INSTITUŢIA MUZEALĂ ÎN PROCESUL GLOBALIZĂRII

Lucia Marinescu
Gradul de cultură al unui popor se recunoaşte după starea muzeelor sale. Brown Goode Dacă secolul XX a fost numit de către Kenneth Hudson „era marketingului”, atunci acum ne aflăm, cu siguranţă, în „era globalizării”. Globalizarea este termenul modern folosit la descrierea schimbărilor în societate şi în economia mondială care rezultă din comerţul internaţional extrem de crescut şi din schimburi culturale (Leclerc 2003, 10 ). Nu există o definiţie a globalizării într-o formă universal acceptată. Motivul rezidă în faptul că globalizarea subinclude o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă atingând domenii diverse ale unei societăţi. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate la un loc. Globalizarea duce la o compresare a noţiunii de timp şi spaţiu, lumea devine un sat global. Termenul globalizare a fost lansat de americani. Francezii au preferat termenul mondializare, deoarece în concepţia francezilor, mondializarea ar defini respectul faţă de culturile ţărilor participante la fenomenul globalizării economice (Răchieru 2001, 37). Dar chiar şi francezii, cu toate excesele naţionale specifice, recunosc că există beneficii ale globalizării mai ales în domeniul informatic şi în cel economic. În privinţa păstrării valorilor identitare ale culturii naţionale, lucrurile sunt mai complicate. Globalizarea are un impact decisiv asupra culturilor şi identităţilor naţionale. Nu întotdeauna globalizarea implică un grad ridicat de comunicare sau de schimb între diverse culturi. Mai degrabă există tendinţa ca o cultură dominantă să se impună asupra celorlalte, rezultatul fiind un proces de omogenizare culturală. Gradul de intensitate al acestei omogenizări nu este dat de valoarea culturilor naţionale, ci mai curând de forţa economică a fiecărei ţări în parte. Contactul dintre diversele culturi naţionale, schimburile dintre culturi aduc în discuţie aşa-zisa „globalizare regională”. Răspunsul la întrebarea dacă informatica şi economia pot îmbogăţi cultura naţională
Tyragetia, s.n., vol. III [XVIII], nr. 2, 2009, 335-341.

poate aduce unele clarificări. Pe buna dreptate, se afirmă că procesul globalizării poate însemna un lucru bun, dacă diversele culturi şi societăţi naţionale iau parte la acest proces în mod echitabil. Dar dacă globalizarea este tratată doar ca proces direcţionat decis exclusiv de către societăţile şi culturile care deţin actualmente puterea economică, atunci omogenizarea culturilor naţionale poate avea efecte negative, de aglutinare a diferenţelor ce sunt în fond elemente definitorii ale identităţii culturale şi naţionale. Sistemul de standardizare culturală şi comportamentală specific globalizării este promovat, printre altele, şi prin intermediul Internetului, al televiziunii şi al spoturilor publicitare. Cultura de masă, în cea mai mare parte de provenienţă americană, având ca simboluri Mc Donald`s-uri, Coca-Cola, muzica pop, seriale, divertisment – capătă dimensiuni planetare, devenind o subcultură a tuturor pământenilor – cel mai des criticată, dar îmbrăţişată fără rezerve mai ales de generaţiile tinere. „Astăzi globalizarea are urechile lui Mickey Mouse, se hrăneşte cu Big Macs, bea Coke sau Pepsi şi lucrează pe un laptop IBM” (Friedman 2001, 400). Oricare ar fi semnificaţia cauzală şi practică a acestor fenomene, fără îndoială că una dintre cele mai direct percepute şi trăite forme ale globalizării este cea culturală. În ciuda complexităţii interacţiunilor culturale dintre societăţi în ultimele trei milenii, mişcarea tot mai intensă a imaginilor şi simbolurilor şi varietatea extraordinară a modurilor de gândire şi a modurilor de comunicare constituie trăsături unice şi fără precedent ale sfârşitului de secol XX şi ale noului mileniu. Trecem aşadar de la o lume în care predomina izolarea culturală la o lume în care domină factorii interculturali, de la o eră caracterizată de autonomia culturală a grupurilor izolate tradiţionale la o eră a generalizării interrelaţiilor şi comunicaţiilor. Epoca noastră are marele privilegiu istoric de a trece de la o lume a civilizaţiilor izolate, bazate într-o oarecare măsură pe spaţii şi timpuri diferite, la o lume unică, ce este caracterizată de acelaşi spaţiu (piaţa mondială) şi de acelaşi timp (sincronicitatea tuturor 335

II. Materiale şi cercetări

evenimentelor), de naşterea unei comunicări şi a unei comunităţi mondiale. Comunitatea a precedat întotdeauna comunicarea; aceasta din urmă s-a constituit, mai întâi în interiorul grupului: indivizi vorbind aceeaşi limbă, împărtăşind aceeaşi religie, aceleaşi valori, aceeaşi istorie, aceleaşi tradiţii, aceeaşi memorie. Astăzi însă observăm trecerea de la o planetă a civilizaţiilor închise la o lume deschisă tuturor oamenilor prin călătorii şi prin mass-media. Câteva date pot fi relevante: numărul de televizoare raportat la 1000 de locuitori s-a dublat între 1980 şi 1998 (de la 121 la 247) şi este într-o creştere continuă. De asemenea, numărul călătorilor care vizitează o ţară străină s-a dublat între 1980 şi 1996 (de la 260 de milioane la circa 600 de milioane). Între 1990 şi 1996, durata convorbirilor telefonice internaţionale a crescut de la 33 de miliarde de minute la 70 de miliarde de minute. În Japonia, marile reţele de restaurante fastfood au început afacerile în anii ’70 ai sec. XX. În 1976, McDonald’s era deja pe locul al şaptelea ca cifră de afaceri, în 1977, pe locul al treilea, în 1980, pe locul al doilea şi, în 1982, pe primul loc. KFC a intrat în topul primelor zece lanţuri de restaurante în 1980. În 1990, era pe locul al doilea, după McDonald’s. Vânzările restaurantelor McDonald’s în 1996 au însumat 298,3 miliarde de yeni (Thomilson 2002, 32). Japonia are o cultură dominată de conservatorim şi totuşi noul stil de viaţă, numit „fast-food-izare”, a avut succes. Simbolurile culturale pot fi produse oriunde, oricând, neexistând constrângeri cu privire la producerea şi reproducerea lor. Cultura este, în acest sens, globalizatoare, prin relaţiile pe care le implică şi prin formele sale. Acţiunile individuale culturale definesc însăşi cultura de care aparţin, ajungând să aibă consecinţe globale. Globalizarea face ca negocierea experienţei culturale să ajungă în centrul strategiilor de intervenţie asupra altor domenii ale conexităţii: cel politic, ecologic sau economic. Aşadar, prin intermediul globalizării, cultura capătă importanţă, este un sistem complex în rapidă dezvoltare de pieţe integrate, comerţ internaţional, investiţii internaţionale, corporaţii multinaţionale, convergenţa tehnologiilor oferă nebănuite oportunităţi pentru domeniul culturii. Dar există şi numeroase puncte de vedere potrivit cărora reprezintă un factor de risc pentru culturile şi identităţile naţionale şi locale, comunitare. 336

Pe de altă parte, globalizarea are ca efect apariţia unor forme „hibride” de practici creative şi expresii culturale. În acelaşi timp, însă, globalizarea poate încuraja eterogeneitatea, diversitatea culturală, specificitatea, întrucât succesul în competiţia globală este condiţionat, printre altele, de „distrugerea creatoare”, de diversificarea ofertei şi de specificitatea acesteia. Acest apetit pentru nou a determinat redescoperirea importanţei civilizaţiilor şi culturilor tradiţionale, a valorilor comunitare, a multiculturalităţii. În contextul proceselor sociopolitice şi culturale declanşate sau acutizate de fenomenul globalizării, problema păstrării şi afirmării identităţii pe toate planurile şi primordial, şi etnocultural devine esenţială cu atât mai mult cu cât ea reprezintă singura modalitate eficientă de a combate efectele nefaste şi neantizante (Bucur 2007, 8) ale acestui proces. Procesul globalizării a impus societăţii contemporane o mondializare culturală, redefinind sensul instituţiei muzeale, activitatea cărora este determinată de noi factori: – piaţa deţine rolul de arbitru, care apreciază şi determină esenţa valorilor; – industria distracţiilor ocupă o nişă considerabilă a sferei culturale; – reducerea rolului statului şi apariţia formaţiunilor politice netradiţionale; – dispariţia hotarelor intelectuale; – apariţia şi dezvoltarea comunităţilor multiculturale; – ca rezultat al dezvoltării noilor tehnologii apar noi viziuni asupra noţiunilor de loc, timp, spaţiu etc. Schimbările economice intervenite în societatea contemporană, rolul major al economicului în vremurile actuale determină implicit şi un impact major al factorului economic asupra instituţiilor muzeale – din acest unghi se redefinesc noţiuni şi concepte care presupun o acţiune directă în susţinerea şi dezvoltarea instituţiei muzeale în procesul globalizării- filantropia, fund-raisingul, rolul privatului şi al semiprivatului în susţinerea instituţiilor muzeale, crearea unui parteneriat public-privat pentru angrenarea instituţiei muzeale în mecanismele societăţii actuale. Se impune o redefinire a funcţiilor muzeului în raport cu modificările de ordin economic intervenite în societatea contemporană. Fiind situat în zona de tensiune dintre conservare şi dezvoltare, muzeul trebuie

L. Marinescu, Instituţia muzeală în procesul globalizării

să constituie punctul de pornire sau startul unei noi ideologii culturale, să stimuleze dezvoltarea creaţiei, ideilor inovatoare etc. (Cozi 2001, 11). Muzeele pot contribui la rezolvarea unui şir de probleme cum ar fi: adaptarea socială, menţinerea unor noi forme ale businessului, programarea unei vieţi decente. Astăzi, muzeul, pe lângă faptul că reprezintă un instrument eficient de culturalizare, se adaptează la „inovaţiile” din sistemele de valori ale oamenilor şi obiectivele lor sunt formulate astfel încât să aibă tot timpul în vedere veriga cea mai importantă din ciclul funcţionării lui: vizitatorul. Şi dacă obiectivele muzeelor se schimbă, ar trebui să se schimbe şi criteriile de bază cărora le analizăm. În lucrarea sa din 1923, care a reprezentat şi încă reprezintă piatra de temelie a organizării muzeelor româneşti, dr. Grigore Antipa face următoarea clasificare a muzeelor: Muzee ştiinţifice, care urmăresc cultivarea generală a fiecărei ştiinţe sau arte, studiul amănunţit al naturii ţării, studiul ştiinţific al poporului român, raportul dintre om şi mediul său, antropologia şi etnografia. Muzee didactice de instruire a populaţiei în legătură cu anumită ştiinţă sau artă care folosesc ca modalitate de comunicare cu publicul consumator de evenimente muzeale atât expunerile permanente, cât şi expoziţiile temporare. Muzee de popularizare, de interes general şi de educare a oamenilor în chestiuni care ţin de cultura generală. O altă clasificare vizează specificul colecţiilor şi al expunerilor şi expoziţiilor prezentate şi aici putem vorbi de trei tipuri de muzee: universale, naţionale şi regionale sau provinciale. Mult mai recent, în 2002, Hilde Hein, într-un capitol referitor la tipologia muzeelor, menţionează faptul că Asociaţia Americană a Muzeelor admite printre membrii ei diverse tipuri de instituţii pe care oamenii le vizitează în căutare de distracţie şi edificare în anumite privinţe, din care, din punct de vedere conceptual, nu prezintă conexiuni cu ceea ce am definit mai sus ca fiind un muzeu. Astfel, fără a renega caracterul de muzeu, în toată puterea cuvântului, ale altor instituţii muzeale, ea face o clasificare a acestora în funcţie de obiectul expus şi se opreşte asupra următoarelor: muzee de artă, muzee ştiinţifice de istorie naturală, cen-

tre ştiinţifice şi muzee industriale şi tehnologice, muzee de istorie şi muzee pentru copii. Cea mai completă clasificare este făcută de către François de Dagognet, care identifică următoarele tipuri de muzee: muzeu-biserică, muzeu-şcoală, muzeu-forum, muzeu-media, muzeu-maşină, muzeu-metodă de a privi, muzeu-ruptură, muzeu de artă, muzeu al societăţii, muzeu-tezaur, muzeucolecţie, muzeu-spital, muzeu-cimitir, muzeu-tribunal, muzeu-integral, muzeu-global, muzeu de identitate, muzeu în aer liber, muzeu al comunităţii, ecomuzeu, muzeu al mediului, muzeu-activ, muzeul spaţiului, muzeul timpului, chiar şi muzeu bordel (Stănescu 2008, 52). Muzeul de astăzi tinde a deveni o unitate nu doar culturală, ci şi economică, astfel a apărut termenul de „muzeoeconomie”. Atragerea mecenaţilor în sponsorizarea proiectelor muzeale Accentul pus pe dezvoltarea componenţei culturale, a ofertei turistice, dublat de o activitate promoţională în concordanţă cu standardele impuse pe piaţa culturală şi turistică mondială, nu poate fi decât benefic. Investiţia în conservarea, restaurarea, protejarea şi punerea în valoare a moştenirii culturale, dacă este înţeleasă la timp şi corect, devine o investiţie eficientă şi implicit in factor de dezvoltare economică, socială şi spirituală durabilă. Această opţiune strategică se poate transforma în timp, din factor de ameliorare în sursă de finanţare. Muzeele generaţiei Mc Donald`s şi ale lumii virtuale încearcă să salveze „individul claustrat” prin organizarea unor călătorii în timp. Printr-un dialog direct între actanţi şi publicul vizitator, exprimat în spirit comunitar şi interactiv, muzeele organizează un întreg ciclu de manifestări, de spectacole şi activităţi vivante, cu ateliere de creaţie „in vivo”, susţinute de către creatorii şi purtătorii autentici ale culturii populare tradiţionale contemporane, neprelucrate prin „regizări academice” şi neafectate de interpretări „estetizante” sau spectaculare (Creţu 2007, 31), toate aceste criterii le însumează astăzi ecomuzeul. O formulare privind elementele componente şi problemele exprimate prin organizarea unui ecomuzeu a făcut-o în trei etape, chiar G.H. Rivière şi ea se rezumă la următoarele idei: mai întâi că un ecomuzeu este un instrument prin care experţii pot arăta resursele care au facilitat omului modul de viaţă cu aspiraţiile şi facultăţile de creaţie. El este 337

II. Materiale şi cercetări

oglinda generaţiilor unor populaţii prin care citim respectul faţă de munca depusă, comportamentele şi intimităţile lor. Ecomuzeul este o expresie a omului în mijlocul naturii, a naturii în sălbăticia sa şi a societăţii tradiţionale şi a celei industriale adaptate la imaginea lor. Este o expresie a timpului şi a omului care a traversat toate perioadele, din preistorie şi până azi. Ecomuzeul joacă un rol de informare şi de analiză critică, o interpretare a spaţiului, un laborator, în măsura în care el contribuie la studiul istoriei şi a contemporaneităţii, ca şi un conservator, în măsura în care el iubeşte, apără şi pune în valoare patrimoniul natural şi cultural al populaţiei care l-a creat. Ecomuzeul este o şcoală, în măsura în care el se asociază cu populaţia în acţiunile de studiere şi protecţie a valorilor şi a tuturor problemelor ce privesc propriul lor viitor. Ecomuzeul, afirmă Mathilde Bellaiguc Scalbert, s-a născut pentru a răspunde unei cerinţe sociale pentru a se face vizibil şi de înţeles un teritoriu cu specificitatea sa şi care însumează omul în mediul său: teritoriu, comunitate, patrimoniu. Ideea creării unui astfel de muzeu îi aparţine lui Georges Henri Rivière, care acum 36 de ani în urmă oferea publicului francez un muzeu organizat printr-un concept nou: L’ecomusée Communauté Le Creusot – Monteau-les-Mines (1969). Marele muzeolog a fost de fapt fondatorul unei gândiri prin care omul şi natura se contopeau într-o nouă interpretare a spaţiului muzeal. Curând ecomuzeul comunităţii Creusot a devenit un Centru naţional de cercetare, de animaţie şi creaţie în artele plastice (1970), organizat tot de G.H. Rivière şi care prin programul de muzeologie întocmit împreună cu E. Evrard avea să asigure schiţa de anticipaţie a unei însufleţiri a Muzeului Omului şi a celui de Industrie din Creusot. Foarte curând, ideea organizării unor noi ecomuzee a trecut şi în alte provincii ale Franţei, înregistrându-se astfel organizarea şi amenajarea tehnică a unor teritorii cum sunt: Parcul natural regional de Landes de Gascogne, Ecomusée de la région Formies, Ecomusée de la Basse-Seine, Ecomusée de la Grande Lande – organizat de elevi, Ecomusée de Frêsnes şi mai ales teritoriul Ecomuzeului din Mont-Lazère şi al Parcului Naţional Cevennes care au mobilizat pe cei mai de seamă 338

restauratori şi conservatori în arhitectura tradiţională a ţăranilor agricultori şi mai ales a păstorilor. Imaginile şi ideile organizării noului tip de muzeu – eco – a avut o rezonanţă rapidă şi dincolo de frontierele Franţei. După 1967, în SUA s-au pus bazele primului muzeu experimental „de cartier”, Anapostia Neighborhood Museum, amplasat în zona cu acelaşi nume sau Le Musée de voisinage, care este un muzeu al unei minorităţi etnice defavorizate, fiind de fapt oglinda unei adevărate dinamici de evoluţie socială a populaţiei de culoare. Apoi, între 1979-1982 s-a iniţiat Ecomuzeul din Quebec, care este rezultatul unei cooperări interdisciplinare, în care s-a realizat desfăşurarea unui proiect cu un fond socio-economic, unde elementele săteşti şi urbane se împletesc în aspiraţiile populaţiei. Nici Direcţia Departamentului public al Muzeelor suedeze de ştiinţele naturale n-a întârziat ca, după 1970, să aprobe organizarea unor parcuri naţionale, cum a fost acel creat la Jookmokk din Laponia, un centru ecomuzeal cu colecţii compuse din obiecte specifice regiunilor – sameh – situate în Norvegia, Suedia şi în Finlanda. Este un ecomuzeu constituit într-un centru cu activităţi culturale ale populaţiei din regiunea muntoasă înconjurătoare. O serie de iniţiative locale din Portugalia au promovat ideea organizării unor muzee locale în care se fac prezente caracteristici novatoare ale ecomuzeului şi la care populaţia participă la realizare prin donaţii de valori etc. În 1979 s-a proiectat pentru prima dată crearea unui ecomuzeu portughez în parcul natural de La Serra da Estrela, care reflectă întruchiparea unei filozofii în ecologia regională. Doi ani mai târziu, în 1981, aceste noi caracteristici muzeologice se reflectă în ecomuzeul municipalităţii din Alcochete şi exemplele pot continua cu alte iniţiative ale municipalităţilor din Cartaxo, unde găsim Ecomuzeul rural şi cel al vinului, apoi ale celui din Mertola care a fost privilegiat de descoperirile arheologice din zonă: perioada romană, de istorie şi artă islamică etc. (Simion 2006, 127). În condiţiile urbanizării intense un rol important îi revine şi muzeului citadin. Muzeele citadine par să reprezinte o nouă provocare pentru dezbaterea ştiinţifică din muzeologia secolului XXI. Aproape fiecare oraş din Europa va crea sau va reorganiza muzee despre istoria şi patrimoniul urban, canalizând toate eforturile în redefinirea rolului lor în societatea contemporană, mai ales

L. Marinescu, Instituţia muzeală în procesul globalizării

în termenii experienţei culturale şi ai educaţiei continue (Kistemaker 2006) . Recunoaşterea complexităţii fenomenului urban şi a diferenţelor sociale şi culturale prezente în oraşele noastre a modificat în mod substanţial abordarea istoriei urbane de către muzee, incluzând nu doar trecutul, dar şi aspecte diverse ale prezentului. Ele propun istorii care personifică mai mult ca niciodată probleme multiculturale şi globale, care ne permit prezentarea unei singure versiuni şi universal acceptate a trecutului. Elaborând o strategie corectă, muzeul citadin va putea câştiga noi proiecte de cercetare asupra procesului de urbanizare, criminalităţii, problemei drogurilor şi a şomajului. Aceste teme au fost propuse de populaţie şi exprimă doleanţele ei. Astfel de muzee au apărut în SUA, Germania, Marea Britanie, Mexic, ele având destinaţia de a adapta structurile muzeale grupurilor sociale care n-au acces la propria cultură. Totodată, muzeul modern se dezvoltă în context cu alte categorii culturale, cum ar fi industria creativă, modelingul, presa, muzica, televiziunea, radioul etc. În tagma noilor instituţii muzeale, care au reuşit să se integreze în acest fenomen cultural ce se manifestă tot mai pregnant pe plan mondial, se aliniază şi muzeul industrial. Arheologia industrială s-a impus ca domeniu interdisciplinar complex, a cărui arie de cercetare se referă la mărturiile, materiale sau imateriale, ale modului de viaţă şi de producţie industrială, în evoluţia lor istorică. Interpretând aceste mărturii din punct de vedere economic, tehnologic, arhitectural, arheologia industrială face, în secolul al XXI-lea, un pas important înainte, luând în considerare puternica semnificaţie culturală a patrimoniului industrial, ca element determinant al evoluţiei societăţii umane. Politicile de protecţie a patrimoniului ţin astăzi cont de această semnificaţie. Prin campanii sistematice de inventariere s-au putut identifica tipurile de valori de patrimoniu industrial, precum şi riscurile la care acestea erau supuse, putându-se astfel lua deciziile necesare pentru salvarea unor situri considerate semnificative şi ameninţate cu dispariţia. Au fost recuperate numeroase monumente, mai ales începând cu anii ΄90 şi, odată cu recunoaşterea internaţională a importanţei domeniului, mai multe situri industriale având valoare universală excepţională au fost incluse în Lista Patrimoniului Mondial

(Iamandescu 2006, 5). Muzeul industrial reînvie unele ramuri ale sferei industriale prin crearea de rezervaţii tehnice, refacerea – în scop utilitar, de divertisment şi turism cultural – a unor vechi amplasamente tehnico-industriale: linii ferate înguste, mori, poduri şi bacuri de apă circulante, nave şi mijloace de tracţiune vechi ş.a., crearea unor trasee, cum ar fi „traseul culturii industriale”, un taseu turistic industrial care prezintă mărturii din secolele al XIX-lea şi al XX-lea ale exploatării pe scară largă a minelor de cărbuni şi a industriei fierului în bazinul Rurh-ului, ca şi în muzee complexe, adesea denumite „ecomuzee”. Acestea păstrează „in situ” patrimoniul industriei grele din Bergsalgen-Suedia, Ironbridge-Anglia şi din Le Creusot – Monteceau-les-Mines Franţa. O altă perspectivă muzeală o constituie valorificarea in situ a obiectivelor arheologice. Organizarea de cercetare şi de valorificare ştiinţifică şi muzeistică are ca scop cunoaşterea în mod corespunzător a situaţiei, a fenomenelor sau a izvoarelor documentare, pentru a găsi soluţia ştiinţifică corespunzătoare valorificării patrimoniului respectiv. Este necesară formarea unei coeziuni de idei în stabilirea temelor de cercetare, în modul pragmatic de valorificare a monumentelor descoperite şi mai ales a unor rezervaţii complexe care să cuprindă monumentul cu natura în care s-a creat şi coexistenţa omului, cu preocupările şi realizările lui. Numai o astfel de imagine cu detalii şi stratigrafia sitului respectiv şi cu realitatea actuală din jur se consideră că va reuşi să sintetizeze în forme muzeologice întreaga evoluţie a societăţii noastre, indiferent că îi dă titlul de ecomuzeu, rezervaţie etnografică sau industrială, ori se recurge, după caz, la organizări după principiile dioramelor, a unor reconstituiri sau a unei organizări în scopul vizitării întregii descoperiri în situaţie – in situ. Muzeul în ansamblu şi fiecare muzeu în parte, în funcţie de profilul colecţiilor (de istorie, arheologie, etnografie, istorie naturală sau de tehnică), de sistemul de expunere (pavilionar sau în aer liber), sau de concepţia fundamentală a expoziţiei constituie o problematică specială, necesitând o tratare individuală. O abordare globală nu este în măsură să clarifice problematica unei atare cauzistici, de o complexitate remarcabilă (Bucur 2006). Muzeul ar putea fi liantul dintre viaţa culturală şi viaţa politică, care trebuie să-şi găsească formele naturale şi lucrative prin care 339

II. Materiale şi cercetări

naţiunile să-şi consolideze calităţile şi realizările spirituale şi materiale. Trebuie să găsim o cale de mijloc între acceptarea globalizării şi păstrarea rădăcinilor. Globalizarea nu poate fi definită ca un element negativ al societăţii moderne, dar este foarte important ca fondul cultural naţional să nu fie alterat prin ignoranţa faţă de aspectul educaţional, care este izvorul fundamental al

evoluţiei tinerei generaţii de a-şi simţi şi consolida rădăcinile în istorie, nu numai în cea naţională ca raportare la sine, ci şi în cea internaţională, în care rădăcinile profunde pot să dea forţă trecutului care să sprijine dezvoltarea în viitor a unor personalităţi care să-şi cunoască locul în lume, şi să se relaţioneze astfel cu alte naţiuni de pe poziţii corecte şi demne.

Bibliografie
Bucur 2006: C. Bucur, Ce este, ce poate fi, ce trebuie să fie un muzeu astăzi. Revista muzeelor 1, 2006, 9-14. Creţu 2007: M. Creţu, Viaţa întru tradiţie la muzeul „Astra”, Sibiu. Revista muzeelor 4, 2007, 71-77. Friedman 2001: Th.L. Friedman, Lexus şi măslinul, cum să înţelegem globalizarea (Bucureşti 2001). Iamandescu 2006: I. Iamandescu, Protecţia patrimoniului industrial şi arheologia industrială în România. Revista muzeelor 2, 2006, 5-9. Kistemaker 2006: R. Kistemaker, Muzeele citadine drept centre de dialog civic. Revista muzeelor 3, 2006, 822. Leclerc 2003: G. Leclerc, Mondializarea culturală. Civilizaţie pusă la încercare (Chişinău 2003). Mănăzăran 2007: M. Mănăzăran, Muzeele – spaţii de comunicare şi confruntare. Revista muzeelor 1, 2007. Răchieru 2001: A. Răchieru, Globalizare şi cultura media (Iaşi 2001). Simion 2006: G. Simion, Despre muzee – muzeologie – muzeografie (Chişinău 2006). Tomilson 2002: Globalizare şi cultură (Timişoara 2002). Trifon 2008: Creştinism şi globalizare (Bucureşti 2008). Кози 2001: С. Кози, Музеи, маркетинг, менеджмент (Москва 2001)

The museum institution in the process of globalization
Abstract The beginning of the millennium marked the dissolution of communication borders generated by the transition from a tightly governed political system to the democratization process, from planned economy to the market one, from the rapid development of technologies to the globalization phenomenon. The postindustrial economy had stimulated the mobilization of the intellectual capital and its use in production and service spheres. It is in the period of impetuous transformations that appears the nostalgia of stability, originality and individuality. The identity of the person, of the community of origin, ethnicity and nationality had always been one of the essential points of each cultural dialog at local, national or universal scale. In the context of changing social-political and cultural processes, the issue of keeping and affirming identity becomes an essential one; a fortiori it represents the only efficient way of combating the negative and obscured effects of globalization. The globalization process had imposed the contemporary society with a cultural globalization by redefining the purpose of the museum institution which’s activity is determined by new factors: - the market holds the arbiter role, appreciating and determining the essence of values - the entertainment industry holds a considerable niche in the cultural sphere - reduction of the state role and the emergence of untraditional political formations - disappearance of intellectual borders - appearance and development of multicultural communities - as a result of developing new technologies appear new visions about notions of place, time, space etc. Another aspect of the cultural globalization is the decentralization of big museums and the rapid museification of society. We are today the witnesses of a big museum revolution; we will be able to appreciate in time whether it is a positive or a negative factor. One of the immediate changes is building new systems of museums, or of a new system of museums. In other words, building a territorial network not only diversified spatially and territorially, but also on profiles, levels and functions in which the different unities complete and correlate among themselves, keeping the same educational and heritage preservation objectives.

340

L. Marinescu, Instituţia muzeală în procesul globalizării

Музеи в процессе глобализации
Резюме Начало нового тысячелетия ознаменовалось целым рядом фундаментальных перемен, вызванных взрывом информационной революции и бурным процессом глобализации. Эти перемены сопровождались переходом от плановой экономики к рыночной. От жестко-контролируемой политической системы – к менее предсказуемым демократическим процессам. Во всей Европе происходит сдвиг в сторону постиндустриальной экономики, и по мере осуществления интеграции в мировой рынок некоторые виды производства теряют свою конкурентоспособность. По всей видимости, добавочная стоимость будет в дальнейшем производиться не столько за счет наращивания количества выпуска конкретных товаров, сколько за счет мобилизации интеллектуального капитала и применения его в продукции, в процессах и услугах, Но в периоды стремительных трансформаций возрастает тяга к стабильности, к своим корням. В погоне за переменами мы находим утешение и вдохновение в архитектуре, артефактах, умениях, ценностях и социальных ритуалах прошлого. И там, где при умелом руководстве и грамотном использовании своего потенциала музеям удается сохранять актуальность для современности, они становятся источником развития и творческого подхода к будущему. Музеи отражают прошлое как совокупное творчество, которое на протяжении всей истории давала жизненные силы городам в их борьбе за выживание. Помогая людям раздвигать границы традиции, культура и творчество тесно переплетаются между собой. Творчество не сводится только к постоянному изобретению нового, оно заключается также в поиске того, как правильно обращаться со старым. И здесь важна роль музеев, которая состоит не только в том, чтобы прославлять прошлое, но и в том, чтобы помогать нам строить видение будущего. Коллекции и экспозиции могут служить не только витриной минувшего, но и отправной точкой нового мышления.

03.03.2009
Lucia Marinescu, Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei, st. 31 August, 121-A, MD-2012 Chişinău, Republica Moldova

341