ASPECTE LEGISLATIVE PRIVIND PROTEJAREA PATRIMONIULUI ARHEOLOGIC ÎN REPUBLICA MOLDOVA (1945-2007

)
Iulia Postică
Patrimoniul cultural reprezintă o sursă importantă de cunoaştere a trecutului, de inspiraţie, de valori, dar şi de identitate. Protejarea acestuia a devenit o preocupare constantă a autorităţilor centrale din Moldova abia în secolul XX. Statului i-a revenit rolul principal în crearea unui cadru juridic şi instituţional specializat pentru desfăşurarea acestei activităţi. În contextul realităţilor social-politice şi culturale noi, constituite la începutul mileniului III, studierea practicilor legislative privind protecţia patrimoniului arheologic din Moldova prezintă un interes special. Dezvoltarea legislaţiei moldoveneşti privind ocrotirea patrimoniului arheologic În perioada postbelică, patrimoniul arheologic nu a beneficiat de un cadru legal special fiind tratat de rând cu alte tipuri de monumente. Identificăm trei seturi de legislaţie naţională care se referă în mod direct sau au un oarecare impact asupra patrimoniului arheologic: primul set ţine de protejarea monumentelor istorico-culturale propriuzise, cel de-al doilea – de protejarea mediului şi a resurselor naturale, iar cel de-al treilea – de promovarea construcţiilor noi şi de dezvoltare în general. În primul set legislativ pot fi încadrate legile fundamentale de protejare a monumentelor, cât şi o serie de acte normative secundare, precum hotărâri, decrete şi regulamente adoptate de către guvernele centrale al ex-URSS şi al RSS Moldoveneşti / Republica Moldova. Noile realităţi politice de după cel de-al doilea război mondial au dus la integrarea teritoriului dintre Prut şi Nistru în sistemul de protejare al patrimoniului cultural sovietic având la bază viziuni deosebite de cele practicate anterior, în mod explicit, principiile leniniste ale atitudinii grijulii faţă de moştenirea din trecut (Стешенко, Тепферов 1977, 65). Aceste principii au fost formulate în primii ani de după instaurarea puterii Partidului Comunist în Rusia şi au fost aplicate în legislaţia patrimonială a URSS de-a lungul întregii
Tyragetia, s.n., vol. II [XVII], nr. 1, 2008, 361-369.

perioade sovietice, principii care prevedeau ocrotirea mărturiilor materiale despre trecut în măsura în care ele corespundeau criteriului „progresist” şi puteau servi „intereselor proletariatului”. Cu alte cuvinte, aceasta presupunea o reinventare a culturii şi a identităţii omului sovietic în virtutea condiţiilor politice nou-create, or promovarea unui mecanism de legitimare a regimului comunist prin intermediul politicii monumentale. Pierderile din RSS Moldovenească, referitoare la patrimoniul cultural din timpul celui de-al doilea război mondial, au fost considerabile, mii de bunuri culturale au fost distruse sau retrase peste hotarele republicii, patru muzee au fost devastate (Стешенко, Тепферов 1977, 16). În condiţiile reconstrucţiei de după război, primele măsuri de organizare a activităţii de ocrotire a monumentelor au fost crearea cadrului instituţional şi adoptarea în anii 1945 şi 1948 a primelor hotărâri în această direcţie. Hotărârea Cu privire la ocrotirea monumentelor istorice şi arheologice adoptată de Sovietul Comisarilor Norodnici al RSSM la 31 iulie 1945, interzicea demolarea sau refacerea monumentelor istorice, precum şi distrugerea monumentelor arheologice. Ea mai prevedea elaborarea listei monumentelor protejate de stat în termen de două luni şi restaurarea acestora la necesitate. Această hotărâre a avut însă un impact mic din cauza capacităţii reduse a Comisiei permanente de inventariere şi examinare a monumentelor, constituită, în acest sens, pentru a îndeplini prevederile hotărârii (Nicolaev 1993, 195). Un document unional deosebit de important, care a constituit timp de două decenii un punct de referinţă în activitatea de protejare a monumentelor, l-a reprezentat Hotărârea nr. 3898 Cu privire la măsurile de îmbunătăţire a protecţiei monumentelor de cultură, însoţită de anexa Situaţia despre ocrotirea monumentelor de cultură care au fost adoptate la 14 octombrie 1948 de către Sovietul Miniştrilor al URSS (Сборник 1949, 5-7, 8-14).

II. Materiale şi cercetări

Hotărârea constata lacune serioase în activitatea de ocrotire a monumentelor în Uniunea Sovietică atât din partea organelor de stat centrale şi locale, precum şi din partea organizaţiilor în folosirea cărora se aflau monumentele. Se impuneau un şir de măsuri pentru ameliorarea acestei situaţii. Monumentele de arhitectură, de artă, arheologice şi de istorie erau luate sub protecţia statului, iar modificarea, mutarea şi demolarea acestora se interzicea. Erau interzise, de asemenea, şi construcţiile pe teritoriile rezervaţiilor fără o permisiune specială eliberată de organele de referinţă. Conducerea şi controlul activităţii de evidenţă, ocrotire, restaurare şi folosire a monumentelor arheologice şi istorice era pusă pe seama Comitetelor de Culturalizare de pe lângă Sovietele Miniştrilor ale republicilor unionale (mai târziu ministerele culturii), iar activitatea propriu-zisă de ocrotire şi supraveghere a monumentelor pe seama autorităţilor locale. Hotărârea nr.3898 acorda atenţie clasificării ştiinţifice a monumentelor şi elaborării registrelor, problemelor financiare legate de întreţinerea monumentelor, organizării atelierelor speciale de producere şi restaurare ştiinţifică. Hotărârea unională a servit drept bază pentru adoptarea la nivel republican a Hotărârii nr. 183 Cu privire la măsurile de îmbunătăţire a ocrotirii monumentelor de cultură de către Sovietul Miniştrilor al RSSM la 22 februarie 1949, care a cuprins şi Instrucţiunea cu privire la evidenţa, înregistrarea şi întreţinerea monumentelor arheologice şi istorice pe teritoriul RSS Moldoveneşti (ХСЗ МССР II, 95-100). Obiectul protecţiei de stat îl făceau monumentele arheologice şi istorice care satisfăceau două criterii – importanţa ştiinţifică şi cea istorică. Monumentele care corespundeau acestor criterii reprezentau patrimoniul inalienabil al întregului popor şi erau luate sub ocrotirea statului. Instrucţiunea stabilea metodele de identificare, evidenţă şi protejare a patrimoniului arheologic. Procesul de cercetare constituia responsabilitatea Filialei Moldoveneşti a Academiei de Ştiinţe a URSS, care avea dreptul de a elibera „Foile deschise” ce ofereau deţinătorului dreptul de a efectua periegheze şi săpături arheologice la obiectivele de importanţă republicană (pentru cele de importanţă unională permisiunea se elibera direct de către Academia de Ştiinţe a URSS). Obiec362

tele descoperite ca rezultat al săpăturilor urmau a fi predate Muzeului republican de studiere a ţinutului, anume muzeele de stat fiind considerate principalele instituţii de tezaurizare şi păstrare a colecţiilor de monumente mobile ale culturii. Totodată, Filiala Moldovenească participa la elaborarea listelor monumentelor protejate de stat de rând cu Comitetul pentru Culturalizare. Activitatea legislativă în domeniul patrimoniului cultural a cunoscut o etapă calitativ nouă în anii ’60 ai secolului XX. Aceasta s-a datorat, în mare parte, unui interes sporit faţă de monumente care a dus, printre altele, şi la crearea Societăţii de ocrotire a monumentelor de istorie şi cultură din RSSM (Veştile RSSM 1966, 116-122). SOMIC şi-a concentrat eforturile în crearea unei largi reţele locale pentru efectuarea controlului obştesc al ocrotirii monumentelor. Cu concursul membrilor SOMIC a fost adoptată la 26 decembrie 1969 Legea RSSM cu privire la ocrotirea monumentelor de cultură (Veştile 1969, 1013-1018) – prima lege referitoare la protecţia monumentelor. RSS Moldovenească s-a numărat printre puţinele republici sovietice – Estonia (în 1961), Lituania (în 1967), Uzbekistan (în 1968), Armenia (1969), Kazahstan (în 1971) – care au adoptat la nivel republican o asemenea lege, în condiţiile în care un act similar lipsea la nivel unional (Стешенко, Тепферов 1977, 19). Legea cu privire la ocrotirea monumentelor de istorie şi cultură adoptată de către guvernul Uniunii Sovietice la 29 octombrie 1976 (Стешенко, Тепферов 1977, 65-78) a reprezentat primul act unional din istoria legislaţiei sovietice referitor la monumentele de istorie şi cultură. Legea unională a servit drept bază pentru reglementarea legislativă ulterioară în acest domeniu şi a creat condiţiile necesare pentru perfecţionarea cadrului juridic naţional privitor la monumente. Un an mai târziu, RSS Moldovenească a adoptat la 29 decembrie 1977 Legea RSSM cu privire la ocrotirea şi folosirea monumentelor de istorie şi de cultură (Veştile 1978, 15-23). În anii ’80 un şir de acte normative cu privire la protejarea, întreţinerea, utilizarea şi restaurarea monumentelor prevedeau măsuri pentru stabilirea zonelor de protecţie la toate monumentele arheologice şi stabilirea semnelor de protecţie corespunzătoare, combaterea săpăturilor neautorizate care duc la degradarea şi distrugerea monumentelor (СЗ МССР, 580-583).

I. Postică, Aspecte legislative privind protejarea patrimoniului arheologic în Republica Moldova (1945-2007)

După declararea independenţei în anul 1991, în Republica Moldova a intrat în vigoare o nouă lege – Legea privind ocrotirea monumentelor adoptată la 22 iunie 1993 (Protecţia patrimoniului 1992, 8-21) şi alte două legi de ordin general care au aceeaşi finalitate: Legea Republicii Moldova despre cultură adoptată la 27 mai 1999 (MO 1999, 13-16) şi Legea muzeelor adoptată la 27 decembrie 2002 (MO 2003, 81). Al doilea set legislativ se referă la protejarea mediului şi a resurselor naturale şi cuprinde Legea privind fondul ariilor naturale protejate de stat (MO 1998, 3-53), etc. Al treilea set legislativ cuprinde actele normative referitoare la proiectele de dezvoltare şi construcţii în care au fost incluse măsuri de protejare a monumentelor arheologice care prevăd efectuarea de săpături arheologice cu finanţare din partea părţii proiectante. Printre acestea se numără Regulile de construcţie a localităţilor săteşti din RSS Moldovenească adoptate la 15 mai 1969 (Veştile RSSM 1969b, 566-582), Codul subsolului (MO 1993, 11), Codul Silvic (MO 1997, 4-5), Codul Funciar (MO 2001, 2-15). Definirea patrimoniului arheologic în textele legislative Gândirea academică din secolul XX a parcurs un drum lung de la etapa iniţială de identificare a patrimoniului cultural cu elementele fizice ale mediului înconjurător până la extinderea acestui concept prin elaborarea unor sinteze care să integreze elementele uman, cultural şi natural. În prezent, există două dimensiuni diferite de definire a patrimoniului cultural, şi implicit a celui arheologic. Prima dimensiune – descriptivă – defineşte patrimoniul arheologic ca o cultură materială care supravieţuieşte în prezent, pe când a doua – conceptuală – îl vede ca un proces prin care cultura materială a societăţilor din trecut este reevaluată şi re-utilizată în prezent. Se observă tendinţa de utilizare a definiţiei descriptive de către instituţiile guvernamentale şi organizaţiile culturale internaţionale în elaborarea instrumentelor legislative cu scopul de protejare a patrimoniului cultural şi al definiţiei conceptuale de către cercurile academice occidentale (Skeates 2000, 9-10). Legislaţia internaţională, cu precădere cea elaborată sub egida UNESCO, reflectă preocupările politice sau tradiţiile intelectuale ale vremii în

care ea a fost elaborată. Termenul de patrimoniu cultural şi derivatele acestuia, care figurează în diferite texte legislative, reflectă evoluţiile teoretice, dar şi diversitatea de opinii şi abordări. Dacă Convenţia pentru protecţia proprietăţii culturale în cazul conflictului armat din 1954 a reprezentat un răspuns la distrugerile monumentelor din timpul celui de-al doilea război mondial de către trupele germane şi cele sovietice şi a fost văzut[ ca unul dintre elementele reconcilierii şi colaborării pentru prevenirea viitoarelor conflicte, atunci Convenţia asupra măsurilor ce urmează a fi luate pentru interzicerea şi împiedicarea operaţiunilor ilicite de import, export şi transfer de proprietate al bunurilor culturale, adoptată în 1970, reflectă necesitatea stabilirii unui echilibru de forţe între statele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare (Blake 2000, 61-62). Convenţia UNESCO cu privire la protejarea patrimoniului mondial cultural şi natural din 1972 reflectă deja dezbaterile cu privire la noţiunile de mediu, teritoriu şi landşaft şi integrarea acestora în noţiunea de patrimoniu cultural, discurs pus în legătură cu intensificarea interesului pentru problemele ecologice. În Moldova, patrimoniul arheologic nu a fost obiectul unei legislaţii speciale în perioada sovietică, nici în cea postsovietică, el fiind încadrat în legislaţia patrimonială de ordin general. Legile fundamentale cu privire la protejarea monumentelor de cultură şi istorie din RSS Moldovenească apar la sfârşitul anilor ’60-prima jumătate a anilor ’70 şi reflectă o evoluţie aparte de cea de pe arena internaţională. Legislaţia sovietică urmează linia tradiţională de identificare a monumentelor, inclusiv a celor arheologice, doar cu elementele fizice ale mediului uman întreprinzând paşi discreţi de lărgire a conceptului prin integrarea elementelor de mediu cu cele culturale. Definirea patrimoniului cultural în legislaţia moldovenească în perioada postbelică a parcurs trei etape. În prima etapă – anii 1948-1977 – regăsim termenul de monumente ale culturii, în a doua etapă – anii 1977-1993 – în lege figurează termenul de monumente de istorie şi cultură, iar în a treia etapă – anii 1993-prezent – este utilizat conceptul de monument care reuneşte patrimoniul cultural şi natural. Noţiunea-cheie a legislaţiei patrimoniale moldoveneşti din perioada sovietică este cea de monu363

II. Materiale şi cercetări

ment. Moştenită din actele normative din perioada anterioară instaurării puterii sovietice în Moldova (СУ РПК 1932, 309; СУ РПК 1933, 179; СУ РКП 1934, 52), termenul monument figurează în Legea RSSM cu privire la ocrotirea monumentelor de cultură din 1969 (Veştile RSSM 1969a, 1013-1018) şi în Legea RSSM cu privire la ocrotirea şi folosirea monumentelor de istorie şi de cultură din 1977 (Veştile RSSM 1978, 15-29). În legea din 1969 nu este specificat conţinutul noţiunii de monument de cultură, dar este subliniată importanţă politică, istorică şi ştiinţifică a monumentelor pentru edificarea societăţii comuniste. Tipologic, ele au fost împărţite în monumente de arheologie, de arhitectură, de artă şi de istorie, iar conform importanţei lor – în unionale, republicane şi locale. Aceeaşi lege identifică monumentele de arheologie ca „movile străvechi, locurile aşezărilor preistorice, rămăşiţele staţiunilor, oraşelor, aşezărilor străvechi, valurile de pământ, şanţurile, urmele de drumuri, cimitirele, mormintele, monumentele funerare străvechi, desenele şi inscripţiile străvechi, săpate în piatră, stânci, lemn şi metal, locurile în care s-au găsit părţi ale unor fosile, precum şi obiectele străvechi găsite” (Veştile RSSM 1969a, 1013). Legea din 1977 oferă pentru prima dată o definiţie: „monumente de istorie şi cultură sunt construcţiile, locurile memorabile şi obiectele, legate de evenimente istorice din viaţa poporului, de dezvoltarea societăţii şi a statului, operelor creaţiei materiale şi spirituale, care prezintă valoare istorică, ştiinţifică, artistică sau o altă valoare culturală” (Veştile RSSM 1978, 16). Această definiţie exprimă o viziune tradiţională asupra patrimoniului cultural moştenită din secolele precedente care pune accent pe obiecte, pe conservarea materialităţii acestora şi transmiterea lor generaţiilor viitoare. Totuşi, deja în legea din 1977, se observă tendinţa de a trata monumentele în cadrul lor natural, şi nu în mod izolat. Expresia „monument de istorie şi de cultură” din titulatura Legii din 1977 vine să afirme direcţiile prioritare ale politicilor patrimoniale din RSS Moldovenească prin aducerea în prim plan a monumentelor de istorie care se axau pe „evenimente istorice de cea mai mare importanţă din viaţa poporului, de dezvoltarea revoluţionară, de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, războiul civil şi Marele război pentru apărarea Patriei” (Veşti364

le RSSM 1978, 17). Tipologic, lista categoriilor de monumente care constituiau obiectul protecţiei legislative se ridică la cinci: de istorie, de arheologie, de arhitectură şi construcţie a oraşelor, de artă, monumente documentare. Ilustrarea categoriilor de monumente, inclusiv a celor arheologice, continuă pe linia principiului descriptiv. Referindu-se la monumentele de arheologie, legea are drept obiectiv protecţia acestora în calitate de obiecte şi obiective vizibile la suprafaţa solului. Cu toate acestea, este de menţionat faptul că această definiţie, pe lângă categoria de sol, introduce şi categoria de subsol atunci când face referire la „sectoare ale stratului istoric de cultură al unor străvechi centre populate” (Veştile RSSM 1978, 17). Tendinţa de lărgire a conceptului de patrimoniu cultural prin includerea elementelor de mediu, aşa cum s-a observat în plan internaţional şi european începând cu anii ’60-’70 ai secolului XX, a fost realizată în Republica Moldova în anul 1993 prin adoptarea unei noi legi privind ocrotirea monumentelor (Protecţia patrimoniului 2001, 8-21), care este în vigoare şi astăzi. Adoptarea acestei legi poate fi pusă în legătură cu schimbarea sistemului politic din republică care a dus la introducerea democraţiei şi a economiei libere, iar în plan cultural a favorizat împrumutul de idei şi modele legislative occidentale. În ceea ce priveşte definirea monumentelor, legea din 1993 pare a fi inspirată din Convenţia UNESCO privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural adoptată în 1972. Ea preia ideea interdependenţei om şi natură oferind un cadru juridic unic pentru cele două categorii de patrimoniu: cultural şi natural. În plus, observăm o coincidenţă aproape totală în clasificarea patrimoniului cultural în monumente, ansambluri şi situri şi a celui natural în monumente, formaţiuni şi situri. Toate aceste lucruri indică asupra faptului că legislatorul moldovean a elaborat acest cadru normativ fiind ghidat de un model legislativ internaţional bine recomandat, şi nu de evoluţii teoretice sau discuţii publice locale. Legea privind ocrotirea monumentelor din 1993 operează cu noţiunea generică de monument care include „obiecte sau ansambluri de obiecte cu valoare istorică, artistică sau ştiinţifică, care reprezintă mărturii ale evoluţiei civilizaţiilor de pe teritoriul republicii, precum şi ale dezvoltării

I. Postică, Aspecte legislative privind protejarea patrimoniului arheologic în Republica Moldova (1945-2007)

spirituale, politice, economice şi sociale şi care sunt înscrise în Registrul monumentelor Republicii Moldova ocrotite de stat” (Articolul 1(1)) (Protecţia patrimoniului 2001, 8). Această noţiune generală pune în centrul atenţiei sale cultura şi civilizaţia create de om în trecut şi care supravieţuiesc în prezent prin intermediul „obiectelor” cu valoare istorică, artistică şi ştiinţifică. Totuşi la următorul punct (Articolul 1(2)), ieşind din contextul celor expuse anterior, se specifică: „toate monumentele, situate pe teritoriul Republicii Moldova, fac parte din patrimoniul ei cultural şi natural” (Protecţia patrimoniului 2001, 8). Aşadar, introdus iniţial ca o categorie exclusiv culturală, monumentului i s-a atribuit mai apoi şi o dimensiune naturală. Cadrul legii propune două tipologii de clasificare a monumentelor: prima – patrimoniul cultural şi patrimoniul natural, a doua – bunuri mobile şi imobile. Integrarea elementului natural cu cel cultural s-a făcut mai mult în mod mecanic, fără încercarea unei sinteze a lor. În acelaşi an, 1992, de exemplu, UNESCO recunoştea valoarea excepţională universală a peisajelor culturale1, care anterior făceau parte din categoriile patrimoniului cultural şi natural (Skeates 2000, 16), şi care, în termeni generali, reprezintă lucrări combinate ale omului şi ale naturii. Cu toate acestea, în Legea din 1993 în art. 1 p. 2.c figurează, deşi mai îngustă ca conţinut decât cea de peisaj cultural, noţiunea de situri care reprezintă „lucrări ale omului sau opere rezultate din conjugarea acţiunilor omului şi naturii, precum şi zonele incluzând terenurile arheologice care au valoare naţională sau internaţională din punct de vedere istoric, estetic, etnografic sau antropologic” (Protecţia patrimoniului 2001, 8). Ultima lege a monumentelor nu ne oferă, în mod explicit, o noţiune dată patrimoniului arheologic, spre deosebire de legile adoptate în 1969 şi 1975 care dădeau o definiţie descriptivă acestuia cu acNoţiunea de peisaj cultural a fost introdusă în Operational Guidelines for the Implementation of World Heritage Convention (Operational Guidelines 2005, 24) în anul 1992 şi a fost definită ca „ilustrative în evoluţia societăţii umane şi a aşezărilor în timp, sub influenţa constrângerilor şi/sau oportunităţilor de ordin fizic impuse de către mediul lor natural şi de către forţe sociale, economice şi culturale, atât interne, cât şi externe. Ele ar trebui selectate atât în baza valorii lor universale excepţionale, cât şi în baza reprezentativităţii în termeni de definire clară a unei regiuni geografice, dar şi pentru capacitatea de a ilustra elementele esenţiale şi distinctive ale acestor regiuni”.
1

cent pe obiecte materiale având o anumită valoare. În baza noii tipologii legislative a monumentelor, regăsim patrimoniul arheologic în diverse formulări cu referire la diferite categorii de monumente: patrimoniu cultural, situri, bunuri imobile, bunuri mobile, comoară. Monumentele arheologice fac parte, de asemenea, din categoria terenurilor cu valoare istorico-culturală, alături de rezervaţiile istorico-culturale, parcurile memoriale, morminte, monumentele arhitecturale şi complexele arhitecturale de landşaft (MO 2001, 2-15). Proprietatea asupra patrimoniului arheologic Conform legilor din 1969 şi 1977, monumentele de istorie şi cultură se aflau în proprietatea statului, dar şi a diferitelor organizaţii de stat, precum colhozurile, organizaţiile cooperatiste, asociaţiile, organizaţiile obşteşti (Veştile RSSM 1978, 17). Cetăţenii puteau şi ei deţine în proprietate personală obiecte patrimoniale arheologice, care puteau fi vândute sau donate cu înştiinţarea prealabilă a organelor de stat pentru ocrotirea monumentelor (Veştile RSSM 1978, 17). Indiferent de forma de proprietate, toate monumentele aflate pe teritoriul RSSM erau protejate de stat (Veştile RSSM 1978, 16; Veştile RSSM 1969a, 1014). Legea din 1993 stipulează că monumentele arheologice pot fi subiecte ale dreptului de proprietate privată care poate fi exercitat de către stat, persoane juridice sau fizice. Ele pot fi date în posesiune, în folosinţă sau în păstrare temporară instituţiilor şi organizaţiilor de stat sau obşteşti (în mod prioritar muzeelor, arhivelor, bibliotecilor şi altor instituţii specializate), dar şi persoanelor particulare (Protecţia patrimoniului 2001, 10-11). Totuşi, privatizarea este interzisă în cazul patrimoniului cultural naţional care este stabilit de Guvern în comun acord cu Parlamentul şi care beneficiază de un regim special de protecţie, conservare şi utilizare (MO 1999, 14). În republică există şi un subiect internaţional al dreptului de proprietate asupra unui obiectiv patrimonial naţional – UNESCO. Acest drept se extinde asupra obiectivului patrimoniului cultural Arcul Geodezic Struve, inclus în Lista Patrimoniului Mondial în 2005. Peisajul Cultural Orheiul Vechi, dosar depus în luna septembrie 2007 de către Guvernul Republicii Moldova la Centrul Patrimoniului Mondial – UNESCO, va deveni patrimoniu mondial în eventualitatea unui aviz 365

II. Materiale şi cercetări

pozitiv. Patrimoniul mondial cultural şi natural, noţiune introdusă în anul 1972 de către UNESCO în Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural, reprezintă o moştenire care aparţine nu doar statului pe teritoriul nemijlocit al căruia acesta se află, ci întregii umanităţi. Patrimoniul mondial care are o valoare universală excepţională („universal outstanding value”) intră în Lista Mondială a Patrimoniului, creată în baza convenţiei menţionate, şi beneficiază de un sistem eficient de protecţie colectivă. Fără a aduce prejudiciu suveranităţii naţionale sau proprietăţii, siturile incluse în listă „aparţin tuturor popoarelor lumii indiferent de teritoriul pe care acestea se află” (Unesco 1997). Exercitarea dreptului de proprietate asupra patrimoniului cultural duce uneori la apariţia unor conflicte de interese din partea diferitelor grupuri concurente. Dorim să menţionăm, în acest sens, cazul Bisericii Sf.Maria şi a complexului rupestru monastic „Peştere” din s.Butuceni care este disputat de către un grup creştin ortodox şi stat. Considerate elemente ale patrimoniului cultural naţional şi unional, aceste obiective au fost incluse în rezervaţia istorico-culturală Orheiul Vechi în anul 1968, transformat în anul 1992 în complex muzeal. În virtutea ideologiei regimului comunist, aceste obiective au suferit o transformare de ordin simbolic: având iniţial un rol social de instituţii religioase, ele au căpătat în perioada sovietică un rol cultural, ştiinţific, educaţional şi turistic. Acest statut a suferit iarăşi modificări după căderea URSS, atunci când un grup de călugări de rit creştin ortodox care aparţin Mitropoliei Moldovei au readus semnificaţia religioasă a acestor obiective în actualitate. Situaţia a devenit şi mai complexă odată cu includerea în disputa dintre stat şi biserică a populaţiei băştinaşe care susţine iniţiativa călugărilor de a utiliza aceste obiective ale patrimoniului cultural naţional în scopuri religioase. Deşi având statutul şi utilitatea definite foarte clar în legislaţie, apartenenţa monumentelor a fost contestată de un grup religios şi unul local care se identifică cu acestea la un alt nivel decât cel prevăzut de lege, cauzând o situaţie de conflict. Cazul ilustrează, în mod elocvent, complexitatea relaţiilor de proprietate asupra patrimoniului cultural şi ridică o serie de întrebări cu privire la dreptul juridic, moral, spiritual sau cultural asupra lor. 366

Protejarea şi managementul patrimoniului arheologic Ocrotirea monumentelor de către stat cuprinde evidenţa, studierea, punerea în valoare, salvarea, protejarea, conservarea, restaurarea, utilizarea monumentelor. Măsurile de protejare a patrimoniului arheologic prevăzute de lege includ, în primul rând, crearea unui sistem instituţional care să determine responsabilităţile organelor de stat în acest domeniu. Începând cu anul 1993, „ocrotirea de stat este exercitată de Parlament, de Guvern, de consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale şi de organele lor executive – prefecturile şi primăriile” (Protecţia patrimoniului 2001, 11). Controlul de stat asupra ocrotirii şi folosirii monumentelor în perioada sovietică era exercitat la nivel central de către Ministerul Culturii al RSSM, iar la nivel local de către organele locale ale Ministerului şi de către Comitetele executive ale Sovietelor raionale, orăşeneşti şi săteşti (Veştile RSSM 1969a,1014-1015; Veştile RSSM 1978, 18-19). Legislaţia sovietică acorda un rol deosebit întregii societăţi în activitatea de ocrotire a monumentelor. La acest proces puteau fi incluse întreprinderi, instituţii şi diferite organizaţii care puteau să stabilească patronajul asupra monumentelor de istorie şi cultură. Legea din 1977 stipula în mod tranşant că „grija pentru păstrarea monumentelor şi altor valori culturale constituie o datorie şi o obligaţie a cetăţenilor Uniunii RSS” (Veştile RSSM 1978, 20), iar Societăţii moldoveneşti pentru ocrotirea monumentelor de istorie şi cultură, înfiinţată în 1965, îi revenea rolul de a atrage păturile largi ale populaţii „pentru participarea activă şi nemijlocită la ocrotirea monumentelor” (Veştile RSSM 1978, 20). Astfel se instituia un control public asupra monumentelor prin crearea unui sistem de inspectorate obşteşti, care aveau responsabilitatea de a acorda ajutor organelor de stat întru identificarea, ocrotirea, restaurarea, studierea şi popularizarea monumentelor (Veştile RSSM, 1014-1015). Aşadar, cetăţeanul sovietic, pe lângă imperativul moral, este pus în obligativitatea legislativă de a se încadra în această „muncă social-utilă”. Rolul societăţii civile şi a cetăţeanului este menţionat într-un mod mai subtil în Legea din 1993 şi Constituţia RM din 1994. „Protecţia mediului înconjurător, conservarea şi ocrotirea monumen-

I. Postică, Aspecte legislative privind protejarea patrimoniului arheologic în Republica Moldova (1945-2007)

telor istorice şi culturale constituie o obligaţie a fiecărui cetăţean” (MO 1994, 1), însă statului îi revine doar funcţia de a încuraja şi susţine activitatea fundaţiilor obşteşti şi a persoanelor particulare privind protejarea, studierea şi valorificarea patrimoniului cultural (Protecţia patrimoniului 2001, 18-19). Toate monumentele situate pe teritoriul Moldovei, indiferent de regimul de proprietate, se află sub protecţia statului. Deţinătorii de monumente sunt obligaţi să ia măsuri pentru asigurarea integrităţii lor şi sunt obligaţi să respecte regulile de ocrotire, folosire, evidenţă şi restaurare a monumentelor. După importanţă, dar şi pentru a facilita protecţia lor, monumentele erau împărţite în perioada sovietică în unionale, republicane şi locale. Listele monumentelor de importanţă unională erau aprobate de către Sovietul Miniştrilor al URSS, cele de importanţă republicană – de către Sovietul Miniştrilor al RSSM, iar cele de importanţă locală – de către comitetele executive ale Sovietelor raionale şi orăşeneşti (Veştile RSSM 1978, 21). În procesul de stabilire a statutului de monument, în legislaţia din anii ’90 ai secolului XX, a fost evidenţiat criteriul de mărturie istorică; valoarea estetică, funcţională sau materială fiind considerate subsidiare celei de mărturie istorică, totuşi fără a face discriminări de ordin cronologic, confesional sau de alt fel. Deşi toate monumentele situate pe teritoriul republicii beneficiază de protecţie din partea statului, doar cele de importanţă naţională sau internaţională intră în categoria patrimoniului cultural şi natural (Protecţia patrimoniului 2001, 9). Astfel Legea privind ocrotirea monumentelor menţionează registrele de inventar, registrele pentru achiziţii şi borderoul de inventar în baza cărora se elaborează registrul monumentelor care cuprinde patrimoniul cultural naţional, fiind elaborat, avizat şi propus spre aprobare Parlamentului de către Ministerul Culturii şi Turismului al RM (Protecţia patrimoniului 2001, 9). Monumentele incluse în registru au un regim special de păstrare, conservare şi folosire. Există şi un Registru al monumentelor de importanţă locală care se află în competenţa autorităţilor locale. Demolarea, strămutarea, modificarea monumentelor este interzisă. Însă Legea URSS Cu privire la ocrotirea şi folosirea monumentelor de istorie şi cultură admite aceasta în cazuri excepţionale

şi doar cu autorizaţia specială pentru fiecare caz aparte din partea Sovietului Miniştrilor al URSS în cazul monumentelor de importanţă unională şi a Sovietului Miniştrilor al RSSM în cazul celor republicane şi locale. Organizaţia care primeşte această autorizaţie este obligată să asigure efectuarea cercetărilor ştiinţifice şi fixarea monumentelor, inclusiv a celor arheologice (Veştile RSSM 1978, 26). În timp ce legislaţia moldovenească din perioada sovietică a prevăzut aceste detalii, cea care este în vigoare în prezent menţionează doar faptul că în cazul când se descoperă vestigii arheologice în timpul efectuării lucrărilor de orice natură pe teren, lucrările ulterioare se sistează. Autorităţile locale şi Ministerul Culturii şi Turismului trebuie informate timp de 48 de ore despre această descoperire pentru a asigura protejarea şi conservarea acestor vestigii (Protecţia patrimoniului 2001, 13-14), dar nimic nu se menţionează despre posibilitatea demolării monumentului de arheologie cu fixarea sa în prealabil atunci când se realizează un proiect de dezvoltare sau construcţie. Totuşi, orice activitate care pune în pericol integritatea monumentului trebuie să fie coordonată cu organele administraţiei locale sau cu organele de stat pentru ocrotirea monumentelor (Protecţia patrimoniului 2001, 20-21). Responsabilitatea pentru încălcarea prevederilor legislative În cele trei legi pentru protejarea monumentelor pe care le-a avut Moldova în perioada postbelică se stipulează foarte clar că hotărârile organelor de stat privind protejarea patrimoniului cultural sunt obligatorii pentru toate persoanele fizice şi juridice (art. 6), iar încălcarea prevederilor legilor privind ocrotirea monumentelor atrag după sine penalizările stabilite de codurile penal (Бородак, Рошка 1981, 99-101; MO 2002a, Protecţia patrimoniului 2001, 52), administrativ (Veştile RSSM 1985, 47) şi civil (MO 2002b, 2-173). Sancţiunile se referă în mod special la aducerea de prejudicii monumentelor sau traficului de bunuri culturale. Legile stipulează unanim că persoanele fizice sau juridice, care au pricinuit daune unui monument sau zonei sale, au obligaţia de a-l restabili, aducând monumentul sau zona de protecţie la starea iniţială. În cazul în care acest lucru nu este posibil, este necesară reparaţia lor respectând toate normele de restaurare a monumentelor. Persoa367

II. Materiale şi cercetări

nele cu funcţii de răspundere, din vina cărora persoanele fizice au suportat cheltuieli legate de repararea pagubelor, poartă răspundere materială (Protecţia patrimoniului 2001, 19; Veştile RSSM 1978, 28-29). Încălcarea regulilor de protejare şi folosire a monumentelor de istorie şi cultură se pedepseşte fie cu amendă, cu muncă în folosul comunităţii, arest sau privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate. Cu toate acestea, în pofida prevederilor legislative, sancţiunile nu au fost aplicate în mod sistematic nici în trecut, nici în prezent (Baboedova 1990, 12).

Legile privind protejarea monumentelor adoptate în Republica Moldova în perioada postbelică au avut scopul de a identifica tipurile de monumente care cad sub incidenţa legii, a stabili drepturile şi obligaţiile organelor de stat centrale, ale administraţiei locale şi ale cetăţenilor în materia protecţiei monumentelor de istorie şi cultură, a institui un sistem unic de cerinţe faţă de protecţia monumentelor, şi a determina răspunderea pentru încălcarea prevederilor legislative. Prevederile legislative au acoperit un set larg de probleme legate de ocrotirea monumentelor şi au oferit un cadru bun pentru desfăşurarea activităţilor din acest domeniu.

Bibliografie
Blake 2000: J. Blake, On defining the cultural heritage. In: The international and Comparative Law Quarterly 49, 1 2000, 61-85. MO 1991: Codul funciar al Republicii Moldova nr. 828-XII din 25 decembrie 1991, Monitorul Oficial 1991. MO 1993: Codul subsolului nr. 1511 din 15.06.1993, Monitorul Oficial 11, 1993. MO 1997: Codul silvic nr. 887 din 21.06.1996, Monitorul Oficial 4-5, 1997, 36. MO 1998: Legea privind fondul ariilor naturale protejate de stat nr. 1538 din 25.02.1998, Monitorul Oficial 66 din 16.17.1998, 3-53. MO 1999: Legea Republicii Moldova despre cultură. Monitorul Oficial 83-86, 1999, 13-16. MO 2001: Codul funciar nr. 828 din 25.12.1991, Monitorul Oficial 107 din 04.09.2001, 2-15. MO 2002a: Codul penal al Republicii Moldova, Monitorul Oficial 128-129, 2002, 2-63. MO 2002b: Codul civil al Republicii Moldova, Monitorul Oficial 82, 2002, 2-173. MO 2003: Legea muzeelor nr. 1596 din 27.12.2003, Monitorul Oficial 23, 18.02.2003, 81. Operational Guidelines 2005: Operational Guidelines for the implementation of the World Heritage Convention. http://whc.unesco.org/archive/opguide05-en.pdf. Protecţia patrimoniului 2001: Protecţia patrimoniului. Culegere de legi şi convenţii (Chişinău 2001). Skeates 2000: R. Skeates, Debating the Archaeological Heritage (London 2000). Unesco 1997: UNESCO. The Convention (UNESCO, 1997) Nicolaev 1993: G. Nicolaev, Unele aspecte ale ocrotirii monumentelor de istorie şi cultură în RSS Moldovenească (anii 1940-1980). În: (Ed. A. Eşanu) Valori şi tradiţii culturale în Moldova (Chişinău 1993), 187-217. Veştile RSSM 1966: Hotărârea Sovietului Miniştrilor al RSS Moldoveneşti Cu privire la aprobarea Statutului Societăţii de ocrotire a monumentelor de istorie şi de cultură din Moldova din 28 februarie 1966, nr. 96. În: Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSS Moldoveneşti, 1966, 3, art. 27, 116-122. Veştile RSSM 1969a: Legea RSSM Cu privire la ocrotirea monumentelor de cultură din 26 decembrie 1969, Nr. 915-VII. În: Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSS Moldoveneşti, 12, 1969, 1013-1018. Veştile RSSM 1969b: Hotărârea Sovietului Miniştrilor al RSS Moldoveneşti Cu privire la aprobarea Regulilor de construcţie a localităţilor săteşti din RSS Moldovenească din 15 mai 1969, nr. 207. În: Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSS Moldoveneşti, 1969, nr. 7, art. 139, 566-582. Veştile RSSM 1978: Legea RSSM Cu privire la ocrotirea şi folosirea monumentelor de istorie şi de cultură din 29 decembrie 1977. În: Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSS Moldoveneşti, 1, 1978, 15-29. Veştile RSSM 1985: Codul cu privire la contravenţiile administrative, Veştile RSSM, 3, 1985, art. 47. Бабоедова 1990: Н.Д.Бабоедова, Правовая реформа и законодательство об охране и использовании памятников истории и культуры. В сб.: (Отв.ред. М.А.Полякова, Э.А.Шулепова) Вопросы охраны и использования памятников истории и культуры (Москва 1990), 8-20. Бородак, Рошка 1981: А.В.Бородак, К.И.Рошка, Законодвтельные основы охраны памятников. В cб.: (Отв.ред. В.С.Зеленчук) Охрана и использование памятников истории и культуры Молдавии (Кишинев 1981), 92-101.

368

I. Postică, Aspecte legislative privind protejarea patrimoniului arheologic în Republica Moldova (1945-2007)

ХСЗ МССР II: Хронологическое собрание законов Молдавской ССР, Указов Президиума Верховного Совета и Правительства Молдавской ССР, II, 1948-1950 (Кишинев 1960), 95-100. Сборник 1949: Охрана исторических и археологических памятников. В сб.: Сборник руководящих и справочных материалов (Москва 1949), ст. 5-7. СЗ МССР 1990: О дополнительных мерах по улучшению охраны, реставрации и использования памятников истории и культуры. Постановление Центрального Комитета Компартии Молдавии и Совета Министров Молдавской ССР от 29 марта 1988 г. № 77. В сб.: Свод Законов Молдавской ССР, 3 (Кишинев 1990), 580-583. Стешенко, Тепферов 1977: Л.А.Стешенко, В.Д.Тепферов, О памятниках истории и культуры (Москва 1977). СУ РКП 1934: Постановление ВЦИК и СНК. От 10 февраля 1934 г. Об охране археологических памятников. СУ РПК, 9, 1934, 52. СУ РПК 1932: Постановление ВЦИК. От 20 августа 1932 г. Положение о междуведомственном комитете по охране памятников революции, искусства и культуры при Президиуме ВЦИК. СУ РПК, 69, 1932, 309. СУ РПК 1933: Постановление ВЦИК и СНК. От 10 августа 1933 г. Об охране исторических памятников. СУ РПК, 44, 1933, 179.

Legislative aspects regarding the protection of the archaeological heritage in the Republic of Moldova (1945-2007)
Abstract The cultural heritage represents an important source of knowledge of the past, of inspiration, of values and of identity. The archaeological heritage did not beneficiate from a legal framework and has been treated together with other types of monuments. Three sets of national legislation have been identified which refer directly or indirectly to the archaeological heritage: the protection of historic-cultural monuments; protection of the environment and natural resources; construction and development. The article approaches aspects related to the definition of the archaeological heritage, the regime of property, protection and responsibility for the break of law.

Правовые аспекты охраны археологического наследия в Республике Молдова (1945-2007)
Резюме Культурное наследие является важным источником знаний о прошлом, вдохновения, ценностей, а также идентичности. Наряду с другими типами памятников, археологическое наследие было включено в общее законодательство. Были выявлены три категории законов, которые относятся к археологическому наследию: охрана историко-культурных памятников, охрана природы и природных ресурсов, строительство и развитие. В статье были затронуты вопросы определения археологического наследия, режима собственности, охраны и ответственности за нарушение законов об охране памятников.

04.02.2008
Iulia Postică, Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei, str. 31 August, 121-A, MD-2012 Chişinău, Republica Moldova, e-mail: iupostica@gmail.com

369