TRADIŢIA MITICĂ ÎN ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ DESPRE ORIGINEA STEMEI ŢĂRII MOLDOVEI

Silviu Andrieş-Tabac
Cele mai vechi surse istorice narative moldoveneşti – cronicile slavo-române –, începuturile cărora datează din epoca lui Ştefan cel Mare, consemnează următoarea tradiţie, existentă deja în cronica cea mai timpurie păstrată „Letopiseţul Anonim al Moldovei”: B ëhòî ×¾wkç ïð¿èäå Äðàãîøå âîåâîäà wò Óãwðñêîè çåìëè, wò Màðàìuðûøà, çà òuðîì íà ëîâ è ãîñïîäñòîâà â ëhò. (În anul 6967 (1359) a venit Dragoş voievod din Ţara Ungurească, din Maramureş, după un bour, la vânătoare, şi a domnit doi ani) (Bogdan 1959, 6, 14). Istoriografia românească a observat diferenţe de redare şi de plenitudine a informaţiilor inserate de cronicile vechi, unele perioade fiind expuse sobru şi succint, iar altele detaliat şi pe larg, şi continuă să discute asupra etapelor scrierii celor mai vechi cronici naţionale (Chiţimia 1972; Andreescu 1975; Şimanschi 1983; Andreescu 1983). Mai importantă pentru subiectul nostru este diferenţa temporală dintre cronica domniei lui Ştefan cel Mare şi cronica de până la urcarea sa pe tronul Moldovei. Dacă asupra faptului scrierii Cronicii lui Ştefan cel Mare în domnia sa istoricii şi filologii sunt de acord, asupra datei redactării Cronicii Ţării Moldovei de până la Ştefan opiniile rămân despărţite. Cei mai mulţi medievişti susţin părerea exprimată plastic de slavistul I.C. Chiţimia: „... Inscripţiile lui Ştefan cel Mare fac o legătură organică cu începuturile istoriografiei moldovene în limba slavonă. Când în 1480 (an de precădere) Ştefan cel Mare a aşezat pietre cu inscripţii pe mormintele strămoşilor, el şi-a dat seama că nu existau nici un fel de date istorice precise pentru aceştia. [...] Atunci a încolţit [...] în mintea marelui voievod ideea de a pune să se scrie letopiseţul ţării” (Chiţimia 1972, 216). Istoricul Ştefan Andreescu, încă din 1973 (Andreescu 1973, 1017-1035), şi-a argumentat ipoteza că „redactarea introducerii despre „descălecatul” lui Dragoş şi a textului privitor la anii 1359-1457, precum şi asamblarea lor cu Cronica lui Ştefan cel Mare” este opera cancelariei lui Ştefan cel Tânăr (1517-1527) care
Tyragetia, s.n., vol. III [XVIII], nr. 2, 2009, 23-30.

a şi conceput Cronica Moldovei de la începuturile statului (Andreescu 1975, 231, 233, 237; Andreescu 1983, 245). Ipoteza lui Ştefan Andreescu, bazată pe analiza pertinentă a surselor cunoscute, nu reflectă în opinia noastră decât deficitul acestor surse: la un alt nivel al cunoaşterii datele recuperării lui Dragoş în cronografia moldovenească vor coborî indubitabil în epoca lui Ştefan cel Mare. Instituirea letopiseţelor, după cum şi opera de cinstire a strămoşilor sau programul de sprijinire a Bisericii, nu sunt decât elemente dintr-un plan general strategic de consolidare a Ţării Moldovei, moştenită de Ştefan într-o stare de fierbere şi zbucium intern, periculoasă pentru viitorul ei în context internaţional. Logica necesităţii istorice ne înclină spre consideraţiile cercetătorilor care cred că Ştefan cel Mare însuşi a fost interesat de recuperarea lui Dragoş şi a putut să facă această recuperare cu multă dibăcie politică, consfinţind pentru viitor ideea curgerii liniare a domniei în Ţara Moldovei. Subscriem concluziilor mai vechi şi mai noi ale istoricului Ştefan S. Gorovei (Gorovei 1973; Gorovei 1997; Gorovei 1971), reafirmate într-un studiu recent: „...Nu în vremea urmaşilor lui Ştefan s-a putut naşte un proiect care ţinea de o idee foarte înaltă. Nici Bogdan, nici Ştefăniţă nu s-au remarcat printr-un vizionarism politic de măreţia celui promovat de Ştefan. Renunţarea la imaginea tradiţională şi recuperarea primului segment de istorie moldoveneasca, reprezentat de Dragoş şi de Sas, a trebuit să exprime o voinţă puternică şi o gândire limpede: a chema strămoşii în sprijinul faptelor prezentului. [...] Transformarea lui Dragoş, din părinte al unei familii prin a cărei alungare s-au aşezat Bogdăneştii în fruntea Moldovei, în strămoş al chiar acestei dinastii şi fondator al statului, nu s-a putut petrece decât în domnia lui Ştefan cel Mare: el a fost acela care l-a adus pe Dragoş în istoria statului său” (Gorovei 2008). Căci Ştefan cel Mare, după cum arăta Şerban Papacostea, a fost cel care a hotărât să se înfăţişeze „contemporanilor şi posterităţii ca întrupare a tuturor factorilor politici care au dat naşterii Moldovei şi a celor care au contribuit 23

I. Studii

la dezvoltarea ei înainte de suirea sa pe scaunul domnesc”, ca o îmbinare „a tuturor energiilor din care se născuse şi afirmase Moldova” (Papacostea 1972, 72). Astfel, pornim de la premisa că episodul cu venirea lui Dragoş din Maramureş la vânătoarea de bouri a fost înscris în cronică în domnia lui Ştefan cel Mare şi la comanda sa. Legenda vânătorii bourului în versiune mai dezvoltată ne este oferită de Cronica moldo-rusă şi Cronica lui Ureche. Cronica moldo-rusă, o anexă la letopiseţul rusesc Voskresenskaia Letopis’, compilat în secolul al XVII, dar care are la bază o compilaţie moldovenească mai veche, fie din domnia lui Ştefan cel Mare (Boldur 1963; Şimanschi 1995), fie din cea a lui Bogdan III cel Orb (1504-1517) (Pecican 1994), fie din domnia lui Ştefan cel Tânăr (Ştefăniţă, 1517-1527) (Bogdan 1959, 153), consemnează: „Şi între ei era un bărbat înţelept şi viteaz, anume Dragoş şi a pornit cu drujina lui la vânătoare de fiare şi au aflat supt munţii înalţi urma unui bour şi au pornit pe urma bourului prin munţii înalţi şi au trecut peste plaiurile înalte, adică munţi şi au ajuns pe urma bourului la locuri de şes şi frumoase şi au prins din urmă călări pe bour la un râu, pe mal, sub o salcie şi l-au omorât şi s-au ospătat din vânatul lor. Şi le-a venit de la Dumnezeu în inimă gândul să-şi caute loc de trai şi s-au aşezat aici şi s-au unit într-un singur gând şi au hotărât cu toţii să rămână aici. Şi s-au întors înapoi şi au spus tuturor a lor săi despre frumuseţea ţării şi despre râuri şi despre izvoare, ca să se aşeze acolo. Şi drujina lor a lăudat gândurile lor şi au hotărât să se ducă acolo, unde fuseseră ei. Şi au cercetat locul, pentru că era loc pustiu şi la marginea ţinuturilor în care rătăceau tătarii. Şi s-au închinat craiului Vladislav, rugându-l să le dea drumul să plece. Iar craiul Vladislav le-a dat drumul cu mare miluire. Şi au pornit ei din Maramureş cu toată drujina şi cu femeile şi cu copiii peste munţii înalţi, când tăind pădurea, când dând pietrele în lături, şi au trecut peste munţi cu ajutorul lui Dumnezeu şi au ajuns la locul în care Dragoş ucisese bourul şi le-a plăcut şi s-au aşezat acolo. Şi au ales din drujina lor pe un bărbat înţelept, anume Dragoş şi l-au ridicat domn şi voievod al lor. Şi de atunci s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei. Şi Dragoş voievod a întemeiat cel dintâi oraş pe râul Moldova şi după aceia a întemeiat oraşul 24

Baia şi alte oraşe pe râuri şi la izvoare. Şi şi-a făcut pecetie voievodală în toată ţara, cu capul de bour. Şi a domnit ca voievod doi ani” (Bogdan 1959, 156, 159-160). Grigore Ureche (†1647), în „Letopiseţul Ţării Moldovei de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa domnilor carea scrie de la Dragoş-vodă până la Aron-vodă”, în „Predosloviia descălecării a Ţării Moldovei dinceputul ei”, despre care spune că este „din letopiseţul cel latinescu izvodită”, operă identificarea definitivă a căreia nu s-a reuşit încă (Russev 1977, 158-159), relatează: „...umblându păstorii de la Ardeal, ce să chiiamă Maramoroş, în munţi cu dobitoacile, au dat de o hiară ce să chiamă buor şi după multă goană ce o au gonit-o prin munţi cu dulăi, o au scos la şesul apei Moldovei. Acolea fiindu şi hiara obosită, au ucis-o la locul unde să chiamă acum Buorenii, daca s-au discălicat sat. Şi hierul ţării sau pecetea cap de buor să însemnează. Şi căţeaoa cu care au gonit fiara aceia au crăpat, pre carea o au chiemat-o Molda, iară apei de pre numele căţelii Moldii, i-au zis Molda, sau cumu-i zic unii, Moldova. Ajijdirea şi ţării, dipre numele apei i-au pus numele Moldova” (Ureche 1990, 25). Fraza „şi şi-a făcut pecetie voievodală în toată ţara, cu capul de bour” è îy÷èíèøà ñåហïå÷àò âîåâwäñêuþ âî âñþ çåìëþ òîóðüþ ãîëîâu din Cronica moldo-rusă şi fraza „şi hierul ţării sau pecetea cap de buor să însemnează” de la Grigore Ureche arată scopul invocării vânătorii de bour în legenda descălecatului. „Nu este greu a cunoaşte natura acestei tradiţii, – arăta Dimitrie Onciul încă în lucrarea sa din 1884 „Dragoş şi Bogdan fundatorii principatului moldovenesc”.– Naivă şi simplă precum este, ea ni se prezintă d-îndată în parte ca mit etiologic, în care numirile topografice Boureni şi Moldova, cum şi marca ţării, spre a căror explicare s-a scos povestea cu Zimbrul (numit şi Bour) şi cu Molda, sînt punctele de purcedere ale fabulistului. Precum căţeaua Molda, aşa şi vânatul zimbrului de la Boureni şi din marca ţării aparţin deci domeniului fabulei” (Onciul 1968, vol. 1, 90). Partea istorică a poveştii se constituie din descălecatul Ţării Moldovei cu români din Maramureş şi întemeierea statului printr-un voievod maramureşean. Aceeaşi părere Dimitrie Onciul o confirmă şi în lucrarea sa „Originile Principatelor Române”, publicată în 1899 şi care a fost „cea mai folosită în istoriografia ulterioară”, cum o caracteriza Aurelian Sacerdo-

S. Andrieş-Tabac, Tradiţia mitică în istoriografia românească despre originea stemei Ţării Moldovei

ţeanu (Onciul 1968, vol. 2, 394): „Astfel, această tradiţie se prezintă ca un mit aşa-zis etiologic, mit inventat cu scopul de a explica un fapt dat, prin a arăta cauza eficientă. [...] Fiind dat capul de zimbru ca marcă a ţării, s-a inventat povestea cu vânatul zimbrului, care tindea să explice în mod poetic provenienţa zimbrului din marca ţării. În naivitatea ei, povestea făcu apoi un pas mai departe. Inventată mai întâi numai pentru a explica marca ţării ea atribui apoi vânătoarei şi întemeiere statului” (Onciul 1968, vol. 1, 679-680). Concluziile lui Dimitrie Onciul au fost acceptate de istoriografia românească, dar mai mulţi cercetători au căutat originile de împrumut ale acestei legende. Episcopul Râmnicului-Noului Severin Ghenadie, probabil fără a citi pe Onciul şi altă literatură heraldică, a găsit explicaţii în religiile daco-romane cabirismul şi mitraismul (Ghenadie 1894, 5567). După acesta, bourul „a căpătat în mitraism atribute ce înfăţişau principiul umidităţii”, era „simbol al lunii”, „prototip al formelor materiale şi sensibile” (din corpul său mort au ieşit, ca din apa creatoare, „prototipurile bărbatului, ale femeii, ale tuturor animalelor, plantelor şi arborilor, ce umplu pământul”). „Văzând Dragoş [...] locurile cele pline de umiditate şi de păşuni mănoase din jurul râului Moldova, şi-a adus aminte de pământul Gimşid, şi l-a arătat la ai săi, ca pre un pământ al făgăduinţei, ca pre un pământ dat de D-zeu, şi fertilitatea locurilor cu a lor cultivare l-a făcut să primească bourul, ca instrument de lucru şi de îndestulare acelor lipsiţi [...]. Aşa că Dragoş cu simbolurile stemei moldoveneşti spune coloniştilor, plecaţi cu dânsul, şi printr-înşii şi noi, că eu sunt crai nou, venit din lună, urmaţimă, că, după o viaţă pământească îndestulată, am să vă conduc la cea viitoare. [...] Bourul nu se înfăţişează pre stema acestei ţări fără de o stea în coarne, şi aceasta însemnează [...] că moldovenii cu stema lor spun lumii, cum că ei şi din punct de privire religios sunt daco-romani; adică au luat bourul de la mitraismul roman şi steaua de la cabirismul dacic”. Aceste interpretări cu totul fanteziste şi străine spiritului heraldic, ale episcopului Ghenadie, au fost combătute pe bună dreptate, vehement şi imediat, de heraldistul Petre Vasiliu Năsturel (Năsturel 1895, 70-81). Nicolae Iorga, într-un studiu de la 1910 dedicat tradiţiei întemeierii (Iorga 1910, 135, 141), considera şi el că „stema Moldovei era zimbrul, şi cei

dintâi care s-au gândit la trecutul ţării au simţit deci nevoia să şi-o lămurească”, la fel cum s-a întâmplat cu legenda menită să explice pecetea Ţării Româneşti. Concluzia lui Iorga a fost: „Pornită dintr-o baladă de ospeţe, legenda vânătorului de zimbri Dragoş s-a coborât în popor, pierzând şi câştigând elemente, la Români ca şi la Unguri: încă de sub Ştefan cel Mare ea a avut de două ori onoarea de a fi primită în letopiseţe oficiale; adăugită cu povestea luptelor Craiului Laslău cu Tătarii, cu conştiinţa originii romane, căpătată din cărţile Renaşterii şi din spusele celor cari le cetiseră şi cu fabula hoţilor lui Romulus, ctitori nelegiuiţi, dar viteji, ai Romei, ea a pătruns în letopiseţul scris ungureşte prin veacul al XVI-lea de un cleric catolic din Moldova, care întrebase pe poporănii săi. De aici ea a venit în discuţia celor dintâi alcătuitori de cronice scrise româneşte în veacul al XVII-lea, care aveau şi de-a dreptul de la popor cuprinsul baladei domneşti de odinioară”. Prima analiză critică detaliată a legendei lui Dragoş din punctul de vedere al folcloristicii aparţine lui Romul Vuia (Vuia 1921), care în 1921 afirma: „Nu încape nici o îndoială, că legenda lui Dragoş e o legendă heraldică, cum e de pildă, ca să amintim un exemplu mai apropiat, legenda corbului cu inel din stema Corvinilor. De aceste legende era plină Europa medievală. Aproape fiecare blazon îşi avea legenda lui proprie. De data aceasta însă, nu avem de a face cu o simplă legendă heraldică, care se găseşte izolată numai la poporul nostru, ci cu o ramură a unui puternic arbore între legende, a cărui rădăcini ne duc departe în pământul diferitelor popoare europene şi orientale. Ideea fundamentală a tuturor acestor legende este, că eroul urmărind un animal misterios [de obicei cerb] este condus pe locuri necunoscute”. Romul Vuia vedea leagănul tuturor legendelor vânătorii în mitologia indiană şi considera că cea mai apropiată ca loc şi conţinut pentru legenda românească este legenda cronicilor maghiare despre vânatul lui Hunor şi Magor, descălecătorii mitici ai Ungariei, care ar fi putut influenţa cronografia vecină. Fără a exclude posibilitatea împrumutului, autorul vedea în legenda lui Dragoş o variantă a temei internaţionale, care se individualizează prin vânatul de bouri, fapt care-i conferă originalitate. Marele istoric Gheorghe I. Brătianu, în lucrarea sa fundamentală din 1945 „Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti” (Brătianu 1980, 126-131), acceptă ideile lui D. Onciul şi R. Vuia, 25

I. Studii

precum că mitul descălecatului lui Dragoş „e desigur o legendă heraldică, menită să lămurească rostul capului de bour în stema ţării, dar nu e mai puţin sigur că avem a face cu o variantă a unui străvechi tip de legendă, în care eroul urmărind la vânătoare o fiară, îndeobşte fermecată, e dus de ea în locuri necunoscute, unde, fie că îl întâmpină tot felul de nenorociri, fie dimpotrivă că află o nouă aşezare pentru el şi neamul său”. Brătianu considera că legenda românească prezintă asemănări izbitoare cu legendele vechilor aşezări ale protobulgarilor sau cu legenda lui Huna şi Magor, strămoşii depărtaţi ai maghiarilor, că prin motivul vânătorii după un animal care deschide calea spre o aşezare nouă este un element de folclor şi de artă specific stepei euroasiatice nomade. Cu toate că legenda lui Dragoş încearcă localizarea temei, „înlocuind cerboaica sau cerbul motivelor asiatice cu bourul ce cutreiera, încă în veacul de mijloc, pădurile întregii Europe orientale”, structura ei generală „arată o înrudire directă a legendelor maghiare, în legătură cu cucerirea Panoniei şi Ardealului, asupra tradiţiei descălecatului românilor „ungureni” din Maramureş”. Cercetările lui Anton Balotă asupra literaturii slavo-române din epoca lui Ştefan cel Mare publicate în 1958 (Balotă 1958), deşi nu au tratat problema stemei ţării, au adus argumente de ordin cronologic asupra legendei descălecatului. Sprijinit şi de unele lămuriri date de istoricul P.P. Panaitescu, A. Balotă ajunge la concluzia că legenda lui Dragoş a fost recuperată şi prelucrată în epoca lui Ştefan cel Mare, ca un element din planul politic general de centralizare a ţării şi de consolidare a puterii domneşti. În condiţiile când Ştefan cel Mare îl declară pe Dragoş strămoş („dead”) al său, strămutând la Putna biserica de la Volovăţ unde era mormântul voievodului, afirmă Balotă, „ni se pare nu doar probabil, ci sigur, că redacţia feudală a legendei fondării Moldovei care, spre deosebire de redacţia pastorală mai veche, face din persoana fondatorului Dragoş elementul central al evenimentului [...], a trebuit să rezulte din necesităţile politicii” lui Ştefan. „Semnificaţia politică a acestui gest fu, deci, să sublinieze, pe de o parte, identitatea existentă dintre voievod şi ţară prin intermediul fondatorului şi, pe de altă parte, să pună în evidenţă superioritatea drepturilor sale, dat fiind că, spre deosebire de alţi feudali, el certifica că descinde în linie directă din fondator” (Balotă 1958, 227-228). 26

Dan Simonescu, care şi-a propus să sistematizeze datele problemei despre componenta istorică şi cea folclorică în tradiţia legendei lui Dragoş într-un studiu din 1967 (Simonescu 1967), studiu minuţios, dar atins profund de ideile luptei de clasă, deşi urmăreşte atent evoluţia istoriografică a mitului, nu aduce noutăţi la dosarul heraldic al acestei probleme. O ultimă cercetare specială de proporţii asupra subiectului a fost întreprinsă de Mircea Eliade, într-un studiu „Voievodul Dragoş şi „vânătoarea rituală”, apărut iniţial la 1969 în limba franceză (Eliade 1969), apoi, peste un deceniu, şi în limba română (Eliade 1980, 136-165). Eliade nu s-a interesat de „istoricitatea” vânătorii bourului, ci de „mitologia subiacentă în legenda elaborată în jurul unei asemenea vânători” (Eliade 1980, 136). El este de acord că în cazul tradiţiei descălecatului lui Dragoş este vorba de o variantă a temei mitice a „vânătorii rituale”, căci urmărirea fiarei are ca rezultat descoperirea unei ţări necunoscute şi în cele din urmă întemeierea unui stat. Apariţia, urmărirea şi eventual omorârea unui animal sălbatic sau domestic în mitologia originii popoarelor este în legătură cu naşterea unui popor, întemeierea unei colonii, a unui oraş sau stat. „În toate aceste mituri, legende şi clişee literare, scrie Eliade, o idee pare subiacentă: un animal decide orientarea într-un teritoriu necunoscut sau salvează un grup uman aflat într-o situaţie fără ieşire; acest act nu este numai „miraculos”, el marchează sau face posibil începutul unei noi realităţi istorice: cetate, stat, imperiu” (Eliade 1980, 145). Mircea Eliade nu susţine împrumutarea legendei lui Hunor şi Magor din cronicile ungureşti pentru fabricarea legendei descălecatului lui Dragoş, considerând că o legendă similară putea să circule şi în mediul românesc conectat la temele mitologice indo-europene comune. El nu consideră suficientă explicaţia substituirii căprioarei ungureşti cu bourul moldovenesc pornind de la realitatea blazonului Moldovei, ci vede cea mai mare diferenţă dintre cele două legende în finalul lor: căprioaracălăuză la finele povestirii dispare în chip miraculos, iar bourul este omorât (Eliade 1980, 147-148). În acelaşi timp Eliade susţine teza cercetătorilor europeni care au constatat pe de o parte paralelismul a două culturi mitice distincte – a taurului şi a cerbului –, iar pe de altă parte influenţa reciprocă dintre cultele şi sistemele religioase diferite încă din preistorie. El înclină să creadă că tema vâ-

S. Andrieş-Tabac, Tradiţia mitică în istoriografia românească despre originea stemei Ţării Moldovei

nătorii rituale a bovideelor este una autohtonă şi arhaică, civilizaţia geto-dacică preluând multiple influenţe orientale (iraniene/ scitice, celtice etc.) şi egeene (latine şi implicit elenistice) cu mult înainte de marile invazii, şi că „elementele mitologice constitutive ale legendei lui Dragoş preexistau în Romania orientală” (Eliade 1980, 161-162). Legenda autohtonă daco-romană a vânătorii şi sacrificării bovideului, prin structura sa face parte din cultura vânătorilor, dar care a supravieţuit într-un complex cultural pastoral (Eliade 1980, 162-163). În susţinerea autohtonismului cultului bovideelor, Eliade invocă observaţiile lui Constantin Daicoviciu: „Ca animal sacru daco-geţii aveau bourul sau zimbrul, pe care-l găsim ca punct central pe învelişul de fier al unui scut aflat la Piatra Roşie. Bourul era un animal răspândit în pădurile Daciei şi Traciei şi se bucura ca şi taurul, în general, de o specială cinstire religioasă la daco-geţi (dintr-un vechi simbol totemic ?). O ştire păstrată în Anthologia Palatina (VI, p. 332) ne informează că un corn de bour, îmbrăcat în aur, luat din tezaurele dacice, a fost închinat de Traian lui Zeus Casios de lângă Antiochia” (Istoria 1960, 336). În lumina explicaţiilor date de Mircea Eliade, apropierile dintre bourul din stema Moldovei şi cerbul sfântului Hubert din sigiliul oraşului Baia, prima capitală a Moldovei, remarcate de cercetători (Romul Vuia, Gheorghe Brătianu ş.a.) şi analizate minuţios de Emil Vîrtosu (Vîrtosu 1956, 459-475), nu mai pot fi reţinute, aceste corelaţii fiind, după heraldiştii Dan Cernovodeanu şi Jean N. Mănescu, „hazardate” (Cernovodeanu, Mănescu 1974, 8). Eugen Lozovan (Lozovan 1969), în paralel cu Mircea Eliade, a analizat legenda vânătorii bourului din punct de vedere tehnic vânătoresc şi a ajuns la concluzia unei relatări foarte exacte, mai ales în versiunea dezvoltată de Miron Costin. În acelaşi timp, tradiţia imortalizării numelui fiarei ucise şi a câinelui fidel în nume topice, arată E. Lozovan, ţine, de asemenea, de cultura vânătorilor. Antrenând explicaţii etimologice asupra unor termeni legaţi de legenda descălecatului (Moldova, zimbru, topor, droaie), cercetătorul ajunge la concluzia că „aventura cinegetică a lui Dragoş” trebuie considerată drept „ultimul val meridional al expansiunii scandinave”: la fel ca şi Rurik pentru ruşi, Dragoş este întruchiparea transmiterii tradiţiei politice a Nordului către nou-născutul stat moldovenesc. Dar, pentru elucidarea subiectului din punct de vedere heraldic, studiul lui E. Lozovan nu aduce soluţii noi.

Istoricul de artă Sorin Ulea, în 1969, preocupat de bisericile de la Putna, într-o notă marginală a optat pentru citirea legendei descălecatului cu sentimentul mitului încetăţenit în epocă, a susţinut opiniile că anume în epoca lui Ştefan cel Mare „sa rotunjit şi s-a afirmat cu putere” această legendă, atunci „când Ştefan cel Mare porunceşte cronicarului său de curte să înceapă lista domnilor Moldovei nu cu Bogdan, ci cu Dragoş, ba încă să arate explicit despre el că venise din Maramureş «...la vânătoare după un bour...». Aici stă cheia problemei. De la începutul domniei lui Alexandru cel Bun până la consolidarea lui Ştefan cel Mare pe tron, în a doua jumătate a veacului al XV-lea, trecuse timp din belşug pentru ca rivalitatea dintre descălecători să se şteargă din memoria oamenilor şi în conştiinţa lor să crească, aureoloată de nimbul predestinării, figura prinţului care vânase mândra fiară, dând ţării şi domnilor Moldovei simbolul heraldic: capul de bour. Tocmai spre a venera în mod public acest simbol, în care credea şi avea şi nevoie să creadă pentru preamărirea dinastiei sale, a poruncit Ştefan cel Mare să se pună în fruntea cronicii domniei lui, ca o pecete, episodul cu Dragoş şi bourul...” (Ulea 1969, 49). Elvira Sorohan, în 1982, revenind la interpretările eliadiene asupra mitului fondării Moldovei, subscrie concluziilor lui Eliade: legenda lui Dragoş este o poveste care nu se opune istoriei, dar i-a preexistat, s-a inspirat din tradiţia autohtonă daco-romană, alegând ca subiect confruntarea omului-învingător cu un animal incarnând forţa pământului, fecunditatea şi, prin sacrificarea sa, deschiderea către o nouă epocă a abundenţei salvatoare pentru specia umană, şi a apărut într-un moment de tranziţie, de ruptură sau de regăsire (Sorohan 1982, 53-61). Şi repurtatul heraldist Dan Cernovodeanu, întro comunicare din 1987 (Cernovodeanu 1990), a apreciat sensurile mitico-rituale atribuite emblemei capului de bour de către Mircea Eliade, rămânând fidel, însă, ipotezelor de ordin pur istoric promovate în cercetările sale cunoscute. Rezultatul acestor analize de aproape un secol se prezintă în felul următor: 1. Legenda descălecatului Moldovei de către Dragoş a fost preluată din folclor şi prelucrată de cronografia oficială în epoca lui Ştefan cel Mare, în cadrul grandiosului program politic de consolidare a ţării şi a puterii domneşti. 27

I. Studii

2. Legenda a preluat un mit cinegetic evocând vânătoarea rituală a bourului, de sorginte autohtonă, care se înscrie în tema comună mitologiei indo-europene a animalului-călăuză spre o nouă întemeiere. 3. Scopul preluării a fost unul etiologic: mitul trebuia să explice anumite fapte, date, să arate cauza eficientă a naşterii anumitor realităţi. 4. În contextul proiectului politic ştefanian legenda „vânătorii rituale a bourului” avea două meniri. Sarcina primordială, credem, a fost recuperarea lui Dragoş-Vodă ca strămoş-întemeietor în cronografia oficială liniară. Cea de-a doua menire – evidentă pentru toţi cercetătorii – era să servească de legendă heraldică pentru explicarea stemei ţării, cunoscută ca existentă în aceeaşi compoziţie heraldică cel puţin încă din timpul lui Petru I Muşatin. Legenda heraldică trebuia să autentifice împrejurările descălecatului. Această „demitizare” formală nu diminuează cu nimic valoarea istorică a legendei descălecatului. După cum remarca şi Sorin Ulea, „o legendă nu se măsoară pozitivist, cu rigla şi echerul, ci cu sentimentul adânc al mitului, mai ales când e vorba de heraldică medievală” (Ulea 1969, 49). Dacă e să ne referim doar la valoarea ei heraldică, cea care ne preocupă în mod prioritar, această legendă pătrunsă în cronografia oficială atestă două lucruri sigure: 1. Deja din timpul lui Ştefan cel Mare se considera că herbul Ţării Moldovei, chiar de la întemeierea ei, a fost capul de bour. 2. Bovideul din stema ţării a fost bour. În acest context, trebuie să explicăm suplimentar că, aşa cum consideră heraldiştii români de azi, confundarea sau substituirea ideii de bour cu ideea de zimbru s-a produs după dispariţia bourului din pădurile Europei de Est. Monumentul ultimului bour instalat la Jaktorów (Polonia, Mazovia) consemnează că ultimul reprezentat al acestei specii a fost vânat în pădurile de aici la 1627. Toate cronicile vechi – Letopiseţul Anonim al Moldovei (Bogdan 1959, 6, 14), Letopiseţul de la Putna nr. I (Bogdan 1959, 43, 48), Letopiseţul de la Putna nr. II (Bogdan 1959, 55, 60), Cronica moldo-rusă (Bogdan 1959, 156, 159-160), Cronica moldo-polonă (Bogdan 1959, 168, 177), Cronica sârbo-moldovenească (Bogdan 1959, 189, 191) – nu vorbesc decât de bour, în limbile slave: 28

ТОУРЪ. Şi prima cronică în limba ţării – Letopiseţul lui Grigore Ureche – vorbeşte despre „o hiară ce să chiamă buor” (Ureche 1990, 25), adică tot de bour. Primul care fixează legenda despre vânătoare prin „gonind un dzimbru” este interpolatorul lui Ureche Simion Dascălul (Ureche 1990, 25). Dar cel care a consacrat substituirea, credem, este ilustrul cărturar Miron Costin (1633-1691). Acesta, în „Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei” („Cronica polonă”), scrisă în 1677, relatând legenda descălecatului lui Dragoş, spune: „[...] la ieşirea din munţi, au întâlnit un zimbru pe care, socotindu-l ca semn bun, l-au gonit în josul râului. Avea acel Dragoş o căţea pe care o chema Molda; aceasta, oriunde se ascundea zimbrul, îl descoperea, până ce în sfârşit, istovind zimbrul, îl omorâră, iar capul spre pomenire îl aşezară într-un par pe malul râului, de unde acest sat, cel dintăi, se cheamă până astăzi Boureni (căci zimbru pe moldoveneşte se zice bour)1. Iar căţeaua aceia, după această osteneală a ei, bând apă din râu, a crăpat chiar la malul râului; de la moartea acesteia au început să dea râului numele Molda, apoi Moldova, iar de la numele râului Moldova se trage numele poporului: moldoveni. Urmez întru aceasta pe răposatul Ureche vornic şi cronicar al ţării; ştiu însă că Sighetul, capitala Maramureşului, până azi are ca pecetie capul de bour, ca şi această ţară şi că un râu Molda este în Ţara Nemţească, nu departe de aceste locuri” (Costin 1958, 209). Puţin mai încolo M. Costin confirmă: „s-a arătat în chip lămurit pentru ce pecetea domnilor Moldovei este un cap de zimbru” (Costin 1958, 210). Cronicarul repovesteşte aceleaşi lucruri, dar într-o formă mai poetică şi dezvoltată în altă lucrare a sa „Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românescă” („Poema polonă”) (Costin 1958, 229-231; Costin 1998, 289-291), scrisă în 1684. De la Miron Costin zimbrul a fost consacrat ca sinonim al bourului. Confuzia a persistat până la sfârşitul secolului XX şi la cei mai critici istorici şi alţi cercetători români, dat fiind că vechii editori ai cronicilor slavo-române – Mihail Kogălniceanu şi Ion Bogdan – au tradus slavonescul „тоуръ” prin zimbru, iar aceste ediţii au servit pentru cercetători drept repere academice zeci de ani.

1

În poloneză: „Bo żubr po wołosku Bour” (Costin 1998, 265).

S. Andrieş-Tabac, Tradiţia mitică în istoriografia românească despre originea stemei Ţării Moldovei

Bibliografie
Andreescu 1973: Şt. Andreescu, Les débuts de l’istoriographie en Moldavie. Revue Roumaine d’Histoire” 6, XII, 1973, 1017-1035. Andreescu 1975: Şt. Andreescu, Începuturile istoriografiei în Moldova. Biserica Ortodoxă Română 1-2, XCIII, 1975, 232-243; reluat în: Ştefan cel Mare şi Sfânt. 1504-2004. Portret în istorie (Putna 2003), 220-237. Andreescu 1983: Şt. Andreescu, „Cronica lui Ştefan cel Mare”: înţelesurile unei întreruperi. Revista de Istorie şi Teorie Literară 4, XXXI, 1983, 67-72; reluat în: Şt. Andreescu, Istoria românilor: cronicari, misionari, ctitori (sec. XV-XVII) (Bucureşti 1997), 118-128; reluat în: Ştefan cel Mare şi Sfânt. 1504-2004. Portret în istorie (Putna 2003), 245-252. Balotă 1958: A. Balotă, La littérature slavo-roumaine a l’époque d’Étienne le Grand. In: Romanoslavica, I (Bucureşti 1958), 210-236. Bogdan 1959: Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan. Ediţie revăzută şi completată de P.P. Panaitescu (Bucureşti: Editura Academiei R.P.R. 1959). Boldur 1963: A.V. Boldur, Cronica slavo-moldovenească din cuprinsul Letopisei ruse Voskresenski. Studii 5, XVI, Bucureşti, 1963, 1099-1121. Brătianu 1980: Gh.I. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti. Ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu (Bucureşti: Ed. Eminescu 1980). Cernovodeanu 1990: D. Cernovodeanu, Mircea Eliade et la symbolique héraldique. Hidalguia 220-221, XXXVIII, Madrid, 1990, 427-437; şi în: Hommo Religiosus. Hommage a Micea Eliade, vol. X (Los Angeles: Ed. Academiei Româno-Americane 1990), 234-241. Cernovodeanu, Mănescu 1974: D. Cernovodeanu, I.N. Mănescu, Noile steme ale judeţelor şi municipiilor din Republica Socialistă România. Studiu asupra dezvoltării istorice a heraldicii districtuale şi municipale româneşti. Extras din: Revista arhivelor 1-2, anul LI, vol. XXXVI, Bucureşti, 1974. Chiţimia 1972: I.C. Chiţimia, Ştefan cel Mare, ctitor în domeniul istoriografiei. In: I.C. Chiţimia, Probleme de bază ale literaturii române vechi (Bucureşti 1972), 13-27; reluat în: Ştefan cel Mare şi Sfânt. 1504-2004. Portret în istorie (Putna 2003), 200-220. Costin 1958: M. Costin, Opere. Ediţie critică îngrijită de P.P. Panaitescu (Bucureşti: Editura de stat pentru literatură şi artă 1958). Costin 1998: M. Costin, Latopis Ziemi Mołdawskiej i inne utwory historyczne. Tłumaczenie, wstęp i komentarze Ilona Czamańska (Poznań: Uniwersytet im. Adama Mickiewicza w Poznaniu, Wydawnictwo Naukowe 1998). Eliade 1969: M. Eliade, Dragoş et la „chasse rituelle”. Revue des Études Roumaines XI-XII, 1969, 31-59; reprodus în: M. Eliade, De Zalmoxis à Gengis-Khan (Paris: Payot 1970). Eliade 1980: M. Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han. Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale. Traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu (Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică 1980), 136-165. Ghenadie 1894: Ghenadie, Eraldica vechie a românilor. Stemele Ţărilor în faţa religiunilor daco-romane, cabirismul şi mitraismul (Bucureşti: Stabilimentul grafic I.V. Socec 1894). Gorovei 1971: Şt.S. Gorovei, Biserica de la Volovăţ şi mormântul lui Dragoş Vodă. Mitropolia Moldovei şi Sucevei 5-6, XLVII, 1971, 374-383; reluat în: Ştefan cel Mare şi Sfânt. 1504-2004. Biserica. O lecţie de istorie (Putna 2004), 135-146. Gorovei 1973: Şt.S. Gorovei, Dragoş şi Bogdan, întemeietorii Moldovei. Probleme ale formării statului feudal Moldova (Bucureşti: Ed. Militară 1973). Gorovei 1997: Şt.S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate (Iaşi: Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” 1997). Gorovei 2008: Şt.S. Gorovei, Umbra lui Dragoş. La Putna. Analele Putnei 1, IV, 2008, 5-26. Iorga 1910: N. Iorga, Câteva note despre cronicele şi tradiţia noastră istorică. Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, seria II, tom XXXIII, nr. 5, 1910, 129-146. Istoria 1960: Istoria României, vol. I (Bucureşti: Editura Academiei R.P.R. 1960). Lozovan 1969: E. Lozovan, Rurik et Dragoş. Revue des Études Roumaines XI-XII, 1969, 61-79. Năsturel 1895: P.V. Năsturel, Eraldica în faţa P.S.S. Episcopului Ghenadie al Râmnicului-Noul Severin (Bucureşti: Lito-tipografia Carol Göbl 1895). Onciul 1968, vol. 1: D. Onciul, Scrieri istorice. Ediţie critică îngrijită de Aurelian Sacerdoţeanu, vol. 1 (Bucureşti: Ed. Ştiinţifică 1968). Onciul 1968, vol. 2: D. Onciul, Scrieri istorice. Ediţie critică îngrijită de Aurelian Sacerdoţeanu, vol. 2 (Bucureşti: Ed. Ştiinţifică 1968).

29

I. Studii

Papacostea 1972: Ş. Papacostea, Ştefan cel Mare domn al Moldovei (1457-1504) (Bucureşti 1990). Pecican 1994: O. Pecican, Ideologia puterii centrale în Moldova lui Bogdan cel Orb. Revista istorică 7-8, V, 1994, 771-784; reluat în: O. Pecican, Troia, Veneţia, Roma (Cluj-Napoca 2007), 316-331 („Vânătoare şi dinastie”). Russev 1977: E.M. Russev, Cronografia moldovenească din veacurile XV-XVII (Chişinău: Ed. Ştiinţa 1977). Simonescu 1967: D. Simonescu, Tradiţia istorică şi folclorică în problema „întemeierii” Moldovei. In: Studii de folclor şi literatură (Bucureşti 1967), 27-50. Sorohan 1982: El. Sorohan, La légende de Dragoş (interprétation eliadienne d’un mythe de fondation roumain). Dialogue. Revue d’Études Roumaines et des Traditions Orales Méditerranéennes 8, 1982; reluat în: Mircea Eliade aujourd’hui (Montpellier: Université Paul Valéry 1982), 53-61. Şimanschi 1983: L. Şimanschi, Începutul elaborării Cronicii lui Ştefan cel Mare. In: Profesorului Constantin Cihodaru la a 75-a aniversare (Iaşi 1983), 39-46; reluat în: Ştefan cel Mare şi Sfânt. 1504-2004. Portret în istorie (Putna 2003), 238-244. Şimanschi 1995: L. Şimanschi, Ştefan cel Mare – domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti. Cronica XXX, nr. 7 (1411), 1-15 aprilie, 1995, 7; reluat în: Ştefan cel Mare şi Sfânt. 1504-2004. Portret în istorie (Putna 2003), 434438. Ulea 1969: S. Ulea, Prima biserică a mănăstirii Putna (Contribuţii la studiul fazelor de dezvoltare a arhitecturii medievale moldoveneşti). In: Studii şi cercetări de istoria artei, Seria Artă plastică, 16, (Bucureşti 1969), 3563. Ureche 1990: Gr. Ureche, M. Costin, I. Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei...: cronici. Ediţie îngrijită de Tatiana Celac (Chişinău: Ed. Hyperion 1990), 23-118. Vîrtosu 1956: Em. Vîrtosu, Din sigilografia Moldovei şi a Ţării Româneşti. In: DIR. Introducere, vol. II (Bucureşti 1956), 331-558. Vuia 1921: R. Vuia, Legenda lui Dragoş. Contribuţii pentru explicarea originii şi formării legendei privitoare la întemeierea Moldovei (Cluj: Institutul de arte grafice „Ardealul” 1921), extras din: Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj I, 1921, 300-310. Republicat în: R. Vuia, Studii de etnografie şi folclor, I. Ediţie îngrijită de M. Pop şi I. Şerb (Bucureşti: Ed. Minerva 1975), 101-109.

La tradition mythique dans l’historiographie roumaine sur l’origine des armoiries du Pays Moldave
Résumé Le problème de l’origine des armoiries du Pays Moldave a capté l’attention de l’historiographie roumaine, depuis l’époque des chroniqueurs jusqu’à nos jours. Au cours du XXe siècle, il a été abordé par de grands érudits comme Dimitrie Onciul, Gheorghe Brătianu, Mircea Eliade, Mihai Berza, Constantin Moisil, Dan Cernovodeanu, JeanNicolas Mănescu, Ştefan S. Gorovei et d’autres. Les sujets débattus sont restés les mêmes: l’origine territoriale ou dynastique de l’emblème de la tête d’aurochs, la relation entre les armoiries de l’État et les armoiries dynastiques, la signification des meubles héraldiques, l’évolution et la continuité des armes moldaves. L’auteur passe en revue les principaux travaux consacrés au sujet de l’origine mythique des armories du pays.

Мифическая традиция в румынской историографии о происхождении герба Молдавского Княжества
Резюме Проблема происхождения герба Молдавского Княжества находилась в центре внимания румынской историографии от летописцев до наших дней. В XX-м веке ею занимались известные эрудиты Димитре Ончул, Георге Брэтиану, Мирча Элиаде, Михай Берза, Константин Мойсил, Дан Черноводяну, Жан-Никола Мэнеску, Штефан С. Горовей и многие другие. Сюжетами для дискуссий оставались: территориальное или династическое происхождение эмблемы головы тура, соотношение между гербом страны и гербом правящей династии, символика гербовых фигур, эволюция и преемственность молдавского герба. Автор рассматривает главнее работы посвященные сюжету мифического происхождения герба княжества.

27.02.2009
Dr. Silviu Andrieş-Tabac, Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt, nr. 1, MD-2001, Chişinău, Republica Moldova, e-mail: silviu_tabac@yahoo.fr

30

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful