DOMNUL ÎNTRE IDEAL ŞI REAL. REPREZENTĂRILE CRONICARILOR DESPRE DOMNII ŢĂRII MOLDOVEI (MIJLOCUL SEC.

XVII - MIJLOCUL SEC. XVIII)
Alina Felea
Perioada cuprinzând mijlocul secolului al XVIIlea - mijlocul secolului al XVIII-lea găseşte Ţara Moldovei în momentul în care elita umanistă începe să manifeste conştiinţă de neam, reflex al unei mentalităţi nonmedievale (Lemny 1990, 147; Dragnev 1999; Djuvara 1995, 24; Pippidi 1973, 926-946). Printre problemele ce urmau a-şi găsi soluţionarea era şi cea a unui domn ideal pentru Ţara Moldovei, care urma printr-un sistem deosebit de perfect să creeze o societate a bunăstării. Problema era deja pe larg discutată în Europa, unde se dezbăteau probleme de tiranie politică, de relaţii dintre principi şi supuşi, de înaltă moralitate a principilor şi urma nemijlocit să se reflecte şi asupra Ţării Moldovei. Imaginea domnilor Ţării Moldovei va fi examinată din punctul de vedere al contemporanilor epocii, al cronicarilor, personalităţi de şcoli şi tradiţii diferite, de cultură înaltă, care, conform locului ocupat în societate, şi-au creat imaginea domnului ideal şi a celui în funcţie. Boierimea dispunea de posibilităţi mai numeroase de a intra în contact cu factorii declanşatori sau stimulatori ai schimbărilor de sensibilitate sau mentalitate. Lectura, relaţiile cu intelectualitatea şi diplomaţii străini, călătoriile în străinătate atrăgeau după sine modificări în felul de a simţi şi a gândi al boierimii. Anume căutarea unui ideal al personalităţii umane este o caracteristică a barocului ca stil de viaţă, fiind un aspect care exprimă apariţia unei noi sensibilităţi ce intervine în modelul de umanitate (Hazard 1981, 175; Cândea 1989; Duţu 1986, 70). Pornind de la realitate, oamenii de cultură au elaborat un chip de om ideal, în cazul nostru, a unui principe ideal, pentru care scopul era de a arăta cum ar trebui să fie sau să nu fie, pentru că odată pus în circulaţie, acest chip ideal începe să influenţeze mentalitatea colectivă (Hazard 1981, 175; Cândea 1989; Duţu 1986, 70). De la bun început se cere de atenţionat că în Ţara Moldovei din perioada mijlocului sec. XVII - mijlocul sec. XVIII continua tradiţia politică bizantină (Pippidi 1983). Conform concepţiei date, aspectul
Tyragetia, s.n., vol. III [XVIII], nr. 2, 2009, 31-38.

principelui ideal din punctul de vedere al relaţiilor cu supuşii şi moralitatea, prosperitatea ţării, cu unele influenţe umaniste vedem deja la cronicarul Grigore Ureche (Valori 1988). Ne vom referi la contemporanii epocii începând de la Miron Costin, Nicolae Costin, Alexandru Amiras, Nicolae Muste, care continuă tradiţia de caracterizare a figurii unui domn ideal. Necalificând vederile fiecărui cronicar aparte drept tipar mental al boierimii, vom încerca să desprindem din sursele disponibile unele elemente ale mentalului păturii superioare care, raportate la condiţiile de existenţă materială, se înfăţişează drept semnificative pentru reprezentările mentale ale colectivităţii româneşti. Sacralizarea domnitorului. Conform ideilor timpului, se considera că domnul este alesul lui Dumnezeu pe pământ şi, oricum ar fi el, toţi trebuie să i se supună, căci după Miron Costin „domnul ori bun ori rău, la toate primejdiile feritu trebuieşte, că, oricum este, de la Dumnezeu este” (Costin 1990, 156). În documente divinitatea domnilor era subliniată de numele Ioan, în abreviatură „IO”, care se alătură numelui său înlocuia numele voievodului, precum şi de formula protocolară „prin mila lui Dumnezeu” (Pippidi 1983, 18-21; Vârtosu 1960, Ciurea 1967). Sensul politic şi însemnătatea religioasă a întrebuinţării lor este clar: adresarea simbolică „IO” şi susţinerea dreptului divin la tronul domnesc întăreau prestigiul domnului (Pippidi 1983, 18-21; Vârtosu 1960, Ciurea 1967). Nicolae Costin, în legătură cu aceasta susţine: „ce ar fi mai mare şi mai vestită împăraţilor laudă şi în lumea toată vestea şi vâlhva, decât a apăra asupriţii, a ridica cădzuţii şi pentru munca aceasta ridică Dumnezău pre împăraţi şi le dă şi le lăţeşte şi înaltă puterea pentru să fie apărare bună de strâmbătăţi” (Costin 1991b, 369). Deşi nu erau de acord cu toate hotărârile domnilor, cronicarii îşi îndeplineau rostul expus de Nicolae Iorga astfel: „de a supraveghea domnia”. Cronicarul Ion Neculce la fel susţinea ideea provenienţei cereşti a domnilor. El scrie: domnii sunt „stăpâni şi pomazanici a lui Dumnezeu”, de aceea 31

I. Studii

ar fi bine „să nu vă îndesaţi a pârî domni. Măcar de v-aru şi porunci domnu atunce, care-i stăpânilor, încă din cele drepte să le mai împuţinaţi, iar năpăsti să nu puneţi, că osânda nu se iartă, nice trece pe mulţi. Amu vădzut îndesândâdu-să pentru cinste să dobândească ce pârăscu domni şi să laudă între dânsu, că să tem domnii de dânşii, că ştiu bine a pârî” (Neculce 1990). Relaţia Domn – Dumnezeu era văzută de cronicari în felul următor: 1) Puterea domnească prin provenienţa sa este legată de Dumnezeu. Odată cu venirea la tron el este „uns de mitropoliţi”, aceasta acordându-i o semnificaţie sacrală simbolică, apoi i se înmânează sceptrul ţării, simbolul puterii; 2) Pornind de la cele spuse, persoanele de orice categorie socială urmau să manifeste pietate faţă de domn; 3) Ca reprezentant al lui Dumnezeu, domnul trebuia să urmeze legii dumnezeieşti, trebuia să apere dreptatea şi buna credinţă; 4) În titulatura actelor de stat şi în partea finală documentelor (blestem) voia lui Dumnezeu este unica sursă a puterii şi măreţiei domnului (Pippidi 1983). 5) Pentru boieri domnul nu-şi pierdea sacralitatea, el fiind alesul lui Dumnezeu, totuşi ei căutau diverse mijloace ca să-şi impună părerile. Principele real. Imaginea principelui în funcţie varia de la domnie la domnie. Transformările survenite în urma suzeranităţii otomane a creat o criză gravă a instituţiei domniei (Pâslariuc 2005, 5). Domnii Ţării Moldovei sunt prezentaţi în funcţie de deciziile luate sau de acţiunile sale, apreciate pozitiv sau negativ din punctul de vedere al cronicarului, în funcţie de apropierea cronicarului de curtea domnească. Nicolae Costin sublinia: „Faptele domnilor ori laudă ori ocară le aduc şi le răsună la lume de sântu fapte bune, laudă; de sântu rele, ocară” (Costin 1991a, 318). Pentru Miron Costin soarta poporului este în mâinile principelui şi către popor trebuie să se îndrepte toată atenţia domnului ţării, iar în felul de a fi al domnului află el cauzele stării de lucruri din ţara sa. De aceea spune: „O, Moldova, de ar hi domnii tăi, carii stăpânescu în tine, toţi înţelepţi, încă n-ar peri aşe lesne” (Costin 1990, 152). Prosperarea ţării în orice condiţii pentru domnie trebuia să fie în prim plan. În funcţie de atitudinea faţă de ţară domnii erau delimitaţi în „înţe32

lepţi” şi nu prea. Principele, în concepţia lui Ion Neculce, urma a fi domn de ţară, care să se ocupe de bunăstarea ţării. Astfel de domnitori înţelepţi în concepţia cronicarului au fost domnii Constantin Cantemir (iunie 1685 - martie 1693) şi Antonie Ruset (noiembrie 1675 - noiembrie 1678), care sunt caracterizaţi drept principi buni, „cu grijă spre treburile ţării” (Neculce 1990, 296, 299). Totodată cronicarii apreciau la domni unele acţiuni, care erau chemate să reducă criminalitatea şi să asigure inviolabilitatea vieţii şi proprietăţii. În lumini contradictorii este prezentat domnul Ţării Moldovei Mihai Racoviţă. În prima sa domnie (septembrie 1703 - februarie 1705) este apreciat favorabil, drept domn înţelept, „nemăreţu, cinstitoru, apropiatu către toţi boierii şi arată către patria sa dragoste” (Amiras 1874, 115), apropiindu-se în acea domnie de imaginea domnitorului ideal. Chiar şi în a doua domnie (iulie 1707 - octombrie 1709) simpatia cronicarului e de partea domnului, căci încearcă a-i îndreptăţi introducerea desetinei „cum nu-i lucru fără pricină aşa şi omu fără de greşeală” (Amiras 1874, 116). Sunt apreciate pozitiv măsurile de pedepsire a criminalilor, pe care „mai în toate dzilele spânzură tâlharul de picioare sau de subsiori, cu capetele în gios, cu pielea goală. Şi pune pe colo de-i bate cu puha, cât nu pute merge boierii la Curte de ţipetele lor” (Amiras 1874, 140). Pe lângă faptele reale ale domnilor o importanţă majoră era acordată calităţilor morale şi nivelului de instruire a domnului. Figura princepelui Nicolae Mavrocordat, domn al Ţării Moldovei (decembrie 1709 - noiembrie 1710; noiembrie 1711 - iulie 1715) şi al Ţării Româneşti poate fi studiată după numeroase cronici ale timpului. A fost prezentat defăimător de unii, apologetic de alţii. Cel mai cumpătat l-a prezentat cronicarul Ion Neculce: „Neculai-vodă moldoveneşte nu ştia, ce era un lucru prea cu năcaz boierilor şi ţării. Şi-s ţinea lucruri nalte, la mânie aprig, numai nu ţinea mult. Vrea să stăpânească Moldova cu Poarta turcească, cu mărire mare. Şi era om învăţat foarte, bun cărturar” (Neculce 1990, 369). Era un bun cunoscător de oameni şi aprecia serviciul bun. Nota negativă semnalată de Ion Neculce e mânia care „strica cele bune ale lui”, fiindcă nu ştia legile ţării, nu putea supune boierii (Neculce 1990, 369). Cronicarul Nicolae Costin îl va prezenta drept principe înţelept şi cu tact, fiind „cinsteş om”, precum se cade unui domn „şi în filozofii şi în istorii ... era deplin

A. Felea, Domnul între ideal şi real. Reprezentările cronicarilor despre domnii Ţării Moldovei

învăţatu”, cunoştea câteva limbi (Costin 1991b, 364). Nicolae Mavrocordat era evlavios, „păzea tare beserica; spre sfintele beserici şi mănăstiri scăpate milostenie făcea”. După părerea cronicarului era principe bun pentru ţară şi făcea mare dreptate săracilor: „spre ei şi spre văduve cu milă era”, pedepsea pe cei vinovaţi. A fost răsplătit cu recunoştinţă, căci la mazilirea domnului au ieşit înaintea lui Iusuf agă oamenii simpli „dzicând că mare strâmbătăţi au făcut împărăţie de au mazilit pe Nicolae Vodă” (Costin 1991b, 364). În calitate de judecător suprem urmărea să fie respectate legile şi regulile procesului. În caz de nemulţumire a unor boieri de hotărâri le declara: „Nu o dată se seamănă şi se seceră şi nu o dată se ultuieşte pomul şi se culege dintrânsul rodul”. Domnia fiindui paşnică, „era veseli toţi pământenii, mulţumind lui Dumnedzău, că ni-au trimis domnu bun şi milostiv, că era linişte mare şi pentru dări” (Costin 1991b, 363-364). Un alt cronicar, Alexandru Amiras, îl prezintă pe Nicolae Mavrocordat drept om învăţat şi cărturar, dar care nu avea încredere în nimeni: „nu credea nici în pământeni, nici pe ai săi” (Amiras 1874, 119, 120). Axinte Uricarul îl înfăţişează drept om blând, cu multă milă pentru pământeni şi pentru Moldova: „nu obodea, când i se înglotia nevoile şi trebile, nici avea preget ce afla feluri de feluri de mijloace pentru ca să isprăvească trebile ci era pentru folosul ţării” (Uricariul 1944, 99). Domnul era îngrijorat de o serie de probleme ce se abătuse asupra Ţării Moldovei: lăcuste, sărăcie, prezenţe străine, căutând a uşura soarta poporului simplu prin a nu lua alte dări decât cele după obicei. „Cronica Ghiculeştilor” îl arată drept domn înţelept, atenţionând boierii asupra greşelilor pe care le comit adresând plângeri către Poartă: „plângându-vă dovediţi că ţara e sărăcită, iar pe de altă parte spunând că domnul i-a luat atâtea pungi o înfăţişaţi foarte bogată” (Cronica 1965, 73). Domnia lui Dimitrie Cantemir (noiembrie 1710 - 11 iulie 1711) este descrisă destul de rezervat. Nicolae Costin îl caracterizează drept om isteţ „ştiindu şi carte turcească” (Costin 1991b, 364). Se prezintă drept un principe care încearcă să lichideze vrăjbirea dintre boieri, „zicând să fie unii către alţii întru dragoste, poftindu pe cei bătrâni ca pre nişte părinţi, pre cei de vârsta sa ca pre nişte fraţi, pre cei mai tineri ca pre nişte fii arătând ce ar fi folosul unirii boiereşti” (Costin 1991b, 365). Dimitrie Cantemir este prezentat de I. Neculce drept principe bun şi blând şi „nemăreţu de vorovie cu toţi copii”. Nu era domnitor lacom, era învăţat (Neculce 1990, 374).

Ion Mavrocordat (iulie 1743 - mai 1747) este prezentat drept domn ce „caută mai multe zeperile cu mese mari şi cu mezilea de Ţarigradu şi noaptea umbla prin târgu cu veselii şi cu jocuri” (Canta 1874, 185). Cauza răului de care suferea Moldova era lăcomia domnilor, „ce domniile neştiutoare rândul tău şi lacrimile sântu pricine patrie tale”, căci el nu caută „să agonisească şi nume bun ceva la ţară, ce caută desfrânaţi numai în avuţie să strângă, care apoi totuş să răsipeşte şi încă cu primejdii caselor lor, că blăstămul stracilor, cum se dzice, nu cade pre copaci” (Costin 1991b, 365). Însă lăcomia principelui se manifestă nu numai prin pofta banilor, ci şi prin pofta războaielor. Fărădelegile şi lăcomia unui principe sunt condamnate de I. Neculce în persoana lui Dumitraşcu-vodă Cantacuzino (noiembrie 1673 - ianuarie 1674; februarie 1674 - noiembrie 1675; aprilie 1684 - mai 1685) exclamând: „Oh! Oh! Oh! Săraca ţară a Moldovei, ce nărăcire de stăpâni c-aceştia ai avut! Ce sorţi de ceaţă s-au căzut, la mazilirea acestuia poporul tot îl suduie şi-l hitcăie şi arunca cu pietri şi cu lemne după dânsul”, căci a fost cel care „au scornit hârtiile” (Neculce 1990, 309310), adică foile de impunere la plata birului. Al. Amiras îl caracterizează pe Dumitraşco Cantacuzino drept om lacom, „apucătoru, nedreptu şi nestătător” (Amiras 1874, 104). Şi se vede că era urât de cronicar, căci consideră că pentru faptele lui „au luminat inima Împărăţiei şi l-au mazilit” (Amiras 1874, 104). Atitudinea cronicarilor era expusă şi în cazul în care nu erau respectate principiile creştine, obiceiurile ţării. În acest sens o pleiadă de domnitori sunt prezentaţi complet negativ. Printre ei vom menţiona domnia lui Dumitraşco vodă Cantacuzino, care fiind „grec străin pentru a intra în voia turcilor mănca carne în post şi degăima legea creştinească şi posturile, ocărându-i pe cei ce le ţineau” (Muste 1874, 15). Boierii erau adeseori persecutaţi. Duca vodă în prima domnie (mai 1693 - decembrie 1695) se prezintă „blându şi cu milă asupra pământenilor”, însă în a doua (septembrie 1700 - iunie 1703) şi a treia domnie lasă impresia unui domn „rău şi cumplitu prea vrăjmaşu şi plin de răutate...” (Amiras 1874, 103, 105). Era aşa de aspru încât boierii se salvau cu fuga, căci pe care-i prindea îi supunea chinurilor, „ungându-i cu miere ca să-i mănânce muştele” (Amiras 1874, 103, 105). Pe 33

I. Studii

lângă acestea umple închisorile cu bărbaţi şi femei, ţinându-i închişi timp îndelungat şi cronicarul Nicolae Muste scrie că se năşteau pruncii şi creşteau acolo (Muste 1874, 16, 17, 23). În aceeaşi categorie se înscrie şi domnia lui Tomşa. Relatând despre domnia lui Tomşa, sub impresia grozăviei uciderii marilor boieri, Miron Costin combate tirania, considerând că „a tuturor tiranilor adecă a vărsătorilor de sânge, la toate ţările în lume urâtă este stăpânirea; căci unde este frica, nu încape dragoste” (Costin 1990, 149). După un exemplu povăţuitor, cronicarul conchide că un împărat ar fi drag tuturor dacă „nu vei hi, împărate, groznic nimăruie”, continuând „fericiţi sunt aceia domni cărora ţările lor slujescu din dragoste, nu de frică, că frica face urâciune, şi urâciunea, câtu de târziu, tot izbucneşte” (Costin 1990, 149). Totodată „mare lucru şi temeinic este a sluji domnilor din dragoste, iară mişelo este acel domnu căruia slujăscu de frică. Frica dragoste nu are, că unde-i frică nu-i dragoste, este ură, den care izvorăscu multă răsipă domnilor”, consideră Nicolae Costin (Costin 1991a, 16, 17). Relatând despre domni, Nicolae Costin îl citează pe Plutarh, subliniind că „domnii cei buni din cei răi cu aceasta să despartu, că celui rău domn numai ascultare, iar celui bun şi dragoste i se arată”, iar „tiranii (citat de la Seneca) numai pricina au de pedepsit iară mijloc nu au” (Costin 1991b, 364-365). Cărturarul exemplifică prin domnia lui Stefan-Vodă – fiul domnului Bogdan cel Orb, care „părăsisă boierii a avea dragoste spre domnul lor pentru groaza şi tirania ce făcusă cu Arbure şi cu feciorii lui de-i omorâră. Ce cu toţii s-au ridicat asupra lui, însă cu greu este a afla pre tiranul adormit, cât den fire este fricos şi după ce-s împreună şi fapte cu firea şi mai fricos este căci fapta cea cumplită a domnilor turbaţi le arată de pururi înaintea ochilor griji şi primejdii” (Costin 1991b, 364-365). Domnii şi sfetnicii. Raporturile dintre domnie şi marea boierime au fost subiectul mai multor cercetări (Giurescu 1937; Iorga 1996; Iorga 1998; Xenopol 1986; Szekely 2002; Rezachevici 1978). Istoricii concluzionează că numai domnia şi marea boierime erau capabile să ia decizii politice majore, deoarece celelalte categorii sociale nu întruneau abilităţile necesare pentru a conduce statul (Brătianu 1988, 453-467). Relaţia domn-sfetnic şi-a găsit reflectare în operele cronicilor, or fiind reprezentanţi ai păturilor 34

superioare îi interesa subiectul, în măsura de a limita puterea supremă a domnului. M. Costin pretindea ca domnul să ţină seama de sfatul boierilor săi: „feresc pre domni şi ţările vorovă cu svatul, de primejdie”, căci consideră că de mare „folos domniei, dar şi ţării este boierul înţelept şi avut” (Costin 1990, 169). Cronicarul susţine că e lăudabil ca principele să se poarte cu „boierul ca c-un boieriul, cu slujitoriul ca c-un slujitoriu, cu ţăranul ca c-un ţăran” (Costin 1990, 169). Problema sfetnicilor înţelepţi este dezbătută şi de I. Neculce, care relatând despre domnia lui Constantin Duca (mai 1693 - decembrie 1695; septembrie 1700 - iunie 1703) spunea că „de-ar hi avut noroc şi la boieri cu minte şi cu sfat cum era norocul la sporul hranei... aru hi fost lăudat numele lui”, la fel şi Grigore Vodă II Ghica (septembrie 1726 - aprilie 1733; noiembrie 1735 - septembrie 1739; octombrie 1739 - septembrie 1741; aprilie 1747 - februarie 1748) care „de-ar fi avut niscai oameni cu frica lui Dumnezeu pre lângă dânsul sfetnici, ar fi fost de mirare şi de pomenire Grigorie Vodă în domnii cei de frunte şi de laudă, iar nu cu cei de hulă” (Neculce 1990). Nu întotdeauna cronicarii dădeau dreptate sfetnicilor. Al. Amiras exprimă astfel ideea: „O sfetnici făţarnici şi stricători de ţară, cu ce slujbă vreţi să se arătaţi Domnitori şi apoi şi ţara stricaţi şi pe Domni cu nume sau îl faceţi de se pomenscu. Să nu-l ierte Dumnezeu sfetnicu ca aceia cari au sfătuitu acest lucru, numai Dumnezeu să-şi facă milă cu dânşii unui Domnu ca scela să îndrepreze lucrurile”(Amiras 1874, 16-20). N. Costin îl învinuieşte pe Dimitrie Cantemir (noiembrie 1710 - 11 iulie 1711), că n-a ţinut sfat cu boierii mai în vârstă ci „ştiindu-se el pre sine foarte a fi învăţat..., ce cu mintea sa cea crudă a socotit” de a intrat în tratative de alianţă cu Petru cel Mare contra turcilor, cronicarul subliniază jafurile ce se făceau de către armatele ruseşti şi turceşti „de cându Ţara Moldovei şi câte răscoale au fost pe Ţara n-au pîţit Galaţii aşea...”; considerându-l vinovat de aceasta pe „Dumitraşco-vodă ce cu socoteala lui cea grabnică”, „acestu bine au agonisit ţării” (Costin 1991b, 369). Cărturarul consemnează că „svatul coptu de bătrân coapte lucruri adaog domnilor, iar sfatul crud de tineri, crude şi nemistuitoare lucruri fac domnilor” (Costin 1991b, 369). Boierimea se simţea frustată de autoritatea domnească. Lupta pentru putere, prigoana, execuţiile

A. Felea, Domnul între ideal şi real. Reprezentările cronicarilor despre domnii Ţării Moldovei

duceau deseori la emigrarea boierilor din ţară. Aşa s-a întâmplat de exemplu cu marele logofăt Grigore Ureche, care în 1592, aflând de venirea lui Aron Vodă la a doua domnie, fuge pe la Soroca în Ţara Leşească (DIR 1953, 118). Miron Costin vorbind despre „hirea nesăţioasă” a domnitorilor, accentuează că firea unui domnitor se potriveşte: „cu linul marilor şi cu săninul cerului. Când nu gândeşti, să tulbură mările şi cerul nourează. Aşe sânt şi hirile domnilor. Când trage omul nedejde de bucurie, atunci vine la scârbă” (Costin 1990, 152). Domnul ideal. Fiind foarte explorat în evul mediu, dar şi în epocile ulterioare, genul, numit „oglinda principilor”, ce descrie idealul domnitorului, în Ţara Moldovei este reprezentat prin lucrarea „Ceasornicul domnilor” (Costin 1991a). Conţinând elemente de educaţie a voievodului şi conducătorului, opera a fost foarte populară la sfârşitul secolului al XVII-lea - începutul secolului al XVIII-lea, căci Nicolae Costin a refăcut capitolele şi le-a adaptat la mentalitatea contemporanilor săi. Idealul principelui la Nicolae Costin era un domn deştept, care trebuia să fie corect cu toată lumea şi competent, pentru a numi funcţionari potriviţi: judecători şi ispravnici. Un domn trebuie neapărat să aibă sfetnici, căci „cât ar fi omul de prea înţelept şi de învăţat de pururea îi este de treabă sfatul altuia” (Costin 1991a, 17). Cronicarul susţinea că domnul este dator a se consulta cu sfetnicii „cu dragoste a-i asculta şi la darea socotialii sale să arate mărirea” (Costin 1991a, 17). O atenţie sporită este acordată moravurilor. O calitate deosebită a cârmuitorului trebuia să fie milostivenia, lăcomia urmând a fi uitată, arătând că „de mare scădere este lăcomia”, care şi lui Dumnezeu „iaste urâtă; aşa lăcomia, cum şi lacomul” (Costin 1991a, 17). Cronicarul continua: „domni şi pre cei mari ca să se ferească de cele spurcate”, subliniind că „blândeţea şi bunătatea” se cuvin unui domn (Costin 1991a, 17). În concepţia lui Nicolae Costin domnii urmau să se ferească de „hicliaşugurile lumii”, deoarece „orice să află în lumia şi să pare a fi, hislialua este”. Urmează sfatul că „datori sunt domnii şi cei mari a-şi aduce aminte că sânt muritori, că nici pentru cele mai multe desfătări ce le petrece în viaţă să nu părăsească cugetarea, de cele ce ar face după moarte” (Costin 1991a, 17).

O societate sănătoasă, după Nicolae Costin, depindea de domnitor, căci „domnul bun este capul obştii, care fiind capul sănătos, sănătoasă este obştea”. Considerând că domnul este capul societăţii şi precum în cap se află „simţirile mirosului şi auzului”, Nicolae Costin accentuează că „iaste datoriu cu audzul a să pleca domnul la toate strâmbătăţile lăcuitorilor ţărilor sale”. Desele schimbări de domnie sunt distructive pentru ţară şi „foarte bun lucru este ţara nu de mulţi, ci de un domn să se stăpânească, că nu-i mai mare alt vrăjmaş ţării decât acela care ieste pricina mutării domnilor între stăpânire. Nici un lucru mai de strângerea ţărilor nu-s decât adesele schimbări întru dânsele” (Costin 1991a, 18). Cronicarul se pronunţa contra tiraniei, pentru susţinerea învăţăturii, filosofilor şi a oamenilor înţelepţi. O condiţie obligatorie a unui principe ideal era credinţa acestuia. Domnul urma a fi un bun creştin, căci „fericită este împărăţia în care stăpâneşte creştin adevărat”. De asemenea domnul urma să păzească pacea şi, nu în ultimul rând, domnul trebuia să urmeze faptelor frumoase ale strămoşilor: „domnilor buni şi înţelepţi oglindă trebuie să fie faptele trecute a trecuţilor domni, cele bune şi de laudă să le urmedze, iară de cele rele şi de hulă, departe să fie” (Costin 1991a, 17). În viziunea lui Nicolae Costin un domn de ispravă a fost „Petru cel Milostiv, că binele său l-au lepădat pentru ţară, că altu ca acesta n-au mai făcut. Era domnu blând, milostiv, la giudeţu dreptu, nu beţiv, nu curvariu, nu lacom, nu răsâpitoriu, putem dzice că toate pre izvod li-au ţinut” (Costin 1991b, 366). Principele ideal pentru un alt cronicar, Miron Costin, era reprezentat prin figura lui Radu Vodă cel Mare. Domnitorul trebuia să fie „deplin la toate, întreg la hire” (Costin 1990, 169). Cuvântul ce urma a-l spune „ca o pravilă să fie tuturor, giudeţele cu mare dreptate şi socoteală, fără făţărie, cu cinste, iară nimăruia cu voie vegheată”. Când urma a se judeca un boier cu-n curtean, sau un curtean cu-n ţăran mai de cinste urmau a fi cei de stare înaltă, însă nu trebuia să se abată „giudeţul din calea cea dreaptă” (Costin 1990, 168, 169). Hărnicia domnitorilor trebuia să se vadă din cuvintele şi sfaturile lor şi nu din războaie, pentru că „războaiele, avuţia şi prilejul face mai de multe ori”. De asemenea era bine ca domnitorul să fie bun creştin, însă cu înţelepciune, „nu fără socoteală şi fără temei” (Costin 1990, 153). 35

I. Studii

Pentru cronicarul Alexandru Amiras domnitor ideal era Grigore Ghica, la care „bunătatea, născută a acestuia ca o lumină au strălucit plină de bucurie. Gândul lui era pornit totul spre bine, râvnind a face bunătăţi şi pomene”. A învăţat limba ţării, era judecător bun, la săraci milostiv, nu se lenevea şi avea de toate ştiinţă. Grigore Ghica era iubit de boieri deoarece „la plimbări la câmpu eşia adese cu boierii săi zăbovind cu naiuri şi cu nagarele, şi cu săgetatul; petrecerea cu toată curtea cu liubovu şi cu zufeturi şi cu plimbări. A adus apă de la hazna” şi pentru toate lucrurile bune este considerat „unul darul de la Dumnezeu asupra acestei ţări” (Amiras 1874, 158, 159, 160). Principele ideal pentru Ţara Moldovei în viziunea „Cronicii Ghiculeştilor” ar fi Matei Ghica (iunie 1753 - februarie 1756), care era „prevăzător şi alte lucruri bune făcu pentru Ţara Moldovei” (Cronica 1965, 701). Imaginea domnitorului ideal pentru Nicolae Muste era a celui ce „voinţa iscălitură este şi aceasta vecinică”, cel a cărui cuvânt este lege şi nu îşi schimbă uşor ideile şi voinţele. Domnul urmează a fi cinstit în toate „aşa la cuvântu că mai cinsteşii să fie, nu numai către boieri, ce către toţi, câtu nime nice boierii, nici din cei proşti să nu li poată însemna în vr-o răutate că nu să cade de acolo să se nască strâmbătăţi, de unde se nascu giudecăţile” (Muste 1874, 33). În viziunea lui Nicolae Muste domnul urma să fie judecător corect „cum celui ce este pururea lângă sine, aşa celui ce vine din ţara de departe”, cu următoarea justificare: „este mai bine să-şi împartă Domnul toată avuţia sa ispravnicilor săi, decât giudeceata să o făgăduiască loru”. Domnul ideal trebuie „purure să fie iubitoru adevărului şi să se ferească de voroave, să nu fie deşiratu”, căci domnul ce este

la „cuvânt nestătătoriu, şi la făgăduinţă, prin slujbe cu credinţe îndoiată, aşa prietenii îl vor urî şi-l vor părăsi, cum neprietenu îl vor batjocorî” (Muste 1874, 33). Domnul trebuie să fie cumpătat: „ nu i se cade a grăi lucruri uşoare”. La petreceri trebuia să fie blând, dar în anturajul său nu trebuie să-i susţină pe „giambaşii şi îmbunătorii săi”, ci „nu înt-altu chipu ce ca pre ciumă ... să-i izgonească”, deoarece unii ca aceştia „cu răutatea vieţii lor, oraşu vor turbura şi cu îmbunăturile sale vestea şi numele Domnului vor astupa”. Imaginii domnului ideal îi corespunde domnul Istrate Dabija vodă (septembrie 1661 - septembrie 1665), ce era „tuturor cu părere de bine pentru domnu de ţară”, se prezenta ca persoană bună, înţelept (Muste 1874, 35). Din cele expuse mai sus concluzionăm: – pentru perioada de la mijlocul secolului al XVII-lea - mijlocul secolului al XVIII-lea, deşi se menţine moştenirea politică bizantină, cronicarii şi contemporanii timpului sunt în căutarea unui domn ce ar contribui la prosperarea ţării şi la o stabilitate. Constatând domnii tiranice, active şi inactive, se încerca prin diverse metode încadrarea în configuraţia spirituală iluminată a Europei; – o trăsătură deosebită a imagini domnului era sacralizarea acestuia, dar nu în persoana sa, ci în funcţie – drept purtător al puterii supreme în stat, ceea ce însă nu-i încurca pe boieri să uneltească împotriva domnilor; – puterea domnului avea anumite limite pe care cronicarii ca reprezentanţi ai fracţiunii boiereşti încercau s-o limiteze prin indicarea unor maniere şi reguli de comportare, datorii şi obligaţiuni faţă de societate în general, şi faţă de unele pături sociale, în particular.

Bibliografie
Amiras 1874: A. Amiras, Cronica anonimă a Ţării Moldovei (1662-1733). In: M. Kogălniceanu, Letopiseţele Moldovei şi Valahiei, tom. 3, 1874. Brătianu 1988: G. Brătianu, Câteva observaţii generale asupra istoriei româneşti a veacului de mijloc. Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol” XXV, 1, 1988, 453-467. Cândea 1989: V. Cândea, Raţiunea dominantă: contribuţii la istoria umanismului românesc (Cluj-Napoca 1989). Ciurea 1967: D. Ciurea, „Io” din intitulaţia documentelor româneşti (noi sublinieri). Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol” IV, 1967. Costin 1990: M. Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-Vodă încoace. In: Letopiseţul Ţării Moldovei (Chişinău 1990). Costin 1991a: N. Costin, Ceasornicul Domnilor. In: N. Costin, Scrieri, vol. II (Chişinău 1991). Costin 1991b: N. Costin, Letopiseţul. In: N. Costin, Scrieri, vol. I (Chişinău 1991). Cronica 1965: Cronica Ghiculeştilor (Bucureşti 1965).

36

A. Felea, Domnul între ideal şi real. Reprezentările cronicarilor despre domnii Ţării Moldovei

Djuvara 1995: N. Djuvara, Între Orient şi Occident (Bucureşti 1995). DIR 1953: Documente privind istoria României. A, sec. XVI, partea III (Bucureşti 1953). Dragnev 1999: D. Dragnev, Epoca luminilor (Chişinău 1999). Duţu 1986: A. Duţu, Dimensiunea umană a istoriei. Direcţii în istoria mentalităţilor (Bucureşti 1986). Hazard 1981: P. Hazard, Gândirea europeană în secolul al XVIII-lea (Bucureşti 1981). Iorga 1996: N. Iorga, Istoria românilor, vol. 4, ed. II, îngr. de S. Cheptea şi V. Neamţu (Bucureşti 1996). Iorga 1998: N. Iorga, Istoria românilor, vol. 5, ed. II, îngr. de C. Rezachevici (Bucureşti 1998). Giurescu 1937: C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, p. I (Bucureşti 1937). Lemny 1990: Ş. Lemny, Sensibilitate şi istorie în secolul al XVII-lea românesc (Bucureşti 1990). Letopiseţul 1874: Letopiseţul Ţării Moldovei de la a doua şi până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat de I. Canta. In: M. Kogălniceanu, Letopiseţele Moldovei şi Valahiei, tom. 3, 1874. Muste 1874: N. Muste, Letopiseţul Moldovei (1662-1729). In: M. Kogălniceanu, Letopiseţele Moldovei şi Valahiei, tom. 3, 1874. Neculce 1990: I. Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat. In: Letopiseţul Ţării Moldovei (Chişinău 1990). Pâslariuc 2005: V. Pâslariuc, Raporturile politice dintre marea boierime şi domnie în Ţara Moldovei în secolul al XVI-lea (Chişinău 2005). Pippidi 1973: A. Pippidi, Politică şi istorie în proclamaţia lui Dimitrie Cantemir din 1711. Studii. Revistă de istorie 5, tom. 20, 1973, 926-946. Pippidi 1983: A. Pippidi, Tradiţia politică bizantină în ţările române în secolele XVI-XVIII (Bucureşti 1983). Rezachevici 1978: C. Rezachevici, Politica internă în Petru Rareş (Bucureşti 1978). Szekely 2002: M. Szekely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prospografic (Iaşi 2002). Uricariu 1944: A. Uricariu, Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei. In: I. Petre, Axinte Uricariu (Bucureşti 1944). Valori 1988: Valori umaniste în gândirea românească (secolele XV-XIX), vol. I (Bucureşti 1988). Vârtosu 1960: E. Vârtosu, Titulatura domniilor şi asocierea la domnie în Ţara Românească şi Moldova (până în secolul al XVI-lea) (Bucureşti 1960) Xenopol 1986: A. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. 2 (Bucureşti 1986).

Voivode/prince between Ideal and Real. Chroniclers’ representations about Tara Moldova (the middle of 17th - the middle of 18th Centuries).
Abstract The period between the middle of 17th and the middle of 18th Centuries finds Tara Moldova at the moment when the humanist elite begins to show a nation consciousness, which is a reflex of a non medieval conception. One of the problems to be solved by that time was the one of an ideal Voivode for Tara Moldova, who would create a society of wellbeing through an uncommonly perfect system. The problem was already widely discussed throughout Europe, where problems of political tyranny, relations between princes and subjects, high morality of princes were debated upon and were consequently reflected on Tara Moldova. The image of Voivodes of Tara Moldova was examined from the point of view of contemporary people of that period, chroniclers, personalities of schools and different traditions, of a high culture, which according to their place in the society created the image of an ideal Voivode and of a one in position. The nobility prescribed numerous possibilities to be in contact with releaser factors or stimulators for changes of sensibilities or mentalities. Lecture, relations with intellectuals and foreign diplomats, trips abroad made changes in the way of feeling and thinking of nobility. The seeking of an ideal in human personality is a characteristic of baroque as life style, being an aspect which expresses the appearance of a new sensibility that intervenes in the humanity model/example. Starting with reality, cultivated men drew up an image of an ideal man, in our case of an ideal prince, whose goal was to show how it should or shouldn’t be, since it’s put into circulation this ideal image starts to influence the collective conception. It needs to be taken into consideration the fact that Tara Moldova in the middle of 17th - the middle of 18th centuries kept on with the byzantine political tradition. According to the given conception, we’ve already noticed in the chronicles of Grigore Ureche the aspect of an ideal prince/voivode from the point of view of relations with subjects and morality as well as the prosperity of the country with some humanist influences. We will refer to the contemporary men of those times, beginning with Miron Costin, Nicolae Costin, Alexandru Amiras, Nicolae Muste which continue the tradition of the characteristic of an ideal prince image. We will not mention the views of each chronicler as a mental impression of nobility but we will try to take out from the available sources some elements of the upper class mental which reported to the conditions of the material living present themselves as significances for mental representations of the Romanian collective.

37

I. Studii

The final conclusion is: in the period between the middle of 17th - the middle of 18th century although the byzantine political legacy is maintained, the chroniclers and other contemporary men of that time have been seeking a prince who would contribute to the prosperity and the stability of the country. Noticing some tyrannical, active and inactive reigns, they tried in different ways the framing into the lit up spiritual configuration of Europe: – A specific feature of prince image was his sacralisation, not specifically in person but in the position as a bearer of supreme power of the country, the fact that still wasn’t an obstacle for the nobility to plot against princes; – The prince’s power had some limits which the chroniclers as officials of the nobility group attempted to limit by indicating some rules and manners of behaviour, obligations and responsibilities towards the society in general, and towards some social strata in particular.

Правители – между идеальным и реальным. Представление о идеальном и реальном государе Молдовы середины XVII века - середины XVIII
Резюме Период середины XVII века - середины XVIII века застал Молдову в ситуации, в которой гуманистическая элита начала проявлять национальное самосознание – образец несредневекового мышления. Среди проблем, подлежащих разрешению, была и проблема идеального правителя для Молдовы, который посредством особой совершенной системы должен был создать в обществе процветание. Эта проблема уже широко обсуждалась в Европе, где шли ожесточенные споры о политической тирании, об отношениях между правителями и подданными, о высокой моральности правителей, это неотвратимо должно было появиться и в Молдове. Образы правителей Молдовы далее рассматриваются с точки зрения современников той эпохи, летописцев, знаменитых личностей различных школ и традиций, людей высокой культуры, которые согласно занимаемым ими местам в обществе создали для себя образ идеального правителя и другой образ – реального правителя. Бояре располагали большими возможностями вступать в контакт с факторами запуска или стимулирования изменений в восприятии и менталитете общества. Образование, отношения с интеллигенцией и иностранными дипломатами, путешествия заграницей – все это влекло за собой изменения в мировосприятии и мышлении бояр. Именно поиск идеальной человеческой личности является характеристикой барокко как стиля жизни, будучи именно тем элементом, который выражает появление нового ощущения реальности в модели человеческого общества. Отталкиваясь от реальности, культурные люди создали для себя образ идеального человека, в нашем случае – идеального правителя, основная цель которого состояла бы в том, чтобы показать как должно быть и как не должно быть, причем этот образ, будучи единожды установленным, начал оказывать определенное влияние на коллективный менталитет. С самого начала следует обратить внимание на то, что в Молдову в период середины XVII века- середины XVIII века продолжалась византийская политическая традиция. Согласно данной концепции, идеальный правитель с точки зрения отношений с подданными и морали, а также процветания страны с некоторыми последствиями гуманистических влияний описан уже летописцем Григоре Уреке. Мы же будем ссылаться на современников той эпохи, начиная с Мирона Костина, Николае Костина, Александру Амираса, Николае Мусте, которые продолжили традицию описания образа идеального правителя. Не оценивая взгляды каждого из указанных выше летописцев как стереотип менталитета высшего общества, мы попытаемся выделить из доступных нам источников некоторые элементы, характеризующие менталитет высшего социального слоя, которые, будучи примененными к материальному существованию, позволили бы сделать представительные умозаключения в отношении представлений румынского общества того времени. Из всего вышеизложенного можем заключить следующее: – Hесмотря на то, что в период середины XVII-го – середины XVIII-го века все еще сохранялось византийское политическое наследие, летописцы и современники искали идеального правителя, который способствовал бы процветанию и стабильности в стране. Констатируя тиранические, активные и пассивные правления, они предпринимали попытки различными методами приобщить страну к духовно просвещенной Европе; – Особым качеством образа правителя было его обожествление, причем обожествление не его личности, а его поста - носителя верховной власти в государстве, что само по себе не мешало боярам плести против правителей заговоры; – Власть правителя имела определенные границы, которые летописцы, как представители боярского сословия, пытались упрочить посредством диктования манер и правил поведения, обязанностей общего характера перед обществом, а также перед отдельными слоями населения.

02.03.2009
Dr. Alina Felea, Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM, str. 31 August 1989, 82, MD-2012 Chişinău, Republica Moldova

38