You are on page 1of 7

Către sfârşitul mileniului I a. Chr. pe scena istorică sud-est europeană apar dacii.

Ei
sunt amintiţi de numeroase surse literare şi confirmaţi de săpăturile arheologice.

Pentru a duce campanii militare de anvergură împotriva bastarnilor, celţilor,
grecilor, sarmaţilor şi romanilor, dacii aveau nevoie de o armată şi un armament
corespunzător cerinţelor luptătorilor din acea perioadă. Stabilirea caracteristicilor
armamentului (combinaţiile dintre diferite tipuri de arme) şi specificului artei
militare dacice este un segment greu de reconstituit. În acest caz, sursele literare
lipsesc aproape cu desăvârşire, iar cele arheologice, respectiv mormintele de
războinici, sunt foarte puţine, datorită perioadei cunoscute în istoria dacilor a
“vidului de morminte” (sec. I î. Hr. – sec. I d. Hr.).

Oastea dacilor era compusă din pedestraşi (oameni de rând – comati)
şi călăreţi (cei mai mulţi dintre ei din categoria nobililor – tarabostes, sau pileati).
Armele de ofensivă ale cavaleriei dacice erau reprezentate de spadele lungi drepte
sau scurte şi drepte, utilizate pentru atât pentru tăiere cât şi pentru împuns; lănci şi
suliţe pentru aruncare şi nelipsitele arcuri; probabil purtătorii lor constituind
contingente separate ale infanteriei sau cavaleriei. Pentru apărare foloseau scutul
de formă ovală, unii dintre ei acoperiţi, cu coifuri şi armuri (cămăşi de zale sau
segmente din fier şi platoşe din piele). Enumerarea tipurilor de arme ale călăreţilor
mărturiseşte folosirea de către daci atât a unei cavalerii uşoare (spadă si scut,
întotdeauna cu lance şi/sau suliţă) cât şi a unei cavalerii grele, probabil mai mică
redusă ca şi număr, constituită din luptătorii în armuri. Existenţa armurilor şi a
cămăşilor de zale pot vorbi despre gradaţia în mediul luptătorilor daci, probabil
purtătorii lor fotmând o subdiviziune, o grupă de elită.
Luptătorii pedeştri erau înarmaţi cu suliţe si/sau lănci, scuturi şi sabii curbe (falx,
falces) sau drepte scurte (cu unul sau două tăişuri), cuţite şi pumnale de luptă
(sica); se pare că unii dintre ei aveau şi topoare sau seceri folosite în luptă. Pentru
luptele de la distanţă, dacii utilizau arcul de tip “scitic” şi lăncile şi/sau suliţele.
Armamentul defensiv al pedestrimii dacice era reprezentat de scuturi, casti si
armuri (aceste doua din urma destul de rare totusi, nu toti isi permiteau). Şi în
cadrul acesteia se pot observa unele subdiviziuni (cei cu sau fără pileus) sau cei
care prin stilul lor de luptă foloseau numai teribilele arme de două mâini cunoscute
nouă prin denumirea de falx dacica. Aceştia probabil constituiau o unitate de elită,
din zona capitalei.

De altfel, cele două arme devenite în preajma confruntărilor cu romanii
determinative etnice ale dacilor, falx-ul şi sica, şi-au construit renumele în lupta
corp la corp cu inamicul. Pentru eficienţa maximă a acestor arme se poate
presupune, existenţa unor formaţiuni comune, în anumite etape ale bătăliei, de daci
înarmaţi cu falx şi alţii cu sica, ce puteau străpunge sau hărţui detaşamente
inamice.

Aceste grupuri comune dacice anulau unele lipsuri ale luptătorilor ce foloseau
aceste arme: cei cu falx, fara armament defensive, puteau fi aparati in lupta de
aproape de catre cei ce aveau scut, aceştia din urmă fiind eficienţi în lupta

coiful. La acestea se adaugă numeroasele descoperiri arheologice şi sursele literare. inscripţiile de la Carlisle-Anglia sau de la Grădiştea de Munte ). La daci. In plus. Aceasta are lama dreaptă. la plural). in zona muntilor Orastiei s-au gasit si spade cu maner lung. şi întâlnite la un număr variat de populaţii. Înarmarea uşoară a majorităţii dacilor este o dovadă a mobilităţii armatei. ARME DACICE Despre numărul şi felul armelor dacice se poate vorbi pe baza câtorva monumente sculpturale romane (Columna lui Traian. deci pentru o singură mână. de tip celtic. din care 30-40 cm reprezenta mânerul de prindere. cât şi pentru împungere. Mai există un tip de spadă dreaptă. fiind o armă de despicare şi nu de împungere. Se poate presupune că. lăţimea era de la 3 la 5 cm. unde faţă de un adversar mai greoi dacii erau în avantaj. V – IV a. falces. cât şi în luptele cu caracter individual. spadele sunt de doua feluri: lungi. precum şi descoperirile arheologice arată că aceasta era principala armă ofensivă. suliţa. si scurte. cu mâner de 10 cm. de aproape. Având o istorie începând cu sec. care în antichitate desemna toate obiectele (seceră. pumnalul de luptă – sica. cosor. cu un singur tăiş. Datorită folosirii ambelor mâini (deci se exclude existenţa unui scut pentru purtătorii ei). De asemenea ca avantaj trebuie menţionată şi . armele simbol ale dacilor. toporul. din care mânerul aveau până la 20 cm. coasă. făcând parte din categoria spadelor scurte (50-55 cm). a căror formă permiteau acţionarea atât în formaţiuni colective. feminin. Erau utilizate atât pentru lovituri de tăiere. Lungimea acestora era în medie de 75-95 cm. Spadele. de tip gladius. Este vorba de acea falx (subst. Chr. cange) de formă şi mărimi diferite care aveau în comun tăişul pe partea interioară a lamei. odată cu luptele cu romanii. armele curbe au devenit. pentru o maximă eficienţă a destrămării formaţiunilor romane doi daci încadraţi cu scut si arma de o mana puteau flanca unul cu falx şi aşa mai departe. avantajul era creşterea puterii de lovitură. falxul. folosite cu ambele maini. Dimensiunile acestora erau între 70 şi 100 cm lungimea lamei.individuală. cu lăţimea lamei în jur de 4-6 cm. Unele dintre ele aveau şi canal de scurgere a sângelui. lancea. cămaşa de zale şi platoşele din piele). arcul şi săgeata) şi defensive (scutul. Spadele aveau două tăişuri şi vârfuri ascuţite. Armele dacilor au fost împărţite în două tipuri principale: ofensive (spada. Pentru manevrări şi regrupări rapide erau necesare scuturile. Monumentul de la Adamclisi. Imaginile din arta sculpturală romană.

Toporul (securea de luptă). pe când lamele lăncilor ating deseori 30 cm. în timpul aruncării. Lungimea acestora este de 14-33 cm. . Diferenţa dintre ele constă doar în dimensiunea lamelor: suliţele. iar în partea opusă era fixat un călcâi din fier. sau în descoperirile arheologice. cât şi o protecţie sporită (prin înfingerea în pământ) împotriva atacului cavaleriei .mobilitatea mult mai mare a celui înarmat cu falx faţă de orice alt tip de luptător Lăncile şi suliţele. Acest tip de armă apare atât pe Monumentul de la Adamclisi cât şi pe Columna lui Traian. iar lăncile erau mult mai mari. sunt cele mai răspândite arme dacice. Ca număr.5 m. atingând şi 2. Acesta oferea un echilibru pieselor. Ambele au tuburi de înmănuşare prevăzute cu un orificiu în care era fixat un cui pentru prinderea mai bună de partea de lemn a armei. Ca proporţii. ca arme de aruncat. suliţele erau de dimensiunea luptătorilor. erau ceva mai mici (15-20 cm).

Exemplarele descoperite la Grădiştea Muncelului sunt dotate cu cârlige. deoarece asemenea arcuri erau răspândite la multe popoare. Acestea făceau parte dintre cele mai scumpe tipuri de echipament militar defensiv. Arcul era utilizat în calitate de armă universală: de luptă şi de vânătoare. cât şi numeroase descoperiri arheologice (părţile metalice ale acestora).8 – 0. Dimensiunile acestora aveau un raport de 2:1 faţă de luptător Cămăşile de zale. Primele cămăşi de zale au apărut în zona carpatică odată cu venirea celţilor. Acesta era utilizat atât de nobilimea călare cât şi de pedestrime. tot din fier). bogat ornamentate.9 cm şi 1. pentru îndepărtarea călăreţului inamic de pe cal Arcul şi săgeţile. Inelele din care erau efectuate aveau diametrul între 0. Despre existenţa acestuia la daci mărturisesc numeroasele scene de pe Columnă. în stare întinsă având 60-80 cm. partea de lemn era acoperită cu piele. peste care veneau părţile metalice (umbo-ul. Dimensiunile acestor arcuri nu erau prea mari. cât şi unele scene de pe Columnă. Dacii utilizau cu precădere scuturile ovale. Imaginile de mai sus dar şi sursele literare mărturisesc că dacii utilizau arcul de tip „scitic”. utilizate. parte centrală a scutului şi banda exterioară. metopele de la Adamclisi. Ca armă defensivă este de menţionat scutul. astfel de inele find descoperite în numeroase situri arheologice dacice . termen destul de relativ. arătând originea nobilă a purtătorului.4 cm. probabil.2 – 1. dar şi de prestigiu. Ca o dovadă a utilizării de către daci a acestei arme sunt numeroasele vârfuri de săgeţi descoperite în aşezări şau în mormintele de la periferia lumii dacice.

Din cauza succeselor militare nemaipomenite ale republicii romane și ale imperiului roman. permanentă. Legiunile mai cuprindeau și câteva unități mici de cavalerie. dar și foarte utilă împotriva infanteriei. ceea ce înseamnă că legionarii aveau mobilitate mică în lupta corp la corp. recrutată exclusiv din rândul cetățenilor romani (provincialii care aspirau la cetățenia romană trebuiau să servească onorabil în rândul auxiliarilor).200 și 6. a apărut și o zicală: "a te duce la triarii". compensând cu o protecție excelentă. existau câteva grupe numite Triarii. Legionarii romani. În cea mai mare parte a perioadei Imperiului Roman. recrutată dintre cetățeni romani. Scutul roman era foarte mare și greu. veterani ai bătăliilor. apoi să înfigă gladiusul în zonele vitale ale inamicului. Datorită eficienței remarcabile.Legiunea (latină Legio) a fost o unitate de bază. Armata romană (din cea mai mare parte a perioadei imperiale) era formată din cohorte de auxiliari care formau infanterie suplimentară și din marea majoritate a cavaleriei romane.000 de oameni). legiunile formau doar o parte a armatei imperiale și erau formate din infanterie grea de elită. erau o forță atât foarte bine disciplinată. a armatei romane. În ciuda acestui echipament de bază al legionarilor premarieni. Tehnica legionarilor era să își arunce sulițele către inamic. care în locul sabiei și sulițelor. legiunea a fost mult timp considerată ca primul model antic de eficiență și înzestrare militară. având ca arme principale câteva sulițe (pilum) și o sabie scurtă pentru lupta corp la corp (gladius). zicală ce însemna că te duci la sfarsit de drum. repartizați în cohorte. cu un efectiv care a variat în timp (între 4. cât și extrem de bine echipată. infanterie prin excelență (deși existau și câteva unități de cavalerie). erau înarmați cu o suliță eficientă împotriva cavaleriei. avand dublu sens deoarece triarii erau in spatele .

Chiar in spatele lor se aflau Principes. lama era damaschinată. sau cuprinsă între 64 și 69 de centimetri[5]. Teaca putea fi decorată cu motive florale. În perioada târzie. Triarii erau echipati cu sulite numite Hastae. postati tot in manipule.5 centimetri și o greutate de aproximativ 900 de grame [3]. Dupa Principes se aflau Triarii.. echipati cam la fel dar dispunand de arme de calitate superioara. așa cum apare pe monumentul de la Tropaeum Traiani. având tăișuri paralele și vârf triunghiular. astfel încât să devină o nouă armă[3]. Uneori. un gladium si o armura. un coif. Gladius-urile din perioada tindeau să . Soldatii trebuiau sa isi cumpere echipamentul cu bani proprii. In fata se aflau Velites.formatiilor romane premariene. în timpul secolului I î. acesta a suferit destule schimbări în mâinile romane. Imediat in spatele Velites se aflau Hastati. ulterior reformelor lui Marius triarii si multe din tipurile de organizare a Triplex Acies (tactica standard premariana) inlocuind hastati. Triplex Acies era o formatie extraordinara a Legiunilor premariene. Acest model de gladius avea două tăișuri și un punct conic[4].H. actionand si ca suport pentru cavalerie (equites). o lățime de aproximativ 7. a caror formatie contine doar 600 de oameni deoarece erau veterani si in numar mult mai mic decat ceilalti soldati tineri. motiv pentru care foarte putini isi permiteau cai sau armura completa. legionari tineri si nerbdatori asezati in Manipule de cate 1200 de oameni. si erau dintre putinii care isi permiteau o armura completa. În timp ce originile gladius-ului sunt spaniole. mânerul putea fi stilizat[2].infanterie foarte usoara ce arunca o ploaie de sulite usoare inainte sa se retraga in spatele liniei principale. principes si triarii cu legionari echipati standardizat). Inițial. Gladius este o spadă. Inainte de lupta velites se postau in fata formatiei principale pentru a ascunde manevrele legionarilor.Gladius-ul avea o lungime puțin mai mică decât 65 de centimetri. erau soldati un pic mai batrani. gladius-ul avea o lungime de aproximativ 69 de centimetri [4]. similara cu cea a legionarilor de dupa reformele lui Gaius Marius. Fiind tineri nu aveau prea multi bani deci isi permiteau doar un scut. doua pila. probabil în Primul Război Punic sau în cel de-al Doilea de la spanioli[1]. Gladius era scurtă și lată. împrumutată de romani.

iar la capătul ei un tip de con care. cu un punct conic lung [6]. Pilumurile avea partea metalică mai lungă decât la alte sulițe.Aceasta a demonstrat că pilum poate sparge un scut gal din lemn de stejar gros de 1. pl. Atunci când romanii. Pilumul (din latină de la pilum. cu vârful spre tăiș. în cazul în care pilumul penetra tare scutul inamicului. au încercat să cucerească Galia.Așa că au adus cu ei și pilumurile. . având în frunte pe Iulius Cezar. acel con intra în scut. În general avea o lungime totală de aproximativ doi metri. Primele rânduri ale cohorteiaruncau pilumul chiar înainte de contactul cu inamicul.3 cm căptușit cu piele argăsită. care le-au asigurat victoria. Un test al eficacității ei a fost efectuat de echipa emisiunii Ancients Behaving Badly pentru canalul de televiziune History. 7 mm în diametru și 60 cm lungime. numai fiind bun de nimic. iar luptătorul era mai vulnerabil contra atacului inamic. și nu mai putea fi scos. cu cap piramidal. Gladius-urile imperiale aveau o formă de frunză alungită. au trebuit să aducă tot ce aveau mai bun pentru a cuceri cetatea fortificată a lui Vercingetorix și cei 80.fie mai mari decât cele din perioada imperială[6]. În vârf avea o tijă de fier de aprox.Așa că scutul era aruncat. În mod standard fiecare legionar avea două pilumuri.000 de gali ai lui. pila) este o suliță scurtă folosită de legionarii romani ca armă de distanță.