UN FRAGMENT DE COIF ROMAN DESCOPERIT ÎN CETATEA DACICĂ DE LA RACOŞUL DE JOS-PIATRA DETUNATĂ, JUDEŢUL BRAŞOV

Florea Costea Lucica Savu Angelica Bălos
În studiul de faţă prezentăm un fragment dintr-o categorie de artefacte destul de rar întâlnite în aşezări dacice preromane din România, fortificate sau civile, respectiv o apărătoare de ceafă de la un coif roman. Locul şi condiţiile de descoperire (fig. 1). Piesa a fost descoperită în fortificaţia dacică din punctul Piatra Detunată, Racoşul de Jos, judeţul Braşov, în Secţiunea I/2002-2003, m 9, la adâncimea de 40 cm. Locul se află în spatele zidului de incintă al fortificaţiei (spre ,,interior”) şi reprezintă un complex închis, foarte probabil habitatul unor militari din garnizoana fortului. Este vorba sigur despre un spaţiu locuit în permanenţă, afirmaţia având la bază existenţa unei vetre şi a unui ,,pat” din piatră măruntă de calcar local, ,,mobilier” ce continuă constructiv vatra spre centrul încăperii. În acelaşi sens, pledează şi inventarul foarte bogat şi caracteristic unei vieţi cotidiene dintre cele mai prospere, găsit împreună cu fragmentul de coif: cupe, căni, kantharoi de tip celtic, fructiere, toate lucrate la roată, ceşti, căni, borcane, vase de provizii etc., acestea modelate cu mâna. Majoritatea vaselor sunt întregi sau sparte pe loc, dar perfect întregibile. Unele dintre acestea se aflau deasupra piesei acum în discuţie, care, la rândul ei, suprapunea o parte dintr-un schelet de ovicaprină, căzut lângă şi peste vatră (fig. 2). Poziţia întregului inventar (peste 100 de obiecte, preponderent ceramice) nu lasă nici o îndoială asupra faptului că este vorba despre un perete prăbuşit odată cu incendierea complexului, moment în care obiectele rânduite pe rafturi au căzut lângă şi peste vasele mai mari aflate pe podea (rezerva de apă) şi găsite de noi cu gura în sus şi întregi, două chiar cu ceşti-căţui în ele!. Judecând după poziţia pe care o avea între celelalte materiale, apărătoarea făcea sigur parte dintre obiectele din rafturi. Deasupra inventarului se afla un strat de lut ars cu urme de pari, loazbe şi împletitură de nuiele,
Tyragetia, s.n., vol. II [XVII], nr. 1, 2008, 267-274. Fig. 2. Momentul descoperirii piesei.

Fig. 1. Cetatea dacică de la Racoş-Piatra Detunată.

strat constituit atât din peretele încăperii, cât şi din placajul zidului cetăţii (calupii cu urme de loazbe). Grosimea stratului oscila între 10 şi 30 cm, mai mică spre amonte. Peste această arsură este solul de pădure cu amestec de pietre locale de calcar, format firesc de-a lungul timpului din viiturile dinspre amonte şi din putrezirea vegetaţiei, şi el cu grosime variabilă, în funcţie de pantă. Trebuie spus că atât depunerile ce acopereau inventarul, cât şi substructura complexului (minus 1,0-1,20 m) sunt ,,ţesute” de rădăcinile copacilor, unii multiseculari, situaţie ce a îngreunat foarte mult cercetarea. În ceea ce priveşte strict nivelul de arsură ce acoperea piesele, este la fel de sigur că el este rezultatul unei (prime?) distrugeri ale

II. Materiale şi cercetări

fortificaţiei dacice în preajma cuceririi romane, eveniment asupra căruia nu stăruim acum. Material, tehnică. Apărătoarea de ceafă este din bronz, la confecţionarea ei apelându-se atât la turnare, cât şi la tehnica ciocănirii. După turnare, placa a fost modelată şi finisată la cald, în mai multe etape, prin batere. S-a insistat în special asupra ranforsării marginii, operaţiunea dând naştere unei borduri cu o şănţuire ,,interioară”, marcată de o daltă aplicată în unghi, urma ei fiind lungă între 5 şi 13 mm şi lată de 1-2 mm, în funcţie de unghiul de contact al instrumentului cu placa. Şi pentru îndoirea ,,gulerului” care urca spre calotă s-a apelat la ciocănire, urmele uneltei fiind perfect vizibile pe ambele feţe, detaliu din care se poate deduce că obţinerea formei dorite a necesitat reluări. Există şi alte detalii care ridică un semn de întrebare asupra iscusinţei meşteşugarului. Cel mai frapant ni se pare a fi ductul bordurii, care este departe de a fi liniar, defect ce nu poate fi pus pe seama ciocănirii şi dăltuirii, ci, mai degrabă, pe lipsa de acurateţe a tiparului. Şi perforaţia pentru şnur sau curea trădează o oarecare inabilitate (sau neatenţie?), bavura de la ,,interior” nefiind perfect şlefuită. Rămânând în domeniul tehnicii de prelucrare, se pare că diferenţa de grosime a tablei se datorează tot baterii la cald, apărătoarea fiind mai lată în partea în care tabla este mai subţire. Oricum, urmele unui ciocan cu convexitatea foarte mică se văd peste tot pe faţa ,,interioară” a piesei (spre corpul purtătorului), în timp ce pe faţa vizibilă sunt doar trei, toate în partea mai îngustă (stângă). Alte urme din procesul confecţionării nu se observă, cele două impresiuni ascuţite, isoscelice, din apropierea perforaţiei, mai târzii şi putând avea varii explicaţii, oricum fiind executate când piesa era rece. Mai precizăm că suportul-,,nicovală” folosit în timpul baterii avea o suprafaţă fină, pe partea superioară a piesei rămânând imprimată o ,,porozitate” foarte măruntă, asemenea prafului de nisip. Sigur este că baterea nu s-a făcut pe un suport dur şi plat. Dimensiuni, greutate. Din cunoştinţele noastre, prin comparaţie cu alte coifuri, contemporane sau nu, apărătoarea de ceafă acum în discuţie se înscrie în rândul celor de dimensiuni mari. Distanţa dintre extremităţi, respectiv, dintre ,,colţu268

rile rotunjite” este de 320 mm, în timp ce coarda ,,gulerului” are lungimea de 215 mm. Lăţimea capetelor este inegală încă din timpul confecţionării: 60 mm în partea stângă, dar mai mare cu 23 mm în partea opusă. Inegală este şi lăţimea (înălţimea) ,,gulerului”, şi de această dată mai mică în partea stângă, (10 mm, pentru a ajunge în cea opusă la 26 mm). Acest ,,defect”, coroborat cu lipsa de pe el a niturilor sau a perforaţiilor, sugerează că apărătoarea făcea corp comun cu calota, nefiind detaşabilă sau reglabilă. Cândva ea a fost separată (desprinsă) de calotă, după care muchia a fost atent şlefuită. Din acest ,,guler”, din partea stângă, s-a prelevat o fâşie lungă de 60 mm, decuparea făcându-se cu o daltă bătută din ambele sensuri, foarte probabil pentru folosirea ca materie primă. Operaţiunea probează nu numai îndemânare, ci şi precauţiunea de a nu se compromite obiectul, urmele dălţii fiind înlăturate tot prin şlefuire. Este posibil ca operaţiunea să fi fost făcută de un bijutier, lamela desprinsă fiind suficientă pentru o fibulă sau o altă bijuterie. Şi grosimea tablei este puţin obişnuită, mai mare decât la celelalte coifuri despre care avem cunoştinţă, de unde şi greutatea de aproape 300 (mai precis 296 gr). Ea nu este uniformă nici pe apărătoarea propriu-zisă (unde oscilează între 0,7 şi 2,5 mm), nici de-a lungul ,,gulerului” (între 0,5 şi 3 mm). Credem că separarea apărătorii de ceafă de calota coifului s-a făcut pe loc, în fortificaţia de la Piatra Detunată, nefiind exclusă existenţa restului coifului în aşezare, ,,întreg” sau dezmembrat. Posibilitatea este sugerată de descoperirea în aceeaşi cetate şi a altor obiecte romane anterioare cuceririi definitive a Daciei, în special arme ofensive, şi ele în curs de publicare. Starea de conservare este mulţumitoare, cu precizarea că în porţiunea mai lată este ruptă şi străpunsă de coroziune, cauza ruperii putând fi şi o lovitură în vechime. Arderea secundară foarte puternică a provocat atât uşoara deformare a tablei, cât şi un bogat joc de nuanţe gălbui-roşietice. Inscripţia de pe piesă. Pe partea superioară a piesei (vizibilă), pe un singur rând şi între 0,7 şi 3,2 cm depărtare de ,,guler” se găseşte numele proprietarului coifului (fig. 3). Este vorba despre o inscripţie simplă, cu litere ,,regulamentare” din punct de vedere paleografic. Textul este imprimat după răcirea şi întărirea tablei, cu litere punctate cu un poanson, al cărui vârf avea grosimea mai mică de 1 mm. Deşi ,,regulamentare”, literele au

F. Costea, L. Savu, A. Bălos, Un fragment de coif roman descoperit în cetatea dacică de la Racoşul de Jos-Piatra Detunată

Fig. 3. Apărătoarea de ceafă cu inscripţie (Foto: Terezia Simon; Desen: Mihaela Cioc). Piesa, cu nr. inv. II / 6746, face parte din colecţia Muzeului Judeţean de Istorie Braşov şi a fost restaurată în Laboratorul instituţiei de către George Iacobeanu.

dimensiuni disproporţionate, între 9 şi 28 mm, cea mai mică fiind O din CORELIVS, iar cea mai mare S din ACVSTVS. Este posibil ca scrierea să se fi făcut ,,după dictare”, şi nu după un ,,şablon”; autorul era ştiutor de carte. Ca şi în cazul altor inscripţii de pe coifuri, textul precizează la început unitatea căreia îi aparţinea proprietarul, unitate desemnată cu numele comandantului (centurionului CL), după care venea numele posesorului (CORELIVS ACVSTVS). Aşadar, C întors este prescurtarea pentru centurio sau centuria, urmată de abrevierea uzuală pentru gentiliciul Claudius (CL). De aici se poate deduce că purtătorul coifului era activ întro unitate organizată pe centurii (infanterist), centurie condusă de un ofiţer cu numele Claudius, de unde rezultă: (centuria CL(AUDII). Urmează, foarte clar, literele CORELIVS. În mod firesc, acesta ar trebui să fie gentiliciul militarului căruia îi aparţinea coiful. Onomastica romană nu înregistrează însă un atare nomen gentile, ci doar un Corellius (Mócsy et al. 1983, 88; Solin, Salomies 1994, 64; Lörincz 1999, 75; Klebs, Dessau 1887; Groag, Stein 1936). Cu acest nomen gentile Corellia sunt cunoscuţi un eques şi trei consuli (Klebs 1897). Aşadar, gentilicium-ul Corellius este întâlnit (Mócsy et al. 1983, 69; Solin, Salomies 1994, 61 sqq; Lörincz 1999, 76-78), dar la noi nu poate fi acesta pentru bunul motiv că nu avem doi de L. În schimb, aici s-ar impune foarte răspânditul gentiliciu Cornelius, rareori atestat şi drept cognomen (Mócsy et al. 1982, 88; Solin, Salomies 1994, 64; Lörincz 1999, 76-78).

Prin urmare, lectura cea mai verosimilă şi mai logică ar trebui să fie COR(N)ELIVS, idee susţinută şi de inscripţia CIL XII 4694 descoperită în Gallia Narbonensis, pe care numele Cornelia apare scris Cor<n>elia (Lörincz 1999, 76). La fel de clare sunt şi literele cuvântului următor, ACVSTVS, şi nu AGVSTVS, litera C fiind identică celei din CORELIVS. La o primă privire, cognomenul ACVSTVS ar putea trece drept firesc şi, ca atare, acceptat, nefiind neapărat un depreciativ (,,Ascuţitul”). Dar, pe lângă faptul că un atare cognomen nu ne este cunoscut (nu ne-a fost accesibilă lucrarea lui I. Kajanto, The Latin Cognomina, Helsinki, 1965), observarea atentă a dispunerii literelor arată clar că între actualele litere A şi C este nu doar suficient, ci şi ideal spaţiu pentru litera care ni se pare că lipseşte, V. Prin urmare, părerea noastră este că nu avem de-a face nici cu numele Acustus, neîntâlnit la nici unul dintre autorii citaţi, dar nici cu Agustus. Foarte frecvent este în schimb cognomenul Augustus (Mócsy et al. 1983, 38; Solin, Salomies 1994, 298; Lörincz, Redö 1994, 228), lectură pe care nu o găsim deloc surprinzătoare, în ciuda faptului că litera C este corectă, dar ea poate fi rezultatul neatenţiei scribului: C în loc de G. Opinăm, aşadar, că autorul a omis sau a uitat să puncteze litera V între A şi firescul G. Afirmaţia este susţinută de o inscripţie din Belgica (CIL XIII 7584), unde numele apare ortografiat A(u)gustus. În lumina celor de mai sus, considerăm că lectura cea mai corectă este: (centuria) Cl(audii) 269

II. Materiale şi cercetări

Cor(n)elius A(u)gustus = Cornelius Augustus, din centuria lui Claudiu. Posesorul coifului era, aşadar, un militar cu numele Cornelius Augustus, cetăţean roman din centuria de infanterişti condusă de ofiţerul Claudius. În lumea romană, fie în vremea Republicii, fie în cea a Principatului sau mai târziu, inscripţiile punctate pe piese de armurărie, pe armament ofensiv sau defensiv sunt numeroase şi beneficiază de o bibliografie bogată, parţial menţionată şi de noi la finele acestui studiu. La noi în ţară, inscripţii punctate pe piese militare din metal sunt două: pe masca de bronz pentru un coif de paradă descoperită în apele Oltului la Comani, în apropiere de Romula, păstrată o vreme în colecţia lui A. Papazoglu dar aflată acum la Kunsthistorisches Museum din Viena (IDR II, 378, cu bibliografia) şi pe o garnitură de armură cu loc şi condiţii de descoperire nesigure (IDR II 660, cf. Petculescu, SMMIM, 7-8, 1974-1975, 83-84). Ambele sunt scrise pe suport de bronz, tot pe materialul rece. Lor li se adaugă inscripţiile de pe altă categorie de piese militare şi de dimensiuni mai reduse (Gudea 1982, 59-68). Datarea şi atribuirea coifului, aducerea lui în Dacia. Pentru noi, problemele importante legate de coiful de la Racoşul de Jos sunt încercarea de a afla unitatea în care a activat Cornelius Augustus, datarea, şi, mai ales, evenimentele istorice cu prilejul cărora piesa a intrat în posesia unui militar dac din cetatea de pe Piatra Detunată. Referitor la datare, indicii pentru o încadrare largă oferă, în primul rând, condiţiile de descoperire care au fost prezentate anterior, din care rezultă că este vorba despre un răstimp ce premerge cuceririi Daciei de către romani. O restrângere a datării se poate sprijini, în primul rând, pe încadrarea tipologică a piesei, încercare întrucâtva aproximativă, deoarece nu dispunem de întregul ei, ci numai de apărătoarea de ceafă, singura posibil de comparat cu alte exemplare. Din această perspectivă, apărătoarea noastră aparţinea unui coif de tip Weisenau, produs roman de inspiraţie celtică. Purtate după anul 50, unele exemplare au fost datate cu exactitate în anul 69 p. Chr. în timpul războiului civil de la Roma. Cea mai frapantă asemănare a piesei racoşene este cu exemplarul găsit în apele fluviului Po, în apropiere de Cremona şi datat în anul amintit, aflat în prezent în colecţia Muzeului din Köln (Roman Military Equi270

pment. Protective Equipment – Roman Helmets – Agen/Port and Weisenau, fig. 16, sursa: www. romanlegions.info, 15.12.2007 şi www.romanarmy.com, 15.12.2007); piese similare apar în vestita colecţie Axel Guttman, dar şi în Olanda, Germania, Anglia, Italia, Franţa, Austria, Spania. Ca formă, aceste apărători diferă de cele din timpul războaielor dacice ale lui Traian, în special prin lăţimea mult mai mare a celor din urmă (Petersen 1992, 32). Analogia perfectă cu mai multe exemplare de tip Weisenau ne face să datăm coiful de la Racoş în deceniile 6-9 ale secolului I p. Chr. Afirmaţia abia făcută trimite la evenimente petrecute în perioada amintită şi care nu sunt puţine. Datarea coifului ne îndeamnă să ne gândim mai întâi la prilejul oferit dacilor dea face incursiuni la sud de Dunăre imediat după sinuciderea lui Nero (martie, 69). De la Tacitus (Hist., III, 46) deţinem ştirea că atunci ,,…se puseră în mişcare şi dacii, un neam nicicând cu credinţă, iar atunci fără nici o teamă, căci oastea din Moesia plecase. Ei luau aminte liniştiţi la întâmplările noastre cele dintâi; când au aflat că Italia era cuprinsă de vâlvătaia războiului şi că întreg Imperiul era sfâşiat de duşmănie, cucerind iernaticele cohortelor şi alelor, dacii deveniseră stăpâni pe ambele maluri ale Dunării (s.n.). Şi de pe acum ei se pregăteau să distrugă castrele legiunilor, de n-ar fi trimis Mucianus legiunea a şasea…” (Ferrata, înfiinţată în 52 a. Chr. – n.n.). Respingerea acum a dacilor nu a însemnat şi sfârşitul incursiunilor lor. Acelaşi autor (Hist., I, 2, 1), dar şi Iosephus (Bellum iudaicum, II, 16, 4) confirmă că atacurile dacilor nu erau puţine, chiar dacă nu întotdeauna încununate de izbândă şi, implicit, aducătoare de pradă. O domolire a atacurilor dacice (de obicei în alianţe) asupra provinciilor romane sud-dunărene a avut loc după urcarea pe tron a lui Vespasian (69 p. Chr.), pentru ca după dispariţia sa (a. 79) şi domnia lui Titus (a. 79-81), la începutul domniei lui Domiţian (a. 81-96) liniştea la marele fluviu să fie din nou grav tulburată de daci. Este vremea când peste aceştia (foarte probabil numai peste cei din Transilvania) domnea regele Diurpaneus, urmaşul cumpătatului Scorilo. Iordanes (Getica, 76), referindu-se la reizbucnirea ostilităţilor, relatează: ,,Pe când domnea împăratul Domiţian, goţii [geţii], de teama lăcomiei acestuia, desfăcu-

F. Costea, L. Savu, A. Bălos, Un fragment de coif roman descoperit în cetatea dacică de la Racoşul de Jos-Piatra Detunată

ră alianţa pe care o încheiaseră odinioară cu alţi împăraţi şi începură să devasteze malul Dunării, stăpânit multă vreme de Imperiul roman, nimicind armatele şi pe comandanţii lor. În fruntea acestei provincii (Moesia – n.n.) era pe atunci, după Agrippa, Oppius Sabinus, iar la goţi domnia o avea Dorpaneus; dându-se lupta, romanii au fost învinşi, lui Oppius Sabinus i s-a tăiat capul, iar goţii, năvălind asupra multor castre şi oraşe, au prădat ţinuturile ce atârnau de Imperiu”. Hadrian Daicoviciu nu exclude ca acest atac din iarna 85/86 să fi fost condus de către Decebal (Daicoviciu 1972, 279). Tacitus (Agricola, 41) afirmă că în Moesia ,,…erau puse în cumpănă taberele întărite ale legiunilor şi însăşi stăpânirea noastră”. Nu insistăm asupra măsurilor pe care le-a luat Domiţian în scopul respingerii dacilor peste Dunăre, reţinând doar că el i-a încredinţat lui Cornelius Fuscus comanda trupelor. Reamintim că în primăvara anului 87 dacii ,,chiar în prima ciocnire înving pe romani, îl omoară pe generalul lor Fuscus şi jefuiesc bogăţiile din tabăra soldaţilor” (s.n.) (Iordanes, Getica, 78). Atunci, foarte probabil în Defileul Oltului la Turnu Roşu (Daicoviciu 1972, 280), stindardele romane, printre care cel al legiunii a V-a Alaudae, sunt capturate de daci. În anul următor, conduşi de către Tettius Iulianus, la Tapae, romanii îşi asigură victoria dar nu profită de ea şi se retrag, iar Domiţian refuză ofertele de pace ale lui Decebal. Insuccesul în războiul marcomanic îl sileşte însă să trimită el de urgenţă soli la regele dac în vederea semnării tratatului în repetate rânduri refuzat. Din context, pe noi ne interesează numai un detaliu ce are legătură cu subiectul nostru, anume atitudinea şi oferta lui Decebal (Cassius Dio, Istoria romană, LXVII, 7): ,,Acesta primi învoiala, căci era la mare strâmtoare, dar nu voi să vină el însuşi să stea de vorbă cu dânsul, ci trimise pe Diegis cu câţiva bărbaţi, ca să-i dea înapoi armele (s.n.) şi câţiva captivi, ca şi cum i-ar fi avut numai pe aceia la dânsul”. Pe bună dreptate, după cum afirmă H. Daicoviciu (Daiciviciu 1972, 284), ,,Regele dac nu înapoiase Imperiului, cum ar fi fost normal, toate armele, steagurile (s.n.) şi pe toţi prizonierii luaţi în război”. Desfăşurarea mai departe a relaţiilor dintre daci şi Imperiul Roman nu face subiectul acestor

rânduri, ele fiind pe larg analizate în numeroase studii şi tratate de specialitate (Daicoviciu 1960, 289-299; Daicoviciu 1972, 112-125, 278-284; Tudor 1964, 11-16, Petolescu 2001, 668-688 ş.a.). Nu insistăm asupra lor, deoarece din rândurile de mai sus rămase de la istoricii antichităţii, unii contemporani cu evenimentele, aflăm nu doar că între daci şi romani au existat conflicte armate premergătoare anului 101, ci şi confirmarea faptului că, în afara distrugerii unor forturi romane din provinciile sud-dunărene, aceştia s-au întors şi cu prăzi bogate şi trofee, în special cu armament de ultimă oră aflat în dotarea trupelor Imperiului. Cantitatea de arme capturate trebuie să fi fost apreciabilă din moment ce unul dintre punctele tratatului avea ca subiect înapoierea armelor şi a captivilor. Din ambele părţi avem astfel confirmarea ajungerii în Dacia a unei însemnate cantităţi de armament roman înainte ca Decebal să fi atras la sine făurari romani de armament. În timpul căror evenimente dintre cele amintite mai sus au intrat acestea în posesia dacilor nu ştim cu exactitate, sigur şi logic fiind doar că numai în acelea în care ei erau învingători, fie în timpul raidurilor moesice de după moartea lui Nero, fie după dezastrul lui Fuscus pe meleagurile dacice. Relaţionate cu precizarea anterioară privitoare la datarea coifului racoşan începând cu deceniul şase al primului secol din era creştină, capturarea şi aducerea armamentului roman defensiv şi ofensiv în cetatea dacică de pe Piatra Detunată putea avea loc sau în anii ´60 ai acelui secol, sau, mai probabil, în prima fază a războiului dacilor (Dorpaneus) cu Domiţian. Deşi nu putem formula argumente sigure, avansăm şi o părere asupra unităţii de la care au fost luate armele, implicit din care făcea parte infanteristul Cornelius Augustus. De la legiunea a VI-a Ferrata ni se pare exclus, pentru că tocmai aceasta este trimisă de Mucianus pentru a-i pune pe fugă pe daci, ceea ce se şi întâmplă. Armamentul, împreună cu stindardele şi cu alte obiecte de prestigiu ostăşesc, a fost capturat, mai probabil, de la legiunea a V-a Alaudae (şi ea înfiinţată în anul 52 a. Chr. – n.n.), care este practic decimată, iar comandantul ei ucis. Logic, supoziţia ne îndeamnă să presupunem că şi centuria condusă de Claudius putea face parte din această legiune, ca atare şi Cornelius Augustus. Repetăm, este vorba despre o părere, care momentan ni se pare cea mai plauzibilă. 271

II. Materiale şi cercetări

Facem precizarea că, în aceeaşi cetate dacică de la Racoşul de Jos şi în acelaşi nivel de arsură, în campania 1995 a fost descoperită şi o monedă de bronz puternic arsă şi deformată, pe care numismatul Radu Ardevan a datat-o, cu probabilitate, tot în vremea lui Domiţian. Evităm însă de a o pune în legătură cu evenimentele discutate mai sus. Totodată, precizăm că în campania de săpături arheologice sistematice din vara anului 2007 în aceeaşi cetate au fost descoperite şi arme ofensive romane, care, împreună cu moneda amintită, sunt în curs de publicare în volumul omagial Gavrilă Simion. Nu toate piesele de armament intrate în posesia militarilor de pe Piatra Detunată s-au bucurat de acelaşi tratament: în timp ce armele ofensive au fost folosite conform destinaţiei, apărătoarea de ceafă supusă acum discuţiei a reprezentat, în primul rând, un trofeu cu care proprietarul se lăuda şi îl păstra cu mare grijă, deşi, după cum s-a putut vedea, din ea s-a prelevat o mică lamelă, foarte probabil pentru obţinerea unei bijuterii. Atenţia cu care tăietura a fost imediat şlefuită, ca şi păstrarea la loc de cinste în încăpere mulţi ani după dobândirea ei, nu lasă însă îndoială că ea era, în primul rând, o dovadă a unor fapte de arme cu care noul proprietar se mândrea. Este posibil ca alte părţi din coif (calotă, obrăzare) să fi intrat în posesia altor colegi de arme din cetate şi să se afle încă în incintă, în zonele necercetate.

Importantă ni se pare semnificaţia istorică a descopeririilor recente de armament roman în una dintre cele trei fortificaţii dacice şi în centrul religios pandacic din Defileul Oltului din Munţii Perşani (Costea et al. 2006, 175-211; Costea 2007). Este de luat în seamă nu doar faptul că militari din aceste fortificaţii au participat la evenimentele la care am făcut referire, ci, în primul rând, că ele reprezentau importante puncte de reazem al regalităţii dacice a vremii. Densitatea, anvergura şi funcţiile lor clar deosebite (strategice, politice, administrative, religioase) îngăduie întrebarea dacă nu cumva tocmai ele, împreună cu teritoriile învecinate intra- şi est-carpatice, reprezentau un însemnat centru de putere al dacilor apărut după moartea lui Burebista, dar integrat ulterior în statul dac intracarpatic (Vulpe 1998, 7-9; Vulpe 2001, 733; Vulpe 2007, 78-82, Costea et al. 2006, 206-208, 303-305). Nu putem încheia aceste rânduri fără a aduce calde mulţumiri următorilor colegi: Radu Ardevan, pentru ajutorul dat în citirea corectă a inscripţiei şi în oferirea celei mai mari părţi a bibliografiei; Alexandru Suceveanu, primul căruia i-am prezentat inscripţia şi care ne-a oferit o parte din bibliografia subiectului; Liviu Petculescu, cu care, de asemenea, am discutat piesa şi inscripţia, şi care ne-a pus la dispoziţie o parte din bibliografia internaţională şi în întregime pe cea proprie referitoare la armamentul roman din Dacia.

Bibliografie
Cassius Dio: Cassius Dio, Historia Romana. Costea et al. 2006: Fl. Costea, A. Bălos, L. Savu, R. Ardevan, A. Ursuţiu, I. Şoneriu, G. El Susi, B. Ciută, D. Ştefan, M. Duţescu, Augustin – Tipia Ormenişului, jud. Braşov. Monografie arheologică (I) (Braşov 2006). Costea 2007: Fl. Costea, Centrul religios pandacic de la Augustin, judeţul Braşov. The pan-Dacian religious center of Augustin, Braşov county (Braşov 2007). Daicoviciu 1960: C. Daicoviciu, Istoria politică a geto-dacilor în sec. I î.e.n. şi I e.n. In: Istoria României, I (Bucureşti 1960), 285-316. Daicoviciu 1972: H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană (Cluj-Napoca 1972). Gudea 1982: N. Gudea, Despre câteva ,,donaria“ şi aplice-disc cu inscripţii din Dacia. Acta Musei Porolissensis 6, 1982, 59-68. Gudea 1991: N. Gudea, Römische Waffen aus den Kastellen von Dacia Porolissensis. Ephemeris Napocensis 1, Cluj Napoca, 1991, 69-80. Iordanes: Iordanes, Getica. Iosephus Flavius: Iosephus Flavius, Bellum Judaicum. Junkelmann 1989: M. Junkelmann, Römische Kavallerie - Equites Alae (Stuttgart 1989). Junkelmann 2003: M. Junkelmann, Die Legionen des Augustus: Der römische Soldat im archäologischen Experiment (Mainz9 2003). Klumbach 1974: H. Klumbach, Römische Helme aus Niedergemanien (Köln 1974). Lörincz, Redö 1994: B. Lörincz, F. Redö, Onomasticon provinciarum Europae Latinarum, I (Budapest 1994).

272

F. Costea, L. Savu, A. Bălos, Un fragment de coif roman descoperit în cetatea dacică de la Racoşul de Jos-Piatra Detunată

Lörincz 1999: B. Lörincz, Onomasticon provinciarum Europae Latinarum, II (Wien 1999). Mócsy et al. 1983: Á. Mócsy, R. Feldmann, E. Márton, M. Szilágyi, Nomenclator provinciarum Europae Latinarum et Galiae Cisalpinae cum indice inverso (Budapest 1983). Petculescu 1994: L. Petculescu, Roman military equipment in the Dacian hill-fort at Ocniţa. In: Beiträge zu römischer und barbarischer Bewaffnung in den ersten vier nachchristlichen Jahrhunderten. Akten des 2. Internationalen Kolloquiums in Marburg a. d. Lahn, 20. bis 24. Februar 1994 (Marburg 1994). Petculescu 1996: L. Petculescu, Roman Military Equipment in Dacia in the First Century A.D. In: The Tracian World at the Crossroads of Civilisations. Proccedings of the Seventh Congress of Thracology, Constanţa - Mangalia - Tulcea (Bucureşti 1996). Petculescu 1999: L. Petculescu, Armamentul roman în Dacia în secolele I-III. Teză de doctorat (Bucureşti 1999). Petolescu 2001: C.C. Petolescu, Regalitatea dacică în perioada 44 a. Chr. - 86 p. Chr.; Războiul dacic al împăratului Domitian; Dacia în timpul regelui Decebal. In: Istoria Românilor, I (Bucureşti 2001), 668-670, 675-684, 672-720. Petculescu 2005: L. Petculescu, Daggers in Roman Dacia. In: Corona laurea. Studii în onoarea Luciei Ţeposu Marinescu (Bucureşti 2005), 405-412. Petculescu, Nicu 2000: L. Petculescu, M. Nicu, Echipamentul militar roman din cetatea dacică de la Poiana (jud. Galaţi). In: Istro-Pontica. Omagiu lui Simion Gavrilă la 45 de ani de activitate (Tulcea 2000), 203-220. Peterson 1992: D. Peterson, The Roman Legions. Recreated in Colour Photographs (London 1992). Robinson 1975: H.R. Robinson, The Armour of Imperial Rome (London 1975). Simkins 1984: M. Simkins, The Roman Army from Caesar to Trajan (London 1984). Solin, Salomies 1994: H. Solin, O. Salomies, Repertorium nominum gentilium et cognominum Latinorum2 (Hildesheim - Zürich - New York 1994). Tacitus: Tacitus, De vita et moribus Iulii Agricolae. Tacitus: Tacitus, Historiae. Tudor 1964: Dumitru Tudor, Decebal, regele erou al dacilor (Bucureşti 1964). Vulpe 1998: Al. Vulpe, Geto-Dacii?. CICSA 1-2, 1998, 7-9. Vulpe 2001: Al. Vulpe, Arhitectura militară. In: Istoria Românilor, I (Bucureşti 2001),731-737. Vulpe 2007: Al. Vulpe, Despre centrul de putere al dacilor din Defileul Oltului de la Racoş. In: Studia în Honorem Dr. Florea Costea (Braşov 2007), 78-82. Vulpe, Zahariade 1987: Al. Vulpe, M. Zahariade, Geto-dacii în istoria militară a lumii antice (Bucureşti 1987).

Part of a Roman helmet discovered in the Dacian castle from Racoş-Piatra Detunată, Braşov county
Abstract The authors present a helmet’s nape-guard, discovered in one of the four Dacian fortifications from Racoşul de Jos, namely the one in the point Piatra Detunată, on the left bank of river Olt. This piece, made of bronze, appeared in one of the dwellings inside the wall, together with other over 100 objects, especially ceramics. The named helmet belongs to the Weisenau-type and is dated in the second half of the Ist century B.C., most probably in the 6-9 decades. It represents a trophy taken by the Dacians during one of the attacks made on the south part of the Danube after Nero’s death or, more probably, in the first years of the war between the emperor Domitian and the Dacian king Diurpaneus in the year 87,when the Dacians killed general Fuscus and “plundered the wealth from the soldier’s camp” (Iordanes, Getica, 78). On the helmet is point-written the name of soldier Cornelius Augustus who belonged to the centuria of officer Claudius. It’s possible that this centuria was part of the Vth legion Alaudae, grounded by Iulius Caesar in the year 52 B. C. The helmet stood as a trophy, in the dweelling of a dacian military-chief, in the castle from Racoş, where it was also at the begin of the war 101-102 between Trajan and Decebalus. List of illustrations: Fig. 1. The dacian castle from Racoş - Piatra Detunată. Fig. 2. The discovery moment. Fig. 3. The napeguard with inscription. Translated by Liviu Călin

273

II. Materiale şi cercetări

Часть римского шлема, происходящего из дакийской крепости Ракош-Пятра Детунатэ, Брашов
Резюме В статье представлен назатыльник шлема, найденный в одном из четырех дакийских укреплений в Ракошул де Жос, а именно в Пятра Детунатэ на левом берегу реки Олт. Данный доспех изготовлен из бронзы и был обнаружен в помещении внутри стены наряду с более чем сотней других предметов, в особенности керамических. Данный шлем относится к типу Weisenau и датируется второй половиной I в. до н.э., вероятнее всего 6-9 декадами и является трофеем, взятым дакийцами во время нападения на южную часть Дуная после смерти Нерона или вероятнее всего в первые годы войны между императором Домицианом и дакийским правителем Дурпанеусом в 87 году, когда дакийцы убили генерала Фускуса и «разграбили богатство солдатских лагерей» (Иорданес, Гетика, 78). На шлеме содержится надпись с именем солдата Корнелия Августа, который был членом центурия офицера Клавдия. Возможно что центурия была частью V легиона Алаудэ, введенного Юлием Цезарем в 52 г. до н.э. Шлем, являющийся трофеем дакийского военачальника, находился в крепости уже к началу войны 101-102 гг. между Траяном и Децебалом. Список иллюстраций: Рис. 1. Дакийская крепость Ракош-Пятра Детунатэ. Рис. 2. Момент открытия. Рис. 3. Назатыльник шлема с надписью.

05.02.2008
Dr. Florea Costea, Muzeul Judeţean de Istorie Braşov, str. Nicolae Bălcescu, 67, RO-500019 Braşov, România, e-mail: cst_florea@yahoo.com; Lucica Savu, Muzeul Judeţean de Istorie Braşov, str. Nicolae Bălcescu, 67, RO-500019 Braşov, România, e-mail: lucica_scurtu@yahoo.com; Angelica Bălos, DJCCPCN Hunedoara, Piata Unirii, 9, RO-330152 Deva, jud. Hunedoara, România, e-mail: angelicabalos@yahoo.it

274