Sălbaticul [monolog

]
Posted on: 11-06-2009
(10)
Category : Monologuri, uncategorized
Tags: monolog
(Este un monolog despre un om foarte puternic şi singur. E scris pentru o persoană de
genul masculin dar se poate adapta uşor şi genului feminin. ).

În ziua în care am primit o carte cadou de la prieteni am ştiut că gata, asta e. În sfârşit
prietenii mei au decis să îmi schimbe viaţa în bine, şi au început cu o carte. În ziua aceea
mi-am dat seama că viaţa mea luase o întorsătură complicată, nimic nu va mai fi ca până
atunci. Nu voiam să cer voie nimănui ca să fiu eu însumi, nu voiam să mă explic, să mă
justific. Era o greşeală să încerc să le explic şi totuşi am făcut-o. Eram laş pe vremea
aceea, depindeam prea mult de prieteni. I-am chemat la o bere, le-am arătat cartea şi i-am
întrebat: “ce e asta?”. Au râs de mine la început, apoi s-au supărat. Mi-au spus că sunt un
sălbatic. Au vrut să fie drăguţi şi au evitat cuvântul “incult” deşi asta eram şi o ştiam şi
eu. Da, eram, sunt un incult. N-am citit o carte întreaga mea viaţă – dacă manualele
şcolare nu se pun. Nu m-am dus niciodată la teatru, am refuzat din principiu să văd vreun
film profund, am ocolit mereu sălile de concerte. Prietenii mei ştiau că ăsta sunt, mă
cunoşteau de ani de zile, şi deodată, brusc, s-au decis să mă culturalizeze.
De ce eram aşa? Nu mai ştiu exact cum s-a întâmplat, cred că totul a început din şcoală,
cu o profesoară de română isterică, o femeie care ne cerea să ne dăm ochii peste cap de
câte ori vorbeam de Mioriţa sau Eminescu. Femeia aia se uita urât dacă îndrăzneai să nu
simţi nişte fiori mistici când puneai mâna pe cartea de română. Comentariu literar? Pentru
ea însemna să lauzi până la greaţă geniul nu ştiu cărui scriitor, să arăţi cât de original era
omul ăla, cum toţi ceilalţi scriitori din lume erau nişte pigmei pe lângă el. Alecsandri
comparat cu Moliere? Dar Alecsandri era mult mai bun şi mai subtil, se ştia asta, Moliere
nu avea decât să îşi muşte mâinile din mormânt că se găsise un scriitor mai genial decât
el. Atunci am refuzat să mai citesc ceva. Copiam la orice lucrare sau teză de română din
principiu, trebuia să sabotez monstrul acela de profesoară care mă silea să admir ceva
doar pentru că era românesc. Eram mic atunci, nu ştiam exact de ce mă revoltam, nu
înţelegeam mare lucru, dar scârba mea era sănătoasă, azi o ştiu. De ce ar fi un om mai
bun decât ceilalţi doar pentru că e român? E atât de absurd….
Mai târziu, de fiecare dată când îmi recomanda cineva o carte, mi se spunea ce lucruri
minunate am să simt citind-o, ce revelaţii, cum o să îmi schimbe viaţa. Toţi oamenii au
fost schimbaţi de cărţi, se spune… Ce slabi trebuie să fi fost. Nu simţeam nimic citind, nu
eram urcat în nu ştiu ce sfere, nu mă simţeam mai bun sau mai deştept, nu mă schimbam
cu nimic. De fiecare dată când deschideam o carte vedeam orgoliul ţipând din pagini:
“sunt un scriitor genial, sunt un minunat maestru, uite ce frumos spun eu lucrurile simple,
uite ce subtil gândesc, uite ce emoţii la care nu v-aţi mai gândit pot să simt eu, e clar că
sunt special, da? Vă sunt superior vouă, muritorilor, voi nu ştiţi cum e să fii artist şi
sensibil, cizmelor!”. Iar oamenii care citeau intrau şi ei în comedia asta: admirau
scriitorul dar se admirau şi pe ei înşişi pentru că ei au înţeles! Deci şi ei sunt superiori
muritorilor, şi ei percep emoţiile subtile şi nemaivăzute, şi ei sunt minunaţi prin
contagiune cu cartea. Toţi prietenii mei aveau atitudinea asta superioară când vorbeau
despre o carte. Şi mi-am dat seama că ei citeau cărţile nu pentru ce scria în ele, ci ca să se
poată mândri că le.au citit. “A, În cautarea timpului pierdut? Am citit-o.” O bifaseră şi pe
asta ca nişte contabili conştiincioşi.
Nu vreau să mă înţelegeţi greşit, eu nu recomand incultura: nu vreau ca oamenii să fie ca
mine, nu recomand un mod de viaţă. Doar îmi doresc să fiu eu însumi fără să trebuiască
să mă scuz mereu. Prietenii mei nu reuşeau să înţeleagă asta. Iar eu eram prea laş ca să le
spun în faţă ce gândeam. I-am lăsat un timp să mă târască la concerte şi spectacole de
teatru. Erau ca nişte misionari în faţa unui sălbatic. Simţeau că e de datoria lor să îmi
salveze sufletul. Religia lor era cultura. Spectacolele acelea nu m-au impresionat. Stăteam
la fel de rece în faţa lor ca în faţa unei cărţi. Oamenii aceia se zbuciumau pe scenă iar eu
nu simţeam nimic. Mă uitam fascinat şi scârbit în sală, la spectatori, acolo era adevăratul
spectacol. Oameni îmbrăcaţi elegant care veniseră să asculte lucruri profunde la teatru şi
totuşi care răsuflau uşuraţi când pe scenă se întâmpla ceva vulgar. Măcar prostiile le
înţelegeau. Şi râdeau recunoscători la orice glumiţă uşoară de pe scenă. Ei pentru asta
veniseră de fapt, voiau să vadă aceleaşi porcării ca la televizor dar să fie deghizate în
mare artă. Voiau să se laude a doua zi că văzuseră Shakespeare deşi tot ce văzuseră erau
nişte clovni maimuţărindu-se pe scenă. Actorii înţelegeau cel mai bine nevoia asta secretă
a publicului de a se simţi bine la o piesă grea şi le făceau multe cadouri din astea din mici
scene vulgare, fără legătură cu textul. Şi publicul le mulţumea în lacrimi la final. Eu
stăteam rece fără să aplaud. Prietenii mei şi-au explicat insensibilitatea mea prin
profesie : eram matematician. Dar nu era nici o legătură.
Pur şi simplu nu voiam să fiu păcălit. Eu nu aveam nevoie de zidul culturii ca să mă pot
stima pe mine însumi. Nu aveam nevoie de acordul celorlalţi ca să îmi placă ceva. Nu
voiam admiraţia lor stupidă doar pentru că şi eu am citit o carte. Da, şi ce e cu asta? Ai
citit şi tu ceva. Nu e un act de eroism. Eu voiam să fac ceva mai înalt din viaţa mea, să
îmi creez singur sensul vieţii, nu să stau să mă uit ce a zis Tolstoi despre cum se trăieşte.
Ştiam că primul obstacol în calea unei vieţi depline este automulţumirea. Nu voiam să fiu
atât de uşor păcălit de vanitatea comună a oamenilor culţi. Ce va scrie pe mormintele lor?
Că au citit mii de cărţi? Că s-au dus la concerte? Cui îi va mai păsa? Milioane de oameni
au citit şi s-au dus la teatru apoi au murit. Nimeni nu le mai ştie numele. Eu nu voi fi aşa.
Eu voi lăsa ceva în urmă, ceva ce nu are nevoie de emoţiile altora ca să fie validat. cea
mai uşoară ispită dintre toate este să fii artist. A doua ispită este să fii consumator de artă
şi atât. Eu am evitat aceste ispite ca să îmi rămân mie însumi credincios. Pentru asta am
renunţat la multe, inclusiv la prieteni. Într-o zi mi-am dat seama că ei mî trăgeau cel mai
mult în jos, ei cu părerile lor despre cum ar trebui să îmi trăiesc viaţa. Mi-am lăsat
prietenii în urmă cum laşi un săculeţ cu balast. De atunci am rămas într-o singurătate
înfiorătoare dar cel puţin acum ştiu că niciodată nu voi mai fi condamnat la mediocritate.
Aşa cum sunteţi voi toţi.

http://azati.idle.ro/?p=160