You are on page 1of 41

MINISTERUL EDUCAȚIEI DIN REPUBLICA

MOLDOVA
RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI ȘTIINȚE POLITICE

PLATON

REFERAT LA ISTAORIA GÎNDIRII SOCIAL-POLITICE
AL STUDENTEI GR.1RI-1
MERCUSEV NATALIA
CONSULTANT ȘTIINȚIFIC:
ROȘCA SIMION,
DOCTOR ÎN FILOSOFIE,
CONFERENȚIAR UNIVERSITAR

CHIȘINĂU 2016

1
PLATON

2
Date personale

Născut 427 î.e.n.
Kollytos, Atena
clasică

Decedat 347 î.e.n. (80 de
ani)
Atena, Grecia

Părinți Ariston of Athens
Perictione

Frați și Adeimantus of
surori Collytus
Glaucon
Antiphon
Potone

Cetățenie Atena clasică

Etnie grec

Ocupație filozof
epigrammatist

Filozofi greci
Grecia clasică

Idei importante

Teoria ideilor, Idealismul
platonician

Influențe A influențat
Socrate, Aristotel,Cicero, Plut
Heraclit,P arh,Plotin, Anselm,M
armenide, achiavelli, Descartes
Protagora ,Hobbes, Leibniz,Sch
,Anaxagor openhauer,Nietzsch
a, Pitagor e, Heidegger,Russell

3
a

Platon (Greacă: Πλάτων; Plátōn) (n. cca. 427 î.Hr. — d.
cca. 347 î.Hr.) a fost un filozof al Greciei antice, discipol al
lui Socrateși învățător al lui Aristotel. Împreună cu aceștia, a pus
bazele filozofice ale culturii occidentale. Platon a fost interesat
dematematică, a scris dialoguri filozofice și a pus
bazele Academiei din Atena, prima instituție de învățământ
superior din lumea occidentală.

Biografie
S-a născut într-o familie aristocratică, la Atena sau pe
insula Egina, având ca tată pe Ariston (descendent al
regelui Codros) și ca mamă pe Perictione (care provenea dintr-o
familie înrudită cu Solon). Numele de naștere al său era
Aristocles; Platon a fost o poreclă primită datorită pieptului său
lat. Copilăria îi este marcată de războiul peloponesiac și de luptele
civile între democrați și aristocrați.

La 20 de ani îl cunoaște pe Socrate, rămânând alături de el vreme
de 8 ani, până la moartea acestuia. Înclinațiile poetice, talentul în
domeniul teatrului le-a înnăbușit și s-a dedicat total filosofiei. La
moartea lui Socrate (399 î.Hr.) nu a putut fi de față, fiind bolnav.
Condamnarea nedreaptă a maestrului l-a îndemnat să-l reabiliteze
(Apologia lui Socrate), dialogurile de tinerețe purtând marca
puternică a filosofiei socratice.

Refugiat o vreme la Megara, îl cunoaște pe filosoful Euclid din
Megara(fr) (450 - 366 î.Hr.), un alt discipol al lui Socrate.
[3]
Realizează mai multe călătorii: în Egipt se familiarizează cu
matematica; în Cirene intră în legătură cu matematicianul Teodor;
în coloniile din Italia de Sud face cunoștință cu pitagoreicii;
în Sicilia, la Siracuza este invitat de tiranul Dionysios cel Bătrân. O
tradiție spune că Dionysios cel Bătrân l-a vândut pe Platon ca
sclav în Egina deoarece îi considera supărătoare prezența, dar
4
prietenii l-au cumpărat și eliberat din sclavie. Acest fapt ar putea
explica hotărârea lui Platon de a se retrage din politică și de a
deschide o școală filosofică la Atena, lângă gimnaziul închinat
eroului mitologic Academos, de unde și numele Academia.
Organizarea școlii era asemănătoare societăților pitagoreice, cu o
ierarhie bine structurată. Școala va funcționa aproape 1000 de
ani, unul dintre obiectivele ei cele mai importante fiind acela de a
contribui la pregătirea politică a oamenilor politici. Academia lui
Platon este închisă în 529 d.Hr., la ordinul împăratului Iustinian.

După ce împlinise deja 60 de ani, Platon a mai efectuat două
călătorii la Siracuza, în speranța de a-l influența pe Dionysios cel
Tânăr pentru proiectele sale de reformă politică și filosofică. Din
păcate, proiectul eșuează definitiv. S-a stins din viață, după cum
spune Cicero, „cu condeiul în mână” („scribens mortuus est”).

Opera
Este cel dintâi filosof de la care au rămas scrieri complete: 35 de
dialoguri și 13 scrisori (dintre care doar una, a șaptea, pare a fi
autentică). El a creat specia literară a dialogului, în care
problemele filosofice sunt abordate prin discuția dintre mai mulți
interlocutori, Socrate fiind cel mai adesea personajul principal.
Lewis Campbell a fost primul cercetător care a demonstrat prin
studiul stilometric că dialogurile Philebos, Critias, Legile, Timaios
și Omul politic pot fi grupate și sunt clar distinse de Parmenide,
Phaidros, Republica și Theaitetos. Studiile recente demonstrează
imposibilitatea stabilirii ordinii cronologice a dialogurilor, care
tradițional sunt grupate după criterii tematice și încearcă să
urmărească o evoluție a gândirii lui Platon. Cronologia dialogurilor
nu mai poate fi stabilită astăzi decât în linii mari.

Dialoguri de tinerețe
Aceste dialoguri sunt unite prin prezența lui Socrate și reprezintă
cea mai veridică sursă despre personalitatea și filosofia sa, de
aceea sunt supranumite „dialoguri socratice”. Majoritatea îl
prezintă pe Socrate discutând un subiect de natură etică
(prietenia, pietatea) cu un prieten sau cu cineva pe care îl crede
expert în domeniu. Cu ajutorul unui șir de întrebări interlocutorii
5
săi înțeleg că cunoștințele lor sunt superficiale și nu sunt
adevărate.

 Apărarea lui Socrate (Ἀπολογία Σωκράτους)

 Euthyphron (Εὐθύφρων)

 Criton (Κρίτων)

 Protagoras (Πρωταγόρας)

 Ion (Ἴων)

 Lahes (Λάχης)

 Lysis (Λύσις)

 Charmides (Χαρμίδης)

 Republica (Πολιτεία), cartea I

Dialoguri de tranziție
În unele din dialogurile din tinerețe Socrate este prezentat de Platon ca oferind
răspunsuri clare la întrebările interlocutorilor, punând baza unei doctrine filosofice. În
discuțiile ținute de Socrate intervine și Platon, care începe să promoveze ideile proprii,
cum ar fi că bunătatea este înțelepciune, și că nimeni nu face răul cu bunăvoință.
Aceste idei probabil aparțineau lui Socrate, dar sunt preluate de Platon și ulterior
elaborate. Specifice acestui grup de dialoguri sunt ideile platonice despre imortalitatea
sufletului, justiție, și cunoștințe. Pentru prima dată, Platon exprimă ideea că
cunoștințele vin din înțelegea formelor (sau esențelor) neschimbătoare ale lucrurilor,
astfel elaborând binecunoscuta „teorie a formelor”.

 Gorgias (Γοργίας)

 Menon (Μένων)

 Euthydemos (Εὐθύδημος)

 Hippias Minor (Ἱππίας ἐλάττων)

 Cratylos (Κρατύλος)

 Hippias Maior (Ἱππίας μείζων)

 Menexenos (Μενέξενος)

Dialoguri de maturitate
 Banchetul (Συμπόσιον)

6
 Phaidon (Φαίδων)

 Phaidros (Φαῖδρος)

 Republica (Πολιτεία), cărțile II — X
Dialoguri de bătrânețe
 Theaitetos (Θεαίτητος)

 Parmenide (Παρμενίδης)

 Sofistul (Σοφιστής)

 Timaios (Τίμαιος)

 Omul politic (Πολιτικός)

 Philebos (Φίληβος)

 Critias (Κριτίας)

 Legile (Νόμοι)

Doctrina
Dialectica
Dialectica este metoda prin care se ajunge la cunoașterea ideii, obiectul cunoașterii
adevărate (episteme); procedeul prin care se ajunge din lumea sensibilă în lumea
suprasensibilă; în cunoașterea metafizică intervine intelectul analitic (dianoia) și
intelectul pur (nous). Mitul peșterii este o imagine alegorică a lumii și a modului cum
poate fi cunoscută.

Metafizica
Platonismul este un termen folosit de savanți pentru a se referi la consecințele
intelectuale ale negării realității lumii materiale. În unele dialoguri, cel mai remarcabil,
în Republica, Socrate inversează intuiția oamenilor despre ce se poate cunoaște și ce
este realitate. În timp ce toți oamenii acceptă realitatea obiectelor, care sunt
perceptibile simțurilor lor, Socrate are o atitudine disprețuitoare față de oamenii, care
cred că pentru a deveni reale lucrurile trebuie să fie palpabile. În Theaetetus, el îi
numește „eu mousoi: ad literam «fericiți fără muze»”(Theaetetus 156a). Cu alte
cuvinte, acești oameni trăiesc fără inspirația divină, care îi dă lui, și altor oameni ca el,
accesul la înțelesuri superioare despre realitate.
Ideea lui Socrate, că realitatea nu este disponibilă celor ce folosesc simțurile, a creat
divergențe cu locuitorii Atenei și cu simțul comun. Socrate credea că cel care vede cu
ochii este orb, și această idee este cel mai des amintită în legătură cu alegoria peșterii.
Alegoria peșterii (Republica 7. 514a) este o asemănare paradoxală prin care Socrate
argumentează că lumea invizibilă este cea mai inteligibilă („noeton”) și că lumea vizibilă
(„(h)oraton”) este cel mai puțin posibilă pentru cunoaștere, și cea mai obscură.

Teoria ideilor
Teoria ideilor reprezintă nucleul filosofiei platonice ce se regăsește
în Phaidon, Republica (cărțile VI — VII), Banchetul și Phaidros.
7
Distincția existența sensibilă/existența inteligibilă este baza teoriei ideilor; planul
existenței sensibile este acela al realității aparente, accesibilă cunoașterii prin simțuri,
lumea Peșterii care fundamentează opinii (doxa); planul existenței inteligibile este acela
accesibil doar cunoașterii de tip rațional, lumea din afara Peșterii, lumea Formelor Pure,
a Ideilor, lumea metafizică a realității esențiale.
Ideile se caracterizează prin:
 Desemnează o existență absolută (sunt simple)
 Sunt o existență substanțială (există în sine și prin sine)
 Reprezintă o existență eternă
 Desemnează o existență universală (ideea închide în sine toate calitățile
particulare)
 Desemnează o existență imuabilă (neschimbătoare)
Lumea sensibilă este o copie palidă a lumii Ideilor; corpurile fizice nu au realitate decât
dacă participă („methexis”) la Idei ca prototipuri („paradigma”) ale lucrurilor.
„Mitul Peșterii” (Republica, cartea a VII–a):
 simboluri:
 peștera — lumea sensibilă (a realității aparente);
 întunericul peșterii — ignoranța omului incult, limitat;
 lanțurile — prejudecățile, simțurile care ne limitează;
 focul — lumina cunoașterii;
 umbrele de pe peretele peșterii — imaginile corpurilor fizice, aparențele
care generează opinii întâmplătoare (păreri, rodul percepțiilor și al
imaginației);
 corpurile purtate prin fața focului — aparențele adevărate, realitatea
fizică, generează opiniile adevărate („orthe doxa”), suișul greu spre ieșirea
din peșteră — drumul inițiatic spre cunoașterea esențială, cunoașterea
prin intelectul analitic;
 contemplarea lumii din afara peșterii — cunoașterea metafizică, prin
intelectul pur (episteme, cunoașterea adevărată prin intelect și rațiune)
 Soarele — Ideea Binelui (Perfecțiunea)
Sufletul se aseamănă cu Ideile pentru că este simplu, nemuritor, cunoaște lumea
inteligibilă printr-un proces de conversiune a cărui forță o constituie erosul (iubirea —
are ca efect uitarea, în vederea dobândirii purității primare); cunoașterea Ideilor este
doar o reamintire („anamnesis”) a sufletului încarcerat în corpul fizic (ideea corpului —
închisoarea este o reminescență a orfismului); menirea sufletului este să pregătească
omul pentru moarte (eliberarea sufletului nemuritor și întoarcerea în lumea ideilor);
condiția eliberării definitive a sufletului este o viață virtuoasă; filosofia este pregătirea
sufletului pentru recunoașterea imortalității sale. Teoria Ideilor a fost sever criticată de
către Aristotel, dar și de către Plato în dialogul Parmenide.

Teoria formelor
„Teoria formelor” se referă la încrederea lui Platon precum, că lumea materială care ne
înconjoară nu este una reală, ci numai o umbră a lumii reale. Platon vorbea despre
forme când încerca să explice noțiunea de universalii. Formele, după Platon, sunt
prototipuri sau reprezentări abstracte a unor tipuri sau proprietăți (adică universalii) a
lucrurilor pe care le vedem în jurul nostru.

8
Statul ideal
 Este statul în care domnește dreptatea (oikeiopragia), o virtute conform căreia
fiecare tip uman se ocupă de ceea ce-i este orânduit prin funcția sufletească
dominantă: cei capabili de practicarea virtuții rațiunii (înțelepciunea) elaborează
legi, cei capabili de practicarea virtuții părții pasionale (curajul) se ocupă cu
apărarea, iar cei înzestrați cu posibilitatea practicării virtuții corespunzătoare
părții apetente a sufletului (cumpătarea) sunt responsabili de asigurarea
resurselor. Există astfel o ierarhie a unor clase sociale determinate natural:
înțelepții, militarii, respectiv agricultorii și meșteșugarii.
O altă condiție a oikeiopragiei (în afară de practicarea de către fiecare tip uman a acelor
activități care i se potrivesc) este păstrarea ierarhiei claselor.
Scopul statului este realizarea binelui tuturor:
 Clasele sociale, orânduite ierarhic, corespund celor trei părți ale sufletului: clasa
meșteșugarilor (demiurgii) corespunde părții apetente, clasa războinicilor
(apărătorii, phylakes) corespunde părții pasionale, clasa conducătorilor
(archontes, filosofii sau înțelepții) corespunde părții raționale.
 Comunismul aristocratic — luptătorii și conducătorii, pentru a nu fi ispitiți de
putere sau de preocupări care nu sunt proprii virtuților lor, nu vor poseda nimic
personal (proprietăți, bani, femei) ci totul va fi în comun (casă, avere, femei,
copii).
 Femeile au aceleași drepturi și obligații ca și bărbații.
 Este o aristocrație a rațiunii, înțeleasă de unii exegeți drept teocrație laică, deși
statul rațiunii și a contemplării Ideilor la Platon are și un sens religios.
 Armonia statului se realizează numai când conducătorii sunt filosofi, demiurgii îi
hrănesc pe apărători și conducători, iar apărătorii se ocupă numai de siguranța
statului.
 Formele degenerate (imperfecte) ale statului:
 timocrația — conducerea de către soldați
 oligarhia — conducerea exercitată de cei bogați
 democrația — conducerea poporului (periculoasă pentru că încurajează
ignoranța — înțeleasă de cei ignoranți drept gândire liberă, promovarea
scopurilor personale, egalitatea — cu sensul de părăsire a oikeiopragiei,
alegerea capricioasă a conducătorilor)
 despotismul — cea mai rea formă de corupere a puterii (un individ
acaparează puterea și conduce de dragul propriei măriri)
 Cetatea sau statul ideal conceput în dialogul Republica nu este un proiect politic,
ci o analogie utilizată de Platon pentru a putea răspunde la întrebarea ce indică
tema dialogului: „Ce este dreptatea?”. Astfel, teoria facultăților și virtuților
sufletului, precum și proiectarea ei asupra ideii de stat, reprezintă un model
pentru identificarea formei dreptății ca oikeiopragia. Nici statul ideal, nici sufletul
perfect armonizat în acord cu dreptatea, nu există în lumea sensibilă. În domeniul
sensibil, al lucrurilor corporale, există numai formele corupte ale Ideilor sau
paradigelor (fie că este vorba de Ideea de Cetate, fie de altele).

Ediții

 Omnia Platonis Opera, Venise, 1513.

9
 Platonis omnia Opera cum commentariis Procli in Timaeum et Politica, Bale,
1534.

 Platonis Opera quae extant omnia, ex nova Joan. Serrani interpretatione,
perpetuis ejusdem notis illustrata, 3 vol., Paris, H. Estienne, 1578.

Platon - Rolul său în filozofie

Convingerea sa,care l-a insotit toata viata, a fost aceea ca actiunea politica, respectiv
deciziile politice drepte, pot fi bazate numai pe o cunoastere profunda, adica pe filosofia
autentica. Din aceasta perspectiva trebuie interpretata maxima sa politica: Ori filosofii
ar trebui sa fie regi, ori regii sa devina filosofi.

Filosofia politica ocupa un loc foarte important in creatia lui Platon. Una din trasaturile
caracteristice principale ale conceptiei social - politice a marelui ginditor este legatura
lui strinsa cu invatatura sa etica.

Statul este pentru el asemeni omului, iar omul asemeni statului. De aceea omul pote fi
perfect din punct de vedere moral doar intr-un stat bine organizat. Si invers numai niste
cetateni cu adevarat culti, bine educati si virtuosi se pot asocia, formind un stat, in care
domneste ordinea si legea. Scopul statului este de a crea conditii pentru realizarea
dreptatii.

10
Platon porneste de la ideea ca statul este un individ de proportii mari, "un om mare".
De aceea actiunile adaugatoare ale cetatenilor, indiferent de postul ocupat si rangul
social, aduc prejudicii statului si fiecarui cetatean in parte. Virtutiile sociale si cele
individuale se conditioneaza reciproc. Oamenii totdeauna isi merita societatea in care
traiesc, fie ea buna sau rea. Statul este intotdeuna asa cum sunt cetatenii lui.

Filosofia politica a lui Platon porneste, deci, de la ideea ca natura morala a omului,
dreptatea si virtutea se pot realiza numai in mijlocul unui popor organizat in stat. Acesta
il deschide sa descrie cum ar trebui organizat statul, pentru ca sa se realizeze dreptatea
perfecta.

Teoria statului bine organizat sau a statului ideal trebuie sa tina cont, pe de o parte,
alcatuirea sufletului omenesc, iar pe de alta parte, de activitatile de care are absoluta
nevoie societatea. Invatatura lui Platon despre stat se bazeaza in mare masura pe
teoria sufletului.

Dupa cum stim, Platon considera ca sufletul uman se compune din trei parti: ratiunea,
pasiunea generala (afectiunea) si dorinta. Lor le corespund cele trei virtuti cardinale:
intelepciunea, curajul si cumpatarea. Cea de a patra virtute cardinala - dreptatea.

Organizarea statala trebuie sa corespunda celor trei parti ale sufletului omenesc. Pe de
alta parte, societatea are nevoie de trei activitati principale: conducerea statului si
elaborarea legilor, apararea lui de dusmani din afara si mentinerea ordinii interne si in
cele din urma de asigurarea bunurilor materiale.

Convingerea sa,care l-a insotit toata viata, a fost aceea ca actiunea politica, respectiv
deciziile politice drepte, pot fi bazate numai pe o cunoastere profunda, adica pe filosofia
autentica. Din aceasta perspectiva trebuie interpretata maxima sa politica: Ori filosofii
ar trebui sa fie regi, ori regii sa devina filosofi.

Filosofia politica ocupa un loc foarte important in creatia lui Platon. Una din trasaturile
caracteristice principale ale conceptiei social - politice a marelui ginditor este legatura
lui strinsa cu invatatura sa etica.

Statul este pentru el asemeni omului, iar omul asemeni statului. De aceea omul pote fi
perfect din punct de vedere moral doar intr-un stat bine organizat. Si invers numai niste
cetateni cu adevarat culti, bine educati si virtuosi se pot asocia, formind un stat, in care
domneste ordinea si legea. Scopul statului este de a crea conditii pentru realizarea
dreptatii.

Platon porneste de la ideea ca statul este un individ de proportii mari, "un om mare".
De aceea actiunile adaugatoare ale cetatenilor, indiferent de postul ocupat si rangul
social, aduc prejudicii statului si fiecarui cetatean in parte. Virtutiile sociale si cele
individuale se conditioneaza reciproc. Oamenii totdeauna isi merita societatea in care
traiesc, fie ea buna sau rea. Statul este intotdeuna asa cum sunt cetatenii lui.

Filosofia politica a lui Platon porneste, deci, de la ideea ca natura morala a omului,
dreptatea si virtutea se pot realiza numai in mijlocul unui popor organizat in stat. Acesta
il deschide sa descrie cum ar trebui organizat statul, pentru ca sa se realizeze dreptatea
perfecta.

Teoria statului bine organizat sau a statului ideal trebuie sa tina cont, pe de o parte,
alcatuirea sufletului omenesc, iar pe de alta parte, de activitatile de care are absoluta
nevoie societatea. Invatatura lui Platon despre stat se bazeaza in mare masura pe
teoria sufletului.

11
Dupa cum stim, Platon considera ca sufletul uman se compune din trei parti: ratiunea,
pasiunea generala (afectiunea) si dorinta. Lor le corespund cele trei virtuti cardinale:
intelepciunea, curajul si cumpatarea. Cea de a patra virtute cardinala - dreptatea.

Organizarea statala trebuie sa corespunda celor trei parti ale sufletului omenesc. Pe de
alta parte, societatea are nevoie de trei activitati principale: conducerea statului si
elaborarea legilor, apararea lui de dusmani din afara si mentinerea ordinii interne si in
cele din urma de asigurarea bunurilor materiale.
Statul ideal
* Este statul în care domneşte dreptatea (oikeiopragia), o virtute conform căreia fiecare
tip uman se ocupă de ceea ce-i este orânduit prin funcţia sufletească dominantă: cei
capabili de practicarea virtuţii raţiunii (înţelepciunea) elaborează legi, cei capabili de
practicarea virtuţii părţii pasionale (curajul) se ocupă cu apărarea, iar cei înzestraţi cu
posibilitatea practicării virtuţii corespunzătoare părţii apetente a sufletului (cumpătarea)
sunt responsabili de asigurarea resurselor. Există astfel o ierarhie a unor clase sociale
determinate natural: înţelepţii, militarii, respectiv agricultorii şi meşteşugarii.
O altă condiţie a oikeiopragiei (în afară de practicarea de către fiecare tip uman a acelor
activităţi care i se potrivesc) este păstrarea ierarhiei claselor.
Scopul statului este realizarea binelui tuturor:
* Clasele sociale, orânduite ierarhic, corespund celor trei părţi ale sufletului: clasa
meşteşugarilor (demiurgii) corespunde părţii apetente, clasa războinicilor (apărătorii,
phylakes) corespunde părţii pasionale, clasa conducătorilor (archontes, filosofii sau
înţelepţii) corespunde părţii raţionale.
* Comunismul aristocratic — luptătorii şi conducătorii, pentru a nu fi ispitiţi de putere
sau de preocupări care nu sunt proprii virtuţilor lor, nu vor poseda nimic personal
(proprietăţi, bani, femei) ci totul va fi în comun (casă, avere, femei, copii).
* Femeile au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi bărbaţii.
* Este o aristocraţie a raţiunii, înţeleasă de unii exegeţi drept teocraţie laică, deşi statul
raţiunii şi a contemplării Ideilor la Platon are şi un sens religios.
* Armonia statului se realizează numai când conducătorii sunt filosofi, demiurgii îi
hrănesc pe apărători şi conducători, iar apărătorii se ocupă numai de siguranţa statului.
* Formele degenerate (imperfecte) ale statului:
- timocraţia — conducerea de către soldaţi
- ligarhia — conducerea exercitată de cei bogaţi
- democraţia — conducerea poporului (periculoasă pentru că încurajează ignoranţa —
înţeleasă de cei ignoranţi drept gândire liberă, promovarea scopurilor personale,
egalitatea — cu sensul de părăsire a oikeiopragiei, alegerea capricioasă a
conducătorilor)
- despotismul — cea mai rea formă de corupere a puterii (un individ acaparează puterea
şi conduce de dragul propriei măriri)
* Cetatea sau statul ideal conceput în dialogul Republica nu este un proiect politic, ci o
analogie utilizată de Platon pentru a putea răspunde la întrebarea ce indică tema
dialogului: „Ce este dreptatea?”. Astfel, teoria facultăţilor şi virtuţilor sufletului, precum
şi proiectarea ei asupra ideii de stat, reprezintă un model pentru identificarea formei
dreptăţii ca oikeiopragia. Nici statul ideal, nici sufletul perfect armonizat în acord cu
dreptatea, nu există în lumea sensibilă. În domeniul sensibil, al lucrurilor corporale,
există numai formele corupte ale Ideilor sau paradigelor (fie că este vorba de Ideea de
Cetate, fie de altele).

Platon, filosoful modern al Antichităţii
12
„Omul care, de-a lungul vieţii, şi-a luat rămas bun de la
plăcerile şi de la podoabele trupului, pe care le socotea
străine de el şi dăunătoare, omul care, dimpotrivă, şi-a dat
toată silinţa să înveţe ceva, care, în loc de podoabe
străine, a vrut pentru sufletul său podoabele cele
adevărate: cumpătarea şi dreptatea, curajul, libertatea şi
adevărul, omul acesta trebuie să aibă încredere în
luminarea sufletului său.“ (Phaidon, Editura Humanitas,
2006, pp. 139-140). Platon (427-347 î.Hr.), alături de
elevul său, Aristotel, reprezintă culmea gândirii filosofice
antice. Scrierile sale au fost studiate intens de mulţi Sfinţi
Părinţi, iar unele idei au fost preluate şi remodelate
corespunzător învăţăturii creştine.

Elevul lui Socrate, profesorul lui Aristotel
Platon s-a născut în Atena, într-o familie aristocratică cu strămoşi
iluştri. Tatăl său, Ariston, era unul dintre descendenţii regelui Codros,
iar mama sa, Perictione, era membră a unei familii înrudite cu cea a
marelui legiuitor Solon. Aplecarea spre filosofie a lui Platon a fost şi
o încununare a strădaniilor culturale înfăptuite de înaintaşii săi.
Numele său de naştere a fost Aristocles, dar a primit porecla de
Platon, datorită pieptului său lat. În jurul vârstei de 20 de ani a
devenit un ucenic fidel al lui Socrate, pe care nu-l va părăsi
niciodată, până la condamnarea la moarte a acestuia. Fiind bolnav,
Platon nu a putut participa la ultimele momente din viaţa maestrului
său. Din relatările celor prezenţi va scrie dialogul Phaidon, având
drept temă sufletul şi protagonist principal pe Socrate. Aproape
toate scrierile platoniciene poartă forma dialogului, iar Socrate este
pretutindeni prezent, conducând discuţia cu măiestrie. Nu este de
mirare că Platon a format mai târziu o adevărată şcoală filosofică în
jurul său, printre ucenici numărându-se şi perseverentul Aristotel.
Marea Academie
Platon a fost mereu un spirit întreprinzător şi activ, veşnic în căutare
de noi cunoştinţe, însetat de realizarea unor noi opere sau de
ascultarea unor maeştri. De aceea a întreprins nenumărate călătorii,
printre zonele vizitate numărându-se Egiptul, sudul Italiei sau
Siracuza. În Siracuza a revenit de mai multe ori, fiind apreciat de
conducătorul local, Dionisios cel Bătrân, iar mai târziu va deveni
profesorul fiului acestuia, Dionisios cel Tânăr. Cu toate aceste
peripluri, Platon a petrecut suficient timp în Atena, reuşind să îşi
deschidă aici o şcoală. Deoarece locul ales era poziţionat lângă
gimnaziul închinat lui Heros Akademos, denumirea a fost
transformată în academie. Cum Platon a fost foarte preocupat nu
13
doar de filosofie, ci şi de studii politice, Academia înfiinţată de el a
devenit în timp o adevărată pepinieră de funcţionari şi oameni
politici. Ea va funcţiona peste 900 de ani, fiind închisă din ordinul
împăratului Iustinian, în anul 529 d.Hr. După înfiinţarea Academiei,
Platon se întoarce în Siracuza, unde spera să poată înfăptui planul
său de realizare a unei legături între filosofie şi politică. Platon
preciza în debutul cărţii a şaptea din scrierea sa „Republica“: „Dacă
ori filosofii nu vor domni în cetăţi, ori cei ce sunt numiţi acum regi şi
stăpâni nu vor filosofa autentic şi adevărat, şi dacă acestea două -
puterea politică şi filosofia - n-ar ajunge să coincidă, şi dacă
frumoasele firi care acu se îndreaptă spre vreuna din ele, dar nu şi
spre cealaltă, nu vor fi oprite să procedeze astfel, nu va încăpea
contenirea relelor pentru cetăţi şi neamul omenesc şi nici această
orânduire pe care am parcurs-o cu mintea nu va deveni vreodată
posibilă, spre a vedea lumina soarelui“. Dionisios cel Tânăr îl
dezamăgeşte, alegând să rămână un simplu tiran şi excluzând
treptat filosofia din viaţa sa. Platon a plecat din lumea aceasta la
vârsta de aproape 80 de ani, îngândurat în privinţa viitorului politicii
şi filosofiei.

Cele trei principii ale conducerii
Platon ne-a lăsat numeroase sfaturi privitoare la eficacitatea
conducerii şi modurile în care aceasta trebuie exercitată. În esenţă,
acestea se reduc la trei principii fundamentale pe care orice lider
trebuie să le respecte. Primul dintre acestea se referă la cunoaşterea
binelui. Fiecare conducător este dator ca, printr-o disciplină
intelectuală şi morală să ajungă la deosebirea binelui de rău şi să
urmeze calea cea bună. Cel de-al doilea se referă la necesitatea
unei educaţii prelungite a viitorului lider. În opinia lui Platon, fiecare
om care aspiră să devină liderul celorlalţi este dator să aibă o
cultură şi o pregătire cu mult superioară maselor. Cel de-al treilea
principiu cuprinde existenţa timpului liber. Cine nu îşi poate permite
luxul de a gândi şi nu are suficiente resurse materiale pentru a o
face, nu va reuşi să se desăvârşească suficient. Privind aceste trei
principii din perspectiva lumii moderne, vedem că sunt foarte
aplicate în viaţa curentă. În domeniul unei firme actuale, programele
de perfecţionare şi planificarea ocupă tot mai mult timp, din păcate
nu şi deosebirea metodelor bune de cele rele. Din punct de vedere
creştin, principiile lui Platon nu pot fi considerate universale. În
creştinism vorbim în primul rând de vocaţia sfinţeniei, iar aceasta nu
este dependentă de cultură sau resurse materiale, ci de curăţie. De
asemenea, nu poţi ajunge la deosebirea binelui de rău dacă nu ai
ajutorul lui Dumnezeu.
14
Legenda literelor
Sunt foarte incitante parabolele pe care Platon le aduce în discuţie
în scrierile sale. Astfel, în dialogul Phaidros, Platon menţionează
legenda de origine egipteană a apariţiei literelor. Aici se spune că
zeul Theuth a creat literele şi l-a vestit pe faraonul Thamus de
descoperirea sa. Faraonul nu a fost deloc entuziasmat de noua
ştiinţă şi i-a împărtăşit temerile sale zeului: „Scrisul va aduce cu sine
uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ţinerea de
minte; punându-şi credinţa în scris, oamenii îşi vor aminti din afară,
cu ajutorul unor icoane străine, şi nu dinlăuntru, prin caznă proprie.
Leacul pe care tu l-ai găsit nu e făcut să învârtoşeze ţinerea de
minte, ci doar readucerea aminte. Cât despre înţelepciune,
învăţăceilor tăi, tu nu le dai decât una părelnică, şi nicidecum pe cea
adevărată. După ce cu ajutorul tău vor fi aflat o grămadă de prin
cărţi, dar fără să fi primit adevărata învăţătură, ei vor socoti că sunt
înţelepţi nevoie mare, când de fapt cei mai mulţi n-au nici măcar un
gând care să fie al lor. Unde mai pui că sunt şi greu de suportat, ca
unii ce se cred înţelepţi fără ca de fapt să fie“ (Phaidros, Edit.
Humanitas, 2006, p.138). Platon ne atrage atenţia prin această
parabolă că nu este înţelept cel care citeşte mult, ci cel care
înţelege multe. Este imposibil să devii o persoană dezvoltată
intelectual dacă eviţi să gândeşti. Oricât de mult am citi, fără
gândire şi fără o practică susţinută a principiilor adoptate nu putem
să creştem spiritual.

Discursuri slabe şi oratori puternici
Aşa cum era normal, în acea vreme, cine dorea să fie filosof trebuia
să studieze o serie de ştiinţe conexe: matematica, astronomia,
muzica sau retorica. Retorica era foarte preţuită şi atrăgea foarte
mulţi oameni dornici să o înveţe. Din păcate, majoritatea înţelegeau
prin retorică o ştiinţă a cuvântului prin care poţi ajunge să controlezi
oamenii şi să îi înşeli. Platon o pune, însă, în legătură cu medicina.
„În amândouă aceste arte (medicina şi retorica) se cere analizată o
natură: în prima, natura trupului, în cealaltă, natura sufletului; căci,
dacă vrem să-i dăm trupului sănătate şi putere cu ajutorul leacurilor
şi al hranei, nu ne putem restrânge la rutină şi experienţă, ci trebuie
să recurgem şi la arta medicinei; şi, la fel, dacă vrem să-i trecem
sufletului convingerea pe care o dorim şi virtutea, trebuie să o
facem cu ajutorul unor vorbiri şi practici care să urmeze anumite
reguli.“ (Phaidros, p. 129) Scopul principal al retoricii nu era
manipularea oamenilor, ci încercarea de a le vindeca sufletele. De
aceea, exerciţiul retoricii era necesar, iar ştiinţa discursului nu putea
fi mărginită doar la rutină şi experienţă, ci trebuia să se supună unor
reguli amănunţite. Toate aceste reguli îndeplineau un ţel comun:
cunoaşterea în detaliu a sufletului. „Deoarece puterea discursului
15
stă în faptul de a fi o călăuză a sufletului, cel care îşi doreşte să
ajungă orator trebuie negreşit să ştie câte sunt formele pe care le
poate îmbrăca sufletul.“ (Phaidros, p.132)

Până în prezent rămâne un singur lucru care îi deosebeşte esenţial
pe oratorii buni de manipulatori: dragostea de oameni, dar numai
Dumnezeu îţi poate da discernământul de a percepe aceasta.

DE CE AR TREBUI SĂ NE INTERESEZE

Învăţăturile lui Platon au influenţat profund convingerile religioase
a milioane de oameni, inclusiv ale celor ce se consideră creştini —
dintre care mulţi cred în mod eronat că aceste convingeri se
bazează pe Biblie. Între cele mai semnificative învăţături ale lui
Platon este cea potrivit căreia oamenii au un suflet nemuritor,
care supravieţuieşte morţii corpului fizic.

„Nemurirea sufletului este unul dintre subiectele predilecte ale lui
Platon.“ (Body and Soul in Ancient Philosophy)

16
Interesul lui Platon faţă de viaţa de apoi a fost considerabil.
CarteaBody and Soul in Ancient Philosophy afirmă că „nemurirea
sufletului este unul dintre subiectele predilecte ale lui Platon“.
Gânditorul era ferm convins că „sufletul este independent de
întruparea lui prezentă, rămânând în viaţă după moartea corpului
pentru a-şi primi [în viaţa de apoi] binemeritata răsplată ori
pedeapsă“, în funcţie de viaţa pe care a dus-o persoana pe
pământ.

CUM S-AU RĂSPÂNDIT ÎNVĂŢĂTURILE LUI PLATON?

Pe parcursul celor nouă veacuri de existenţă, mai exact din anul
387 î.e.n. până în anul 529 e.n., Academia lui Platon şi-a pus
amprenta asupra multor minţi. Gândirea platoniciană a pătruns în
ţările dominate de Grecia şi Roma. Filozoful evreu Filon din
Alexandria a îmbrăţişat şi el platonismul, ca de altfel mulţi
conducători religioşi ai creştinătăţii. Astfel, învăţături filozofice
păgâne, inclusiv cea a nemuririi sufletului, s-au strecurat în
iudaism şi în creştinism.

Potrivit lucrării The Anchor Bible Dictionary, „în vreme ce întreaga
teologie creştină se bazează, cel puţin într-o anumită măsură, pe
filozofia contemporană greacă, îndeosebi pe platonism, unii
gânditori creştini . . . pot fi numiţi pe bună dreptate platonişti
creştini“. Observaţi prin comparaţie ce spun următoarele lucrări.

Ce spune Platon: „Persoana noastră este o substanţă
nemuritoare prin natura sa, numită suflet; . . . după moarte
sufletul se duce la alţi zei să dea socoteală, . . . socoteală pe cât
de mângâietoare pentru cel bun, pe atât de plină de spaime
pentru nelegiuit“ (Platon, Legile,Cartea a XII-a, editura IRI, 1995).

Ce spune Biblia: Sufletul este persoana însăşi sau viaţa
acesteia. Şi animalele sunt suflete. La moarte, sufletul încetează
să existe. *Gândiţi-vă la următoarele texte biblice.

Ce spune Biblia: Sufletul este persoana însăşi sau viaţa acesteia.
Şi animalele sunt suflete. La moarte, sufletul încetează să existe.
* Gândiţi-vă la următoarele texte biblice.

„Primul om Adam a devenit un suflet viu.“ (1 Corinteni 15:45)
17
„Dumnezeu a mai zis: «Să dea pământul suflete vii după specia
lor: animale domestice, alte creaturi care se mişcă şi animale
sălbatice ale pământului».“ (Geneza 1:24)

„Sufletul meu să moară.“ (Numerele 23:10)

„Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.“ (Ezechiel 18:4)

Evident, Biblia nu învaţă că sufletul supravieţuieşte morţii corpului
fizic. Prin urmare, vă îndemnăm să vă întrebaţi: „Sunt
convingerile mele bazate pe Biblie sau pe filozofia lui Platon?“.

„Noţiunea de suflet care supravieţuieşte după moarte nu se poate
discerne cu uşurinţă în Biblie.“ (New Catholic Encyclopedia)

„Credinţa în nemurirea sufletului s-a conturat clar doar în
perioada postbiblică, . . . devenind una dintre pietrele de temelie
ale iudaismului şi ale creştinismului.“ (sublinierea
noastră) (Encyclopaedia Judaica)

„Concepţia că sufletul continuă să existe după descompunerea
corpului este mai degrabă o speculaţie filozofică sau teologică . . .
şi, drept urmare, nu este menţionată în mod expres nicăieri în
Sfintele Scripturi.“(The Jewish Encyclopedia)

ŞTIAŢI CĂ. . .?

 Platon e socotit unul dintre cei mai influenţi gânditori din
istoria culturii occidentale.

 În anii tinereţii, a arătat un oarecare interes faţă de politică,
ulterior însă fiind profund deziluzionat de acest domeniu.

 Mai târziu a abordat în scrierile sale diverse tematici, cum ar
fi etica, dreptatea, cunoaşterea, moderaţia, pietatea, sufletul
şi vitejia.

 Cel mai de seamă elev al lui Platon a fost Aristotel, care a
ajuns dascăl, filozof şi om de ştiinţă.

"Lin langa pinul alpin, umbritor si cu limbi fosnitoare,

18
Fa-ti calatorule drag, un popas, caci sub brizele marii

Curge-un izvor cantaret, cu placute volute de flaut,

Unge-ti cu cantecul lui ostenelile genelor tale !"

A trait in preajma lui Socrate pana la moartea acestuia; a calatorit in
Egipt (oprindu-se mai mult la Heliopolis, sediul cu vechie traditie al
inteleptilor-preoti egipteni, la Taranto si, de trei ori, la Siracuza. Aici, ca
invitat al tiranului Dionysios I, Platon ar fi dorit sa vada aplicate in
practica reformele politice pe care le preconizase in utopicul sau stat
ideal. In anul 387 i.e.n. la Atena a fondat Academia - cel mai important
centru de cultura al Greciei Antice, si care si-a continuat activitatea
pana in 529 e.n. Aici si-a desfasurat marele filosof activitatea, predand
in mod gratuit lectii timp de 30 de ani.

Opera lui Platon, pastrata probabil in intregime, cuprinde 34 de
scrieri in forma de dialog si 13 scrisori. Fiecare dialog este centrat pe o
anumita idee sau problema. In cele din prima sa perioada (Apologia lui
Socrate, Criton, Ion, Gorgias, Protagoras, Hippias I si II s.a.) Platon
polemizeaza cu sofistii si ia apararea doctrinei lui Socrate, expusa intr-
un fel care face imposibila o distinctie certa intre ideile maestrului si
cele ale discipolului. In dialogurile din epoca maturitatii ( Fedon,
Symposion, Republica, Fedru)Platon isi expune propria-i doctrina
despre Idei; iar despre Fiinta, in dialogurile din ultima perioada
(Parmenide, Teetet, Sofistul, Timeu, Legile).

Platon n-a creat un sistem filosofic riguros ordonat. Pornind de
la metoda maieutica a maestrului sau a ajuns la o forma filosofica noua
de comunicare: dialogul. Spre a-si expune propriile sale conceptii - pe
care Platon le atribuie de obicei lui Socrate, personaj principal in toate
dialogurile (cu exceptia Legilor ) - filosoful se confrunta de obicei cu
interlocutori care reprezinta ideea comuna, punctul de vedere obisnuit,
discutabil, asupra unei probleme. Pentru a explica intr-un mod cat mai
adecvat datele problemei si pentru a-i sugera interlocutorului solutiile,
Platon se serveste, intr-un fel cu totul original, de mituri - care n-au
nimic in comun cu miturile traditionale religioase, in realitate fiind niste
alegorii poetice.

Situandu-se pe linia unei anumite traditii filosofice (Pitagora, Heraclit,
Parmenide), Platon porneste de la opozitia dintre realitate si
cunoastere, dintre aparenta si esenta, dintre opinia comuna si stiinta,
19
dintre simturi si ratiune. Simturile sunt lanturile care il leaga pe om de
realitatea sensibila, inferioara, - in timp ce ratiunea il conduce la
cunoasterea adevaratei realitati. Experienta simturilor, subiectiva si
schimbatoare, nu poate duce la adevarul cert si definitiv. In schimb
ratiunea ne ajuta sa patrundem in adevarata realitate a lucrurilor, intr-
o lume situata in afara timpului si spatiului, in lumea "ideilor" - care
este fundamentul adevarului. Doctrina platonica despre "idei" sta la
baza teoriei cunoasterii si a eticii lui Platon.

"Ideile" sunt modelele, prototipurile, formele primordiale,
imuabile, eterne ale tuturor fiintelor si lucrurilor existente in lume, si
chiar ale unor concepte abstracte, ca virtutea sau binele; sunt realitati
obiective, realitati ultime, substante, esente, perfectiuni. In ierarhia
lumii ideilor, primul loc il ocupa ideea de Bine. Binele inalta sufletul,
raul si nedreptatea il degradeaza; de aceea e mai bine sa induri o
nedreptate sa faci un rau. Nu exista om care sa cunoasca binele si
totusi sa faca rau ; raul inseamna ignoranta, dupa cum virtutea
inseamna cunoasterea binelui. Fericirea consta numai in cunoasterea
virtutii. Nedreptatea si savarsirea raului este ca o boala pentru suflet, il
fac urat, nemultumit, nefericit. A fi drept inseamna a-ti domina
impulsurile si a-ti impune o masura dorintelor; iar stiinta - pentru ca
este o adevarata stiinta - practicarii acestor comportamente este
virtutea. Aceasta idee suprema, a Binelui, regleaza si explica si mersul
Universului, in care totul exista si actioneaza in vederea unui scop -
acela al armoniei.

Dupa modelul lumii ideilor a aparut lumea fenomenala, in care
fiecare fiinta sau obiect este doar o "umbra", o copie imperfecta a ideii
respective perfecte. Ideile sunt eterne - asemenea sufletului nemuritor.
Fiecare om a contemplat inainte de a se naste (pe cand sufletul sau
strabatea, conform invataturii lui Pitagora, diferite alte vieti) perfecta
lume a ideilor; idei pe care apoi, dupa nastere, datorita "inchisorii"
trupului imperfect, a simturilor, omul le-a uitat. Dar omul si le
reaminteste, in momentul cand cauta si cand gaseste in sine insusi
adevarul rational: " a cauta si a invata nu inseamna altceva decat a-ti
reaminti" - spune Platon. Iar forta care ne propulseaza spre amintirea
acestor idei nobile este iubirea (eros), care in conceptia lui Platon se
identifica cu pasiunea sufletului, cu stimulul, cu dorinta, cu atractia
exercitata de amintirea acestor valori ideale, cum sunt binele,
adevarul, frumosul, dreptatea, valori care genereaza in om actiuni

20
bune, drepte, frumoase. Iubirea este deci un exercitiu etic, purificator,
al sufletului. Scopul filozofiei asadar este de a-l conduce pe om dincolo
de realitatea sensibila, in lumea ideilor; de la aparente la esente, de la
copie la original, de la imitatie la prototip.

Filozofia duce si la justa intelegere a structurii si a nevoilor unui
stat. Si pentru ca numai filosofii poseda adevarata intelepciune si
capacitatea de a-i indruma pe oameni spre cunoasterea lumii ideilor,
numai ei ar trebui sa conduca statul : "Neamul omenesc nu va fi
eliberat de rau pana cand nu vor fi ajuns la putere adevaratii filozofi".
Doctrina politica a lui Platon reflecta in mare masura ideologia
partidului aristocratilor, caruia filosoful ii apartinea. Societatea
perfecta imaginata de Platon (in Republica) trebuie sa fie bazata pe o
severa deosebire de casta - in varful piramidei sociale situandu-se
clasa conducatorilor-filosofi, urmata de cea a militarilor si ,in fine, de
cea a celor care muncesc. Primelor doua caste li se va interzice orice
fel de proprietate privata, membrii acestor caste urmand sa fie
intretinuti de stat. Statul - un stat prevalent agricol - isi va limita
comertul si va abandona politica imperialista. In functie de
doctrina ideilor se articuleaza conceptiile lui Platon si in alte domenii.
Astfel, dupa Platon fizica nu are nici o valoare stiintifica, intrucat
obiectul sau este studiul aparentelor, al fenomenelor schimbatoare ale
naturii, deci a ceea ce nu poate duce la o cunoastere adevarata. Nici
arta nu poate duce la o eliberare din aceasta lume instabila si
subiectiva a aparentelor. In schimb matematica si astronomia isi pot
indeplini nobila functie de a inalta sufletul din lumea aparentelor
senzoriale spre lumea ideilor. Arta, dupa Platon, nu este altceva decat
o sursa de desfatari usoare, care raman in zona sentimentului,
incitand pasiunile in loc de a le purifica, complacandu-se in a imita sau
a copia obiecte si fiinte din lumea sensibila - copii ale ideilor eterne
corespunzatoare - in felul acesta arta devine o imitatie a imitatiei, o
copie a copiei, o aparenta a aparentei.

Dupa cunoasterea stiintifica cea mai inalta, cunoasterea
filosofica, ce conduce la esentele ultime, la idei, locul imediat urmator
il ocupa pentru Platon cunoasterea matematica. De aceasta tin cele
patru discipline: aritmetica, geometria, astronomia si stiinta armoniei,
muzica (mai exact acustica matematica). Insasi structura intima a lumii
este fondata pe raporturi matematice. In Timeu, Platon "a adunat si
sistematizat cu un spirit riguros matematic principalele doctrine ale

21
stiintei grecesti din sec.V i.e.n.. Prin intermediul acestui dialog, care a
fost timp de multe secole opera cea mai citita si mai cunoscuta a lui
Platon, rezultatele acestei stiinte s-au transmis de-a lungul intregii
antichitati si Evului Mediu" (N. Abbagnano). Pe de alta parte, filozofia
lui Platon a avut o influenta remarcabila asupra multor conceptii
filosofice idealiste europene, din trecut si pana in zilele noastre
(fenomenologie, personalism , etc.).

Platon credea că aristocraţia a fost cea mai bună
formă de guvernare şi de ce democraţia i-ar putea
conduce pe oameni spre tiranie.

Astăzi, majoritatea oamenilor cred că democraţia este cea mai bună formă de
guvernare şi că un conducator ales de catre popor este cel mai sigur mod de a
garanta că interesele majoritatii vor prevala. Deşi pare evident, mari gânditori
de-a lungul istoriei, au susţinut că atunci când majoritatea este ignoranta,
decizia acestora nu poate fi cea mai inteleapta alegere.

De fapt, Platon a afirmat că democraţia ar funcţiona numai dacă fiecare alegător
ar fi un filozof.

Cele cinci forme de Guvernare sau Regimuri ale lui Platon

În lucrarea sa, Republica, scrisa in anul 360 i.Hr, Platon descrie cele cinci forme
de guvernare de la cea mai buna la cea mai rea şi susţine că statul ideal este cel
aristocratic. Cele cinci forme de guvernare sunt:

Aristocraţia – este cea mai bună formă de guvernare, conform lui Platon, în
care domnitorul este un filosof, un intelept, al carui suflet a fost educat prin
studierea artelor. După ce a studiat filosofia, acest domnitor ar şti virtuţile
adevărate şi, prin urmare, el ar fi capabil sa conduca oamenii spre frumuseţe şi
prosperitate. Având în vedere că domnitorul ar fi virtuos, el nu ar putea să înşele
şi sa abuzeze cetăţenii;

Timocratia – este forma de guvernământ condusă de războinici, în care toate
deciziile politice au scopul de a intari puterea militară şi statala. Timocratii pot
avea virtuţile aristocraţilor, dar puterea detinuta ii poate duce la războaie şi

22
lupte. Timocratia, potrivit lui Platon, este un fel de guvern care apare atunci
când aristocraţia începe să degenereze;

Oligarhia – este sistemul de guvernare, care stabileşte diviziunea dintre bogaţi
şi săraci. Cei bogati, care sunt de regula mai puţini, conduc, iar cei săraci trebuie
să se supună. Acest lucru, conform lui Platon, este o problema deoarece oamenii
bogati nu sunt neapărat cinstiti, şi atunci când puterea este în mâinile acestor
persoane, bogatii vor încerca să devină mai bogaţi iar cei săraci ar putea deveni
si mai săraci din cauza proastei politici, generatoare de revoluţii;

Democraţia – democraţia este copilul oligarhiei. Deoarece oamenii nu pot fi de
acord cu deciziile celor bogati care ii înşeală pe cei saraci, oamenii încep să
creadă că dacă si-ar putea alege conducătorul, interesul lor ar prevala. Cei
săraci sunt mai numerosi, astfel încât acestia isi aleg pe unul dintre ei care sa ii
reprezinte Cu toate acestea, deoarece masele nu sunt educate, conducatorii
alesi nu sunt apti de a lua decizii politice care sa acorde prioritate nevoilor reale
ale acestora;

Tirania – democraţia degenerează în tiranie şi societatea devine un haos total
în care nu există nicio regulă, nicio prioritate şi nicio lege. Cine este mai puternic
conduce şi face ce-i place. Nimeni nu este capabil sa elimine un tiran de la
putere, deoarece nicio lege nu este respectata.

Platon despre democraţie
Platon a înţeles că democraţia este una dintre cele mai grave forme de
guvernare, deoarece nimic nu garantează că un conducător ales de catre
oameni este suficient de intelept pentru a şti ce este mai bine pentru mase.
Numai un filozof ar fi cu adevărat capabil să ştie să acorde prioritate într-o
ierarhie a valorilor. Masele needucate sunt ignorante cu privire la realitatea
sufletului şi, prin urmare, acesta nu ar fi în măsură să ia deciziile politice
corecteDeci, cu excepţia cazului în care masele au fost educate în filosofie şi
artă, ele nu ar fi apte de a-si alege conducătorul care sa reprezinte nevoile lor
reale si nu nevoile lor iluzorii. Nevoile reale, potrivit lui Platon, sunt nevoile care
conduc la o creştere spirituală şi la înţelepciune iar nevoile iluzorii sunt cele care
ne ating simţurile şi ne creaza stari iluzorii.

Platon despre aristocraţie
Este foarte important să subliniem faptul că, în conformitate cu filozofia lui
Platon, aristocraţia este cea mai bună formă de guvernare, atâta timp cât
domnitorul este in totala concordanta cu armonia populaţiei. Având în vedere că
23
domnitorul ar fi cu adevărat intelept, el nu ar vrea să obtina putere sau sa
acumuleze avere, pentru că el ar şti că oamenii au nevoie de el să-i conducă
spre creştere economică şi prosperitate. Platon credea că rolul filosofilor este de
a servi omenirea cu intelepciunea lor.

ANALIZA CRITICII DEMOCRATIEI ATENIENE

IN FILOSOFIA LUI PLATON
La fel ca orice alt om, un filosof nu-si poate alege, dupa bunul sau plac, locul si timpul
nasterii. Nimanui nu-i este insa indiferent unde si cand s-a nascut. Aceste doau date
initiale ii determina fiecarui om drumul in viata. Cu atat mai mult locul si timpul nast
23123g61x erii conteaza in cazul unui mare filosof, ele hotarandu-i nu doar drumul in viata,
dar determinandu-i in mod esential si coordonatele principale ale gandirii. In cazul lui
Platon, timpul si locul nasterii sale sunt: anul 427 i.Hr., in Atena.

Platon a trait intr-o perioada de razboaie si de lupte politice care a fost mai zbuciumata
decat cea care-l rascolise pe Heraclit. In timpul copilariei si al adolescentei sale,
destramarea vietii tribale dusese in cetatea sa natala, Atena, la o perioada de tiranie, iar
apoi la instaurarea unei democratii care sa straduit din rasputeri sa se apere impotriva
oricarei incercari de reintroducere a tiraniei sau a oligarhiei, adica a dominatiilor familiilor
aristocratice fruntase. In anii tineretii lui Platon, Atena democratica era angajata intr-un
razboi impotriva Spartei - orasul-stat dominant care pastrase multe din legile si obiceiurile
vechii aristocratii tribale. Razboiul a dus la prabusirea cetatii ateniene si a unui regim de
teroare numit guvernarea celor Treizeci de Tirani. Reinstaurarea democratiei si a pacii n-a
insemnat pentru Platon dobandirea linistii deoarece dascalul sau iubit, Socrate a fost
judecat si executat, iar el si alti concetateni din cercul lui Socrate au parasit Atena.

Scopul spre care Platon nazuieste este posibilitatea oamenilor de a opri decaderea pe mai
departe in domeniul politic prin impiedicarea oricarei schimbari politice. Platon
incearca sa infaptuiasca acest scop prin instaurarea unui stat ferit de relele tuturor
celorlalte state, gratie faptului ca nu degenereaza, ca nu se schimba. Statul ferit de raul
schimbarii si coruptiei este statul ideal, perfect. Credinta in lucruri perfecte si neschimbate
este numita ,,Teoria Formelor sau a Ideilor".

Conform dialogului ,,Republica", forma originara sau primitiva a societatii, care se
aseamana cel mai indeaproape cu Forma sau Ideea de stat, cu ,,statul ideal", este un regat
al oamenilor celor mai intelepti si mai asemanatori cu zeii. Acest oras-stat esteatat de
apropiat de perfectiune incat este greu de inteles cum se poate schimba.Dar, schimbarea
se produce. Platon considera ca vraja launtrica, razboiul de clasa, intaratat de interesul
egoist, de cel material si economic indeosebi, este principala forta a ,,dinamicii sociale".
Cele patru perioade principale ale degenerarii politice sunt descrise de Platon astfel: dupa
statul perfect vine intai,,timocratia", carmuire exercitata de nobili ce urmaresc onoarea si
gloria; apoi oligarhia, carmuirea familiilor bogate; iar apoi ,, democratia", domnia libertatii
care inseamna anarhie; iar la urma ,,strasnica tiranie, al patrulea si ultimul stadiu de boala
al unei societati". Identificand democratia cu anarhia, democratii sunt descrisi drept
destrabalati, meschini, insolenti, anarhici si nerusinati, niste oameni care traiesc numai
pentru placeri si pentru satisfacerea unor dorinte desarte si impure.

Republica (Platon)
24
„Republica” (în greaca veche: Πολιτεία) este o lucrare (dialog socratic) scrisă
de Platon aproximativ în anul 360 î.Hr. Este o lucrare influentă de filozofie și de teorie
politică, probabil și cea mai cunoscută lucrare a lui.

REZUMAT
Scena dialogurilor este casa lui Cephalus în Piraeus, un oraș-port conectat de Atena de
Zidurile Lungi. Despre Socrate se știa că nu se aventura de obicei prea mult în afara
Atenei. Întregul dialog este, cel mai probabil, relatat de Socrate cu o zi după ce a avut
loc – posibil lui Timaeus, Hermocrates, Critias și unui necunoscut, dar interpretarea
aceasta nu este sigură

Definiția justiției

25
În prima carte, sunt propuse două definiții date justiției, dar ele sunt socotite drept
necorespunzătoare: (i) rambursarea datoriilor și (ii) ajutorarea prietenilor însoțită de a
face rău dușmanilor. Acestea sunt definiții de bun simț, dar sunt inadecvate în situații
excepționale și astfel este nevoie de o definiție satisfăcătoare. Dar el nu le respinge
complet, pentru că fiecare exprimă o noțiune de bun simț a justiției, sens pe care
Socrate îl tratează în discuțiile lui despre regimul drept de la cartea a II-a până la cartea
a V-a.

La sfârșitul primei cărți, Socrate este de acord cu Polemarchus că justiția ar include
ajutarea prietenilor, dar spune că omul drept nu ar face rău nimănui. Thrasymachus
crede că Socrate a expus o teză incorectă, murdărindu-i personalitatea și reputația în
fața oamenilor prezenți, deoarece, afirmă Thrasymachus, nici Socrate nu ar crede că a
face rău dușmanilor este nedrept. Thrasymachus înțelege prin justiție ceea „ce este cel
mai bine pentru cei puternici”, referindu-se la cei aflați la putere. Socrate găsește
această definiție neclară și începe în a-i pune întrebări lui Thrasymachus. În opinia lui
Thrasymachus, conducătorii sunt sursa justiției din fiecare oraș, legile lor sunt drepte,
dar probabil că ele sunt adoptate doar pentru binele lor. Socrate îl întreabă apoi dacă un
conducător ar face o greșeală, adoptând o lege care îi micșorează binele său propriu,
rămâne un conducător, corespunzător acelei definiții. Thrasymachus este de acord că
un adevărat conducător ar putea face asemenea greșeală. Acest acord îi permite lui
Socrate să submineze definiția strictă a lui Trasymachus, comparând conducătorii cu
oamenii de diferite profesii. Thrasymachus este de acord cu afirmația lui Socrate, că un
artist este cineva care își face bine meseria, și a fi conducător este o meserie anume,
care constă în ceea îi permite să-și ducă la bun sfârșit meseria. Astfel, Thrasymachus
este obligat să admită că un conducător ce adoptă o lege împotriva binelui propriu nu
este un conducător în sine. Thrasymachus se dă bătut, și nu mai vorbește de acum
încolo. În orice caz, este departe a fi o definiție a justiției care să ne satisfacă.

La începutul celei de a II-a cărți, cei doi frați ai lui Platon îl provoacă pe Socrate să
definească viața dreaptă a unui om și chiar dacă definițiile oferite în Cartea I sunt scurte
și simple, concepția lor despre dreptate este prezentă în două discursuri diferite.
Discursul lui Glaucon reia ideea despre dreptate a lui Tharsymachus; începe cu Mitul lui
Gyges, care a descoperit un inel ce i-a dat puterea să devină invizibil. Glaucon se
folosește de legendă pentru a argumenta că nici un om nu ar fi drept dacă ar avea
ocazia să facă nedreptăți dar ar fi scutit de consecințe. Cu puterea de a fi invizibil,
Gyges intră în palat neobservat, o seduce pe regină, îl ucide pe rege și astfel preia
regatul. Glaucon explică astfel că orice om, drept sau nedrept, ar face același lucru dacă
ar avea puterea să fie scutit de pedeapsă. Singurul motiv pentru care un om este drept
este de frica de pedeapsă, sau de consecințe. Legea este produsul unui compromis între
indivizi. Glaucon se folosește de acest argument pentru a-l provoca pe Socrate să spună
că este mai bună o viată injustă decât una justă.

Discursul lui Glaucon îl ademenește pe Socrate să se contrazică pe sine. Glaucon
pledează pentru superioritatea vieții nedrepte; Socrate este de acord că este cel mai
bun subiect de dezbătut. Răspunsul la cele două concepții despre injustiție prezentate
de Glaucon și Ademantus, le crede găunoase, dar simte că ar fi ireverențios să lase
justiția mult prea vag definită. Astfel, Republica își propune definirea justiției. După
tema demonstrată în Cartea I, Socrate în Cartea a II-a îi conduce pe interlocutori într-o
discuție despre justiția unui oraș, care Socrate consideră că îi va ajuta să înțeleagă viața
dreaptă a unui om, dar pe o scară mai mare.

26
Republica este un dialog dramatic, nu un tratat. Socrate construiește o serie de mituri,
minciuni nobile, ca să facă să pară un oraș că este just, iar aceste condiții modelează
viața în comunități. Socrate definește justiția ca « munca la care el este cel mai
potrivit » și « fiecare să își facă propriul negoț, să nu fie sclavul societății » (altfel spus
fiecare este liber să își aleagă ce vrea în viață) și continuă spunând că justiția susține și
perfecționează trei virtuți: temperanța, înțelepciunea și curajul. Socrate nu include
justiția ca o virtute în societate, sugerând că dreptatea nu există în sufletul omului, ci
este un rezultat al sufletului « disciplinat ». Ca rezultat al acestei concepții, automat
separă oamenii în trei categorii: în soldați, producători și conducători. Dacă un
conducător este capabil să creeze legi bune, soldații să le apere, iar producătorii să se
supună autorităților, atunci societatea este justă.

Societatea propusă de Socrate este atacată de Adeimantus care nu găsește loc pentru
fericire în ea, iar Glaucon nu găsește loc în ea pentru onoare și glorie. În ultimă instanță,
Socrate construiește un oraș (societate) fără proprietate privată, fără femei sau copii
privați și fără poeți, oraș împărțit în caste. Totul este pus în comun.

La întrebarea de ce este mai bine pentru individ să fie drept decât nedrept Platon
răspunde în Cartea a IV-a prin trei mari argumente. În primul rând Platon spune că
natura tiranului este să producă « violență » și că tirania ar lăsa urme psihice și
mentale. Al doilea argument spune că numai filosoful este în stare să judece ce fel de
conducător este cel mai bun, pentru că doar filosoful poate vedea Forma Binelui. În al
treilea argument este indicat faptul că « plăcerile care sunt acceptate de iubitorul de
înțelepciune sunt cele adevărate ». Deci, în opinia lui Platon, plăcerea filosofică este
singura plăcere.

Forma guvernării pe care Socrate o scoate în evidență este tendința omului spre
corupere prin abuz de putere și descrie astfel drumul de la timocrație, la oligarhie,
democrație și tiranie, conchizând că posturile de conducere ar trebui să fie ale filosofilor.
« Societatea bună » ar trebui să fie guvernată de filosofi-regi, oameni dezinteresați care
nu conduc pentru binele propriu ci pentru binele societății.

Modelul social care stă în spatele fiecărei societăți istorice este ierarhia, iar clasele
sociale au o permeabilitate marginală, însă el dorește un oraș fără sclavi și fără
discriminări între bărbați și femei.

Mitul peșterii
La începutul cărţii a VII-a a dialogului Republica, considerat
de numeroşi exegeţi capodopera sa, Platon prezintă un mit, intrat
în conştiinţa umanităţii drept mitul peşterii, care poate fi
considerat o sinteză programatică transfigurată a întregii sale
filosofii. El este un fel de hartă teoretică, ce permite identificarea
coordonatelor fundamentale pe baza cărora îi vom explora în
continuare peisajul variat şi complex. Voi începe prin a reconstrui,
din punct de vedere narativ, articulaţiile esenţiale ale mitului
platonician. În fundul unei peşteri sunt legaţi în lanţuri, încă de la

27
naştere, mai mulţi prizonieri. Ei sunt imobilizaţi astfel încât nu pot
privi nici înapoi, nici lateral, ci numai spre peretele din fundul
peşterii, care se află în faţa lor. În spatele lor se află un drum
mărginit de un zid ce conduce spre ieşirea peşterii. De-a lungul
acestui drum, dar în spatele zidului, se mişcă nişte oameni care,
cu ajutorul unor prăjini ridică deasupra zidului diverse figurine de
lemn sau de piatră reprezentând diferite obiecte: oameni, animale
etc. Acestea sunt iluminate de un foc aflat în spatele purtătorilor
de figurine şi îşi proiectează umbrele pe peretele din fundul
peşterii ca pe un ecran. În spatele focului se află intrarea peşterii,
iar afară străluceşte soarele. Întrucât nu pot întoarce capul să
vadă figurinele ale căror umbre le privesc, prizonierii sunt
convinşi că aceste umbre sunt adevărata realitate, iar eventualele
sunete pe care le scot purtătorii de figurine ei le atribuie
umbrelor. Platon imaginează apoi că unul dintre prizonieri,
eliberat din lanţurile care-l ţintuiau în poziţia descrisă mai sus, se
ridică, se întoarce şi începe să urce spre ieşirea peşterii. Mai întâi,
el îşi dă seama că ceea ce crezuse până atunci că este lumea
reală nu este decât o umbră. Apoi, înălţându-şi privirea către
figurinele de deasupra zidului îşi dă seama că şi ele nu sunt decât
nişte imitaţii ale altei realităţi. Prizonierul porneşte pe drumul ce
duce spre ieşirea peşterii, orbit în primul moment de lumina
soarelui, dar cu timpul privirea i se acomodează, descoperind
adevărata realitate şi putând să privească în cele din urmă chiar
la Soare. Abia acum el îşi dă seama că soarele este cauza ultimă a
umbrelor pe care le privise până atunci. Dacă prizonierul care a
trăit o astfel de experienţă s-ar întoarce în peşteră, el ar fi
incapabil să mai vadă umbrele pe care cei rămaşi în peşteră le
desluşesc bine, iar dacă ar încerca să-i elibereze ei s-ar împotrivi,
considerând că un astfel de efort este inutil, din moment ce el
vede acum umbrele de pe peretele din fundul peşterii mai prost
decât le vedea înainte. Dacă el ar insista să-i călăuzească spre
lumina soarelui, ei n-ar ezita chiar să-l ucidă. Aceasta este
povestea. Ce tip de lectură solicită ea? Ce sugestii se pot găsi în
ea din punctul de vedere al conţinutului filosofiei platoniciene? La
modul cel mai general, se poate răspunde că mitul peşterii este o
amplă metaforă a filosofiei, aşa cum o înţelege Platon. În el pot fi
reperate accente simbolice ale celor patru perspective din care

28
poate fi abordată gândirea filosofului grec: ontologică,
gnoseologică, etică şi politică. Să le explicităm succint:

1. Mai întâi, distincţia dintre umbre şi obiectele care le
produc este o foarte evidentă aluzie la cele două niveluri ale
realităţii, cel fizic şi cel supra-fizic, pe care pentru prima dată în
filosofia occidentală Platon le-a delimitat şi le-a legitimat
ontologic. În acest plan mitul trimite deci la dimensiunea
ontologică sau metafizică a gândirii platoniciene.

2. La o examinare mai atentă, aceeaşi distincţie sugerează şi
dimensiunea gnoseologică a filosofiei platoniciene. La început
prizonierul poate vedea numai umbrele din fundul peşterii, fiind
convins că ele sunt realitatea. Apoi, eliberându-se din lanţuri, se
întoarce şi priveşte figurinele, care sunt cauza acelor umbre, şi
crede că ele sunt realitatea. În fine, el reuşeşte să vadă adevărata
realitate, aflată în afara peşterii şi luminată de soare. Ascunsă în
limbajul cifrat al mitului, este clară distincţia dintre o cunoaştere
probabilă (dòxa) şi una certă (epistème) a realităţii, care este una
dintre temele specifice ale gnoseologiei platoniciene.

3. Dintr-o altă perspectivă, Platon spune că prizonierul
eliberat din lanţuri se întoarce spre sine însuşi şi porneşte cu
greutate pe drumul care îl duce spre ieşirea peşterii şi vederea
soarelui. Vorbind despre acest proces, Platon spune că el este o
„convertire”, o întoarcere de la ceva spre altceva. În spatele
metaforei este sugerată asceza morală, care îl poartă treptat pe
individ spre detaşarea de corp şi contemplarea inteligibilului. În
mitul peşterii este vizată deci şi dimensiunea etică a gândirii
platoniciene.

4. În fine, trebuie luat în considerare şi faptul că prizonierul,
odată ieşit la lumină, nu se mulţumeşte să păstreze adevărul
numai pentru sine, ci se întoarce în peşteră pentru a-şi ajuta
tovarăşii să ajungă şi ei să-l poată contempla, chiar dacă, drept
„răsplată”, aceştia s-ar putea chiar să-l omoare. Semnificaţia
acestei reîntoarceri spre semeni este că Platon conferă politicii o
misiune, o datorie, căreia filosoful nu i se poate sustrage, chiar
dacă pentru a o onora îşi riscă chiar viaţa, aşa cum a făcut
Socrate, al cărui exemplu pare a fi în mod implicit vizat.
29
Acestea sunt principalele coordonate ale gândirii
platoniciene care sunt sugerate cu claritate de mitul peşterii. Vom
încerca să le examinăm în continuare în detaliu, începând cu
perspectiva ontologică, ce reprezintă temeiul tuturor celorlalte.

3.1. Ontologia platoniciană

Platon a elaborat o viziune ontologică în cadrul căreia se
regăsesc într-o sinteză superioară toate motivele şi orientările
filosofiei greceşti anterioare. Întreaga filosofie grecească
presocratică, de la Thales până la Democrit, reuşise să explice,
mai mult sau mai puţin satisfăcător, individualul (lucrurile
concrete), dar nu reuşise să legitimeze ontologic generalul
(genurile şi speciile). Platon va elabora o viziune ontologică în
care va reuşi să legitimeze filosofic atât individualul cât şi
generalul. Ontologia platoniciană este cunoscută sub denumirea
de teoria Ideilor. Termenul Idee (scris, în cazul filosofiei
platoniciene, întotdeauna cu majusculă, atât pentru a-l deosebi de
termenul ce desemnează ideile oamenilor, adică produsele
activităţii de reflecţie teoretică, cât şi pentru a se sublinia
demnitatea pe care Platon a conferit-o spiritualităţii), care apare
în această sintagmă, este transliteraţia în limba româna a
grecescului eidos / ideea care se traduce prin formă sau esenţă.
De aceea numeroşi istorici ai filosofiei consideră mai corectă
formularea teoria Formelor formulării teoria Ideilor. Platon împarte
existenţa în două (trei) regiuni ontice distincte numite lumi:

1. Lumea Ideilor (sau a Formelor), care ar fi o lume
transcendentă (plasată dincolo – dar în sens ontologic, nu
topologic – de lumea reală; fiind ideale, componentele acestei
lumi nu au deci o localizare spaţio-temporală), care ar conţine
prototipurile ideale, perfecte, absolute, imuabile ale tuturor
lucrurilor. În această lume ar exista prototipurile spirituale ale
tuturor lucrurilor, proprietăţilor şi relaţiilor. Lumea Ideilor este
concepută de Platon în manieră eleată, adică aşa cum Parmenides
din Elea a conceput fiinţa, cu deosebirea că, dacă fiinţa lui
Parmenides era unică, Ideile platoniciene sunt multiple, existând
atâtea idei câte categorii de lucruri, de însuşiri şi de relaţii există.
30
2. Lumea existenţelor sensibile ar fi lumea concretă, în care
trăieşte omul. Ea ar cuprinde toate obiectele, fenomenele şi
procesele care există în realitatea fizică şi pe care omul le
percepe cu ajutorul simţurilor. În timp ce lumea Ideilor este o
lume inteligibilă (nu poate fi cunoscută decât cu ajutorul raţiunii),
lumea existenţelor sensibile este o lume sensibilă, adică toate
componentele sale sunt cunoscute cu ajutorul simţurilor. Lucrurile
care compun această lume sunt materiale, imperfecte, relative şi
într-o continuă schimbare. Această lume este concepută de Platon
în manieră heracliteană, adică aşa cum Heraclit din Efes
concepuse existenţa.

3. În ultima perioadă a creaţiei sale, Platon a adăugat viziunii
sale ontologice o a treia lume, numită lumea obiectelor
matematice. Ea cuprinde numere, figuri geometrice, simboluri
matematice şi ar reprezenta un nivel intermediar de abstractizare
între lumea Ideilor şi lumea existenţelor sensibile. Prin această
lume Platon a încercat să atenueze distanţa ontologică dintre
primele două lumi. În raport cu lucrurile individuale, concrete,
obiectele matematice sunt deci abstracte, dar mai puţin abstracte
decât Ideile. Lumea obiectelor matematice este concepută de
Platon în manieră pythagorică.

Platon consideră că Ideile reprezintă adevărata existenţă, în
timp ce lucrurile concrete n-ar fi decât nişte „cópii palide” ale
Ideilor. Platon afirmă că lucrurile concrete s-ar afla într-un raport
de participare la Idei. Toţi oamenii participă, de exemplu, la Ideea
de om, toate casele la Ideea de casă, etc. Lucrurile ar fi deci, un
fel de umbre ale Ideilor corespunzătoare. Întrucât toate obiectele
de un anumit tip participă la aceeaşi Idee, ele vor avea deci
aceleaşi însuşiri fundamentale. Fiecare lucru concret nu participă
însă la o singură Idee, ci la mai multe, constituindu-se astfel
însuşirile individuale ale lucrurilor. Orice om participă, de
exemplu, în primul rând, la Ideea de om, prin care dobândeşte
însuşirile caracteristice tuturor oamenilor, dar participă şi la alte
Idei (de bunătate, frumuseţe, inteligenţă etc.), prin care îşi
dobândeşte însuşirile individuale, prin care se deosebeşte de
ceilalţi oameni. Conceptul de participare este unul dintre cele mai
31
ambigue concepte ale filosofiei platoniciene. Platon a transfigurat
mitico-poetic viziunea sa ontologică în Mitul pestirii.

3.2. Gnoseologia platoniciană

Avem acum toate elementele teoretice pentru a aborda
problematica cunoaşterii şi a examina modul în care este ea pusă
şi soluţionată de către Platon. Voi lua ca punct de plecare un pasaj
faimos din dialogul Menon. Menon, interlocutorul principal al lui
Socrate din acest dialog, îi solicită maestrului său opinia asupra
clasicei dileme asupra posibilităţii cunoaşterii: dacă omul ştie,
este inutil să mai cerceteze pentru că ştie deja, iar dacă nu ştie,
cum ar putea ştii ce anume să cerceteze? Socrate îi răspunde lui
Menon, aparent paradoxal, că omul ştie şi nu ştie, sau, mai exact,
că sufletul său a cunoscut cândva adevărul, dar apoi l-a uitat. Din
această teză rezultă că:

a nu este inutil ca omul să caute adevărul, deoarece acest
fapt îl ajută să şi-l reamintească;
b omul ştie ce anume să cerceteze, pentru că l-a cunoscut
deja, chiar dacă apoi l-a uitat.
Aceasta este formularea încă nesistematică a teoriei
reamintirii (anamnesis), care reprezintă soluţia platoniciană a
problematicii modului uman de cunoaştere. Acestei problematici îi
pot fi oferite două formulări: una mitico-religoasă şi alta logico-
raţională. Le voi prezenta succint:
1. Pe plan mitico-religios teoria reamintirii îşi are temeiul în
doctrina orfico-pythagorică a nemuririi sufletului şi a reîncarnărilor
sale succesive (metempsihoză), prezentă, cum am văzut, şi la
Socrate. Conform acestei doctrine, sufletul a sălăşluit înaintea
întrupării în spaţiul divin şi numai după aceea s-a întrupat pentru
a ispăşi o vină metafizică. După Platon, în existenţa sa anterioară
întrupării, sufletul a contemplat nemijlocit Ideile, cu care s-a aflat
într-o comuniune perfectă. Apoi, în urma căderii în trup, sufletul s-
a îndepărtat complet de ceea ce a cunoscut deja. În fine,
contactul senzorial cu lucrurile sensibile, care, cum am văzut,
sunt pentru Platon cópii degradate ale Ideilor, ne determină
reamintirea lor. Întreaga cunoaştere nu este deci decât
reamintire.

2. Pe plan logico-raţional argumentarea lui Platon este mult
32
mai riguroasă. El o dezvoltă atât în Menon (în celebrul pasaj în
care Socrate îl determină pe un sclav, care nu are nici măcar
cunoştinţe elementare de matematică, să demonstreze teorema
lui Pythagoras!), cât şi în Phaidon. Voi urmări argumentarea
platoniciană din acest ultim dialog, schematizând-o pentru a-i
delimita mai bine etapele.

1. Ideea este condiţia posibilităţii cunoaşterii lucrurilor
individuale.

De exemplu, nu putem spune că două lucruri individuale sunt
egale dacă nu posedăm în prealabil Ideea de „egalitate”.

2. Dar această Idee nu o putem extrage din experienţă, deoarece
aceasta nu ne oferă decât informaţii despre lucrurile
individuale, iar Ideea de „egalitate” este generală. În educaţia
ateniană scopul final al acestei pregătiri era, pentru fiii celor
bogaţi, acela de a deveni buni oameni politici, buni oratori,
capabili să convingă auditoriul, de aceea retorica era la mare
cinste; aflată la începuturile ei, filosofia era de multe ori doar o
îndeletnicire orală, astfel că maestrul lui Platon, Socrate, nu a
lăsat nimic scris; tot ce se ştie despre opera lui se datorează
discipolilor, cel mai de seamă fiind Platon.

Sigura explicaţie este că această Idee face posibilă experienţa.

3. Deci, deja posedăm această Idee, iar experienţa nu face
decât să ne-o reamintească.

A cunoaşte înseamnă deci a recunoaşte ceea ce sufletul a
cunoscut deja înaintea întrupării. Dar această concluzie nu are,
cum vom vedea, doar semnificaţie gnoseologică. Ea îi serveşte lui
Platon la legitimarea teoretică a încă cel puţin două componente
importante ale doctrinei sale:

a. Mai întâi, prin intermediul teoriei reamintirii, Platon
justifică filosofic presupoziţiile orfico-pythagorice ce stau la baza
gândirii sale. Ea constituie spaţiul teoretic în care sunt reunite şi
sunt legitimate teoretic atât doctrina metempsihozei, cât şi teza
nemuririi sufletului (nu întâmplător cea de-a doua dintre cele trei
principale probe ale nemuririi sufletului invocate de Platon în
dialogul Phaidon este tocmai reamintirea).
33
b. În al doilea rând, teza conform căreia cunoaşterea este
reamintire şi corolarul său antropologic, nemurirea sufletului,
recuperează, fundamentând-o teoretic, practica pedagogică a
maieuticii socratice. Aşa cum am văzut, Socrate îşi întemeiase
învăţământul pe abilitatea de extragere din sufletul discipolului a
adevărului conţinut în el în mod inconştient. Acum Platon conferă
maieuticii socratice un fundament teoretic: maestrul îşi ajută
discipolul „să nască” adevărul, deoarece sufletul acestuia l-a
cunoscut deja în lumea Ideilor în existenţa sa anterioară
întrupării.

Platon a analizat şi soluţionat însă în gnoseologia sa nu
numai problema originii cunoaşterii, ci şi pe cea a formelor sale.

Asupra problemei cunoaşterii el revenit, atât în acelaşi
dialog, Menon, cât şi în cartea a VII-a a Republicii, dar interesul
său nu s-a mai concentrat, în ambele cazuri, asupra problemei
originii cunoaşterii, ci asupra celei a naturii sale; cu alte cuvinte,
Platon nu mai încearcă să explice acum mecanismul cunoaşterii,
fapt considerat de el deja demonstrat, ci să-i distingă diferitele
forme.

Reluând faimoasa opoziţie parmenideană, Platon distinge în
Menon simpla opinie de dreapta opinie: în timp ce prima va fi
respinsă fără dubiu ca falsă şi inadecvată, cea de-a doua are o
oarecare valoare. Desigur, chiar şi ea îşi evidenţiază cu claritate
limitele sale, şi anume:

- are numai o validitate practică, nu teoretică (poate fi utilă,
de exemplu, omului politic, dar, cu certitudine, nu şi
savantului);
- este superficială (nu surprinde esenţa adevărului);
- este instinctivă, nu reflexivă (validitatea sa nu poate fi
probată decât a posteriori, cum va spune filosofia
modernă).
Toate acestea îl conduc pe Platon la declararea inferiorităţii
calitative a opiniei (chiar şi a celei „drepte”) în raport cu ştiinţa,
care doar ea are capacitatea de surprindere adecvată a
adevărului. De aceea orice proces de cunoaştere autentic nu
poate să nu înceapă cu opinia, dar trebuie să tindă spre ştiinţă.

În cadrul filosofiei clasice greceşti, personalitatea lui
34
Platon reprezintă un moment de referinţă, fiind considerat cel mai
mare gânditor idealist al acestei perioade. Epoca în care a trăit,
respectiv anii 427-347 î.Hr., corespunde unei etape din istoria
Greciei antice foarte frământate când, după regimul cel mai
democrat al vremii, cel al strategului Pericle (443-429 î.Hr.), în
cetatea-polis Atena, în timpul războiului peloponesiac, toate valorile
recunoscute anterior se modifică, tot aşa cum şi viaţa lui Platon
însuşi.

Provenind dintr-o familie de aristocraţi, după mamă coborâtor din
legendarul rege legiuitor Solon, conform tradiţiei ateniene Platon a
studiat la vârsta tinereţii filosofia, acea concepţie integratoare a
tuturor cunoştinţelor epocii în care trăia. Deoarece Socrate era cel
mai respectat filosof al vremii, pe care Platon se pare că l-a cunoscut
de copil, sau după alţii la 20 de ani, el şi-a însuşit întocmai ideile
novatoare ale acestuia, idei care coborau filosofia din cerurile zeilor
pe pământ, printre oameni, propunându-le să se autocunoască, să
caute adevărul în ei înşişi. Descoperirea adevărului se putea face
prin metoda maieuticii, a ,,moşitului’’, din aproape în aproape.
Aceasta metodă se spune că i-a fost inspirată lui Socrate de mama
sa, care era moaşă, ceea ce ne face să presupunem că gândirea
grecilor vechi era profund intuitivă, gândire de poeţi ce se mirau
naivi în faţa naturii, neavând suficiente cunoştinţe date de
cercetarea raţională, precum avem noi, cei de azi. Socrate a trăit
între anii 469-399 î.Hr., deci moartea i-a survenit la vârsta
senectuţii, el fiind o personalitate emblematică şi datorită acestui
aspect al longevităţii sale; şi azi avem tendinţa firească să ne
respectăm bătrânii întelepţi, comparându-i cu prea mulţii bătrâni
deprimaţi, bolnavi, răpuşi de viată, debusolaţi, mult mai numeroşi
decât cei senini şi cu adevărat înţelepţi. În plus, Socrate venea să
repună în drepturi legea pe care mulţi din contemporanii săi o
socoteau inutilă; respectat, ascultat, Socrate sfârşea prin a fi
condamnat tocmai de cei pe care filosoful îi apărase, de conducătorii
cetăţii nemultumiţi de popularitatea gânditorului care părea că
îndeamna la revoltă împotriva lor, a celor ce încalcau legile naturii
umane, închinându-se unor zei care uitaseră adevărata menire a
omului: cea de a căuta binele, frumosul şi adevarul. Socotit
instigator social, Socrate era condamnat la moarte, iar discipolul său

35
cel mai devotat, aflat la vârsta de 28 de ani, urma să fie marcat
pentru toată viaţa de acest sacrilegiu, de această încalcare flagrantă
a legilor tocmai de cei care erau cei mai îndreptăţiţi să le respecte...
Studiind viaţa marelui filosof antic Platon îi putem înţelege şi
mecanismele gândirii sale care au dus la elaborarea unui sistem
filosofic aparent rupt de realitate, un sistem în care lumea are la
bază Ideea. Apărea pentru prima dată desprinderea de materie, de
înţelegerea unităţii lumii printr-un element primordial, lumea putând
să se nască din ea însăşi, din Ideea pură. Era oare o încercare de
delimitare a lumii reale de cea a ideilor, o rupere a filosofului de
viaţa reală, o lume plină de minciună, imposibil de schimbat, sau era
o detasare superioară, uşor arogantă, a înţeleptului care atinsese
esenţa lumii, dar care devansa cu mult epoca în care trăia? Se pare
că de-a lungul existenţei sale, Platon nu a fost un învins, el nu s-a
izolat de problemele cetăţii. În toate peregrinările sale în Egipt, în
Megara, în Cirene, în Siracuza, el a căutat să influenţeze în mod
benefic conducătorii, de multe ori tirani, de aceea şi ideea din
,,Republica’’, opera sa cea mai cunoscută, de a înfăptui un stat în
care filosoful să îi fie regelui sfătuitor, sfetnic, mentor spiritual. Şi
visul i-a fost împlinit tocmai de elevul său pe care l-a format în
celebra şcoală de la Atena, Academia, acesta nefiind altul decât
Aristotel, cel mai mare filosof antic, profesorul celui mai mare rege
al antichităţii, cel mai mare atât sub aspect politico-militar, cât mai
ales ca deschizător de noi orizonturi culturale, Alexandru
Macedon. În sudul Italiei, la Siracuza, Platon a intrat în contact cu
filosofii pitagoreici, şi ei tributari unei concepţii abstracte, aproape
idealiste asupra lumii, cea în care numărul este elementul
fundamental, ,,temelia’’ pe care se sprijină întreg edificiul
existenţei: ,,El a îmbinat doctrinele lui Heraclit, ale pitagoreicilor şi
ale lui Socrate. Cu privire la lucrurile sensibile, el este de acord cu
Heraclit, în doctrina realitaţilor inteligibile cu Pitagora, iar în filosofia
politică cu Socrate.’’

Drama vieţii lui Platon, dată de moartea nemeritată a mentorului
său, dar şi propria sa formaţie intelectuală în mod sigur, gândirea sa
mitică, i-au permis realizarea unei opere cu pronunţate valenţe
literare, ceea ce îi conferă originalitate şi măreţie.

Cele mai cunoscute mituri se referă la dreptate şi nedreptate- mitul
lui Gyges, la adevăr- mitul peşterii, la dragoste- mitul androginului.
Aceasta modalitate de scriere a filosofiei sub forma miturilor, a
36
pildelor am zice, cât şi forma pe care o îmbracă, aceea a
dialogurilor, face ca opera lui Platon să fie foarte apreciată în epocă
şi poate de aceea şi bine păstrată peste timp.

Dialogul, ca forma de exprimare a discursului filosofic, se pare că
este creat pentru prima dată de Platon, cel care se numea în
realitate Aristocles, ca şi bunicul său, Platon fiind un soi de poreclă
ce simboliza ,, înălţimea frunţii sale sau abundenţa stilului său.’

Dialogul filosofic nu este un schimb de informaţii, ci construcţia unei
idei din altă idee, dialogul filosofic nu rezolvă probleme ci
problematizează, maestrul dintr-un dialog filosofic nu ştie
răspunsurile, ci conduce gândirea spre întrebări din ce în ce mai
adânci. În disputele filosofice partenerul de dialog nu este un
inamic, ci acela care are o altă părere, crescută din dialogul însuşi,
într-un dialog filosofic toţi învaţă, nimeni nu este atoateştiutor, toţi
se ascultă şi se respectă.

,,Dialogurile’’, capodopere ale prozei clasice greceşti, cuprind
numeroase lucrări:

,,Apologia lui Socrate’’, ,,Criton’’, ,,Gorgias’’, ,,Fedon’’,
,,Banchetul’’, ,,Republica’’, ,,Sofistul’’, ,,Timaios’’. Din ele rezidă,
în ciuda prezenţei aproape continue a lui Socrate, ideea de bază a
filosofiei lui Platon, aceea că adevărata realitate o constituie
Ideile:ideea de frumos, de bine, de adevăr, esenţe suprasensibile,
imuabile, aflate într-o lume în afara timpului şi spaţiului, dominate
de un principiu suprem, cel al unităţii în diversitate.

Viaţa lui Platon, ca şi a mentorului său, nu a fost una scurtă, ceea ce
semnifică în mod sigur faptul că activitatea aceasta de gânditori, de
mentori pentru cei tineri le asigura tuturor o longevitate şi o
vivacitate peste medie. Poate că într-un alt spirit mai putin elevat,
drama de tinereţe a lui Platon ar fi făcut adevărate ravagii, ajungând
la patologic. La Platon s-a transformat într-o concepţie atât de
armonioasă, de adâncă împăcare cu un destin aproape implacabil,
destinul celui care crede în principii, pentru că aşa cum ne explica
marele filosof, dezordinea într-un stat are trei cauze: legile rele,
nerespectarea legilor şi lipsa lor, concluzionând că tot ce există este
rău, bun sau neutru.

37
Pentru Platon virtutea reprezintă: cuminţenie, dreptate, curaj şi
cumpătare. De aceea, conform acestor principii, el şi-a organizat
continuu propria viaţă, o viaţă în slujba Ideii.

PLAN

1.DATE
PERSONALE…………………………………………………………………………
………………..1

2.BIOGRAFIE…………………………………………………………………………
……………………………5

3.DIALOGURI…………………………………………………………………………
……………………………6

3.1DIALOGURI DE
TINERETE………………………………………………………..…..6

3.2DIALOGURI DE
MATURITATE……………………………………………………….7

3.3DIALOG DE
BATRINETE………………………………………………………………..8

4.PLATON-ROLUL SAU IN
FILOZOFIE……………………………………………………………………9

5.PLATON,FILOZOFUL MODERN AL
ANTICHITATII……………………………………………….11

38
6.PLATON DESPRE
DEMOCRTIE…………………………………………………………………………..
20

7.PLATON DESPRE
ARISTOCRATIE……………………………………………………………………….
20

8.REPUBLICA(PLATON)
…………………………………………………………………………………………
21

9.MITUL
PESTERII………………………………………………………………………………
………………..24

10.ONTOLOGIA
PLATONICIANA………………………………………………………………………
……26

11.GNODEOLOGIA
PLATONICIANA………………………………………………………………………
27

39
40