CONSECINŢELE ACORDULUI DE LA MÜNCHEN ASUPRA RELAŢIILOR ROMÂNO-BULGARE

Maria Costea
Relaţiile politico-diplomatice româno-bulgare din anii 1938-1940 au fost marcate de revizionismul Bulgariei, în special de pretenţiile ei teritoriale vizând Dobrogea, de problema minorităţilor, de agravarea unor probleme economice. Revendicările teritoriale ale Bulgariei au devenit tot mai agresive în condiţiile în care Germania şi Ungaria îşi împărţeau Cehoslovacia, ameninţând apoi România. Acţiunile politico-diplomatice abile ale guvernelor de la Sofia au urmărit „restituirea paşnică a Dobrogei de Sud Bulgariei”. Cum? Nu prin război ci prin presiuni ale marilor puteri. Aspiraţiile bulgare privind Dobrogea de Sud erau sprijinite de marile puteri, Germania, Italia, URSS, Anglia, dar şi de Ungaria, Turcia şi Iugoslavia, fapt subliniat şi de istoriografia bulgară. De ce? Hitler şi Mussolini erau interesaţi de menţinerea alianţei lor cu Bulgaria. Franţa şi Anglia, Turcia şi Iugoslavia doreau să atragă Bulgaria spre ele şi spre Înţelegerea Balcanică cu preţul unor concesii teritoriale din partea României. URSS şi Ungaria aveau ele înseşi pretenţii teritoriale împotriva României. 1. Dictatul de la München şi campania iredentistă bulgară Odată cu dezmembrarea Cehoslovaciei, Mica Înţelegere a dispărut şi situaţia României s-a agravat în toamna anului 1938. La 29-30 septembrie s-a semnat Acordul de la München dintre Germania, Italia, Anglia şi Franţa, prin care Cehoslovaciei i se impunea să îi cedeze lui Hitler zona Sudeţilor. A urmat, la 1 octombrie 1938, ultimatumul polonez, adresat Cehoslovaciei, pretinzând zona Teschen, şi apoi, la 2 noiembrie 1938 Primul Dictat de la Viena, prin care Ungaria anexa Sudul Slovaciei (Moisuc 1971, 45-107; Calafeteanu 1980, 58-60). Acordul de la München a determinat în Ungaria şi Bulgaria o campanie revizionistă deosebit de virulentă. În Bulgaria s-au organizat campanii de presă, manifestaţii revizioniste la Sofia şi Rusciuk, şi mulţi oameni politici au făcut declaraţii
Tyragetia, s.n., vol. I [XVI], nr. 2, 2007, 295-301.

iredentiste. Însuşi preşedintele Camerei Deputaţilor, Moşanov, în prezenţa regelui Boris a declarat că „aşteaptă rezolvarea pretenţiilor Bulgariei”. Opoziţia naţionalistă acuza guvernul Kioseivanov că nu face nimic în acest sens (Calafeteanu 1980, 97). În cursul crizei cehoslovace, VDRO (Organizaţia Revoluţionară Dobrogeană, care reunea bandele de terorişti comitagii bulgari) a făcut pregătiri militare pentru o acţiune agresivă în stil mare în cazul în care România ar fi sprijinit Cehoslovacia împotriva Germaniei. Comunitatea bulgară din Cadrilater era optimistă, sperând că în curând va reveni la „patria-mamă”, cu ajutorul Germaniei. Revizuirea graniţelor Cehoslovaciei va antrena şi alte revizuiri, inclusiv în Dobrogea, sperau bulgarii (Basciani 2000, 196-197). Ministrul de Externe român, Nicolae Petrescu-Comnen, îi arăta lui Halifax (la 15 noiembrie 1938) că „atât în Bulgaria cât şi în Ungaria aceste hotărâri (de la München) au dat iluziunea posibilităţii unei răsturnări totale a situaţiei din Europa Centrală şi Orientală şi a unei complete revizuiri a graniţelor statelor create sau mărite după război. Bulgaria după München a început a se agita. Comitagiii au reapărut. Mitingurile revizioniste au reapărut, ca pe vremurile cele mai tulburi. Presa a luat un ton din cele mai provocatoare şi atmosfera s-a încărcat din nou cu nori groşi. Aceleaşi lucruri se constată şi în Ungaria, sub un aspect cu mult mai războinic încă” (Calafeteanu 1980, 70). Ministrul român la Sofia, Aurelian, a protestat pe lângă premierul Kioseivanov. Acesta a răspuns că Bulgaria doreşte pacea şi apropierea de statele vecine, chiar dacă nu va intra în Înţelegerea Balcanică. Kioseivanov aproba ideea neutralităţii balcanice, dar nu a răspuns prin fapte cererii României de a negocia problemele litigioase, cum se angajase verbal la semnarea Acordului de la Salonic (Calafeteanu 1980, 70). Succesul revizionismului împotriva Cehoslovaciei l-a determinat pe Kioseivanov să amâne la infinit

II. Materiale şi cercetări

negocierile cu România privind rezolvarea problemelor litigioase, remarcă şi istoricul Basciani. Aurelian explica clar că insistenţa bulgarilor numai asupra Dobrogei era doar o tactică de moment, determinată de faptul că criza maghiaro-cehă putea avea repercusiuni mai grave asupra României, decât asupra Iugoslaviei. În realitate, Bulgaria nu a renunţat la Macedonia şi Tracia, ci le va revendica imediat ce se va ivi ocazia. Totuşi ţarul Boris a adoptat o politică prudentă, pentru a evita angajarea într-un război, pentru care ţara sa era prea slabă. El aştepta momentul favorabil pentru o revizuire paşnică (Basciani 2000, 197). După Acordul de la München şi Primul Diktat de la Viena, ţarul Boris al III-lea a adresat o scrisoare către ziaristul F. Graves de la prestigiosul cotidian londonez „Times”, exprimând dorinţa Bulgariei de a obţine Dobrogea de Sud, ieşirea la Marea Egee şi drepturi pentru minoritatea bulgară din Iugoslavia. În acest sens, gazetarul Graves a adresat o întrebare către Ministerul de Externe al Marii Britanii, obţinând un răspuns avizat. La 29 noiembrie 1938 opinia Ministerului de Externe al Marii Britanii era că „restituirea Dobrogei de Sud către Bulgaria este justă, dar irealizabilă pentru moment, deoarece ea constituie o parte a problemei generale a frontierelor României”. Acesta era mesajul pe care diplomaţia engleză îl transmitea ţarului Boris prin intermediul ziaristului Graves (Извори 1993, док. nr. 40, 354). Diplomaţii englezi înţelegeau că revizuirea frontierelor Cehoslovaciei a pus în mâinile iredentiştilor extremişti bulgari arme periculoase, iar pentru ţar ar fi uşor să se pună în fruntea acestei mişcări revizioniste. Dar oricât ar fi de juste revendicările Bulgariei împotriva României, este practic imposibil pentru România să accepte separat cererile unuia sau altuia dintre vecinii săi. Iar pentru o revizuire generală a frontierelor în Europa Centrală şi în Balcani nu era momentul oportun. Când va veni timpul potrivit, Guvernul Imperiului Britanic va face tot ce poate „pentru a susţine cererile drepte ale Bulgariei sau ale oricărei alte ţări”. Până atunci, Anglia îl sfătuia pe ţar să limiteze mişcarea iredentistă din Bulgaria pentru a nu ridica prematur o chestiune care ar cauza tensiuni în Balcani, împiedicând apropierea dintre Bulgaria şi vecinii săi, prevăzută în Acordul de la Salonic. Considerăm că acest mesaj englez îl îndemna pe ţarul Boris la prudenţă, promiţând însă sprijinul Londrei pentru o viitoare revizuire 296

paşnică a frontierei dobrogene în defavoarea României, şi în favoarea Bulgariei (Извори 1993, док. nr. 40, 354). La baza acestui mesaj stătea o analiză (nesemnată) efectuată de un diplomat din Foreign Office, care considera că revendicarea Dobrogei de Sud de către Bulgaria era probabil o cauză dreaptă. Diplomatul englez aprecia că era cea mai simplă dintre problemele revizuirii în Balcani şi, dacă era de început o soluţionare a tuturor problemelor teritoriale din regiune, atunci să se înceapă cu cedarea Dobrogei de Sud. Dar nu era posibil să se rezolve această problemă singură, fără a le ridica pe toate celelalte, fapt care depindea de atitudinea marilor puteri. Pentru autorul analizei era „în principiu foarte dezirabilă” revizuirea frontierelor României, care trebuiau tratate ca un întreg. El se referea la revendicările privind Dobrogea de Sud, Basarabia, Bucovina şi Transilvania pe care le alătura chestiunii cedării Sudeţilor din Cehoslovacia. Era clar că nu a venit încă timpul pentru o asemenea revizuire generală a frontierelor în Europa Centrală şi în Balcani. De aceea, Anglia trebuia să îl oprească pe ţarul Boris să se angajeze într-o aventură cu „posibile consecinţe dezastruoase pentru pacea din Balcani şi pentru viitorul propriei sale dinastii” (Извори 1993, док. nr. 40, 354). Ministerul Afacerilor Străine al Imperiului Britanic dispunea de un studiu ştiinţific special asupra istoriei şi prezentului Dobrogei, elaborat de Balliol College de la Universitatea Oxford, datat 10 octombrie 1939. Studiul era favorabil cauzei bulgare (Извори 1993, док. nr. 47, 364). Studiul pornea de la ideea că Dobrogea întreagă a fost mereu legată de zonele din sudul Dunării. A fost bastionul cel mai înaintat spre Nord din regiune al Imperiului Roman, al Imperiului Bizantin şi al Imperiului Otoman. Autorii studiului afirmau că în secolul XIV, Dobrogea a fost unul dintre cele cinci state bulgare formate după dezintegrarea celui de-al doilea Imperiu Bulgar. Acest stat bulgar era condus de despotul Dobrotici (de la care derivă numele Dobrogei) şi apoi de fiul său Ivanko. Ca şi celelalte state bulgare, Dobrogea a căzut sub stăpânirea Imperiului Otoman. Imperiul Otoman a colonizat în regiune turci, tătari şi circazieni, mai ales în sudul Dobrogei. În 1812 Turcia a cedat Rusiei Basarabia, provincie cu majoritate românească. Imperiul Rus a încurajat emigrarea bulgarilor în sudul Basarabiei, pentru a asigura aici

M. Costea, Consecinţele acordului de la München asupra relaţiilor româno-bulgare

stabilirea elementului slav şi a dus o politică de rusificare (Извори 1993, док. nr. 47, 364). Prin Tratatul de la Paris din 1856 puterile occidentale au obligat Rusia să cedeze Moldovei sudul Basarabiei, pe care Rusia l-a recuperat în 1878 împotriva voinţei românilor. În compensaţie, Rusia a oferit României Nordul Dobrogei, care astfel nu a mai fost inclusă în Principatul Bulgariei nou-constituit. Românii au protestat împotriva acestei tranzacţii, au respins atât cedarea sudului Basarabiei, cât şi anexarea Dobrogei de Nord, cuprinzând o populaţie bulgară. Totuşi, românii s-au împăcat cu anexarea Dobrogei şi au protestat împotriva delimitării frontierei, cerând zadarnic ca cel puţin cetatea Silistra să aparţină României. România a promovat dezvoltarea portului Constanţa odată cu construirea podului de la Cernavodă şi a conductei de petrol către port. În Constanţa şi în împrejurimi s-au aşezat mulţi români. Autorii englezi se îndoiau că guvernele României au dus o politică de românizare a vechii populaţii din Dobrogea. Dobrogea de Sud s-a dezvoltat ca parte a Bulgariei, devenind unul din principalele sale grânare. Bulgaria a fost prea ocupată de problema mult mai importantă a Macedoniei, astfel încât nu a revendicat Dobrogea de Nord, menţinând bunele relaţii româno-bulgare (Извори 1993, док. nr. 47, 364). În al doilea război balcanic din 1913, Bulgaria a intrat în război cu vecinii săi pentru Macedonia. România a folosit ocazia pentru a-şi reitera revendicarea Silistrei, sfârşind prin a anexa toată Dobrogea de Sud, după principiul compensaţiei pentru câştigurile teritoriale ale celorlalte state balcanice. Studiul propunea restituirea Dobrogei de Sud pe cale paşnică (Извори 1993, док. nr. 47, 364). Germania şi Italia au susţinut şi încurajat revizionismul bulgar şi pe cel ungar, împiedicând apropierea statelor din sud-estul Europei. Franţa şi Anglia doreau să atragă Bulgaria spre ele şi spre Înţelegerea Balcanică cu preţul unor concesii teritoriale. 2. Conferinţa Antantei Balcanice din 20-22 februarie 1939 şi campania iredentistă bulgară În acest context, cea de-a şaptea Conferinţă a Consiliului Permanent al Înţelegerii Balcanice s-a desfăşurat la 20-22 februarie 1939 la Bucureşti.

În drum spreBucureşti, ministrul de externe turc, Saracioglu a discutat cinci ore în tren cu Kioseivanov. Turcia a invitat Bulgaria în Înţelegerea Balcanică pentru a scăpa de presiunea Axei cel puţin sub aspect economic. Kioseivanov a răspuns că Bulgaria nu poate intra în Înţelegerea Balcanică fără dobândirea unor teritorii de la ţările vecine (Calafeteanu 1980, 99). La Conferinţa Antantei Balcanice, premierul Greciei, Ioannis Metaxas, a fost cel mai energic: „Orice slăbiciune... orice concesie măreşte şi agravează pretenţiile... Printr-o atitudine hotărâtă vom izbuti mai bine să impunem... o înţelegere.” Şi Gafencu a respins orice politică de cedare teritorială către Bulgaria, motivând că aceasta ar fi urmată de pretenţiile Ungariei. Metaxas a îndemnat: „să rămânem neutri”, „să rămânem uniţi, să ne apărăm de a fi atraşi în tabere potrivnice, unii împotriva altora”. Înţelegerea Balcanică prefigura deja blocul neutrilor (Calafeteanu 1980, 99). La Conferinţă, cele patru state aliate şi-au afirmat voinţa „de a nu adera la grupări de ordin ideologic, indiferent care ar fi, îndreptate contra unei mari puteri sau unui grup de mari puteri”. Cele patru ţări au hotărât să continue politica lor de colaborare cu Bulgaria, pe baza menţinerii ferme şi intransigente a atitudinii lor antirevizioniste. Ioannis Metaxas a declarat că Grecia renunţa la rezervele sale privind tranzitul de armament pe teritoriul grec spre România. La 22 februarie Grigore Gafencu şi Alexander Cinkar-Markovici au semnat un protocol prin care se prelungea valabilitatea Convenţiei de alianţă româno-iugoslavă din 7 iunie 1921, pe încă cinci ani, până la 16 noiembrie 1944 (Calafeteanu, Popişteanu 1986, 225). Reacţia ţărilor revizioniste faţă de Conferinţă a fost negativă. Berlinul se temea că Bulgaria s-ar putea apropia de Înţelegerea Balcanică sub influenţa Franţei şi Angliei, scăpând influenţele politice şi economice germane. De aceea, pentru a atrage simpatia bulgarilor faţă de Germania, presa germană a declanşat o campanie în favoarea revendicărilor bulgare. Ziarele bulgare „Slovo” şi „Mir” cereau Înţelegerii Balcanice să renunţe la politica antirevizionistă a lui Beneš şi Titulescu pentru a obţine o apropiere de Bulgaria (Calafeteanu, Popişteanu 1986, 225). Guvernul bulgar a încercat să spargă solidaritatea Înţelegerii Balcanice şi să izoleze România 297

II. Materiale şi cercetări

şi Grecia. Bulgaria încerca crearea unei Axe Belgrad-Sofia-Ankara. În martie 1939 premierul Kioseivanov a vizitat Ankara, iar ţarul Boris a vizitat Belgradul. Kioseivanov le-a spus turcilor că numai intransigenţa României împiedica Bulgaria să adere la un Bloc balcanic. El dorea ca Turcia să preseze România în favoarea Bulgariei, ca să cedeze Dobrogea, de dragul unei colaborări balcanice. Kioseivanov i-a întrebat pe turci ce atitudine vor adopta în cazul unui atac împotriva României, căreia îi prevedea o soartă asemănătoare cu a Cehoslovaciei. Preşedintele Turciei Ismet Inönü, avându-i alături pe premierul Saidan şi pe ministrul de externe Saracioglu, a răspuns că Turcia îşi va respecta riguros obligaţiile de alianţă faţă de România. În numele unităţii balcanice, Kioseivanov cerea satisfacerea revendicărilor teritoriale bulgare. Orice colaborare a Bulgariei cu vecinii ei era condiţionată de dobândirea de teritorii de la aceştia, în primul rând de la România, chiar dacă realizarea acestora urma să se facă mai târziu, în timpuri mai bune. Bulgaria nu putea să recurgă la forţă şi la ameninţarea cu forţa, deoarece nu avea puterea militară şi economică necesară şi nu putea fi încă ajutată direct de Germania aflată la prea mare distanţă. Aşa explică Ion Calafeteanu mijloacele moderate şi paşnice ale politicii revizioniste bulgare (Calafeteanu, Popişteanu 1986, 225). Pretenţii mari – mijloace reduse. Clasa politică bulgară, presa şi opinia publică bulgară erau dominate în 1938-1940 de un puternic spirit naţionalist iredentist. Campaniile iredentiste bulgare erau frecvente, în special privind ideea retrocedării Dobrogei de Sud. De pildă, în ianuarie 1939, cu ocazia discutării bugetului Ministerului Afacerilor Străine în Parlamentul Bulgariei, toţi deputaţii care au luat cuvântul au susţinut revendicările teritoriale, insistând asupra necesităţii de a se retroceda Bulgariei Dobrogea de Sud. Aceste opinii au fost exprimate atât de forţele de opoziţie, cât şi de cele pro-guvernamentale. Astfel, deputatul Kandgearov arăta că pentru bunele relaţii cu România, Bulgaria a făcut „multe sacrificii”. Ţarul Boris a făcut chiar o vizită oficială în România în 1933. De ce această vizită nu a fost întoarsă, de ce regele Carol al II-lea al României nu a efectuat niciodată o vizită oficială la Sofia? Deputatul bulgar era nemulţumit de politica statului român în Dobrogea, de închiderea unor şcoli bulgare şi de expropriere. El afirma dorinţa generală de revizuire a tratatelor şi de asociere a Bulgariei cu statele revizioniste. Deputatul naţionalist Ale298

xandăr Ţankov, fost prim-ministru (1923-1926), recomanda o politică revizionistă moderată şi abilă, deoarece „maxima, totul sau nimic, am plătit-o scump” (în 1913 şi în 1918). Ţankov pretindea în primul rând respectarea drepturilor minorităţii bulgare din Dobrogea. Poporul bulgar iubea Dobrogea deoarece „acolo au fost scrise multe pagini din istoria noastră” şi cuprindea o însemnată comunitate bulgară. Deputaţii din sală au strigat „Voim Dobrogea!”, Ţankov răspunzându-le „Să vă audă Dumnezeu!” La aceste interpelări preşedintele Consiliului de Miniştri Kioseivanov a dat un răspuns foarte scurt şi moderat. El a spus că Acordul de la Salonic reprezenta prima revizuire paşnică a tratatelor şi că România şi Bulgaria vor face eforturi pentru restabilirea relaţiilor lor tradiţionale de prietenie1. Cercurile politice şi opinia publică din Bulgaria au urmărit cu interes Conferinţa de la Bucureşti a Consiliului Permanent al Înţelegerii Balcanice şi au fost dezamăgite de comunicatul final care prevedea „respectul absolut al frontierelor”. Kioseivanov a aşteptat zadarnic ca presiunile lui Saracioglu să determine România la concesii în favoarea Bulgariei. Ca şef al guvernului, Kioseivanov trebuia să fie realist, dar „înainte de a fi preşedinte de Consiliu, este bulgar şi în această calitate nu poate să nu spere că totuşi Bulgaria va sfârşi prin a obţine ceea ce doreşte”. Această idee el a exprimat-o în declaraţiile făcute ziarului turcesc „La Republique” şi ministrului plenipotenţiar al Franţei la Sofia. Cu aprobarea guvernului, presa bulgară acreditase ideea că în urma Conferinţei Înţelegerii Balcanice Bulgaria ar putea să câştige ceva în legătură cu aspiraţiile sale teritoriale. Ziarele „Zora”, „Slovo” şi „Dnes” (oficiosul guvernului) au exprimat aceste speranţe, ajungând la „cu atât mai mare decepţiune.” Încercând să facă o diversiune, ziarele publicau o telegramă a agenţiei DNB din Belgrad „asupra unei presupuse decepţiuni a cercurilor politice iugoslave pentru rezultatul Conferinţei, dorind astfel să dea impresiunea că există divergenţe în sânul Înţelegerii Balcanice”. Această „încercare de intrigă” nu era însă luată în serios la Sofia, fapt dovedit de „decepţiunea şi amărăciunea ce se găsesc exprimate în presa bulgară”2.
Arhiva Ministerului Afacerilor Externe din Bucureşti (AMAE), fond Bulgaria, vol. 12, f. 4- 6; tel. nr. 133 din 28 ianuarie 1939 din Sofia, Krupenski către Externe Bucureşti. 2 AMAE, fond Bulgaria, vol. 12, fila 15, tel. nr. 177 din Sofia, 23 februarie 1939, Krupenski, către Externe Bucureşti.
1

M. Costea, Consecinţele acordului de la München asupra relaţiilor româno-bulgare

Ziarele bulgare din 24 februarie 1939 erau pline de extrase de articole şi corespondenţă publicate în presa turcă, germană, engleză şi franceză („Le Temps”) care aparent îşi exprimau nemulţumirea pentru rezultatele Conferinţei Înţelegerii Balcanice privitoare la Bulgaria, susţinând că „trebuie să se restituie Bulgariei ceea ce i-a fost luat cu forţa” (AMAE 1939, 19). Presa bulgară scria “cu amărăciune” că „statele Înţelegerii Balcanice par a nu fi învăţat nimic din ultimele evenimente” (dezmembrarea Cehoslovaciei), dar revendicările Bulgariei vor sfârşi prin a-şi face drum. La Sofia se pregăteau noi manifestaţii iredentiste. Guvernul Kioseivanov, deşi promova o politică prudentă, nu oprea campaniile de presă şi manifestaţiile iredentiste3. Ziarul „Utro” publica harta Peninsulei Balcanice, în care Cadrilaterul apărea încorporat Bulgariei, în timp ce frontierele cu ceilalţi vecini erau redate corect. Ziarul „Zora” sugera o mediere americană în chestiunea Dobrogei, amintind faptul că SUA avusese o atitudine favorabilă faţă de Bulgaria la Conferinţa de Pace. Ca reacţie, ministrul plenipotenţiar român Eugen Filotti sugera ca România să facă un demers la Ankara pentru cenzurarea acelor articole. Observăm că Filotti se înşela când credea că articolele incriminate veneau în contradicţie cu atitudinea oficială a Turciei, care în realitate sugera României să cedeze teritorii Bulgariei4. Diplomatul român Krupenski a protestat la Direcţiunea presei din cadrul guvernului bulgar împotriva publicării hărţii din ziarul „Utro”, care prezenta Cadrilaterul ca teritoriu în litigiu ce trebuia încorporat Bulgariei. Directorul Presei din guvernul Bulgariei şi-a exprimat regretul, spunând că harta nu a fost prezentată cenzurii, că va aplica sancţiuni ziarului „Utro” şi că va lua măsuri spre a tempera campania de presă în chestiunea Dobrogei5. În realitate însă guvernul de la Sofia susţinea campania revizionistă bulgară, fapt constatat şi de istoricul Basciani (Basciani 2000, 200). Însuşi ţarul Boris într-o întâlnire cu Ciano şi-a manifestat ostilitatea faţă de vecinul de la Nord, revendicând cu putere restituirea Dobrogei, con3 AMAE, fond Bulgaria, vol. 12, fila 21, tel. nr. 308 din Sofia din 25 februarie 1939, Filotti către Externe. 4 AMAE, fond Bulgaria, vol. 12, fila 23, tel. nr. 322 din Sofia, 27 februarie şi fila 24 tel. nr. 328 din 28 februarie 1939, Filotti către Externe Bucureşti. 5 AMAE, fond Bulgaria, vol.12, fila 24 tel. nr. 328 din 28 februarie 1939, Filotti către Externe Bucureşti.

siderată obiectiv prioritar al politicii externe bulgare. Regele Boris a efectuat o vizită oficială la Roma la 26 ianuarie 1939. În convorbirea sa cu şeful diplomaţiei italiene, ţarul Boris a prezentat politica iredentistă a Bulgariei, care urma o strategie abilă, diferenţiată şi etapizată. Prioritatea diplomaţiei iredentiste bulgare era anexarea Dobrogei, ostilitatea suveranului bulgar îndreptându-se cu violenţă împotriva României. În a doua etapă, Bulgaria va revendica teritorii greceşti pentru a obţine ieşirea la Marea Egee. Sofia dorea să se creadă că renunţă la pretenţiile privind Iugoslavia, afişând prietenia bulgaro-iugoslavă (Ciano 1998, 25). În cursul convorbirii cu Ciano, regele Bulgariei „s-a dezlănţuit împotriva României. Vrea Dobrogea, mai ales pentru că acolo e multă agitaţie iredentistă. A mai vorbit şi de ieşirea la Marea Egee, dar o consideră o a doua etapă a revendicărilor bulgare”. Prin contrast, Boris şi-a manifestat sentimentele de prietenie faţă de Iugoslavia pe un ton care părea „sincer”. Ciano avea impresia că dezlănţuirea lui Boris împotriva României a avut „violenţa moderată pe care i-o permite temperamentul său limfatic”. Era prima întâlnire pe care Ciano (ginerele dictatorului Mussolini) o avea cu regele Boris (ginere al regelui Italiei, Victor Emanuel) (Ciano 1998, 25). Ţarul Bulgariei i-a înmânat personal lui Ciano o decoraţie la 31 ianuarie 1939. El a folosit prilejul şi pentru a protesta „cu bună-credinţă împotriva activităţii excesive a câtorva membri ai legaţiei” Italiei la Sofia, inclusiv a ambasadorului Talamo, „care creează situaţii grele şi stânjenitoare”. Ciano chiar va interveni în sensul cererilor lui Boris (Ciano 1998, 37). Sofia acorda mare importanţă prieteniei iugoslavo-bulgare. Demisia premierului iugoslav Milan Stoiadinovici, în februarie 1939, a stârnit îngrijorare în cercurile guvernamentale de la Sofia pentru soarta politicii de prietenie iugoslavo-bulgare inaugurată de Stoiadinovici încă din 1936-1937. Bulgarii regretau căderea premierului Stoiadinovici, care era considerat la Sofia „ca un fel de protector al intereselor bulgare”. Dar în noul guvern Ţvetkovici, funcţia de ministru de externe a fost ocupată de Cinkar Markovici, fost ministru plenipotenţiar al Iugoslaviei la Sofia, care a contribuit decisiv la iniţierea apropierii bulgaro-iugoslave. Ca şi Stoiadinovici, Markovici era considerat la Sofia „un sincer prieten al Bulgariei”. Totuşi bul299

II. Materiale şi cercetări

garii înţelegeau că Markovici nu avea autoritatea lui Stoiadinovici şi nu putea juca un rol atât de important ca acesta6. La 1 martie 1939 regele Boris a efectuat o vizită de două zile la Belgrad pentru a demonstra că prietenia bulgaro-iugoslavă nu a fost influenţată de recenta schimbare de guvern din Iugoslavia şi că această politică era întemeiată în primul rând pe voinţa celor doi şefi de stat. Ţarul Boris s-a întâlnit cu regentul Paul, cu noul premier Ţvetkovici şi cu ministrul de externe Markovici, discutând inclusiv despre recenta Conferinţă a Înţelegerii Balcanice7. După Acordul de la München, şi România a căutat să strângă alianţa cu Iugoslavia (guvernul Milan Stoiadinovici), atât faţă de Ungaria, cât şi de Bulgaria. La 1 februarie 1939 Gafencu a efectuat o vizită la Belgrad pentru a prelungi Tratatul

de alianţă româno-iugoslav din 1921. Tratatul s-a prelungit până în 1944. Unele ziare străine, între care „Daily Herald” şi „Deutsche Allgemeine Zeitung” dădeau informaţia falsă că vizita la Belgrad a şefului diplomaţiei române Grigore Gafencu ar fi fost pricinuită de voinţa de a satisface parţial pretenţiile Ungariei şi Bulgariei de revizuire teritorială. În realitate, la Belgrad s-a hotărât ca România şi Iugoslavia să urmeze împreună şi solidar o politică de destindere şi de apropiere cu Ungaria şi cu Bulgaria, dar numai pe temeiul integrităţii teritoriale8. În final, la 31 iulie 1940 Hitler a transmis României recomandarea imperativă de a ceda Bulgariei Dobrogea de Sud. România a fost obligată să se conformeze şi a semnat Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, care prevedea intrarea Dobrogei de Sud în componenţa Bulgariei.

Bibliografie
Basciani 2000: Alberto Basciani, Un conflitto balcanico. La contesa fra Bulgaria e Romania in Dobrugia del Sud. 1918-1940 (Roma 2000). Calafeteanu, Popişteanu 1986: Ion Calafeteanu, Cristian Popişteanu, Politica externă a României. Dicţionar cronologic. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică (Bucureşti 1986). Calafeteanu 1980: Ion Calafeteanu, Diplomaţia românească în sud-estul Europei (Bucureşti 1980). Ciano 1998: Galeazzo Ciano, Jurnal politic. Ed. Elit (Bucureşti 1998). Costea 2004: Maria Costea, România şi Bulgaria – diplomaţie şi conflict. Negocierile româno-bulgare privind problemele litigioase în perioada noiembrie 1933 – martie 1940, reflectate în documentele diplomatice româneşti. Editura Napoca Star (Cluj-Napoca 2004). Moisuc 1971: Viorica Moisuc, Diplomaţia României şi problema apărării suveranităţii şi independenţei naţionale în perioada martie 1939 - mai 1940, Ed. Academiei (Bucureşti, 1971). Извори 1993: Извори за историята на Добруджа, 1919-1941, том 2 (София 1993).

The Consequences of the Munich pact for Romano-Bulgarian relations
Abstract The relations between Romania and Bulgaria in 1938-1940 were complicated by Bulgarian revisionism, especially by Bulgarian territorial claims against Romania. Bulgarian territorial claims became more aggressive after Germany and Hungary annexed territories of Czechoslovakia. Bulgarian diplomacy sought a “peacefully restitution of Southern Dobroudja to Bulgaria”. How? Not by war, but by diplomatic pressure of Greater Powers on Romania. Indeed, all the Greater Powers, Germany, Italy, USSR, USA, Great Britain, and also Hungary, Turkey and Yugoslavia supported Bulgarian claims for Southern Dobroudja, a fact underlined by Bulgarian Historiography. Why? Hitler and Mussolini were interested in maintaining their alliance with Bulgaria. France and Great Britain, Turkey and Yugoslavia wanted to attract Bulgaria towards them and towards Balkan Entante, by paying the price: Southern Dobroudja from Romania. USSR and Hungary had territorial claims against Romania. Stalin, Hitler and Mussolini competed for attracting Sofia as an allied state. They all decisively supported Bulgaria in the claim for Southern Dobroudja. Finally, on the 31st of July 1940, Hitler ordered Romania to leave Southern Dobroudja. Romania obeyed and signed the treaty of Craiova on the 7th of September 1940, according to which Southern Dobroudja became a part of Bulgaria.
AMAE, fond Bulgaria, vol. 12, fila 8-9, tel. nr. 160 din Sofia, 5 februarie 1939, tel. nr. 167 din Sofia, 7 februarie, Krupenski către Externe Bucureşti. 7 AMAE, fond Bulgaria, vol. 12, fila 26, tel. nr. 249 din Sofia, 2 martie 1939, Filotti către Externe Bucureşti. 8 AMAE, fond Bulgaria, vol. 12, fila 10, tel. nr. 7448 din 8 februarie 1939, MAE Bucureşti către Legaţia din Sofia.
6

300

M. Costea, Consecinţele acordului de la München asupra relaţiilor româno-bulgare

Последствия Мюнхенского пакта для болгаро-румынских отношений
Резюме Политико-дипломатические отношения между Румынией и Болгарией в 1938-1940 гг. были осложнены болгарским ревизионизмом, особенно в связи с территориальными претензиями в Добрудже, а также проблемами национального меньшинства. Территориальные претензии Болгарии стали агрессивнее после разделения Чехословакии между Германией и Венгрией. Изворотливые политико-дипломатические действия болгарского правительства преследовали «мирное возвращение Южной Добруджи к Болгарии». Каким образом? Не через войну, а используя давление великих сил. Болгарская историография подчеркивает что, стремления Болгарии в связи с Южной Добруджей были поддерживанны не только великими силами, Германией, Италией, СССР, Великобританией, но и Венгрией, Турцией и Югославией. Почему? Гитлер и Муссолини были заинтересованны в сохранении союза с Болгарией. Франция и Великобритания, Турция и Югославия желали притягивать Болгарию к ним а также к Балканскому Союзу, ценой некоторых территориальных уступок со стороны Румынии. СССР и Венгрия имели территориальные претензии к Румынии. В последствии, 31 июля 1940 г. Гитлер передал Румынии императивную рекомендацию, чтоб она уступила Болгарии Южную Добруджу. В этих условиях, Румыния была вынужденна подчиняться и заключать 7 сентября 1940 г. Договор в Крайове, который предусматривал вхождение Южной Добруджи в состав Болгарии.

27.01.2007
Maria Costea, Institutul de Cercetări Socio-Umane „Gh. Şincai” din Târgu-Mureş al Academiei Române, str. Bolyai nr. 17, Târgu-Mureş, România, e-mail: costea.maria@gmail.com

301

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful