POLITICA STATULUI SOVIETIC FAŢĂ DE FAMILIE: ETAPE ŞI REPERE LEGISLATIVE

Diana Sofian
Odată cu instaurarea puterii sovietice în Rusia, a fost lansat un proiect politic utopic de schimbare a societăţii. Noua putere căuta să se legitimeze prin diferite mijloace, inclusiv prin condamnarea vechiului regim, considerat a nu fi în stare să instituie echitatea socială, bazată pe egalitatea în drepturi a cetăţenilor, inclusiv în ceea ce priveşte apartenenţa de gen. Societatea urma să fie schimbată conform unei utopii politice care pretindea a fi democratică, dar care, până la urmă s-a dovedit nu mai mult decât o stratagemă ideologică. Politica faţă de familie a fost promovată ca parte a unui proces mai larg, care prevedea schimbarea radicală a societăţii zise burgheze, iar scopul declarat era acela de a lichida vechea orânduire în relaţiile interpersonale şi crearea unui nou model de familie de tip sovietic. Prin urmare, politica faţă de familie poate fi înţeleasă ca o serie de măsuri sau acţiuni ale statului, menite a modifica structura, componenţa, valorile şi, nu în ultimul rând, funcţia sa în societate. Subiectul politicii faţă de familie nu este nemijlocit numai familia, dar şi instituţiile sociale, politice, economice, ce influenţează existenţa şi funcţionarea familiei ca parte componentă a societăţii (Вишневский 1992‚ 26). Direcţiile politicii faţă de familie au variat în funcţie de evoluţiile politice, sociale, economice şi ideologice. Acest lucru devine uşor detectabil dacă urmărim mai îndeaproape evoluţia legislaţiei sovietice faţă de familie. Pentru a înţelege acest proces de promovare a unei noi politici faţă de familie este necesar de a menţiona scopurile declarate ale Revoluţiei din octombrie 1917 în acest sens. Măsurile puterii sovietice în ceea ce priveşte rolul familiei în societate au fost dictate de ideologia comunistă, care, într-o primă fază, percepea familia ca o instituţie a societăţii burgheze, un refugiu al vechiului regim ce se bazează pe proprietatea privată, apreciată, la rândul ei, ca o sursă a tuturor inegalităţilor şi a coruperii naturii umane. Scopul revoluţiei culturale sovietice era, printre altele, de a lichida această reminiscenţă a vechiul regim. Familiei îi revenea
Tyragetia, s.n., vol. III [XVIII], nr. 2, 2009, 299-304.

un rol secundar în educaţia „omului nou”. Totodată „treburile casnice” legate de familie au fost interpretate ca elemente ce oprimă femeia de la activitatea economică productivă ce se prezenta ca un pericol la adresa noilor idealuri ale clasei muncitoare (Бальдицына 2005). În funcţie de evoluţia atitudinii regimului faţă de familie, putem vorbi de mai multe etape ale politicii faţă de familie. Prima etapă coincide cu anii 1917-1930 (Рабжаева 2003), al cărei corolar consta în emanciparea politică a femeii şi lichidarea familiei ca instituţie. Cu alte cuvinte, femeia era privită drept un element retrograd nu numai datorită nivelului mare al analfabetismului printre femei în raport cu bărbaţii, dar şi datorită ataşamentului special al femeii faţă de proprietatea privată, sentimentul religios şi aservirii femeii (Kerblay 1977, 113). Regimul a declarat război acestor reminiscenţe ale vechii societăţi, considerându-se că femeia nu este pregătită pentru schimbări de tip sovietic (Здравомыслова, Темкина 2003, 305). Evident că această politică faţă de femeie a afectat dramatic şi atitudinea regimului faţă de familie în general. De aceea există o relaţie intimă între politica regimului bolşevic faţă de femeie, pe de-o parte, şi faţă de familie, pe de altă parte. Prin schimbarea rolului femeii în societate, a mobilizării ei de partea şi în slujba regimului, se urmărea deci şi distrugerea instituţiei familiale, apreciată ca un bastion al valorilor şi tradiţionalismului societăţii capitaliste. Această viziune a felului în care trebuia schimbat rolul femeii şi al familiei în societate era inspirată din preceptele clasicilor marxismului şi anume din lucrările lui Engels. În lucrarea „Principiile comunismului”, la întrebarea „Ce influenţă va avea societatea comunistă asupra familiei?”, răspunsul suna în felul următor: „Relaţiile dintre sexe vor deveni exclusiv personale, private, privesc doar persoanele interesate şi societatea nu se va implica. Aceasta va fi posibil datorită lichidării proprietăţii private şi educării copiilor de către societate, ca urmare se vor distruge două principii ale fami299

II. Materiale şi cercetări

liei legate de proprietatea privată – dependenţa soţiei de soţ şi a copiilor faţă de părinţi” (Энгельс 1955, 336-337). Referindu-se la acelaşi subiect, A.M. Kollontai declara în discursul său din 1918 de la primul congres al femeilor muncitoare din toată Rusia: „Acum, când trecem la socialism, gospodăria casnică este o rămăşiţă dăunătoare a vechiului regim. Gospodăria casnică retrogradă şi înapoiată trebuie să dispară” (Коллонтай 1919, 23). Ea considera că „familia ca unitate gospodărească”, din punctul de vedere al economiei naţionale trebuie recunoscută nu numai inutilă, dar şi dăunătoare (Коллонтай 1919, 25). În contextul anarhiei care a dominat în primii ani ai regimului şi care a fost cuprins de libertatea relaţiilor între sexe, fără responsabilităţi, unele persoane deschid chiar „agenţii de dragoste liberă”. În oraşul Vladimir, spre exemplu, printr-un decret din 1918 toate femeile au fost declarate proprietate de stat la împlinirea a 18 ani (Kerblay 1977, 113). Desigur, societatea nu era pregătită pentru asemenea măsuri radicale, din aceleaşi motive comunele de familii, aşa cum au fost numite de către inginerii oraşelor în anii 1920, niciodată nu au mers mai departe de stadiul experimental, mai ales odată ce foametea a dispărut. Analizând impactul politicii statului faţă de elementul religios ce caracteriza „vechiul tip de familie”, regimul a înlocuit căsătoria ecleziastică cu acea civilă. Astfel, în octombrie 1917, comisarului Asigurărilor Sociale A.M. Kollontai i-a revenit responsabilitatea de a implementa în practică legislaţia timpurie care să abolească căsătoria religioasă şi să instituie căsătoria civilă (Kerblay 1977, 113). Ulterior, printr-un decret al Comisiei Centrale Executive şi al Sovietului Comisarilor Poporului de la 18 decembrie 1917 a fost adoptat Codul cu privire la „Căsătoria civilă, copii şi întocmirea actelor despre starea civilă” (Декреты 1955, 160). În următoarea zi, 19 decembrie 1917, printr-un decret al celor două instituţii menţionate a fost introdusă legea cu privire la divorţ. Este de remarcat că un cod asemănător a existat în Rusia ţaristă, dar una din caracteristicile principale ale celui nou, introdus de bolşevici, prevedea eliminarea instituţiei ecleziastice în înregistrarea căsătoriei şi înlocuirea cu oficiul de stare civilă. Celelalte schimbări introduse de noul cod se refereau la vârsta de mariaj; interzicerea căsătoriilor între rude etc. Şi au fost împrumutate cu modi300

ficări neesenţiale din vechiul cod ţarist, chiar şi dreptul soţiei la libera circulaţie, la muncă au fost preluate din ultimele acte legislative ale Dumei ţariste (Стайтс 2004, 490). Toate aceste acte legislative adoptate în anul 1917 aveau următoarele obiective: de a distruge legăturile de căsnicie în familie care au fost afectate de ascensiunea ideologică şi economică a anilor de după război, ceea ce însemna că era posibil ca divorţul să fie făcut pe baza consimţământului mutual sau la cererea unuia sau altui soţ (Art. 87) printr-o simplă vizită la oficiul stării civile; să stabilească egalitatea tuturor copiilor indiferent de descendenţa lor (legitimă sau nelegitimă, fapt ce a dus la recunoaşterea tuturor uniunilor până atunci nerecunoscute de vechea legislaţie), de a stabili drepturi egale pentru bărbaţi şi femei conform legislaţiei matrimoniale prin abolirea dependenţei soţiei faţă de soţ (Kerblay 1977, 113). Caracteristic pentru perioada anilor 1920 este încercarea de a introduce aşa-numita „nuntă roşie”, practicată de către membrii comsomolului şi secţiei pentru femei şi se oficia chiar în incinta întreprinderilor. Această ceremonie avea loc în prezenţa întregului colectiv, jurământul tinerilor având mai degrabă un caracter demonstrativ decât unul personal, ceea ce contravenea de fapt principiilor expuse în tezele lui Engels. Un asemenea jurământ îl găsim în romanul „Nunta câinilor” (1925) de Brâkin: „Promiteţi voi, – întreabă conducătorul ceremoniei, – să urmaţi calea comunismului la fel de curajos, precum şi să vă desprindeţi împotiva bisericii şi vechilor tradiţii? Veţi educa copiii în spiritul pionieresc, să le daţi studii, iniţiindu-i în metodele de conducere a gospodăriei obşteşti şi educându-i pentru cauza revoluţiei mondiale? Atunci, în numele conducătorului V.I. Lenin, declar căsătoria roşie încheiată” (Стайтс 2004, 491). Asemenea tip de căsătorie nu a prins rădăcini, marea majoritate preferând ca acestea să fie încheiate la oficiul de stare civilă. Interesant este faptul că după căsătoria civilă, unele cupluri se şi cununau la biserică, dar cu timpul această practică a început să fie întâlnită din ce în ce mai rar, datorită propagandei ateiste, dar mai ales a terorii sau pedepselor aplicate faţă de cei care îndrăzneau să nu respecte preceptele ideologice comuniste. Puterea sovietică a înţeles să emancipeze femeia şi prin introducerea unei legislaţii mai permisive în ceea ce priveşte întreruperea sarcinii. Prin de-

D. Sofian, Politica statului sovietic faţă de familie: etape şi repere legislative

cretul comisarului poporului pentru sănătate şi al comisarul poporului pentru justiţie, din 1920, s-a permis practicarea în instituţiile medicale a avorturilor, motivând că femeia este în drept săşi controleze fertilitatea şi mărimea familiei. În urma acestui decret, numai în anul 1925 în oraşul Leningrad 60,4 la sută dintre femei au recurs la această operaţie (Рабжаева 2004). În anii 1920 au apărut o serie de lucrări teoretice semnate de Alexandra Kollontai în care s-a abordat problema despre necesitatea de a promova o politică coerentă a statului faţă de familie şi femeie. Aceste propuneri au survenit ca rezultat al înmulţirii practicii divorţurilor. O cauză a acestui fenomen era Codul despre familie din 1918, în urma căruia femeia cu copii minori devine vulnerabilă, fără surse de existenţă, în voia sorţii. Pentru a repara „neajunsurile” strecurate în codul din 1918 şi a-şi întări poziţiile în rândurile femeilor, în noiembrie 1926 s-a adoptat un nou Cod despre „Căsătorie, familie şi tutelă”. Conform acestuia, se stipula că în urma divorţului, averea este considerată comună şi se va împărţi în cote egale; a fost schimbat şi cenzul de vârstă pentru cei care doreau să se căsătorească, pentru ambele sexe, minimul de vârstă fiind stabilit la 18 ani (Кодекс законов 1965). În ansamblu, această primă etapă a politicii statului faţă de familie se caracterizează prin diversitatea relaţiilor familiale. Este perioada în care se aprobă şi se legalizează diverse tipuri de familie. Sfârşitul acestei politici liberale faţă de familie, cum indică I.N. Tartakovskaia, a fost marcată de apariţia unui articol care purta titlul „Marx şi Engels împotriva comunismului vulgar şi a liberalismului sexual” (1927), publicat de către directorul Institutului „Marx-Engels” D. Rezanova (Рабжаева 2004). Aceasta dezaprobă libertatea sexuală, desfrânarea şi punea problema protecţiei dreptului mamei şi al copilului. Schimbările ce au survenit în instituţia familiei în prima etapă a regimului bolşevic prevedeau atingerea unor scopuri complexe, prin intermediul lichidării proprietăţii private în familie, cu referire, evident, la gospodăria casnică. Pe de altă parte, emanciparea femeii a fost promovată şi din cauza insuficienţei forţei de muncă în industrie şi agricultură; distrugerea vechiului tip de familie, tradiţional, bazat pe normele cutumiare; înlăturarea bisericii ca instituţie ce reglementează viaţa de familie. Această politică a avut urmări care au

influenţat evoluţia structurii familiei în care s-a ignorat dreptul la alegerea unui model, fie nou, fie vechi, de către individ; s-a ignorat rolul sociocultural al familiei în societate; s-au rupt legăturile tradiţionale prin încercarea de a implementa unele tradiţii noi a de către noul regim. Următoarea etapă a politicii faţă de familie a cuprins anii 1930 - mijlocul anilor 1950 (Рабжаева 2003). Aceasta se caracterizează prin instituirea unei legislaţii represive faţă de familie. În perioada dată are loc constituirea propriu-zisă a tipului nuclear al familiei sovietice şi a consolidării moralei comuniste. Prima jumătate a anilor 1930 pot fi numiţi anii „marii renunţări” (1930-1934) în sensul că se renunţă la politica revoluţionară faţă de familie. Cauza acestei renunţări se explică prin faptul că statul a realizat impactul dezastruos al legislaţiei revoluţionare şi şi-a propus să redreseze situaţia în acest domeniu. Problema demografică şi cea „strategică”, menite a consolida valorile ideologiei comuniste erau motivate de necesitatea industrializării, invocându-se faptul că altfel construcţia comunismului este în pericol din cauza izolării pe plan internaţional al „primului stat al ţăranilor şi muncitorilor” (Рабжаева 2004). Statul îşi propunea, prin urmare, să convingă populaţia că principalele obligaţii care trebuie onorate sunt cele faţă de stat, şi nicidecum cele individuale (Здравомыслова, Темкина 2003, 311). În oraşe, o bună parte a bărbaţilor se mobilizau la construcţii. Pe de altă parte, mobilitatea geografică sporită, devenită un fel de nomadism, a contribuit substanţial la erodarea şi eliminarea totală a modelului de familie de tip tradiţional, numit în mod peiorativ burghez. Colectivizarea agriculturii a influenţat de asemenea schimbarea tradiţiilor de familie. Se considera că agenţii schimbării în localităţile rurale trebuiau să devină o categorie socială nouă, de „ţărance luminate”. Industrializarea ţării a provocat migrarea în masă a populaţiei de la sate în centrele industriale, ceea ce a dus la ruperea propriu-zisă de familia tradiţională, cu tot cu reminiscenţele vechilor relaţii de tip patriarhal. Se schimbă treptat mărimea şi tipul de familie, formându-se un nou tip de familie, anume cel nuclear sau de nucleu. Familia nouă renunţă la relaţiile bazate pe modelul patriarhalautoritar, acceptă unul mai „democratic” având la bază valorile noii societăţi egalitare de tip co301

II. Materiale şi cercetări

munist. Dezvoltarea familiei nucleare se datorează efectului colateral al industrializării staliniste, legat de tendinţa societăţii industriale spre individualism şi stabilirea unei vieţi private în contextul migraţiei muncitorilor. În acest nou context, femeile, spre exemplu, îndeplinesc o funcţie dublă, de muncitoare la uzină sau fabrică, dar şi de mame care cresc copii. Pentru realizarea acestui scop, anume de a menţine şi de a utiliza la maxim toate resursele umane, se creează instituţii specializate. Acestea sunt menite să crească şi să educe tânăra generaţie în spiritul moralei şi valorilor comuniste, iar mamei i se dă posibilitatea de a munci la egal cu soţul, cel care tradiţional îndeplinea rolul de întreţinător unic al familiei. În condiţiile politicii represive a regimului, care se accentuează odată cu renunţarea la NEP, se promovează metode strategice adaptive. Această politică coincide cu perioada primului plan cincinal de industrializare forţată, colectivizare, proiectul revoluţiei culturale şi declarării oficiale de către stat a rezolvării problemei femeieşti. Noua Constituţie din 1936, art. (122) (Конституция 1936, 12) a confirmat egalitatea între bărbaţi şi femei şi a recunoscut proprietatea privată asupra averii mobile domestice şi transmiterea ei prin moştenire. Decretul ce a apărut mai târziu a limitat libertatea de care se bucurau femeile în anii 1920. Spre exemplu, a fost restricţionat dreptul la avort, încurajându-se astfel fertilitatea femeilor şi, respectiv, creşterea demografică. Prin hotărârea de la 27 iunie 1936, intitulată „Despre interzicerea avorturilor” se prevedea majorarea ajutorului social acordat femeilor ce au născut, familiilor cu mulţi copii, extinderea reţelei de instituţii medicale, creşe, grădiniţe; aceeaşi lege se referea la schimbarea legislaţiei cu privire la divorţ şi răspunderea penală pentru neachitarea pensiilor alimentare pentru copii (Охрана 1947, 27). O altă hotărâre a fost menită să încurajeze tendinţa de a avea mulţi copii, anume hotărârea din 8 iulie 1944, adoptată de către Prezidiul Sovietului Suprem al URSS intitulată „Despre mărirea ajutorului social destinat femeilor însărcinate, mamelor cu mulţi copii, mamelor solitare; despre protejarea maternităţii şi copilăriei; cu privire la introducerii distincţiei de onoare a ordinului „Mamă Eroină”, a distincţiei „Slavă Maternităţii” şi a „Medaliei maternităţii” (Охрана 1947, 27). Ordinele, subvenţiile, înlesnirile ce le plătea statul, nu erau altceva decât o strategie ideologică de 302

a arăta cât de mult ţinea regimul comunist la familie şi această politică avea drept scop a consolida poziţiile moralei comuniste. Este evident, pe de altă parte, că aceste înlesniri se onorau de regulă, dar erau insuficiente în cazul unei familii mari. Sigur că odată cu sporul demografic al populaţiei a apărut problema spaţiului locativ. La acest capitol statul creează apartamente comunale, care lipsesc familia de spaţiul privat/individual, deseori acesta limitându-se la 15-20 m2. Apartamentele comune, de fapt, s-au transformat într-o formă de control social, menit să asigure o supraveghere reciprocă între familiile ce locuiau împreună (Здравомыслова, Темкина 2003, 311). Este de remarcat că politica asigurării familiei cu spaţiul locativ nu era eficientă. Au existat mii şi mii de cazuri când într-o cameră de apartament comunal locuiau două sau chiar trei generaţii ale familiei, ceea ce a permis în următoarea etapă ca familia să renunţe la serviciile instituţiilor de stat precum creşa sau grădiniţa. Stabilizarea familiei şi întărirea valorilor morale s-a datorat factorului pasiv, psihologic, deoarece indivizii simţeau necesitatea de a se uni, pentru a supravieţui, în contextul politicii represive promovate sub regimul lui Stalin. Familia devine o instituţie stabilă, dar şi controlabilă, în care fiecare individ îşi exercită funcţiile sale prescrise de către stat. Următoarea etapă a politicii faţă de familie coincide cu mijlocul anilor 1950 şi care a durat până la destrămarea URSS (Рабжаева 2003). Este perioada de liberalizare şi, totodată, de criză a politicii sistemului totalitar faţă de familie. Această etapă se caracterizează prin dezgheţul din timpul lui Hruşiov şi stagnarea din timpul lui Brejnev, în ambele perioade principalul agent care reglează politica socială faţă de familie fiind tot statul, evident. Aşa-numita liberalizare a politicii faţă de familie este legată în primul rând de descriminalizarea avortului în 1955 (Указ 1955) şi susţinerea din nou a valorilor maternităţii. Noua politică promovată prin această lege a acordat dreptul instituţiei familiale de a lua decizii individuale în ceea ce priveşte naşterea copiilor. În urma legalizării avortului, s-a creat aşa-numita cultură a contraceptivelor (ca să invocăm terminologia demografilor) prin care avorturile medicale devin o practică în masă la femei şi una din metodele de planificare a familiei (Здравомыслова, Темкина 2003, 314).

D. Sofian, Politica statului sovietic faţă de familie: etape şi repere legislative

Adoptarea în 1968 a Codului căsătoriei şi familiei (Ведомости 1968, 241)‚ a suspendat majoritatea actelor legislative care au fost introduse în timpurile staliniste. Noul cod de legi prevedea simplificarea procedurii de divorţ (aceasta se făcea direct la oficiul stării civile, cu excepţia cazurilor mai complicate când problema se rezolva în judecată, conform noii legi, nu mai era nevoie de a da public în ziar înştiinţare despre divorţ) (Kerblay 1977, 114). Modificări esenţiale au fost făcute şi la capitolul naşterilor în afara căsătoriei. Cu alte cuvinte, dacă în timpul stalinismului în certificatul de naştere al copilului, la o mamă solitară se nega paternitatea chiar şi în cazul acordului tatălui de a da copilului numele său, în această perioadă se acceptă recunoaşterea paternă benevolă sau prin procesul de judecată (Основы 1968). Multitudinea indemnizaţiilor destinate familiei şi susţinerii acestei instituţii a fost, de fapt, o consecinţă a schimbării discursului politic faţă de familie. Promovarea maternităţii în contextul legalizării avortului, liberalizării procedurii de divorţ, recunoaşterii paternităţii asupra copiilor născuţi în afara căsătoriei au fost elementele ce au caracterizat trecerea familiei într-o sferă individuală. Aceasta s-a datorat incapacităţii infrastructurii sociale (instituţiile medicale, educative) de a asigura necesităţile elementare ale familiei, constrângând-o să adopte strategii individuale pentru soluţionarea problemelor apărute. În aşa mod, familia devine o unitate autonomă, care există în mare măsură în afara sistemului statal, în ciuda strădaniilor regimului de a controla familia. În discursul oficial apare deja noţiunea de „familie – celulă a societăţii”, pentru care este caracteristică divizarea mai mult sau mai puţin clară a rolurilor între bărbat şi femeie. Totodată, în discursul oficial se atinge şi problema despre combinarea eficientă a două roluri ale femeii: de mamă, pe de-o parte, şi de muncitoare, pe de alta (Здравомыслова, Темкина 2003, 315). Familia în această perioadă s-a distanţat de stat, creându-şi o identitate proprie. În acelaşi timp,

privatizarea acestei sfere a dat naştere unei interpretări a neo-tradiţionalismului faţă de rolul femeii şi lansarea unor idei privind limitarea participării femeii la viaţa publică (Здравомыслова, Темкина 2003, 317). În concluzie, vom menţiona că au existat trei perioade majore în politica faţă de familie a regimului sovietic. Iniţial, imediat după Revoluţia din octombrie 1917, regimul bolşevic a dus un adevărat război împotriva familiei din considerentul că aceasta era văzută ca un bastion al valorilor societăţii capitaliste. Emanciparea femeii şi chiar încurajarea unui libertinaj sexual a fost corolarul acestei politici. Atitudinea statului sovietic faţă de familie se schimbă din 1929, când este adoptat primul plan cincinal şi, mai ales, de la mijlocul anilor 1930, odată ce se constată regresul demografic şi deficitul forţei de muncă datorat victimelor represiunilor, foametei, dar şi unei politici considerate deja nechibzuite faţă de familie. A treia perioada majoră coincide cu anii de după Stalin până la colapsul Uniunii Sovietice în 1991 şi e caracterizată de reluarea de către propaganda oficială a unor lozinci precum „familia – celulă a societăţii”, care transmit un mesaj foarte clar despre noua atitudine a statului sovietic faţă de familie. Cu toate acestea, asistăm la un proces mai mult decât contradictoriu, întrucât deşi la nivelul discursului oficial se perorează grija crescândă a statului faţă de familie, în realitate familia devine din ce în ce mai mult o instituţie autonomă, pentru că problemele pe care le are trebuie să le rezolve, de regulă, fără concursul şi, uneori, contra intereselor statului. Această problematică, politica sovietică faţă de familie este importantă întrucât consecinţele ei sunt vizibile şi astăzi în statele post-sovietice, inclusiv în Republica Moldova. Dacă a existat sau nu în RSS Moldovenească o politică specifică a regimului faţă de familie şi dacă tradiţiile naţionale ale majorităţii populaţiei au avut un rol important în obstrucţionarea acestei politici – acestea sunt alte chestiuni de care ne vom preocupa într-un articol viitor.

Bibliografie
Kerblay 1977: B. Kerblay, Modern Soviet Society (New York: Pantheon Books 1977). Бальдицына 2005: E.И. Бальдицына, Государство и семья в советский период. Сборник научных трудов Северо-Кавказского государственного технического университета. Серия «Гуманитарные науки» N.1 (13), 2005. hptt://www.ncstu.ru. Ведомости 1968: Ведомости Верховного Совета СССР, N. 27, 1968.

303

II. Materiale şi cercetări

Вишневский 1992: (Ред. А.Г. Вишневский) Эволюция семьи и семейная политика в СССР (Москва: Наука 1992). Декреты 1955: Декреты Советской власти, т. 1 (Москва 1955). Здравомыслова, Темкина 2003: Е.А. Здравомыслова, А.А. Темкина, Государственное конструирование гендера в советском обществе. Журнал исследований социальной политики 3-4, т. 1, 2003. Кодекс 1965: Кодекс законов о браке семье и опеке. Принят третьей сессией ВЦИК созыва 19 ноября 1926 (Москва 1965). Коллонтай 1919: А.М. Коллонтай, Семья и коммунистическое государство (Киев 1919). Конституция 1936: Конституция (основной закон Союза Советских Социалистических Республик) 1936 (Москва 1936). Основы 1968: Основы законодательства Союза ССР и союзных республик: «О браке и семье» (Москва 1968). Охрана 1947: Охрана здоровья и права женщин в CCCP. Сборник законодательных и ведомственных актов (Mосква 1947). Рабжаева 2003: М.В. Рабжаева, Семья в русском обществе: исторический и социокультурный анализ (Рязань 2003). http://www.gender-cent.ryazan.ru/rabzhaeva1.htm Рабжаева 2004: М.В. Рабжаева, Историко-социальный анализ практик семейной политики в России XX века. Социологические исследования 6, 2004. 6www.isras.ru/files/File/Socis/2004-06/rabzhaeva.pdf Стайтс 2004: Ст. Ричард, Женское освободительное движение в России. Феминизм, нигилизм и большевизм 1860-1930 (Москва 2004). Указ 1955: Указ Президиума Верховного Совета СССР от 23 ноября 1955 года «Об отмене запретов абортов». В сб.: Ведомости Верховного Совета СССР, N. 11 (Mосква 1955). Энгельс 1955: Ф. Энгельс, Принципы коммунизма. В: К. Маркс, Ф. Энгельс, Собрание сочинений. Изд. 2-е, т. 4 (Москва: Госполитиздат 1955).

Family policy of Soviet regime: stages and legislative basis
Abstract The article presents a short introduction on the family policy pursued by the Soviet regime from its creation in 1917 to its collapse in 1991. The author distinguishes several stages of this policy. The changes in this respect were determined by the changing interests of the Soviet Union in certain periods of its history. For instance, immediately after the Revolution of 1917, the Bolsheviks disregarded the family and even encouraged at the ideological and legislative levels the destruction of family because of its supposedly bourgeois character and bulwark of private property and capitalist values. Afterwards, sensing the damaging effect of this policy on demographic growth, Stalin decided in mid 1930s to reverse this policy. His followers continued this trend using however various methods in attaining almost the same goals.

Семейная политика советского режима: периодизация и законодательство
Резюме Статья представляет собой краткое введение в политику советского режима с его создания в 1917 году до ее распада в 1991 году по отношению к семье. Автор выделяет несколько этапов этой политики, которые были определены в связи с изменением интересов Советского Союза в различные периоды своей истории (или существования). Например, сразу после Октябрьской революции 1917 года, большевики пренебрегали семьей и даже призывали, на идеологических и правовых основах, разрушение семьи, из-за её якобы буржуазного характера, который считался оплотом частной собственности в капиталистическом обществе. Понимая последствия демографической катастрофы, Сталин решил в середине 1930-х годов радикально изменить политику в отношении семьи. Его последователи продолжали ту же тенденцию, но с использованием иных средств и методов.

02.03.2009
Diana Sofian, Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM, 31 August 1989, 82, MD-2012 Chişinău, Republica Moldova, e-mail: casudiana@yahoo.com

304