AGNOMINA ÎN INSCRIPŢIILE GRECEŞTI DE LA TOMIS

Roxana-Gabriela Curcă
Antroponimia permite cercetarea diferitelor aspecte legate de originea indivizilor sau de statutul lor social, precum şi clarificarea unor dificultăţi de natură cronologică (Cebeillac-Gervasoni 1989, 89103), reprezentând, totodată, un important indiciu al fenomenelor de grecizare şi romanizare. Sistemul onomastic roman şi cel grec coexistă în Imperiu, raportate la tradiţii culturale diferite şi variază în funcţie de familie, mediu, regiune şi epocă. În vederea fundamentării cât mai obiective a cercetării onomasticii Moesiei Inferior, demersul nostru şi-a propus o abordare sistemică a unei componente importante a antroponimiei, şi anume studiul agnomen-ului, limitându-ne aici doar la epigrafele de la Tomis. Acesta poate oferi, alături de celelalte elemente ale sistemului onomastic, posibilitatea unei cuantificări relative a diferitelor componente etnice atestate epigrafic în cadrul provinciei Moesia Inferior, precum şi stabilirea raporturilor relative de predominanţă între acestea. În bibliografia de specialitate (Lambertz 1913; 1914; Kajanto 1963; Weaver 1971, Gilliam 1974, Salomies 1992 etc.), o lucrare de referinţă este cea a lui I. Kajanto (1966) care tratează problematica supernomen-ului exclusiv pe baza materialul epigrafic din zona vestică latinofonă a Imperiului. Pornind de la definiţia supernomen-ului în opinia lui Kajanto „by the term supernomen I mean a personal name which is separated from the other names of a person” (1966, 5), trebuie să ţinem cont de distincţia dintre cele două subdiviziuni ale acestui element onomastic: agnomina şi signa. Termenul de agnomen desemna numele acordat unui individ la naştere sau în timpul vieţii pentru diferite motive (de obicei, ca titlu onorific – cognomen ex virtute – pentru anumite activităţi demne de laudă sau calităţi personale, e. g. Publius Cornelius Scipio Africanus), fiind poziţionat după celelalte nume şi precedat de formula qui/quae. Uzul agnomen-ului a fost remarcat pentru prima dată în nomenclatura greacă în zona Egiptului şi Syriei încă din secolul al II-lea a. Chr. (Lambertz
Tyragetia, s.n., vol. II [XVII], nr. 1, 2008, 281-286.

1911, 7/8, apud Kajanto 1966, 7). În inscripţiile greceşti, agnomina Romana erau plasate după tria nomina sau duo nomina prin formula ¦ kaì/£ kaì, sau doar kaì, alături de ¦ kaloúmenoß, ¦ ™pikaloúmenoß, ¦ ™piklhqeíß, ¦ klhqeíß. În epigrafia latină, agnomen-ul apare abia în secolul I p. Chr., generalizându-se în sistemul onomastic în secolul următor. Era introdus de formula qui et /quae et (care reprezentă traducerea gr. ¦ kaì/£ kaì), dar şi de sive, vel, idem, qui vocatur, dicitur, appellatus est, qui vocitatur, cognominatur. În epigrafele latineşti, agnomen-ul putea fi situat şi între nomen gentile şi cognomen (Kajanto 1966, 8-9). Când un copil era adoptat în mediile aristocrate, acesta lua tria nomina tatălui său adoptiv şi îşi transforma propriul gentiliciu într-un agnomen prin sufixul adjectival – anus, păstrându-şi astfel şi originea (McLean 2002, 125). Înainte de a analiza rolul jucat de agnomina în formulele antroponimice mixte tomitane, pe de o parte ca reflex posibil al romanizării şi, pe de altă parte, ca indice al conservării tradiţiei greceşti, se cuvine să expunem câteva consideraţii în ceea ce priveşte atitudinea grecilor asupra stăpânirii romane şi reflectarea evoluţiei comportamentale a acestora la nivel antroponimic şi lingvistic. După cum rezultă din unele surse literare, odată cu intrarea progresivă a teritoriilor elenofone tradiţionale sub stăpânirea romană, lumea greacă, conştientă pe toate palierele socioculturale de superioritatea ei culturală, s-a văzut pusă în faţa unor opţiuni contradictorii, respectiv supunerea, respingerea declarată sau rezistenţa pasivă. Această situaţie a generat, în opinia unor cercetări recente (Veyne 2005, 164), trei atitudini distincte, respectiv: 1) încercarea de adaptare la normele dominaţiei romane; 2) xenofobia antiromană; 3) nostalgia după un trecut glorios şi regretul unei independenţe pierdute.

II. Materiale şi cercetări

Această clasificare atitudinală nu trebuie absolutizată, întrucât în realitate, cel mai adesea, aceste comportamente şi sentimente contradictorii erau împărtăşite simultan la nivel personal sau de diverse comunităţi elenofone în ansamblu. Sintetizând această situaţie complexă, Paul Veyne observa că a fi grec în acea perioadă însemna a fi în acelaşi timp „xenofob, patriot şi «colaborator» al puterii romane”. Într-adevăr, grecitatea s-a impus hegemoniei romane, dar, într-un imperiu multietnic, această supunere a atras după sine şi sentimente ostile. Grecii se considerau un popor diferit de toate celelalte popoare, cu o civilizaţie superioară, conservându-şi în permanenţă sentimentul distincţiei culturale. În cazul populaţiilor greceşti intrate sub stăpânire romană, fenomenul romanizării lingvistice a căpătat accente cu totul aparte: nu se poate vorbi în ultimă instanţă de o integrare propriuzisă a grecilor în sistemul roman, întrucât, deşi puterea era romană, limba populaţiilor greceşti a continuat tot timpul să fie greaca, instituţiile şi tradiţiile lor perpetuându-se în mod constant. Totuşi, comunităţile elenofone se confruntau cu o realitate ineluctabilă: latina şi nu greaca era limba oficială în toate teritoriile înglobate în statul roman. Rochette (1997, 339) remarcă trei atitudini faţă de limba latină: 1) indiferenţă; 2) respingere; 3) acceptare. În spaţiul elenofon se poate vorbi de un interes real pentru limba latină odată cu apariţia primelor documente redactate în latină sau bilingve. Învăţarea limbii latine de către elenofoni a avut, în primul rând, o motivaţie comercială, administrativă, militară şi, nu în ultimul rând, o motivaţie ţinând, pur şi simplu, de viaţa cotidiană. Există numeroase indicii, inclusiv epigrafice, că, treptat, s-a trecut de la primele două atitudini la cea de-a treia. La această dinamică, finalizată prin acceptarea bilingvismului greco-latin cotidian şi nu pur cultural, au concurat câţiva factori principali (Rochette 1997, 144-150), respectiv: 1. Coloniile romane. 2. Comerţul din interiorul statului roman (prezenţa numeroşilor negustori romani şi existenţa multiplelor tranzacţii comerciale au jucat un rol însemnat în difuziunea limbii latine în această zonă). 3. Armata romană (limba oficială a armatei romane era latina). Comunicarea lingvistică în latină 282

în zonele elenofone constituia o necesitate, cel puţin, din următoarele două considerente: a) recruţii elenofoni trebuiau să înveţe latina în timpul serviciului militar; b) existenţa contactelor cotidiene în oraşele de garnizoană între armata romană latinofonă, dar multietnică, şi populaţia de limbă greacă. 4. Administraţia romană. În primele secole ale erei noastre, romanii – cu o prezenţă numerică relativ redusă în spaţiul oriental – nu au putut constitui, teoretic, focare puternice de difuziune a limbii latine; totuşi, este evident că nu reprezentanţii administraţiei romane aveau interesul să vorbească în limba greacă, ci persoanele din mediul elenofon erau interesate să cunoască limba latină, în vederea integrării în sistemul statal roman. Toţi aceşti factori şi-au avut contribuţia lor, variabilă în timp, spaţiu şi intensitate, în funcţie de particularităţile compoziţiei etnice, ea însăşi într-o continuă schimbare. Rezultatul final a fost că, treptat, latina a devenit o limbă de largă circulaţie în spaţiul elenofon (Marouzeau 1927, 189-211), formându-se un echilibru între latină şi greacă (utraque lingua). Atitudinea iniţială de respingere s-a manifestat mai pregnant în zona centrelor tradiţionale de cultură greacă aureolată de un mare prestigiu cultural. Cu timpul însă, dându-şi seama că integrarea pe multiple paliere în viaţa celui mai puternic stat din Mediterana nu le putea aduce decât beneficii de diverse naturi, o parte dintre greci au început să adopte nume specifice antroponimiei latine. Procedând astfel, grecii care au dat nume romane copiilor lor sperau la o captatio benevolentiae implicită din partea autorităţilor statului roman, dar şi a populaţiei latinofone, în general. Este interesant de remarcat că fenomenul de romanizare onomastică a populaţiei elenofone se manifestă cu cea mai mare pregnanţă în zonele periferice ale Imperiului Roman, zone în care prezenţa autorităţii statului roman echivala pentru mentalitatea greacă cu o garanţie faţă de instabilitatea provocată de populaţiile barbare învecinate. Acordarea cetăţeniei romane a constituit un impuls serios pentru ca proaspeţii cetăţeni romani de origine greacă să adopte nume romane. Interpretarea semnificaţiei unui anume agnomen poate fi uneori dificilă. În primul rând, se cuvine amintit faptul că nu toate antroponimele

R.-G. Curcă, Agnomina în inscripţiile greceşti de la Tomis

adăugate nomenclaturii clasice a unei persoane în timpul vieţii erau agnomina şi, în al doilea rând, acestea puteau să apară în structura onomastică a unui individ chiar de la naştere, odată cu celelalte nume (Kajanto 1966, 15). Cercetarea noastră se bazează pe corpus-ul celor 16 agnomina prezente în inscripţiile greceşti de la Tomis. Din punct de vedere tipologic, am observat faptul că aceste agnomina se includ, cu două excepţii, în categoriile stabilite de Kajanto (1966, 16-23). Menţionăm că două dintre categoriile precizate de Kajanto nu sunt ilustrate la Tomis (agnomina derivate de la numele unor personalită şi agnomina metonimice), apărând, în schimb, două alte categorii, şi anume agnomina formate de la nume de divinităţi şi de la patronimic. Categoriile stabilite de Kajanto sunt ilustrate la Tomis, după cum urmează: 1. agnomina derivate de la termeni care denotă poziţia socială • Formula onomastică: Qeokrítw Qeokrítou u¥ô [...] tô kaì basileî (cf. Anexa I, nr. 1). Faptul că în această inscripţie din secolul al II-lea p. Chr., moment de maxim prestigiu şi dezvoltare a Imperiului [vezi comentariul la ISM II, 186(22)], numai mama poartă nume roman în succesiunea: tatăl mamei ($Iáswn, LGPN 2005, 171), mamă (§Roufeîna), soţ (Qeókritoß, LGPN 2005, 165) şi fiu (Qeókritoß), poate fi explicat printr-o revigorare a tradiţiilor elene, ceea ce este confirmat şi de agnomen-ul grecesc basileúß. • Formula onomastică:...[¦ kaì] Basileù[ß] (cf. Anexa I, nr. 2). Acelaşi agnomen apare şi în textul, extrem de lacunar, al unei inscripţii funerare în proză şi versuri datate între secolele II-III p. Chr. (LGPN 2005, 66). 2. agnomina care desemnează termeni ocupaţionali • Formula onomastică: Mârkoß Mâ[rk]ou neýteroß... ¦ kaì ¥ereúß (cf. Anexa I, nr. 3). Este vorba despre Mârkoß, care însoţit de patronimicul Mâ[rk]ou, are ca signum adjectivul neýteroß şi agnomen-ul ¥ereúß. 3. agnomina care indică etnia, origo, reşedinţa • Formula onomastică: Kornhlía Fortounáta £ kè Doutoûroß (cf. Anexa I, nr. 4) apare întro inscripţie bilingvă. Cornelia Fortounata,

zisă şi Doutouros (?), fostă libertă a lui M. Cornelius Stabilio, poartă gentiliciul soţului şi agnomen-ul Doutouros care ne dezvăluie originea tracă a acesteia (Detschew 1957, 155). Dacă nu ar fi fost menţionat acest agnomen, nu ne-am fi putut da seama de originea tracă a Corneliei Fortunata. Chiar dacă singulară, această situaţie îndeamnă la prudenţă în ceea ce priveşte generalizările de natură etnică pe baza exclusivă a antroponimiei care nu prezintă agnomina. Formula onomastică: ‘Ermogénhß [...] kaì Kuzíkion (cf. Anexa I, nr. 5). Într-o epigramă funerară, datată cu probabilitate în secolul al III-lea p. Chr., Kuzíkioß (LGPN 2005, 204) apare ca agnomen al lui ‘Ermogénhß (LGPN 2005, 125126). Acest agnomen este atestat şi sub alte două variante grafice în Moesia Inferior, respectiv Kuzikhnóß şi Kuzikenóß (vezi comentariul inscripţiei 107 din corpus-ul de inscripţii greceşti şi latineşti de la Novae, cf. Kolendo, Božilova 1997, 141-142). Constituind un ethnikon, Kuzíkioß reprezintă un indiciu important privitor la origo a individului respectiv, implicit al diferitelor legături între Tomis şi Cyzic. În inscripţiile greceşti de la Tomis există patru atestări ale agnomen-ului Tomeíthß/ Tomíthß. Formula onomastică: ...Eélpistoß P[rousaeùß ¦ kaì Tome[íthß] (cf. Anexa I, nr. 6). Antroponimul Eélpistoß (LGPN 2005, 131) însoţit de agnomen-ul Tome[íthß] indică, prin menţionarea locului de origine a acestui individ (Prousaeúß), legăturile Tomisului cu Bithynia. Formula onomastică: Teimokráthß ’Alecándrou, géni Nikomhdeùß ¦ kè Tomíthß (cf. Anexa I, nr. 7). Este vorba de un caz similar, pe care îl interpretăm tot ca o consecinţă a raporturilor existente între Tomis şi Nicomedia. Formula onomastică: ...Pontia[nòß...¦ kaì] Tomeíthß (cf. Anexa I, nr. 8). Agnomen-ul Tomeíthß al individului numit Pontia[nóß se poate explica prin menţionarea în acest epitaf a apartenenţei lui Pontia[nóß la tribul tomitan Aigikoreis [vezi comentariul la ISM II, 253(89)]. Formula onomastică: …¦ kaì To[meíthß ?] (cf. Anexa I, nr. 9). Plecând de la menţiunea unui alt trib tomitan, Geleontes, într-o inscripţie lacunară, putem interpreta agnomen-ul To[meíthß ?], la fel ca în cazul anterior, ca fiind un semn al apartenenţei la tribul respectiv [vezi comentariul la ISM II, 301(137)]. 283

II. Materiale şi cercetări

4. agnomina care derivă de la o trăsătură fizică sau morală • Formula onomastică: [Polú]mnou toû kaì Lon[geínou] (cf. Anexa I, nr. 10). Într-o inscripţie dedicată lui Sarapis apare antroponimul grec [Pólu]mnoß, ce desemnează un preot, care primeşte agnomen-ul latin Lon[geínoß], posibil datorită înălţimii acestuia. Interesant este faptul că Lon[geínoß] este singurul agnomen latin în inscripţiile greceşti de la Tomis. • Formula onomastică: Ar. Dionusíou toû kaì A¥moníou (cf. Anexa I, nr. 11). În textul acestei inscripţii funerare din secolele II-III p. Chr. pusă de libertul Ar. Etuxíß patronului său apare agnomen-ul grecesc A¥mónioß, un hapax antroponimic (LGPN 2005, 11). În greacă, adjectivul a¥mýnioß, -on semnifică ‘sângeriu’ (Liddell, Scott 1996, 39). 5. agnomina derivate de la nume de animale • Formula onomastică: ... ¦ kaì Léwn (cf. Anexa I, nr. 12). Deşi este vorba despre o inscripţie fragmentară, este clar vorba de Léwn [‘leu’] (LGPN 2005, 209-210). Faţă de clasificarea lui Kajanto, la Tomis apar alte două categorii de agnomina, şi anume: 6. agnomina formate de la nume de divinităţi • Formula onomastică: [K]ornoútou toû kaì Sarapíwnoß (cf. Anexa I, nr. 13). În textul aceleiaşi dedicaţii pentru Sarapis, în care apare numele preotului [Pólu]mnoß ¦ kaì Lon[geínoß], apare numele preotului [K]ornoútoß al cărui agnomen Sarapíwn ilustrează în mod evident venerarea acestei divinităţi egiptene întâlnite la Tomis şi în toată Moesia Inferior (Hornbostel 1973, 316). 7. agnomina derivate de la patronimic • Formula onomastică: Skeipíwn Pontikoû ¦ kaì Pontikóß (cf. Anexa I, nr. 14)

Într-o dedicaţie din secolul al II-lea p. Chr. a unei thiasos pentru Septimius Severus, familia acestuia şi pentru guvernatorul provinciei, Ovinius Tertullus, apare agnomen-ul Pontikóß (LGPN 2005, 285-286), identic cu patronimicul Pontikoû. În afara cazurilor de agnomina comentate mai sus, la Tomis există şi două cazuri a căror interpretare este dificilă, dacă nu imposibilă, datorită caracterului fragmentar şi corupt al inscripţiei. Despre acestea nu putem decât presupune că ar fi de factură greacă [’Isi]dýrou toû kaì Qea... (cf. Anexa I, nr. 15) şi OI kaì Sw (cf. Anexa I, nr. 16). Deşi menţionarea originii unui individ, fie cu statut de cetăţean, fie peregrin nu are un caracter constant şi frecvent, putem remarca însă importanţa agnomen-ului în ce priveşte conexiunea dintre locul de origine (origo) şi cel de reşedinţă, punându-se în evidenţă, astfel, raporturile existente între acestea. În alte cazuri, prezenţa acestor agnomina îndeamnă la o reevaluare prudentă a raporturilor dintre onomastică şi realitatea etnică din această zonă. De pildă, agnomen-ul Lon[geínoß] poate fi interpretat atât ca o consecinţă a unei trăsături fizice, dar şi ca un indiciu de romanizare onomastică. Exemplul cel mai interesant din studiul nostru şi pertinent pentru analiza onomasticii din Moesia Inferior îl reprezintă antroponimul Cornelia Fortounata. Ambele nume sunt de factură romană, însă cel care indică etnia tracă a acestei liberte este agnomen-ul Doutouros. Acest studiu reprezintă doar un aspect dintr-o analiză mai adâncită asupra onomasticii din Moesia Inferior care să permită în final creionarea cât mai precisă a tabloului etnolingvistic. Chiar dacă din punct de vedere statistic, aceste agnomina reprezintă un procent extrem de redus din totalul antroponimelor atestate la Tomis şi, în general, în provincia Moesia Inferior, ele pot avea implicaţii importante asupra imaginii de ansamblu a procesului de romanizare onomastică.

Anexa I: Inscripţii greceşti cu agnomina de la Tomis
Nr. crt. 1. 2. 3. 4. Antroponim +Agnomen Qeokrítw Qeokrítou u¥ô [...] tô kaì basileî …[¦ kaì] Basileù[ß] Mârkoß Mâ[rk]ou neýteroß... ¦ kaì ¥ereúß Kornhlía Fortounáta £ kè Doutoûroß (?) Datare sec. II p. Chr. sec. II-III p. Chr. sec. II p. Chr. sec. II p. Chr. Sursa ISM II, 186(22).1-3 ISM II, 280(116).2 ISM II, 150(35).10-13 ISM II, 195(31).3

284

R.-G. Curcă, Agnomina în inscripţiile greceşti de la Tomis

Nr. crt. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16.

Antroponim +Agnomen ‘Ermogénhß [...] kaì Kuzíkion ...Eélpistoß P[rousaeùß ¦ kaì Tome[íthß] Teimokráthß ’Alecándrou, géni Nikomhdeùß ¦ kè Tomíthß ...Pontia[nòß ... ¦ kaì] Tomeíthß …¦ kaì To[meíthß ?] [Polú]mnou toû kaì Lon[geínou] Ar. Dionusíou toû kaì A¥moníou ... ¦ kaì Léwn [K]ornoútou toû kaì Sarapíwnoß Skeipíwn Pontikoû ¦ kaì Pontikóß [’Isi]dýrou toû kaì Qea... OI kaì Sw...

Datare sec. III p. Chr. sec. II-III p. Chr. sec. II-III p. Chr. Epoca Severilor sec. II-III p. Chr. 26.03.160 p. Chr. sec. II-III p. Chr. 199-210 p. Chr. 26.03.160 p. Chr. sec. II p. Chr. sec. I a. Chr./I p. Chr. sec. III p. Chr.

Sursa ISM II, 366(202).1-2 ISM II, 308(144).1-2 ISM II, 256(92).1-5 ISM II, 253(89).1-2 ISM II, 301(137).2 ISM II, 153(38).12 ISM II, 276(112).4-6 ISM II, 85(51).13 ISM II, 153(38).11 ISM II, 83(49).34-35 ISM II, 154(39).3 ISM II, 30.1

Bibliografie
Detschew 1957: D. Detschew, Die thrakischen Sprachreste (Wien 1957). Cebeillac-Gervasoni 1989: M. Cebeillac-Gervasoni, Le cognomen des affranchis. Quelques remarques de chronologie. Annales Latini Montium Arvernorum: bulletin du Groupe d’études latines de l’Université de Clermont 16, 1989, 89-103. Gilliam 1974: J.F. Gilliam, A Diocletianic Inscription from Ayasofya and Imperial Military Supernomina. ZPE 15 (1974), 183-191. Hornbostel 1973: W. Hornbostel, Sarapis. EPRO 32, 1973. Kajanto 1963: I. Kajanto, Onomastic Studies in the Early Christian Inscriptions of Rome and Carthage, (Acta Instituti Romani Finlandiae 2/1) (Helsinki 1963). Kajanto 1966: I. Kajanto, Supernomina. A Study in Latin Epigraphy (Helsinki 1966). Kolendo, Božilova 1997: J. Kolendo, V. Božilova (eds.), Inscriptions grecques et latines de Novae (Mésie Inférieure) (Bordeaux 1997). Lambertz 1911: M. Lambertz, Zur Doppelnamigkeit in Ägypten. XXVI Jahresbericht über das K.K. ElisabethGymnasium in Wien (Wien 1911) (non vidi). Lambertz 1913/1914: M. Lambertz, Zur Ausbreitung des Supernomen oder Signum im römischen Reiche, Glotta 4, 1913, 78-143; 5, 1914, 99-170. Liddell, Scott 1996: H. G. Liddell, R. Scott, A Greek-English Lexicon (Oxford 1996). Marouzeau 1927: J. Marouzeau, Le latin. Dix causeries (Toulouse-Paris 1927). McLean 2002: B.H. McLean, An Introduction to Greek Epigraphy of the Hellenistic and Roman Periods from Alexander the Great down to the Reign of Constantine (323 B.C.-A.D. 337) (Michigan 2002). Rochette 1997: B. Rochette, Le latin dans le monde grec. Recherches sur la diffusion de la langue et des lettres latines dans les provinces hellénophones de l’Empire romain (Bruxelles 1997). Salomies 1992: O. Salomies, Adoptive and Polyonymous Nomenclature in the Roman Empire (Commentationes Hummanarum Litterarum, 97) (Helsinki 1992). Veyne 2005: P. Veyne, L’empire gréco-romain (Paris 2005). Weaver 1971: P.R.C. Weaver, Cognomina, Supernomina and ‘CIL’ x 1729. Antichthon 5, 1971, 77-84.

285

II. Materiale şi cercetări

Les agnomina dans les inscriptions grecques de Tomi
Résumé Notre démarche propose une analyse des agnomina dans les inscriptions grecques de Tomi (Ier-IIIeme s. ap. J.-C.). Bien que le nombre des inscriptions à agnomina soit extrêmement réduit par rapport au total des inscriptions de Tomi, on remarque la pertinence de l’étude de cet élément onomastique dans une perspective historique. Nous avons opté pour une analyse typologique de ces agnomina de facture romaine, grecque et thrace. La présence de ceux-ci nous pousse à évaluer d’une manière nuancée les rapports entre l’anthroponymie et les réalités ethniques de Tomi.

Agnomina в греческих надписях из города Томы
Резюме В статье проведен анализ agnomen-ов из греческих надписей, обнаруженных в городе Томы (I-III н.э.). Хотя количество надписей с такими agnomen-ами по сравнению с другими эпиграфическими данными невелико, эта работа способствует изучению ономастики в историческом контексте. Был сделан типологический анализ agnomen-ов римского, греческого и фракийского происхождения. Их присутствие помогает более разнообразно оценивать соотношения между антропонимами и этнической действительностью в городе Томы.

07.03.2008
Drd. Roxana-Gabriela Curcă, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi, b-dul Carol I, nr. 11, 700506-Iaşi, România, e-mail: roxanigabriela@yahoo.com

286