EROISM LA ROMÂNII ARDELENI ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Tudor Roşu
Străbunicului meu, Dumitru Ignea, Ostaş în Primul Război Mondial Introducere O discuţie pe marginea conceptualizării eroismului în Primul Război Mondial, în cazul românilor ardeleni, trebuie să distingă următoarele paliere în analiză: în primul rând, ce se înţelege prin noţiunea de erou în timpul desfăşurării marii conflagraţii – distingând şi aici perioada înainte de 28 august 1916, la intrarea României în război, respectiv perioada de după intrarea României în război; în al doilea rând, trebuie focalizată evoluţia conceptului de erou al „Marelui Război” în anii de pace, începând cu 1919. De asemenea, este necesară distincţia netă între: discursul, oficial şi neoficial, faţă de eroism în Transilvania, interesând în special raportarea populaţiei româneşti la aceasta; poziţia Regatului României faţă de eroii ardeleni şi discursul oficial. Cele enunţate constituie direcţiile principale pe care le va urmări analiza de faţă. De asemenea, este necesară demarcarea netă între contingentele de români ardeleni care au îngroşat, începând cu 1916, rândurile armatei României, un subiect destul de exploatat în istoriografia română (Păcăţianu 1923; Nemoianu 1928; Botezan 1983; Dudaş 1993; Baboş 1997; Şerban 2003), respectiv „grosul” românilor ardeleni, ce au luptat în chip firesc, să zicem, de partea statului ai cărui cetăţeni erau. Pe aceştia din urmă scrisul istoric i-a ignorat în mare măsură1. Ardelenii în război în armata austro-ungară. Efective şi motivaţii Primul Război Mondial a însemnat aşadar încorporarea în oştirea cezaro-crăiască a unui mare număr de români, din care o bună parte au căzut pe frontul de luptă. Exegeţii, istoricii, diferiţi scriitori români care s-au aplecat asupra acestei
1

conflagraţii au fost întotdeauna în consens în ceea ce priveşte idealul celor aflaţi pe front, străin de interesele poporului român, ca de altfel străin de interesele majorităţii naţiunilor constituente ale Imperiului. Forţele armate erau supranaţionale, datorând credinţă şi supunere împăratului. Deşi armata era, conform pactului dualist, declarată unitară, au fost create Landwehr-ul pentru partea austriacă şi Honvédség-ul pentru partea maghiară a monarhiei (Şerban 2003, 15). Prin concesii, promisiuni, s-a încercat atragerea românilor de partea monarhiei, ataşarea lor de „patrie şi tron”, cu speranţa pe undeva că prin acest mod s-ar putea atrage şi România de partea Puterilor Centrale. În armata austro-ungară, românii reprezentau un procent mic, în comparaţie cu repartiţia procentelor pentru celelalte naţiuni, atât din punct de vedere al numărului ofiţerilor şi cadeţilor, rezervişti sau activi, cât şi al soldaţilor. Aproape 90% din ofiţeri erau germani sau maghiari, în timp ce trupa era formată în proporţie de peste 50% din soldaţi aparţinând naţionalităţilor supuse (Şerban 2003, 18; Maior 1985, 357). Românii se situau înaintea slovacilor, rutenilor, slovenilor şi italienilor în privinţa numărului ofiţerilor de carieră, situaţia fiind însă total diferită în ceea ce priveşte ofiţerii superiori şi generalii. În ciuda problemelor existente, reacţia românilor la ordinele de mobilizare, ce au debutat imediat după declararea stării de război, a fost peste aşteptările guvernanţilor, considerată o mare victorie în planul politicii interne a monarhiei dualiste (Tăslăunanu 1915, 12)2. Dintre motivaţiile românilor care au dus la acest succes nu pot lipsi datoria tradiţională faţă de „bunul împărat”, dar şi teama de autoritate. Modul de raportare faţă de
„Poporul nostru, la brutalităţile şi ameninţările guvernului unguresc, a răspuns prezentându-se sub steaguri înainte de termen şi într-un număr mai mare de cum a fost aşteptat. În primele zile ale lunii august, comandantul corpului al XII-lea de armată din Sibiu, a raportat Vienei, că Valachii au rămas loiali şi credincioşi Casei de Habsburg”.
2

De exemplu, noul tratat de Istoria românilor 2003 omite complet participarea românilor de partea Austro-Ungariei la război; în legătură cu tema respectivă, vezi Maior 1985.

Tyragetia, s.n., vol. III [XVIII], nr. 2, 2009, 245-252.

245

II. Materiale şi cercetări

tron pare aproape nealterat comparativ cu epocile anterioare. De pildă, moartea arhiducelui Franz Ferdinand era anunţată într-un circular greco-catolic astfel: „Înălţimea Sa cesaree şi regească căzu jertfa unui atentat păcătos”; „Deplângem în decedatul Arhiduce pe razemul puternic al intereselor monarhiei, pe bărbatul ager întru împlinirea datorinţelor şi exemplar al fericirii casnice”3. La fel, într-un circular ortodox, moştenitorul tronului a căzut „jertfa unui atentat păcătos, josnic şi crudel, cauzat de o mână sacrilegă”4. Mai târziu, cu altă ocazie, supravieţuirea noului împărat, Carol al IV-lea, în urma unui accident, este întâmpinată cu apelul către preoţi de a aduce „rugăciune de mulţumire în Biserică pentru aceasta”5. Conţinutul discursului oficial, reluând poziţia autorităţilor, este însă radical diferit de ceea ce exprimau gazetele de dincolo de munţi, sub titlul de „Doine ardeleneşti”: „Bate-l, Doamne, pe ‘mpăratul/ Că ne-a pustiit tot satul/ Şi ne-a dus în foc, sub steag/ Ce-am avut frumos şi drag,/ De-au rămas spini’n ogor/ Şi ’n suflet amar şi dor/ Şi-au rămas spini ’n poene/ Şi lacrimile pe gene/ Şi inima obidită/ Ca o floare veştejită.// Bate-l Doamne pe-mpăratul/ Că ne-a pustiit tot satul,/ Negru ne-a cernit veştmântul/ Şi ne-a ‘nfiorat cuvântul./ Şi ni l-a făcut să poarte/ Numai bocete de moarte,/ Şi pe ochii cei de jar/ A adus blestem amar,/ Ca să vadă înainte/ Numai proaspete morminte” (Suciu 1917). Din memoriile participanţilor reiese că de multe ori a primat iubirea faţă de înaltul tron decât sentimentul naţional. Ideologia ulterioară a exploatat, desigur, elementul din urmă. Şi fruntaşii români, în special prin PNR, au îndemnat populaţia românească la „supunere şi ascultare”. Cu privire la starea de spirit la debutul războiului, Oct. C. Tăslăunanu nota că dacă România ar fi intrat în 1914 în Transilvania, „românii din armata austro-ungară ar fi înlesnit şi hotărât triumful armatelor române prin deserţiuni şi revolte”. În schimb, decretarea şi apoi prelungirea neutralităţii Regatului României i-a dezorientat
3 Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia (MNUAI), Colecţia de documente, D 8450, Cercular cătră veneratul cler al Arhidiecezei gr-cat. Române de Alba Iulia şi Făgăraş, VIII-1914, nr. 4463-1914, Blaj, 30/17 iun. 1914. 4 Idem, D 8451, Preonoraţilor Protopresbiteri şi Onorată Preoţime din arhidieceza noastră transilvană!, nr. 7833/1914 Plen., Sibiu, 16/29 iun. 1914. 5 Idem, D 8589, Circular cătră toate oficiile protopresbiteriale şi parohiale din arhidieceza ortodoxă română a Transilvaniei, nr. 8373 Bis., Sibiu, 31 oct. 1917.

pe ardeleni şi i-a obligat la expectativă. Revolta împotriva monarhiei exista doar la nivel intenţional, în această fază a războiului: „Nu eram un visător nebun, ci un erou în perspectivă. Totul atârna de la mine, de la românii cari eram ofiţeri. Am început să mă gândesc serios cum s-ar putea face o revoluţie. […] În adâncul sufletului toţi ascundeam aceleaşi dorinţe şi nu aşteptam decât prilejul să le înfăptuim. […] Ne închipuiam numai că suntem revoluţionari, dar nu eram. N-aveam nici unul sufletul pregătit pentru fapte. Strămoşii noştri iobagi ne îndemnau la precauţiune şi la aşteptarea fatalistă” (Tăslăuanu 1915, 24). Pentru populaţia civilă, tendinţa spre revoltă a fost şi mai puţin prezentă; evoluţia evenimentelor le-a pus în faţă celor rămaşi acasă, pe lângă obligaţia susţinerii efortului de război, şi încercarea de supravieţuire în faţa inflaţiei şi a lipsei de alimente: „Au avut oamenii noştri şi pagubă după ei, dar de altă parte am avut şi noroc cu ei, căci ei [germanii] ne dădeau nouă ce noi nu aveam şi nici cu bani scumpi nu puteam căpăta. Noi le dădeam lor pâne, ouă, lapte, slănină, eară ei ne dădeau nouă tăbac, ţigări, cafea, zahăr, griş, hurez şi altele” (Rustoiu, Vaida 2008, 152). Unii au ales totuşi calea refugiului în România sau, aflaţi pe front, au trecut în liniile inamicilor Austro-Ungariei. Cei mai mulţi au rămas însă în rândurile armatei austro-ungare, de teama represaliilor, împotriva lor sau a familiilor lor. În plus, la începutul conflictului autorităţile s-au arătat foarte permisive, lăsându-i pe români să îşi etaleze însemnele naţionale sau să cânte „Deşteaptăte, române!” (Şerban 2003, 15-20). Mai exista şi credinţa că războiul va fi de scurtă durată şi că Puterile Centrale vor învinge, dar şi că românii îşi vor primi drepturile naţionale la finalul războiului. De pildă, încă şi în vara lui 1918, cu ocazia apelului la al optulea împrumut de război, situaţia se prezintă astfel: „Apropiindu-ne de sfârşitul războiului suntem datori să dăm statului putinţa să-l termine cu bine, asigurându-ne averea şi integritatea monarhiei, pentru care şi poporul nostru a adus mari jertfe în vieţi şi sânge”6. Din punct de vedere statistic, situaţia s-a prezentat după cum urmează. În cursul războiului au
6

Idem, D 8671, Circular cătră toate Oficiile protopresbiteriale şi parohiale, cătră comitetele şi epitropiile protopresbiteriale şi parohiale din arhidieceza Transilvaniei, nr. 6243 Pres., Sibiu, 11/24 iun. 1918.

246

T. Roşu, Eroism la românii ardeleni în primul război mondial

fost încorporaţi în armata austro-ungară 489.544 de români transilvăneni, după statistica întocmită de ASTRA. Probabil cifra a fost mai mare. În 48 de luni de război, din iulie 1914 şi până în octombrie 1918, cele 19 cercuri de recrutare din Transilvania au expediat pe front fiecare câte 48 de „batalioane de marş”, rezultând 912 batalioane cu un total de peste 650.000 de soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri (Şerban 2003, 24). Totodată, războiul a adus grele pierderi pentru românii ardeleni, 82.588 de morţi şi dispăruţi şi 63.304 de răniţi, invalizi şi bolnavi, apoi 79.226 orfani şi 38.630 de văduve, la care se mai adaugă miile de arestaţi şi de refugiaţi. Sentimente, valori – a fi român şi erou în Austro-Ungaria Dacă pentru ostaşii din România, capacitarea, însufleţirea, s-a făcut în jurul îndemnului de eliberare a fraţilor de peste Carpaţi, crearea României Mari ocupând locul central între motivaţiile războiului, atât în discursul oficial cât şi în raţiunile trupei, motivaţia pentru discursul oficial austro-ungar a fost una dispersată şi exterioară, iar însuşirea semnificaţiilor acestuia de către românii aflaţi sub arme s-a făcut, inevitabil, într-o manieră aproximativă. Inamicul este, în armonios consens cu imaginea vehiculată de toate naţiunile angrenate în război, privit ca o entitate colectivă, fără nume şi personalitate, e plasat în exterior, „acolo” şi, nu în ultimul rând, dacă „noi” reprezentăm normalitatea, inamicul înseamnă grotesc (Fussell 1975, 75). Mai departe însă, se vorbeşte de valori ce nu par să aibă acoperire, de „unitatea patriei”, de „memoria strămoşilor”, „libertatea vieţii bisericeşti şi cetăţeneşti”, „jertfa de sine”, „virtuţi cetăţeneşti”, „cauza sfântă a apărării patriei”, de biruinţa „preponderenţei sufleteşti” asupra „preponderenţei numerice”, „dragostea deaproapelui”, „neumanitatea duşmanilor” ce s-au silit să clatine în popor „dragostea idealurilor şi să pustiească vieaţa sufletească ce hrăneşte dragostea de patrie”. „Binecuvântare se va pogorî pe lucrarea lor apostolească şi recunoştinţa unei naţiuni întregi o va însoţi! Din punct de vedere religios naţiunea va plini dătorinţa sa cea mai nobilă şi va săvârşi lucrarea cea mai nobilă a espiării acolo, unde neumanitatea duşmanilor s-a silit să clatine în popor dragostea idealurilor şi să pustiească vieaţa sufletească, ce hrăneşte dragostea de

patrie. Dar mişcarea aceasta este importantă şi din punct de vedere patriotic, naţional, căci va stârni dragostea pământului patriei, carele şi după moarte dă loc de odihnă dulce”. Recunoştinţa pentru cei căzuţi este necesară pentru că „pe urma sângelui lor s-a născut viaţă naţională nouă, şi nici mormântul lor nu stă mai mult fără de semn, ci numele lor îl cuprinde în rugăciunile sale posteritatea recunoscătoare”7. Dacă motivaţia este, iată, una extrem de dispersată, la fel, condiţia de erou este una extrem de permisivă. Făcând victime, războiul a dezvoltat peste tot pe unde a pătruns o semantică şi, mai ales, o retorică specifică (Fussell 1975, 21-23). Astfel, terminologia asociată capătă o nuanţă metaforică, atât în literatură, cât şi în textele oficiale. În circulare transmise tuturor oficiilor parohiale româneşti din Transilvania se vorbeşte de „jertfă” în loc de „scop” sau „ţel”, de „altarul patriei”, iar cei morţi devin „cei căzuţi” sau „cei dispăruţi”. Şi despre „eroi” se vorbeşte cu mare uşurinţă. Uneori, termenul poate fi înlocuit de „adurmiţii viteji”, dar semantica este aceeaşi. În acelaşi timp, se organizează serbări şcolare „în care în mod vrednic de memoria eroilor să se arate scopul măreţ pentru care ei şi-au jertfit viaţa […] O asemenea serbare voim să arătăm şi noi în amintirea cu laudă a eroilor patriei noastre, între cari la loc de frunte trebuie amintiţi şi fiii neamului nostru, cari căzuţi ca eroi în focul luptei, acum se odihnesc la sânul lui Avraam, în corturile drepţilor, iar trupurile lor sunt aşezate în mormânt străin până la învierea cea de obşte”8. Prin Ordinul Ministerului ungar de culte şi instrucţiune, se decide ca în şcoli să se facă o sărbătoare a morţilor „să se arate scopul măreţiu pentru care ei şi-au jertfit viaţa”. Cu ocazia sărbătorii pentru amintirea eroilor urmează să se facă colectă, „pentru ca din banii adunaţi mormintele lor să fie îngrijite”9. Se mai dispune ca în 19 nov. să se facă părăstas în fiecare biserică „pentru odihna sufletelor eroilor căzuţi în acest război”, „să se
Idem, D 8484, Cercular către Veneratul Cler al Arhidiecezei gr-cat. Române de Alba Iulia şi Făgăraş, XIII-1915, nr. 5624-1915. 8 Idem, D 8676, Circular cătră toate Oficiile protopresbiteriale şi parohiale, cătră direcţiunile gimnaziului din Brad şi din Braşov, cea a şcoalei comerciale române din Braşov şi cătră cea a seminarului arhidiecezan din Sibiu, nr. 10747 Scol. 1918, Sibiu, 18/31 oct. 1918. 9 Idem, D 8568, Cercular cătră Veneratul Cler al Arhidiecezei gr-cat. Române de Alba Iulia şi Făgăraş, XII-1917, nr. 43041917, Blaj, din şedinţa consistorială, 10 oct. 1917.
7

247

II. Materiale şi cercetări

amintească cu laudă pomenirea eroilor căzuţi în război”; serbarea urmează să se anunţe cu opt zile înainte, ca poporul să se pregătească „cuviincios pentru această serbare a eroilor din acest crâncen război”10. Cuvântul erou este întrebuinţat la scară largă, într-o semantică laxă ce face trimitere mai ales la cei căzuţi, dar şi la cei care încă se află sub arme. Într-un circular bisericesc de o jumătate de pagină, spre exemplu, termenul erou apare de şapte ori11, demonstrând, pe lângă semantica permisivă, şi o frecventă întrebuinţare. Sau în alt circular: „Mormintele acestea nu pot să rămână fără de semne! […] Unitatea patriei noastre ei au apărat-o, ei au păzit pe seama noastră locul, în care înaintaşii noştri cercând ţară au văzut întâiadată patria, ei au alungat departe puterea aceea duşmană, carea nici în împărăţia sa nu apără libertatea vieţii bisericeşti şi cetăţeneşti. Ne este mai scump pământul acesta, decând odihnesc ei într-însul, pământul Carpaţilor, unde pomenirea lor, pilda glorioasă a jertfirii lor de sine va fi solul mănos al virtuţilor cetăţeneşti celor mai nobile”12. Cu multă nonşalanţă, ce ar putea fi asociată impertinenţei, se vorbeşte în continuare despre „cauza sfântă a apărării patriei”. Pe parcursul războiului, a fi erou însemna, în litera discursului religios românesc, oglindit în circularele ce traversau Transilvania, a servi scopurilor „războiului ce se poartă în interesul patriei noastre”, cu „patriotism” şi „entusiasm”. Apelurile către populaţia civilă pornesc în dese rânduri de la registrul ajutării celor aflaţi pe front, prin subscriere la împrumutul de stat13, „dovada de cel mai înalt şi mai cald patriotism”14. De pildă, cu ocazia deschiderii împrumutului al VII-lea de război, se spunea fără echivoc: „glorioasa noastră
10 Idem, D 8586, Circular cătră toate Oficiile protopresbiterile şi parohiale, către direcţiunile gimnaziului din Brad şi din Braşov, cea a şcoalei comerciale române din Braşov şi cătră cea a seminarului arhidiecezan din Sibiu, nr. 7044/1917 Şcol., Sibiu, 21 sept. 1917. 11 Ibidem. 12 Idem, D 8484, Cercular cătră Veneratul Cler al Arhidiecezei gr-cat. Române de Alba Iulia şi Făgăraş, XIII-1915, nr. 5624-1915. 13 Populaţia civilă a răspuns acestor chemări într-o bună măsură. De exemplu, un simplu preot din judeţul Alba subscrisese, până la finele lui 1917, la toate cele şapte împrumuturi demarate, cu un total de 700 de coroane: vezi Rustoiu, Vaida 2008, 154. 14 MNUAI, Colecţia de documente, D 8463, Circular cătră toate oficiile protopresbiteriale şi parohiale din arhidieceza ortodoxă română a Transilvaniei, Sibiu, 28 oct. 1914, nr. 12.438 Bis.

armată de aproape trei ani şi jumătate luptă cu rară vitejie pentru apărarea Tronului şi a patriei, şi pentru apărarea vieţii şi a avutului nostru”. Este necesar ajutorul, „jertfa” „pentru a asigura armatei noastre deplină biruinţă asupra duşmanilor număroşi”, „jertfă pe altarul patriei iubite”15. Sau, cu ocazia deschiderii următorului împrumut de război, cel de-al optulea: „Glorioasa noastră armată de aproape 4 ani luptă cu rară vitejie pentru apărarea Tronului şi a patriei, şi pentru apărarea vieţii şi a avutului nostru”, iar împrumutul în sine este receptat ca „aducerea acestei jertfe pe altarul patriei iubite”16. Ajutorarea celor aflaţi pe front se face şi prin diverse colecte, strângeri de daruri17, ocrotirea copiilor celor care slujesc pe front18 etc. Aportul populaţiei civile la cauza celor de pe front trece drept un „scop măreţ şi umanitar”19. Cu ocazia declarării războiului este tradusă declaraţia de război într-un circular greco-catolic. Recomandările bisericii erau în felul următor: „am aflat în Domnul a dispune precum urmează: „[…] noi cetăţenii datorim patriei şi tronului credinţă de supuşi, cari cu promptitudine împlinim aceea ce se cere de la noi”; „Doamne! Mântuesce pe Imperatul, şi ne auzi pe noi ori în ce zi Te vom chema. Amin!”20. În egală măsură, Biserica este preocupată şi de conservarea imaginii de bun slujitor al poporului de naţionalitate română: „Fiindcă în asemenea timpuri se fac multe vorbe de multe ori şi cu intenţiuni răutăcioase, de aceea, când Onorata preoţime va auzi şi va observa asemenea porniri
Idem, D 8596, Circular cătră toate oficiile protopresbiteriale şi parohiale apoi cătră direcţiunile gimnaziului din Brad şi din Braşov, cea a şcoalei comerciale din Braşov, şi cătră cea a seminarului arhidiecezan din Sibiu, nr. 8639 Şcol. 1917, Sibiu, 16/29 nov. 1917. 16 Idem, D 8670, Circulară cătră toate oficiile protopresbiteriale şi parohiale apoi cătră direcţiunile gimnaziului din Brad şi din Braşov, cea a şcoalei comerciale din Braşov, şi cătră cea a seminarului arhidiecezan din Sibiu, nr. 6010 Şcol. 1918, Sibiu, 3/16 iun. 1918. 17 Idem, D 8474, Cercular cătră Veneratul cler al Arhidiecezei gr-cat. Române de Alba Iulia şi Făgăraş, XX-1914, nr. 78511914; D 8594, Circular cătră toate oficiile protopresbiteriale şi parohiale din arhidieceza ortodoxă română a Transilvaniei. 18 Idem, D 8469, Cercular, nr. 6794-1914, p. 123-124. 19 Idem, D 8463, Circular cătră tote oficiile protopresbiteriale şi parohiale din arhidieceza ortodoxă română a Transilvaniei, nr. 12.438 Bis., Sibiu 28 oct. 1914. 20 Idem, D 8452, Cercular cătră veneratul cler al Arhidiecezei gr-cat. Române de Alba Iulia şi Făgăraş, XI-1914, Blaj, 28/15 iul. 1914.
15

248

T. Roşu, Eroism la românii ardeleni în primul război mondial

periculoase, la poporul nostru, să se silească a-l feri de acelea”; „Deşi credinţa şi loialitatea noastră cătră tron şi patrie este de veacuri recunoscută […] poporul să se ferească de orice vorbe şi orice fapte, care ar putea arunca umbră asupra loialităţii, şi asupra iubirii lui de patrie, având încredere, după bunul Dumnezeu, în îngrijirea părintească a bunului nostru monarh şi a înaltei stăpâniri; şi aşa a face tot ce pretinde interesul iubitei noastre patrii […] vă invităm ca în cazul începerii războiului să înălţaţi cu toţii fierbinţi rugăciuni cătră preabunul Dumnezeu pentru succesul armelor oştirilor noastre, şi pentru cât mai curânda restabilire a păcii de toţi mult dorite”21. Totodată „Biserica a turnat bărbăţie în ostaşi”, „a fost cu ei şi până la gura mormântului încă au turnat bărbăţie în vitejii noştri”22. Nu acelaşi lucru, evident, apărea în presa de la Bucureşti, unde, în revista România Mare (nr. 13-14, 10 apr.), raportarea soldatului ardelean la cauza războiului era exprimată astfel: „Un’te duci bădicul meu/ De ţi-e drumu-aşa de greu?/ Mă duc puică să mă bat/ Pentru hoţul de ’mpărat./ Pentru Ungur, pentru Neamţ/ Ca să-mi zacă trupu ’n şanţ/ […] Doamne, Doamne ce-am greşit/ De mă baţi aşa cumplit?/ Să mă bat sub steag străin/ La inimă cu venin./ De-ar fi ţara, ţara mea/ De-aş avea vreun bine în ea/ Mi-aş da inima din mine/ Să mi-o ştiu păzită bine./ Dar e neamţul peste noi/ Şi ne mână ca pe oi…” (Botez 1916). Ardelenii - eroi în România Nu toţi ardelenii au privit intrarea României în război cu entuziasm. Scepticii, pornind şi de la ideea că războiul părea să nu îşi mai găsească sfârşitul, au văzut în momentul din 28 august 1916 un motiv în plus de suferinţă, amânând şi mai mult deznodământul conflictului. De pildă, un simplu preot de ţară, nota în acest sens: „Pe când ne aşteptam ca războiul european, ce de doi ani de zile decurge cu mare înverşunare şi cu foarte mari jertfe […] să se apropie de sfârşit şi să se pună odată pacea mult dorită, eată că, din bun senin, ne-am pomenit în ziua de Sânta Maria mare (15/28 august) cu ştirea neaşteptată
Idem, D 8454, Preaonoraţilor Protopresbiteri şi Onorată Preoţime din Arhidieceza noastră Transilvană!, nr. 9033 Pres., Sibiu, 15/28 iul. 1914. 22 Idem, D 8484, Cercular cătră Veneratul Cler al Arhidiecezei gr-cat. Române de Alba Iulia şi Făgăraş, XIII-1915, Nr. 5624-1915.
21

cum că România, în presara zilei de Sânta Marie, a declarat războiu Monarchiei noastre Austro-Ungară” (Rustoiu, Vaida 2008, 149). Dincolo de aceasta însă, dezertările românilor din armata austro-ungară au sporit substanţial după intrarea Regatului României în război. Cifra totală a românilor ardeleni care vor sluji în armata română în anii 1916-1919 se estimează la circa 100.000, una extrem de mare, vorbind de la sine, mai presus de alte explicaţii, de starea de spirit a ardelenilor. Fruntaşii românilor, oamenii de cultură, presa au combătut ideea că românii ar fi „trădători de patrie”, oricum o patrie vitregă, trecând de partea inamicilor. Trecerea Carpaţilor şi înrolarea în România îi aducea automat celui în cauză eticheta de erou: „Vin ardelenii azi la noi/ Râvnind spre mari victorii,/ Să meargă’n luptă de eroi/ Sub steagul nostru la război,/ Cu noi, - desrobitorii!” (Petală 1917); sau, în altă parte: „Bine aţi venit în ţară, scumpi fraţi de suferinţă!/ Bine-aţi venit la noi!/ Sub steagul României e sfânta biruinţă,/ Şi oastea de eroi” (Munteanu 1917). Un alt aspect ce a determinat dezertările a fost cu siguranţă slaba capacitate de luptă a armatei austro-ungare şi înfrângerile suferite în luptă directă cu armata ţaristă. De asemenea, va fi contat şi prăpastia dintre ofiţerime şi soldaţi: ofiţerii unguri se manifestau împotriva soldaţilor români, auzind că România se pregăteşte pentru războiul împotriva Puterilor Centrale. Măruntele concesii naţionale făcute în primele zile de război au fost în scurt timp anulate, una după alta. Românii şiau dat în scurt timp seama că greutăţile pe care le îndurau nu proveneau doar din specificul războiului, ci erau totodată efectul unei politici premeditate, contrare fiinţei lor naţionale. Prin urmare, peste 40.000 de români au dezertat din armata austro-ungară în primele săptămâni după intrarea României în război. La aceasta a contribuit în mare măsură şi propaganda României şi apelurile repetate către românii din armata austro-ungară. Un element al propagandei a fost tocmai atribuirea imediată a mărcii de erou pentru cei dezertaţi şi înrolaţi în armata română. După Unire, transilvănenii urmăresc deciziile legiferatorilor de la Bucureşti în ceea ce priveşte eroii. Eroii celorlalţi sunt acum şi propriii lor eroi. Tiparul eroului are în vedere personaje sacrificate intereselor naţionale, scopurilor României în război. Dacă în alte spaţii ce fuseseră supuse războiului, eroul este artizanul victoriei, al 249

II. Materiale şi cercetări

eliberării etc., ceea ce contează în România este unificarea naţională, posibilă ca urmare a războiului. De aceea, cei aflaţi sub arme, mai mult sau mai puţin distinşi prin fapte măreţe, devin eroi ai întregirii. Recunoaşterea ultimă, în această cheie a raportului individului cu scopul războiului, transpare chiar din Rezoluţia Unirii, actul suprem al îndeplinirii ţelului războiului. Punctul VIII al acesteia era dedicat eroilor frontului: „Adunarea Naţională cu smerenie se închină memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române”. Cum împlinirea dezideratului „întregirii” obţine prim-planul, eroizarea, cu această ocazie, vizează pe toţi cei ce sunt consideraţi a fi luptat pentru atingerea acestuia, cu sau fără finalizarea dorită, adică extinzând condiţia de erou şi asupra celor care au luptat în alte războaie sau revolte, de-a lungul secolelor. Eroii cei mulţi ai Primului Război Mondial sunt puşi lângă „[…] toţi eroii neamului, din toate timpurile, care au suferit şi şi-au jertfit viaţa pentru existenţa neamului românesc, […] Horea, Cloşca şi Crişan”, lângă Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, regele Carol I ş.a.23. Eroii sunt mai presus de orice expresie. De pildă, cu ocazia stabilirii zilei de 20 mai ca zi a „Eroilor neamului”, comemorarea lor e văzută ca „expresia cea mai desăvârşită a sufletului şi a eroismului românesc” ce „trebuie să pătrundă în conştiinţa întregului popor”. În fiecare comună urmează să se ţină câte o solemnitate, făcându-se apel ca poporul să se prezinte în număr complet la liturghie; participarea şcolarilor trebuie să fie masivă; dacă există eroi în cimitire, poporul să meargă în procesiune la mormintele acestora; elevii urmează să lucreze un tablou conţinând numele tuturor morţilor din comună, numele fiind apoi săpate în placă de piatră sau în marmură; dar „caracterul serbării să fie patriotic fără a jigni însă sentimentele populaţiunei neromâneşti”24. La 1920 se anunţă şi în Transilvania proxima înfiinţare a Societăţii „Mormintele eroilor căzuţi în război”, făcându-se apel la cler de a stărui pe lângă credincioşi ca să intre ca membri în Societate”. Prin eroi se înţeleg şi aici cei „căzuţi pe deosebitele câmpuri de luptă
23 24

pentru înfăptuirea României Mari”, iar acestora urmează să li se ridice „câte un sfânt monument din fiecare mormânt de erou”25. Monumente închinate eroilor din Primul Război Mondial se ridică peste tot în Transilvania, în viitorul imediat sau mai târziu, cu invariabilă trimitere la eroismul celor căzuţi. În afara Transilvaniei, monumentele nu fac de asemenea distincţia între versanţii Carpaţilor, singurul lucru care contează fiind împlinirea scopului războiului. Arcul de Triumf, ridicat în 1922, poartă inscripţia „glorie celor ce prin lumina minţii şi puterea sufletului au pregătit unitatea naţională”. Monumentul „Leul” (Bucureşti), dezvelit în 1926, punctează: „Spuneţi generaţiilor viitoare, că noi am făcut suprema jertfă, pe câmpurile de bătălie pentru întregirea neamului!”. La fel, la Monumentul eroului necunoscut: „Aici doarme fericit întru Domnul Ostaşul Necunoscut, săvârşit din viaţă în jertfa pentru unitatea neamului românesc. Pe oasele lui odihneşte pământul României Întregite. 1916-1918”. Asimilarea conceptului de erou se particularizează, în egală măsură, pe fondul evoluţiei istorice din România imediat ulterioară războiului. Unirea de la 1 decembrie 1918, relativa nesiguranţă asupra solidităţii Unirii până la Tratatul de la Trianon, conflictul cu Ungaria din 1919, încoronarea lui Ferdinand din 15 octombrie 1922 ca rege al României Mari, împlinirea faptică, punerea în practică a actului de Unire, ce nu trebuia să creeze disensiuni între versanţii Carpaţilor, aflaţi în timpul beligeranţei în tabere diferite, toate acestea au prelungit sentimentul devenirii naţionale, prelungind pe mai departe şi împlinirea scopurilor Marelui Război şi influenţând pe mai departe şi conformaţia eroului pentru spaţiul românesc, impregnându-i o anumită specificitate. Aglomerarea acestor evenimente de maximă importanţă politică a prelungit deci amintirea războiului, alimentând şi justificând pe mai departe ideea sacrificiului. Pe acest fond, eroizarea a căpătat o nuanţă paradoxală: pe de-o parte, poziţia oficială a părut a fi foarte indulgentă cu toţi beligeranţii, lăsând uşa deschisă şi noilor cetăţeni ai României ce luptaseră împotriva viitoarei lor patrii, pe de alta însă, „literatura” oficială s-a arătat extrem de avară cu atribuirea etichetelor de erou, ce a pre25

Vezi Cultul eroilor noştri, III, nr. 10-11, ian.-feb. 1923, p. 4. MNUAI, Colecţia de documente, D 8725, Cercular către Veneratul Cler al Arhidiecezei gr-cat. Române de Alba Iulia şi Făgăraş, VI-1920, nr. 1546, Blaj, din şedinţa consistorială, 8 mai 1920.

Idem, D 8724, Cercular cătră Veneratul Cler al Arhidiecezei gr-cat. Române de Alba Iulia şi Făgăraş, V-1920, nr. 11871920, Blaj, din Şedinţa consistorială ţinută la 20 apr. 1920.

250

T. Roşu, Eroism la românii ardeleni în primul război mondial

supus prezenţa războinică de partea Antantei, a învingătorilor, pentru „întregire”. Totuşi, regula tinde să devină uneori discretă, nemaicontând de partea cui au luptat eroii. De exemplu, „pe multe tărâmuri ale Europei şi-a jertfit românismul feciorii în Marele Război”, astfel că între eroi se numără deopotrivă şi „legionari români cari desertând din armata austro-ungară [care] şi-au făcut un titlu de glorie de a lupta alături de fraţi italieni, în contra pajurei ce-i asuprise”, dar şi „români căzuţi pe frontul italian sub uniforma austriacă” (Eroii 1921, 20). Sau, cu mai mult lux de amănunte, cu ocazia dezvelirii unui monument la Ighel, în judeţul Alba (25 mai 1922), se teoretizează amintirea celor căzuţi „din pricina suferinţelor îndurate în marele război, pornit de austro-germani pentru supremaţia lumei şi pentru care – din nenorocire – şi soldatul român austro-maghiar a fost trimis să lupte – împins, amăgit, ameninţat. Toate neamurile din toată Austro-Ungaria dacă au luptat, a fost şi pentru drepturile lor negate de veacuri, şi prin urmare vitejii care au căzut merită toată glorificarea” (Dare de seamă 1922, 18). Concluzii A fi erou în anii războiului şi după încetarea acestuia este echivalent cu translaţia dinspre propria biografie spre statistica celor căzuţi şi cu reducerea aceleiaşi biografii până la extremul unei idei. O idee ce dă sens războiului şi morţii, ideea sacrificiului pentru îndeplinirea ţelurilor cetăţii. Însă problematica eroilor transilvăneni este una sinuoasă. Sinusurile ei sunt marcate de evoluţia războiului, ce i-a surprins pe românii de pe distincţii versanţi ai Carpaţilor în tabere diferite. Pe par-

cursul primilor ani ai conflagraţiei, deci până la intrarea României în război, ardelenii devin eroi, cel puţin în litera unui discurs oficial, prin sacrificarea pentru interesele fără substanţă şi forţă ale Austro-Ungariei. August 1916 aduce consistenţa ideii sacrificiului pentru idealul mult mai adânc al împlinirii naţionale. Prin această alternativă ce li se înfăţişează, românii ardeleni pot alege să devină eroi ai unui stat care nu este încă al lor. După 1918, actul eroizării cunoaşte o nivelare, evident, în jurul conceptualizării demarate încă din timpul războiului în tabăra învingătorilor, dar cu nuanţe specifice noii perioade, exprimând o anumită permisivitate faţă de foştii inamici şi actualii concetăţeni. Există un fel de cod al tăcerii faţă de românii din armata austro-ungară, care nici nu au dezertat, nici nu s-au revoltat împotriva propriei conduceri. Această raportare s-a păstrat vreme de nouă decenii şi continuă chiar şi în ziua de azi. Scrierile istorice parcă încearcă, mai mult sau mai puţin făţiş, să scuze atitudinea celor care au rămas fideli jurământului militar, de parcă aceasta ar avea nevoie să fie scuzată. Nu mai departe, „Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor” ia în considerare în prezent, la capitolul eroi, doar pe cei jertfiţi de partea Antantei. La fel şi tratatele de istorie a românilor. Obişnuim să criticăm vehement istoriografia comunistă, de exemplu pentru faptul că trecea cu atâta uşurinţă peste perioada celui de-Al Doilea Război Mondial de dinainte de 23 august 1944, de parcă războiul ar fi început doar atunci. Însă rămânem la rândul nostru tributari unei istorii triumfaliste şi selective, refuzând dreptul la restituţie unei întregi generaţii.

Bibliografie
Baboş 1997: Al. Baboş, Voluntari ardeleni şi bucovineni în campania armatei române din anul 1917. 1917 de frontul de Est (Focşani 1997), 117-130. Botez 1916: N.N. Botez, Cântece necăjite. România Mare, 13-14, 10 apr. 1916, apud D. Botez, Soldat şi poet pe frontul Marii Uniri. Colecţia pentru Cultul Eroilor (Bucureşti: Pro Transilvania 2006), 180-181. Botezan 1983: L. Botezan, Contribuţii la problema recrutării de voluntari dintre românii transilvăneni ajunşi prizonieri în Rusia în primul război mondial. Acta Musei Napocensis 20, 1983, 273-292. Dare de seamă 1922: Dare de seamă. In: Cultul eroilor noştri, III, nr. 3, 1922. Dudaş 1993: V. Dudaş, Voluntari bănăţeni în armata română în anii primului război mondial. Analele Banatului 2, 1993, 308-326. Eroii 1921: Eroii români căzuţi între streini. In: Cultul eroilor noştri, II, nr. 2, 1921. Fussell 1975: P. Fussell, The Great War and Modern Memory (New York and London 1975). Istoria românilor 2003: Istoria românilor, vol. VII, tom. II, (coord. Gh. Platon) De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918) (Bucureşti 2003).

251

II. Materiale şi cercetări

Maior 1985: L. Maior, Soldaţi români în armata austro-ungară (1914-1918). In: Civilizaţie medievală şi modernă românească (Cluj-Napoca: Dacia 1985). Munteanu 1917: V. Munteanu, Sosirea ostaşilor ardeleni. Evenimentul, 104, 10 iunie 1917, apud D. Botez, Soldat şi poet pe frontul Marii Uniri. Colecţia pentru Cultul Eroilor (Bucureşti: Pro Transilvania 2006), 389. Nemoianu 1928: P. Nemoianu, Prima Alba Iulia. Voluntarii români în războiul pentru întregirea neamului (Timişoara 1928). Păcăţianu 1923: T.V. Păcăţianu, Jertfele românilor din Ardeal, Banat… aduse în războiul mondial din anii 19141918 (Sibiu 1923). Petală 1917: G-ral V.N. Petală, Vin Ardelenii! România, Organ al apărării Naţionale, Iaşi, 7 iunie 1917, apud D. Botez, Soldat şi poet pe frontul Marii Uniri. Colecţia pentru Cultul Eroilor (Bucureşti: Pro Transilvania 2006), 388. Rustoiu, Dănilă 2008: I. Rustoiu, D. Vaida, Cronica parohiei Pâclişa (1901-1944) (Alba Iulia: Altip 2008). Suciu 1917: I.V. Suciu, Doine ardeleneşti. Gazeta naţională Ardealul (Transilvania), Chişinău, 8, 19 nov. 1917, apud D. Botez, Soldat şi poet pe frontul Marii Uniri. Colecţia pentru Cultul Eroilor (Bucureşti: Pro Transilvania 2006), 588. Şerban 2003: I.I. Şerban, Voluntari transilvăneni şi bucovineni din Rusia în Războiul pentru Întregirea Neamului (1916-1919) (Alba Iulia: Aeternitas 2003). Tăslăuanu 1915: O.C. Tăslăuanu, 3 luni pe câmpul de război, ediţia a II-a, revăzută şi întregită (Bucureşti 1915).

Heroism and the Transylvanian Romanians in the First World War
Abstract The present study discusses the perceptions on the hero during and after the First World War in official Romanian discourses (from Transylvania and from Romania), regarding the Romanian soldiers from Transylvania who were involved in the war, either fighting for their own country Austria-Hungary, either for their future country Romania. These are the years when the concept of heroism receives firm and precise connotations. Being a hero comprises a full set of civic and national values that animate the armed man. Generally speaking, war has brought a radical change of register regarding the identification and praise of heroes, regardless of the place where it caused casualties. With Word War I, hero conceptualization is complete. The Romanian space proposes a formula adapted to our own realities, marked by the evolution of war and by its final result, as the hero becomes the creator of “the union”, fulfilling the national dream. In this formula, it became difficult for the Transylvanian soldiers who fought for Austria-Hungary to be seen as heroes. Dr. Tudor Roşu, Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia, str. Mihai Viteazul, nr. 12-14, 510010-Alba Iulia, Romania, e-mail: tudor.rosu@yahoo.co.uk

252