CRISTIAN MĂDUŢA

COMUNICARE POLITICĂ
- DISCURSUL POLITIC ŞI CAMPANIA ELECTORALĂ -

SUPORT CURS PENTRU UZUL INTERN AL STUDENŢILOR

„VASILE GOLDIŞ” UNIVERSITY PRESS
ARAD, 2012

CAP. I. Noţiuni introductive de comunicare

1.1. Ce este comunicarea?
Din totdeauna disciplinele au întâmpinat dificultăţi în circumscrierea şi explicarea
obiectului de cercetare. Pe măsura progreselor ştiinţifice, a apărut necesitatea definirii unor noi
domenii, discipline şi cerinţa reconsiderării periodice a raporturilor reciproce dintre cele existente.
“În ceea ce priveşte teoria comunicării, denumirea acestei noi discipline pare simplă şi
clară, dar ascunde o capcană, datorită ambiguitaţilor şi conotaţiilor acumulate în timp de termenul
comunicare.”1. Conceptul de comunicare derutează prin multitudinea ipostazelor sale şi se
constituie într-o sursă de confuzii şi controverse. Abordarea conceptului de comunicare din
perspective multiple a determinat o proliferare spectaculoasă a definiţiilor.
Studiul sistematic al comunicării datează de foarte multă vreme, începând cu analiza
formelor fundamentale ale comunicării umane care se realiza în Antichitate, cercetarea formelor
de exprimare retorică, foarte importantă pentru cei aflaţi la putere. În secolul XVI când apar
primele ziare, studiul comunicării a fost concentrat asupra editurilor, cărţilor, ziarelor etc.
Dar studiul sistematic al comunicării a apărut în secolul XX, deceniile trei – patru.
Multitudinea încercărilor de definire a conceptului de comunicare implică nuanţe şi conotaţii
diferite, dar gravitează totuşi în jurul unui nucleu comun de înţelesuri.
Doi cercetători americani, Frank E.X. Dance şi Carl E. Larson au inventariat nu mai puţin
de 126 formulări adunate în cartea The Functions of Human Communication, editată la New York
în anul 1976, fără a epuiza posibilitaţile şi fără a mulţumi pe specialiştii de diferite formaţii. Cu
această ocazie s-a evidenţiat faptul că în aproape fiecare subdomeniu, cum ar fi al biologiei,
sociologiei sau ştiinţele informaţiei, termenul de comunicare este utilizat într-o accepţie
particulară, specializată.
În acelaşi timp definiţiile date de fiecare specialist în parte nemulţumesc pe ceilalţi
specialişti. De exemplu, definiţia biologului Eduard O.Wilson îl nemulţumeşte pe informaticianul
dar şi pe psihologul şi sociologul care nu concep comunicarea fără un subiect dotat cu conştiinţa.
Carl I. Hovland, Irving I. Janis şi Harold H. Kelley propun o definiţie cu care sunt de
acord psihologii şi sociologii: “comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul)
transmite stimuli (de obicei verbali), cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi
1
Mihai Dinu, Comunicarea – Repere Fundamentale, Ed.Ştiinţifică, Bucuresti, 1997, p.23

2

(auditoriul)“2 dar nici această definiţie nu este satisfăcătoare, pentru că nu ia în calcul aspectele
comunicării non-verbale; această definiţie intră în contradicţie cu cercetările din câmpul
kinezicii, potrivit cărora persoanele aflate în interacţiune directă îşi transmit cu precădere mesaje
non-verbale – gesturi şi parametrii verbali (intonaţie, ritm, înălţime, volum) care însoţesc expresia
verbală; nu trebuie uitată gama de situaţii în care oamenii sunt nevoiţi să comunice exclusiv prin
mijloace non-verbale, ca în cazul mutismului sau al surdităţii unuia dintre parteneri sau al unor
situaţii particulare ca distanţa excesivă, zgomot de fond puternic, interdicţii cu caracter magic sau
constrângeri de ordin artistic – pantomima. Această definiţie nu acoperă nici domeniul
comunicării animale care este foarte vast; de asemenea, nu orice comunicare are scopul de a
provoca modificări comportamentale, cum enunţa această definiţie. Muzica, artele plastice,
mijloacele de influenţare a cunoştinţelor şi a afectivităţii nu au ca scop modificări
comportamentale; de asemenea definiţia nu ia în calcul zona importantă a comunicării
intrapersonale, dialogul interior.
Au mai existat încercări de a lărgii cadrul definiţiei, dar care nu au dus la rezultate fericite.
De exemplu, filozoful american Charles Morris defineşte comunicarea ca fiind “punerea în
comun, împărţirea, transmiterea unor proprietăţi unui număr de lucruri”. Orice mediu care
serveşte acestui proces de punere în comun e un mijloc de comunicare: aerul, drumul, telefonul,
limbajul.
În teoria informaţiei, pentru Charles Shannon şi W.Weaver, actul de comunicare este
identificat cu informaţia, cu transmisia de semnale.
Denis McQuail, profesor de Sociologia Comunicării la Universitatea din Amsterdam, în
cartea sa Communication, nu este de acord cu un “model unic” de ştiinţă a comunicării, afirmând
caracterul multiparadicmatic al unei ştiinţe mai generale a comunicării. Datorită varietăţii mari a
situaţiilor, contextelor şi formelor de comunicare tentaţia unui model monopolitic al comunicării
nu este productivă. În cartea sa McQuail, îşi canalizează efortul în a stabili clar specificitatea,
aporturile şi limitele, pertinenţa în studierea proceselor comunicaţionale. În ceea ce priveşte
problema definirii comunicării şi McQuail afirma că aceasta "a făcut să curgă multă cerneală"3.
Potrivit lui Denis McQuail în ceea ce priveşte efortul definirii comunicării există o complexitate
reală, pe care nu o poate acoperi o singură formulă, o complexitate care are mai multe surse, în

2
Valentina, Marinescu, Introducere în Teoria Comunicării-principii, modele, aplicaţii-, Bucureşti, Editura Tritonic,
2003. p.8
3
Denis McQuail, Comunicarea, (trad.Daniela Rusu), Iasi, Editura Institutul European,1999, p.14

3

Denis McQuail a identificat 15 tipuri. nu linear. Bucuresti. pratica semiotică.afara cantităţii de elemente şi etape implicate. Este necesar de ştiut că procesul comunicaţional reprezintă un demers complex care presupune existenţa mai multor factori implicaţi în actul comunicaţional. În cadrul Şcolii de la Palo Alto cercetătorii Paul Watzlawick. Georges Mounin şi Louis Prieto structurează teoria comunicării pe distincţia dintre semnal şi indiciu. O. Jeanne Martinet. Trecând în revistă numerose definiţii. care are conotaţii şi trăsături care îngreunează explicarea conţinutului. a înştiinţa. în care un emiţător transmite printr-un canal un mesaj către un receptor. mesaje în interiorul unui cuplu pragmatic format dintr-un “emiţător” şi un “receptor”.Sholten şi G. 1998. comunicarea este un ansamblu de acţiuni care au în comun transmiterea de informaţii.M. comunicarea este un proces mult mai complicat. Ca termen. Semiologia comunicării dezvoltată de semioticienii Eric Buyssens. ca ştiinţă) este studiat ca un act. Comunicarea socială în accepţiunea lui E. Dicţionarul explicativ al limbii române – DEX-ul. proces de comunicare. Van Cuilenburg.Dobrescu este “expresia generală pentru toate formele de relaţii sociale. cu participarea conştientă a indivizilor şi a grupurilor”. stabilind. a spune”. Janet Beavin. un proces şi o relaţie cognitivă. Având o aplicabilitate foarte largă (ca activitatea socială.W. are menirea de a produce anumite efecte. această deplasare în mod frecvent circulă în ambele sensuri. considera comunicarea un concept fundamental în sociologie şi în psihologia socială. Specialiştii în domeniu ca J. Din punct de vedere al ştiinţei comunicării.J. Profesorul Emilian M. a informa. a da de ştire. înregistrează următoarele sensuri ale comunicării: “a face cunoscut. fiecare dintre ele punând accentul asupra unui alt aspect sau componenţă.Dobrescu în Sociologia Comunicării. aşadar. Dificultăţile formulării unei definiţii a comunicării se datorează şi vechimii termenului. informaţia nu se transmite în sine. Don Jackson au formulat axiomele comunicării. Nomen identifică următoarea schemă a procesului de comunicare: emiţător codarecanaldecodarereceptorefect 4 . De asemenea acest proces prin care un emiţător transmite informaţia receptorului are un scop.

). . să fim acceptaţi. Receptorul reprezintă orice grup uman caracterizat prin atitudini şi opinii comune. prin intermediul unor canale specifice. 1995. Comunicarea interumană se bazează pe un ansamblu de procese psihomotorii specific umane. Iaşi. (trad. unele cu rol de emiţător. televiziunea. atunci când nu reuşim să atingem nici unul dintre aceste obiective. un grup sau o organizaţie. ca şi prin continuitatea ideilor şi valorilor sociale. Canalul de comunicare este mijlocul prin intermediul căruia un mesaj ajunge de la emiţător la receptor şi/sau invers (poşta electronică. radioul etc. constituind ţinta mesajului dat de emiţător.transmiterea informaţiei prin intermediul canalelor şi mijloacele de comunicare. litere. să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau de atitudine). 4 Nicki Stanton. Mihaela Constantinescu. în funcţie de modelul care prezintă procesul. mesaj. iar ulterior cea de feed-back şi cea de factori perturbatori.codificarea informaţiei sub formă de mesaj. gândirii. altele cu rol de receptor. canal. Analizând definiţiile prezentate se pot identifica următoarele elemente ale procesului de comunicare: emiţător. Comunicarea implică interacţiunea unor categorii de factori ce nu ţin numai de capacitatea de exprimare. Comunicarea. receptor.1 5 . Augustiniu Mihăilă). . se adaugă codificare şi decodificare.SC “Stiinţă şi Tecnica” SA. Emiţătorul reprezintă o persoană. să fim înţeleşi. Ed. Comunicarea reprezintă procesul de transmitere a informaţiilor între două sau mai multe persoane.decodificarea informaţiei de către receptor sub formă de mesaj. p. Procesul de codare . cifre. Procesul de comunicare presupune parcurgerea următoarelor etape: . gesturi etc. “Comunicarea urmăreşte patru scopuri principale: să fim receptaţi (auziţi sau citiţi).Cristina Anisescu. cuvinte. limbajul. ci cumulează elemente psihologice. sociale şi situaţionale. în care un loc. care are rolul de a comunica un mesaj receptorului prin intermediul canalelor de comunicare. un rol deosebit revine componentei conştiente. semne scrise. înseamnă că am dat greş în procesul de comunicare”4. Mesajele sunt emise şi receptate într-un cod cunoscut de ambii parteneri şi în orice proces de comunicare partenerii au rând pe rând rolul de emiţător şi receptor.decodare se refera la modalitatea de emitere a unui mesaj către receptor şi modul în care informaţia conţinută în mesaj este percepută de către public. Rodica Stoenescu. Mesajul sau semnalul este format din una sau mai multe informaţii pe care emiţătorul le transmite prin canalele de comunicare receptorului.). sub forma mesajelor (sunete.

care la rândul său se întorc la emiţător sub forma feed-back-ului. apărând un decalaj din ce în ce mai evident între circulaţia informaţiilor şi utilizarea lor care este tot mai greu de recuperat.receptorul transmite feed-back-ul. 1. 5 Denis McQuail. Dacă în trecut discontinuităţile în comunicare se datorau diferenţelor culturale şi sociale. . J. În societăţile naţionale dezvoltate sunt satisfăcute aceste condiţii care permit comunicarea instituţională esenţială în scopuri politice. şi anume: .35-36 6 . pp. Pentru a participa la o comunicare socială este necesar a avea pricepere şi mijloace.2.Mijloace de comunicare reprezentaţionale: cărti. Mijloacele moderne de comunicare folosesc tehnologii şi echipamente sofisticate şi costisitoare pentru care este nevoie de pricepere. cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte. (trad. Nu acelaşi lucru se întâmplă în societăţile mai puţin dezvoltate şi uneori chiar şi în statele moderne. azi acestora li se adaugă şi discrepanţele economice şi de putere. radioul. prin intermediul unui canal. Proprietăţile tehnice sau fizice ale mijloacelor de comunicare determină gama de coduri care pot fi trasmise. accesul şi competenţa variază. . Dificultatea constă şi în alegerea celui mai eficient mijloc de comunicare. 2003.Monica Mitarcă). picturi.Mijloace de comunicare mecanice: telefonul. scrieri. faţa. . corpul. Mijloace de comunicare Denis McQuail spune referitor la mijloacele de comunicare că în accepţiunea largă “includ tot felul de limbaje şi alte sisteme simbolice ce pot fi folosite pentru a comunica” 5. p. de specializare. care folosesc limbajele naturale ale cuvintelor vorbite. Editura Polirom.cit. economice şi culturale.22 6 John Fiske. expresiilor. op. Mijloacele de comunicare mecanice utilizează canale create de specialişti în domeniul marilor tehnologii iar aceasta este o mare deosebire dintre acest mijloc de comunicare şi celelalte mijloace. Când spunem mijloace de comunicare ne gândim la vocea umană şi tehnologia transmisiilor audio vizuale. acurateţea mesajului. acest mijloc presupune prezenţa unui comunicator (acesta fiind mijlocul de comunicare). luând în considerare viteza de vehiculare. telefax”6. costul comunicării. Progresul tehnic devansează utilizarea informaţiilor trasmise. gesturilor. în general.“Mijloace de comunicare prezentaţionale: vocea. telex.Fiske în Introducere în Ştiinţele Comunicării împarte mijloacele de comunicare în trei categorii. televiziunea. Bucureşti. fotografii. Introducere în Stiinţele Comunicării. Prin urmare comunicarea devine un proces prin care emiţătorul transmite informaţie receptorului.

Marshall McLuhan. al cărei început McLuhan îl situează în Grecia antică după Homer. de tribalism.comunicarea de la om la om este mai eficientă decât cea telefonică iar telefonul este mai bun decât un raport. fragmentară. lumea tinde să devină o mare familie. După alţi cercetători. era tiparului (1500-1900). 1981. era electronică. acestea sub formă de informaţii. zisă şi era Marconi „este un nou tip de arhaism. care au – după cum se ştie – un rol determinant în societate. sincronic şi imploziv. cultura orală. în Galaxia Gutenberg. . . Orientări operaţionale în cercetarea comunicării de masă. ca simţ. cultura vizuală. . audiovizuală. Omenirea revine acum la stadiul de culegătoare de bunuri. ca mijloc de comunicare. Editura Tritonic. cele patru etape se reduc în fond la trei tipuri fundamentale de cultură (în funcţie de tehnicile de comunicare utilizate). un sat global”. criteriul de clasificare fiind mijloacele de comunicare. cultura electronică. Această cultură este. Introducere în teoria comunicării. legată îndeosebi de utilizarea televiziunii. comunicarea multiplă. 8 Gina Stoiciu. şi anume: . 7 Ion. mitică. marfa centrală este informaţia şi bunurile tangibile sunt pure accesorii ale mişcării informaţiilor” 7. comunicarea indirectă. tribală. consideră că istoria omenirii se împarte în patru mari etape. . specifică epocii moderne şi aflată în plină desfăşurare. Aceasta pentru că e o etapă mitică. Aceste patru etape sunt: . pp. . în opinia lui McLuhan. o reîntoarcere la instantaneitate. . comunicarea directă. iar nu factorii social- economici. . urechea . Haineş. Bucureşti. care este legată de imprimat şi care privilegiază ochiul ca organ de simţ. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 27. de date. globală. Ea este o cultură mecanică.8 Un alt cercetător de prestigiu al mijloacelor de comunicare. era scrisului. al cărei mijloc de comunicare este vorbirea şi care privilegiază. . specializată . 1998. era tribalismului prealfabetic (faza culturii orale). Bernard Voyenne. consideră că există patru moduri de comunicare: . o cultură superioară. Iasi. comunicarea colectivă. p. Se manifestă o distanţare de individualism şi de cosmopolitism şi o revenire la „tribalism. 31-32. 7 .

pe când cel de-al doilea ar avea în vedere tocmai acest ultim aspect. Există mai multe tipuri de comunicare orală. limba constituie un sistem existent în mod virtual în conştiinţa unei comunităţi umane determinate sub forma unui ansamblu de reguli şi convenţii acceptate tacit de membrii corpului social. Iată cum descrie Bernard Voyenne procesul comunicării directe: „O persoană – emiţător – intră în contact direct cu o altă persoană – receptor – sau. ”Dihotomia astfel stabilită ar trebui să poată servi la trasarea graniţelor dintre domeniile lingvisticii şi teoriei comunicării” 9. Este comunicarea interpersonală. fără nici un intermediar. Ed. obiective şi metode de cercetare 9 Sultana Craia. comunicare prin gest. prin care raporturile dintre emiţător şi receptor se modifică. Comunicarea are loc imediat. mass-media şi ştiinţa informării. Comunicarea directă este o formă completă de comunicare. p. dar şi reciproc. Pentru lingvistul Ferdinand de Saussure. Ea este limitată în spaţiu şi în timp. 2008. Dicţionar de comunicare. fără a putea asigura continuitatea relaţiilor dintre ei. primul devenind receptor. In cazul comunicării directe. un schimb permanent de idei. fiind condiţionată de obligativitatea existenţei unui sistem fizic de legătură între cei doi parteneri. alocuţiunea. Are loc un dialog. . eventual. arbitrar/motivat. privire (comunicarea umană non-verbală). al unuia simbolic (limbajul) cu condiţia ca această cheie să fie cunoscută de ambele părţi care comunică”. Bucureşti.67 8 . Comunicarea directă în care actul comunicării se realizează prin mijloace de transmitere a informaţiilor de către o persoană spre o altă persoană. oralitatea. sintagmatic/paradigmatic etc). fiecare cu trăsăturile sale caracteristice: intervenţia. comunicare prin cuvânt (comunicarea verbală ) . Meronia. Distincţia dintre limbă şi vorbire constituie. după cum se ştie. iar receptorul emiţător. Se realizează astfel conexiunea inversă. lingvistica actuală se arată tot mai interesată de teritoriul şi problematica pragmaticii (semiotica a evoluat considerabil ca arie de interes. Comunicarea directă înseamnă: . feed-back-ul. între parteneri se stabileşte un anume tip de relaţii. pe care sociologia le numeşte relaţii primare. căreia i se subordonează toate celelalte opoziţii evidenţiate de lingvistica structurală (formă/substanţă. Actualizarea limbii se realizează sub forma vorbirii. prin intermediul unui sistem de transmitere fizic. Dar. care le permite acestora exercitarea facultăţilor limbajului. toastul şi discursul. cu un număr dintre aceştia din urmă. Comunicarea verbală. sincronic/diacronic. Cel dintâi s-ar limita la studiul limbii ca atare. dihotomia saussuriană fundamentală. de către o persoană spre un grup de persoane sau de către un grup de persoane către alt grup de persoane.

cu sine însuşi. repetiţiile. 9 . pragmatica însăşi întâmpină dificultăţi în a-şi preciza locul în raport cu sociolingvistica şi cu psiholingvistica. În realitate. Numai omul este capabil să dialogheze cu ceilalţi. modulaţiile tonului. 26-27. nu avem nici un motiv să plasăm comunicarea orală pe o poziţie inferioară în raport cu cea scrisă. Scopul unui discurs verbal este acela de a convinge şi de a emoţiona. Tocmai pentru că erau conştienţi de importanţa pentru comunicare a elementelor paraverbale. datorită intervenţiei factorilor extra şi paralingvisticii şi a influenţei decisive a cadrului situaţional. intelect are însă numai omul. doar că sensibil mai bogat şi mai complex. Dacă vom alătura definiţiile celor trei discipline vom observa suprapunerile de preocupări. În discursul oral intervin elemente ale comunicării non-verbale. replicile în suspensie. Henri Wald menţionează o trăsătură care-l deosebeşte pe om de celelalte fiinţe: ”Afectivitate şi inteligenţă au şi celelalte fiinţe. pp. accentele. debitul verbal. în 1938). Dialogul realizează cel mai bine feed-back-ul şi. cum ar fi: gesturile. pe care numai comunicarea scrisă e îndreptăţită să o reprezinte. Oralitatea prezintă. Conceptul se referă la capacitatea oricărui vorbitor de a enunţa fraze alcătuite de el însuşi în chiar clipa rostirii lor. dimpotrivă. un sistem propriu de reguli şi norme. mijloc şi scop. nu mai puţin decât scripturalul. El presupune o 10 Henri Wald. posedă un magnetism. prin conversaţie. Dialogul reprezintă esenţa limbajului. ambiguitatea etc. deoarece numai el a reuşit să vorbească”10. ce o deosebeşte net de toate sistemele de semnalizare sonoră întâlnite în lumea animală. Cuvântul rostit acţionează incomparabil mai puternic. cu care are multe puncte comune.din momentul definirii sale de către Charles Morris. mimica.. enunţuri incomplete. afectiv şi raţional. dacă ne gândim că cea dintâi este incomparabil mai eficace ca liant social decât cea de a doua. echilibrul dintre individual şi social. specifică numai omului. ba chiar.cit. Pe această linie a deosebirilor dintre om şi animal. 1983. prin meditaţie. autorii şi copiştii de manuscrise au simţit nevoia unor semne grafice destinate marcării intonaţiei. capacitatea de a dialoga. O altă trăsătură ce caracterizează comunicarea verbală este productivitatea (se foloseşte şi termenul de creativitate când e vorba de scriitorii de excepţie). Revenind la comunicarea verbală. subliniem caracterul ei simbolic. op. totodată. Există prejudecata că oralitatea ar constitui o abatere de la norma lingvistică. teoreticianul deosebeşte o trăsătură fundamentală. pauzele. tăcerile.

Aşa cum reiese din cursul lui Ion Haineş „Introducere în teoria comunicării”. purtătoare a unei semnificaţii de natură comunicativă sau afectivă” 11. teatrul (pantomima). vârstă şi temperament. riguros. proxemica (proxemia). deosebit de importante sunt condiţiile desfăşurării lui: intenţia. 128 10 .a. limbajul gesturilor are un randament mai redus. adecvarea la subiect ş. starea sufletească. de subliniere sau evidenţiere a expresiilor sonore. auditoriul (gradul lui de cultură). în special ca acţiune dramatică. care intră în sfera retoricii. Comunicarea umană non-verbală. cinematografia (filmul mut). Edward Hall spune că ”Proxemica afirmă. muzica (dirijatul. În cartea sa Sisteme de comunicare umană. gestul capătă un rol fundamental. mijloacele non-verbale. alături de cuvânt. există mai multe tipuri de a dialoga : de informare reciprocă (atunci când poziţiile partenerilor coincid). de influenţare (intenţia de a schimba opinia interlocutorului). Trebuie.cit. ca artă producătoare de persuasiune. Se vorbeşte în ultimul timp tot mai mult despre regulile de politeţe. despre etichetă despre „limbajul trupului”. şi anume: „orice mişcare corporală. Pantomima reprezintă un sistem organizat de gesturi şi mimică. al comunicării prin gest şi mimică – a apărut o nouă ştiinţă. involuntară sau voluntară. de pildă. un schimb dialectic de argumente. capabil de a se substitui vorbirii sonore. Faţă de limbajul sonor. p. care contribuia la impresionarea şi convingerea afectivă a receptorului. şi încă pe scară largă. În toate tipurile de dialog. în sens larg. să facem distincţia între dialog (schimb dialectic de argumente) şi discurs.d. de comunicare (asumarea reciprocă a unei soluţii). Comunicarea umană non-verbală se realizează pe mai multe căi. salut. În antichitate exista arta oratorică. ca manifestări gestuale care diferenţiază oamenii în funcţie de aria geografică şi gradul de cultură. Faptul că şi-a creat un mod de comunicare ce îi aparţine în exclusivitate – limbajul articulat – nu l-a împiedicat pe om să utilizeze. Lucia Wald ne oferă o definiţie a gestului. o demonstraţie a caracterului democratic al relaţiilor dintre parteneri. dar compensează acest lucru. Pentru anumite domenii de activitate.confruntare liberă de păreri. baletul). Limbajul gesturilor.m. op. Alături de kinezică (kinetică) – ştiinţa care studiază limbajul trupului. Gesturile constituie un mijloc auxiliar. 11 Ion Haineş. capacitatea de a pune întrebări şi de a primi răspunsuri. cum ar fi oratoria. în cadrul căreia. în esenţă. prin faptul că posedă un grad mare de universalitate. de asemenea. contextul. gesturile reprezentau o limbă internaţională. Discursul este comunicarea orală a unui mesaj într-o formă unitară. Pentru Quintilian. gestul avea o extraordinară funcţie estetică şi expresivă.

d. care i se transmite şi receptorului. de durere (oftatul). de dragoste.a. de satisfacţie şi bucurie. mândria etc. pentru că este mai autentic. În cadrul comunicării umane non-verbale intră. că acesta poate comunica un mesaj mult mai convingător decât cuvintele.privirea joacă un rol determinant în realizarea feedback-ului . modestia. bătaia pe umăr – ca forme vechi ale comunicării prin care se stabileşte o relaţie de intimitate. în principal.. Forţa recunoscută a privirii limitează dreptul de a o folosi oricum şi oricât. de asemenea. sincer. pentru manifestarea unui sentiment de compasiune. oftatul. Comunicarea umană nearticulată este o altă modalitate a comunicării umane non-verbale.că instinctul teritorial – atât de important în viaţa animalelor – e departe de a fi dispărut la om ”. compensarea distanţei fizice. Bucureşti.12 Cercetătorii sunt unanimi în a-i recunoaşte privirii statutul de cel mai important mijloc de transmitere a mesajelor non-verbale. la kinezică sau kinetică. tusea. Comunicarea cromatică. a capului. de dezaprobare (tusea). sărutul. ”Concluzia autorului este că persoana aflată pe treapta cea mai de sus a ierarhiei sociale sau de conducere se bazează. 1995. ş. pentru transmiterea intenţiilor sale. După Mark Knapp funcţiile mai importante ale comunicării vizuale sunt în număr de patru: cererea de informaţie . simpatie. Scopul acestuia este de apel sau de avertizare a unor parteneri aflaţi la distanţe mari. Poziţia corpului. protecţie. transmite ideea unei puternice emoţii. Prin limbaj tactil înţelegem atingerea. Allan Pease ne convinge că „limbajul trupului” este fascinant. de coordonare a unor acţiuni colective. informarea altor persoane că pot vorbi . a picioarelor. Limbajul trupului. strâns legat de spaţiul personal amintit anterior. îmbrăţişarea. 25. pe vocabularul său bogat. mai deschis şi încărcat de o anume emotivitate. De multe ori. de durere sau de bucurie. societatea stabilind reguli nescrise de restrângere a libertăţii privitorului. Este una dintre cele mai vechi forme de comunicare şi cunoaşte o mare diversitate de manifestări: strigătul. fluieratul etc. indicarea naturii relaţiei . 11 . educaţia. a ochilor pot comunica starea socială. mişcarea mâinilor. superioritatea sau inferioritatea. manifestată prin modificarea culorii obrazului. p. în timp ce una mai puţin educată sau necalificată se va sprijini. cultura. Editura Polimark. furia. supărarea. timiditatea. 12 Allan Pease.m. mai mult pe gesturi decât pe cuvinte”. râsul. şi limbajul tactil. emoţia. atunci când sensul mesajului non-verbal intră în conflict cu cel verbal. suntem înclinaţi să dăm crezare mesajului non-verbal.

opţiunilor personale sau de grup ale diverselor categorii sociale. de la un emiţător la un număr (teoretic infinit) de receptori. O etapă care precede apariţia scrierii este pictografia. obiective în timp şi în spaţiu. deci o limită spaţială. limbajul plastic. Cum spune Marshall McLuhan trecerea a provocat o adevărată ”ruptură între lumea magică a auzului şi lumea indiferentă a văzului”. fizică. Singura scriere ideografică păstrată până astăzi este scrierea chineză. prin intermediul scrierii (faza culturii vizuale) a provocat o schimbare radicală a tipului de mesaj. Comunicarea directă presupune însă o apropiere fizică între emiţător şi receptor.000 de ani î. deosebit de importante. Ea se realizează prin intermediul privirii. limbajul cinematografic.Hr. Este vorba despre zvon care are o importanţă mare în comunicare. prin adaos sau. fără îndoială. prin care se suprimă condiţionarea materială. apropierea dintre partenerii de dialog şi se creează posibilitatea transmiterii unei informaţii nedeformate. acest tip de comunicare se realizează şi printr-o transmitere în lanţ a unui mesaj. dimpotrivă. al cuvântului. viciindu-l însă – voit sau nevoit –. comunicarea umană non-verbală implică şi limbajul muzical. Prin urmare. cel mai complex rămâne. la rândul lor. Trecerea de la comunicarea directă (faza culturii orale) la comunicare indirectă. care pot. După cum reiese din cele prezentate mai sus. desenele au avut o funcţie multiplă (magică. la reprezentările de oameni şi animale de pe pereţii peşterilor ale omului primitiv (acum 50000 de ani). Iniţial. 12 . prin omisiune a unor elemente ale informaţiei. Rolul pe care ea îl are în viaţa cotidiană este imens. Desigur. scrierea inaugurează un nou tip de comunicare. concepţiilor. artistică. După schema lui Bernard Voyenne. adică la un sistem de notare a ideilor prin semne care reprezintă obiecte. mai ales. Antropologul Andre Leroi-Gourhan consideră că cele mai îndepărtate vestigii ale scrierii datează de acum 35. Dintre sistemele de comunicare non-verbală elaborate de om. de comunicare). până la desenele rupestre din epoca preistorică. ce fac în primul rând obiectul de studiu al esteticii şi al artelor respective. Istoria scrierii ne trimite în urmă cu zeci de mii de ani. toate trei fiind modalităţi specifice de comunicare. comunicarea directă este o formă completă de comunicare. ca şi una temporală. De la pictografie se trece la ideografie. al gestului şi. Ideograma este un semn grafic. deformându- l. să retransmită imediat mesajul. muzica. ca şi a relaţiilor care se stabilesc între emiţător şi receptor. conform intereselor. folosit în scrierea hieroglifică egipteană şi chineză pentru a nota o idee sau un cuvânt. în comunicarea de masă. autentice. Comunicarea indirectă. în mod deosebit.

ci şi modul de gândire şi de comportament. Comunicarea multiplă are un caracter puternic socializat. Comunicarea multiplă. 13 John Fiske. care în cursul aceluiaşi secol s-a răspândit în toată Europa. se răspândeşte în secolele al VI-lea şi al VII-lea în Asia. se stabileşte o anumită relaţie între emiţător şi receptor. dintre autor şi public.cit. Inventarea tiparului a însemnat începutul unei noi ere în istoria comunicării prin posibilitatea multiplicării mesajelor într-un număr teoretic infinit de exemplare. care finalizează procesul de comunicare prin tipărirea cărţii. o marfă. la Mainz. perenitate. se materializează în două produse ce ţin de civilizaţia omului modern. durată – o desprindere de prezent. Prin adoptarea alfabetului fenician de către greci (în jurul anului 775 î. ”Cartea nu este numai o expresie a culturii. între public şi autor. Hr). Această marfă. Un rol important în simplificarea semnelor şi în difuzarea scrierii l- a avut apariţia tiparului. de difuzare”13. O formă de tranziţie între scrierea fonetică (silabică) şi alfabet este scrierea feniciană. iar între ei intervine un al treilea personaj.138 13 . prin propagare. op. Tipografia a făcut din cultură un bun de consum. ci şi o formă materială concretă. Ea are nevoie de pieţe de desfacere. caracterul multidirecţional al difuzării. Tiparul revoluţionează nu numai tehnica editării. Simplificarea alfabetului a contribuit la marea răspândire a scrierii. Hr.. tiparul de lemn era cunoscut încă din secolul al XI-lea. Johanes Gutenberg (1400–1468) a inventat tiparul cu litere de metal. care alimentează setea de cunoaştere. În acest context. o marfă uniformă şi repetabilă. nevoia informării rapide şi exacte. şi anume: cartea şi presa. Descoperirea tiparului a impus civilizaţia vizuală. folosită de sumerieni. a spiritului. Aceleaşi caracteristici ca şi în cazul comunicării indirecte (prin scriere). p. editorul. în jurul anului 1450. propagarea ei în lanţ. În secolul al XV-lea. iar în secolele al XI-lea şi al XII- lea în Europa. Ultima fază a scrierii o reprezintă scrierea alfabetică. o comunicare cu trecutul şi chiar cu viitorul. în China. în Germania.A urmat scrierea cuneiformă. provocând o schimbare radicală a raporturilor dintre emiţător şi receptor. dar mesajele sunt multiple şi transmise razant. În China. acesta a devenit strămoşul tuturor alfabetelor occidentale. cu caractere mobile. logică. Marea realizare a acestei invenţii constă în reprezentarea fiecărui sunet printr-un singur semn. asigurându- se astfel fidelitatea informaţiei scrise. Scrierea înseamnă precizie. Hârtia apare în secolul al II-lea d.

Alcătuirea unei pagini de ziar cu titluri subtitluri. caracterul scriptic fiind aproape imperceptibil. cât şi în cel al ziarului putem vorbi de funcţiile textului: discursivă. multiplă şi colectivă. difuzare. Dacă în comunicarea directă. în cazul comunicării colective – prin intermediul ziarului. Mesajul însuşi se socializează. Comunicarea indirectă. Atât în cazul cărţii. în Ţările de Jos. desene. cere un efort de înţelegere. Impresia de oralitate este atât de profundă încât nu avem nici un moment senzaţia că ne aflăm în faţa unui text. Comunicarea colectivă. discursului oral îi este specifică redundanţa. în timp ce textul se caracterizează prin precizie. pentru a fi descifrat. Dar. şcolarizarea masivă. ceea ce înseamnă înscrierea sa într-un cod. radioului şi televiziunii – atât emiţătorul cât şi receptorul devin două grupuri: cei care scriu şi tipăresc ziarul sau realizează o emisiune de radio şi cei care-l citesc sau audiază. care. caracter comercial. – are un rol important asupra impactului cu cititorul. la care se adaugă fotografii. Modalitatea de comunicare este mai complexă: ea este indirectă. ”Procesul comunicării colective se realizează prin intermediul 14 . în sensul actual al cuvântului. devine colectivă. a poştei şi mijloacelor moderne de comunicaţie. Expresia valorică supremă a funcţiei documentare a textului este cartea. public larg. pentru comunicarea cu el. înseamnă transformarea discursului oral în text. o capacitate maximă de analiză şi sinteză. dezvoltarea oraşelor. caricaturi etc. Efectele apariţiei tiparului. Ziarul. documentară şi iconică. preţuri accesibile. revoluţia industrială. invenţiile specifice erei electronice –vor duce la apariţia unor noi modalităţi de comunicare şi a unor noi relaţii între oameni. el are o funcţie iconică. indirectă şi multiplă emiţătorul de mesaje este unul singur. Punerea în pagină (în cazul ziarului. Prin urmare. realizată prin intermediul scrisului. Acesta este cazul multor scriitori care urmează îndeaproape limba vorbită. un caracter informativ şi reflexiv. rubrici speciale. Altfel formulat. şi mai ales în cazul ziarului. cu consecinţe în plan social şi psihologic. Textul este imagine. continuitate. al cărţii) are o importanţă deosebită pentru cititor. a apărut în Europa. atât în cazul cărţii. uneori. comunicarea se socializează. Între cele două există asemănări şi deosebiri. claritate. ordine şi structură logică a ideilor. Astfel. textul poate reproduce discursul. ceea ce înseamnă periodicitate. 17 mai 1605 la Anvers. informaţie de actualitate. pentru atragerea sau respingerea lui. Funcţia documentară a textului presupune o eliberare totală de redundanţa oralităţii.

în engleză. colectivă sau de masă. Bucureşti. la care se pot adăuga şi telefonul. 15 .16. În definirea conceptului mass-media. Orientări operaţionale în cercetarea comunicării de masă. elaborare şi difuzare de mesaje (ca instrumente de comunicare de masă).150 15 Gina Stoiciu. cum ar fi: sociologia. caracterul universal. colective sau de masă. ci grupuri. televiziunea. p. casetofonul. În cazul comunicării colective se vorbeşte despre comunicarea de masă şi. şi anume: cei care constituie antreprenorii de presă şi personalul lor”14. cibernetica. discul.) se impun cercetării”15 din cel puţin două puncte de vedere: din punctul de vedere al conţinutului şi din punctul de vedere al modelării conţinutului. 14 Ibidem. Receptarea lor periodică tinde către permanenţă. difuzare masivă (în engleză. Între comunicare de masă şi mass-media nu există o suprapunere totală de sensuri. cinematograful. mass communications. magnetofonul. acestea însăşi fiind compuse fie din indivizi. ansamblul mesajelor destinate unui mare public. pentru că aduce veşti aproape în acelaşi timp cu desfăşurarea lui sau cu un decalaj foarte mic. despre mass-media (mijloace de comunicare de masă). mesaje de difuzare socială. care o diferenţiază de toate celelalte forme de comunicare. Emiţătorul şi receptorul nu sunt indivizi. informare colectivă. adică. mass-media. când avem în vedere obiectul comunicării. Când avem în vedere produsele. Fenomenul complex al mass-media face obiectul diverselor ştiinţe. Bernard Voyenne vorbeşte în cartea sa La presse dans la société contemporaine despre trei caracteristici ale comunicării sociale prin intermediul presei. teoria informaţiei. Mesajele trebuie în mod obligatoriu. mai nou. publicitatea etc. înţelegem tehnicile. Editura Ştiinţifică. trebuie să avem în vedere două aspecte esenţiale: ansamblul de mesaje culturale difuzate pe scară de masă în condiţiile civilizaţiei tehniciste (drept conţinut) şi mijloacele tehnice de creare. mijloacele de difuzare. pentru că este prezentă peste tot şi în orice moment. lingvistica.unor grupuri sociale specializate. să treacă printr-un organ de informare. vorbim despre comunicare de masă. p. masivă sau de masă (în engleză. 1981. fie din grupuri mai mici. mass-media). marea presă. cartea. vorbim despre comunicaţiile sociale. şi anume: caracterul instantaneu. când avem în vedere instrumentele. permanenţa. psihologia socială. ”Componentele mass-media (radioul. Mai exact. pentru că nu cunoaşte nici o întrerupere şi jalonează istoria în continuitatea ei. Mesajele multiple sunt foarte numeroase. Tehnicile moderne sunt cele amintite mai sus. iar mesajele folosite sunt valori culturale preluate şi adaptate la limbajele de comunicare de masă. mass communication). semiotica etc.

televiziunea este prezentă în majoritatea ţărilor lumii.000–18. ci şi un mod modern de editare. Marshall McLuhan consideră că ”societăţile se deosebesc între ele mai mult prin natura mijloacelor prin care comunică oamenii decât prin conţinutul comunicării”.000 de exemplare pe oră. deoarece se bazează pe o tehnologie modernă (tiparul. al radiofoniei şi cinematografiei. marcată de apariţia unui mare număr de ziare şi în tiraje impresionante. cât şi în difuzarea de masă. Apariţia televiziunii este. televiziunii. Cu ajutorul lui. fonografului (Thomas Edison. Mijloacele de comunicare de masă au o istorie destul de recentă. Calculatorul posedă un 16 . O etapă importantă în dezvoltarea comunicaţiilor moderne a fost determinată de tehnologia electronică. atât în planul tehnicii de imprimare. pe o revoluţie industrială. în 1877 şi-a patentat fonograful). a unei prese specializate. a unei prese pentru femei. a unei prese literar-artistice etc. dar şi pe apariţia unor organizaţii comerciale interesate atât în producţia de masă. omul de ştiinţă american Alexander Graham Bell a inventat telefonul). aducătoare de profit. deci a unui canal audio-video. radioul. Constatăm existenţa unei prese politice. cinematografului. informaţiile pot fi păstrate şi prelucrate în diverse moduri cu o maximă rapiditate. al comercializării şi difuzării lor. calculatorul căpătând un rol fundamental în evoluţia societăţii în general. telegrafia. internetul). Morse a realizat un aparat electromagnetic pentru telegrafie. Astăzi. brevetat în 1840). televiziunea. cinematograful. cât şi în cel al calităţii ziarelor. a telefonului (în 1876. Cercetătorii consideră că vârsta de aur a marilor cotidiene este aceea a anilor 1890–1920. în Anglia în Franţa. a presei. prin prelucrarea ştirilor. între anii 1860–1870 în Statele Unite ale Americii. avea să însemne imprimarea a 12.B. Evident. Inventarea rotativei. care posedă toate posibilităţile pentru apariţia unor ziare de mare tiraj şi la preţuri accesibile unui public de masă). telefonul. se modifică profund modalitatea de comunicare. La toate acestea se adaugă o nouă cucerire a epocii moderne: calculatorul. în special. chiar şi în ţările „lumii a treia”. Ea marchează apariţia telegrafului (inventatorul american S. Cel mai vechi mijloc de comunicare de masă este presa (e vorba de presa modernă. Calculatorul devine nu numai o bancă importantă de date pentru ziare. de exemplu. pentru copii. inventat de fizicianul italian Guglielmo Marconi). Prin capacitatea sa excepţională de a memora cantităţi imense de date. a unei prese a elitelor intelectuale.F. radioului (brevetat în 1896. punerea lor în pagină etc. desigur rezultatul unui lung şir de invenţii în domeniul electricităţii. secolul al XX-lea aduce o extraordinară diversificare a presei.

mai ales.3. destinat doar cunoscătorilor. În lucrarea lui Alvin Toffler. p. Piaţa comunicării poate să fie exclusiv informaţională sau exclusiv a interesului.( trad. ceea ce înseamnă integrarea comunicării într- o industrie a comunicării. care devine unul specializat. ea va aspira nu numai la siguranţa şi destinderea sensurilor univoce. 1. 1995. cerere şi ofertă. 16 Alvin Toffler. prin introducerea tehnologiei informatice care. Spaţiul public şi comunicarea. e pusă următoarea întrebare: ”Va fi computerul eroul comunicării”? Răspunsul este fără echivoc: ”Computerul va universaliza nevoia de dialog a fiinţei umane într-o formă contemporană. Totul este ca între mijloacele moderne de comunicare să existe o conlucrare complexă. În această piaţă se întâlnesc cererea şi oferta. vom fi de acord. cu multiplele sale posibilităţi de comunicare. în forme ale viitorului comunicaţional. „Piaţa comunicării” este formată din piaţa informaţiei care cuprinde cererea de informaţie din partea publicului şi piaţa interesului care cuprinde oferta asigurată de emiţători. Prin codurile şi limbajele sale. este comunicaţională. pe diverse planuri. se observă tendinţa de mondializare a contextului comunicării. La fel ca dialogurile platoniciene. p. Editura Polirom. dar. Powershift / Puterea în mişcare. Bucureşti. În acelaşi timp.de Monica Mitarca. rolurile de emiţător şi receptor se inversează: emiţătorul este acela care solicită interesul publicului. Jocul acesta dintre cerere şi ofertă determină raportul invers proporţional dintre preţul de piaţă şi mărirea consumului. Dimensiunea economică a comunicării Comunicarea publică poate fi descrisă şi în termeni economici. Tehnologia informaţională va da fiinţă unei noi realităţi. Beatrice Osanu şi Eduard Săvescu) Iaşi. „Pe piaţa interesului. iar publicul acordă sau nu atenţie mesajelor”17. adică de asigurare a accesibilităţii ei. ci şi la participarea la procesul mai larg al democratizării vieţii sociale”16. în esenţa ei. că noul sistem mass- media este un accelerator de powershift (putere în mişcare). Se modifică mediul de comunicare. Editura Antet. Instrumentul de schimb ca în orice piaţă este banul. au loc negocieri şi schimburi.75 17 . aşa cum opera filosofului antic devenea idealul limbii clasice greceşti. 2002. cum sunt economie de piaţă.mare potenţial comunicativ. existenţa artificială. Dacă adăugăm la toate acestea tehnologia mai nouă a Internetului. ceea ce provoacă o anumită inegalitate în procesul comunicării. Procesul informatizării produce transformări substanţiale în sfera comunicării. poate nu va formula concluzii şi va păstra cu grijă frumuseţea şi bogăţia limbii naturale. dar de cele mai multe ori are loc o combinaţie între cele două. împreună cu Alvin Toffler. 349 17 Isabelle Pailliart.

Lumea presei nu face excepţie de la legile economiei de piaţă. meşteşugarilor. care includ. sunt bunuri care sunt destinate unui consum colectiv sau unui consum individual. radioul şi televiziunea au produs mutaţii culturale. pick-up-uri. politice şi economice de o complexitate care constituie obiectul de interes pentru numeroase studii. apar ca opere de autor sau ca produse anonime. 2004. a căror valoare de consum se deteriorează foarte repede şi care trebuie înlocuite permanent cu alte bunuri. p. presa apare sub forma unor produse reproductibile. Aceste doua procese au depins de deplasarea fizică a persoanelor şi bunurilor.). Ce este de reţinut că ceea ce se difuzeaza este o idee. o muncă artistică sau culturală18. Un exemplu de invenţie tehnologică este tiparul iar ziarul este de tip socio-cultural. despre o „societate a informaţiilor”. de tip aparte. Ziarul ca aplicaţie a tiparului a fost o invenţie mai târzie şi a depins de contextul politic şi social al Europei Occidentale la începutul secolului al XVII-lea. Introducere în Sistemul Mass Media. în moduri diferite. aparate video. Majoritatea bunurilor generate de industriile mass-media sunt bunuri perisabile. Presa de masă. Iaşi. Procesele de comunicare pot fi considerate cauze sau condiţii necesare ale schimbării. apar ca produse autonome sau ca produse care necesită echipamente ajutătoare pentru a fi consumate (aparate de radio. Dimensiunea economica a sistemului media s-a născut ca activitate intelectuală şi ca o formă autorizată de producţie. Pentru că mărfurile mass-media sunt perisabile. a făcut să se vorbească de multă vreme. casetofoane. de altfel şi comunicarea.Editura Polirom. În calitatea ei de marfă culturală. filmele documentare). ea este dominată de goana după noi pieţe şi de obsesia profitului. a intrat în spirala industrializării şi comercializării: ea a devenit obiectul unei pieţe şi.56 18 . respectiv. receptoare TV. mai ales când sunt gândite în termenii invenţiilor tehnologice sau socio-culturale. În anii 1970 televiziunea a atins nivelul de saturaţie. Aceste mărfuri au un caracter complex: ele apar simultan ca bunuri şi servicii. industrii a produselor mass-media. Acesta a fost un proces de difuzare a unei inovaţii şi progresele ulterioare în tehnologia tiparului au fost diseminate într-un mod asemănător. iar radioul acelaşi nivel cu un deceniu şi jumătate mai înainte. sociale. dar. Această caracteristică are mai multe consecinţe. reţele telematice etc. din secolul XIX. 18 Mihai Coman. Epoca mijloacelor de comunicare computerizate. Primul a fost inventat într-un anumit loc si timp şi s-a răspandit în toată Europa şi mai departe prin intermediul călătorilor. cinematograful. sunt valori imediat perisabile (ştirile radio şi TV) sau valori cu o durată mai mare de consum (revistele specializate. Mijloacele comunicării de masă au accelerat ritmul vieţii umane. calculatoare.

De aceea. între diferite posturi de radio sau de televiziune şi între diferite emisiuni ale aceluiaşi post. va alege. apare o mobilitate a publicului. între diferite ziare sau articole din acelaşi ziar. Consumatorul poate decide dacă: va investi un anumit capital (financiar sau de altă natură) pentru un produs mass-media sau pentru alt tip de produs. poate privi un program la televizor). produsele mass-media nu pot fi stocate (cu unele excepţii). Ştirile. în interiorul unui anumit canal. utilizează practici selective. să limiteze costurile de producţie. Perisabilitatea bunurilor mass-media face ca reacţiile şi comportamentul consumatorilor să devină factori esenţiali în asigurarea succesului comercial al unui asemenea produs. bunurile produse de alte industrii culturale ca filmele. jocurile. Companiile 19 . Fiind perisabile. structurate de diverse centre de interes. Datorită înmulţirii produselor mass-media (saturarea pieţei) şi posibilităţii de a circula rapid de pe un post pe altul (sistemele de telecomandă). managementul performanţei a fost aplicat practic. pe o piaţă întinsă (număr mare de cumpărători). va opta pentru unul sau altul dintre diferitele tipuri de mass-media (poate citi un ziar. În sistemul mass-media. În literatura de specialitate managementul performanţei este un subiect larg dezbătut. poate asculta o emisiune la radio. muzica. Pentru ca producţia de bunuri mass-media să fie continuă.ele trebuie produse în flux constant. Anumite categorii de populaţie utilizează şi diverse strategii şi tactici de raportare la mass-media. piesele de teatru. radio sau televiziune nu pot stabili politici de producţie pe termen lung. manifestările sportive. dezbaterile. să găsească soluţii alternative de finanţare şi să lărgească permanent aria de distribuţie. Evoluţiile gusturilor şi nevoilor publicului nu pot fi prevăzute cu uşurinţă. produsele mass-media trebuie realizate şi distribuite la preţuri convenabile. pentru a fi distribuite ulterior. distribuţia trebuie să se facă în mod neîntrerupt. Deoarece valoarea lor se pierde. pot fi stocate. Acesta caută emisiuni interesante. dar în companii. mai mult decât celelalte industrii. astfel încât piaţa să nu cunoască sincope. momente de lipsă a unor asemenea mărfuri. spectacolele sunt legate de actualitatea imediată. capabilă să poată absorbi într-un timp cât mai scurt mărfurile respective. industria presei este preocupată. firme multinaţionale. stocarea şi distribuirea lor tardivă le reduce valoarea şi şansele de vânzare pe piaţa bunurilor mass-media. între mai multe tipuri de produse. Pentru organizaţiile româneşti managementul performanţei este încă un subiect teoretic. deci întreprinderile de presă scrisă.

Prima orientare. vede comunicarea ca pe o transmitere de mesaje20. Semiotica defineşte interacţiunea socială ca fiind ceva care constituie individul ca membru al unei anumite culturi sau societăţi. Ştiinţa comunicării Această disciplină. marketingul este singura direcţie de comunicare externă. Ea este preocupată de rolul textelor în cultura noastră. Comunicarea managerială permanentă în cadrul organizaţiei este alături de motivarea angajaţilor veriga cheie în obţinerea performanţelor propuse. Având în vedere cele de mai sus John Fiske numeşte prima orientare “şcoala –proces” care se inspiră din ştiinţele sociale şi mai ales din psihologie şi sociologie.EdituraTritonic. socială. este nevoie de o multitudine de abordări disciplinare pentru a o studia complet. modificând una alteia comportamentul.cit. 68 20 John Fiske. Pentru şcoala-proces interacţiunea socială este un proces prin care se creează o legătură între două persoane. Pentru a face din comunicare un obiect de studiu. Bucureşti. A doua orientare înţelege comunicarea ca producţie şi schimb de semnificaţii21.evolueaza sub „semnul legilor economice ale pieţei. 2009. 1. În concluzie putem vorbi de dimensiunea economică a comunicării de masă. organizaţională. Ea este interesată de modul în care emiţătorii şi receptorii codifică şi decodează mesajele. şcoala. 19 Adela Rogojinaru. studiul comunicării îl reprezintă studiul textului şi al culturii. Comunicarea internă trebuie considerată un instrument important pentru managementul performanţei. Lucrul aceste este valabil în orice tip de firmă cu orice configuraţie şi indiferent de mărime. p.4. Comunicare şi Cultura organizationala:idei si pratici in actualitate. Pentru aceasta. şi aceea desfăşurată unilateral”19. a fost deja consacrată în mediul ştiinţific şi universitar. de modul în care transmiţătorii folosesc canalele şi mijloacele de comunicare. starea mentală sau reacţiile emoţionale. Aceste două şcoli interpretează diferit definiţia dată comunicării ca interacţiune socială prin intermediul mesajelor. op. p. ştiinţa comunicării. ocupându-se de actele de comunicare iar cea de-a doua “şcoala semiotică” care se inspiră cu predilecţie din lingvistică şi sfera artei având ca obiect operele de comunicare. Comunicarea apare ca un proces prin care o persoană influenţează comportamentul sau gândirea altei persoane. Ca atare metoda lor de studiu este semiotica (ştiinţa semnelor şi semnificaţiilor). a sistemului mass media.16 21 Ibidem 20 . În studiul comunicării sunt două orientări.

ingineria. Peters arată că cercetarea comunicării a fost sărăcită parţial şi din cauza că ea a fost instituţionalizată ca disciplină academică ce revendică întreg 22 Idem. Ea este mult prea absorbită de semnificaţia sa practică pentru a mai găsi energie şi pentru demersul teoretic”23. ca domeniu distinct de cercetare s-a format din mai multe surse teoretice.ro. Un motiv al acestei „insularizări” a cercetării comunicării este dată de faptul că deşi ca preocupare ea există din cele mai vechi timpuri. Robert T. Acest fapt ne arată lipsa unui canon teoretic general acceptat şi al unei referinţe generale.23 21 . Nicoleta Corbu. „Proces practic prin definiţie. Domeniul cercetării comunicării are o seamă de subdomenii cu o relaţie relativ mică sau deloc între ele. Anderson. 195 apărând doar în una din cele şapte şi doar 18 sunt incluse în mai mult de trei cărţi. psihologia sau chiar zoologia. Robert T. prin intermediul interacţiunii cu ceilalţi receptori. Cititorul aduce cu sine ceva din experienţa culturală în legătura cu codurile şi semnele care compun textul. În cazul acesta emiţătorul nu mai joacă un rol important ci textul şi modul în care este descifrat. iniţial a încercat să se instituie ca un loc multidisciplinar al „reglărilor pentru toate aceste discipline”. în Communication theory: Epistemological foundations care analizând un număr de şapte lucrări dedicate acestui domeniu constată că ele enumeră 249 de „teorii” distincte. pp. Această ştiinţă face parte dintr-un domeniu vast dar totuşi un domeniu limitat. Craig arată că disciplina care este comunicarea. Ştiinţa comunicării studiază circuitele profesionale şi instituţionale ale informaţiei. comunicarea este puţin abordată sub raport teoretic. Ele pot fi subsumate unor tipologii generale de studiu ale comunicării şi informaţiilor. Istoria Comunicării. după cum arată James A. Bucureşti. fie că această informaţie este destinată publicului în general sau unui public specializat. De-a lungul timpului s-au dezvoltat o diversitate de concepţii şi modalităţi de întelegere şi explicaţie ale comunicării. Cele două şcoli diferă şi de modul înţelegerii a ceea ce constituie un mesaj.”Şcoala – proces percepe mesajul ca un lucru transmis prin procesul de comunicare iar semioticienii văd mesajul ca pe o construcţie de semne care. produce înţelesuri”22. Editura Comunicare. Alina Bărgăoanu. Modul de abordare a ştiinţei comunicării seamănă cu abordarea definirii comunicării. Craig urmându-l pe John D. J.Fiske recomandă ca în abordarea problemei comunicării să se ţină cont de ambele şcoli. cum ar fi matematica. din discipline ce nu par a avea legătură una cu alta. p. 2007.17-18 23 Paul Dobrescu.

ne străduim să fim înţeleşi de ei. (11) răspuns discriminatoriu (sau constant) al unui organism la un stimul. (10) proces de îndreptarea a atenţiei către o altă persoană în scopul reproducerii idelor. (3) interacţiune (chiar la nivel biologic). de a acţiona efectiv şi de a apăra sau întări eul. cel mai celebru demers în acest sens fiind cel a lui Frank Dance. figuri. Interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea au fost împrumutate ca practici pentru a crea un domeniu unitar şi coerent. fiind simple fişe de catalog. diagrame etc. (4) proces care ia naştere din nevoia de a reduce incertitudinea. imagini. Această preluare în fapt nu înseamnă un progres în studiul comunicării. op. transmitere sau împărtăşire. „Teoriile referitoare la comunicare sunt preluate din diverse domenii în care ele au apărut. (telefon. (12) transmitere a informaţiei (care constă în stimuli constanţi) de la o sursă la receptor. a ideilor. au existat şi există încercări de a găsi un temei comun al cercetărilor. schimb. (2) proces prin care noi îi înţelegem pe alţii şi alternativ. (6) transfer.domeniul comunicării sub tutela sa. ci prin desprinderea din contextul lor original ele devin neproductive.cit. (5) proces de transmitere a informaţiilor. telegraf. (7) proces care uneşte părţile discontinue ale lumii vii. (9) totalitatea mijloacelor de transmitere a mesajelor militare. distingând 15 componente conceptuale: (1) schimb verbal de gânduri sau idei. emoţiilor sau priceperilor prin folosirea simbolurilor (cuvinte. 24 John Fiske. radio. care trece în revistă 95 de definiţii ale comunicării în lumina a ceea ce se înţelege prin concept în filosofia ştiinţei. curieri).26 22 .). dar ele au fost împrumutate pentrua susţine proiecţiile şi statusul instituţional al disciplinei comunicării şi nu pentru a crea un miez coerent şi distinctiv al teoriei comunicării. p. (8) proces care face comun mai multora ceea ce este monopol al unuia sau al unora. Desigur. (13) proces prin care o sursă transmite un mesaj către un receptor cu intenţia de a-i influenţa comportamentele ulteriore. a ordinelor etc. ele fiind catalogate într-un eclectism steril în manualele de comunicare”24.

(14) proces de tranziţie de la o situaţie structurală în general la o altă situaţie, aflată într-o
formă perfectă;
(15) mecanism prin care se exercită puterea”25.
Această enumerare a sensurilor conceptului de comunicare, în fapt, nu argumentează ideea
că am fi în prezenţa unei teorii a comunicării sau a unui concept unic al comunicării, ci mai
degrabă o teoretizare a acesteia ca relativă la o mulţime de concepte, după cum susţine însăşi
autorul.
Împotriva perspectivei fragmentării teoriei comunicării în teorii ale comunicării, şi că
cercetarea comunicării nu se prezintă ca un domeniu coerent şi unitar, s-au ridicat obiecţii
susţinându-se unitatea domeniului în perspectiva cercetării şi ca atare a existenţei unei ştiinţe a
comunicării şi nu a unor ştiinţe ale comunicării. J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen
nu sunt de acord cu pluralul ştiinţele comunicării şi a însuşirii eclectice a cunoştinţelor despre
feluritele modalităţi de comunicare. „Ei îşi propun să destrame această falsă presupunere”26 printr-
o definire a ştiinţei comunicării ca ştiinţa care studiază circuitele profesionale şi instituţionale ale
informaţiei, „fie că această informaţie este destinată publicului în general sau unui public
specializat”27. Această definire a domeniului comunicării este, după cum însuşi autorii o recunosc,
una de temperare a vastităţii domeniului.
O atitudine oarecum asemănătoare, dar fără a fi atât de drastic în aprecieri o are şi Robert
T. Craig, care după o analiză a domeniului comunicării, a situaţiei în care acesta se află şi a
motivelor care au condus la afirmaţii care contestă existenţa un domeniu, a unei teorii a
comunicării, a ştiinţei comunicării propune o modalitate în care s-ar putea vorbi de o teorie a
comunicării ca domeniu dialogal-dialectic bazat pe două principii: un metamodel constitutiv al
comunicării şi o concepere a teoriei comunicării ca metadiscurs practic înăuntrul unei discipline
practice.
Încercarea este una praxiologică, luând în considerare acţiunea comunicativă şi condiţiile
de eficacitate a acesteia, sens în care Craig vorbeşte de o „interpretare pragmatică ce nu respinge,
în mod necesar, alte modele iar modelul stiinţei comunicării este un „metamodel ce deschide un
spaţiu conceptual în care diferitele modele teoretice ale comunicării pot să interacţioneze. Mai
mult, el nu vede în opoziţia dintre modelele constitutive ale comunicării şi cele informaţionale o

25
John Fiske, op.cit. p.34
26
Ibidem
27
Ibidem, p.38

23

concurenţă, iar definirea comunicării ca o alegere binară între cele două modele, şi modelul
constitutiv şi cel informaţional sunt consecvente, aflându-se într-o opoziţie dialectică.
Cercetarea şi teoretizarea comunicării sunt marcate de şapte tradiţii, constată Robert Craig.
Aceste şapte tradiţii prezintă asemănări în ceea ce priveşte conţinutul teoriei comunicării, dar
prezintă diferenţe în modul de abordare a domeniului. Astfel avem:
- tradiţia retorică care teoretizează comunicarea ca fiind artă practică a discursului;
- tradiţia semiotică ce vede comunicarea ca mediere intersubiectivă cu ajutorul semnelor;
- tradiţia fenomenologică pentru care teoretizarea comunicării este teoretizarea experienţei
diferenţei şi a dialogului;
- tradiţia cibernetică unde comunicarea este teoretizată ca şi proces informaţional;
- tradiţia socio-psihologică sau a psihologiei sociale care teoretizează comunicarea ca
proces al expresiei,
- tradiţia socioculturală unde comunicarea este teoretizată ca proces simbolic ce produce şi
reproduce modelele socioculturale împărtăşite;
- tradiţia critică pentru care comunicarea autentică apare doar în procesul reflecţiei
discursive.
Abordarea teoretică a comunicării poate fi făcută din multe perspective ştiinţifice şi
filosofice, aşa cum reiese şi din practica istorică, perspective care pot fi, la rândul lor, abordate
metateoretic ca moduri de a vorbi despre comunicare. Astfel, teoria comunicării se prezintă ca o
practică comunicaţională ce conduce către un discurs normativ, ce coordonează şi reglează
activitatea de comunicare, constituind şi dirijând practica comunicaţională.
Un model al comunicării sau o teorie a comunicării este o perspectivă asupra acestui mod
de a fi uman, care scoate în evidenţă anumite aspecte ale procesului; un metamodel al comunicării
sau o metateorie a comunicării ilustrează modelele de comunicare ca modele diferite de
constituire a comunicării într-un discurs despre discurs, în contextul unei practici
comunicaţionale.
Comunicarea nu este doar ceva ce noi facem şi ceva la care noi ne referim în mod reflexiv.
Domeniul comunicării ca domeniu unitar, şi ca atare o teorie a comunicării se poate naşte, după
cum arată James A. Anderson, dând voce preocupărilor diverse referitoare la domeniu, înăuntrul
unei cercetări interdisciplinare.

24

Cunoaşterea tradiţiilor din domeniul comunicării şi nu respingerea sau ignorarea punctelor
de vedere formulate în tradiţie, intersecţia dintre aceste tradiţii pentru a corecta erorile, a clarifica
problemele, conduc discuţia la un nivel mai adânc ce poate fi realizat într-un metamodel al
comunicării ce se constituie într-o teorie epistemologică a comunicării, în sensul studiului
principiilor, metodelor, ipotezelor, rezultatelor soluţiilor şi practicii diverselor tradiţii.

CAP. II. Noţiuni fundamentale de comunicare politică

2.1. Definirea comunicării politice

25

Dacă am defini comunicarea politică drept formă de comunicare realizată de către „politicienii de profesie“ am păcătui atât prin circularitate. definiţia extensională de mai sus nu clarifică pe deplin aria de aplicabilitate a termenului în cauză. prezentarea programelor politice. sub un alt raport. exercitarea dreptului de vot este o formă de comunicare politică – aplicând ştampila pe buletinul de vot. În acest sens. o dată cu exercitarea dreptului de vot. fiecare cetăţean (major) – ca beneficiar al unor drepturi civile – se poate implica într-o comunicare politică. declaraţia lui dezbaterea şi adoptarea programului de guvernare al Partidului Democrat la Conferinţa Naţională Anuală din 29 august 2003. Evident. sub un anumit raport. Astfel. p. se poate spune că fenomenul comunicării politice subsumează discursurile şi mitingurile electorale. Comunicare publică. având drept instanţe (arbitrare) discursul rostit la data de 17 decembrie 2003 de preşedintele Jacques Chirac cu privire la principiul laicităţii în Republica Franceză. un ministru se angajează într-o comunicare politică în cadrul şedinţelor de guvern. interviurile acordate de demnitari cu privire la problemele de interes public. dezbaterea moţiunilor de cenzură. Bcureşti. comunicarea politică se întrepătrunde cu nenumărate alte fapte sociale. discuţiile purtate de un deputat cu cetăţenii în cadrul audienţelor săptămânale etc.. Spre exemplu. cât şi prin inadecvare. cele mai multe dintre ele fiind la fel complexe şi dificil de determinat. 134 26 . (într-o oarecare măsură) exercitarea dreptului de vot. ea transcede comunicării politice. Cea mai simplă şi eficace metodă de explicitare a unui concept presupune ca prim pas formularea unei definiţii prin exemplificare. altfel spus. fără a face politică militantă. difuzarea unor comunicate de presă sau desfăşurarea unor conferinţe de presă. în lipsa unui criteriu suficient de riguros. (dintr-o perspectivă anume) sondajele electorale. Ca orice fenomen social. indicarea câtorva obiecte care formează sfera acestuia. cetăţeanul transmite o informaţie legată de preferinţele sale electorale –. prezentarea ofertei PNŢCD în domeniul administratiei publice locale pentru alegerile din 2004 etc. este greu de stabilit în ce măsură unul şi acelaşi fapt social ţine de sfera comunicării politice sau depăşeşte această sferă28. 2003. unui partid sau unei alianţe de partide – şi. Mai exact. Pe de altă parte. etc. astfel. Prin urmare. realizează mai mult decât o comunicare. dar nu şi în discuţiile de seară purtate în familie. însă.. Editura Institutului European. ca 28 Pierre Zemor. cetăţeanul contribuie la constituirea unui fapt instituţional – delegarea puterii politice unui candidat independent. emiterea de către Direcţia de relaţii cu mass-media a PSD a comunicatului de presă „Theodor Stolojan îşi pregăteşte psihologic eşecul în alegerile viitoare“ din 21 decembrie 2003..

ni se pare potrivit să asumăm. manifestate în contextul (re) cunoaşterii şi respectării unor reguli. înzestrate cu voinţă liberă şi responsabile pentru efectele acţiunilor săvârşite. indici. Din multitudinea definiţiilor date comunicării (umane). cea mai potrivită ni se pare a fi aceea care o tratează drept acţiune colectivă semiotică. ea nu poate fi practicată în mod solitar.membru al unei formaţiuni politice. Pe de o parte. iconi sau simboluri). pot fi susţinute următoarele patru afirmaţii29: (a) Sfera comunicării cuprinde doar comportamente proprii fiinţei umane. între elementele sale subzistând un „raport de cooperare pozitivă sau negativă“. dintru început. Editura Humanitas. Comunicarea politică. Nimeni nu poate spune „comunicarea mea“. nu atât statutul comunicatorilor. Pentru a ajunge la un înţeles acceptabil al noţiunii de comunicare politică. urmării unor instrucţiuni etc. foarte 29 Andrei Stoiciu. (b) Comunicarea este un act compus. câte o definiţie clară pentru noţiunile „comunicare“ şi „politică“. Pe de altă parte. comunicarea este un fapt social sau colectiv. Conceptul de politică a fost supus la atât de multe şi rafinate analize în „ştiinţele politice“ încât înţelesul acestuia pe care îl vom adopta în limitele acestui curs va părea. în sensul că unele subacte determină. cât contextul şi intenţiile asumate ne îndreptăţeşte să calificăm o formă de comunicare ca fiind politică. aplicării unor criterii. este de neconceput un proces de comunicare în care să nu intervină diverse categorii de semne (cuvinte. Alegând să se comporte într-un anumit fel. (c) Asemenea unui dans de perechi. însă nu şi suficientă a comunicării. ci numai împreună cu ceilalţi. p. Bucureşti. fără a realiza o comunicare. este foarte posibil să fie utilizate semne. îngreunează sau zădărnicesc celelalte subacte. înlesnesc. (d) Comunicarea necesită folosirea semnelor. ci doar „comunicarea noastră“. id est a obiectelor fizice şi perceptibile care trimit la alte obiecte (fizice sau abstracte) în virtutea unor convenţii sociale recunoscute de membrii unei comunităţi. Prin urmare. în mod fatal. Este de reţinut faptul că utilizarea semnelor este o condiţie necesară. manifestându-se ca persoane raţionale. cum ar fi interpretarea norilor negri de pe cer ca semne ce prevestesc iminenţa ploii sau interpretarea respiraţiei agonice a unui muribund inconştient ca semn al iminenţei morţii. 14 27 . oamenii optează să se angajeze în anumite practici sociale. 2000. În lumina acestei definiţii succinte.

care îşi propun să determine într-un sens specific opiniile. 27 32 Constantin Sălăvăstru. avem de-a face cu o relaţie de putere. Politica este câmpul de manifestare a relaţiei de putere şi presupune utilizarea statului (de drept) ca instrument de impunere (eventual prin forţă) a unor valori şi moduri de comportament la nivelul unei întregi comunităţi. Discursul puterii. cognitivă sau comportamentală) asupra celorlalţi decât dacă se bucură în raport cu aceştia de o anumită autoritate. forţă de seducţie etc. acţiuni care au drept finalitate stabilirea. respectiv cu o autoritate epistemică. 11 28 . 2002. convingerile sau comportamentele semenilor lor. Iaşi. vom spune că avem de-a face cu o autoritate epistemică. Or. Urmându-l pe Max Weber. iar dacă influenţa se realizează exclusiv prin câştigarea adeziunii subiectului (prin manipulare emoţională ori prin convingere raţională). Într-o primă aproximaţie. nici autoritate – doar primul ni se pare a fi dezirabil şi el caracterizează spaţiul democratic european. nimeni nu poate izbuti să exercite o influenţă (afectivă. Totuşi. Bochenski. putere de convingere. Institutul European. vorbim de o autoritate în sens restrâns. putere fără autoritate. care s-a impus în literatura politologică anglo-saxonă. nutrim speranţa că definiţia asumată nu va fi de natură să cauzeze confuzii regretabile. dacă este cazul impunerii unei clase de directive31. menţinerea sau modificarea ordinii sociale. 31 Camelia Beciu.M. Indiferent dacă este epistemică sau deontică. nu considerăm necesară în acest context prezentarea distincţiei politics-policy. charismatică (dacă are drept sursă calităţi personale remarcabile: inteligenţă. valorile. Dintre cele patru modele posibile de combinare a puterii cu autoritatea (în sens restrâns)32 – putere şi autoritate. dacă este vorba de acceptarea adevărului unei clase de propoziţii. în scopul implementării unei ordini sociale care este socotită în cel mai înalt grad dezirabilă.frust30. În aceste 30 Printre altele. Comunicare politică. Bucureşti.) sau funcţională / profesională (atunci când se bizuie pe competenţa şi calificarea de specialitate socialmente dovedite). Apelând apoi la o distincţie interesantă propusă de J. vom spune că această autoritate poate fi tradiţională sau naturală (cum ar fi aceea care se manifestă în sânul unei familii). 1999. atitudinile. autoritatea poate fi exercitată prin coerciţie sau prin persuasiune. Editura Comunicare. Dacă în impunerea influenţei pot fi folosite mijloace punitive legitime. s-ar putea spune că politica vizează toate acţiunile de organizare şi conducere a unei societăţi umane. Existenţa unei ordini sociale incumbă existenţa unor agenţi de ordine. p. autoritate fără putere şi nici putere. p.

putem trece la „fuzionarea“ lor. demiterea unui guvern. Două poziţii extreme se cer. ca mijloace de atingere ale unor alte obiective. pe care le condiţionează în mod necesar. iar cealaltă care restrânge aceeaşi sferă la un obiectiv mult prea specific. Comunicarea politică nu înseamnă numai tipărirea afişelor electorale sau înregistrarea intervenţiilor televizate ale unui candidat. 33 Ibidem. Printre rezultatele comunicării politice nu pot fi înscrise decât efectele care decurg doar din utilizarea semnelor. cum ar fi strategiile de câştigare a alegerilor (neţinându-se cont de faptul că organizarea şi conducerea unei societăţi. sub forma noţiunii de comunicare politică. respectiv . 14.condiţii. normele şi acţiunile prin care este folosită şi organizată informaţia politică. p. În acest sens. de analiză a peisajului audio-vizual. nu se rezumă la câştigarea puterii). de concepţie. Ambele poziţii par să fie îmbinate într-o conjuncţie paradoxală de către Andrei Stoiciu. politica. potrivit unei definiţii restrânse a marketingului: „Vinde cât mai bine ceea ce ai produs!“. aşadar.act de exercitare a puterii prin folosirea exclusivă a semnelor. Pe de altă parte. de calcul financiar. 29 . investirea unui preşedinte etc. cât şi de metodele de persuadare a subiecţilor puterii. ea include toate acţiunile de recrutare de personal. subtitlul cărţii – Cum se vând idei şi oameni – şi însuşi conţinutul lucrării mărginesc comunicarea politică la acţiunea de câştigare a puteri (politice). înţelesul larg al conceptului de comunicare politică este asumat în următorul fragment: „Comunicarea politică include procedurile. comunicarea politică poate fi văzută în două ipostaze distincte. de pregătirea răspunsurilor care preced […] tipărirea afişelor electorale sau intervenţia unui candidat pe un post de televiziune“ 33. de grafică. de marketing. subiacent altor acte politice (promulgarea unei legi. Pe de o parte. apoi. O dată definite conceptele cheie de comunicare şi politică. În ambele variante. de anchetă. însă strâns corelate: . evitate în delimitarea sferei comunicării politice: una care extinde această sferă la întreaga activitate politică (uitându-se faptul că acţiunile politice conţin şi subacte care ies din limitele comunicării). de evaluare strategică. comunicarea politică apare ca un act politic aparte. efecte care sunt tratate.acţiune colectivă semiotică ce se realizează în contextul organizării şi conducerii unei societăţi (id est în contextul manifestării relaţiei de putere). comunicarea politică la care ne vom referi va fi indisolubil legată atât de mijloacele coercitive de exercitare a puterii.).

Trecând cu vederea unele formulări neclare (spre exemplu. ne vom ocupa în cele ce urmează atât de actele de comunicare specifice campaniilor electorale (de câştigare a puterii politice). „studiile de marketing politic reuşesc să previzioneze intenţiile de vot. motivaţiile comportamentului politic. 20. p. am putea conchide că marketingul politic revine la o formă specializată de comunicare politică (condusă de comunicatori profesionişti) ce este axată pe câştigarea alegerilor. 34 Bogdan Teodorescu (ed. p. Pentru Cristina Pripp. (ii) cunoaşterea candidatului de un număr cât mai mare de electori şi (iii) crearea diferenţelor dintre candidat şi contracandidaţii săi34. marketingul politic ar fi o specie a comunicării politice. finalitatea marketingului ar fi adăugarea unei valori simbolice cât mai mari la valoarea de întrebuinţare potenţială a produsului pentru a-i incita pe clienţi la cumpărarea lui. marketingul politic este definit ca ansamblu de tehnici care are drept obiective: (i) adaptarea imaginii unui candidat în funcţie de electoratul vizat“. nu ştim ce ar putea să însemne ajungerea la „sufletul electoratului“).. coordonată de Bogdan Teodorescu. În ce ne priveşte. votarea – acestuia35. Marketing politic şi electoral. ce presupune conceperea şi utilizarea unor strategii şi tehnici de câştigare a alegerilor. cât şi de actele de comunicare aferente perioadei de exercitare a puterii politice. Prin specificare. modurile de a percepe. 35 Ibidem. conform titlului asumat pentru acest curs. că promotorii conceptului de marketing politic nu îi dau acestuia acelaşi conţinut. se cuvine să operăm şi aici o distincţie minimală. Constatăm. iar „cercetarea de marketing politic identifică cele mai eficiente căi prin care oamenii politici pot ajunge la sufletul electoratului“. mentalităţile. precum şi analiza contextelor prezente şi viitoare“. În această accepţiune. 19. „strategiile de marketing politic încearcă să optimizeze capacitatea de atracţie exercitată asupra electoratului de personalităţi ale vieţii publice. partide sau mişcări politice“. 2001. 30 . Întrucât conceptul de comunicare politică este „concurat“ în lucrările multor teoreticieni de conceptul mult mai „actual“ de marketing politic. Bucureşti. interacţiunile semiotice (de ordin politic) petrecute în afara campaniilor electorale. Philippe J. aceasta din urmă „acoperind“. marketingul politic ar avea drept scop mărirea valorii simbolice a omului politic pentru determina „cumpărarea“ – mai exact. Editura SNSPA. În lucrarea Marketing politic şi electoral.). În fond. Maarek tratează marketingul politic ca pe o formă fundamentată ştiinţific de comunicare politică. în plus. înainte de toate. Dedicând prima parte a excelentei sale lucrări Communication et marketing de l’homme politique etapelor constituirii marketingului politic american.

astfel. cât şi în cel politic sau de afaceri37.cit. Pocepţov propune următoarea formulă a strategiei de proiectare a imaginii politice: a. Funcţia de contrapunere este cea mai eficace şi. 2. funcţia de identificare sau individualizare. construită în conformitate cu profilul şi exigenţele pieţei electorale. „tânăr. Din acest moment. p. care îi caracterizează personalitatea atât în anturajul familial. procesul de individualizare implică descoperirea şi mediatizarea unor trăsături distincte ale actorului politic. p. coerenţa mesajului şi acţiunilor38. Dihotomiile „democrat-totalitar”. datorită fixării în anumite unghiuri de vizibilitate a „ofertei” în respectivul spaţiu politic. Etapa de accentuare se identifică cu idealizarea unor virtuţi proprii iminentului concurent în cursa electorală: profesionalismul. deci. însă. 89 31 . Politicianul devine. b. un „personaj” pozitiv. funcţia de contrapunere. 36 Bogdan Teodorescu. p. competenţa. În această ordine de idei. În acest sens. voinţa politică. putem vorbi despre un „nou” personaj proiectat de actorul politic – unul care îl completează pe acesta din urmă sau îl deturnează. care trebuie să se implementeze în memoria colectivă a corpului electoral. c. Imagine. funcţia de idealizare sau de accentuare. Etapa de individualizare a subiectului politic presupune „recunoaştere” acestuia în mediul social din care face parte şi din care urmează să „se desprindă” pentru a tranziţiona din clasa guvernanţilor în cea a guvernanţilor. personajul nou proiectat poate fi definit ca o imagine publică a liderului politic. am putea compara actorul politic cu o „ofertă” politică.2. energic – bătrân. 89 38 Ibidem. op. Cercetând imaginea liderului politic ca pe un fenomen integru şi evoluativ. preponderentă în perioadele pre- electorale şi cele electorale. care va avea drept scop final sporirea „comercializării” actorului politic pe piaţa electorală36. Reprezentarea mediatică a liderului politic Studiind strategiile marketingului politic contemporan. ramolit. Politologul Gh. reformator-antireformator”. Eroul pozitiv este uşor depistat pe fundalul eroului negativ. Obiectivul memorizării subiectului politic poate fi realizat. 88 37 Ibidem. îl distruge prin muşamalizarea unor calităţi reprobabile. vom stărui asupra identificării funcţiilor vitale ale imaginii liderului politic în contextul lansării acestuia în cursa electorală.

economist slab. cât şi a factorilor extrinseci. în deosebi. cu excepţia factorului de timp. Imaginea lui Giscard va fi gestionată pe toată durata campaniei conform acestor parametri. în funcţie de cultura politică cu care este dotat.. Cercetând impactul factorilor demografic şi etno-psihologic asupra imaginii politice. 65 32 . • factorul etno-psihologic. inteligent.depăşit de timp”. care relevă natura. studiind procesul complex şi controversat al construcţiei imaginii liderului politic. Giscard (tânăr. adică: • cererea electoratului. corupt-decent”. demodat. • factorul demografic. • timpul. am putea sensibiliza ipoteza potrivit căreia într-un stat plurietnic acestora le revine. devine vulnerabil la unul dintre factorii extrinseci evocaţi. O societate burgheză elevată nu va accepta promovarea în ierarhia puterii a unui parvenit din păturile vulnerabile. etc. inventat de Jacques Seqeula în timpul confruntărilor prezidenţiale de la 1981. În altă ordine de idei. de asemenea. p. p. tot 39 Ibidem. care condiţionează racordarea imaginii politic la exigenţele acestuia40. deoarece anume acesta impune un anumit comportament politic: fie că este vorba de epoca revoluţiilor burgheze. „creştin-ateu” servesc drept axe mediatice în timpul campaniilor electorale. preşedinte en-titre).). op. apoi – una cu punctele slabe ale lui Mitterand (bătrân. bun economist. în speţă. fie că de epoca unor revoluţii democratice. Fiecare porţiune de segment electoral. dubla influenţă – atât a factorilor intrinseci. spiritualitatea liderului politic. 89 40 Andrei Stoiciu. Acesta face o listă cu punctele forte ale lui V. În contextul epocii sale orice lider politic are o optică proprie de percepere a lucrurilor şi de expunere a personalităţii sale. ale războiului „publicitar” dintre concurenţii electorali39. Nici un actor politic nu ar putea fi apreciat obiectiv în cazul neglijării contextului în care acesta guvernează sau aspiră la putere. inclusiv cea politică. edificator în această ordine de idei devine aşa-numitul joc al publicităţii.cit. Apelând la tradiţiile marketingului politic francez. Imaginea liderului politic este recepţionată de masele electorale în funcţie de opţiunile şi cultura lor generală. un rol determinant. vom remarca.

dimpotrivă. este dezaprobată de opinia publică. Bucureşti. Abordat în plan multidimensional. Lenin. De regulă. aceştia suferă de sindromul „efectului invers”. mai puţin favorabile opiniei publice. 11 33 . devine un stimulent în conduita individului. Aceste personaje politice îşi recuperau sentimentul de inferioritate odată cu fiecare repurtată. Mass-media şi democraţia. . 41 John Keane. pentru că aceasta i-ar recupera un deficit al personalităţii. Bush. lideri ce se auto-apreciază obiectiv. îşi supra-apreciază prestaţiile faţă de comunitate. determinându-l să adopte altă atitudine vis-a-vis de elitele conducătoare şi anume una de „penetrare”. lor însuşi. adică realişti. p. 2000. apoi sugerându- le aceasta şi maselor conduse. ce influenţează personalitatea actorului politic. Comunicarea politică. atât pe plan naţional. ca fiind una de înaltă moralitate. la rândul său. Complexul de inferioritate.aşa cum o societate profund afectată de crize economice nu va promova în elitele guvernatoare un lider „oligarh”41. cât şi pe plan internaţional. că nu sunt nişte nulităţi în societatea pe care o reprezintă. în primul rând. Stalin. Editura Institutul European. lideri afectaţi de complexul de auto-subestimare. lideri afectaţi de complexul de auto-supraestimare. Pornind de la ipoteza avansată de americanul H. fenomenul imaginii liderului politic nu poate fi tratat separat de factorul psihologic. Lasswell (1963) omul aspiră la putere. comportamentul acestor lideri devine imprevizibil. O altă categorie de lideri o constituie cei care. . Şi aceasta din cauza unor crâmpeie din tinereţea acestuia. detestarea simptomatică a propriului Eu afectează activitatea liderului politic. complexul de subestimare se reprofilează din nou. După fiecare eveniment consumat. Editura Institutul European. În context. Reygan. În cazul în care politica promovată de ei. p. Nixon. paradoxal. demonstrându-şi. 47 42 Jagues Gerstle. am putea constata prezenţa sindromului complexului de subestimare şi în cazul preşedintelui american G. Hussein au fost afectaţi de complexul de auto-subestimare. În contextul celor menţionate anterior putem face distincţie între42: . Complexul de subevaluare. are un impact sesizabil asupra imaginii politice. De exemplu. Bucureşti. care. stimulând deja elaborarea altor strategii pentru monopolizarea puterii. 2002.

Raporturile de familie. Spre deosebire de tradiţiile marketingului politic american. care ar atesta impactul patimilor sexuale ale unui lider politic asupra comportamentului şi capacităţilor acestuia de a guverna. Este bine cunoscută abundenţa sexuală. adică cei capabili să se auto-aprecieze obiectiv. ar fi greu de conceput ca un pedofil sau un homosexual deconspirat. Asemenea categorie de lideri apreciază în mod obiectiv şi valoarea prestaţiilor pe arena internaţională a omologilor săi. Privaţi de elementul nevrotic. De asemenea. Ambii lideri aveau imagini „sexuale”. în democraţiile monarhice. să se afle în fruntea unei guvernări. imaginea publică a Nadejdei Krupskaia era totalmente lipsită de feminitate şi gingăşie. că liderul sovietic slujeşte numai poporului. aproape patologică. Ceea ce sugerează ideea. Sexualitatea fiind considerată de creştinii ortodocşi ca un mare păcat. ci abordarea complexă şi tranşantă a problemelor contemporaneităţii. poate chiar viceversa – deficitul de informaţie despre membrii familiei prezidenţiale generează lansarea diferitelor zvonuri deseori denigratoare la adresa acestora. E-ul familial constituie un element fundamental al personalităţii oricărui lider politic. bunăoară. Deşi istoria atestă şi unele excepţii. atmosfera creată în baza acestora – au un impact incontestabil asupra formării complexe a unui potenţial actor politic. din absenţa unor tradiţii sau a familiilor elitare. O altă tendinţă de tratare a imaginii liderului politic – sub aspectul Eu-lui sexual – este atestată în epoca leninistă şi cea stalinistă. în cartea sa „Viaţa dublă a unui dictator” istoricul german Lothar Machtan susţine că Hitler ar fi fost homosexual. Deşi. 34 . Şi aceasta. care presupune şi transparenţa publică a unor scene din familiile prezidenţiale. A treia categorie de lideri politici o constituie liderii „realişti”. cum se întâmplă. Viaţa de cuplu nu completa nici imaginea oficială a liderilor sovietici care s-au perindat la putere. Referindu-se la Eu-l sexual. în contextul politicii moldoveneşti astfel de tendinţe lipsesc. Deşi. care să se alterneze la guvernare. vom menţiona că deocamdată nu există o statistică. în linii generale. probabil. cu consecinţe dezastruoase a lui Lavrentii Beria. ea nu reprezenta o valoare integrantă a modului sovietic de viaţă. Lenin era căsătorit. Politica internă şi politica externă promovată de asemenea conducători nu-şi propune drept scop final propria auto-afirmare. liderii realişti creează premise favorabile pentru menţinerea unui climat paşnic. echilibrat în spaţiile geopolitice respective. Conform acestui mit propagandistic soţia conducătorului sovietic nu poate fi decât un „tovarăş de luptă”.

capacitatea liderului de a exclude sau a preveni apariţia unor fisuri conceptuale. 95 35 . op. Eu-l psihologic este oglinda lumii lăuntrice a liderului politic – fantezia. incomodităţilor de sorginte psihologică. de asemenea. conflictele interne trăite de acesta. p. Se consideră. a motivaţiei „originare”. decât în cele ordinare44. op. Harold Lasswell (1977) confirmă în lucrarea sa „Psichapatology and Politics”. Unii psihologi apreciază comportamentul liderilor politici în funcţie de numărul copiilor educaţi în respectiva familie – este unul singur. Eu-l conciliant presupune capacitatea liderului politic de a împăca părţile rivale. în perioada totalitarismului sovietic liderii politici erau promovaţi în exclusivitate pe linie de partid şi rolul componentei Eu-ului familial era diminuat43.. 39 45 Bogdan Teodorescu. Cercetând anumite aspecte ale Eu-lui liderului politic. Eu-l social presupune compatibilitatea liderului politic cu omologii săi în contextul anumitor circumstanţe. iluziile. Acesta este un „transfer” de motive personale de la obiectul familiei la obiectul social. actorul politic este sigur de faptul că promovează interesele primordiale ale unei societăţi. Astfel. că primii feciori sau unicii se descurcă mai bine în situaţiile de criză. un lider politic poate determina balanţa puterilor pe scena politică internaţională45. 37 44 Ibidem. După Freud.cit. este primul sau ultimul copil născut în familie. nu poate fi dotat cu imunitate ereditară împotriva conflictelor neurotice. tot ce reprezintă „homo sapiens”. p. p. Regretă un lider politic propriile erori sau ia o atitudine superficială – toate aceste caracteristici determină structura eu-lui psihologic46. O altă categorie de psiho-sociologi încearcă să descopere o interdependenţă între temperamentul natural şi tacticile politice pe care le adoptă liderul politic.cit. În funcţie de ponderea eu-lui social. 95 46 Ibidem. aflate în conflict. adică îşi argumentează logic acţiunile sale. în primul rând. a celor care s-au format în copilărie în baza dintre membrii familiei. visurile. eu-l conciliant sau „spărgătorul de conflicte” mai presupune capacitatea liderului politic de a adopta decizii radicale în condiţii excepţionale şi influenţarea adversarilor politici până la convertirea acestora în tabăra sa. p. acesta gestionează statul prin prisma intereselor personale. Gung 43 John Keane. bunăoară. dogmatice sau de orice alt ordin în relaţiile dintre actorii politici. De facto. care culminează uneori până la psihoze. Totodată. După Lasswell. C.Pe de altă parte. indiferent de clasa socială din care descende. că comportamentul politic reprezintă în esenţă o materializare a intereselor personale.

• imaginea percepută de mediul social. Conform dicţionarului explicativ. sintetizând gândurile altora cu ale lor după o reţetă proprie. p. a părului sau conţinutul discursului politic cu care i se va adresa subiectul electoral47. care iată-iată va urca în scenă şi respectiv opţiunile 47 Jagues Gerstle. Cunoscându-i. Una dintre trăsăturile dinstincte ale acestei categorii de lideri este maniera abordată de elaborare a ideilor şi concepţiilor lor – rupţi de lume. cristalizându-se în memoria acestuia şi influienţându-i decizia de vot.cit. ajungând să-şi exercite voinţa într-un stil destul de tenace şi autoritar.îşi elaborează ideile în piaţa publică. „întorşi spre ei înşişi”. cu aşa-numitul fenomen al „poziţionării”. un businessman sau un diplomat de carieră.. Sampson. Publicul fiind conştient de faptul. op. Ca regulă. Imaginea percepută reprezintă o sinteză a opiniilor exprimate de cei din jur. „unitatea de măsură” a imaginii „virtuale” o constituie factorul profesional. Mai apoi reuşesc să le impună cu o mare abilitate maselor largi. echivalându-se. câteodată aberante. Oferind o tipologizare mai compactă spectrului de imagini politice. Acesta reprezintă o sursă de informaţie „nemediatizată” pentru public. cum ar fi Lenin. propune un alt model de clasificare a imaginii politice: • imaginea auto-percepută. ar putea să nu intuiască culoarea ochilor. de exemplu. astfel. . fac parte cei care sunt deschişi să asculte sugestiile altora. respectiv. Hitler. după E. Potenţialii votanţi. ocupaţia de bază (meseria). noţiunea „virtual” presupune cea ce există ca posibilitate fără a se produce obligatoriu în fapt. Din prima categorie – adică. solicită opinii. Eleri Sampson la rândul său. este imaginea ce urmează a fi racordată la exigenţele electoratului. dar şi criticile la care ar putea fi expuşi. cum trebuie să-şi facă apariţia în faţa sa un inginer.împarte personalităţile în două grupe – introvertiţii şi extravertiţii. auto- aprecierea pe care şi-o face sie însuşi. publicul este capabil să-şi imagineze apriori ţinuta vestimentară a actorului politic. 13 36 . Prima categorie se referă la activităţile anterioare ale liderului şi. dar nu discută şi iau decizii categorice. adică ceea ce s-a filtrat prin conştiinţa electoratului. Imaginea virtuală. Cei din grupa a doua „întorşi spre exterior”. însă. desigur. • imaginea virtuală.

70 49 Andrei Stoiciu. dar şi cel mai subiectiv criteriu de apreciere a unui actor electoral. cercetătorul rus A. „cucerirea” electoratului „fluid”. Bucureşti.. vom remarca în context. lansarea candidatului şi mobilizarea potenţialilor aderenţi.... constituie un element nu mai puţin important în procesul de comunicare non-verbală cu masele decât comunicarea verbală.. că se identifică cu el48... Editura Tritonic. La rândul său. referindu-se la strategiile de elaborare a imaginii liderului politic..cit. Comunicarea nonverbală în spaţiul public.. cel mai simplu. care nu este altceva decât imaginea plauzibilă a unui lider politic lansat în campania electorală.... redingota pe salopetă. determinarea temelor centrale ale campaniei şi a sloganelor electorale. În esenţă.... segmentului electoral rural. Vestimentaţia. lansează un alt „algoritm” de influenţare a comportamentului electoral şi a deciziei de vot a acestuia.. de fapt.... op..... evaluarea capacităţilor organizaţionale. investigarea pieţei electorale.. indecis la moment 2 luni-2 zile ... la figurat spus. p. Jmârikov.... „acapararea” unui spaţiu în câmpul politic cu un anumit segment electoral 8-4 luni .... p. în special.. 55 50 Ibidem. O asemenea „convertire” vestimentară place poporului..... este.. pregătirea pentru elaborarea programului electoral 4 luni .. neutralizarea campaniei de imagine a principalului adversar politic..... care însumează de asemenea trei etape50: 48 Septimiu Chelcea.. Politologul rus A.. 2004. 56 37 . însă. p. Dintr-o altă perspectivă.. care îşi creează iluzia că acesta este aproape de el... acumularea surselor băneşti 4-2 luni . presupune lansarea mai multor etape de „construcţie” electorală... consolidarea „nucleului dur” de votanţi.. Kovler propune următorul model strategic de creare a imaginii politice în campania electorală49: Perioada Strategia 18-8 luni ..acestuia. elaborarea imaginii strategice a liderului politic....... În scopuri de persuasiune şi manipulare a unor segmente electorale actorul politic îşi poate schimba....

..... în special. 110 38 .. C. Anti-reclama politică. C. Perioada Strategia 15 zile până la data desfăşurării alegerilor. Problemele cu care se confruntă societatea. Povestirea despre sine (despre respectivul candidat).. Aşa încât subiectul politic mai „agresiv”. B. B. de dorit candidatul să fie surprins cu un gest specific pe care îl repetă în timpul întâlnirilor electorale. Anti-reclama politică comportă un impact serios asupra conştiinţei electoratului.... Accentuarea soluţiilor recomandate pentru eliminarea problemelor cu care se confruntă electoratul (priorităţile electorale). mai dur reuşeşte să se impună pregnant pe piaţa electorală...... amplasarea afişelor electorale.. Astfel........ Accentuarea părţilor slabe ale adevărului. 4 zile .cit. inclusiv 2 apariţii televizate cu câte 10 minute fiecare şi 4 spoturi publicitare cu durata de 90 de secunde fiecare.. vom încerca în continuare să abordăm standardul american de gestionare a campaniei de imagine în competiţiile electorale şi asimilarea unor elemente strategice în contextul promovării unui subiect electoral în mediul politic moldovenesc.. op.... declanşarea „furturilor informaţionale”.. distribuirea „fluturaşilor” şi a fotografiilor candidatului pentru a-l face mai bine cunoscut în rândurile potenţialilor votanţi: 8 zile . Un om politic mai puţin cunoscut recurge la diferite forme de a-şi crea imagine..... vom remarca arhitectura tridimensională a modelului american aplicat... p. Expunerea priorităţilor din programele electorale. În plan comparativ.. în competiţiile prezidenţiale51: A...... Un exemplu este următorul: 51 Bogdan Teodorescu..... Angrenarea în competiţia electorală a unui candidat mai puţin cunoscut corpului electoral presupune deplasarea unor accente strategice reliefate în modelul de mai sus: A..

2000. . Trecerea la sisteme de încălzire econome şi autonome. Actorul politic îşi va alege varianta strategică optimă. la putere. cota de sondaje (dominantă. p. p. trecutul politic al candidatului (electoral. Acest unghi de abordare a subiectului imaginii liderului politic subliniază importanţa identificării unor resurse identitare cu care actorii politici intră în concurenţa/compania electorală. pierdantă. în regres. Beciu care consideră oportună exploatarea următoarelor elemente52: . . rolul politic al candidatului în perioada campaniei electorale (lider de partid. O condiţie prioritară ar fi ca personajul electoral să nu fie fundamental diferită de personajul politic. oferta etc. . Editura Polirom. cât şi a factorilor intrinseci (eu-l politic)53. la mai multe partide). O discrepanţă sesizabilă în acest sens poate fi fatală pentru orice carieră politică. De asemenea. în curs de formare). procesul de creare a imaginii plauzibile a liderului politic solicită o informaţie complexă despre impactul în anumite circumstanţe conjuncturale a factorilor extrinseci (timpul. ne oferă C. imaginea publică (consacrată. de coaliţie. cât de avansată ar fi ea.Asigurarea luminării Chişinăului pe timp de noapte. Iaşi. în funcţie de criteriile evocate mai sus. Prin urmare. care reflectă implicit şi principalele „incomodităţi” ale potenţialilor votanţi: Primul an: Anularea datoriilor istorice la plata serviciilor comunale pentru pensionari şi familiile cu mulţi copii. lider simbolic de partid. cererea electorală. pliante difuzate prin cutiile poştale inserează deja priorităţile de guvernare a municipiului pentru următorii patru ani. Politica discursivă. . independent). 162 39 .). Un alt aspect al abordării strategiilor de promovare a imaginii liderului politic în campaniile electorale. Al treilea an: Construcţii municipale pe scară largă. 160 53 Ibidem. în accesiune. Al doilea an: Demararea construcţiilor municipale şi de spaţiu locativ. competitivă. stabilă). acreditarea unei sau altei strategii de promovare a diferitelor modele de imagine politică nu revendică în mod imperativ aplicarea unor reguli rigide. O campanie performantă de imagine nu poate neglija factorul compatibilităţii psihologiei şi comportamentului actorului politic şi cele ale corpului electoral. reformulată. 52 Camelia Beciu. la un singur partid.

Bucureşti. limbajul devine o armă puternică din tezaurul de persuasiune şi captare a maselor electorale în campania de creare a imaginii liderului politic. prin care „muşamalizează” insuccesele. mascarea. 172 56 Ibidem. 2. este că elaborarea imaginii strategice în contextul modernizării comunicării şi culturii politice ar fi incompletă şi necompetitivă fără de evidenţierea altor elemente de fond în procesul de construcţie a imaginii strategice – simbolistica şi mitul politic. Manipulare Tehnici de manipulare. P. 165 55 Bogdan Ficeac. Astfel. autorităţile utilizează diverse stereotipuri-clişeu. în abordarea lui Orwell. p. de asemenea. Sturtevant susţinea că „limbajul slujeşte pentru a minţi”. ce formează o nouă simbioză de stratageme ale marketingului electoral. Un alt aspect important ce trebuie remarcat. Editura Beck. mai bine structurat facilitează în orice context dialogul dintre actorii politici. 54 Ibidem. limbajului îi revine dificila sarcină de decodificare sau. Puterea de manipulare inerentă limbajului politic este marcată prin „racolarea” verbelor mobilizatoare adresate susţinătorilor unui actor politic sau prin aluziile cu tentă de agresivitate la adresa oponenţilor. deseori. Înainte de a purcede la efectuarea unui studiu analitic asupra limbajului ce-i caracterizează pe actorii politici vom remarca câteva interpretări ale limbajului în opţiunile unor psihologi şi filozofi de notorietate.3. şi anume interacţiune între raţiune şi afecţiune. după care funcţia limbajului este cea de stimulare ca trăsătură general umană. 173 40 . p. Momente pe care le vom elucida în paragraful ce urmează54. Ralea. mai îngrijit. adecvat circumstanţelor. afirmaţie de care se apropie în ipoteza sa şi sociologul român M. într-un instrument al manipulării – „manipularea neurolingvistică”55. care nu trebuie să penetreze spaţiul comunicaţional – acestea. asigură credibilitatea comunicării şi implicit persuadarea unei persoane sau a unui grup social. Limbajul politic se transformă. starea de incertitudine sau orice altă realitate. Janet/1936/afirma că limbajul a fost creat de către indivizii care erau capabili să comande. dimpotrivă. codificare a setului informaţional remis publicului electoral. p. dintre un lider politic şi adepţii săi. Limbajul politic în campania electorală Făcând parte din stratagemele comunicaţionale ale unui mediu politic. Totodată. Un limbaj corect. În acest sens. E. fiind elemente ale manipulării. este instrumentul de bază al manipulării prin limbajul- comunicare56. Un vocabular mai elevat.

. Noi am fost primii în această insulă veche..cit. Limbajul devenind. Televiziunea şi reconfigurarea politicului. În altă ordine de idei. Churchill rostit în faţa mulţimii în 8 mai 1945 este un relevant exemplu de realizare a unui act inedit de comunicare politică dintre un lider charismatic şi poporul său. cuvântului îi revine sarcina de a pune în evidenţă un anumit rafinament politic şi de a mobiliza segmentele electorale cele mai fluide. un stil de conducere.) 59 57 Rosemarie Haineş. liderul utilizează întrebări retorice cu caracter efemer: „Am fost total singuri un an întreg. ale cărui expresii şi discursuri reprezintă un model de plasticitate şi profunzime a gândirii.. Discursul lui W.) Nu s-a năpustit el asupra Ambraciei şi Leucadei? Nu s-a jurat el că va preda etolienilor Naupactos-ul. Este un exerciţiu excelent de manipulare. Wilston Churchill.. Acest procedeu. astfel. acesta va crea impresia de manipulare şi „această impresie va rămâne un fapt politic important chiar dacă manipularea ca atare nu există” – susţine Murray Edelman57. care a tras spada împotriva tiraniei. fiind o prezenţă continuă în timp. o simbioză a realului şi simbolicului. p. nici măcar suspectată de publicul ascultător. op. poate fi vorba despre un limbaj adecvat. Dacă acesta reacţionează favorabil şi îl urmează pe emiţătorul discursului. 2002. oraşul aparţinând acheenilor? Nu a smuls tebanilor oraşul Echinos şi acum se îndreaptă împotriva bizantinilor. Interogaţia retorică reprezintă una dintre cele mai des utilizate tehnici de limbaj politic. dar care în nici un caz nu este nici sesizată. De exemplu. 102 59 Ibidem.102 41 . (. coerent căruia îi revine misiunea de „agent” de manipulare. Este o victorie a marii naţiuni britanice. De fiecare dată când actorul politic îşi face apariţia în faţa unui public. Pentru a spori „incandescenţa” dialogului cu mulţimea. p. A vrut cineva să renunţe?”58.. Iaşi. definit de o situaţie specifică. 21 58 John Keane. poate fi regăsit încă în discursul politic din antichitate. liderului politic succintă reacţia – pozitivă şi negativă – a publicului său faţă de acţiunile sale politice.. în discursurile lui Demostene: „Nu numai că nimeni nu se răzbună pe acţiunile prin care Grecia întreagă a fost insultată de el. În istoria comunicării politice cel mai abil „ministru” al verbelor este considerat a fi premierul britanic. Graţie limbajului politic. sub ochii căruia se şterge hotarul între individ-partid-lider: „Dragii mei prieteni! Aceasta este ora noastră. care-i sunt aliaţi? (. p. Aceasta nu este victoria unui partid sau a unei clase. împotriva celei mai teribile forţe militare văzute vreodată”. Editura Polirom.

Prin această optică. împiedicându-se folosirea forţei”. Românii? Nu avem toţi aceiaşi iubire. Ironia „se instalează numai într-o situaţie de comunicare: un mesaj trebuie să circule de la emiţător la destinatarul discursului şi. Şi de atunci nu-i mai trebuie nimic. Hannah Arendt. arată că politica se ocupă de problema „cine ce primeşte”. În altă ordine de idei. p. (. referindu-se la rolul limbajului în mediul politic. limbajul unui discurs al liderului politic trebuie să fie mai puţin influenţat de o doctrină sau alta. liderii-oratori sunt capabili să convingă masele – explicit sau implicit – să participe la realizarea obiectivelor guvernării. adecvat circumstanţelor. 60 Ibidem. Ironia ca procedură retorică poate fi întâlnită încă în discursurile publice ale lui Socrate. iar limbajului politic îi revine misiunea de a obţine anumite valori prin dialog. a-i face pe interlocuitori (receptori) să consimtă la teza pe care o propune emiţătorul. fenomenul puterii. indiferent de forma pe care ar lua-o: oratorică sau cea a dialogului. vom insista asupra faptului. Îi este sete? Să bea libertate. nu simţim toţi aceleaşi sentimente pentru mama noastră comună? În context.) La 1864 s-a zis: ţăranul şi-a căpătat libertatea şi demnitatea personală. ceea ce e mai important poate. Această prezenţă de maximă amplitudine a interogaţiei în limbajul politic se observă şi în discursurile politicienilor români. Îi este foame? Să mănânce demnitatea personală. Manifestarea ironiei ca figură retorică trebuie însă să ţină seama de o serie de exigenţe. Pentru a avea un impact mai enorm asupra opiniei publice. într-un fel sau altul. dar oricine poate fi prefect inspector comunal în această ţară. Stilul premierului britanic devine deosebit de relevant şi în acest context. 103 42 . limbajul politic devine o modalitate interactivă de creare şi percepere a imaginii liderului politic. De aici prezenţa permanentă a interogaţiei: „Pentru ce suntem împărţiţi în două câmpuri? Pentru ce ne numim noi şi voi? Ori nu suntem toţi fii aceleiaşi mume? De ce să nu zicem noi. să stabilească instantaneu o relaţie socială care implică. Prin întrebare se urmăreşte. ci să fie mai mult inspirat de situaţia în care se lansează. el trebuie recepţionat”60. de regulă.. că doar posedând un limbaj logic construit.. Regăsim o fină ironie ce se integrează unei autentice situaţii de comunicare în următoarea secvenţă din discursul lui Nicolae Iorga în plenul Camerei la adresa tuturor acelora care consideră că acordarea câtorva drepturi clasei ţărănimii rezolvă complicatele probleme ale acestei clase: „Nu oricine poate să treacă un examen de patru clase.

Memoria imediată recepţionează 30 de cuvinte pentru un receptor „rapid” şi cultivat. 2004. acest simbol devenind deseori elementul formal cel mai evident al limbajului politic hortativ. Printre cele mai profunde simboluri sau valori ale limbajului politic contemporan rămân a fi noţiunile: „stat de drept”. Editura Tritonic. „democraţie”. ca într-un discurs politic să se plaseze la început cuvintele-simbol sau cuvintele-şoc. prin care acesta sesizează publicul electoral. nu şi războiul”. „integrare europeană” etc. vom remarca simbolul „libertăţii” ca fiind un termen des utilizat în mesajele actorilor politicii autohtone. „constituţie”. Autorul va identifica aşa-numitul „limbaj de acţiune” căruia îi revine rolul de mobilizator în dialogul dintre conducător şi public. În faţa mulţimii sintagma „liber-libertate” joacă rolul de stimulator al sprijinului public. în campaniile electorale. Bucureşti.. 70 43 . Abordat din alt punct de vedere. Acest sistem de valori se prezintă ca o încercare de legitimare a puterii existente sau a celei ce vrea să vină61. în dezbaterile şi audierile legislative. Este foarte important. Aceştia sunt termenii întrebuinţaţi în mod obişnuit în limbajul hortativ. de asemenea. Conform unor rigori ale actului de comunicare. J. Să ne referim la câteva secvenţe din mesajele preşedintelui francez: . (este o frază cu lungime medie: opt cuvinte). care au făcut obiectul de studiu al lucrării lui Francois Richaudeau „Le langage efficace”. p.Apelul din 18 iunie 1840: „Franţa a pierdut o bătălie. Democraţie. Un model de construcţie a mesajelor publice îl constituie discursurile generalului de Gaulle. Limbajul hortativ apare în special în apelurile adresate publicului pentru obţinerea sprijinului politic. dar şi capacităţii de memorie a acestuia. . înseamnă un decor de simboluri referenţiale şi evocatoare.F. „drepturile omului”. limbajul acreditat de un lider politic care-i determină implicit şi calitatea imaginii strategice. „egalitate”. 61 Patrick Lecomte.Înainte de primul referendum -/ 26 septembrie 1956/: „Referendumul de duminică va fi un act al poporului. astfel încât să se evite aglomerările de cuvinte şi de noţiuni. adică simplu şi cu gândul la viitor” (16 cuvinte). Kennedy rostea 327 de cuvinte pe minut – un record – într-un discurs din decembrie 1961. şi numai 10 pentru un receptor încet. „libertate”. Televiziune. în toate fazele procesului guvernamental. Referindu-ne la sistemul de valori inerent limbajului politic. liderul politic trebuie să se conformeze nu doar interesului de ordin suprem al auditoriului său. Comunicare.

În această ordine de idei. Prin urmare. p. putem remarca paralelismul metodelor de creare a imaginii liderului politic: lansarea campaniilor pozitive ce au drept scop idealizarea unui actor politic. social. că procesul de creare şi promovare a imaginii liderului politic în context autohton este adaptat la exigenţele marketingului politic modern. ce reiese din dihotomia „cererea-oferta” electoratului moldovenesc. totodată. în care va fi promovat un actor politic. cu tehnici şi strategii de gestionare a imaginii politice. vom plonja şi în meditaţiile ilustrului Machiavelli cu referinţă la acelaşi subiect. care are drept scop crearea imaginii strategice a actorului politic. putem confirma ipoteza lansată în debutul acestui paragraf: limbajul politic este o puternică armă de persuasiune şi implicit de manipulare graţie teatralităţii şi ambiguităţii. deopotrivă. Pentru a rezuma unele ipoteze vis-a-vis de intereacţiune dintre limbajul politic şi imaginea liderului politic în timpul actului comunicării. Ceea ce-i asigură.. politic. respectiv ceea ce principele transmite către auditoriu trebuie să conţină nu doar informaţii. putem remarca cu certitudine faptul. Limbajul politic cooptează. ce urmăresc demoralizarea. pe de o parte. referindu-ne la unele aspecte ale limbajului politic propriu liderilor politici din republică. 62 John Keane. dar. Principele în opţiunea acestuia – trebuie să însuşească o atitudine cuvioasă. Indiferent de regimul politic. op. ci şi persuasiune”. impregnat cu elemente specifice culturii politice cristalizate în acest spaţiu geopolitic şi etnic. ce cuprinde domenii diferite: economic. o deschidere considerabilă în raport cu publicul electoral. eliminarea din competiţie a adversarului politic. şi lansarea campaniilor negative. expresii cu tâlc şi formule lingvistice care impun electoratului un mod specific de a gândi şi de a judeca situaţiile. Limbajul politic circumscrie unei arii problematice dintre cele mai vaste. 104 44 . limbajul acestuia reprezintă cea mai expresivă formă de edificare a imaginii politice. plină de compasiune şi de sinceritate caracteristică omului cumsecade în relaţiile cu supuşii62: „Nimic din ceea ce comunică el poporului nu trebuie să piardă din vedere exprimarea acestor virtuţi. Sintetizând rezultatele investigaţiilor şi deducaţiilor. îi oferă o ocazie în plus liderului politic de a se poziţiona pe eşichierul politic graţie unui limbaj specific şi original. mituri şi metafore. Aceasta înseamnă că limbajul politic beneficiază de o libertate maximală de mişcare în sfera problematicii. căci cuvintele contribuie la edificarea unei imagini fixe.cit. Pe de altă parte. cultural.

presa. în funcţie de structura acestuia. tv. este complicat de acordat prioritate unui sau altui model de creare şi promovare a imaginii liderului politic: fie prin elaborarea discursului-slogan performant. de la subiect la subiect. seducătoare chiar a liderului politic. Mass media în contextul comunicării politice 3.. iar de curaând şi aşa-zisele new media. prezenţa lor tot mai pronunţată în viaţa societăţii implică necesitatea precizării caracteristicilor fundamentale şi a potenţialului de care dispun acestea în efortul cotidian de integrare a atmosferei spirituale a timpului.1. O gestionare incorectă. fie prin utilizarea infotacticilor de „conservare” a imaginii plauzibile. dar confirmă gradul de seriozitate cu care este tratat la etapa actuală fenomenul imaginii politice în câmpul politic românesc63. Prin sintagma mass-media. Mass-media şi sfera politicului Vocaţia politică a mass-media. op. permise şi interzise. CAP. vice-versa. oportună şi corect dozată a tehnicilor evocate mai sus poate garanta edificarea unei imagini plauzibile. III. prin acreditarea macrominciunii politice sau a manipulării „neurolingvistice”. însă această locuţiune de origine engleză 63 Camelia Beciu. radio”. La o abordare atentă. o gestionare adoptată la specificul contextual. poate asigura victoria într-o luptă electorală unui actor politic mai puţin cunoscut anterior. Primii ani de democratizare a societăţii politice româneşti au demonstrat.cit. În acest sens. neancorată la exigenţele realităţii poate duce la dispariţia de pe eşichierul politic a unui subiect deja recunoscut de corpul electoral şi. În materie de marketing electoral nu există metode şi tehnici mai mult şi mai puţin importante. dicţionarele de specialitate atestă în mod obişnuit „aşa- numitele mijloace de comunicare de masă. p. 93 45 . adică mai întâi de toate cinema. Dar o simbioză corectă. la cererea electoratului. că gestionarea imaginii politice reprezintă un set de tehnologii complexe şi controversate.Tehnicile acreditate în acest sens diferă de la caz la caz.

Alte puncte de reper diverse pot fi conţinutul mass media. suporturile tehnice (mass media electronice şi presa scrisă). de exmplu. dictează canalizarea eforturilor cercetătorilor spre elaborarea unor viziuni integratoare. efectele sau practicile sociale ale comunicării de masă. p. Astfel. Conceptul „mass media” este de fapt. de o realitate: accepţia comună a termenului permite încadrarea concomitentă în acesta a mai multor elemente eterogene. ideologia. mass media reprezintă. Printre trăsăturile caracteristice ale mass media formulate de McQuail figurează şi structurarea în mod simbolic a relaţiilor de putere elaborarea şi reconstituirea sferei opiniei publice. Această ambiguitate este determinată. indicând în paginile revistei Journal of Communication asupra „confuziei ce domneşte în media studies”. conştientizarea faptului că „probleme referitoare la mass media reprezintă un mod extraordinar de complex”. cercetătorul francez Regis Deabray. 16 46 . mentalităţile) în relaţiile lor cu structurile tehnice de transmitere a informaţiei”. Chiar din aceste prime aserţiuni. politica. p. desigur. Într-o definiţie ulterioară autorul precizează că mass media reprezintă „un termen colectiv care este utilizat pentru a desemna diferite tehnologii dezvoltate în forme instituţionale pentru difuzarea pe scară largă a informaţiei şi culturii în societatea contemporană”65. în fond. transpare necesitatea considerării mass media ca 64 Dennis McQuail. a cunoaşterii ce ne permite să confeerim un sens lumii. Editura Institutului European. se dovedeşte a fi marcată de controversă şi ambiguităţi sub aspectul epistemologic şi cel semantic. un concept ambiguu declară unii cercetători. Bucureşti. de exemplu. în primul rând „instituţii care desfăşoară o activitate fundamentală ce constă în producerea. 1999. modelează percepţia noastră asupra acesteia şi contribuie şla cunoaşterea trecutului şi asigurarea continuităţii înţelegerii noastre actuale”64. şi televiziune ca spectacol domestic). la nivelul condiţiilor receptării (cinema ca spectacol public. La rândul său. 51 65 Ibidem. cu nuanţele şi întrepătrunderile inerente.atât de uzuală în limbajul curent şi folosită cu dezinvoltură în literatura ştiinţifică. Tocmai acest fapt a fost semnalat de Joshua Meyrowitz care. reproducrea şi distribuirea cunoaşterii […]. Comunicarea. accentuează că aceasta „pretinde să abordeze funcţiile sociale superioare (religia. Astfel. diversitatea interpretării noţiunii poate fi condiţionată de optia aleasă: există distincţii. vorbind despre sarcinile mediologiei (a ştiinţei mass media). În accepţia lui Denis McQuail. arată lipsa unei clarificări explicite a termenului respectiv.

Mass media constituie arena pe care la nivel naţional şi într-o mare măsură. cum s-ar realiza adaptarea la mediile schimbătoare? Şi cum am crea şi menţine semnificaţiile comune care fac posibilă societatea noastră complexă?”66. mai ales. indispensalitatea mass media în conduţiile actuale la nivel societal mijloacele de comunicare de masă fiind determinate pentru cucerirea puterii legitimarea autorităţii. p. organizarea (şi formarea) opiniei publice. Ele au devenit factori de primă importanţă al transformărilor culturale prin intermediul impactului exercitat asupra modurilor de viaţă şi reprezintă mecanisme de fortificare şi de generare a unor noi forme simbolice. Nu este amintit cuvântul „politică”. dacă n-ar exista nici un mijloc de comunicare de masă? Cum şi-ar îndeplini grupurile şi organizaţiile ţelurile de înţelegere. Introducere în ştiinţe comunicării. cum ar avea loc schimbarea socială. 66 John Fiske. dintr-un motiv inexplicabil ar dispărea brusc mass media? „cum ar putea oamenii înţelege lumea în care trăiesc. Atestând fenomenul de media dependence. Or. mass media constutuie principalele surse de identificare individuală şi colectivă67. 25 68 Ibidem. acţiune şi recreere? Cum ar fi menţinute ordinea şi stabilitatea. 23 67 Ibidem. cu implicaţii profunde de ordin social şi politic la nivel de individ. evident. dar îl subînţelegem.aparate tehnico-industriale complexe şi organizaţii instituţionale dotate de logici proprii de funcţionare. Destul de instructivă pentru înţelegerea specificului şi caracteristicilor mass media apare supoziţia lansată de cercetătorii americani Melvin DeFleur şi Sandra Ball-Rokeach în finalul capitolului „Teoria independenţei de sistemul mass media” din lucrarea Teorii ale comunicării de masă: ce s-ar întâmpla dacă. la nivel internaţional se structurează jocul politic. p. cum ar fi tratate şi rezolvate conflictele comunitare sau naţionale. Editura Polirom. acţionează şi îşi joacă rolurile. 30 47 . Influenţând direct sistemul de valori al indivizilor şi al grupuriolor sociale. cercetătorii constată. 2003. Iaşi. şi tocmai politica este cea care ar suferi cel mai mult în urma realizării unei atare supoziţii. tocmai mass media reprezintă resursele specifice ale societăţii fiind destinate controlului social. p. în mare parte inclusiv partidele politice tratează accesul în mass media drept un suport ponderabil şi mobilizator al realizării obiectivelor propuse”68. în societatea contemporană. apărând drept agenţi ai conservării status-quo-ului sau ai schimbării. consolidarea normelor sociale. La nivel subsistematic organizaţiile.

ajutând la stabilirea relaţiilor şi la coordonarea numeroaselor şi disparatelor activităţii economice.cit. p. religioase şi sociale)69. a informaţiilor relevante pentru sistemul democratic. dintr-o atare perspectivă. 165 48 . op. inovaţiile şi procesul schiombărilor adaptarea la multitudinea circumstanţelor vieţii sociale).de mediere. în accepţia lui Regis Debray. la menţinerea ordinii sociale.. economice. funcţiile nominalizate îşi găsesc o exprimare specifică. b) de corelare (prin ofertirea comentariilor criticilor şi interpretărilor evenimentelor produse. vizând fenomenul participării civice. e) de mobilizare (prin oferirea mijloacelor necesare pentru o mobilizare largă a auditoriului. în vederea atingerii diverselor obiective politice. contribuind astfel la procesele de socializare. p. 69 McQuail. cîă toate aceste funcţii pot fi unite sub genericul comun al unei funcţii integratoare şi principale. practic. c) de asigurare a continuităţii (prin exprimarea atât a culturilor dominante. McQuail . în societatea contemporană. fiind aplicate la politică. De observat. capabile să reducă tensiunea şi să faciliteze odihna şi distracţia). Este evident că. care constituie un suport al comunicării în societatea de masă şi dispun de capacitatea de a reuni publicul. identificată drept „activitate a unei persoane ce se plasează între două sau mai multe părţi pentru a le facilita relaţiile şi acordurile” 70. În fond. medierea se realizează astfel de către mass media. reprezintă „un răspuns la o chestiune de ordin foarte important şi permanent: medierea ”. Definiţiile actuale ale mass-media evidenţiază mai multe funcţii sociale ale acestora printre care: a) funcţia de informare (prin furnizarea informaţiilor referitoare la faptele şi situaţiile ce se produc în societate în special. la dezvoltarea consensului şi la acţiunea de integrare. iar comunicarea în sensul modern. contribuind la formarea şi menţinerea unei continuităţi a valorilor sociale şi culturale ale popoarelor şi ale grupurilor sociale care le alcătuiesc). sociale şi politice). 164 70 Ibidem. întreaga populaţie este antrenantă în diferite forme ale comunicării. după cum o califică în altă parte acelaşi D. d) de recreare (prin oferirea oportunităţilor de divertisment.

social.a.d. şi politică – de mediere”71. cit. noţiunea de instrument. moduri de viaţă. 2000. 166 49 . clase. de la cele individuale până la cele marcate de apartenenţa la grupuri sociale. Editura Polirom. de intermediar (care asigură medierea într-un proces de difuzare a mesajului de la o sursă sau un emiţător de informaţie spre receptor). relevante pentru comunicarea politică. instrumentele şi organizaţiile care difuzează mesajele”72 .m. asociate noţiunii de mediere. 165 74 Ibidem. Politică discursivă. mai întâi. exercitate de mass media care condiţionează această cunoaştere73. întrucât utilizează mediile (mijloacele – V. spaţiul geografic căruia îi aparţin ş. Tocmai mijloacele de comunicare de masă „transmit mediului politic cerinţele mediului social. urmând accepţia medierii formulată de Philippe Breton „discursul în formularea autorului”. a personajului ori a problemei prezentate. în această ordine de idei. de interpretare. 166 72 Camelia Beciu. este implicită noţiunii de manipulare. Îngemănarea acestor două aspect importante ale comunicării mediatice – procesul de mediare şi calitatea de instrument al mijloacelor de comunicare (a căror utilizare nu poate fi nicidecum analizată doar în cadrul redus al unui proces linear) determină complexitatea reală a examinării rolului mass media în societate.. vârste.. Acest intermediar este însă un instrument (mediile având accepţia de „mijloace”). mass media revenind statutul de suport. op. şi tocmai în acest sens comunicarea socială „poate obţine calificativul mediatică. p. Investigările massmedilologice din ultimii ani demonstrează tendinţa spre considerarea multitudinii factorilor determinanţi ai acţinunii mediatice. încorporând ideile care fac rolul de mediator. acesta fiind dispersat şi foarte eterogen. determinând în definitiv. Cea mai evidentă. pe de o parte. p. Astfel. „o anumită estompare a formelor tradiţionale de comunicare politică”74. M. la rândul ei. astfel. Caracteristicile semnificative ale mass media se dovedesc a fi. p. şi mediul social – deciziile provenite din mediul politic. Discursul politic înn acest caz va fi.). Sunt relevante. metaforele la care recurge Denis McQuail. cercetătorul compară. În acelaşi context. iar pe de altă parte evidenţiază funcţia de filtru (selectarea iniţială a evenimentului. Iaşi. susceptibil de a reacţiona la acţiunile 71 Ibidem. care urmează să fie propuse atenţiei publicului. realizând două sarcini: proprie. profesi. 35 73 Dennis McQuail. definit prin multitdinea de experienţe. în această ordine de idei este compoziţia auditoriului mass media. p.

selective. organizarea anchetelor.). în primul rând. îi revine astfel. indirect al transmiterii informaţiei. un rol extraordinar în configurarea tabloului informaţional al actualităţii. de la angajare politică semnificativă până la indiferenţă manifestă. şi implicând prin urmare.M. Procesului filtrării infoemaţiei evidenţierii şi accentuării elementelor ei. În mod tradiţional. proliferarea emisiunilor radio şi tv realizate în formă de talk-show ş. Mass-media şi politică. în abordarea realităţii. Gatekeepers. cei ce exercită funcţia de filtrare. mass media sunt considerate un canal unidirecţional de transmitere a informaţiei de la surse instituţionalizate spre audienţe colective. şi în cadrul unor circumstanţe de expunere la influenţe şi presiuni de diferită provenienţă.. propriu mass media implică pentru operatorii comunicării politice necesitatea atât a intrării în competiţie pentru atragerea atenţiei publicului. a datelor cu privire la diferite ratting-uri politice. de exmplu. Nu întâmplătoare apar. eforturile de stimulare a feedback-ului aşteptat prin recurgerea la publicarea sondajelor de opinie. p. în raport cu importanţa determinată de opţiunile.după cum demonstrează colaboratorii Media Lab de la Massachussets Institut of Technology. determină implicaţiile politice inevitabile ale fluxului informaţional şi amplifică semnificaţia procesului de selectare 75.a. Editura Institutului Eurpean. manifestată atât în strategia utilizării surselor cât şi în selectarea informaţiei pentru a fi propusă publicului. . elaborării agendei dezbaterilor publice. rezidă în caracterul mediat.mijloacelor de comunicare în masă în vederea integrării sociale. Adoptarea de către redacţiile mass media a unei atitudini specifice.ajung să fie publicate. astfel. Doar zece la sută dintre ştirile sosite zilnic la redacţie (iar uneori chiar mult mai puţin – V. 2000. 75 Doru Pop. utilizate mai frecvent de alte genuri ale mass media (ţinând. Bucureşti. ale editorului. Principiul difuzării informaţiei de interes general. având deci caracteristici oscilante cuprinzând un amplu spectru de atitudini şi opţiuni. de divertisment). pendulând şi acesta între supoziţia omnipotenţei mass media supoziţia efectelor minime rezultate în urma activităţii. onstruirii consensului. cât şi a încercării promovării mesajelor sale prin intermediul valorificării unor modalităţi mai puţin tipice. dificultăţi în „targetizarea” („ţintirea”) mesajelor şi incertitudini în evaluarea impactului produs. toate acestea contribuind la stereotipizarea reprezentărilor şi modelarea atitudinilor şi comportamentelor politice ale auditoriului. O altă trăsătură a mass media relevantă în cadrul comunicării politice. . 19 50 .

21 77 Rosemarie Haineş. sublinierea indisolubilităţi termenului prin transcrirea lui cu ajutorul cratimei: maa-media78. deseori fiind utilizată.. p. unele reviste ştiinţifice sunt. De remarcat. p. Aceleaşi probleme le avansează proliferarea în ultimii ani a noilor mijloace de comunicare.”) 79 sau mijloace de informare în masă (termen la care decurg 76 Ibidem.. 67 79 Dennis McQuail.selectare şi plasare a informaţiei. Caracterul de masă al audienţei. suporturile tehnice ale comunicării. în definitiv. Editura Polirom. că în majoritatea cazurilor cercetătorii utilizează expresia mass media drept echivalentă cu cea de mijloce de comunicare de masă ori în masă (cf. însoţită de calificativul „de comunicare” ori „de informare”). los meditos – span.. sau. mijloace de comunicare de masă. precum nici conţinutul ediţiilor periodice nu este citit de întreaga masă de cititori. Iaşi. 162 51 .: „mijloace de comunicare de maasă sau mass media. provenind de la latinescul medium – mijloc. de a reduce termenul doar la componenta media (media – engl... în realitate ele interesează doar un număr restrâns de specialişti. hotărând care anume materie să fie prezentată publicului. atitudinilor unui public larg asigură un rol social deosebit. p. conceptelor. datorită deosebirilor în nivelul de pregătire al acestora”77. adoptate şi promovate în dependenţă de punctele de reper şi orientările jurnaliştilor (chiar dacă mesajul produs poate să nu coincidă întotdeauna în mod obligatoriu cu poziţia şi sitemul de valori împărtăşit de un jurnalist sau un grup de jurnalişti concreţi) exprimă predominante ale societăţii76. op. Potenţialul mass media în transmiterea (şi interpretarea) informaţiei simbolurilor.cit. 64 78 Ibidem. revenit profesioniştilor comunicării. cu toată orientarea mijloacelor contemporane de comunicare spre audienţă amplă... observă în legătură cu aceasta Alvin şi Heidi Toffler. p. a căror dezvoltare a permis difuzarea pe scară largă a mesajelor) necesită însă precizări. sugerat şi de componenta mass a termenului (cealaltă componentă mediaa. din punct de vedere teoretic. iar modelele jurnalismului. opinia publică.. desemnează mijloacele. Explicabilă apare de aceea tendinţa vizibilă în ultimul timp. 2002. ajung să deţină controlul (ori să fie exponenţii celor ce deţin în mod real controlul) şi să influenţeze. „Masificarea cedează locul demasificării”. nstrumentele. în sensul că. medii – rom. Televiziunea şi reconfigurarea politicului. i media – ital. în cazul neacceptării. receptarea mesajelor este marcată de o anumită specificitate: „de exemplu. les media – fr. dar nu şi pretutindeni privilegiată.

.. pot contribui la aservirea dominaţilor de către dominatori sau crea voinţa şi ocazia unei participări reale. „noţiunea de comunicare de masă se referă la ansamblul procesului de comunicare care încorporează ceea ce este vehiculat. unanim acceptate. acesta exprimă esenţa activităţii comunicaţionale actuale. axate pe modalităţi tehnice performante. care pot urmări supunerea persuuasivă a indivizilor sau formarea spiritului lor critic. aşa cum menţionează un alt cercetător român. pot întări inbteresele individuale. „într-o intercaţiune tot mai evidentă. Imitarea 80 Ibidem. Ioan Drăgan.. de exemplu.îndeosebi acum. iar diferenţa fiind înregistrată la nivelul conţinutului). Toruşi este evident că recurgerea la paliativul „informare” constituie într-un fel un subterfugiu. Obsevaţia conform căreia mass media sau mijloacele de informare în masă reprezintă „sisteme complexe de influenţare politică. practic. mai ales.cu abrevierea celebră CM. menit să stompeze proprietatea persuasivă intrinsecă a mass media. . apare confirmată prin destule exemple ale practicii sociale.. între o comunicare cu caracter „seducător” şi o comunicare cu caracter instituţional. faptul că. s-ar putea spune. Aşa cum însă realizarea comunicării politice prin intermediul mass media înglobează o realitate complexă (există o diferenţă. este adevărat că vocabula mijloace de comunicare de masă îndreaptă atenţia mai mult asupra suportului tehnic prin care se face comunicarea şi că. - cercetătorii din Rusia). Oricum diversitatea tradiţiilor încetăţenite în utilizarea terminologiei respective nu afectează conţinuturile de fond relative la noţiune. contează nu atât faptul că „termenul mass media este mai neutru” în raport cu celelate. determină şi funcţionarea lor integrată. În definitiv.. pot unmaniza sau biocratiza relaţiile sociale”80. În aceeaşi ordine de idei. canalele şi modalităţile apărând similare. dar şi într-un trecut nu atât de îndepărtat. înguste sau favoriza interesele privin problemele colective. Noile caracteristici ale mass media inclusiv dezvoltarea vertiginoasă a televiziunii. între comunicarea orienrtată spre înclinarea cetăţeanului-elector pentru o anumită opţiune politică şi acţiunea de ordin informativ. noţiunea nu se reduce nicidecum doar la mijloacele tehnice de difuzare a mesajelor. vizând promovarea unei instituţii. 163 52 . p. de fapt. utilizate pentru a desemna noţiunea cât. pe cine vehiculează şi pe cei care primesc mesajele”. alături de termenul mijloace de comunicare de masă.

. adese caricaturizate.cit. 9 53 . .. 83 82 Thomas Ahelis. opoziţia. p. în special cea din Germania. De fapt. angajaţii oraşelor şi comunelor aduc prin munca lor o contribuţie importantă la funcţionarea administraţiei publice precum şi la relaţia acesteia cu cetăţeanul.. Relaţiile dintre funcţionarii administrativi şi cetăţeni sunt marcate în principal de comunicare. economic. sistemul mass media este antrenat într-un enorm ţesut de relaţii. Psihologul Gerhard Anwander. p.reciprocă a modalităţior face inutilă considerarea lor separată şi necesită examinarea lor în optica realţiilor ce se stabilesc între ele81”. dezabterile asupra rolului şi locului mass media în contextul comunicării politice sunt structurate în mai multe direcţii datorită complexităţii fenomenului şi posibilităţii abordării lui la diferite niveluri şi pornind de la diverse puncte de reper. Lia Epure.deosebit de importante apar în acest context relaţiile cu instituţiile puterii. Examinarea unor experienţe mediatice concrete poate contribui la aprofundarea clarificării caracteristicilor actuale şi a tendinţelor de dezvoltare ale mass media. Funcţionarii publici. Relaţii publice: coduri practici.manifestând atât tendinţe spre o autonomie relativă. a dovedit cât de importantă poate fi şi ce finalitate de succes are îmbunătăţirea relaţiilor şi a tipurilor de relaţii dintre administraţia publică şi cetăţeni82.a. interferenţe. Aceasta se poate realiza în scris prin petiţii greoaie. opinia publică. De remarcat că vulnerabilitatea independenţei mass media (atât sub aspect politic cât şi economic) reprezintă un important pretext al dezbaterilor actuale în domeniu. şi telefonic sau direct. grupurile de presiune ş. cultural). bineînţeles. care şi-a adunat însemnările în volumul „Administraţie cordială. Iar acesta îmbunătăţeşte hotărâtor bucuria de a munci a funcţionarilor publici – şi astfel. Expus unui contact permanent cu o multitudine de sisteme externe (de ordin politic. adresate autorităţii. cât şi spre întrepătrundere. 2004. 2. a poliţiei şi a altor instituţii publice şi transformarea lor în instituţii de servicii din ce în ce mai moderne şi mai eficient în cadrul cărora cetăţenii se află în centrul acţiunii. dar. apropiată cetăţeanului” (Editura Boorberg) doreşte să ofere o privire de ansamblu despre cum poate fi îmbunătăţită în mod eficace comunicarea cunoscând elementele psihologice în 81 Bogdan Teodorescu. Experienţa. op. 3. şi motivaţia muncii. Şi în România are loc dezvoltarea administraţiilor orăşeneşti şi comunale. Comunicarea cu cetăţeanul O administraţie cordială şi apropiată cetăţeanului contribuie decisiv la un bun climat în oraş şi în comunitate. pe cale orală. Editura Mirton.

legătură cu modificările organizatorice în cadrul proceselor – şi pe această cale. ce se dovedeşte zilnic concret. cetăţenii unei comune sau ai statului sunt în acelaşi timp alegători şi beneficiari ai serviciilor administraţiei. Noi.. Să ne închipuim doar o singură dată discuţia clasică dintre un poliţist şi un conducător auto care este oprit pentru depăşirea vitzei legale.3. Comunicarea roşu-verde84 Agresiunea dintre ambele părţi îşi lasă adesea amprenta pe comunicarea dintre funcţionarul public şi cetăţean. „destinatari ai unor ordine”. Dacă în trecut erau mai degrabă „petiţionari” sau „solicitanţi”. 3. în mod automat. a apărătorului legii. Cine cunoaşte comandamentele timpului. ba chiar. p. chiar agresivă.” şi alte replici asemănătoare. ca un drept. De cele mai multe ori conducătorul auto va fi initimidat de atitudinea rigidă. în final. cine percepe în mod serios critica adresată permanent administraţiei publice şi o înţelege ca o provocare şi o nouă şansă spre regândirea şi transformarea reală nu se va putea ascunde de principiul din simplu cetăţean în clientul (şi deci. Acest lucru poate fi cuprins cel mai simplu într-o singură propoziţie ce trebuie să devină deviză în activitatea fiecărui lucrător al administraţiei. în calitate de funcţionari publici. 10 54 . cum pot fi eliminate stresul şi alte maladii care rezultă în urma comunicării adesea marcate de tensiuni şi de pasiunea timpului83. indicând 83 Ibidem. îi tratăm pe concetăţenii noştri aşa prcum ne-am dori să fim noi trataţi dacă am fi în locul lor. Ce se întâmplă când poliţitstul. p. când funcţionarul autorităţii cu atribuţii de a emite aprobare de construcţie. notând cu degetul în stratul de praf de pe marginea drumului viteza măsurată de radar? „Nu am observat semnul de circulaţie. 9 84 Ibidem. Nu mai poate fi vorba de un dialog raţional dontre două persoane ce drepturi egale. În orice caz. ce chiar trebuie experimentat. mai mult. Ce se întâmplă într-un alt exemplu.. astăzi ei se consideră mai mult decât clienţi parteneri cu drepturi egale ai administraţiei. Din acest motiv administraţia publică şi funcţionarii săi trebuie să se considere ca instituţie modernă. deci sunt clienţii administraţiei. stăpânul administraţiei). rspinge cererea pentru extinderi la construcţia unei case. cu o mmină supărată se adresează acestuia din urmă în următorul mod: „Ce v-a apucat să circulaţi aici cu o asemenea viteză?”.

„Verde” reprezintă comunicarea destinsă. mai poate oare avea loc o comunicare raţională? Indiferent ce se întâmplă în continuare. se recomandă comunicarea cu cetăţeanul pe unda verde. Pentru a nu înţelege greşit. Din acest motiv. discuţiile decurg în mod tensionat. şi aşa . după cum am mai afirmat. se întorc la mine. „Comunicatorii” experimentaţi depun toate eforturile să evite comunicarea roşie. „Verde” este mai mult un mod de comunicare în cadrul căreia partenerul de discuţie este apreciat şi îl poate relaxa mai ales atunci când este iritat şi enervat. scopul unor relaţii corecte cu cetăţeanul este acela de a-ţi clarifica ce poate contribui la aducerea şi meţinerea discuţiei pe linia verde. întrucât totdeauna celălalt a fost cel care a început.. se întorc din nou la mine. Modelul roşu-verde împarte comunicarea în „bine” şi „rău”. trăiţi de fapt. Acesta poate discuta şi cu cetăţenii agresivi şi poate stăpâni modul de desfăşurare al discuţiei. comunicarea negativă. Am să mă plâng la şeful vostru!” – ş. În continuare eu voi răpunde poate pe un ton şi mai aspru – iar celălalt nu poate altfel decât. unde. o anumită parte din mesajele mele negative. Modelul roşu-verde este unul simplu.m. are la îndemână elementele de bază ale unui dialog eficace. neplăcută. dimpotrivă. deşi e greu de închipuit o continuare a discuţiei. din mesaje. încărcată de stres. ce poate fi aplicat cu uşurinţă în practică.. care va avea influenţă asupra ambilor interlocutori. sub o formă sau alta. Cine este în stare să emită ţintit „verzi”. Comunicarea verde creează o bază eficientă de discuţie. va rezulta un dialog nesatisfăcător. aceasta înseamnă că el poate fi utilizat chiar şi în aczul unei situaţii dificile. cine a iniţiat acest tip de comunicare. Astfel. după asemenea reproşuri. chiar şi după încheierea sa. iar „roşu”. De cele mai multe ori nici nu poate fi stabilit acest lucru. Şi asta deoarece atunci când încep să comunic roşu interlocutorul meu se vede constrâns să-mi răpundă la fel de agresiv. pozitivă. 55 . funcţionarii.. Dacă emit „roşu”. din model rezultă că nu contează cine a condus discuţia pe banda roşie.. „verde” nu are nici o legătură cu slăbiciunea sau chiar cu servilismul.mai departe.prevederea legală? Acesta se va putea deseori aştepta din partea cetăţeanului/ solicitantului/ la injurii precum: „asta e chiar o nesimţire! Voi. O anumită parte din ceea ceeu emit. Modelul ilustrează faptul că în comunicarea umană se formează un anumit tip de cerc vicios.d. indiferent dacă sunt pozitive sau negative.a. sentimente tc. în „verde” şi „roşu”. Tocmai în administraţia publică. din banii mei.

de asemenea. ce vârstă are ş. dar încă nu aflaserăm asta. nici cariera sau recunoaşterea din partea şefului sau a colegilor. suntem în paradis. . cu atât şi 56 . fiecare. Supraîncărcarea cu sarcini de serviciu . de unde provine acesta. trebuie să tindă spre comunicare pozitivă. este în primul rând important de a se clarifica cum eşti în general receptat în calitate de funcţionar public de către cetăţean şi cum se defăşoară în mod normal discuţiile cu acesta.a. Şi asta pentru că dacă tot ceea ce a fost comunicat în mod pozitiv ar fi receptat la fel de pozitiv.d. Numai astfel poate fi în stare funcţionarul public să emită mesaje pozitive. precizat faptul că este mult mai puţin important cum este emis un mesaj. acest fapt nu influenţează nici locul de muncă. Din această cauză comunicatorii experimentaţi se gândesc în primul rând la – cine este interlocutorul. ci cum este acesta receptat de interlocutor. asta ne-ar face să ne întrebăm dacă nu cumva noi. Un număr important de cetăţeni îl percep cu ochi critic pe funcţionarul public în calitate de reprezentant al autorităţii publice/ stat. Deseori nu se primeşte o revenire. . deja. care este nivelul său social şi intelectual. Asta pare a fi obositor. comună. În cadrul acestor constatări trebuie. Pe aceste elemente trebuie construit tipul de discuţie. Funcţionarul suferă din cauza reacţiilor agresive. Discuţia este adesea un evenimnt singular. Comunicarea interumană nu este simplă întrucât nu întotdeauna se poate şti cine este receptorul mesajului sau la ce urechi ajunge acesta. deoarece . Având în vedere că în acest sens confuziile pot apărea foarte uşor. şi să evite pe cât posibil mesajele negative. de-a lungul vieţii. Astfel se poate ajunge rapid la concluzia că în cadrul unei percepţii generale sunt predominante aspectele negative. verzi. însă. judeţ. Nu ştiţi cât de importantă este problema. făcându-l vinovat în acest sens numai pe cetăţean. dar merită străduinţa: cu cât comunicarea interioară este mai bună. Chiar dacă se comunică permanent „roşu” şi astfel impresia lăsată cetăţeanului este proastă. În acest sens se pot admite mai multe motive: . neexistând şansa de corectare.m. pe care le primeşte prin reacţie inversă. Dvs. Aici.

deexemplu. După părerea psihologilor limbajul coprporal îşi are rădăcinile în personalitatea omului. interlocutorul poate avea dureri de cap şi cu toate acestea se străduieşte să mă asculte. aspectul exterior şi charisma. Pe de altă parte. de exemplu să vorbesc în faţa unei mulţimi de oameni. Semnificaţia limbajului corporal (body language) Când oamenii se întâlnesc sau intră în contact prin telefon. Un exemplu: dacă într-o anumită situţie îmi este frică. Dar el poate de asemenea exprima că gândeşte profund la cele spuse pentru a găsi o soluţie. acesta este deseori considerat de experţi ca fiind îzvorul adevărului. Mii de fibre musculare încep să lucreze într-un mod total necunoscut mie. Aici totul depinde de a emite semnale clare. frica pătrunde în interiorul meu. limbajul corporal joacă adesea un rol decisiv: o singură privire. gesturile corporale sunt „ascultate” (percepute) rareori în mod conştient. De asemenea. Limbajul corpului cuprinde toate mesajele şi semnalele existente pe lângă limba vorbită (deci a celor consemnate în scris). ar terbui să fiu un foarte bun actor pentru a- 85 Ibidem. Întrucât limbajul corporal este dirijat de sentimente şi mai puţin de raţiune. cineva poate să-şi încrunte fruntea dacă ceva nu îi este pe plac sau dcă nu are încredere în cele auzite. Din acest motiv se consideră că nu e chiar foarte simplu ca în mod superficial să-i aduci schimbări. îmbrăcămintea şi întreţinerea corpului etc. multe semnale ale limbajului corporal pot fi ambigue. o frunte încruntată. Acesta mă ascultă numai dacă îi respect cu stricteţe regulile.infleunţa asupra interlocutorului este mai reuşită. o mişcare necugetată a mâinii – toate acestea pot avea influenţă asupra discuţiei. Acesta cuprinde ţinuta.4. mirosul corpului (sau al parfumului). un clipit din ochi poate fi interpretat pozitiv sau negativ – roşu sau verde. Dacă aş vrea sa modific starea de frică în mod superficial. comunivarea fiind mai spontană. Ca efect este de fapt asemănător cu operarea pe calculator. în aşa fel precum natura a prevăzut pentru o stare de frică. şi acesta poate fi interpretat ca un semnal verde. anumite gesturi au o altă semnificaţie în diversele straturi sociale sau în spaţii culturale diferite85. 3. Întrebarea dacă două persoane se consideră reciproc ca fiind un individ „simpatic” se decide de cele mai multe ori la nivelul limbajului corporal. gestica. mimica. acesta urmând a fi înţeles ca un semnal verde. 12 57 . Astfel. mai puţin controlată. Fireşte. Pe de altă parte. Acesta depinde pe de o parte de faptul că.p. timbrul vocii şi articularea.

faptul că un alt serviciu nu ţi-a pus încă la dipoziţie decumentele solicitate. acest lucru s-ar petrece numai pentru un foarte scurt timp86. că aceştia cad în capcana proastei dispoziţii. o comunicare roşie. automatismele s-ar activa şi starea de frică ar apărea din nou. sună paradoxal. nu pot fi observate în mod conştient pe o durată lungă şi nici interpretate în permanenţă corect. Te-a enervat discuţia anterioară o indicaţie a şefului sau pur şi simplu.mi putea înşela auditoriul cu pivire la starea mea. dar se pune întrebarea dacă va fi aceasta o discuţie reuşită? Şi va fi oare funcţionarul fericit. Acestuia îi voi arăta eu!”. Majoritatea reacţionează însă în acest stil: „îmi pare de pe acum rău de următorul interlocutor ce va intra aici. Aceasta este particularitatea semnalelor din limbajul corpului: cele proprii nu pot fi modificate în mod conştient. iar ale altora. Din această cauză trebuie să ne preocupe în mod serios stăpânirea acestor stări de frică sau a altor stări proaste atunci când ele sunt prezente în anumite situaţii. corecte. p. cel mai bine este ca interlocutorului să i se explice acest lucru pentru a se putea elimina din faşă orice fel de neînţelegere. Acesta trebuie să-şi clarifice înainte de toate. trebuie s-o conştientizeze. când ai avea nevoie urgentă de ceva „vrde”. Ar fi bine ca înainte de începerea următoarei convorbiri să-ţi spui: „următorul interlocutor nu are nici o vină că m-am enervat cu cel dinaintea lui” – reacţia corectă după „o fază roşie”. deci verde. pentru ca limbajul corpului sau alte limbaje să se manifeste. Şi în caz că mi-ar reuşi. dacă cetăţeanul în final va depune plângere împotriva lui? Căci ce se poate prevedea că vei obţine astfel? Bineînţeles. 86 Ibidem. 14 58 . mai mult sau mi puţinautomat. poate. Dacă cineva nu se simte bine. contrar aşteptărilor. În momentul în care m-aş concentra din nou asupra textului expunerii. Aceasta este o anumită formă de reacţie negativă. următoarele: chiar şi atunci când eşti în dispoziţie proastă. trebuie să încerci să acţionezi în modrelaxat şi plăcut. Şi asta chiar în situaţia în care oricum eşti într-o dispoziţie proastă. mai ales în cazul funcţionailor publici. în timpul unei convorbiri. Cine este în dispoziţie proastă.13 87 Ibidem. chiar dacă. Capcana stării de spirit (dispoziţiei de moment) Realitatea dovedeşte. De aceea psihologii şi experţii în comunicare recomandată. la ce duce dacă te laşi atras în „capcana dispoziţie de moment”. Şi iată amenonţarea infernalului cerc vicios87. p. corespunzătoare.

Deci nu pronunţaţi sec „Bună ziua”. astfel ca macazul să nu se mute pe roşu. Dacă toate acestea nu sunt de nici un folos şi observ că în ciuda tuturor eforturilor. Căutaţi pe cât posibil să intraţi în contact vizual cu acesta dar nici nu-l fixaţi permanent cu privirea. Aceştia te pot feri. Următoarele operaţiuni de rutină s- au dovedit a fi încununate de succes şi sunt utile independent de buna sau proasta dispoziţie88: . discuţia ia o turnură roşie. Astfel macazurile sunt comutate pe direcţia „verde”. din partea interlocutorului/partenerului de discuţie. să cazi în „capcana roşie”. Fii foarte atent ca nu cumva să emiţi brusc „semnale roşii” . Adresaţi-vă cu o formulă de salut corespunzătoare însoţită de o mimică amicală. mă voi scuza preventiv şi îi voi explica celuilalt că emisia de unde roşii nu îi este adresată lui. . Ar fi nepoliticos şi apreciat ca desconsiderare. Ascultă azi cu deosebită atenţie pentru a evita orce fel de neînţelegeri. dacă aţi continua să lucraţi. de la caz la caz. . cum îţi formulezi răspunsurile pentru ca ele să fie înţelese corect . de exemplu la începutul discuţiei. p. Fii foarte atent la ritualurile „verzi”. întrocându-vă către vizitatorul dvs. Într-o atare situaţie ste recomandabil să t adresezi unor colegi cu care te înţelegi mai bine. Fă-ţi timp şi gândeşte-te foarte bine. urmează să mă detaşez. 14 59 . Alţii pot vedea mult mai clar ceea ce tu nu poţi să observi despre propria persoană. ci adresaţi-vă cu „cu ce vă pot fi de folos?”. se recomandă contracararea cu ritualurile verzi – care sunt deosebit de importante în special la începutul unei discuţii. Când situaţia ce poate atrage după sine urmări false a fost identificată. . întrerupeţi activitatea în care eraţi prins. ci pe verde. Când cetăţeanul intră în birou. 88 Ibidem. . confuzii. Din acest motiv trebuie să-ţi induci mecanisme de avertizare şi să te instruieşti în acest sens: . fără nici un motiv clar.

exprimă-ţi părerea de rău. dificultăţi şi probleme de ordin intern. să-i explici cetăţeanului. însă. nu se referă la el. cetăţenilor şi autorităţilor. nu să îl laşi să aştepte pur şi simplu. În caz de dificultăţi. . caută împreună cu acesta soluţionarea problemei fără a aluneca pe panta conflictuală a contraargumentelor. ci a legiuitorului. . Să repeţi dorinţa cetăţeanului şi s-o confirmi . se recomandă o serie de moduri verificate de comportament. să-i mărturiseşti situaţia şi să te scuzi pentru ele. Câteva exemple89: . . . p. . 89 Ibidem. Oricând este posibil ca acestea să apară. Asemenea deprinderi (elemente de rutină) „verzi” pot fi aplicate oriunde. . faptul că v-aţi ostenit să-i reţineţi numele inducându-i preţuirea din partea dvs. chiar şi la ghişeu. însă un aer superior. . Să nu faci observaţii negative la adresa colegilor. Dacă dorinţa cetăţeanului nu poate fi îndeplinită. Nu invoca.şi pe cât posibil s-o îndeplineşti rapid. Dacă sunt posibile întârzieri. . Adresaţi-vă vizitatorului cu numele acestuia. . Continuarea discuţiei „verzi” Dacă contactul iniţial s-a realizat în mod pozitiv. . 15 60 . chiar şi dacă durează doar câteva secunde. prezintă-i totodată motivele fără a afişa. Să explici situaţia sau poziţia legală. La apariţia unor disfuncţionalităţii sau întârzieri (şi unde nu apar acestea!). Câteva propoziţii generale (small talk) sunt foarte potrivite pentru a crea o atmosferă pozitivă a începutului de discuţie. fără a o susţine însă – nu este sarcina ta. care nu costă nimic. dar care îmbunătăţesc climatul discuţiei şi astfel sunt favorabile ambelor părţi. Mulţumeşte la preluarea de la ctăţean a unor documente pe care i le-ai solicitat. Aici puteţi să amintiţi de starea de enervare prin care aţi trecut pentru a-i clarifica vizitatorului că expresia iritată de pe faţa dvs.

întrucât el nu poate ştii ce se petrece în biroul funcţionarului public. El. . desigur. tocmai are ceva timp la dispoziţie şi intervine. . Se pregăteşte pentru audienţă adună toate documentele necesare şi îşi ia o jumătate de zi liberă ca să nu abuzeze de timpul de lucru pentru probleme personale. În această clipă sună telefonul de pa masa funcţionarului şi un alt cetăţean care. Nu folosi „chineza de specialitate”. fără rele intenţii. La încheierea discuţiei alegeţi o formulă adecvată pentru confirmarea celor stabilite şi încheiaţi cel mai bine cu un small talk. Întrucât partenerul său dediscuţie încă nu e liber. îşi caută un loc de parcare unde trebuie să plătească şi taxa şi se prezintă punctual la termenul stabilit la autoritatea respectivă. şi convorbirea începe. . . 16 61 . La ce probleme poate conduce acesta. acesta mai creează încă probleme de comunicare deosebite. 90 Ibidem. Vine cu maşina. chiar dacă ea ţi se pare absurdă. la modul oarecum egoist. fă-i cunoştinţă cetăţeanului cu colegii respectivi sau cel puţin spune-i cui trebuie să se adreseze. el se bucură că l-a putut contacta telefonic pe funcţionar. p. În cazul în care sunt implicate alte birouri. dar lucru acesta nu este obişnuit. El îşi stabileşte telefonic o programare (untermen de audienţă) cu funcţionarul din administraţie. chiar în statele puternic industrializate nu există încă reguli concrete. Telefonul este totuşi un mediu de comunicare relativ nou pentru care. Dacă problema nu poate fi rzolvată. ar putea să întrebe dacă deranjează. . aşteaptă puţin în anticameră. Dar soseşte şi momentul mult aşteptat. şezând comod acasă în fotoliu. cetăţenii obişnuiţi nu o vor putea înţelege. În afară de aceasta. . . Probleme cu telefonul Deşi majoritatea oamenilor in lume sunt obişnuiţi să vorbească la telefon. ne arată un exemplu din cotidian90: Un cetăţean doreşte să clarifice o problemă. Să nu faci aprecieri personale cu privire la poziţia cetăţeanului. informează-l pe cetăţean despre cum se va proceda în continuare. Adresează-te cetăţeanului pe numele acestuia. Păstrează permanent contactul vizual şi arată-i că eşti atent la ce spune.

gestică. îmbrăcăminte etc. nu este posibil. Cât de des se întâmplă ca o convorbire telefonică să fie considerată mai importantă. Iată mai jos câteva propuneri ce nu trebuie luate în serios91: . În cazul în care comutaţi legătura la altcineva. Acest lucru este în general valabil nu numai pentru administraţia publică. ci practic şi în cazul tuturor instituţiilor. doar nu trebuie să înţeleagă chiar totul. Primul contact al majorităţii cetăţenilor cu autoritatea publică se face prin telefon. sunteţi sau nu component pentru problema lui. . fără a-l lămuri dacă dvs. cu întâietate? Cum va reacţiona. nici într-un caz nu ridicaţi imediat receptorul. acestea îi semnalizează partenerului de discuţie că se comunică „verde”. În primul rând. apropiat de cetăţean. 91 Ibidem. Ambele situaţii sunt fundamental greşite. are acum o problemă: să-l prefere pe interlocutorul prezent în faţa lui şi să se scuze la cel de la telefon – sau invers. 16-17 62 . p. care şi-a luat liber o jumătate de zi? Comunicarea prin telefon este îngreunată în plus prin faptul că pe interlocutor doar îl auzi şi asta. scurt şi pe cât posibil să nu se poată înţelege. Când ridicaţi receptorul prezentaţi-vă repede. Când telefonul sună. nici într-un caz să nu-i precizaţi unde o faceţi. Lăsaţi-l pe cel care a sunat cât mai mult în stare confuză. . O situaţie normală? Funcţionarul ce doreşte să se comporte cordial. Un fapt care din păcate se întâlneşte adesea este că serviciul telefonic este îndeplinit de „tânărul ucenic” care încă nu ştie să facă altceva sau de o persoană în vârstă care nu mai poate suporta stresul zilnic şi îşi aşteaptă pensionarea în centrala telefonică. Şi pentru că prima impresie este cea care de regulă persistă telefonul primeşte o importanţă specială. . dar cel care sună poate să aştepte. adesea. prost. Dar se poate lucra cu vocea şi diferite formulări. Îţi trebuie nervi de oţel. aici trebuie să lucreze un funcţionar deosebit de antrenat. care încă de la primul contact îi aduce apelantului un sentiment pozitiv. Limbajul corporal prin mimică. . Puţină tensiune nu strică. iar solicitantul de la capătul celălalt al firului să fie deservit. cetăţeanul.

răsfoindu-le apoi pe îndelete sau chiar întreţinându-vă cu colegii. ea fiind de mare importanţă din punctul de vedere al comunicării cu cetăţeanul. Când sunaţi undeva prezentaţi-vă cu numele şi instituţşia sau seecţia pe care o rprezentaţi. consacrată în România nu este cea mai potrivită pentru a iniţia o comunicare pozitivă. . Formula „Da”. . . Ajutaţi firma Romtelecom să-i crească profiturile. . pentru a i vă putea adresa la nevoie pe nume. Păstraţi la „secret” numărul dvs. Nu activaţi robotul telefonic atunci când lipsiţi din birou deoarece revenirea aici nu ar mai fi amuzantă. p. 17 63 . O atitudine respectiv o ţinută pozitivă este la fel de importantă în cazul convobirii telefonice ca şi la o convorbire personală întrucât cel de la capătul celălalt al firului „aude” (percepe) prin telefon această ţinută. . . Dar iată şi câteva recomandări de luat în serios92: . de telefon direct „numărul de interior” şi aveţi grijă să nu aveţi probleme cu prea multe legături telefonice. Nu îi comunicaţi centralistei unde plecaţi când vă părăsiţi biroul. 92 Ibidem. . căutând „din greu” după dosare. prelungind convorbirile (în special pe cele interurbane) prin a nu fi atent la cele comunicate. de prezentare chiar dacă trebuie să o faceţi de sute de ori pe zi. A lucra sub stres Tema stresului a făcut obiectul multor cărţi. Indiferent dacă sunaţi sau sunteţi sunat prezentaţi-vă şi introduceţi o formulă de salut politicoasă. . Pronunţaţi lent şi clar formula dvs. pentru că aţi putea fi suprasolicitat. Încercaţi să reţineţi numele celui care a sunat (eventual notaţi-l). De aceea prezenta lucrare va atinge doar tangenţial această temă atât de dezbătută.

palpitaţii. Iar stresul reduce durata de viaţă. prin încordarea muşchilor frunţii. relaxatt poate comunica fără încordare. Ai prefera să evadezi sau să lupţi. nu poate decât să aducă deservicii – este o piedică în calea muncii eficiente. Asemănător cu motorul unei maşini care la mers în gol ambalează. De asemenea. sau muşchii feţei. e vorba de cel negativ. ei fiind nevoiţi să poarte discuţii obositoare. acesta supraturează şi îşi dăunează sieşi93. 93 Ibidem. De aceea este atât de importantă relaxarea pentru funcţionarii din administraţia publică. Stresul duce la spasme musculare şi spate încordat (mulţi lucrători din administraţia publică au probleme cu spatele). Calea este practicarea gimnasticii medicale. Relaxarea conştientă se realizează foarte simplu . bogată în vitamine. 18 64 . Acestea sunt semnele clare ale relaxării. furnicături şi pulsarea sângelui. Oamenii de ştiinţă sunt de părere că e recomandat să-ţi încordezi timp de şase secunde. dar şi cel pozitiv. Oare merită? Stresul. 17 94 Ibidem. Acest exerciţiu trebuie făcut treptat cu fiecare grup d muşchi. de exemplu braţul cu muşchii braţului şi antebraţului şi să-ţi strânşi pumnul. p. boli ale stomacului sau intestinelor. în exces. respiraţie rapidă. Din anumite motive devii iritat şi mintal ajungi în zona roşie. tulburări ale somnului. dar nu ai voie de exemplu. Veţi simţi o senzaţie de căăldură.desigur. Doar un om calm. Numai funcţionarii relaxaţi sunt în stare să acţioneze într-adevăr în mod cordial în relaţia cu ctăţeanul. Iată doar câteva: stresul trebuie pur şi simplu evitat şi eliminat din viaţa cotidiană. hipertensiune arterială. Stresul apare şi atunci când trebuie să stăpâneşti. Energiile excedentare sunt astfel orientate împotriva organismului propriu. antrenamentele de relaxare regulate (training autogen) contribuie la reducerea stresului94. p. ore suficiente de somn. Autostăpânirea este adesea necesară. obrazului. tulburări ale poftei de mâncare. Apoi întrerupeţi în mod conştient să vă încordaţi. dacă anterior ţi-ai încordat în mod conştient grupurile de muşchi corespunzătoare. Ce se poate face împotriva stresului? Există o serie de recomandări. alimentaţie echilibrată. dar este nesănătoasă. Stresul apare în organism atunci când energiile de refugiu (evadare) şi cele de luptă sunt sufocate şi nu li se pate da frâu liber. din motive sociale. scădere de randament şi multe altele. maxilarului superior şi inferior într-o grimasă. plimbări în aer liber. jogging.

Însemnătatea discursului politic poate fi comparată doar cu discursul judiciar. Elemente specifice discursului politic Dintre formele discursului public ne preocupă. religios. Editura Institutului Eurpean.) Discursul politic este discursul cel mai vechi. Nici discursul filosofic nu este abordat în mod special. Iar clientul este. Bucureşti. IV. în definitiv. stăpânul nostru!95 CAP. emitere de semnale pozitive. discursul central şi cel mai important – prin resursele şi efectele sale – dintre toate discursurile publice. 95 Idem. acest lucru devine posibil numai dacă este eliminat sau redus stresul din viaţa cotidiană şi dacă cetăţeanul este considerat a fi client.principala specie a discursului public 4. înseamnă comunicare „verde”. artistic etc nu fac obiectul analizelor de mai jos. p. ci numai prin relaţia sa cu discursul politic. apropiat de cetăţean. De el depind deciziile cu privire la soarta comunităţilor şi faptele cu care ele se impun. (Discursul ştiinţific. se transpun sau nu în viaţă. Mass-media şi politică. Să comunici amical. Comunicarea cu cetăţeanul este sarcina de bază a majorităţii funcţionarilor din administraţia publică. 18 96 Doru Pop. p.1. 2000. nu-i aşa. de care depinde libertatea şi uneori viaţa unor persoane96. în special discursul politic. 53 65 . Discurul politic .

puternic 66 . în interesul emiţătorului. ca şi elementele care îi dau identitate proprie.) Discursul politic. 4. În al doilea rând. Un discurs este politic atunci când evaluează situaţii şi relaţii care sunt sau devin de interes public şi care sunt corelate cu obţinerea exercitarea şi menţinerea puterii politice. Discursul politic este nucleul discursului public. Mediul său de difuzare este cel mai larg. Este textul emblematic pentru felul de a fi şi a face al unei comunităţi. ridicate la valenţele lor superioare. chiar substanţa obiectivului politic. Mai întâi pentru că el reuneşte toate componentele discursului public în forme superioare. Exponentul său este persoana de cea mai mare vizibilitate şi autoritate într-o comunitate. ce aşteaptă să facă publicul în urma receptării discursului. el este ceea ce vrea oratorul de la public. Mesajul politic este. discursul politic este expresia magistrală a genului discurs public. Mesajul politic este ca un han în pădure. deci. iar prin transmitere. opţiunilor politice cu care este solidar sau de care se desolidarizează. Practic. (De aceea. ca vehicul al mesajului şi drept garant al efectelor. Pentru aceasta se foloseşte de obicei. scopul politic. în el se regăseşte oricare din expresiile majore ale oricărui tip de discurs. iar motivul rostirii lui este mereu unul hotărâtor pentru soarta comunităţii. Rolul mesajului în discursul politic În discursul politic sunt potenţate elementele de bază alea discursului public: mesajul textul şi efectul. Mesajul lui este hotărâtor pentru existenţa şi rezistenţa comunităţii în care circul. pentru că acest discurs este cu adevărat de interes pentru tot publicul. un text special elaborat. Discursul este cărarea ce ademeneşte turiştii la han. Mesajul politic urmăreşte modificarea. Mesajul este punctul lui cheie. Textul şi mai ales. Textul său este cel mai elaborat. mesajul discursului politic sunt obiectul şi subiectul servirii şi construirii publicului. El are drept obiectiv transmiterea unui mesaj politic anume către un public cât mai larg. Ca formă de comunicare. Prin concepere. el trebuie să fie clar şi puternic individualizat. În el sunt coagulate toate elementele generale ale procesului de comunicare.2. orice tip de discurs poate fi interpretat politic sub aspectul semnificaţiilor. a felului de a acţiona şi interacţiona al participanţilor (de drept şi de fapt) la viaţa politică.

Conţinutul său generic este chiar misiunea politică. nu trebuie confundat cu o formă specifică a discursului: mesajul de salut. formulează programe şi platforme politice. Prima faţă este cea a popularităţii. Emiterea sau enunţarea mesajului este treaba celor care sunt cunoscuţi şi recunoscuţi ca autorităţi. elaborează doctrine. a apelului către public. a valorificării moştenirii sau a transfuziei. Mesajul politic. prin viziuni şi ideologii. publicului îi revine partea sa. Persuadarea publicului să-şi asume partea sa este conţinutul specific al mesajul politic. Cine. vezi Regulile propagandei în Lia Pop.) Formaţiunile politice îşi asumă misiuni politice. (acestea sunt: să deţină un statut social care să-l îndreptăţească să enunţe. să fie în situaţia în care statutul şi dispozitivul instituţional funcţionează) Evaluarea unui mesaj se face prin efectele sale. culeg date. Dar. formă şi rostire (El trebuie emis conform regulilor propagandei. aceştia sunt aşa- numiţii Speech Writers. nu proiectează construcţii politice. alcătuirea mesajelor este treaba formaţiunilor politice şi în spatele lor.subliniat în conţinut. revine scriitorilor de discursuri (de multe ori jurnalişti specializaţi în politică). Măsura în care s-a pregătit terenul pentru o alternativă viitoare în interesul emiţătorului conferă calibrul 97 Regulile propagandei eficiente sunt: regula orchestraţiei. aşa cum salutul „bună ziua” nu trebuie confundat cu pregătirea unor zile bune. în opera sa. a simplificării. prin număr. Michel Foucault (1926-1984) subliniază. important este să identifice şi să folosească regulile sociale care îi permit să enunţe şi să exploateze actul formulării şi expunerii unui discurs. În SUA. 67 . adevărata măsură este cea a schimbării vizate. a profesioniştilor în ştiinţe politice – a strategiilor şi planificatorior politici. Grija lor principală este să găsească expresiile cele mai percutante în a propune şi impune mesajul. pentru un actor politic.)97 În existenţa unui mesaj politic avem trei momente: 1) al alcătuirii mesajului. cum şi de câte ori a reluat mesajul. deja adoptat politic de cei în numele cărora se rosteşte. De obicei. În aceste misiuni. ca miez şi rost al discursului. Redactarea acestora în forma discursului specific. Sociologii. că. prin formaţie. asistaţi de buni profesionişti. pentru detalii. Despre propaganda de efect. a comuniunii şi contagiunii. Pe baza unor filosofii şi ideologii. să fie în dispozitivul de instituţii care recunosc şi susţin acest statut. Aceasta este treaba strategilor politici. 2) al emiterii lui. (Aşteptarea ca acestea să fie formulate de sociologi este stângace. şi numai a lor. 3) al mobilizării sau al demobilizării publicului ţintă. Bunele mesaje sunt operele bunilor politicieni.

în care se respectă excepţionalitatea pentru public a întâlnirii faţă în faţă cu un lider de anvergură. Dacă este cu adevărat se vede! Dacă nu. coerenţă şi acoperire pe care le oferă numai doctrina (şi nu în sensul că citează explicit folosofie politică sau doctrină. ineficienţa unui discurs se măsoară în neutralitatea din jurul lui. cu privire la puterea politică.bunului mesaj. Ideile politice dintr-un text sunt doctrinare în sensul că păstrează o coerenţă şi o acoperire a domeniului abordat. dar este reţinut şi reluat de presă şi de oameni98. tulburări internaţionale etc). Nu e de folos să se afirme în discurs. mesajul şi extensiunea discursului politic vor evolua de la încurajarea şi asigurarea speranţei. război. Ea este maximă când declanşează rezistenţe insurmontabile la schimbarea dorită.. Nimeni nu-l citează. Textul special este unul de factură politică atunci când evaluează situaţii de interes public. fie unei elite politice). la permisiunea „respiro-ul” general. 54 68 . Pretexul de la care porneşte acest discurs este politic: o situaţie exceptională în politică. b) situaţiile ceremoniale. presiuni teroriste. p.. Discursul devine un text politic şi prin caracterul politic pe care îl au pretextul. O doamnă nu are nevoie să afirme: „Sunt o doamnă!”. c) situaţiile evaluative. Efectul moderat este când discursul rămâne fără ecou direct în comportamente. „Ştiu ce este A treia cale!” Se vede ce ştie din ce spune şi din ce nu spune vorbitorul. prin mobilizare suplimentară a eforturilor. contextul şi subtextul său. Potrivit pretextului. Invers. când vehiculează mesaje de interes public (fie adresate direct publicului. când restructurează idei politice şi/sau vizează efecte politice. cele în care se clatină temeliile vieţii social-politice de până atunci (crah economic.) Şi aici este ca şi cu statutul de doamnă. când lucrurile merg de la sine. d) situaţiile conjunturale. va atrage atenţia că. Situaţii excepţionale politice sunt: a) situaţiile de criză. mişcări sociale incontrolabile – anarhice. nu este! Şi cu competenţa doctrinară este la fel. până la comemorările festiviste 98 Doru Pop. e) situaţiile electorale. în situaţii de criză.cit.. Sunt efecte politice cele care modifică situaţia politică de ansamblu şi poziţia enunţiatorului în cadrul acesta. op. nimeni nu-l critică.

internalizează convingerea că ei nu pot. Este creat în mediul politic.)99. acţionează – construiesc şi deconstruiesc idei. aducere laolaltă a propunătorului cu publicul. În contextul favorabil. publicat) prin vocea sau sub semnătura unei autorităţi politice. numerologic. subtextele dau forţă şi perenitate discursului.sau menţinerea ritmului în situaţiile evaluative pozitive. (Excesul de critică de sus în jos este contraproductiv. Este emis (rostit. de aceea nivelul de elaborare trebuie să fie foarte complex. Reflecţia asupra excepţionalităţii ne avertizează că nu se poate abuza de discursuri că abuzul erodează excepţionalitatea. El se adresează atât masei cât şi specialiştilor. El este nevoit să supraliciteze spectaculozitatea. Subtextul discursului politic este partea sa cea mai importantă. favorabil sau defavorabil emiţătorului şi intenţiilor sale. inteligenţei auditoriului său. „Un orator popular care s-ar adresa aşa cum ne propun atâţia logicieni oneşti. Arta discursului politic este arta subtextelor. n-ar convinge pe nimeni şi nici n-ar fi măcar înţeles. dirijate sau chiar închise. o face banalitate şi desfiinţează efectul discursului. simbolic. oamenii se demobilizează. nu jurnalistic. p. pentru că ea transmite sensuri tuturor receptorilor. 99 Ibidem. Ele acţionează la nivelul inconştientului şi numai acolo. emiţătorul are doar de identificat tendinţele proeminente ale curentului. de selectat una-două dintre ele şi de receptat curentul de simpatie care-l susţine emoţional şi non verbal. discursurile politice sunt strict manipulative. Aici „acţionează” mesajele eficiente. În subtext. îngrijoraţi de presiunea maselor asupra deciziilor politice. 55 69 . criptic etc. Deschise. Prin gesturi formule. acţional. Contextul politic în care se emite un discurs politic poate fi: neutru. Pentru teoreticienii conservatori. Discursul este produs în şi pentru uz politic. are de atenuat curentul general de opoziţie faţă de interesele sale şi mai ales de contracarat proiectul de demonizare a planificatorilor adversari. pe ierarhii. În contextul defavorabil. „spiritual”. iniţiatic. Aici sunt create locurile pentru interpretare şi pentru reala comunicare. Rostul lui este să transimtă un mesaj politic şi să nu fie o piesă literară. diplomatic. atitudini şi credinţe valorile textului: filosofic. discursul are de biruit inerţia neinteresului pentru noua temă propusă. literar. Este evaluat politic. În contextul neutru. literar sau academic. Contextul discursului este evident şi transparent politic. demonicul corelat acestetia sau omisiunii ei şi se adresează consumatorilor de masă.

27 70 . inflamantă. care sugerează şi impune. În plus. discursurile acţionează – şi îşi propun programatic să acţioneze – concomitent la nivel raţional. conforme cu cele ale grupului. Adică elementele raţionale şi raţionalizatoare. şi le elimină pe cele contrare. sunt exagerate şi părtinitoare. care întăreşte convingerile individuale. Editura Universităţii din Oradea. el influneţează sensibilitatea lor şi prin ea le afectează voinţa. pluralismul politic. c) Repetiţia. Discursul politic. d) Contagiunea mentală. În opinia noastră. libertatea şi diversitatea prsei. acţiunea este de durată – atât ca emisie cât şi ca receptare. proiectele întemeiate şi cu şanse evidente de reuşită nu fac obiectul discursurilor politice. care face să fie acceptate ca sigure cele deja afirmate. dezvoltarea generală a spiritului critic mobilizat de dezvoltarea societăţii civile. Oradea.cuvinte evocatoare de imagini. fac improbabil controlul unidirecţional asupra publicului şi mobilizarea sa strict emoţională. p. La nivel raţional. b) Afirmaţia sentenţioasă. ci formarea şi mobilizarea cât mai profundă a publicului în proiecte politice. Considerăm că. Specificul discursului politic nu este manipularea publicului prin folosirea exclusivă a nivelului emoţional al receptării. cu varietatea influenţelor sale. la nivel emoţional este mai simplă. la nivel voliţional este grea. Considerăm că aceste poziţii. care se dispenseaz de discuţii. p. 2002.” Convingerile populare se formează – în înţelegerea acestor oameni – pe baza a patru elemente100: a) Prestigiul. Considerăm că doar discursurile inflamatoare pot miza (şi numai pentru scurt timp) pe mobilizarea oamenilor care şi-au suprimat cenzura raţională101. larg răspândite şi împărtăşite (chiar dacă nu întotdeauna deschis asumate) în teoria politică actuală. doar discursurile aţâţătoare pot miza pe factori iraţionali. Discursurile structuratoare au de primit şi aprobarea raţiunii. pe termen mediu şi lung. ci acea regiune inconştientă în care încolţesc emoţiile. voliţional şi emoţional asupra publicului partener de proiect politic. Ceea ce vizează el nu este inteligenţa lor. prin apelul la nivelul raţional al receptării. dar structurantă. dar 100 Lia Pop. 26 101 Ibidem. efectele limitate în timp ale spălării creierului.

schimbătoare. De ele au nevoie doar două categorii de actori politici speciali (nu publicul): strategii politici şi practicanţii de disecţii – analiştii. Concret. ca discursuri deja asimilate de public. în perspectiva discursului. Rostul lor este structurarea prin efecte indirecte. de aceea se supun permanent îndoielii metodice. Unele discursuri urmăresc anumite efecte şi atunci se adresează unui anume nivel. Strategii politici au trebuinţă de ele aşa cum au nevoie de strategii. Ele se adresează indirect. dar şi ale nivelului subconştient. de obicei. ci doar cu altă destinaţie decât mobilizarea directă a publicului. îl confundă pe „ar trebui” să fie cu „este”. deprinderilor şi habitudinilor noastre. Validarea lor este şi procesuală. foarte puţini îşi asumă sarcina elaborării şi cultivării lor. comparării şi analizei de orice tip. pentru a fi preluate şi retransmise. depozitarul automatismelor.) Din păcate. şi imposibilă. în care urmăresc să stabilească elemente raţionale. netrebnic în acţiunea revoluţionară. dar raţionale şi a unor comportamente inspirate din ele. cadavre. Pre-discursurile structuratoare vizează formarea unor principii. pe de altă parte”!) când totuşi discursurile politice iau aceste forme. Ele sunt texte de analizat. Discursurile care mizează exclusiv pe mobilizarea prin raţiune sunt imposibile. Dar. citirii şi citării. mai mult decât acţiunii nemijlocite. Se emit. Ele vor suprimarea nivelului emoţional şi devin discursuri filosofarde. Audienţa publică nanometrică a acestui tip de discurs arată că suprimarea emoţionalului este şi inderzirabilă. (Mulţi confundă această nevoie cu realitatea. Analiştii apelează la ele aşa cum anatomiştii. pentru disecţii. Ele se realizează cu mult efort şi cu multă grijă. încercând limitarea sau chiar suprimarea nivelurilor complementare. şi permanentă. textele exclusiv raţionale nu sunt inutile. nu de audiat. Esenţa lor este raţionalitatea. (Îl fac să fie cum zicea Lenin. blocajelor culturale. Dar sunt destinate şi premiilor Nobel. dar ţintesc rosturile şi resorturile raţiunii motivaţiilor superioare. pe experienţe şi pe toate mecanismele psihice care garnatează civiliatea. pretind. prin socializarea primară şi secundară. Ele îl fac pe intelectualul autentic un mare ezitant în acţiunile lui. Ele se difuzează în timp. Orice lider politic are nevoie de ele. misiuni şi acţiuni. voinţei şi pasiunilor superioare ale oamenilor. textele strict raţionale sunt pre-discursuri: concepţii structuratoare de viziuni. ca relaţii cu publicul. precum şi prin mijloace variate. Formarea are loc în timp şi se bazează pe întăriri raţionale şi morale constante. concertate şi înalt orchestrate. valori şi norme de nezdruncinat a unor convingeri profunde. ele sunt destinate cărţilor de istorie. 71 . înclinat mereu să se tot judece „pe de o parte.

Exemple sunt cele de tipul: „Jos Ceauşescu!”. 2000. se adresează direct nivelului primar al psihicului uman: instinctelor. Ele trebuie să fie scurte. aceste avânturi nebuneşti nu mai pot fi oprite afară. Încercările de a le continua se bazează pe cea ce Le Bon numeşte apostolii fanatici din politică şi pe aportul de forţe proaspete. mobilizările se destramă şi în cele din urmă. oameni care să preia ideile. 15 72 . Mesajul lor este netransparent. masele se duc acasă să se odihnească. Încercările de a limita efectul lor în timpul acţiunii. Invers. Discursul politic televizual. Rosemarie. la comparare. e drept numai pentru scurt timp. Bucureşti. Din perspectiva emiţătorilor. ascuns şi nefolositor mobilizaţilor. aşadar. după regulile spectacolului bun102: 102 Haineş. ele cumulează raţionalul cu emoţionalul şi realizează maximă mobilizare voluntară. apeluri personale şi partizane. aceste discursuri sunt discursuri de manipulare. dar sunt de difuzat instantaneu. Când protagoniştii obosesc. emoţiilor şi mizează pe larga mobilizare a acestuia sub presiunea contagiunii şi a nevoii de coerenţă psihică internă. Se adresează. la dubiu şi verificare experimentală înainte de asertare de convingere. Când discursurile politice sunt simple discursuri cu componente raţionale. în rândul audienţei vizate. Din fericire. să dea tonul la aplauze să reacţioneze la fluxul emoţional creat şi să pornească la acţiune. Editura Era. în principal pe frică sau pe entuziasm. discursurile aţâţătoare mizează pe suprimarea raţiunii şi pe mobilizările involuntare. mobilizatoare. inconştienutlui şi numai lui. p. apelând la raţionalizare. ad-hoc. simple. sunt pur şi simplu suspendate. apelurile la raţiune. sunt sinucigaşe pentru propunător. O dată pornite. Ele se retransmit şi se amplifică prin contagiune emoţională şi prin presiunea exercitată de grup spre conformare emoţională. singure. afectelor. la evaluare morală. Ele amorsează comportamentele bazate pe emoţii puternice. Sub presiunea nevoii de coerenţă. pe rezervişti. Discursurile de manipulare pretind o elaborare atentă. urmate de dărâmarea fizică a simbolurilor dictaturii. din interior. De aceea este important ca grupul în care se transmit să fie „sub controlul” emoţional al emitentului şi să fie „înflorit” din loc în loc cu „oameni de amplificare”. să-şi vadă de viaţa de zi cu zi. uşor de reluat şi să aibă forma comenzii sau a îndemnului spre o acţiune imediată şi foarte concretă. ele sunt mari consumatoare de energie şi se sting relativ repede. Discursurile aţâţătoate.

deci şi ale celui politic. organizate şi chiar asigurate suplimentar 103 de către emiţătorul şi planificatorii discursurilor. cu cât grupul însuşi acţionează pe baze raţionale. neîncredere etc. ele pot fi: 103 Este adevărat că specialiştii în imagine a liderilor politici alcătuiesc ceea ce se cheamă dosare de presă şi oferă varianta elaborată a discursului. dar nu îşi schimbă peste noapte convingerile. sunt cele care pot fi constante şi măsurate după lansarea şi aşezarea discursului. Efectele politice nu sunt cele intenţionate.  Simplitate  Spectacol  Speranţă.3. Într-o enumerare. Schimbarea bazelor raţionale a comportamentelor acestora are permisivităţi limitate. teroare a unui grup sau persoane socializate în model emoţional este simplă. Mobilizarea prin manipulare. Destabilizarea principiilor şi valorilor aşezate în socializarea primară şi întărite în cea secundară este cvasi imposibilă. Acceptă experienţe noi şi circumscrise. de fapt. Ele expliă de ce marile fanatisme. principiile. chiar dacă declară că o vor face sau că au făcut-o deja. Or. temporizat. acceptă în limite mai reduse chiar motivaţii conjuncturale în conflict cu motivaţiile de bază. Destabilizarea este cu atât mai imposibilă. violenţe şi manipulări au loc în mediile politice puţin sofisticate şi nu au sorţi de izbândă în mediile culturale ale comparativismului. şi într-o abordare legată de tipul de acţiune antrenat. socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. prevenind erorile de emitere – accentuarea non verbală a unor părţi slabe din discurs. entuziasme. valorile. Din păcate pentru planificatorul politic şi din fericire pentru public. 73 . este ştiut. analizei. pentru că persoanele sunt pregătite să se raporteze permannet raţional la orice discurs şi să reacţioneze cumpănit. faptul că rostitorul nu crede ceea ce spune şi transmite. raţionalismului şi transparenţei. Discursul politic şi efectele sale Efectele planificate sunt acelaşi lucru cu mesajele proiectate. 4. orice grup acţionează pentru conformitate şi chiar conformism. Efectele oricărui tip de discurs. Mobilizarea celor socializaţi pe model raţional este foarte dificilă. departe de a fi completă.

respectiv mesaje pentru adversarii/duşmanii moştri. adică discursurile care au fie implicaţii explicit politice. care duc la delegitimarea emiţătorului şi erodarea creditului politic al propunătorilor. b) efcete de timp. Acestea din urmă pot îmbrăca hainele oricărui alt tip de discurs public. Din perspectiva timpului în care se produce efectul avem: a) efecte imediate. 4) compromiterea politică. se structurează undeva în jurul intenţiei iniţiale. a realizării intenţiei planificatorilor. analizate din perspectiva transmiterii mesajului.4. După ce s-au structurat. pentru noi. I. exprimată în râsul public. cele mai importante sunt. 3) critica. Încercăm mai jos o inventariere. 1) de revitalizare a încrederii politice a publicului în organizaţia politică în numele căreia se rosteşte discursul (pentru aceasta efectul este de reafirmare a legitimităţii acţiunilor sale) şi se exprimă în non acţiunea publică protestatară şi în adeziuni publice în presă. După concordanţa efectelelor cu intenţiile mesajelor. pornind de la elementele componente ale acestui tip de discurs: mesaje. 74 . discursurile politice. (De aceea emiterea lor este bine să fie avizată de profesionişti). discursurile politice sunt: mesaje pentru noi. în atitudini şi chiar în scrisori particulare deschise. cu acţiune structurantă. După destinatarul şi intenţia mesajelor. efectele politice ale discursurilor pot fi: a) pozitive – cele intenţionate. Efectele finale ale discursurilor politice. încurajator sau mobilizator. c) nule – nu influneţează în nici un fel publicul. b) negative – cele care merg împotriva intenţiei. fie doar implicaţii publice utilizabile politic. batjocura şi sarcasmul de presă. text. indiferent dacă dăunează sau nu părinţilor lor. Tipologia discursului politic Dintre toate discursurile publice. Mesajul pentru noi este întotdeauna unul constructiv. 2) de mobilizare pentru o nouă politică atunci când se exprimă în reluări şi dezbateri de presă ritm crescut de iniţiative politice şi civice în acord cu noua acţiune. acum şi aici. 4. efecte. în concordanţă sau discordanţă cu ea. Discursurile politice explicite cunosc o tipologie diversă. componente noi ale situaţiei politice. ele devin realităţi de sine stătătoare. cu două variante: a) aţâţător.

efectele lor sunt paradoxale: creează haos şi disperare. împreună cu autorităţile morale ale comunităţii şi rostit de către cei mai prestigioşi lideri. arată de ce trebuie să-l minţim pe inamic în război. 1998. discursurile adresate adversarilor pot fi: a) discursuri persuasive – de tipul „Noi ne batem pentru binele vostru!”. chiar artişti. Munchen 1976. dar sunt vitale în timp de război. încurajatoare. Cele constructive. dar toţi marii militari au ştiut că un război se câştigă atunci când adversarul îşi pierde încrederea în sine. este greu şi de construit şi de difuzat. Ca formula lui sir Winston Churchill: „În timp de război. la Pentagon lucrau nu mai puţin de 2800 de oameni în maşina de propagandă. în dezinformare în faza de construcţie şi găsirea unor autorităţi morale în faza transmiterii. Valoarea dezinformărilor în cucerirea unui război a fost subliniată de von Clausewitz.) discursul constructiv. Presa Universitară Clujeană. b) structurator şi peren.104 II. încât acesta să fie convins că provin din rândurile sale şi îi servesc propriile interese. După textul politic şi corelatele sale. mobilizatoare sunt pretenţios de realizat şi mai uşor de emis/rostit. Ele pot fi construite fie de către liderii politici şi rostite de ei înşişi atunci când se bucură de autoritate. conform senatorului Fullbright). Astrid Zipfel. structurator. Este recomandabil ca el să fie construit de către specialiştii în ştiinţe politice. adevărul devine atât de preţios încât trebuie smuls de la bodzguarzii minciunii!”. având un mesaj descurajator şi demobilizator. Ele necesită profesionişti. fie ele aţâţătoare. Rostul profesioniştilor în dezinformare este să compună şi să propună adversarului asemenea mesaje şi discursuri. Cele deconstructive sunt deosebit de dificil de realizat sub toate aspectele. (Când şi-au pierdut autoritatea. Este o teoretizare a discursurilor de tipul dezinformării. „propaganda pentru inamici”). c) discursuri erozive în timp – „Voi nu sunteţi în stare să reuşiţi în această acţiune!” (Este ceea ce în teoria propagandei se numeşte „propaganda pentru acasă” şi respectiv. arată şi cum acesta ştie că-l minţim şi acţionează în consecinţă. Fie că sunt manipulative sau deconstructive. b) discursuri aţâţătoare – de tipul „Predaţi.vă acum!”. care rau sprijiniţi de ziariştii manipulaţi la faţa locului şi care făceau jocul propagandei americane. Introducere în ştiinţa publicisticii şi dezinformării. 69 75 . discursurile politice sunt: 104 Michael Kunczic şi. ruinător al încrederii în destinul lor. Paul Qatzlawick în Wie wirklich ist die Wirklichkeit? (1976). (În timpul războiului din Vietnam. Mesajul pentru adeversarii noştri poate fi manipulativ sau deconstructiv. p.

care transmit perspective. după context: a) discursuri de criză. comenzi. c) discursuri de valorizare şi afirmare C. Rapoarte politice. după text: În raport cu conţinutul şi forma textului oratorului avem o suită de texte subliniind prin aceasta că discursul politic este cel care dă greutate discursului public. discursurile politice sunt variate. După concordanţa efectului cu mesajul intenţionat avem: 76 . e) discursuri electorale. A. comemorative). spre una sau doar unele din categoriile de public cu care se comunică preferenţial în subtext. scandal public – declaraţiile politice. După efectele lor.A. discursuri privitoare la poziţia unui parlamentar etc. cu ofertă de deschidere spre orice şi oricine. propunere legislativă. III. d) discursuri parlamentare – ale poziţiei partidului faţă de o moţiune. c) discursuri închise. ordine către subordonaţi disciplinaţi şi larg controlaţi. D. Semnificativă ni se pare reluarea discursurilor după concordanţa cu mesajele şi după timp. B. situaţie politică. autoritare. c) discursuri de prezentare a unor Programe politice. informaţii. după pretext: a) discursuri de promovare. b) discursuri de ceremonial (ianugurale. după subtext: a ) discursuri de interpretare deschisă.. eveniment. b) discursuri de înfruntare/confruntare. aniversare. indicaţii. b) discursuri de interpretare dirijată.

1. în România. repetiţiile retorice. în care ceea ce este de completat în „căsuţele” libere se deduce simplu. Implicarea publicului în discurs Tehnicile oratoriei mizează pe implicarea publicului în discurs. tehnica structurilor paralele şi opoziţionale. c) discursuri cu efect întârziat. b) discursuri cu efect remanent. la mal? Simplu: a) cu un public implicat în discurs. b) discursuri cu efecte negative. Este ca şi cum după ce ai spune că. c) discursuri neutre.. prin comparare cu ce este înscris în cele deja completate. b) cu un orator profund. intrat „în rol”. Rostirea discursului politic Dacă totul a fost bine pregătit rostirea ca atare este doar un pas către culegerea laurilor. (chiar dacă se întâmplă ca mesajul concret să fie oribil moral. cele care nu determină schimbări în interesul emiţătorului. care conduc publicul la reacţii de rezistenţă sau chiar opoziţie deschisă faţă de interesele emiţătorului. de exemplu. administraţia publică se structurează în administraţie judeţeană. V. Foloseşte şi tu tehnicile clasice ale oratorilor: tehnica asigurării ecoului.). cum este războiul. CAP. 5. Ea poate fi un tabel. întrebările retorice etc. chiar dacă aduc alte tipuri de metamorfoze semnificative. apt să adapteze partitura oricând ca s-o pună real în situaţia de comunicare. comunală şi . După acţiunea în timp avem: a) discursuri de efect instantaneu. Publicul 77 . a) discursuri cu efcete pozitive cele aducătoare de schimbări comportamentale ale publicului în interesul emiţătorului şi în acord cu mesajele intenţionate de propunători. ca să nu ne înecăm ca ţiganul. Când mai mult de jumătate din auditori se comportă conform mesajului. Tehnica asigurării ecoului este cea prin care oratorul indică o structură oarecare din text. B. acesta a avut efect pozitiv. rimele interne.. Cum trebuie făcut acest pas.

este chemat să completeze tabelul, ipostază care conduce spre sentimentul pozitiv al publicului că
este tot atât de deştept ca şi oratorul. Satisfacţia cu sine a acestuia se răsfrânge asupra oratorului şi
a mesajului.
Mesajul devine, astfel, nu doar cel acceptat, ci cel şi aşteptat. Iată şi alte două exemple de
asemena structuri, preluate din literatura de specialitate. Copilul nu tratează politica ca pe
activitatea de care depinde întreaga sa viaţă, pentru că este încă incapabil intelectual să gândească
abstract şi în termeni generali. Tânărul o face foarte puţin pentru că este insuficient disponibil
pentru asemenea interese şi reflecţii. Adultul se implică oarecum dar se simte îngrădit de
puţinătatea resurselor sale de timp şi de inadecvarea experienţei sale ca şi de complexitatea şi
vastitatea problemelor, motiv pentru care ezită. Senectutea este vârsta marii implicări politice,
pentru că bătrânii au timp, experienţă, bani etc. Să observăm că este un model în crescendo, pe
care orice om din public îl poate completa105.
Al doilea exemplu ar fi următorul: după o perioadă de creştere, urmează o etapă de
împlinire, de maturitate şi apoi, inevitabila descreştere specifică bătrâneţii. Este structura în
clopot, iarăşi simplă şi uşor de completat. Se pot imagina şi alte structuri, cum ar fi cea
descrescătoare, cea în cerc, cea în stea, cea în nor, cea în echilibru etc. Folosirea structurilor care
produc efecte de ecou este un procedeu larg răspândit şi apreciat, mai ales între profesori.
Tehnica structurilor repetitive, paralele şi opoziţionale, mizează şi pe implicarea
intelectuală şi atitudinală a publicului în completarea datelor comune în două evenimente,
procese, des comparate. Efectul este de cooperare cu publicul şi de modelare a lui – cum face şi
tehnica ecoului. În primul caz, sunt reluate cifre, procente, nume. Exemple. Simple evocări ale
anilor 1789 şi 1989 sunt suficiente pentru a trimite publicul la istoria şi la ideea de revoluţie
împlinită. Invocarea numelor celor doi Roosevelt sau ale lui Joe, John 106, Robert Kennedy evocă
acţiuni de rezonanţă, de spectaculos efect.
O altă tehnică este accentul pus pe ilustrarea mesajului prin comparare. Aşezarea în
paralel a avantajelor şi dezavantajelor; a ofertelor şi cererilor, a şanselor şi riscurilor. Discursul
însă nu poate fi o clasificare sau o tabelare completă. Nu putem apela la mai mult de trei elemente
în comparaţie care să ilustreze, altfel procedeul sufocă textul şi îngroapă mesajul. Opoziţia este o

105
Lia Pop, op.cit., p. 87
106
În 1962, preşedintele Kennedy îl trimite pe fratele său, Robert, la Berlin cu însărcinări diplomatice. Dar pentru
public, kennedy are grija să spună că lumea liberă şi lumea dorită este cea simbolizată de americani. Cum o face?
Simplu. Depune o coroană e flori albe, dechise – de fapt, cale – pe locul unde a fost ucis un est – german care a
încercat să treacă Zidul Berlinului, să fugă de opresiune spre libertate.

78

paralelă care „avantajează” pe faţă oratorul şi grupul său: Noi, cei buni, vs Ei, cei răi; sau „Nici
ei” nu sunt mai buni decât noi.
Există numeroase momente de folosire creativă, surprinzătoare, a opoziţiei în discursul
politic: Exemplu celebru este discursul lui J. F. Kennedy: „nu te întreba ce poate face ţara ta
pentru tine, ci ce poţi face tu pentru ţara ta”.
Rimele interne şi repetiţiile sunt mijloace de ancorare a oratorului în memoria publicului.
Accentuarea, evidenţierea acestora în rostire ca daruri speciale pentru acest public, îl va lega de
text şi îl va angaja pentru acest mesaj.
Importantă este şi comunicarea specială. Ea cuprinde salutul special adresat acestui public
şi sublinierea caracterului deosebit al publicului, al oraşului în care trăieşte, al personalităţilor lui
etc. În plus, cuprinde un set de tehnici care mizează pe conţinuturi care dau identitate, îl fac
inconfundabil pe acest orator şi fac unică adresa sa către acest public.
Genurile acestei comunicări sunt:
1) umorul cu personaje familiare acestui public;
2) istoriile, confesiunile sau istoriile personale, cele tip fabulă şi parabolele cu oameni de
aici, pe care publicul îi cunoaşte sau îi poate cunoaşte;
3) demascările, bombele de presă despre ceva de aici fac servicii imense implicării
publicului.
Folosirea umorului trebuie să fie şi hazlie, şi folositoare. Să fie hazlie, adică să nu se
întâmple ca oamenii să gândească: Mie nu-mi vine să râd! (Dacă totuşi, se întâmplă, şi vezi că nu
râde nimeni la gluma excelentă pe care ai spus-o, treci mai departe. Nu te scuza. Cazi în penibil.)
Apelul la glumă trebuie să fie folositor adică publicul trebuie mobilizat cu ea în direcţia dorită de
tine. Trebuie făcut să se înveselească, ca să-şi deschidă atenţia spre orator, să iasă din apatie. Nu
să moară de râs. Prea mult râs îl înlănţuie în bancul spus şi tot ce vaţine minte de la întâlnire va
fi... bancul! Or, un orator politic nu vobeşte ca să concureze grupul Divertis. O mică autoironie
este suficientă. Ea leagă publicul de tine.
Bernard Shaw este un maestru foarte citat al genului. Iată una dintre celebrele sale
formule: „Am învăţat să ţin discursuri cum am învăţat să patinez. M-am făcut de râs de câte ori
a fost nevoie.” Nici într-un caz oratorul nu trebuie să se facă el de râs. Un Brătianu, mic, gras şi
chel, propunea în faţa parlamentului României anilor 1990 şi a camerelor de luat vederi, ceva
legat de cartofi, de agricultură. Efectul a fost de identificare. Oratorul şi cartoful semănau izbitor,

79

iar Brătianu a reuşit să se facă de râs. Deschiderea sau destinderea unui discurs prea lung cu o
glumă este aşteptaă de la orice orator ecperimantat. Ca începător, e bine să vă gândiţi fie că e
cazul să începeţi să vă faceţi de râs, fie că evitaţi ridicolul, fie că puteţi să-i daţi drumul şi aveţi
totul sub control107.
Istoriile personale funcţionează doar la marile autorităţi şi-n contextele culturale anglo-
saxone. Începătorii ar fi bine să le evite, mai ales când sunt departe de obiceiurile acestor medii.
Fabulele şi parabolele sunt şi ele arme din panopliile celor mari. Împrumutate de
începători pot fi ca un costum primit de pomană. Strigă tot timpul: decedatul era mai mare! Şi
totuşi, orice are un început. Şi cei mari au început cândva. Parabolele stau la îndemână tuturor
celor care cred în puterea inteligenţei de a modela şi adapta.
Demascările duncţionează totdeauna, dar sunt greu de accesat şi de asigurat.

5.2. Trei de „NU” şi trei de „DA”! pentru implicarea publicului în discurs108
1. Nu te teme de cuvintele tari, sforăitoare. Foloseşte-le ca pe piper. Nu-ţi lăsa biftecul
fad, dar nici nu-l fă să ardă.
2. Nu adopta ton de profesor şi nu ridica vocea ca şi cum ai ţipa. Publicul nu este nici
surd, nici cretin. Când strigi prea tare, va încerca să se protejeze (să nu-l asurzeşti) şi îşi va băga
degetele în urechi. În plus, va crede că şi tu eşti surd şi nu ai cum avea urechi pentru probleme lui.
Nu fă, deci, pe atotştiutorul, ca Pico della Mirandola. Nu eşti în faţa unor şcolari. Şi mai ales, nu
ţipa.
Gândiţi-vă la predicatorii baptişti sau penticostali veniţi la ceremoniile de la periferie. Au
toţi aceeaşi muzică: un cald apel de înfrăţire în spirit creştin, un andante prevestitor de furtună, un
crescendo insuportabil şi apoi... tunetele! Jupiter Tonans, în voce, şi invitaţia spre blândul şi
milostivul Dumnezeu din Scrisorile Sfântului Pavel, în vorbe. Pe cine să crezi? Oricum, nu pe cel
care fulgeră, chemând la blândeţe. Ce-i deranjează pe nou veniţii aici nu este mesajul creştin, ci
muzica aceasta de tunete şi fulgere, aflată în total dezacord cu mesajul de armonie generală, de
frăţie şi bunătate creştină. Când vei vrea să strigi aminteşte-ţi de feţele publicului neconvertit,
care asistă la discursul lor. Îţi va trece orice gând.

107
Lia Pop, op.cit., p. 89
108
Ibidem, p. 91

80

Dacă vrei credit. Nu cânta pe melodii compromise.. Mulţumeşte-le şi scoate-i din cursă. 3*) Ca să faci publicul să-ţi pună întrebări. relatează întâmplări cu întrebări în care ai fost implicat. Aşadar. Notează-le cu grijă şi răspunde la ele cu grijă. O recunoşti şi tu. ci peste tot. A nota cu grijă înseamnă a cere să ţi se repete întrebarea până este clară şi a o reformula până partenerul tău din public este mulţumit. 1*) Vorbeşte ca şi cum te-ai sfătui cu publicul. A răspunde cu grijă înseamnă a răspunde onest şi scurt.. chiar dacă o faci în structura unor formule retorice: „Nu-i aşa?” „Nu aşa aţi auzit şi dumneavoastră?” Limba engleză are structuri specifice pentru aceasta: „Isn`t it?” „Don`t zou?” În graiul din Bihor există un ciudat şi în curs de uitare: „Ida?” Ar merita revigorat pentru că el exprimă un apel la comunicare specific mediului civilizat deschis adresărilor şi aprobărilor fireşti în comunicare.. o partitutră a lor. Gândiţi-vă ce uşor îl imită cârcotaşu` Mişu Găinuşă pe Adrian Păunescu. Ce faci cu ei? Unii sunt entuziaştii care dau sugestii: mulţumeşte-le pur şi simplu. şi nicidecum în public. Cere-i părerea! Apelează la experienţa şi expertiza lui. (Despre cele personale nu ar trebui să discutaţi deloc.. De aceea sunt uşor de imitat. Fă-ţi din ea haina ta de gală. discursurile tale vor avea o haină muzicală şi felul tău de a vorbi are o muzică. La întrebările pentru care nu ai răspuns acum fixează un termen – cât mai scurt – în care o vei face. Spune cum te-a întrebat ionescu în oraşul popeşti despre chestiunea publică X . Subliniază că este vorba de probleme publice – ale tuturor – şi nu de probleme personale. alţii din prea rele. Unii sunt problematici din greşeală. Stabileşte şi mijlocul prin care-i va parveni răspunsul. veţi discut.) Uneori. Alege-ţi bine „muzica”. 2*) Cere publicului întrebări şi fă-l să-ţi pună întrebări. Ai căutat răspunsul şi astăzi acea chestiune s-a rezolvat nu doar la Popeşti. Un orator român cere chiar să-ţi alegi deliberat câte o temă muzicală pentru fiecare discurs al tău. Este ceea ce lumea cunoaşte ca soluţia Ionescu. Oricum.. dar nu-l confundăm pe vizatul Păunescu pentru că o spune chiar pe „muzica” lui Păunescu. Să faci public şi faptul că ai răspuns. Nu ignora muzica discursurilor tale. în particular. 81 . dacă te gândeşti că oratorii au un fel anume de a-şi rosti discursurile. o anumită parte din public este prea implicată în discursul tău. Mişu Găinuşă spune şi ceea ce Păunescu n-ar rosti niciodată. să şi răspunzi. Unii din prea bune intenţii. Dar puteţi face excepţie pentru acest public deosebit pentru că dumneavoastră vreţi să puteţi rezolva cât mai multe griji ale oamenilor . 3.. la biroul tău în date de .

ca pe un martor mut. îl descriu specialiştii. Îl ţintuia şi-l supunea tehnicilor persuasiunii. pentru că aşa sunt ei.) Cu adversarii – adversari fă cum te învaţă regulile războiului. Vin la teatru mai devreme cu două ore. tehnicilor 109 Sun Tzu. Arta războiului (secolul V a. Pe cei care nu sunt decât nişte ţânţari sâcâitori dă-i pe mâna organizatorilor.. Stai lângă el. nu vă mişcaţi până nu i-aţi liniştit. El are o singură regulă: concentrarea pe public! Ea înseamnă contact neîntrerupt cu publicul şi subordonarea tutror tentaţiilor. laudă-l! Deci. Şi-a ţinut întotdeauna.3. Îl căuta în public pe Gigi-contra.. atunci atacă: atacă strategia! Atacă generalul! Enervează-l şi derutează-l pe general! Loveşte-l unde nu se aşteaptă! Loveşte-l când nu se aşteaptă! Loveşte-l ca fulgerul! Înşeală-l! Războiul este întotdeauna o problemă de înşelătorie. ajută-l. Trag un perete de sticlă între ei şi ceilalţi. lăsând publicul în întuneric. Ca tactică. E problema lorr! Chiar îl invităm pe purtătorul vostru de cuvânt să pregătească în scris un set de întrebări pentru această viitoare întâlnire. 36 82 . Cu adversarii . Se machiază.). foloseşte forţa extraordinară ăentru a cuceri victoria!”110 Gândeşte-te cum gândea Claussevitz: strategic. Mai întâi decide dacă sunt băgat în seamă. Bucureşti Editura Aurelia. Domnul X din echipa noastră se va ocupa de organizare. Oferă publicului motivaţii. p. foloseşte forţa normală pentru a angaja lupta. primesc motivaţii într-un schimb imaterial şi simbolic. Învaţă de la Sun Tzu: „Cel care ştie când trebuie şi când nu trebuie să se angajeze va fi victorios!”109 Dacă te-ai hotărât să ataci. Nu te arde în focuri de paie. 5. dar îl dirijează şi îl stăpâneşte doar oratorul adevărat. Revăd scena. Oratorii mari fac altfel: sparg zidul şi invită publicul la dialogul motivelor. cunoştinţelor. Nu îi întoarce spatele. Alţii sunt problematici. albine. încât îl simt organizatorii îl „văd” ziariştii. 28 110 Ibidem. p. ( o să le spună că vor organiza săptămânile viitoare o conferinţă numai despre şi numai despre. Intră în pielea personajului lor şi se concertează acolo. Traducere – Raluca Pârvu.. 1996. Se îmbracă. Vă rugăm să-i lăssaţi coordonatele.Ch. Anticipează şi fii pregătit! Foloseşte şi exemplul lui Bill Clinton: îşi ţinea discursurile gândind un auditoriu ostil. Te-ai putea trezi cu cocoloaşe de hârtie în cap. Este un schimb atât de intens. Este al patrulea zid al scenei.. ascultă-l pe bătrânul chinez: „În bătaie. Specialiştii te învaţă: cu publicul problemă procedează ca profesorii foarte buni cu elevul problemă. Lasă-i să intervină pe ei. Cum te dedici rolului de orator? Actorii mari intră „în stare”.

evocăm doar trei. Micii profesori răspândesc. 15. Gândesc în faţa studenţilor şi invită studenţii să gândească cu ei. Cel care nu şi-a învăţat discursul. Înseamnă să dai timp auditorului să „mestece” singur ce i-ai spus. Este firesc şi în general. Profesorii buni calibrează solicitarea. asemănătoare nu nişte mâncăruri gata 111 Secvenţele mari ale unei lecţii clasice sunt ascultarea şi predarea. 20 . Pregăteşte-te să foloseşti tot ce te ajută să convingi. pe acelaşi ritm. Marii universitari procedează aşa din experienţă şi instinct. să descopere cu ei. Prima este să menţii permanent contactul vizual cu publicul. vâră pe gât studenţilor gânduri gata gândite. cu cele neutre şi relaxante. reduc solicitarea. pe secvenţe. să „salvezi” în memoria calculatorului ceea ce ai introdus. acest lucru înseamnă să nu pretinzi ca alţii să înţeleagă într-un minut ce tu ai înţeles într-o oră.satisfacerii nevoilor acestui public. iar pe de altă parte. cade într-o capcană. fac o pauză. Înseamnă asigurarea unei pauze – tăceri între marile idei ale discursului.. Dintre tehncile eidenţierii respectării publicului. de succesiunea secvenţelor importante. Simte permanent publicul prezent. se asigură că toţi elevii au înţeles şi nu merg mai departe până ce obiectivul a fost atins. Psihologic. Psihologii şi experienţa ne învaţă că nu putem stăpâni publicul (fără exerciţii speciale) mai mult de 3 minute. Se numeşte exerciţiul: start/stop. 50 de minute. la 3 minute pentru elevii mari.111 Actorii pregătesc cu o tehnică anume ritmul expunerii. Pornesc din nou. se concentrează asupra textului şi începe să secere ca o mitralieră. pe de o parte. de alternanţa putere/slăbiciune în rostirea oratorului. să goleşti clipboardul şi să-l pregăteşti pentru noi date. de pendularea lui între a solicita şi mobiliza maximal publicul. A doua este să adopţi şi să păstrezi ritmul de expunere agreat de public. reglează-ţi ritmul discursului şi viteza de expunere potrivit disponibilităţii şi capacităţii publicului concret. Fii cu el pe toată durata discursului: 10. A treia este folosirea vitezei acceptate de public. Este firesc mai ales pentru cei care nu şi-au memorat bine discursul şi se tem să nu uite.după 5 minute. Deci. După un exerciţiu solicitant. 83 . uită lucrul cu publicul.. Ritmul unui discurs este dat. respectiv predarea în trei componente şi fixarea lecţiei. Când solicitarea a fost prea mare introduc un moment de recreere (adică de reproducere a capacităţii publicului de răspunde la solicitare). Repetă. Ei îşi ritmează lecţiile. având pe parcursul unei lecţii de 50 de minute două secvenţe mari şi cam câte cinci sub-secvenţe de categorie. acum şi aici. (Pot face aşa pentru că este în natura profesiei lor să gândească şi să urmeze exigenţele gândirii în faţa studenţilor. cele mici sunt secvenţele cu selectarea şi ascultarea individuală a patru elevi pe oră. exersează. ţine ochii în public.

Întrebările sunt de argint. Este ofensator. Sigur. mult mai alerte. ritmul urcă până la 3 cuvinte pe secundă. însă. Este o viteză de zonă optimă pentru limba franceză. pentru că se citesc de pe prompter şi cititorul citeşte. Nu întreba însă explicit nicodată dacă s-a înţeles. Cam două pe secundă! Pentru limbă franceză. 41 84 . ea ar putea suna astfel: mesajul înseamnă ani! Înseamnă mandat. Ea a rostit în medie 188 de cuvinte pe minut. scuzându-se cu ideea că timpul înseamnă bani. înghesuind mai mult decât este de admis raţional. Regula ar fi: nu rosti mai mult de 130 de cuvinte pe minut. Prin urmare nu rosti mesajul ca o mitralieră. timpul expunerii se lungeşte astfel doarte mult. ignorând toate cunoştinţele şi încălcând toate regulile comunicării. sunt de diamant!rezistă la orice presiuni la orice mode şi sunt cele mai preţioase. în general vorbesc mult şi repede. De aici rezultă că este important ca un discurs să laşi loc pentru „Aţi înţeles?”. în campania prezidenţială din Franţa. Nu-i bine! Direcţia bună ar fi cea predicată şi practicată de romani: Imperia brevitas! Dacă vreţi să conduceţi. Dar merită. Editura Era. Bucureşti. ele nu pot fi nici tratate. nici câştigate în grabă. nu cuvinte. Politicienii.mestecate şi le cer apoi din nou. să faci şi pauze. Este vital să îţi impui să mai şi taci. p. 2000. Nu mai mult. respectiv 138 de cuvinte pe minut. Că un om este în stare de un ping pong cu patru parteneri. or. Yona Friedman a stabilit că un om poate intercaţiona eficient cu o „valenţă” de patru. Rezultatul? Viteza a blocat înţelegerea publicului ţintă – clasa muncitoare. iar textul se scurtează. Interpretează ceva fără legătură directă cu politica. Receptarea mesajului este garantată. Chiriac rostea prea puţine: 117. Cât priveşte legea care ar fi de adoptat aici. Glumele. lăsând publicul să se plictisească. Tăcerea e de aur. ceva ce nu-i din partea locului şi interpretează într-o direcţie greşită. Reglează-ţi viteza de expunere. Capacitatea oamenilor de atrimite şi primi mesaje de interacţiune nu este nelimitată. Rosemarie. nu vorbiţi mult. care este mai alertă decât cea română. În discursul politic. a practicat acest stil Arlette Laguiller. nu forţa nota. Deci. încredere etc. Giscard şi Mitterand rosteau 150. Discursul politic televizual. Ritmează-ţi discursul cu glume.) Nu uita că transmiţi mesaje. În discursurile televizate. 112 Haineş. Este prea mult112. nu gândeşte. din 1981. Veţi fi clari şi veţi evita să greşiţi mult. s-au făcut cercetări privind capacitatea de asimilare optimă a publicului. Impostorii citesc pur şi simplu.

„Prima impresie contează!” sau „Primele 90 de secunde sunt decisive!” Orice persoană care a reflectat la relaţia cu publicul spune: „Prima impresie contează!” De la Dale Carnagie încoace. Organizatorii muncesc mult. Eficienţa directă a intrării de mireasă este minimă. (Nu uita că mâinile în sus îl descriu şi pe actorul de succes şi pe elevul rău. specialiştii repetă şi ei mereu că publicul ne adoptă sau ne repudiază în primele 90 de secunde. şi-au făcut numărul llor şi anunţă. ci-l gândeşti odată cu publicul. Dacă nu-l citeşti. ca un mare prestidigitator. Intrările de mireasă sunt cele în care prezidiul şi organizatorii. 85 . Chiar dacă vii ca favorit şi nu-ţi onorezi faima.. acum DOMNUL ORATOR!113 Sala izbucneşte în aplauze şi tu poţi apărea „cu mâinile sus”. Expresia lor trece uşor de la o semnificaţie la cealaltă. Intrarea de mireasă înseamnă că oratorul intră aşteptat de prezidiu şi de adunare în picioare. din sală? Cum te mişti? Cum răspunzi la întrebări? Ce laşi în urmă? Cu cine dai mâna? Cui laşi cărţi de vizită? Cum răspunzi la întrebările la care nu ai răspuns pe loc? Intrarea. Toate elementele menţionate sunt din seria componentelor invizibile ale rostirii. Cele vizibile sunt: Cum intri? Cum eşti prezentat? Al câtelea vorbitor eşti? Cum prezinţi. care a fost pedepsit într-o şcoală autoritaristă. ca la teatru: Doamnelor şi domnilor. au intrat. care. intrarea dde mireasă este preferată la: întâlnirile liderului cu partidul său. În politică. gândiţi-vă la viteza de a vă expune discursul dar nu prea mult. în primele 90 de secunde publicul te-a demis. ritmul şi viteza potrivită vin de la sine. Dar în jurul acestor valori există loc de originalitate. ci-i va rosti numele. intrarea de lucru şi intrarea fără cap şi coadă. este gata să-l primească ca pe o mireasă. au salutat publicul. Dacă te pricepi s-o faci. deşi nu-i cântă un marş nupţial. în picioare.) Ticul specialiştilor „primele 90 de secunde” ar trebui citit cu îngrijorare. Ea este cea plină de fast şi de complimente. pentru orator. avem de-a face cu: intrarea de mireasă. intră cu o mică suită. Renascentiştii au fost mari pentru că ştiau foarte bine că: „Regulile nu fac nici o artă. Gândiţi-vă la ritmul din discursul dumneavoastră. Mesajul central pe care-l transmite este distanţa – poziţia specială – şi aroganţa miresei faţă de 113 Nu-i va spune orator. După tipul de intrare folosit. adică la întâlnirile spectacol.. în avans. Şi anume: şi favoriţii pot fi respinşi. de la pupitru. Oratorul este aşteptat de o adunare impresionantă. întâlnirile liderului/candidatului cu alegătorii siguri. intrare de protocol. câştigă puţin şi nu se văd. dar orice artă poate face reguli!”. adică nepregătită.

întâlnirea oratorului cu publicul se face. nu are cum şti. vor adormi. vor bate din picior. în acest tip de intrare. un tânăr va capta privirile. în ordinea pe care o stabileşte protocolul. Cei ce vor vorbi între ei. Dar ea este un spectacol. numai pentru că a fost invitat.pare lipit de figura lor ca marca de scrisoare. îl va relua televiziunea şi atunci va percuta. Între nişte oameni bătrâni.) Nu are cum să fie evaluat substanţial acum. să se aşeze pe tronul regilor Franţei. O face doar după ţinuta abordată. care sunt acele 90 de secunde pentru el. Singurul mod de a rezista în prezidiu este a-ţi nota tot ce se spune. ca turist. În acel moment. tema şi durata întâlnirii. Prima problemă a oratorului este că nu ştie. după locul ocupat în prezidiu sau după felul cum stau în prezidiu până le vine rândul. Impresia pe care o va avea publicul despre mine. Dacă toate acestea se fac ţinând cont de sfaturile profesioniştilor şi dacă este performanţa unui om cu experienţă. Va mobiliza adeziuni asemănătoare cu ataşamentul minerului la gloria Franţei. Gestul – intrarea cu mâinile în sus . de înfăţişarea mea. 86 . îmbrăcămintea şi încălţămintea purtată. Nu poate fi vorba de o evaluare individuală decât dacă apar ieşiri din tipărie. A doua repriză de intrare este cea a lansării în propriul recital. A făcut deja o prima impresie. Aceştia – cu excepţia unui singur reprezentant. de stabilirea contactului vizual cu publicul. de mişcarea şi desigur. 114 Dacă oratorul a ajuns în oraş cu o seară înainte. uneori în trei114. Spectacolul este frumos şi telespectatorul se simte parte din el dacă este frumos. Va crea legături şi aderări prin ecou. Organizatorul prezintă prezidiul. de poziţia în spectacol – al câtelea vorbitor sunt – etc. Prima este cea în care publicul ne vede când intrăm în sală împreună cu un prezidiu mai mare sau mai mic. graşi şi prăfoşi. în două reprize. Intrarea de protocol este cea mai bine gestionată de organizatori. după care invită preşedintele să deschidă întâlnirea cu salutul său şi să conducă lucrările mai departe. vor fi excluşi. dar depinde şi de mine: de ridicarea în picioare. anunţă scopul. se vor scărpina. intrarea este bună. el s-a întâlnit deja cu presa. ca orator. cu scopul de a face referire la cele spuse în propriul discurs. depinde de felul cum sunt prezentat. Este compus din mobile. de obicei şeful – se retrag exact la ora anunţată. (Un prezidiu impresionant începe de la o cifră de 7. La fel. desigur. femeile. poate un interviu pe un post de televiziune. Dar nu poate fi serios peste 221. De fapt. Organizatorii au planificat. Cele mai ilustrative exemple de intrări de mireasă sunt cele ale candidaţilor americani la preşedinţie. de alegerea locului/locurilor de unde vorbesc.publicul înţelegător. prezidiul intră in corpore. o conferinţă de presă.

Un discurs bombastic. Intrarea fără cap şi coadă. mediile dezavantajate. ultima rămâne. Ieşirile sunt momentul final şi finalizator al discursului. alcătuit dintr-un simplu enunţ a una – două probleme clare şi importante pentru public. Ea cere o ţinută de lucru. La urmă. 46 87 . Organizatorii slabi. triumf. du-te la birt. De aceea ai venit. miroase a mucegai etc. aplauze etc. du-te la biserică. publicul nu a sosit încă sau poate nici nu va ajunge! Cheia sălii este de negăsit sau dacă s-a găsit scaunele sunt pline de praf. . este ca un ţigan care vine la sapă în costum negru. Foloseşte momentul! Formal. va formula o concluzie. Dacă ieşirea se încheie cu reînoirea acestor promisiuni este o 115 Haineş. împreună cu organizatorii. Ce faci? În nici un caz nu îţi iei jucăriile şi pleci. Dacă eşti la sat. va enunţa o soluţie. elogii. intrarea de protocol precede marile întruniri şi anunţă decizii importante. Simplitate. strâns de mâini ici şi colo. cu câţiva lideri locali. va avea ultimul cuvânt115. Mesajul central pe care-l transimte este: „se vor spune lucruri decisive astăzi şi dumneavoastră aţi fost aleşi să le modelaţi împreună cu noi”.aprecierile şi complimentele unor inferiori sau jignitoare -. Discursul politic televizual.. aplauze. 2000. Editura Era. În politică. Poţi inventa ce vrei ca să transformi totul într-o întâlnire de lucru. structurile tinere pun oratorul în faţa unei intrări din care este greu de ieşit. Sunt ca punctul în care fixezi hotărârea auditoriului. Oratorul a ajuns. Intrării de mireasă îi trebuie o ieşire de mireasă. dar şi de tine. De aceea. Şi nu rata mesajul. Sigur. Forma ei depinde de organizatori. va reformula problema. Intrării de lucru îi corespunde ieşirea de lucru. Ea trebuie transformată. am spune că dacă prima impresie contează. implicare. Organizatorii sunt disperaţi. mulţumiri din sală. Intrării de protocol i se potriveşte o ieşire de protocol. caută şeful comunităţii. Bucureşti. şi lucru extrem de important. vorbeşte cu oamenii. Intrarea de lucru se face din sală. ventual pregătirea pentru a vedea la faţa locului unele lucruri etc. ieşirile pot fi văzute ca expresii în oglindă ale intrărilor. Maximumul de obţinut după o asemenea intrare este un nou punct de sprijin la faţa locului şi o nouă întâlnire. El se va pronunţa cât mai aproape de public. p. după o intrare simplă. şi această intrare este bună. presa este pe aproape. adică nepregătită. Nu te crampona de sală. Dacă toate acestea se fac firesc. intrarea neorganizată nu poate fi urmată de o ieşire la fel. Discursul care o va urma va fi scurt. Nu de la pupitru! Oratorul va culege opiniile publicului şi va mulţumi permanent pentru contribuţia fiecărui vorbitor la conturarea unui punct de vedere. Rosemarie. Intrarea în rol va merge dacă nu schimbă tonul. Eficienţa ei este bună.

fixează-ţi ce vei spune în concluzie. comentarii. discuţii cu publicul. taie din discurs. are trei canoane: Respectă timpul!. 107 88 . dacă trebuie. p. încrederea şi elanul pe tot timpul prezentării. Ea. anticipează întrebările. 5. precum şi a complimenta explicit locul şi publicul. este exact contrariul oricărei eficienţe. Ultima impresie rămâne. coodonate. Intră şi ocupă camera principală. Evaluarea rostirii unui discurs politic Este pasul de împlinire în orice discurs. credem noi.) Este ca un spectacol. Nu depăşi timpul sub nici un motiv. de aceea ce spune şi de centrarea pe public. Mai înseamnă să-ţi rezervi din timpul alocat şi pentru întrebări. şi pentru concluzia pe care trebuie s-o tragi după întrebările publicului. Pentru aceasta.cit. firesc. Păstrează-ţi zâmbetul. Calitatea specatocolului oratoric depinde însă de prestanţa şi prestaţia oratorului. Nu intra în conflicte de doi bani. ai consimţit deja la toate. dar este de eficienţă maximă. discurs şi centrarea pe public am vorbit deja. (Când ai acceptat să vii aici. Orice evaluare reuneşte cel puţin trei componente117: 1) Autoevaluarea. ceva care să-l lege de tine. Respectă-te pe tine. 2) Evaluarea publicului 3) Evaluările independente.. nu acum trebuie simţit şi remarcat. (Un discurs ţinut cu trei oameni. Mai ales în întâlnirile politice. Respectă locul şi publicul! şi Respectă-te pe tine! A respecta timpul planificat înseamnă a te pregăti să ţii o cuvântare cu 1/5 mai scurtă decât timpul alocat de organizatori. nu te lungi116! A respecta locul şi publicul înseamnă a da ce ai mai bun din tine.întâlnire reuşită cu un discurs omis. 116 Ibidem. dacă este un loc prea mic sau prea mare pentru tine. şi aici. elegant. op. 49 117 Lia Pop.) nu uita să laşi publicului materiale. decât să parcurgi tot discursul. Reuşeşte. culeşi la şedinţă pentru că li se promite o bere după. p. Nu începe din pod ca să te prăbuşeşti în pivniţă.4. Este mai important să ajungi la concluzie. Pentru că despre orator. notăm aici câteva lucruri depsre prestaţie. dar nici nu ezita să răspunzi scurt şi clar la provocări.

Cea mai importantă este însă evaluarea lui finală. este cea desfăşurată pe tot timpul relaţiei cu el.... cel puţin până la următorul moment similar. aceasta se va baza pe fapte şi va fi una realistă. Este o evaluare emoţională. de când a decis că vine să asculte discursul tău. (pentru că ne forţează interviurile şi pentru că este momentul lor) să subliniem că nu este o evaluare propriu- zisă şi să trecem la formulări condiţionale în formă. Autoevaluarea rostirii unui discurs politic Este un proces care începe chiar în momentul prstaţiei. Unii specialişti cred că trebuie să avem un Jurnal al prezentărilor noastre. este de readus în minte ceea ce spunea Bertrand Russell despre scrisul cărţilor. dar ferme în conţinut: Ni s-a părut. ori al celor care au venit. Iar evaluarea acestuia a început ieri. (Nu poţi 118 Ibidem..) aşadar.. Dacă nu avem încotro. fără ea. p. dar nici atât de rea cât ţi se pare când te îndepărtezi de ea şi priveşti alte cărţi... Momentul culminant al evaluării este în prima oră după pectacol. Publicul mai are o evaluare continuă. „O carte nu-i niciodată atât de bună cum ţi se pare după ce i-ai pus punct. undeva pe parcurs. ca să poţi cântări la rece această evaluare emoţională. chiar aşa vom face şi aşa va ieşi. „Excelent” de la început. Dacă nu. Ea poate fi notată undeva. Faţă de simţământul pe care-l încercăm în noi la acest tip de evaluare. Urmează să analizăm. din frecvenţa şi consistenţa întrebărilor puse.. Dacă avem morocul sau capacitatea să ne evaluăm cu „Bine”. Simţim că am ieşit foarte bine sau foarte rău. să ne regăsim încrederea pentru că. trebuie ca. Comparată u evaluarea impresionistă din primul moment. Evaluarea pe parcurs ai cunoscut-o din felul cum te-a urmărit. ne discredităm. evaluarea ne domină. Am aprecia. să ne proiectăm o imagine bună. În acest răstimp. când decide ce are de făcut. dar care continuă mult după aceea.118” Evaluarea raţională va fi în termenii: Cum am schimbat atitudinea publicului? Răspunsul în linişte la această întrebare este autentica autoevaluare.. din numărul celor care au plecat din sală. A optat pentru tine. 108 89 . A fost excelent! (machiavelli ştia ceva când spunea că oamenii cred ce li se spune. Dacă putem. Evaluarea lui iniţială o ştii deja. Poţi s-o consemnezi şi să influenţezi evaluarea finală folosind chestionar de evaluare formală. ar fi bine să nu acţionăm sub presiunea ei. Evaluarea propriu-zisă a rostirii discursului politic Evaluarea adevărată aparţine publicului.

Lasă publicul să-l pună la punct. Dar. dar poţi face tot ce ştii.) Dacă sunt critici. Poţi face foarte mult să nu te laşi în voia imaginaţiei. Este.109 90 . decât după ce s-a exprimat. domnule . Când totul este gata. după ce. Tu lasă-l în grija ei. în definitv. le culeg. Dacă sunt laude jenante nu le refuza. Le analizează şi remodelează mesajul pornind de la ele. Foloseşte timpul să te relaxezi. Presa despre cum s-a rostit un anume discurs politic 119 Ibidem. Ai da orice s-o poţi anticipa. Un Doamne!. Aş dori să mai stăm de vorbă doamnă. În orice public există o doamnă învăţătoare. Pe aceasta nu ai cum s- o cunoşti. ca evaluarea finală să fie în favoarea ta. Va fi un moment în care te vei simţi mort.. Subliniază-le! Un Mă simt ca-n sânul lui Avram cu dumneavoastră! este potrivit întotdeauna. Dacă sunt obrăznicii. Nu poţi anticipa. Adică. Dă publicului o imagine despre ce a scris: citeşte trei evaluări. Începătorii se lasă păcăliţi de orice anticipare d evaluare care le convine. însoţit de un gest sunt suficiente. Le cerşesc. ledivinizează. este o excelentă sugestie. Ea va transmite o imagine pozitivă. p. (Ţine fata alături când citeşti. Lasă publicului cinci minute dăl completeze. Câştigătorii strâng criticile formulate pe parcurs. care se pricepe la buna cuviinţă publică.) distribuie-l în sală. Nu va fi prea mult. Ea va sancţiona obraznicul.folosi această tehnică de fixare cu un public modest pregătit şi nici cu un public – masă ca mărime. roagă cinci oameni de la marginea rândurilor să adune formularele. menţinerea şi susţinerea mesajului de către public. nu reacţiona. Indicatorul cheie al succesului este creşterea numărului de voturi după discurs. dar nu e la îndemână. Adu-ţi aminte de remarca lui Cragiale: „Nu ţi se pare că m–ai lăudat cam mult? Că mie nu mi se pare!”119 Comentează pe scurt evaluările în relaţie cu mesajul tău: adică re-explică-ţi mesajul. Nu m-am gândit.. în prealabil. spune: Mulţumesc. adu-ţi aminte că elevii au să simtă publicul în priză. desfiinţează criticile pentru final. ultimul tău cuvânt. şi spune clar numele criticului. materializată în vot. Evaluarea finală a publicului va fi cea la rece. o fată drăguţă a ales trei exemplare. Succesul rostirii discursului politic are drept caracteristici: reţinerea.

critice sau nu – plus reluarea sunt repere din aria lui. Ignorarea echivalează cu un Insuficient de nedorit.) Publicarea integrală şi apoi reluarea discursului – în fragmente. Foarte bine. fie că nu merită. 91 . Un discurs cât de cât semnificativ este reluat de presă. luaţi măsuri de prevedere. în alte ziare – reprezintă un real succes pentru un discurs. Dacă publicarea se face în pagina întâi. O notare a faptului la ştiri în pagina a treia este Suficient. cu titlu mare. Excelent! Summa cum laudae! Interviuri despre eveniment şi menţionarea ideilor discursului în mai multe ziare. Simpla menţionare şi comentariul – fie şi critic – înseamnă: bine. (Dacă nu l-a semnalat înseamnă fie că au uitat organizatorii să invite presa. stabiliţi cauza şi pe viitor. fie că nu i se merita ziarului sau ziaristului s-o facă dacă vi s-a întâmplat aşa. şi dacă eşti invitat la un talk show după discurs este apexul. împreună cu unele comentarii.

121 Cicero – Despre orator (56). 1973. Idei filosofice în discursul politic al lui Vasile Goldiş Vasile Goldiş este un om politic ghidat de o etică şi o filosofie umanist-creştină. ce oscila între sentiment. prin articolele şi discursurile sale politice. istorice şi filosofice. Ce a urmărit? Prin retorica discursului său a vizat luminarea românilor privind drepturile lor politice. CAP. 122 Lia Pop. 6. respectiv se creează premisele ca argumentarea raţională şi analiza sistematică să se finalizeze în decizii politice viabile. Editura Universităţii. sunt actualizate prin activitatea lui Vasile Goldiş şi. discursul politic vizează formarea unor principii. vizibilă în prezenţa sa activă şi constructivă în acel moment istoric unic. în care urmăresc să stabilească elemente raţionale”. valori şi convingeri profunde.1. Vasile Goldiş a fost conştient că cea mai mare recunoaştere provine din faptul că nici o decizie obligatorie nu are legitimitate dacă nu a fost supusă dezbaterii publice. vol. să le organizeze şi să le împodobească stilistic şi. adică Marea Unire şi făurirea statului naţional român. Bucureşti.122 În acest sens. conştient fiind că personalitatea sa este cheia succesului în discursul public. dar şi ale nivelului subconştient. în Cicero – Opere alese. mai întâi. p. deprinderilor şi habitudinilor noastre. Ioan Laza – op. în sfârşit. Se configurează o doctrină naţională care a modificat „imaginea difuză şi eclectică ce o înfăţişa naţionalismul românesc în epoca sa romantică. caută să căştige publicul şi respectul experţilor. dar şi a unor comportamente. Politicul şi construcţia realităţii sociale Ideile proclamate prin revoluţia de la 1848. Doar aşa se poate obţine consensul social. I. 87-88. depozitarul automatismelor. a altor intelectuali. 2004. vol. 117. Cum? Fireşte. desigur. cit. 120 Potrivit lui Cicero. stare de spirit. adică dezvoltă calităţi naturale prin studiu şi exerciţiu. Editura Univers. II. ideile care să confere puterea de persasiune.. 92 . oratorul trebuie să găsească. toate ţintind „rosturile şi resorturile raţiunii. 54. blocajelor culturale. Intelectualul arădean a redactat apelurile „Către popoarele lumii” şi „Către naţiunea română”. discursul lui Vasile Goldiş respectă canoanele clasice. VI. p. respectiv concepţia politică şi juridică despre naţiune. Oradea. voinţei şi pasiunilor superioare ale oamenilor. motivaţiilor superioare. 121 Oratorul ideal are capacitatea de a mobiliza oamenii la acţiune. formarea şi mobilizarea lor la realizarea marilor proiecte politice. care au contribuit decisiv la înlocuirea pasivismului cu ideea activismului politic generalizat. să le „rostească cu demnitate şi eleganţă”. Într-un fel. Ioan Laza – Discurs politic şi comunicare. ideologie 120 Lia Pop. Conform teoriei retoricii. pp.

127 6.125 În ceea ce-i priveşte pe românii din Ardeal. a unităţii politice româneşti”. a transpunerii ei. 1997. 293. vocaţia pentru reflecţii asupra fundamentelor istoriei umanităţii.Editura SNSPA. cu veşnic ameninţătoarele lor planuri de cucerire şi împărţire. rezultat al unor proiecte „dacice”. Nicolae Iorga arăta: „Se ridica o lume nouă. 126 Lucian Boia – Istorie şi mit în conştiinţa românească. 125 Grigore Georgiu – Istoria culturii române moderne. Cluj-Napoca.126 O Românie Mare.2. care coordonează acţiunile istorice. având funcţia de a uni energiile umane 123 Nicolae Bocşan – Ideea de naţiune la românii din Transilvania şi Banat (secolul al XIX-lea).124 Idealul unei noi realităţi sociale nu este rupt de tradiţie. p. căile de a se apropia cât mai mult de suprema ţintă. politică şi socială”. Editura Dacia. integrate în actualitate. 167. p. 2000. pentru a căuta. stat este orientat de o idee dominantă specifică momentului istoric. devenind una din religiile secularizante ale ultimelor două secole”. 129 Ibidem. Bucureşti. 276-278. care era minunea aşteptată de veacuri. 2007. 124 Nicolae Iorga – Istoria Românilor.123 Relativ la tinerii politicieni activişti. iar legea vieţii impune organismelor sociale o evoluţie graduală. într-o altă condiţie şi determinare economică. prin acţiune. 93 . 145. pp. 128 Vasile Goldiş – Societatea de mâine în Vasile Goldiş – Scrieri social-politice şi filosofice. a demonstrat deschidere spre universalitate. Ideea statului-naţiune se impune începând din veacul al XIX-lea ca „un mit fundamental. credinţei şi valorilor universale. pp.”128 El are convingerea că istoria societăţii este condusă de legi obiective. aşa cum mărturisea în anul 1924. prin ideile ce structurează scrierile sale. 129 El crede că societatea evoluează prin utilizarea raţiunii. 1997. Idei filosofico-politice în scrierile lui Vasile Goldiş Vasile Goldiş. ca o dovadă a trăirii culturii. astfel că fiecare popor. Bucureşti. X. 127 Ibidem. p. neam. iar „soarta nesfârşitelor societăţi omeneşti care au trăit în lume ori vor mai trăi a fost şi va fi finit de variată. „de la Nistru pân-la Tisa”. naţiune. „a aparţinut incontestabil imaginarului politic de secol XIX şi început de veac XX”. vol. problema pe care o aveau în vedere era destrămarea monarhiei austro-ungare şi crearea de noi state naţionale moderne. Fixez şi acum numai adevăruri generale pe care se întemeiază credinţa mea şi deocamdată las mai mult să se ghicească soluţiile atâtor probleme capitale. peste respectul tratatelor şi demoralizanta continuă teroare de străini. dar legea fundamentală a fiinţei lor a fost şi rămâne veşnic una şi aceeaşi”. Presa Universitară Clujeană. „eu însă scriu un articol şi nici nu cred că îmi va fi dat vreodată să aşez şi să expun în sistem credinţele mele referitoare la organismele sociale omeneşti. strâns unită. Cluj-Napoca. Editura Humanitas.sau program politic”. în bunuri de civilizaţie. dar viaţa presupune „un proces ce se reînnoieşte permanent prin crearea unor noi valori. 34-35. 1939. Bucureşti.

este o consecinţă a logicii istoriei naţionale şi universale. publică un manifest intitulat „Către naţiunea română”. fundamentată pe solidaritate şi pe preceptul iubirii creştine. 6. politice şi sociale contemporane lui. în apropierea gradată şi neîntreruptă a sufletului omenesc de absolutul divin” 131. Cluj-Napoca. iar progresul civilizaţiei şi al societăţii constă în „creşterea posibilităţilor organismelor sociale de a domina rezonabil natura. Viaţa fiecăruia este câte un răvaş în cartea infinită a destinului omenesc” 130. pp. „Se nasc şi pier neamuri în lume. în creşterea gradului de dreptate în societate.. Cluj-Napoca. deoarece . Prin interpretările sale filosofice. la înfăptuirea unui stat naţional modern. 132 Vasile Goldiş – Politică şi cultură. 2007. raţiune şi valori spirituale ale progresului umanităţii în concepţia lui Vasile Goldiş în Studii de istorie. prin cultură omul se dezrobeşte treptat de robia naturii”132. 2007. Prin înţelegerea filosofică a principiilor progresului istoric. Totodată. Arad. 24-31.„istoria a adus iarăşi aminte celor puternici. 359-362. 329-331. în Vasile Goldiş – Scrieri social-politice şi filosofice. apărut în 6/8 noiembrie 1918. nr. 94 . an II.aşa cum remarca el . realizarea Unirii are raţiuni istorice.1. drepturilor naturale ale oamenilor şi popoarelor.). Manifestul „Către naţiunea română” Ziarul „Românul” în primul său număr de după război. pp. IV. iar lumina şi căldura şi nutremântul sufletului roditor de viaţă şi de putere este libertatea naţională”. De asemenea. Omul îşi exprimă existenţa ca fiinţă creatoare de cultură şi civilizaţie. în Vasile Goldiş – Scrieri social-politice şi filosofice. Vasile Goldiş identifică sensul progresiv. În concepţia sa „cultura determină raporturile oamenilor faţă de natură (. 1913. Studiile articolele şi reflecţiile filosofice. reiese că opţiunile şi programele politice adoptate pentru problemele românilor corespund raţiunilor istoriei. că nu este împărăţie dăinuitoare fără de aceea care îşi are fiinţa adâncită în sufletele oamenilor care trăiesc într-însa.2. 1-2. Vasile Goldiş şi-a fundamentat opţiunile politice şi a identificat soluţii istorice legitime pentru marile probleme ale românilor. 131 Marţian Iovan – Fundamente obiective. remarca faptul că ideea dominantă a vremii sale este ideea naţională. În consecinţă. Editura Dacia.individuale sau colective. nr. pp. idee care s-ar desăvârşi în crearea statului naţional unitar român. au ţintit fundamentarea ştiinţifică a concepţiei generale despre istorie. 2007. pp. 133 Românul. 284. Editura Dacia. de apropiere gradual de ideal . prin care se solicită ca toţi soldaţii români 130 Vasile Goldiş – Moţii. analizele evenimentelor economice.133 Conjuncţia dintre reflecţia filosofică şi acţiunea politică au contribuit în mod esenţial la dinamica momentele istorice din viaţa poporului român..

vol. Bucureşti. anul VII. 1983. După cum se aprecia în ziarul „Românul” din 11/24 noiembrie 1918: „Cea mai frumoasă muzică românească o fac azi lanţurile grele şi ruginite ce ne cad de pe mâini – ce se duc să nu mai vie”. Cluj-Napoca. să se arate demni de încrederea altor naţiuni şi să aibă încredere în Consiliul Naţional”.2. 137 Românul. 1.să sprijine Partidul Naţional Român.137 precizează pentru marile puteri „situaţia politică a poporului românesc din Ungaria şi hotărârea acestui popor de a se guverna de aci înainte el singur” 138. 1918. 1998. Manifestul constituia un prilej de a argumenta aspiraţiile juste ale românilor din Transilvania la autodeterminare naţională. 134 Manifestul face apel la organizarea militară deoarece „a învins ideea că fiecare naţiune să dispună liber asupra sorţii sale”. sunt chemaţi să intre în „garda naţională română” şi să poarte tricolorul. (s. 135 Ştefan Pascu – Făurirea statului naţional unitar român. 93. Manifestul „Către popoarele lumii” Manifestul „Către popoarele lumii”. Editura Academiei. susţinută cu putere de toată suflarea românească de pe întreg teritoriul Transilvaniei.n). 1983-1984. p. 1918. Editura Academiei.136 Manifestul se încheie prin apelul la ordine către societate pentru prezent şi viitor: „daţi-ne mână de ajutor ca să putem prezenta înaintea lumii tinere şi frumoase. nr. exprimându-se drepturile omului şi cetăţeanului de libertate şi egalitate: „fiecare om să aibă tot aceleaşi drepturi”. 134 Românul. românii transilvăneni exprimându-şi hotărârea de a se afla „printre naţiunile libere”. 475-484. p. pp. nr. Vasile Goldiş. 135 Românii erau chemaţi să fie „mari la suflet în ceasurile acestea grele ale anarhiei” şi demni de „încrederea şi sprijinul anticipat al naţiunilor mari culte. „cerând poporului şi soldaţilor să fie cu răbdare.2. simbolul suveranităţii. de afirmare statală liberă. 6. 1. Aşa a fost marcat începutul unei noi istorii. 15. naţiunea română în deplina ei curăţenie. 136 Maria Dogaru – Simboluri naţionale: drapelul. p. II. ca fiecare popor şi fiecare individ să fie egal îndreptăţit şi stăpân pe soarta sa”. 1. cu iubire către neamul românesc care a intrat în rândul naţiunilor libere. independentă a tuturor popoarelor. imnul naţional. De asemenea. de a susţine principiile cele mai înaintate ale epocii. în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie. al fiinţei istorice şi politice. p. publicat în ziarul „Românul” în limbile română. 95 . XXVI. 138 Autobiografia mea. dezlegându-i de jurământul de credinţă şi fidelitate dat împăratului Francisc Iosef şi îndemnându-i să facă parte din gărzile naţionale româneşti. 10. nr. nepătată. engleză şi franceză. anul VII. în întreaga ei splendoare”. Bucureşti.

Prin manifest. de a asigura tuturor deplină libertate naţională. O idee filosofică înaltă susţine manifestul. Astfel manifestul „Către popoarele lumii” este vibrant. adică este dezvăluită politica naţionalistă a guvernelor ungare care urmăreau „desfiinţarea noastră naţională”. patriotic. 139 Istoria Transilvaniei. 139 Titlul manifestului indică faptul că dezideratele naţionale au fost expuse opiniei publice mondiale. vol. de a-şi organiza statul liber şi independent pe temeiurile democraţiei. vol. pp. Prin adresarea „Către popoarele lumii”. logic şi lucid. şi anume principiul naţionalităţii şi al dreptului natural. naţiunea română face legământ pentru „întruparea democraţiei celei mai desăvârşite”. „maghiarizarea necruţătoare”. În retorica manifestului descoperim şi o „logică a sentimentelor”. naţiunea română transilvăneană declară că „sub nicio condiţiune nu mai voieşte să trăiască în legătură de stat cu naţiunea maghiară. deşi sensibilă la opinia „lumii civilizate” a dorit să îşi impună voinţa. 141 Ibidem. de a nu asupri alte neamuri. „invadarea pe teritoriul românesc a sutelor de mii de slujbaşi publici maghiari”140. deoarece exprimă un adevăr evident: „Anunţând popoarele lumii această voinţă şi hotărâre a sa. Este firesc să fie aşa. prin multiple procedee şi „mijloace artificiale”: „colonizări fără rost”. ci este hotărâtă a-şi înfiinţa pe teritoriul locuit de dânsa statul său liber şi independent. 140 1918 la români. 394-396. Centrul de Studii Transilvane.” Principiul suprem este acela că nu poate fi liber un popor care asupreşte alte popoare şi nici o naţiune nu poate lăsa viitorul ei pe seama altor naţiuni dacă vrea să existe şi să poată trăi cu adevărat ca naţiune distinctă. manifestul ţinteşte opinia publică mondială şi justifică în faţa lumii civilizate voinţa românilor. oricum ar decide puterile lumii. coordonatori: Ioan-Aurel Pop. 96 . 2008. Elita politică românească. declarând sărbătoreşte că din ceasul acesta. Cluj-Napoca. naţiunea română din Ungaria şi Transilvania invocă pe seama sa sprijinul lumii civilizate şi geniul libertăţii omeneşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. IIII (de la 1711 până la 1918). Pentru a fi mai convingător este structurat şi argumentat pe baza Declaraţiei de Independenţă a SUA din 4 iulie 1776. Academia Română. este hotărâtă a pieri mai bine decât a suferi mai departe sclavia şi atârnarea. În mod solemn. 1989. VII. Magyari András. cu care voim a fi de azi înainte”141. Thomas Nägler. Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania speră şi aşteaptă că în năzuinţa ei pentru libertate o va ajuta întreg neamul românesc. p. un fapt singular în procesul alcătuirii statelor naţionale la sfârşitul Primului Război Mondial. dacă ţinem seamă că Vasile Goldiş a predat istoria americană în timpul cât a fost profesor la Liceul din Braşov (1886-1889). Documentele Unirii. 618.

cu 70 de ani înainte. Crişana şi Maramureşul la 1 Decembrie 1918 se unesc cu patria mamă şi în ziua aceasta renaşte în toată splendoarea ei Dacia lui Traian. Teoretician remarcabil. Cuvântarea solemnă a lui Vasile Goldiş de la 1 Decembrie 1918 Conform înscrisului autograf din anul 1922. în forţa dreptăţii şi a idealului de dreptate. în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie. intelectualul arădean rosteşte în cadrul Marii Adunări de la Alba Iulia celebrul său discurs în care arată asuprirea naţională şi socială exercitată de-a lungul veacurilor asupra românilor. Cluj-Napoca. fără nici o urmă de şovinism şi naţionalism răzbunător. 6. 475-484. În această măreaţă şi istorică adunare. XXVI. cu deschidere spre viitor. inevitabilitatea dezmembrării Monarhiei austro-ungare şi constituirea pe ruinele acesteia a unor noi state naţionale. Goldiş. pp. Consiliul Naţional Român convoacă pe ziua de 1 Decembrie 1918 poporul românesc din statul ungar la adunarea naţională în oraşul istoric Alba Iulia. unde erau reprezentate în frunte cu toţi episcopii români toate clasele sociale ale naţiunei române şi erau de faţă peste o sută de mii de ţărani români. Editura Academiei. Vasile Goldiş. Vasile Goldiş a elaborat Cuvântarea solemnă de la Alba Iulia din perspectiva filosofică umanistă şi raţionalistă. Astfel. nr. Această propunere a preşedintelui Consiliului Naţional cu toate acele puncte care fixau temeliile principale ale noului stat unitar şi naţional român. conferindu-i un conţinut democratic. Vasile Goldiş. Unirea este „legitimată de cursul obiectiv al istoriei moderne. intelectualul arădean a accentuat necesitatea colaborării dintre naţiuni. 97 . Ardealul. România Mare”142. au fost primite cu indescriptibilă însufleţire. În fiecare frază a clasicului discurs Vasile Goldiş motivează filosofic şi istoric actul Unirii prin ideea că civilizaţia modernă legitimează drepturile tuturor popoarelor la o viaţă naţională liberă. Libertatea naţiunii române din Transilvania nu poate fi concepută în afara unirii ei cu România între hotarele fireşti moştenite de la strămoşi. formulate tot de V. în discursul său face istoria suferinţelor de o mie de ani ale naţiunei şi ca concluzie firească propune apoi ca adunarea să proclame unirea tuturor românilor din statul ungar cu România dimpreună cu toate teritoriile locuite de dânşii. în forţa dreptului care va învinge nedreptăţile.3. El credea în „justiţia istoriei”.2. fapt dovedit de referinţele bibliografice pe care le întâlnim în opera sa. La 1 Decembrie 1918. Tipul de argumentaţie şi ideile esenţiale sunt aproximativ aceleaşi. Elaborată în lumina principiilor epocii. 1983-1984. Banatul. de convergenţa 142 Autobiografia mea. „la propunerea lui Vasile Goldiş. ca şi la Simion Bărnuţiu.

nr. promovată de civilizaţia modernă. anul VII.145 Vasile Goldiş demonstrează o idee esenţială. şi anume civilizaţia modernă nu mai poate tolera subjugarea şi asuprirea naţională. 98 . pp. 20. apostolii ideii naţionale nu au ignorat faptul că. 146 Evident. Omenirea instinctiv 143 Vasile Goldiş – Cuvântare la Adunarea de la Alba-Iulia în Vasile Goldiş – Scrieri social-politice şi filosofice. Legea tainică a firii cu necesitatea de fier îndrumă întâmplările omeneşti pe cărarea civilizaţiei ce duce spre desăvârşire. în acord cu cele 14 principii wilsoniene: „Toate capetele luminate ale Apusului au mărturisit crezul lor. de organizare şi de luptă. „Elita intelectuală ardelenească a crezut efectiv în valoarea operativă a ideii de dreptate. ca valoare general-umană. pentru a se impune din împărăţia ideală în realităţile terestre. Goldiş constată că „zadarnică este lupta omenească împotriva adevărului şi a dreptăţii. pentru interesul omenirii. ci pentru interesul lumii. 144 Ibidem. Bucureşti. un act de dreptate istorică. 1918. Desigur. Ceea ce românii au şi făcut. 145 Românul. va repeta Vasile Goldiş. ceea ce afirmă Goldiş contrastează cu o politică retrogradă. Ideile acestea le-a copt istoria”. 2007. apărându-şi dreptatea lor. Editura comunicare. 147 Vasile Goldiş – Cuvântare la Adunarea de la Alba-Iulia în Vasile Goldiş – Scrieri social-politice şi filosofice. pp. Editura Dacia. Opresorii mărturisesc acum pe faţă.factorilor obiectivi şi subiectivi ce configurează civilizaţia modernă”. dreptatea are nevoie de tărie morală şi de forţă. 146 Grigore Georgiu – Istoria culturii române moderne. 2007. care numai în chipul acesta e capabilă a păşi un pas înainte pe calea fericirii sale. 218. egalitate şi fraternitate se opera deznaţionalizarea forţată a românilor. pp. 3-4.144 Prin celebrul său discurs. prin urmare. în gândul opresorilor noştri a avut chemarea să încoroneze opul”. războiul acesta este războiul pentru liberarea naţiunilor. lucrează concomitent (hegelian vorbind) şi în slujba ideii de Dreptate. publicat în ziarul „Românul” din 20 noiembrie/3 decembrie 1918. p. Cluj- Napoca. nu de dragul acestor naţiuni. care acum s-a sfârşit. Despre ce-i vorba? Într-o vreme când în Europa înfloreau ideile de libertate. A pornit opera de extirpare şi războiul mondial. Dreptatea este cu noi. concept integrator pe care îl va invoca Vasile Goldiş spunând că „Civilizaţia ne-a eliberat”. dar conştiinţa faptului că. 246-251.ro. 246-251. 2007. „Oprimarea se înteţeşte. că scopul lor este făurirea unui stat unitar naţional maghiar şi că. Editura Dacia. aşa cum nu mai poate tolera servitutea feudală şi absenţa libertăţii politice şi civice pentru românii transilvăneni.143 În concepţia lui Vasile Goldiş realizarea Unirii reprezintă o acţiune conformă cu idealurile şi exigenţele civilizaţiei moderne. Cluj- Napoca.147 Exprimându-şi propriile idei creştin-democrate. noi naţionaliceşte trebuie să ne desfiinţăm. le-a sporit forţa morală”.

148 Afirmând cu hotărâre şi convingere teza eliberării naţiunilor prin autodeterminare. prin concentrarea argumentelor de ordin filosofic. concepând planul unei lumi a viitorului.urmează acestei legi. să o interpreteze şi să o determine în sensul legităţilor acestei. prin apelul meşteşugit la adevărul istoric şi realitatea socială. Aici sunt idei menite să clarifice istoria. bazată pe state egale în drepturi. proclamat anterior de preşedintele american Wilson. Din cuvântarea solemnă se desprinde umanismul şi încrederea sa în civilizaţia umană. etnografic şi lingvistic. Unirea românilor era afirmată în numele unui principiu de civilizaţie şi umanitate: dreptul naţiunilor la autodeterminare. independente şi suverane. Cuvântarea solemnă de la Alba Iulia impresionează prin grandoarea şi armonia frazei. Comunicarea în timpul campaniei electorale 148 Ibidem 99 . juridic. Ea a ajuns la recunoaşterea necesităţii de a sintetiza libertatea individuală şi naţională într-o unire superioară a societăţii omeneşti”. aflate în strânsă cooperare pe toate planurile: „Naţiunile trebuie să fie libere – arăta în discursul său – ca astfel cu egale drepturi şi condiţiuni să poată încheia acea mare unire a popoarelor care va fi chemată să reprezinte concepţiunea superioară pe scara civilizaţiei şi să sporească astfel fericirea omenească pe pământ”. CAP. convingerea că organizarea unui stat democratic şi realizarea egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor sunt şi trebuie să fie o operă de progres istoric. VII. Vasile Goldiş a afirmat răspicat că progresul naţional istoric poate fi realizat doar prin îndeplinirea idelor de libertate naţională şi egalitate socială.

Educaţională Pandeia. O campanie prezidenţială începe cu cel puţin un an înainte de alegeri. dar mijloacele de informare în masă nu dau semne că ar vrea să renunţe la rolul lor de arbitru al viabilităţii campaniei. este important să ţinem cont de faptul că în acest caz. Bucureşti. dar şi a voturilor. Bulai. această vizibilitate devine foarte importantă. A aştepta până la sfârşitul primei faze a alegerilor pentru a-ţi concentra atacul asupra contracandidaţilor. Mass media se simte obligată să urmărească pe larg această campanie. Candidaţii învinşi îşi scuză tot mai mult eşecurile învinuind presa. Acest merit se bazează pe mai mulţi factori: câţi bani a strâns un candidat. poziţia lui în sondaje şi judecata proprie a reporterilor cu privire la eficienţa organizării campaniei respectivului candidat. Relaţia dintre politicieni şi presă Procesul de evaluare oferă un bun exemplu pentru dependenţa reciprocă existenţa între presă şi politicieni. Puterea presei de a modela destinul unui candidat este o sursă de permanentă iritare pentru politicieni. p. ar putea să pară o strategie bună din perspectiva teoriilor campaniei electorale. Acei candidaţi care vor avea parte de o prezentare mai amplă vor fi plasaţi mai bine în atenţia publicului. Candidaţii vor fi obligaţi să stimuleze ei 149 A. Sondajele depind de deciziile mijloacelor de informare în masă cu privire la candidatul care merită să fie prezentat. Din perspectiva candidaţilor. Procesul de evaluare funcţionează pe parcursul campaniei pe măsură ce editorii.1. fiind nevoiţi să răspundă în mod direct interesului public în probleme specifice şi cu privire la personalităţile momentului. iar în primele luni apar mai mulţi candidaţi. Politicienii trebuie să comunice direct cu publicul pentru a obţine voturi. Mecanismele electorale ale societăţii româneşti. cu atât trebuie îmbunătăţită organizarea campaniei sau crescute cheltuielile. Organizatorii campaniilor ştiu că trebuie să utilizeze pe larg presa pentru a transmite publicului ştiri despre campanie. Politicienii se plâng de acest proces de evaluare. interesul alegătorilor în campanie se va diminua. 41 100 . Dacă publicul va obţine mai puţine informaţii politice din mijloacele de informare în masă. acest fapt modifică în mod semnificativ strategia politică. Din moment ce candidaţii concurează pentru obţinerea de fonduri şi voluntari.149 Presei îi place să stabilească învingătorii din campanie încă de la început. Cel ce aşteaptă să facă asemenea mişcări. funcţionează o scară extrem de mobilă: cu cât presa acordă o atenţie mai redusă politicienilor. dacă nu eşti printre primii ai şansa să fii uitat pe parcurs. reporterii şi producătorii decid cine merită şi cine nu. Când presa alege dintre cei plasaţi pe primele locuri la debutul unei campanii. 7. Ed. Un candidat trebuie să se dovedească activ la început şi să capteze atenţia presei. 1999. riscă ca presa să-l scoată din jocul politic.

De asemenea. Candidaţii reacţionează faţă de acest proces printr-o redusă identificare cu partidul. p. Faptul că aceste influenţe personale fac parte din ştiri. Ştirile au un impact semnificativ asupra alegerilor. Candidaţii care sunt implicaţi în alegerile locale doresc să se bucure de atenţia mijloacelor de informare şi fac totul pentru s-şi formula o campanie astfel încât să-i atragă şi să-i intereseze pe reporteri. iar alegătorii acordă o atenţie tot mai redusă etichetelor de partid. Organismele de presă nu apreciază semnificaţia de non-partizan. nu trebuie să surprindă pe nimeni. Bucureşti. Metaforele sarcastice pot genera un produs jurnalistic care să afecteze percepţia publicului asupra subiectului materialului informativ. apărut în volumul „Vânzarea unui preşedinte” (1968”. Editura Polirom.150 Joe McGinniss a realizat un studiu. Introducere în sistemul mass media. 2004. 150 Mihai Coman. Publicul nu acordă atenţie numai materiei prezentărilor. presa poate dezvălui momente dificile ale campaniei. la rândul său. opţiunile sunt tot mai numeroase. Fluxul mesajelor politice îi determină pe alegători să se bazeze mai degrabă pe presă decât pe partide. 39 101 . ci tonului acestuia. Munca jurnaliştilor nu poate fi separată de sentimente ce apar pe parcursul urmăririi unei campanii pe timp mai îndelungat. puterea partidelor continuă să scadă şi. conform căruia directorii de campanie ai lui Nixon avea convingerea că unul din motivele înfrângerii lui de către Jhon Kennedy. concentrându-se asupra utilizării mass media ca principal canal de atragere a electoratului. Dar presa poate controleze şi să schimbe o astfel de abordare regizorală a campaniei. lăsând publicul să vadă ce se întâmplă în spatele cortinei în cursul campaniei.înşişi entuziasmul publicului dacă principala sursă de informare mass media nu va stimula curiozitatea politică. ca principală sursă de informare cu privire la candidaţi şi la problemele puse de aceştia. importanţa presei creşte pentru a creşte acest vid. Pe măsură ce scade semnificaţia partidului. Prezentarea ştirilor nu poate fi considerată ca o acţiune pasivă din perspectiva politică. În timp ce politicienii depind tot mai mult de mijloacele de comunicare în masă şi nu de resursele tradiţionale ale partidului. Accesul presei la candidat a fost strict limitat iar apariţiile televizate au fost planificate cu meticulozitate. Reporterii pot pune întrebări la care candidatul nu o să vrea să răspundă sau strategii campaniei ar vrea să le evite. se datorează prezentării nefavorabile în presă şi impresiilor negative create de apariţia televizată a lui Nixon. în 1960.

Pentru că îl vedem pe ecran. Capacitatea de adaptare la limitările impuse de programele de televiziune. Politicianul se confruntă cu diverse situaţii superficiale sau cu pericolul cenzurii. 1997. dar a ajutat la succesul politic al lui Reagan. Subiectul este compus din mai multe secvenţe video şi audio editate astfel încât să formeze un întreg coerent. nu este un element determinant în evaluarea competiţiei prezidenţiale. Politicienii de succes sunt cei care stăpânesc arta de a apărea „telegenici” precum actorii care apar la televiziune. Editura Fundaţiei România de Mâine. Reagan se simţea confortabil în faţa camerei de filmat. iar acum . o nouă generaţie de politicieni a început să analizeze modul în care televiziunea poate deveni utilă sau poate dăuna intereselor politicienilor. După apariţia televizorului. Carter nu era în largul său la televiziune. prompterul. 152 151 Ion Bucheru. să-şi exprime opiniile şi frazele clare care să nu trebuiască să fie editate şi apoi montate în studio.. 7. Bucureşti. Rolul televiziunii în viaţa politică Televiziunea se situează pe primul loc în ceea ce se numeşte comunicare şi este considerată o forţă puternică. Directorii de campanie împreună cu candidaţii răspund că presa nu are dreptul să dicteze ce trebuie şi merită să fie prezentat şi nu are dreptul să pretindă acces special la candidat. Timpul mediu de emisie pentru un subiect la televiziunea naţională sau locală este de cel mult două minute. există tendinţa de a-i evalua în funcţie de standardele de sex-appeal şi pe baza unor criterii mai relevante pentru vedete decât pentru oficialităţile publice. p. Se pot compara performanţele la televiziune ale preşedintelui Carter cu cele ale lui Ronald Reagan. de a prezenta publicului faptele în reportaje şi materiale publicate. oferind publicului să decidă în cabina de vot. Televiziunea aduce candidatul sau politicianul foarte aproape. 2. Pe de altă parte. Candidaţii trebuie să înveţe să vorbească în unităţi de sunet. 17 152 Ibidem. Roosevelt a pus radioul în slujba lui. p. Sunt unele criterii prin care judecăm candidaţii sau politicienii: Aspectul fizic. Se pricepea să citească un discurs sau să se facă prezent în casa spectatorului. Politicienii afirmă că menirea mijloacelor de informare în masă este aceea de a prezenta ce se întâmplă.151 Capacitatea de a utiliza mijloacele tehnice ale televiziunii – camerele de luat vederi. luminile. jocurile politice s-au modificat mult. Despre televiziune. aşa cum vedem actorii preferaţi. Fost actor profesionist.23 102 . Capacitatea de a utiliza televiziunea.

33 103 . . Comunicarea politică este rezultatul interacţiunii dintre publicitate: sondaje şi televiziune. cu consecinţe benefice asupra randamentului campaniilor efectuate prin intermediul altor mijloace de comunicare: publicitatea prin poştă sau presă. viaţa politică a unei societăţi reflectă o dinamică a contextelor şi implicit a spaţiilor de comunicare politică. Bucureşti. Apoi. consecinţele şi practicile comunicării politice sunt diferite în funcţie de contextul în care aceasta se produce. În literatura de specialitate există o tendinţă care reduce studiul comunicării politice la comunicarea electorală. Semnificaţia. Televiziunea permite prezentarea unui produs sau al unui serviciu către întreaga piaţă ţintă fără să cunoască limitările impuse de volumele fişierelor sau tirajelor unei reviste. Este important pentru dimensiunea democratică a spaţiului public într-o societate. Editura Antet. el o poate evalua şi sancţiona cu ocazia votului. Creşte gradul de credibilitate şi atractivitate. dar asta nu înseamnă că nu avem de-a face cu concepte diferite.Imaginea. Obiectul comunicării politice şi aria de investigare corespunzătoare sunt stabile. 1996.Flexibilitatea privind modificările sau schimbările planului de publicitate în funcţie de rezultate. Comunicarea politică azi. p. să existe practici care să permită vizibilitatea politicului. comunicarea politică poate constitui o modalitate prin care se testează metoda democratică de selecţie a liderilor. ceea ce este posibil printr-o vizibilitate şi o cunoaştere adecvată a politicului. Există avantaje ale televiziunii ca mijloc de publicitate: .Efectul de amplificare. un context exemplar pentru investigarea mecanismelor şi practicilor de comunicare politică.Forţa. . . 153 Dincolo de instituţia votului şi de alte cadre formale. fiind una din practicile care alcătuiesc o campanie. determinat de vizibilitatea mijlocului de comunicare. care pot să ofere o raţionalitate comunicării politicului în funcţie de finalitatea unui anumit context. Electoratul are nevoie să fixeze semnificaţia deciziei sau evenimentului politic în contextul dat. în context. Campania electorală este considerată de drept. Instrumentul de care o societate dispune pentru comunicarea contextuală a politicului este şi un indicator pentru practica democraţiei la un moment dat. comunicarea politică este principale modalitate prin care electoratul participă la decizia politică. 153 Gabrie Thoveron. prin faptul că luând act de aceasta.

Contextul reflectă acţiunea unui eveniment care este conjunctural sau convenţional şi care conferă acţiunii politice o anumită finalitate. Ritualul politic regăsit în campaniile electorale este dat de condiţiile socio-politice specifice fiecărei ţări. Principiile democratice din punct de vedere procedural. ca o metodă de selecţie democratică a liderilor. în raport cu o poziţie iniţială de credibilitate. Comunicarea politică. Din punct de vedere al ritualului politic. campania electorală creează legal şi tehnic în care se desfăşoară procesul de selecţie a liderilor: instituţiile şi actorii politici care participă la campanie dispun de obligaţii şi drepturi legal constituite. p. legitimată printr-o serie de condiţii psiho- politice specifice fiecărei ţări şi care se manifestă la nivel de procedură şi ritual. spun despre campaniile electorale că reprezintă cadrele legale şi tehnice în care se desfăşoară procesele de selecţie a liderilor. campania electorală satisface selecţia democratică a liderilor politici prin respectarea normei participării şi prin respectarea normei majorităţii. Specificul comunicării electorale decurge din caracteristicile contextului politic. 154 Jacques Gerstle. Ca ritual. iar norma participării presupune crearea condiţiilor sau a posibilităţii de a fi selectat. O campanie electorală este o practică naţională. În altă ordine de idei. unghiurile de vizibilitate necesare pentru derularea şi cunoaşterea acţiunii. ca o procedură legală de organizare a tuturor condiţiilor care permit selecţia şi ca ritual de desfăşurare. 21 104 . campania electorală generează un spaţiu discursiv în care se desfăşoară selecţia liderilor politici: candidatul recurge la practicile de comunicare consacrate într-o campanie. Ca procedură. dar şi fixează prin practici specifice tipul de informaţie. Campania electorală este un eveniment convenţional care situează acţiunea politică într-un spaţiu concurenţial în care actori şi proiecte politice evoluează în faţa alegătorilor. Institutul European. 2002. în cadrul campaniilor electorale sunt generate discursurile sau practicile de comunicare ce doresc validarea unora sau altora dintre actorii. norma majoritării impune criteriile de validare a selecţiei. campaniile electorale. răspund nevoii de a selecta în mod democratic liderii politici.154 Din punct de vedere al metodei. Aceasta se realizează prin respectarea normei majorităţii. campania electorală este o practică politică puternic reglementată de o serie de coduri socio-politice care o legitimează în mod diferit. Ca metodă.

semnalând astfel publicului intersectarea diferitelor logici de vizibilitate care structurează campania. Dintre resursele şi practicile corespunzătoare care generează spaţiul comunicării electorale. prin cultivarea unei informaţii specifice. 23 105 . constituie un obiect al luptei pentru puterea politică. 7. Atingerea scopurilor politice este posibilă apelând la operaţia de organizare a procesului de comunicare cu scopul de a informa. p. Ea construieşte sau comunică reprezentări despre practicile electorale. Elemente de comunicare în timpul campaniei electorale 155 Ibidem. în acelaşi timp. dar şi pentru a reda acest schimb conferindu-i vizibilitate în spaţiul public prin diverse tipuri de reprezentări. Puterea mass media intră sub incidenţa altor puteri: legislativă.3. într-un spaţiu interactiv în care instituţii şi practici specifice produc vizibilitatea publicului în regim concurenţial. de a persuada un anumit public. Deci.. 155 Comunicarea electorală este un spaţiu interactiv a cărui organizare include condiţii de vizibilitate a campaniei şi resursele legale. precum şi instituţionale. logistice. Aceste reglementări definesc campania electorală drept o practică politică şi socială prin intermediul căreia se stabileşte identitatea majorităţii unei colectivităţi la un moment dat. mass media este cea care configurează comunicarea electorală drept spaţiu interactiv. Campania electorală poate fi definită ca fiind un efort sistematic ce urmăreşte câştigarea puterii politice şi atingerea scopurilor politice. convenţionale de care dispun la un moment dat actorii sociali care iau parte la procesul comunicării electorale şi strategii de comunicare prin care participanţii la campanie pun în practică o politică de vizibilitate pentru a produce mesajul electoral. mass media ocupă un loc privilegiat. Acest context politic trebuie convertit în comunicarea electorală. juridică. aceasta poate fi pus în evidenţă analizând resursele şi practicile de comunicare electorală. O organizare formală a regimului concurenţial creează diferenţe între comunicarea electorală şi comunicarea politică în momentele nonelectorale. Tot mass media este singurul actor social care are legitimitatea şi resursele necesare pentru a participa la schimbul discursiv cu politicienii şi cu publicul. Politicul trebuie să se adapteze practicii mediatice în ceea ce priveşte modalităţile de expresie.

Termenul de interpretare desemnează procesul prin care se atribuie un anumit sens şi rezultatul acestuia. afişe. Cei care aspiră la putere intră într- o luptă care trece prin reprezentările. caracterizată pe conflict. filme.156 Comunicarea de campanie trebuie să ţină seama de efectele interacţiunii dintre mesaje. Studiul campaniilor electorale constituie un sector al cercetării în domeniul comunicării politice. muzică etc. de cooperare şi de relaţii mixte care produc efecte de compoziţie pe care nici unul dintre actanţi nu le domină. în funcţie de amalgamul de argumente şi de citate pe care le mobilizează. scrisori. la care contribuie toţi actanţii. Campania electorală este aici. asupra trecutului. Strategiile lor constau în determinarea unei oferte şi într-o 156 Ibidem. a grupurilor de aparenţă şi referinţă şi asupra colectivităţii naţionale. uneori inconştient. comunicarea pretendenţilor la putere constă în eforturile de depăşire a unui control asupra definiţiei colective a situaţiei politice. Aspiranţii la putere urmăresc să impună supremaţia unor definiţii proprii cu ajutorul unor simboluri reprezentate prin: cuvinte. Campania electorală. Campania electorală este ca o secvenţă privilegiată de construire a realităţii politice. Atenţia acordată campaniilor electorale s-a accentuat şi s-a deplasat într-un spaţiu public modern. clipuri. unele fraze. citate. Studiul campaniilor s- a schimbat considerabil faţă de perioada postbelică. imaginile pe care cetăţenii şi le formează. Noile analize redistribuie rolurile şi construiesc o scenă politică nouă. cu alte cuvinte. îşi construiesc o strategie pentru cucerirea puterii. Tocmai din acest motiv. în funcţie de resurse şi de interese. fotografii. Această modernizare a încurajat ideea că atitudinile şi comportamentele politice pot fi modificate într-un timp scurt. prezentului şi viitorului. Campania electorală se analizează din perspectiva comunicării ca fiind interacţiunea interpretărilor situaţiei politice. Candidaţii se comportă asemenea unor strategi. ci sunt interpretări politice. în privinţa propriei persoane. dacă este analizată din punct de vedere al comunicării politice. axată pe interacţiunea protagoniştilor. rezultatele electorale nu sunt numai imediate. 25 106 . acţiunile lor sunt axate spre succesul campaniei lor de mobilizare a electorilor. Publicul interpretează mesajele electorale care îi sunt adresate direct. o structură de joc. Acest domeniu s-a fondat pe observarea comportamentelor în momente decisive pentru alegerea guvernanţilor şi a politicilor publice. discursuri. imagini. cărţi. poate lua forme variate. argumente. p.

cum ar fi: sondajele. Metodele folosite în campaniile electorale au fost raţionalizate în cadrul pregătirii şi a transpunerii practice a strategiilor. Mijloacele mediatice şi publicul au propriile conduite strategice. pretendent la putere. publicitatea şi. alegător sau mediator interpretează desfăşurarea campaniei electorale cu multă implicare şi precizie. mai ales. dar trebuie să satisfacă şi aşteptările publicului.4. sau chiar acea comunicare care asigură o deliberare satisfăcătoare între cetăţeni. citate şi argumente cât mai semnificative. sau care asigură menţinerea unui capital politic pentru mai multă vreme. Fiecare strategie se intersectează cu altele iar campania este marcată de intertextualitate. Organizaţiile de informare. Jurnaliştii pot adopta unele atitudini pentru interpretarea informaţiei electorale. Comunicarea politică devine o piaţă care se activează tot mai intens în conjuncturile electorale şi care caută să existe prin intermediul comunicării instituţionale. 7. canalele de televiziune. o comunicare care optimizează sprijinul politic în intervalul de timp limitat al campaniei. întrebuinţarea mijloacelor audiovizuale. ci şi la cei din jurul lor şi la forţele care îi susţin. Planificarea campaniei electorale şi manipularea prin sondaje de opinie 107 . publicaţiile cotidiene sau săptămânale trebuie să contracareze obstacolele ridicate de reglementările campaniei electorale sau de deontologie. reglementarea campaniilor electorale s-a dezvoltat în numeroase direcţii. Ce înseamnă o comunicare electorală eficientă? Este acea comunicare care îi permite unui candidat să fie ales prin sporirea vocilor care strigă pentru el. Fiecare participant la campanie. Această interactivitate favorizează construirea unei realităţi politice asupra căreia nu există un control. staţiile de radio.comunicare cât mai corectă. constrângerile datorate concurenţei de pe piaţa informaţiei şi a comunicării. să folosească cuvinte. presiunile venite din partea organizaţiilor şi a puterilor politice. astfel încât să poată gestiona fluxurile comunicaţionale prin mass media. Prin diversificarea tehnicilor şi prin generalizarea utilizării lor. Comportamentele strategice nu se opresc doar la candidaţi.

63 108 . pentru obţinerea prin strategii de influenţă. Sondajele sunt instrumente a marketingului politic. În politică. un potenţial sporit de atragere şi persuadare. Acest tip de analize servesc la cunoaşterea percepţiilor şi a preferinţelor manifestate de cetăţeni. care posedă. Marketing politic şi electoral. Aici putem vorbi despre asistarea ofertei electorale şi adaptarea la cerere sau conformare la cerinţele politice. Sondajele electorale constituie un instrument prioritar pentru a analiza intenţiile de vot şi facilitează identificarea ţintelor strategice. Aceasta permite definirea unei strategii de campanie. Marketingul politic şi sondajul de opinie sunt utilizate atât de organizaţiile politice. Editura SNSPA. 157 Bogdan Teodorescu. cât şi de puterile politice. Convergenţa dintre sondajele de opinie şi marketingul politic ţine de logica lor comună de segmentare a societăţii şi a opiniilor din cadrul acesteia. Bucureşti. unde se cere o strategie de comunicare.157 Sondajele politice au legături cu marketingul politic. Aplicarea marketingului în politică este reprezentată prin marketingul electoral şi constituie forma cea mai avansată. dar nu trebuie confundat cu acesta. dar şi a operaţiunilor de comunicare. Ele sunt inspirate de activitatea economică şi se bazează pe analogia dintre comportamentul consumatorului şi cel al alegătorului. de colectare a fondurilor şi gestionarea agendei candidatului. Metodele de marketing politic implică o sociologie electorală şi sondaje cu privire la intenţia de vot şi opinie. marketingul cererii este înlocuit cu cel al ofertei. iar calculele matematice contribuie la identificarea şi evaluarea oportunităţilor strategice care le permit accesul pe piaţa politică. în raport cu interesele sau aşteptările publicului – ţintă. Sondajele sunt instrumente utilizate de marketingul politic în procesul de segmentare a populaţiei. a sprijinului concentrat sau difuz al grupurilor ţintă. Marketingul politic şi sondajele de opinie derivă dintr-un demers ştiinţific care este des practicat în elaborarea strategiilor de influenţă şi constau în aplicarea tehnicilor de marketing de către organizaţiile politice şi de către puterile publice. 2001. Există două procedee pe care marketingul politic se poate baza: vânzarea unui produs care să convingă ţinta asupra calităţilor lui şi schimbarea produsului pentru a fi conform aşteptărilor grupului ţintă. precum şi asupra unor dezbateri individuale sau chiar de grup. Strategiile de marketing politic pornesc de la ideea că există întotdeauna un aspect al unui program politic sau al unui candidat. p. conducerea campaniei implică probleme legate de înfiinţarea şi funcţionarea organizaţiei. dar nu se confundă cu acestea.

atât potenţialii candidaţi. Această construcţie exclude manipularea acestuia. 109 . Principiile democratice din punct de vedere procedural spun despre campaniile electorale că sunt cadre legale şi tehnice în care se desfăşoară procesele de selecţie a liderilor. forma primară a spaţiului public include folosirea publică a raţiunii. care se centrează în jurul comunicării electorale. Mass media este singurul actor social care are posibilitatea şi resursele de a facilita schimbul de idei între electorat şi politicieni. nu trebuie desconsiderate efectele sale sociale reale. Aceste spaţii publice reunesc indivizi care se manifestă în sfera puterii. dă legitimitatea formală a actorilor sociali de a se exprima în spaţiul public. perioada în care sunt mobilizate resurse importante în cadrul mecanismelor şi practicilor de comunicare politică. indivizi sau partid politic întră în competiţie în faţa alegătorilor. cât şi cetăţenii – ţinte că marketingul politic este eficient şi nu implică riscul unei manipulări sau că nu constituie o manipulare. este o mişcare în planul cercetărilor. Exprimarea în spaţiul public este astăzi una mediată. Această tendinţă se evidenţiază în jurul campaniilor electorale. care impune unele obiective: cum pot fi convinşi în acelaşi timp. campaniile electorale răspund nevoii de a selecta cei mai buni lideri politici. Dezvoltarea acestei industrii politice necesită o muncă de legitimare socială. Dacă marketingul nu este o tehnologie politică infailibilă. Practica politică şi socială. Ritualul politic regăsit în campaniile electorale este dat de condiţiile socio-politice specifice. Conceptul de spaţiu public este identificat ca fiind funcţional la mijlocul secolului al XVIII-lea în Anglia şi Franţa. În ceea ce priveşte conceptul de spaţiu public. existând şi un set de proceduri şi ritualuri. campaniile electorale sunt practici de comunicare ce doresc validarea unora sau altora dintre actorii politici. votul ca act individual sau colectiv. Acest schimb are menirea de a construi identitatea electoratului. Marketingul politic supraevaluează plasticitatea imaginilor politice şi labilitatea cetăţenilor. campania electorală este un set de coduri socio-politice. Spaţiul public şi campania electorală oferă posibilitatea manifestării discursului electoral. Din punct de vedere al ritualului politic. Din punct de vedere a metodei. Privind din perspectiva unei practici politice. unde apare ca şi „sferă politică burgheză” Campania electorală este un eveniment în care actorii politici.

drept pentru care se scriu la limita de minute a 158 Mihai Coman. Riturile trebuie privite ca ansamblul de comportamente individuale sau colective. că majoritatea dintre cei care votează nu sunt conştienţi de votul acordat şi puţini ştiu pe cine votează. Votul este singura formă prin care majoritatea cetăţenilor participă la actul de guvernare. efect mecanic al poziţiei sociale.159 7. iar comportamentul politic. Discursul politic în timpul campaniei electorale La fel ca şi conferinţele de presă. Prin discurs. Majoritatea discursurilor se ţin în Parlament.158 Discursurile actorilor politici au forme diferite pentru că ele comentează situaţii de comunicare diferite. poate genera sau poate fi generat de anumite evenimente. p. reprezintă o ofertă. Spaţiul comunicării politice cunoaşte o dezvoltare şi o specializare permanentă: comunicarea prezidenţială. În condiţiile abundenţei şi a omniprezenţei informaţiilor şi ştirilor. Pot fi înţelese ca reprezentând un set de acţiuni. Editura Polirom. având astfel nevoia de siguranţă şi speranţe şi învinge neliniştea. având un suport corporal (gestual. este extrem de dificil pentru actorul politic. 67 110 . p. El trebuie să răspundă de multe ori la provocări sau situaţii pentru care nu este documentat suficient sau pentru care nu i-au fost furnizate suficiente date sau poate competenţa politică nu se rezumă doar la respectarea unei strategii prestabilite. Spaţiul public şi campania electorală oferă posibilitatea manifestării discursului electoral. discursurile permit transmiterea de mesaje unui public. Introducere în sistemul mass media. Discursul politic se distinge de alte forme discursive tocmai prin gradul ridicat de comunicare punctual. verbal). actorul politic trebuie să ajungă să simbolizeze exact ceea ce vorbeşte. a puterilor locale. Campania electorală privită ca ritual social implică în mod simetric omul politic şi cetăţeanul. iar cele două părţi ajung să fie convinse că au asemănări şi interese comune. Bucureşti. de valori sau simboluri şi sunt comunicate într-un sistem mass media şi au rolul de a crea o anumită realitate. 2004. Astfel votul poate fi explicat ca fiind efect al percepţiilor situaţiei politice şi a ofertei. iar el este electoral în momentul în care este generat de un element convenţional şi este nevoie de un anumit context comunicaţional. legat de un eveniment. comunicarea administrativă şi comunicarea de campanie electorală.5. Discursul electoral este unul codificat. 65 159 Ibidem. guvernamentală.

totul se reduce la o polemică greu de înţeles pentru cei neiniţiaţi. Disputa politică românească are sens dacă e urmărită la modul „microbist”. Este punctual legat de un eveniment. şi mâine m- aş înscrie în cursa electorală. Senzaţia de inconştienţă referitoare la discursul politicienilor vine din lipsa acţiunii politice pe care acest discurs să o ilustreze.partidului respectiv. expresii sau fraze. un politician american afirma: „Dacă n-ar trebui să vorbesc în public. vorbind cu oameni de diferite condiţii. reprezintă o ofertă care este deja cunoscută de electorat. Politicienii români au tendinţa să fie exhaustivi. poate genera sau poate fi generat de anumite evenimente. Comunicarea politică. Acestea sunt cuvinte. se face prin elemente de legătură. cu atenţie maximă şi pas cu pas. A vorbi în public nu este cel mai uşor lucru. iar alegătorul realizează destul de greu cum îl afectează direct aceste abstracţiuni. mai ales dacă şedinţa este transmisă în direct. Institutul European. trecerea dintre ele. iar acestea variază în funcţie de context şi de audienţă şi au elemente comune indiferent de situaţie. pe care îl detailează dar cu care merg spre concret. poate însemna aproximativ un sfert de oră. în diverse ocazii. să ţină discursuri care sunt schiţate iar problemele sunt discutate pe toate feţele. Politicienii moderni ţin zeci de discursuri într-un singur an. ci într-o înlănţuire armonioasă. ceea ce este valabil şi în cazul unor politicieni autohtoni. miezul discursului. p.160 Politicienii români sunt asemenea editorialiştilor. are rolul de a evalua situaţia comunicării publice. Discursul politic se distinge de alte forme discursive tocmai prin gradul ridicat de contextualizare. În 1994. Prin discursul său. Discursul politic evoluează în zona abstracţiunii medii. mult peste graniţa suportabilului. au rar iniţiative de promovat prin discurs. Oamenii obişnuiţi nu au timp pentru aşa ceva. precum şi dintre componentele lor. 54 111 .”. mai ales pentru cei lipsiţi de experienţă sau de abilităţi oratorice. Acesta este un gen de gândire pragmatic normal. Ele reprezintă mesajul de rezistenţă a unui candidat. Nu sunt mulţi cei care se simt confortabil în faţa maselor. însă oratorii de succes contemporani se referă la un anumit lucru. a punctelor de program. scheletul pe care se adaugă elementele specifice în 160 Jacques Gerstle. 2002. Discursul electoral este codificat. În cazul unui partid mare. Pentru ca părţile constitutive ale discursului să nu fie prezentate schematic. actorul politic trebuie să ajungă să simbolizeze exact ce vor masele.

Politicienii folosesc deseori în discursurile lor. Fiecare discurs de acest tip este o unitate independentă şi poate fi ţinut într-un anumit context. următoarea de prezentare a soluţiilor proprii şi ultima de vizualizare a rezultatelor. ceea ce constituie un exemplu de folosire „dramatică” a limbajului în politică.funcţie de situaţie. Ahelis. p. 2002. amorţeşte simţurile. deghizează intenţii şi maschează costurile alegerilor politice. un candidat poate avea un discurs de bază. Camelia. În general. Editura Polirom.55 112 . De exemplu. Epure. 3. de prezentare a unei viziuni optimiste în cazul adoptării soluţiilor propuse. asemănări referitoare la sfera semantică (dezastre naturale. Este interesant de urmărit în discursul politic felul în care limbajul influenţează auditorul. Bucureşti. BIBLIOGRAFIE 1. Comunicare politică. 2. Iaşi. 2000. Schema este aplicabilă celor mai multe discursuri. Beciu. analogii. metafore.161 Discursul de bază este esenţial. un astfel de discurs are patru etape: prima de captare a atenţiei audienţei. Toţi candidaţii folosesc anumite scheme standard pe care îşi construiesc discursuri şi mesaje de rezistenţă bune de folosit în orice situaţie. bun pentru orice ocazie şi 10 – 20 de discursuri modulare pe temele cele mai frecvente ale campaniei. Beciu. Chiar dacă zilnic auzim politicieni ţinând discursuri. Politica discursivă. 2004. Camelia. cele memorabile sunt foarte rare. Editura Mirton. Relaţii publice: coduri practici. Editura Comunicare. fără a fi legat de altele. a doua de descriere a problemei. 161 Ibidem. La acesta se mai adaugă aşa numitele moduluri de discursuri. iar avantajul principal al folosirii unor astfel de discursuri modulare e că pot fi corelate. Thomas. Lia. interferenţe. războaie). adaptate şi folosite pentru a face legătura şi cu alte probleme de interes ale audienţei.

Ficeac. aplicaţii-. 2002. 5. Ion. Bucureşti. Televiziunea şi reconfigurarea politicului. Editura Polimark. Fiske. Editura Fundaţiei România de Mâine. Haineş. Iasi. Bucureşti. Gerstle. Editura Tritonic. Democraţie. Mihai.Monica Mitarcă). Spaţiul public şi comunicarea.ro. 1997. Comunicare. Denis. Istoria Comunicării.Editura Polirom. Bucureşti. Bucureşti. 2002. Despre televiziune. 7. Editura Beck. (trad. Bărgăoanu. Introducere în Teoria Comunicării-principii. 2003.Daniela Rusu). Pailliart. Editura Tritonic. 24. Keane. Editura Polirom. Lecomte. Bucureşti. Presa Universitară Clujeană. 1998. 2008. 21. Bucureşti. Kunczic. Zipfel. Bulai. Pease. Introducere în Sistemul Mass Media. Manipulare Tehnici de manipulare. Valentina. mass-media şi ştiinţa informării. 1999. Pop. Astrid. Mihai. 2000. Iaşi. 2000. Editura Institutul European. Rosemarie. Dicţionar de comunicare. Michael. Bucureşti. 6. Televiziune. Dobrescu. Mecanismele electorale ale societăţii româneşti. Corbu. Haineş. 22. 1999. Iaşi. 113 . Haineş. Editura Tritonic. McQuail. Nicoleta. 15. 2004. Isabelle. 17. 1995. Comunicarea. Paul. Bucureşti. Doru. 19. Jagues. 2004. Allan. Bucureşti. Comunicarea nonverbală în spaţiul public. Rosemarie. John. Bucureşti. Sultana. Ed. Editura Tritonic. Mass-media şi democraţia. Discursul politic televizual. Meronia. Bucureşti. Alina.Ştiinţifică. 14. 1998. 13. Comunicarea – Repere Fundamentale. Bucureşti. 9. Septimiu. Editura Polirom.. 16. Introducere în teoria comunicării. Educaţională Pandeia. 2000. Ed. 2002. Iasi. Coman. Bucuresti. 18. Beatrice Osanu şi Eduard Săvescu) Iaşi. Editura Era. Limbajul trupului. Editura Institutului Eurpean. Introducere în Stiinţele Comunicării. Introducere în ştiinţa publicisticii şi dezinformării. 20. A. 10. 1997. Editura Comunicare. 11. Bogdan. Comunicarea politică.( trad. (trad. Editura Institutul European. John. modele. Mass-media şi politică. Editura Polirom. 8. Bucheru. Marinescu. 2003. 2004.de Monica Mitarca. 12. Craia. Patrick. Ion. Bucureşti. Chelcea.4. 2007. Dinu. 23. Bucureşti. Ed. Editura Institutul European.

Orientări operaţionale în cercetarea comunicării de masă. Bucureşti. Nicki. Bucureşti. 2000. 30. EdituraTritonic. Pierre. Editura Universităţii din Oradea. Discursul politic. Rogojinaru. Mihaela Constantinescu. Comunicarea politică azi. Rodica Stoenescu. Marketing politic şi electoral. Ed. 1995. Teodorescu. Editura Humanitas. Stoiciu. Adela. Editura Antet.25. 33. Augustiniu Mihăilă). Stanton. 2003.). 1996. Pop. Iaşi. Toffler. Sălăvăstru. 34. Bucureşti. Alvin. 1995. Editura Ştiinţifică. Editura Antet. 31. Editura SNSPA. Bucureşti. Gina. 28. Comunicarea politică. Comunicare şi Cultura organizaţională: idei şi pratici în actualitate. Iaşi. Comunicarea. Gabriel. Comunicare publică. 26. 32. Bcureşti. Bogdan. Constantin. Discursul puterii. 2009. Powershift / Puterea în mişcare. 1999. Lia. Bucureşti. 29. Oradea. 2002.SC “Stiinţă şi Tecnica” SA.Cristina Anisescu. Editura Institutului European. Zemor. Institutul European. 1981. (ed. 2001. 114 . Stoiciu. Thoveron. (trad. Andrei. 27. Bucureşti.