii ce vin şi se duc, parcă numai spre
a-şi pregăti o nouă reapariţie.
Pâlcurile de conifere coborau în unghiuri ascuţite, gata să
taie vechiul drum de nenumărate ori ucis şi reînviat, pe
frunzele fagilor pâlpâia câte o scânteie de soare, ferigile
uriaşe se desfăşurau în mari evantaie la umbră, în spatele
crestelor domnea răcoarea, în mijlocul petelor de căldură
şopârlele îşi coceau cozile, iar câte un şarpe morocănos se
prefăcea că nu vrea să ştie nimic. Ştia totul, lighioana.
Caii asudaseră, trăgeau în silă. Şi matematicianul Şorban,
detestând din principiu orice drum mai lung, obosise de
zdruncinături şi-l privea pe sub pleoapele inflamate pe
seniorul Halalaie ce-şi freca lateral buzele, poate ca un rechin
430
– dacă aceştia posedă şi buze. Pe lângă plictiseala drumului,
pe savant îl năpădise şi o foame, nedemnă pentru un om al
speculaţiilor ştiinţifice. Îşi comunică doleanţele, iar seniorul îi
porunci lui Făt să tragă undeva pe un loc cu iarbă grasă.
Şorban descinse anevoie din caretă, greoi cum era, cărunt,
arătând mai vârstnic decât în realitate, câtă vreme Halalaie,
subţire, smead, elegant, nu-şi arăta nici pe departe anii.
Cămaşa matematicianului, prost călcată şi cam jegoasă,
cu gulerele răsucite anapoda, nu-l avantaja, lavaliera atârna
aiurea, hainele nici ele nu-i veneau bine, ce mai, un savant
în carne şi oase, cu toate că mânca prea mult şi beneficia de
o prea deosebită poftă de mâncare. Halalaie se întreba ce-l
interesează de fapt pe acest posac prieten al său şi de ce se
chinuieşte atâta cu blestematele de calcule. Încă nu-i trecuse
poate prin cap că Şorban nu se chinuieşte.
„Logofătul” Făt aşternu în iarbă o faţă de masă îndoită în
două, aduse panerul cu provizii, desfăcu două trepieduri de
vânătoare cu picioare mici, şi piele groasă sus, seniorul îi
spuse să-şi ia cu el de mâncare, şi puşca de vânătoare, şi să
meargă mai încolo, convorbirea dintre el şi matematician
fiind secretă.
— Arma? Ca să împuşc ce? întrebă servitorul, îndoindu-şi
gâtul, prelungit în capul său, la fel de subţire ca şi gâtul, dar
mai negru.
— Vezi, poate se-abate vreun lup, spuse răstit H., căci nu-i
plăcuse tonul şi privirea lui Făt. Du-te!
— De ce ţii lângă tine pe acest ucigaş?
— Ucigaş?
— Dacă încă n-a omorât pe nimeni, are s-o facă. Nu e
nevoie de calcule, e de ajuns să-i priveşti mutra.
— Eşti deci şi fizionomist, prietene?
— Câteodată...
— Şi tot calculele tale ne-au adus aici?
— Sigur! Calculele te pot duce oriunde, răspunse
matematicianul privind în urma lui Făt care se îndepărta, nu
prea grăbit însă. Dar acum datele principale pe care mi-am
bazat calculele mi-au fost furnizate de seniora Flandra.
— Vorbeşti serios?
431
— Vorbesc totdeauna serios, când nu glumesc.
— Dar calculele nu ţi-au arătat ce fel de fiinţă e această
femeie?
— Dragă Iulian, o femeie e greu s-o determini prin calcule!
— Asta de unde ai scos-o, atotştiutorule?
— Din calcule...
În urmă cu atâţia ani, cam în acelaşi loc făcuseră popas
Terentius Neptunalis, Caius şi Lucius. Dintre ei doar Lucius
purta o armă uşoară, acum Făt avea asupră-i o armă de
vânătoare cu alice mari pentru vânat primejdios, însă
comparaţia nu prea merge, doar atât că atunci, ca şi acum,
fuseseră trei, dintre care unul înarmat şi făcuseră popas cam
în acelaşi loc îndreptându-se către filonul galben. E o coinci-
denţă, nu un simbol, naiba să-l ia de simbol.
— Aştept! izbucni Halalaie. Nu mai zici ceva interesant?
— Eu să zic ceva interesant? se miră Şorban şi întinse
mâna păroasă către maldărele de pateuri, peşte prăjit, gâşte
fripte şi plăcinte. Toate acestea-s de mâncat, sau le-ai adus
numai ca să înviorezi decorul?
— Care decor? Ghiftuieşte-te-n voie, nu e nici o grabă.
Aurul aşteaptă..
— Crezi? Matematicianul luă din toate, amestecându-le
aşa cum făcea şi acasă. Bău vin, în vreme ce seniorul nu
gustă nimic.
— Pe cuvântul tău de onoare că Flandra ţi-a furnizat
datele?
— Simplul meu cuvânt valorează cât un cuvânt de onoare
şi mai slăbeşte-mă! Mănâncă şi tu ceva, că ai ajuns ca o
aschimodie de când cu atâtea încurcături.
— Ia mai lasă-mă, îşi pierdu cumpătul şi politeţea
seniorul, fără a-l impresiona însă pe Şorban. Cum poţi găsi
prin calcule un filon de aur, chiar dacă unele date ţi le-a
furnizat Flandra? De ce n-ai mărturisit de la început că ţi s-a
făcut pur şi simplu dor de o excursie?
Matematicianul înghiţi liniştit ce avea în gură, nu limba,
nu cuvintele, ci hrana săţioasă, îşi clăti apoi gura cu vin.
— Nu vorbi ca un cretin, că nu eşti. Ştii că detest
excursiile, aşa ceva nu se încadrează în nimic, în nici un fel
432
de calcule. Nerodule, pasionatule de astronautică, ai uitat că
planeta Pluto a fost descoperită prin calcule? Darmite un
amărât de zăcământ pământean!
Halalaie-şi mai stăpâni nervii ce zvâcneau, gata să-i iasă
prin piele. Cum să te superi pe unul ca Şorban, cel mai
sincer amic al său? Dacă nu unicul...
— Ai fost tu acolo, la faţa locului, ai verificat?
— Eşti în toate minţile? Să fac două excursii? Eu ştiu că
filonul e acolo, vei constata.
Halalaie izbucni în râs, nu era un râs prea vesel, îşi
tamponă fruntea cu batista, îşi turnă vin ca să aibă ce
transpira şi declară cu o veselie ce era parcă vecină cu
isteria.
— Cred că între tine şi aiuritul acela de Toma Milea,
căutătorul, nu e cine ştie ce deosebire esenţială. Bun. Poate
că există una de nuanţă – nu chiar în favoarea ta, şi tu eşti
un soi de nebun, dar te prefaci mai cu succes. Perfect, prin
calcule. Să nu mori de râs? Totuşi, unde e locul?
Şorban răspunse nu înainte de a consulta nişte hârtii
mototolite ce le ţinea în buzunar.
— Cam la doi kilometri, dar va trebui să mergem pe jos. Va
trebui să lipsească servitorul tău, Făt. N-ai observat ce
privire de om rău are?
— Are o privire de om lacom, răspunse H. Dar nu va trage
cu arma niciodată în mine!
— Dar în mine? întrebă Şorban.
Halalaie nu răspunse, acum se întreba şi el. Şorban îl
analiza.
— Să nu-ţi închipui – zise – că-mi face plăcere să merg pe
jos!
— Am să te car în spate!
— Nu rezişti tu, Iulian, eşti slăbuţ, prea multe griji, prea
multe aventuri şi prea mulţi inamici. Inamici, da, am spus.
Mă voi târî pe propriile mele picioare, nu o fac din filantropie,
am şi eu interes.
— Tu? Bravo filantropule! Vrei să împărţim aurul? E
normal...

433
— Sunt plictisit mai ales de concluziile tale vulgare, mai
ales că eşti un om deştept. Ţi-aş zice cam ce fac eu pe aurul
tău. N-am nevoie de el, am destui gologani, eu de linişte am
nevoie. După ce, galeria aia va fi secătuită de aur, mi-o vei da
mie, vreau să mă instalez în adâncul pământului.
— Ai s-o faci neapărat, după... Voise să spună „după
moarte”, dar se întrerupse. Avea şi el, seniorul, tact, deşi nu
totdeauna. Dar Şorban îl ghici.
— Nu „după”, va fi cam prea târziu, deşi nu se ştie...
Trebuie să rezolv acum cele câteva probleme fundamentale
rămase pe tapet. Trebuie să mă ocup de ele cât mai sunt aici,
iar nu „după”.
— Înţeleg. Vrei să întocmesc chiar acum actul de donaţie
al grotei?
— Te pripeşti, ca-ntotdeauna. Nici n-ai văzut „grota”
localizată de mine prin calcule, după informaţiile seniorei
Flandra. Nu crezi în calculele mele, dar nici în seniora
Flandra nu crezi!
— De ce aş crede? E doar o femeie!
— Haide, se urni matematicianul. Eu mă mişc greu.
Femeie sau nu, eu nu sunt priceput ca tine, dar seniora
Flandra e o persoană pe al cărei cuvânt te poţi bizui. Aşa
simt ou, fără calcule. Haide!
Făt se ivi atunci, încercase să asculte nemernicul. Primi
ordin să strângă masa, să dea caii la păscut, să verifice dacă
pe drumul acela nenorocit nu plesnise vreun arc la trăsură.
Nu merseră prea mult, vegetaţia, stâncile, Cerdava
luminând, tulburătoare, pe stânga, când mai aproape, când
mai departe, îl obosiră iute pe matematicianul inamic al
excursiilor, îşi pierdu suflarea, se aşeză. Halalaie, în picioare,
fără astâmpăr, întrebă dacă mai e mult.
— Unde te grăbeşti? Oricum, ne aşteaptă Mohândra!
— Cine?
— Eh, dacă n-ai înţeles... Ia să vedem, prietene, şi mă
întreb de ce îţi fac onoarea de a te numi prieten – ce ştii tu
despre aurul ăsta după care alergi cu toate limbile scoase?
Cred că ai vreo şapte!
— Şapte limbi! Ha! Aurul îmi e necesar.
434
— Straşnic răspuns! mormăi cu glas pâslos ma-
tematicianul. Dar tu ai idee cine vorbeşte primul, în această
lume fericită, că despre celelalte nu am încă ştire, despre
întrebuinţarea aurului, despre Viţelul de Aur? Moise. Dar
despre Moise nu se pomeneşte în manualele ce le frunzăreai
în tinereţe.
— Nu. Care Moise?
— Mă, băiete, Moise a fost cineva, iar aurul e un rahat, un
rahat mai nobil dacă vrei, însă dispare, se topeşte, se dizolvă
sau se transformă!
— Se transformă?! Cunoşti şi tu poveştile lui Toma Milea?
— Îl cunosc pe el. Nu e mai nebun decât mine sau decât
tine, în orice caz spusele sale au un anumit tâlc.
— Deci, aurul se topeşte, se transformă?
— Ştii tu, că, să zicem, de prin anul una mie cinci sute, au
fost smulse din intestinele planetei mai mult de treizeci de
milioane de aur, iar din această cantitate nu mai există nici
cinşpe milioane?! Unde e restul? A dispărut?
— Unde? Cum? Haide să punem mâna pe cantitatea
dispărută!
— Bine. Ai reacţiile normale şi previzibile ale unui creştin
desăvârşit, deşi nu eşti. Mai ţii minte, din manuale, greutatea
specifică a aurului, greutatea atomică, de câte ori e mai greu
ca apa, ca fierul, la ce temperatură se topeşte?
— Şi dacă-mi amintesc, la ce mi-ar folosi?
— Ca să ştii, dar mai ales pentru calcule, palidul meu
ignorant, şi, în cazul tău, ca să ştii dacă ai dat de un filon
adevărat sau nu. Ştii tu ce este aurul roz?
— Cam bănuiesc. Ce ar fi să mergem mai departe?
— Dar aurul englezesc, dar aliajul scoţian, dar...
Bine pitit, „logofătul” Făt, care-i urmărise, aştepta. Oare ce
aştepta? Capul său negricios şi mic se legăna ca un ciot între
alte cioturi.

Şi ascunzătoarea unde frumoasa Annia, cu ochii ei
albaştri, se drăgostise cu Terentius Neptunalis, cu ochii lui
întunecaţi, suferise mari transformări. E de mirare că mai
exista, însă peşterile, se pare, sunt mai durabile decât
435
vieţuitoarele lor. Unii pereţi se bombaseră, din motive mai
mult sau mai puţin explicabile, alţii se scofâlciseră,
îmbătrâniseră, mari bolovani căzuseră peste tot, arbori de
munte uscăţivi, ţepoşi, aproape că astupau intrarea,
invizibilă de jos.
Dacă nu s-ar fi simţit cuprins de panică, seniorul H. ar fi
trebuit să se întrebe cum de izbutise greoiul Şorban, să-l
conducă fix către această grotă, fără hartă, fără busolă, fără
o schemă. Doar din calculele deduse din informaţiile doamnei
Flandra?
Seniorul H. nu-şi dorea chiar cu mare patimă o galaxie şi
nu părea chiar impresionat de distanţele incomensurabile, de
bezna mare (oare?) şi absolută ce separă constelaţiile, nu se
prea simţea la largul său pe întuneric (în dormitorul său
ardeau totdeauna cel puţin trei candele, în memoria tatălui
său pe care-l omorâse, într-adevăr, fără de voie, nu că ar fi
din cale-afară de bisericos, însă candelele acelea dădeau
lumină, cam înfricoşătoare lumină, ce e drept). H. nu intra
cu bucurie prin mine, peşteri şi văgăuni. O prietenă îi
povestise de demult ceva cu un liliac uriaş care-i smulse,
dintr-un fâlfâit, întregul păr şi trebuiseră – vă închipuiţi –
ani, ca să-i crească altul.
Şorban, blazat, sau numai ostenit, stătea cu mâinile în
buzunarul hainelor sale lăbărţate, la intrarea vizuinii, uşor
aplecat, ca să nu-şi zdrelească fruntea pleşuvă. Jos, sub ei,
spumega în desfăşurări alternative de furie şi calm, râul
Cerdava. O pasăre-şi trecu fulgerător umbra pe deasupra
valurilor, îmbucăţind-o.
— Ce aştepţi? Nu faci lumină, speri ca Dumnezeu să facă
lumină?
— N-are să explodeze totul? întrebă, temător, seniorul.
Halalaie aprinse, fără să-i pese de urmări, vreo două fitile
de lumânare. Apoi schiţă vreo câţiva paşi, cu anumită
fereală, parcă dansa printre vipere. De altfel, vipere trăiau pe
acolo, nu foarte multe însă destule. Dar nici una nu-i
binecuvântă pe vizitatori cu veninul ei. Poate se epuizase
veninul. Halalaie prinse suflet, căută împrejur, scormoni cu
vârful ghetei, se aştepta să descopere imediat un maldăr de
436
aur, dar nu găsi nimic. Nu sclipea nimic în lumina tristă a
luminărilor. Grăunţele galbene şi praful fuseseră culese de
atâta vreme!
— Asta e numai o „mâncătură din bătrâni!” Aici nu mai e
nimic.
Seniorul H. folosise expresia veche, probabil fără să
cunoască exact înţelesul ei. Preocupat de sfere, multe ce-i
intraseră în ureche despre băi, exploatări şi celelalte
angarale, ieşise pe cealaltă, iubea însă aurul, galaxiile, câteva
femei, fără a şti mare lucru despre toate astea – sau ne
înşelăm? Poate nu cunoştea esenţialul, – sau iar ne înşelăm?
Şorban, practic, grăbit să se întoarcă la gustările rămase
în poiana îndepărtată, îl sfătui pe senior să ia mostre, să le
arate unor oameni pricepuţi, să le supună analizelor de
laborator.
Aşa ar fi fost normal, dar seniorul îşi plesni dinţii.
— Să vină ei aici, să-mi fure aurul?
— Atunci fă tu singur analizele.
— Hm... Crezi că mai ştiu?...
— O conversaţie cu tine, Iulian, e instructivă ca un citat
din Juvenal. Atâta doar că eu nu l-am apreciat niciodată la
valoarea sa pe Juvenal ăsta. Se afirmă, nu ştiu dacă pe bună
dreptate, că numai printre oamenii sclipitori poţi să-ţi pui în
valoare inteligenţa. Cred că e doar un paradox. Oare tu,
Iulian, eşti deştept? Totuşi, în preajma ta eu simt că scapăr:
idei, intuiţii surprinzătoare îmi vin parcă din direcţia ta...
După ce se epuizează şi filonul ăsta de aur, după ce vei intra
în stăpânirea unei galaxii, n-ai vrea să te retragi cu mine aici,
în hruba asta, să mă inspiri?
— Nu-ţi irosi astăzi tot humorul! răspunse H., nu fără
humor.
— Prin urmare, dacă vei fi sigur că aici e un zăcământ,
intenţionezi să vii singur cu târnăcopul şi sita, ca aiuriţii ăia
de pe valea Yukonului? întrebă Şorban.
— Care vale? N-am auzit de ea.
— Lasă... Şi geografia e un mare mister. Chiar şi un melc
are mai mult spirit practic decât tine. Cum de nu te-ai ruinat
până acuma? Alt mister. Ca să zic că proştii nu au noroc, ar
437
fi să te insult, şi-mi eşti amic. Nu poţi face nimic de unul
singur, va trebui să angajezi specialişti, şefi de echipă, ciopli-
tori, săpători şi alături de aceştia, obligatoriu, o sumă de
indivizi care nu vor face nimic, vor fura dar îşi vor apăra
prestigiul. O să pui la bătaie sume grele. Vei cumpăra nu
numai văgăuna, ci tot muntele, sub orice pretext, vei
construi piuă, mori şi celelalte agregate, însă deocamdată
umple-ţi săculeţele cu mostre, să le dai la analiză şi să te
consulţi cu oameni pricepuţi. Cunoşti măcar un om de
încredere care să cunoască tainele aurului?
Seniorul cunoştea un astfel de om, Gurguzan, fost şef de
echipă la Roşia, în prezent angajat al său, pădurar-şef.
Nevasta acestuia, ochioasa Florica, se dovedea bogată în
daruri şi dulceţuri, seniorul degustase din ele, măcar o parte.
Bine ascuns, Făt trăgea în tihnă dintr-o ţigaretă
englezească, furată de la stăpânul său. Rezemase arma de
vânătoare de un copăcel, îi văzu pe cei doi apropiindu-se.
Halalaie gesticula. „Logofătul” ţinti tâmpla stăpânului său,
apoi puse cătarea pe fruntea înaltă a matematicianului.
Bună ţintă! Dar nu apăsă pe trăgaci. Era prematur. Trebuia
să afle ce cătaseră ăia doi pe vale, că nu de pomană se urnise
de-acasă matematicianul! Totuşi, apăsat de vinovăţia faptei
ce nu o comisese, Făt se făcu una cu pământul.
Şorban şi Halalaie ajunseră la locul de popas,
matematicianul transpira ca vai de el, cu tălpile îndurerate.
Căluţii rumegau, abia ostenindu-se să alunge cu cozile
muştele lipicioase. Făt, nicăieri. Bombănind, seniorul
ascunse săculeţul cu mostre şi se apucă să scotocească după
merinde, când se ivi şi „logofătul”, legănând arma.
— Ţi-am poruncit ori ba să nu te mişti de-aici?
— Am luat urmele unui râs, dar a fugit, demonul!
— Nu mai pălăvrăgi atât! Aşterne mâncarea, îngrijeşte caii,
înhamă. Ce te uiţi la mine?
— Aţi găsit ceva acolo unde aţi fost?
Seniorul smulse arma din mâinile lui Făt.
— Fă ce am zis! Unde am fost, n-am căutat nimic!
După-amiaza plana peste ei, cerul, cristal lichefiat se
apropiase, luna plutea pe cer ca urma aproape ştearsă lăsată
438
de copita unui armăsar călător, fluturii navigau în pajişte,
aproape adormiţi şi ei, mai sus, peste munţi, chiar sub lună,
şoimii, veşnic neadormiţi. O veveriţă speriată şerpuia printre
brazi stârnind în salturile ei conurile mărunte, resturi de
frunze veştede. Uriaşa pisică galbenă, pătată o urmărea cu
îndârjire, dar numai văzduhul pocnea subţire de
electricitatea blanei, altfel nu se auzea nimic, săriturile
lynxului urmau traiectorii balistice perfecte, ca şi ale
veveriţei. Veveriţa – numai coada era de ea – ce o fi avut
nevoie lynxul cel mlădios de o coadă de veveriţă? – îşi căută
refugiul într-un arbore, pisica mare şi galbenă se căţără cu
uşurinţă, dar minuscula ronţăitoare de alune, zbură, cu aju-
torul cozii în alt copac, ceea ce râsului nu-i reuşeşte, apoi
veveriţa coborî brusc, perpendicular pe trunchiul gros,
uluitoare în viteza ei. Lynxul se opri la rădăcină, privi în sus
veveriţa ce urca iar, scoase un fel de şuierat, urmat de un
gâlgâit furios din gâtlejul puternic, tăcu, încremeni scurt,
fenomenală împietrirea aceea de numai o secundă, părând
însă definitivă, grumazul se destinse iar, aerul şuieră, dintr-
un salt pisica uriaşă fu în copac, însă veveriţa se afla şi mai
sus, pe ramurile subţiri unde lynxul nu cuteza să urce.
„Logofătul” Făt oprise caii.
Mârâi:
— Un deştept zicea că nu mai există râşi prin ţinut!
Şorban făcuse această afirmaţie...
Halalaie şi Şorban coborâră, urmaţi de Făt care răsuci
capul mic şi lunguieţ, ai fi zis că răsucise un şurub mai
ruginit.
— Nu trageţi, domnule? îl întrebă pe Halalaie.
— Trage tu, dacă ţii neapărat, şi-i dădu arma, dar Şorban
o smulse din mâna logofătului şi o îndreptă asupra sa:
— Îţi permiţi prea multe, Făt! Altă dată am să te împuşc!
Şi-i aruncă arma. Făt trăsese o spaimă, încă tremurând,
porni înainte. Şorban îşi descoperi capul, soarele se strecură
printre firele rare, decolorate şi matematicianul examină, cu
uimire parcă, (el, iubitor şi cunoscător al florilor) culorile
libere şi sălbatice ale plantelor printre care-şi croia drum.
Halalaie venea ultimul, supraveghind totul – aşa-şi închipuia
439
el. Însă, la început, nici nu observă râsul lipit de una din
ramurile groase ale copacului. Ca încurajată de prezenţa
oamenilor, veveriţa ieşi în lumină, sus de tot, privi în jos, îşi
luă avânt şi se topi. Lynxul nici nu mişca, îşi ţinea respiraţia.
Privirea „logofătului” se întâlni cu privirea fiarei, greu de spus
care era mai crudă! Cam în acelaşi timp văzu şi Şorban. Se
miră. Nici aşa ceva nu încăpea în calculele sale! Lumina, sau
scânteierea aceea intermitentă, din ochii lynxului, încruntaţi
totuşi, greu să fie redată în cuvinte, anevoios prin cifre, –
scăpa oricărei analize. Matematicianul gândi că o astfel de
lumină va trebui să-l conducă în grotele negre unde se va
retrage pentru a descoperi ultimele adevăruri. Cu toate că
ştia prea bine că aşa ceva nu există, după un „ultim adevăr”,
vine următorul, şi apoi altul...
Făt ridică arma cu încetineala unui ac de ceasornic.
Distanţa era mică, alicele mari, grele, doar câteva, pulberea
„specială”, arma perfect calibrată, pisica aia mare nu are nici
o şansă, constată cu seninătate dar şi cu un anumit regret,
Şorban. Splendida felină va trebui să moară – de ce?
Făt ţinti îndelung, împuşcătura porni, în gol.
Râsul rânji, clar că rânjea, şi o văpaie nouă apăru în
adâncul ochilor încruntaţi. Urechile cu vârfuri întunecate se
ascuţiră şi mai mult.
— Ai tras ca un veritabil ageamiu, observă Şorban, cu
dispreţ. Însă cred că anume ai ochit alături. De ce? Din milă?
Tu, cap de bâtă, milos?
Făt nu răspunse, pregătea a doua împuşcătură, când
seniorul îi smulse arma.
— Poate că e rănit. Nu e voie să-l lăsăm aşa!
Arma bubui. Nici de data asta lynxul nu păru atins. Dar
nuanţa ochilor i se modifică iar. Dispăruse, probabil aparent,
ultima urmă de teamă, ură, înverşunare. Parcă apăruse ceva
neclar, îndepărtat. Ce se întâmplă? se întrebă Şorban, i s-a
dus voinţa de a trăi – cum se poate? A lupta până la capăt
este un principiu care... şi se întrerupse din meditaţie privind
şuvoiul subţire, întunecat la culoare, mai mult negru, ce se
încolăcea ca un şarpe împrejurul bătrânului copac. Sânge.
Pisica uriaşă ce părea definitiv lipită de ramură, se răsuci
440
începând să se împotrivească morţii. Acum atârna în gheare,
dar se desprinse, mai încercă să se prindă de alte ramuri, dar
ajunse la pământ, luptându-se încă cu moartea.
O scenă ce se repeta...
Cercetară mai târziu victima. Era moale, râsul nu mai
trăia, poate că nici nu trăise vreodată, însă Şorban descoperi
cu mare surprindere şi chiar cu puţină teamă, că ochii ce-şi
schimbaseră din nou culoarea continuau să lumineze din
adânc şi să privească de la mare depărtare către o altă mare
depărtare...
Matematicianul îşi puse ochelarii, îngenunche.
— A mai fost rănit pe vremuri, cândva, murmură, arătând
cele două cicatrici, foarte vechi de pe coastele animalului.
Şorban pipăi cu degetele sale boante blana, cercetă îndelung
locurile vechilor cicatrice, se ridică, ceru un pic de vin şi rosti
ceva de necrezut.
— Eu consider că aceste cicatrici nu au fost lăsate de o
armă... Dacă aş fi poet, ce noroc că nu-s, aş afirma că linxul
a fost lovit odinioară de o lance... mai curând de o suliţă
uşoară, aşa cum aveau romanii, campionii Legiunii a 13-a
Gemina, în întrecerile lor...
„Logofătul” Făt îl privea dezaprobator pe Şorban, dar
Halalaie, plin de interes, întrebă:
— Doar n-ai să afirmi că râsul ăsta, ce pare în floarea
puterii, trăieşte încă de pe-atunci??
— N-aş îndrăzni să-mi asum un asemenea risc, răspunse
cu gravitate matematicianul. Îşi aşeză ochelarii în buzunar.
Dar, reluă, după ce mai sorbi din cupă, nu mi-aş permite să
afirm nici contrariul.

OPT

În aceeaşi seară marele dresor Ştefan Aboui (însoţit
bineînţeles de pudelul Sejour), auzi din gura seniorului
întâmplarea cu lynxul şi bizarele cuvinte rostite de Şorban,
441
un om atât de meticulos. Aboui ascultă cu atenţie ciugulind
rar din farfurioara cu alune şi rosti fără patimă dar cu glas
stins, puţin tremurat, vechea sa remarcă, precum că totul
este posibil. Eu, zicea, care sunt dresor din tată-n fiu şi am
trăit mereu printre animale de am ajuns să le cunosc
graiurile şi obiceiurile mai bine decât cele ale oamenilor,
oscilez între realitate şi basm şi ştiu că între basm şi realitate
nu a descoperit nimeni un hotar cu precizie determinat. Nu
are cum să existe... şi poate că nu are sens să existe. Nu, nu,
nu vreau să văd blana. La ce-ţi foloseşte ţie o blană de râs?
Şi la ce-ţi foloseşte că l-ai omorât? Are. să te urmărească
fantoma lui!:
Probabil avea dreptate marele dresor. Se petrecu un
fenomen ciudat. Seniorul, cu toate” calităţile lui, nu excela
prin spirit de observaţie sau memorie. Nu reţinuse, s-ar fi
spus, nici un amănunt din cursul acelei, vânători din care
ieşise victorios. Şi totuşi, în coşmarurile sale, de zi sau de
noapte, când venise să-l ameninţe direct ruina şi moartea,
avea să revadă frumoasa pisică a pădurii şi, mai ales, ochii
lynxului, cu toate nuanţele lor schimbătoare, în ochii... alt-
cuiva.
Şorban avea să confirme: aşa c, expresia, lumina ochilor,
se modificase de mai multe ori, din clipa în care „logofătul”
Făt ridicase arma, până în clipa sfârşitului. Dar ce pot să
semnifice toate acestea? – întrebă H.
— Dar tu ştii cine a fost cel mai mare spion al tuturor
timpurilor? întrebă matematicianul, şi înainte ca Halalaie să
dea un răspuns stupid (spre pildă doamna Flandra
Klinkenhagen...) completă tot el, Daniel Defoe.
— Desigur... autorul lui Guliver, făcu nu prea instruitul
senior.
Şorban râse, poate pentru a cincia oară în viata lui.
Toma Milea „călărea un armăsar argintiu şi dobora un doi
trei patru cinci porumbei...” Ei, nu chiar! Porumbeii îi dobora
de fapt Buffalo Bill, în treacăt, însă Toma Milea se desfăta cu
adevărat pe un armăsar argintiu, Dumnezeu ştie de unde-l
procurase şi cu ce bani! Totuşi, se pare, că misterul nu e
chiar atât de compact, se pare că poliţistul acela
442
bucureştean, Beniamin Cornea, considerându-se vinovat de
cele dezastruoase „săpături” ce duseseră la dărâmarea casei
căutătorului, îl despăgubise. Arginţii nu-i lipseau
comisarului Beniamin C., amănunt ce nu scăpă lumii şi
prilejui comentarii.
Împreună cu dispariţia şandramalei lui Milea, ieşise din
joc, spre satisfacţia tuturor celor puşi la curent şi enigma
curburii duble a peretelui!!! Dar dacă, fără voia noastră, sau
poate cu voia, ne vom împiedica iarăşi, mai devreme sau mai
târziu, de enigma curburii duble?
Căutătorul Toma purta pe umeri o pelerină întunecată,
puţin ameninţătoare, dar îmblânzită de pletele sale argintii
care-i cădeau pe umeri. Bărbatul acesta se ţinea cu
demnitate în şa, scrutând neliniştitor lumea, privirea lui se
ridica spre acoperişuri şi, cu sau fără intenţie, căutătorul era
o apariţie impresionantă. Indivizii adunaţi în faţa berăriei
„Coryndon” se holbară la el, ca tâmpiţii, nu-i cunoşteau calul
iar vreo două muieri se contraziseră, una zicând că e
Sathana, cealaltă că e un bărbat chipeş. O a treia ţinu să
afirme că asemenea cai argintii nici nu există. Cu adevărat,
caii muntenilor din ţinut, scunzi, vânjoşi, murdari şi urâţi nu
se. comparau cu fugarul căutătorului care printre ei părea
un prinţ.
Toma Milea merse mai departe, ia pas pe strada Fântâna
Craiului, şi se opri chiar la această fântână alături de care, la
iniţiativa recentă a seniorului H., pictorul-zugrav Coreaptă
atârnase o tăbliţă ce informa că aici se adăpase, pardon, îşi
potolise însetoşenia Septimius Severus, leat 199 d. H. August
26. Ora nu era precizată, deşi seniorul îl întrebase în glumă
pe Şorban dacă nu poate stabili şi acest ultim am