Ovidiu Vuia † 2002 Lumea antică pe pragul prăbuşirii

Repruducere Manuscris (operă postumă)

Vol. III

Tipărit, corectura, procesarea şi computerisată aparţine

www.editura Rita Vuia 2010 (scusa greşeală dactilo)

25. Dialogurile hetairelor

În această compoziţie Lucian ţine să ţese pe panoplia unei sensibilităţi aproape femenine, crează o atmosferă vaporoasă aş zice chiar blondă în stilul picturilor lui Watteau, încărcată cu tristeţea şi senzualitatea cuvenită din Imbarcarea spre Citera cum de fapt se pregăteşte dar nu va avea loc niciodată, după sunetul lui Nevermore scos de Corbul lui Edgar Allan Poe, vis pudrat cu polenul trandafirilor înrouraţi de lacrimile scurse pe morminte proaspete. Wieland ne dă o lungă explicaţie privind noţiunea de hetairă şi abia reuşeşte, cu grija lui de a păstra decenţa puritanului la modă, să ne transmită o vagă idee, mai palidă şi mai nedesluşită decât o umbră. Hetaira era în primul rând o curtezană, femeia iubirii comune închinată lui Venus Pandemos, numai că se vindea doar unora şi nu pe puţini bani deci în general, propagau ca eroinele lui Aristofan amorul liber şi emanciparea femeii de sub jugul necruţător al bărbatului. Dar nu toate reprezentau pe maniferele de lux din secolul nostru, multe se vor fi găsit cu fire şi caracter deosebit, instruite să practice şi dragostea ideală a lui Venus Urania, cel puţin teoretic dacă practic lucrurile nu se arătau atât de uşor de realizat. Dintre ele se vor revolta mai târziu eroinele lui Alexandru Dumas-tatăl, Traviata lui Verdi sau Manon Lescaut de Prevost cu mult spirit de sacrificiu şi dăruire. Dar la vechii Greci eroismul acestora din urmă nu era căutat în mod special, fiindcă în cele dintâi hetairele nu erau exilate din sânul societăţii lor ci chiar din contră singurele cu drept de a participa la adunările bărbaţilor unde soţiile acestora nu aveau acces, trebuiau să rămână acasă să-şi vadă de treburile gospodăriei şi de copii. Aşa dar hetaira se bucura la fel ca efebul de un privelegiu deosebit, făcea parte din pătura cea mai activă a cetăţii, poziţia ei impunea dreptul deloc umilitor, de-a fi întreţinută, aşa cum se întâmpla cu un artist sau un poet. Pentru a pătrunde rolul lor în epoca antichităţii se cere să ne transpunem în concepţia de atunci, să ieşim neapărat din cea a noastră. Deoarece hetaira devenea totodată membra ospeţelor ideale ca Sympozionul lui Platon, deci cele corespondeau şi preotesei Diotima din

Mantineea, învăţătoare lui Socrate asupra iubirii, deci ca o slujitoare la un ritual sau ceremonie sacră. Profilul ei se găseşte foarte bine exprimat în tabloul Amorul profan şi sacru de Tiţian, idealitate şi pasiune într'o singură persoană cum e şi Flora carnală a pictorului veneţian. Deci hetaira de talia Aspasiei, şi nu era singura, viitoarea iubită şi soţie a lui Pericle, se cerea a fi cultivată în spirit ca şi în trup, tipul va fi repetat în persoana doamnei Recamier pictată stând pe sofaua rococo în pictura lui David sau al mai intelectualizatelor Mme de Sevigny, Mme de Stael sau al emencipatei cu numele bărbătesc, Georges Sand. Dialogurile lui Lucian urmăresc să ne redea cu deosebită gingăşie şi puritatea acelui "Honny soit qui mal y pense", modalidăţile surprinse în posturile cele mai diverse ale modului de-a fi al curtezanelor numite hetaire. Dar să începem analiza noastră.

I. Glycera şi Thais
Glycera o întreabă pe prietena sa dacă îşi mai aminteşte de căpitanul akarnanian, cel ce o întreţinuse pe Abroton, apoi se îndrăgostise de ea. Era un ofiţer frumos, îmbrăcat în uniformă roşie, oare îl purise uită? Thais îl ştia foarte bine decân cu câţiva ani mai înainte la sărbătoarea lui Ceres s'a distrat cu ele. Dar să aibe din cauza lui ceva pe inimă. Thais i se plânge că cea mai neruşinată dintre creaturi, Gorgona, ca şi când i-ar fi amică nu s'a lăsat până nu i l-a furat. Tema deci este profesională, vânătoarea de bărbaţi şi concurenţa dură, ca cea din selecţia sexuală preconizată a exista în instinctele animalului de naturalistil Darwin. Thais recunoaşte că aşaceva este penibil dar nu cu totul neobişnuit (în meseria hatairei adăogăn noi cu precauţia necesară, ca să-l secondăm şi pe scoliastul Wieland), doar şi ea făcuse acelaşi lucru faţă de prietena Abroton, i-a luat iubitul fără nici un pic de remuşcare.

Şi-apoi continuă cu bârfa de rigoare demonstrând că din acest punct de vedere femeia se păstrează intactă, de parcă nu ar fi trecut secolele peste ea. Thais se întreabă ce-o fi găsit frumosul căpitan la Gorgona, se poate că de când nu-l întâlnise să fi ajuns orb de tot că altfel ar fi trebuit să vadă că noua lui iubită este aproape cheală, puţinul păr ce-l porneşte la jumătate de cot de la frunte, are buzele palide ca de plump, nasul lung şi pe gât i se pot număra toate vinele. Ca s'o mai îndulcească totuşi îi găseşte şi unele calităţi în statura bine desvoltată, mersul drept şi că are în zâmbet ceva fermecător. Glycera parcă surdă la cuvintele interlocuitoarei sale, ca şi căzută din cerul necazului încearcă să o lămurească, tot atât şi pe ea, sau mai ales pe ea, că frumosul căpitan nu s'a putut îndrăgosti de frumuseţea ei. Aici glăsuieşte mândria femeii rănite, explicaţia o găseşte la mama lui Gorgona, cunoscută vrăjitoare din Tesalia, de meseria acestora am mai auzit la Lucian şi în viitor în Faustul lui Goethe, ele îl vor îndemna să aşeze acţiunea nopţii walpurgice clasice pe meleagurile tesalice. Mama Chrysarion posedă formule magice şi este în stare să coboare cu ele luna de pe bolta cerului, unii spun că şi poate să zboare noaptea. Cine ştie ce i-a făcut bătrâna bărbatului, i-a fi dat vreo băutură vrăjită astfel că acuma pot amândouă să-l jumulească până la piele. Se relevă în recuzita vrăjitoarei din Tesalia băutura, mai bine zis filtrul făcător de minuni, au băut din el sau vor bea, Romeo şi Julieta sau Tristan şi Isolda, puterea legăturii dintre îndrăgostiţi nu poate fi explicată decât prin intervenţia puterilor supranaturale. În cazul dat Glycera caută să explice cum s'a întâmplat orbirea căpitanului că altfel la omul descântat aşa ceva nu-i posibil. Cu toate acestea Thais la urmă înţeleaptă, îi dă sfatul să-şi găsească la rândul ei pe un altul să-l jumulească, pe frumosul căpitan să-l lase să meargă pe drumul său. Iată deci prezentată meseria de hetairă, practicante ale iubirii ca izvor de câştig bunde tot, dar fascinaţia nu-i unică la ea se mai adaogă, cum se cere şi forţele oculte ale magiei, înlocuite în timpurile moderne prin noţiunea subconştientului freudian, considerat drept o mare răscolită de furtuna năpraznică a patimilor. Dialogul respectiv mişcă prin profunda lui sinceritate, autorul creează genul scurt al schiţei în care prin câteva trăsături reuşeşte să desvăluie sufletul femeii, mai bogat ca un univers. Tocmai simplitatea procedeului îi dă o neasemuită măreţie,

posedată şi de caricaturistul genial Daumier sau de mai blândul Spitzweg, cele două femei rămân ca tipuri stabile uneori scăpate în descrierile laborioase ale romanului fluviu. Resursele artistului Lucian din Samosata par să fie inepuizabile, sufletul său se adapă la izvoarele nesecate ale Parnasului veşnic, primăvara lor nu cunoaşte moartea exact ca cei de pe aleile Câmpiilor Elizee.

II. Myrto, Pamphilus, Doris
Myrto îl întreabă pe Pamphilus dacă se va însura sau poate că este deja încurat cu fata armatorului Philo şi că deci a uitat toate jurămintele ce i le-a făcut cât şi lacrimile vărsate. Sărmana Myrto cea mică este uitată pe când ea este gravidă în luna opta. Deci asta e tot ce-a mai rămas din iubirea lui, ea cu burta mare va naşte un copil, lucru deosebit de copromiţător mai ales pentru meseria ei. Ar putea ca să lepede bietul viermişor (Wieland scrie că acest lucru era permis la Greci întocmai cala Chinezi), dar nu se poate hotărâ mai ales la gândul că ar putea un băiat. L-ar numi Pamphilus şi ar reprezenta singura consolare a iubirii ei nefericite. Când va fi mare copilul îl va căuta şi îi va imputa modul crud cu care i-a tratat mama. Din acelaş impuls al femeii rănite dar mândre îl asigură că nu-i învidiază mireasa din cauza frumuseţii ei. O văzuse la sărbătoarea Thesmophorelor cu mama ei pe atunci nici minte nu i-ar fi trecut că pentru ea o s'o părăsească Pamphilus al ei. (Thesmophore = sărbătoare dedicată zeiţei Demeter, Aristofan ar o piesă cu acest subiect.) Dar nu ar face rău dacă întâi s'ar uita la faţa ei, înainte de a oficializa legătura dintre ei, să se uite la ochii ea de culoarea apei aşezaţi încruciş. Dacă l-a văzut pe Philo şi îi cunoaşte modrul atunci e de prisos să-i mai cerceteze copila. Pamphilus protestează şi o întreabă pe Myrto a lui cea mică, oare cât va mai fi obligat să-i audă reproşurile în legătură cu nu ştie ce fată de corăbier privind o închipuită nuntă. Ştie el ceva despre o mireasă dacă-i frumoasă sau priveşte în cruciş? Sau dacă Philo cel chel are o fată de măritat sau nu? Dealtfel el e supărat cu tatăl său, nu de mult au stat în faţa judecătorului. Era dator cu o mie de taleri şi nu vroia să-i plătească, cu multă greutate primise banii chiar dacă nu toţi cum l-a încunoştiinţat tatăl său. Căci dacă ar voi să se însoare ar înconura-o el pe vara sa

Base, fiica lui Demeas, acesta în anii trecuţii mare comandant pentru una ca fata corăbierului Philo? Să-i spună cine i-a băgat în cap astfel de bazaconii sau gărgăunii şi i-a provocat singurăca astfel gelozia ei să aibe cu ce să-şi piardă timpul muşcând în jurul ei? Deci Pamphilus nu se însoară, zice Myrto. De data aceasta bărbatul nu o cruţă deloc. O fi înebunit sau a gustat prea mult din sticlă deşi ieri o întâlnise trează de tot. Myrto povesteşte cum a trimis-o pe sclava Doris să-i cumpere cele trebuincioase pentru naştere şi să-i pună un legământ Lucinei când pe drum o întâlneşte pe Lesbia (Wieland scrie că sclavele purtau numele ţării de origine, Lesbia era din Lesbos, Doris corespundea peisagiului, Lydia de la Lydia), dar fata era de faţă aşa că putea să relateze cele ce i s'au întâmplat. Doris se jură să moară dacă a minţit cu ceva. În faţa primăriei o întâlnise pe Lesbia şi aceasta cu un zâmbet ironic i-a spus că Pamphilus se însoară cu fata lui Philo. Fiindcă nu crezuse vorbele ei o duse până pe străduţă unde locuia Pamphilus şi o rugă să se uite şi să vadă peste tot atârnând cununi de flori, o mulţime de oameni şi un cor cum cântă cu flautiste lidul miresei de nuntă. Pamphilus le lămureşte că nu a minţit nici Lesbia şi bine a văzut Doris, dar nu-i vorba de el ci de un vecin al său cum i-a spus mamă-sa seara când s'a întors acasă că în vecini Chermides, un tânăr cam de vârsta lui o ia de nevastă pe vecinei Aristaneta. Dacă nu-l cred poate Doris încăodată să meargă pe strada lui şi nu numai să privească în stradă dar să se uite şi la poartă ca să constate că nu-i a lor ci a vecinului. Myrto îi mulţumeşte că i-a salvat viaţa că ea nu ar fi rezistat să se ştie părăsită şi s'ar fi spânzurat, dar Pamphilus o linişteşte că totul este în ordine doar i-ar lipsi o doagă dacă ar uita-i pe Myrto tocmai în momentul când ea e gata să-l facă tată. Din acest dialog aflăm că hetaira, ca femeie putea să aibe un copil fără să fie neapărat căsătorită cu un bărbat, aşa erau pe atunci obiceiurile la greci altele ca în societatea burgheză din secolul XIII şi al XIX-lea mult mai severă în moravurile ei. În acest concept hetaira greacă se apropie mai mult de femeia emancipată de astăzi, o Noră de Ibsen mult superioară prejudecăţilor privind dezonoarea socială, cărora le-a căzut victimă tolstoiana Ana Karenina.

În dialogul de mai sus curtezana Myrto iubeşte până la ultimul sacrificiu, gata să-l aducă nu altfel ca figurile marilor eroine romantice ca Manon Lescaut sau Violeta Valery, nici chiar Balzac nu a putut trece indiferent pe lângă ele astfel că a scris cronica măreţiei şi decadenţei curtezanelor din secolul său.

III. Philinna şi mama sa
Mama o mustră pe fiica ei Philinna pentru comportatrea din seara trecută când la ospăţ după ce băuse cam mult (deci se întâmpla şi aşa ceva în viaţă astfel de dame) îl lăsase pe Diphilus ca în văzul tuturor să-l sărute şi să-l îmbrăţişeze pe Lamptias astfel că sărmanul Diphilus care-i povestise toate cu lacrimile în ochi, era să moară de supărare. Şi-o fi pierdut mintea că mai apoi nici nu a vrut să se culce cu el ci s'a trântit pe o sofa unde singură a cântat toată noaptea numai să-i facă lui în necaz. Este asta o purtare, incheie întrebător mama. Philinna crede că desigur băiatul nu i-a spus cum s'a purtat el la rândul său, a lăsato să şadă la o parte în timp ce el se întreţinea cu Thais, prietena lui Lamprias, de parcă ar fi fost singuri pe lume. Când îi făcu semn să nu o neglijeze numai că văzu cum o strânge pe Thais şi o sărută cu atâta patimă încât se părea că buzele lor nici nu se vor putea despărţi. Philinna plânse de necaz dar lacrimile ei îl predispură într'atâta că începuse să-i şoptească ceva la urechea Thaisei, probabil îi vorbise de ea fiindcă cealaltă o privi zâmbind. După ce apăru Lambrias, terminară să se mai sărute şi se aşezară la masă, Philinna lângă Diphilus. Thais se porni să danseze şi fiindcă rochia îi era de-asupra fluerelor îşi arăta cu mândrie picioarele frumoase. După ce reveni Lamprias nu scoase niciun cuvânt pe când Diphilus nu mai contenea să o laude ce frumos dansează, ce exact ţine tactul, cât de amornic îşi potriveşte mişcările muzicii, ce frumos picior are şi multe astfel de complimente. Pe scurt ai fi crezut că era vorba de Sosandra a lui Kalamis (o celebră coloană) şi nu de Thais pe care o cunoştea de la baie unde se scăldau des împreună. Parcă insăşi Thais obocită de atâtea bezele, propuse să-i mai ieie alta locul dacă nu-i va fi ruşine să-şi arate picioarele prea subţiri, provocare ce nu putea fi trecută cu vederea. Putea Philinna să veadă liniştit cum Thais devine regina ospăţului? Aşa

începu să danseze primind multe aplauze, numai Diphilus şedea singur pe perini, plictisit privea în tavan, până în sfârşit obosită se opri din dans. Astfel că îl îmbrăţişă pe Lamprias numai ca să-i facă în ciusă, să-l scoată din sărite. Şi apoi, o completează mama, ca să fie pe deaintregul răzbunată nu s'a culcat cu el deşi el îi jura în lacrimi iubire şi fidelitate. Dar îi aminteşte fetei că nu uite că ele sunt sărace ori a uitat câte au mai primit de la Diphilus că nu ştia din ce ar fi trăit în iarna trecută de nu le-ar fi dăruit Venus acest prieten mărinimos. Cum şi pentru asta, zice Philinna, să se lease umilită şi să sufere toate jignirile din partea sa? Mama cu înţelepciunea ei practică o sfătuieşte să-şi arate mânia dar să pună stavilă sensibilităţii ei. Ar trebui să ştie că iubiţii chiar plecaţi nu întărzie să se întoarcă ţi încă co tot regretul de-a fi greşit. S'ar părea ca fiica ei să fie prea prea strictă cu oamenii şi ar fi de nevoie să aibă grijă să nu întindă coardele până s'or rupe. Dialogul dintre mamă şi fiică, este lipsit de rolul moralizator al părintelui Polonius către fiul său Laerte sau din sfaturile lui Neagoe adresat pruncului său iubit, Teodosie. Din contră, cu multă ironia lucianescă, ni se desvăluie "etica" sui generis, cel puţin pe lista codurilor scrise, a matroanei. Parcă văduvită de orice simţ matern, vede în fiica ei un simplu mijloc de câştig, nu altfel ca atâtea doamne "respectabile, conducătoare de bordele din repertoriul cinicului Guy de Maupassant. Tonul este căldicel şi sentimental, împrăştie arome de budoar cu efect afrodisiac, în dosul lor orice efect criminal se avaporă sub forma unui putti inocent coborât din adra lui Correggio, dacă nu i-am vedea săgeata în mână am uita că este Cupidon, micul zeu căruia nu-i milă, cum zice Eminescu să dea toate vălurile la o parte, şi să ne delecteze cu trupul gol, îmbietor al lui Venus Anadyomene o întrupare a Venerei lumeşti. Contemporanul nostru Rimbaud îi descoperă pe anus, de ce tocmai acolo nu-i greu de ghicit după aventura sa cu Paul Verlaine, un şancru respingător. Dar fiindcă ne-am prea îndepărtat de ka subiect să ne întoarcem telegarii de unde am pornit şi să continuăm cu al patrulea dialog dintre

IV Melissa, Bacchis
Melissa îi cere lui Bacchis să-i recomande una dintre femeile bătrâne care la fel ca cele din Tesalia (leitmotivul vrăjitoarelor din Tesalia apare din nou în concertul simfonic al orchestrei dirijate de Lucian din Samosata) să ştie prin formule magice să facă dintr'o persoană ce urăşte una plină de iubire. Dacă ar duce-o la una şi-ar da toată garderoba şi toate bijuteriile (se vede că averea curtizanelor a rămas neschimbată de trecerea anilor) nu mai ca să-l mai întoarcă la ea pe Charinus, iar acesta în acelaş timp că o urască pe iubita lui Simmiche întocmai cum o urăşte pe ea în momentul de faţă. Bacchis nu poate să creadă că iubitul Charinus nu-i mai cu ea ci aparţine Simmichei, doar din cauza ei s'a certat cu familia pentru că a refuzat să se însoare cu o fată bogată ce i-ar fi dus cinci talanţi zestre. Doar toate acestea le-a auzit chiar din gura Melissei. Acele vremuri au trecut, oftează Melissa. Astăti e a cincea zi că nu l-a mai văzut şi el îşi petrece serile cu Simmiche la prietenul său Pammanes. Cauza nici ea nu prea o cunoaşte. Deunăzi când sosi de la Pireu, unde incasă o datorie pentru tatăl său, Melissa se grăbi să-i iasă în cale ca de obiceiu cu braţele deschise dar el o respinse şi fără să o privească îi porunci să plece la marinarul Hermotimus aşa cum stau numele lor scris pe toate zidurile chiar şi pe un monument de paradă publică. Melissa nu înţelese nimica şi îi spuse asta lui Cherinus dar el nu-i mi adresă o vorbă, refuză să mănânce şi pe sofa s'a culcat întorcându-i spatele. A încercat fata să şi-l apropie dar totul fu în zadar bărbatul a ameninţat-o că dacă nu-i dă pace se scaolă şi pleacă în dric de noapte. Curios din toată întâmplarea era că Melissa nu cunoştea pe nici un Hermotimus. A doua zi trimise pe sclavele ei să vadă despre ce este vorba şi ele găsiră pe o poartă scris: Melissa iubeşte pe marinarul Hermotimus şi mai mare de desubt, Hermotimul, marinarul iubeşte pe Melissa. Bacchis e sigură că e vorba de o glumă săvârsită de unul din tinerii ce nu au altăceva mai bin de făcut. Au vrut să-l necăjească pe Charinus, vestit prin gelozia sa şi ca un copil a crezut farsa fără să mai cerceteza ceva. Cum îl va vedea îi va şopti ea un cuvânt în ureche doar este atât de lipsit de experenţă cu barbă de lapte.

Melissa nu prevede cum l-ar putea întâlni când Charinus ată ascuns cu Simmiche toată ziua şi părinţii îl caută tot la ea nu ştiu unde se află. Cel mai bine ar fi dacă iar face rost de o femeie bătrână cum i-a vorbit la început, una din acestea ar ajuta-o într'o clipită. Bacchis cunoaşte o vrăjitoare destoinică, din ţara dirienilor, o femeie destul de simplă dar care i l-a întors pe Phanias plecat de la ea cam din aceleaşi cauze, după un răstimp de patru luni. Deja ea renunţase să mai spere când descântecele şi-au arătat efectul. Bacchis îşi aminteşte procedeul vrăjitoarei. mulţumită de altfel cu o plată de patru gologani şi o bucată de păine. Urmează descrierea ritualului magic întrebuinţat până mai ieri pe la sate: Mai trebuie să i se dea o porţie de sare, şapte oboli, ceva tămâie şi o făclie. Toate astea le ia în mâinile ei şi mai cere un pahar plin cu vin de miere, băut pe loc. Din partea bărbatului cere câteva bucăţi din hainele sale sau pantofi ori cel puţin anumite fire de păr, ori de nu altăceva ce ai la îndemână. Melissa posedă pantofii iubitului. Apoi Bachhis îşi aminteşte că vrăjitoarea a agăţat pantofii într'un cui, i-a afumat cu tămâie şi după ce-a aruncat sare în flăcări i-a pronunţat numele ei şi al lui împreună. Pe urmă scoase o depănătoare din sân şi o învârti cu mare iuţeală în timp ce bolborosea o mulţime de cuvinte necunoscute. La scurt timp după ce-a terminat Phanias s'a întors la ea şi nu i-a mai dat atenţie lui Phoebis, amanta lui de până atunci aşa de puternică era acţiunea vrăjitoriei. Şi ca să-l strice de tot cu Phobis i-a mai dat sfatul să calce pe urmele paşilor ei cu piciorul drept pe piciorul stăng şi că nurnure: acuma sunt eu peste tine şi tu eşti sub mine! Melissa o roagă pe Becchis să-i aducă îndată vrăjitoarea siriană iar Acis sclava să-i pregătească pâinea, tămâia şi toate cele necesare pentru vrăjitorie. Rolul vrăjii cultivat în iubirea lor de hetaire este redat în toată naturaleţea lui, nu critica sau satira ocupă planul principal al naraţiunii ci credinţa femeilor în actul vrăjii. Transpunerea lui Lucian în modul de a fi şi exprima a femeilor şine de geniul artistului ce ştie să redea şi alte euri decât pe-al lui propriu, cu precădere este un bun cunoscător al sufletului femenin, atât de exploa rar, mai ales de la el încoace, şi că nu-i un mare maestru al lui nu putem să o tăgăduim.

Dacă Glycera şi Thais au refuzat să recurgă la puterea magică, Bacchis şi Melissa sunt roabele ei, în fond încearcă totul, chiar şi mijloacele nepermise, tainice ca săşi recâştige iubitul. Încăodată se observă că ele sânt slujitoare fidele ale Afrodităi Pandemos, iubirea însemnâns şi alfa şi omega, întreg conţinutul vieţii lor dar niciodată nu-i total profană, mereu au ceva sacru în prostituirea lor nobilă, chiar naivă. Tocmai acest ceva sacru greu de exprimat în cuvinte, ansamblul se cere gustat profund până în zona emoţiilor primare, deosebeşte violent pe hetaire de femeile de consumaţie ale zilelor noastre, acesta din urmă îşi vând trupul dar de loc inima. Lucian din Samosata de altfel nu lasă de loc impresia c'ar ridica piatra s'o arunce împotriva adulterei biblice, acuzată de măştile buhăite ale falsei virtuţi a fost ocrotită şi de Învăţătorul Isus. Scena este omortalizată într'o pictură de Lucas Cranach, unde femeia-hetairă este redată ca o Phrine, goală în faţa judecătorilor ei, în acest caz cei ce o privesc. Artistul senzual o reprezintă mult mai senzual ca să nu provoace atracţia curioşilor dar tocmai din această cauză nici unul nu ar putea să ridice piatra şi să o arunce asupra ei. Sub diferite forme, oricât de schimbătoare se pare că hetaira nu va înceta niciodată să joace un rol anumit în viaţa oamenilor, exact aşa cum s'a întâmplat pe vremea grecilor şi nu ar fi nici pe departe prima permanenţă a acestei miraculoase, fenomenale lumi al cărei reprezentant este şi scriitorul nostru Lucian din Samosata. Pe măsura unui mare scriitor realist Lucian se mărgineşte să descrie, să creeze atmosferă, satiricul şi moralizatorul dispare fără urme silueta cu mantie impozantă, a maestrului Copellius, demiurgul antichităţii. Paleta lui atăt de proteică, schimbată de la o povestire la alta, aproape, aparţine acuma unui intimist făuritor de scene interioare în stilul lui Hogart sau Brouwer.

V. Clonarion, Leaena
(Deoarecce Wieland puritanul s'a ruşinat să traducă acest dialog el a fost tălmăcit în germană cum l-am citi noi de Paul Hansmann.) Clonarion îi spune Leaenei că lumea vorbeşte lucruri curioase asupra ei şi anume că bogătaşa Megilla din Lesbos ar fi iubit-o ca şi când ar fi fost ea un bărbat şi că s'ar fi împreunat, una cu alta, după obiceiul dintre o pereche de geburi diverse. Ce e adevărat din toate acestea? (Deci renumele insulei lesbos era consfiinţit încă de pe vremea lui Lucian oricât ar protesta locuitorii ei moderni, ceva o fi cu aceste vorbe că vorba ceea: unde nu-i foc nu iese fumul. Leaena recunoaşte să e adevărat oricât s'ar ruşina şi ar considera că lucrul nu-i natural. (Asta e drept şi rămâne pentru totdeauna valabil chiar şi pentru marii apărători ai homofiliei contemporane. Această împerechere între aceleaşi sexe nu corespunde legilor date nouă de natură deci sunt contra ei, şi prin caracterul acesta de condamnat.) Fiindcă Vlonarion la gândul că femeile s'au îndrăgit între el, consideră că femeia nu-l poate iubi Leaena se apără şi îi mărturiseşte toată dragostea ei şi îi mărturiseşte că femeia a fost de fapt bărbat. (Este de urmărit dacă nu avem de-a face cu un caz tipic de travestit cum astăzi sunt nenumăraţi chiar se mândresc cu acest fals hermafroditism, prin formă îşi ascund adevărata identitate sexuală.) Clonarion nu prea pricepe şi o întreabă dacă nu cumva prietena sa era o Tribasă dintre cele existente la Lesbos, refuză să aibe contact cu bărbaţii dar în acelaşi timp umblă să fericească femeile ca şi când ele ar fi bărbaţi. Fiindcă fata crede că despre o astfel de Tribadă ar fi vorba, Clonarion o roagă să-i povestească tot în amănunt. Aşa dar Leaena povesteşte cum într'o seară la o petrecere organizată de Demonassa, bogată şi cu înclinaţiile Megillei au învitat-o ca în timpul mesei să le cânte. După ce termină să zică din liră fiind târziu, gazda, fiind tărziu şi ora de culcare a poftit-o să se aşeze în pat între ele două. La început au sărutat-o cum fac bărbaţii, nu numai cu buzele dar şi-au deschis uşor gura şi s'au folosit de limbă, îmbrăţişându-o şi mângâindu-i sânii. Din partea ei Leaena încă nu era lămurită ce urmăresc. Dar în sfârşit Megilla, înfierbântată ca de foc îşi scoate peruca foarte

bine făcută şi apăru aproape complet tunsă ca un bărbat atlet. La o astfel de arătare fata se sperie iar când ea o întrebă dacă văzuse vreodată un tânăr mai frumos es răspunde că-i Megilla deci nu-i vorba de niciun tânăr. Femeia se răsti să nu o facă femeie odată ce se chiamă Megillus, că căsătorit de mai mult cu Demonassa şi aceasta îi este femeie. Leaena începe să râdă şi îndemnată de ascunsa curiozitate ştiinţifică vrea săştie cum poate să fie bărbat şi nimeni nu o tratează ca atare sau va fi fost rătăcită pruntre femei cum se povesteşte şi despre Ahile că s'a ascuns în mijlocul robelor de purpură ale fecioarelor. Dar anamneza merge până la amănunt şi o chestionează dacă cumva posedă caractere bărbăteşti şi deci face dragoste cu Demonassa precum un bărbat. Sincer ăi răspunde Megilla că de fapt nu are organ bărbătesc, dar nici nu are nevoie fiindcă felul ei este atât de particular încât celor ce se culcă cu ea le provoacă plăceri mult superioare practicilor obişnuite. Deci continuă de pe aceeaşi poziţie Leaena o fi hermafrodit, deci dintre acele tipuri ce poartă organele ambelor sexe. Dar Megilla o contrazise susţinând că a bărbat complet. Atunci Leaena îşi aminteşte de un flautist beoţian, Ismenodora, acesta îi relată că la Teba o femeie deveni bărbat, profet renumit cu numele Teiresias. Megilla clarifică situaţia şi zice că ea a venit pe lume ca toate celelalte femeie, dar după simţuri şi poftă este bărbat şi cu nimic inferioară lor. Bine şi-a întitulat romanul St. Zweig Simţuri rătăcite, nu altfel cu mul înaintea lui le vedem prezentate în dialogul său de Lucian din Samosata. La urma urmelor ni se descrie cu toată obiectivitatea cazul clinic al unei lesbiene antice, fără aberaţiuni somatice, impulsionată doar de ceea ce Freud, Adler sau Jung mult mai târziu vor socoti a fi întunecatul inconştient al omului scenă pe care cu amintirile din cea mai depărtată copilărie, pot să se elibereze patimile cele mai perverse cu tăria necruţătoare ale Furiilor şi Gorgonelor mitice. Dacă respectăm acest punct de vedere atunci Perseu-imortalizat într'o sculptură a lui Benvenuto Cellini - sau Hercule ucigându-le ar juca rolul superior al Raţiunii, a conştiinţei organizatoare, deşi marele filozof Kant susţine că în subconştientul nostru avem săpate nu numai viciile ci şi virtuţile cum de pildă imperativul categoric al moralei. Interiorul omului deci ar fi manicheic, paradis şi iad în acelaşi timp, de unde posibilitatea de educare a lui chiar şi cu violenţa cum incerca sfântul Antiniu să-l alunge pe diavol din lăcaşul său interios. De altfel întreaga evoluţie spirituală a omenirii se caracterizează tocmai prin învingerea instinctelor oarbe spre raţiune şi

virtute percepte ce în contemporaneitatea nostră sunt cu ştiinţă uitate, vorbindu-se de tabuurile sexuale nu se urmăreşte altăceva decât ca fiinţa umană să ajungă robul lor deci tocmai ce de-a lungul secolelor s'a trudit să nimicească după exemplul luptei lui Iacob cu îngerul sau al Sfntului Gheorghe cu balaurul, sub călăuza luminioasă a creştinismului. Deci reacţia ultimă vine din partea evului materialist şi ateu, degradant pentru nobila condiţie umană. Dar să nu lăsăm personajele lui Lucian să tânjească prea mult în timp ce noi cu divagaţiile noastre divagăm ca iezii noateni pe pajiştele Primăverii. Megilla îi promite Leaenei că are ceva egal cu arma bărbătească, deci să vină să vadă. Fata nu poate rezista ispitei mai ales că o rugase atât de frumos, îi mai şi dărui un colier cât şi o haină fin ţesută. Apoi o îmbrăţişă ca un bărbat, o sărută până respiraţia îi devenise mai grea şi păru să aibe o plăcere de-a dreptul extatică. La acest punct de vârf Lucian ştie să de oprească şi când Clonarion vrea să ştie ce i-a făcut şi cum, Leaena iubite lui ar trebui să-i spună despre toate în amănunt, fata bineînţeles nu-i satisface curiozitatea, lasă totul în suspensie, ascuns misterios după perdeaua volputăţii roşii: "Nu-mi pune întrebări atât de nepotrivite. Au avut loc lucuri ruşinoase. Nu, pe zaiţa Afrodita, nu-ţi voi mai spune nimica mai departe." Aşa dar Hetairele slujitoare ale lui Venus Pandemos adică cea lumească erau iniţiate în toate secretele iubirilor trupeşti, chiar şi cele socotite a fi contra naturii sau perverse.

VI. Krobyle şi Corina
Krobyle e bucuroasă că fata ei a aflat că nu-i chiar aşa de îngrozitor să-şi piardă virginitatea cum şi-a închipuit. Frumosul tânăr cel ce-a învăţat-o amorul le-a lăsat ca început nici mai puţin de o mină pe care ea îşi va putea cumpăra un minunat colier. Corina satisfăcută o roagă pe Krobyle să-i cumpere cât mai repede şi încă una cu rubine cum are Philenis.

Dialogul cuprinde discuţia dintre matroană şi ucenica ei cu toate dedesubturile nu întotdeauna prea luminoase, după cum s'ar zice că e şi riscul meseriei de a-ţi vinde trupul şi sufletul pe aur. Krobyle îi promite să-i cumpere ceva cum numai în vis şi-ar putea dori. Dar ar vroi să-i atragă atenţia asupra altor moduri de-a trata bărbaţii, fiindcă ele nu au alt mijloc de a se întreţine decât acesta. (Caracterul profesional este relevat cu sângele cel mai rece.) Doar ştie cât de greu au dus-o în ultimii doi ani de când tatăl lor e mort. Cât a trăit el nu le-a lipsit nimica. Era gravor în Pireu, cu un renume ce mai persistă şi astăzi, fiecare ştie să un muncitor ca Philinus nu se mai naşte a doua oară! După sfârşitul său a fost obligată să-i vândă sculele şi cu cele două mine au trăit până cu greu din lucrul ei de fiecare zi abia le-a putut asigura existenţă în speranţa că atunci când Corina va ajunge mare va fi în stare să o întreţină pe mamă-sa iar pe ea însăşisă se pună într'o situaţie prosperă, să câştige bani astfeă ca să-şi poată cumpăra rochii frumoase şi să aibe fete să o servească. Deoarece Corina încă nu-i lămurită deplin asupra misiunii ei, Krobylea îi dă un răspuns lipsit de orice echivoc, Femeia intră total în postura matroanei cu aliura Sibilei reprezentată în fresca din Vila dei Misteri din Pompei, în fastul vorbelor ei îşi uită rostul de mamă nu o mai înteresează decât iniţierea în tainele amorului plătit, numele ei se potriveşte cu cel de Kuplerin din limba germană, mult observat în comediile lui Shakespeare, vestitul Falstaff este victima unei o astfel de intermediare şi incă sunt multe. Astfel Corina de aici înainte, ca să-i meargă din plin, se va distra pe la petreceri cu domnii tineri (juni corupţi i-ar numi Eminescu) iar pentru bani peşini (deci să nu fie cumva păcălită după priverbul Ce-i în mână nu-i minciună) de va culca cu ei. Deci ca Lyra fiica lui Daphnis, care este o hetairă. (Wieland în nota sa ne lămureşte că tânăra Corina era o fată de cetăţean bine văzut din Atena deci crescută ca atare. Pentru lume situaţia de hatairă oricât de privelegiată se arăta totuşi pentru o fată cinstită reprezenta o meserie degradantă. Interesant remarcă autorul nostru că pe naiva Corina, de altfel nici nu-i mai atât de naivă cum am văzut, pare să se sperie mai mult de numele de hatairă decât de ceea ce ae avea de făcut.) Krobyle îi aminteşte de bogăţia Lyrei şi de numărul amanţilor ei. De ce să plângă? Nu vede cât de mare e număru hetairelor şi ce bine câştigă? (Spiritul practic,

amoral al Krobylei aparţine unui caracter bine definit !!!) O cunoscuse înainte pe fiica lui Daphnis până nu începuse să se ocupe cu bărbaţii. Dacă purta pe ea o tdreanţă şi acuma este plină de aur, rochii elegante şi o mulţime de servitoare în jurul ei. Kleobys jură pe Adrastea, aşa să o pedepsească dacă nu spune adevărul. (Wieland scrie că Adrastea este un alt nume al lui Nemesis, venit de la un rege bătrân al Argosului şi Sicyonului, cel ce-a clădit primul templu în cinstea ei. Într'un pasaj din capitolul al 33-lea al cărţii lui Pausanias asupra Aticei, se aminteşte că mai ales îndrăgostiţi au luat-o pe Nemesis drapt patroana los de aceea Lucian pune aşa de des pe hetairele dialogurilor sale să jure atât de des pe Adrastes.) În continuare Krobyles îşi desfăşoară talentele de învăţătoare, maestră în educaţia hetairelor sale corespund unui mic tratat pedagogic. Astfel Lyra se îmbracă întotdeauna curat şi plăcut, este prietenoasă cu fiecare dar nu izbucneşte într'un râs puternic după cum îi obiceiul Corinei ci etaleaţză întotdeauna un zâmbet discret şi atrăgător pe gura ei. (Astăzi acest zâmbet se chiamă, studiat, propriu artiştilor de cinematograf, fotogenic.) Cu bărbaţii ce vin la ea sau îi cheamă dânsa se manţine nici în rezerva rece dar nici în obrăznicia necuviincioasă, adoptă drumul de mijloc (acesta era şi crezul poetului Horaţiu în alte domenii ale viaţii), ea nu decepţiona pe niciunul în aşteptările sale dar nici nu li se arunca în braţe. La ospeţe nu se îmbată niciodată (aşa se face doar de râs şi provoacă dispreţul bărbaţilor) şi nici nu se umple cu mâncare asemenea oamenilor ce nu au stil de a trăi ci atinge abia toate cu vârful degetelor fără să-şi umfle obrajii şi bea încet, nu dintr'o răsuflare ci în mai multe intervale. Lecţia asupra felului cum trebuie să se comporte o hetaira este de un înalt nivel pedagogic, totuşi credem că Sappho în colegiul ei de pe Lesbos îşi pregătea elevele pentru un alt scop şi poate că în multe dragostea ei ideală a fost pe nedrept comantată cu înţelesuri ce-i lipseau, între aceştia se înscrie cum am văzut şi autorul nostru Lucian. Poate că Sappho trăia în lumea ce gândea în mite şi vorbea în poezii, mult mai apropiată de versul pur al poetului Eminescu decât de mentalitatea realistă a contemporanilor la care tipul social venerat a devenit hetaira şi nu Cornelia, mama Grechilor sigur mai lângă sufletul lui Sappho decât al celui alexandrin şi roman de mai târziu.

Corina naivă, nu cunoaşte formele impuse de etichetă, în aceata se vor educa şi curtenele lui Racine sau Mooliere cultivatoare ale preţioaselor ridicule, şi întreabă dacă va trebui să bea încet chiar şi dacă ăi va fi sete. Krobyle se grăbeşte să-i arate că tocmai atunci să nu-şi piardă masca convenieţelor de pe faţă, ar fi ca şi o probă de stăpânire de sine. Să nu-şi deschidă în continuu gura gata la orice discuţie ci să nu vorbească mai mult decât se cade, să nu facă glume pe socoteala altuia şi să nu observe pe nimeni înafara interlocutorului ei. Până aici se cizelează purttările unei onorabile dame de salon dar mai departe nu se ocoleşte şi sfaturile privind meseria hetairei, adică în momentul când au ajuns la pat să nu sîvârşească nicio uşurătate sau necuviinţă, atenţia să fie îndreptată numai la cucerirea inimii bărbatului din care ea urmăreşte să facă un adevărat amant. (Wieland atrage atenţia că Krobyle are înaintea sa doar interesul câştigului, obişnuit la un client dar mult mai mărinimos la un îndrăgostit şi arta aceasta nu trebuie să-i scape de la început debutantei Corina.) Prin urmare iată calităţile Lyrei, continuă Krobyle, şi de ce toţi vorbesc numai bine de ea. Este suficient să o aibe model mereu şi astfel vor fi fericite. (Să se reţie că Krobyle se rereă tot timpul la plural adică şi la mamă şi la fată deci Corina prin noua ei profesiune devine un fel de cap de familie cu datoria de a-şi întreţine şi mama. Încăodată se constată cât de ingrat e rolul acestei vânzătoare de copil, Krobyle.) Curioasă Corina doreşte să ştie dacă toţi bărbaţii ce-o vor închiria vor fi ca Eukritus, iubitul din noapte trecută. Krobyle ca să-i deschidă apetitul, cu viclenia vulpei bătrâne, o asigură că va avea şi mai buni. Mulţi vor fi mai în vârstă şi mai bărbaţi, dar se vor anunţa mulţi tot atât de frumoşi şi bine făcuţi. La nedumerirea Corinei dacă şi cu ceu urâţi i se vacere să se culce, Krobyle îi răspunde fără nici un echivoc! Da cu toţi fiindcă tocmai cei mei bătrâni şi urâţi plătesc mai bine în timp ce domnii frumoşi îndrăgostiţi în ei înşişi îşi preţuiesc şi frumuseţea în praţul lor. De aceea Corina va fi atentă mereu la cel ce plăteşte mai mult dacă va vroi ca cei din jur când iese pe stradă să-i admire bogăţia şi cât de fericită şi-a făcut mama! În cele de mai sus Krobyle a însinuat că fiica ei are însuşiri mult superioare Lyrei şi să deci un viitor mult mai înfloritor, nu-şi doreşte decât ca ea să fie sănătoasă şi lucrurile se vor împlini de la sine. (Wieland nu scapă

ocazia să arate rezerva Krobylei mai bine spus teama faţă de Afrastea sau Nemesis că ar putea să-i ia darul sau săţi tulbure norocul, prin pedepsirea mamei fiica să-i fie scoasă din circulaţie. Caracterul negustoresc al Krobylei merge până în casa zeilor !!!) Ultimele cuvinte ale mamei-matroane satisface pe toată lumea cel puţin în mentalitatea ei, de vânzătoare a propriei sale fiice, adică parazit al ei! Dacă Corina îi va urma sfaturile va ajunge în curând prima dintre toate celelalte. Acuma să meargă să se scalde, poate să vină tânărul Eukritus iarăşi, cel puţin aşa ia promis când a plecat. (Deci şi clienţii ştiau cu cine să ducă tratativele de rigoare.) (Wieland comentează moralitatea discuţiei dintre mamă şi fiică bineînţeles cu mentalitatea secolului său încă neluminat de piesele lui George Bernard Shaw de pildă, şi cu toate acestea cu toată puritatea sa ştie să păstreze un echilibru demn de admirat. Krobyle se află într'o situaţie foarte precară astfel că încercarea ei de a-şi iniţia fiica în meseria hetairelor se justifică şi cetăţenii din oraşele mari din aceeaşi pătură socială nu-i vor lua acţiunea în nume prea rău. Profesiunea de altfel Corinei nu era una onorabilă dar grecii o admiteau. Deci Krobyle prin sfaturile ei nu-şi face decât datoria, nu altfel o învaţă şi Socrate la Xenofon pe frumoasa Theodota. În dialogurile sale Lucian nu caută să prezinte figuri demne de admirat sau de imitat ci doar să zugrăvească anumite obiceiuri şi prin ele să cunoaştem anumite tipuri umane pe autor îl înteresează doar adevărul reprezentărilor sale de aici şi comparaţia noastră cu un Balzac al antichităţii. În ce priveşte sentimentele cititorului, încheie puritanul Wieland, fiecare este liber să judece după simţirea sa, pe acestea caută să le modifice, cu mult cinism amintitul mai sus George Bernard Shaw.) În comun acord cu Wieland, subliniem din nou capacitatea lui Lucian din Samosata de a se acomoda momentului dat, altul şi de tot nou. Fără nicio participare personală - din partea aceluia ce ne-a dat mai înainte şi datele sale biografice în amănunte de admirat - ştie se distanţeze olimpian, să descrie astfel ca lectorul să-şi facă singur părerea lui exact cum se întâmplă cu măreţie şi decadenţa curtezanelor zugrăvite de marele şi inegalabilul Honore de Balzac atât de des pomenit în rândurile de faţă.

Să recunoaştem că măsura dialogului se petrece pe treptele cele mai de joc. O mamă îşi prostituiază fiica, îi arată cum trebuie să treacă prin patul bărbaţilor numai pentru a-şi asigura în primul rând ea existenţa ei astfel că fără doar şi poate Krobyle este o cădoaşă lipsită de scrupule, un peşte femenin, parazit pe spinarea propriei sale fete. Desigur că Lucian descrie aici situaţia hetairelor timpului său, întreţinute şi amante de profesie, încadrate bine în formula prostituatelor sacre întrebuinţată de Marin Preda, deosebite de slujitoarele din bordeluri sau din templele Orientului. Autorul nostru dă vălurile la o parte de peste lucruri şi ne arată esenţa faptelor fără fardul şi strălucirea budoarelor, ne confruntăm cu tipul celei ce se vinde pe bani chiar dacă este mai cultivată cum sigur nu numai Aspasia soţia lui Pericle a fost între ele. Iar o accentuez câ moravurile erau altele ca cele de astăzi, pe atunci împreunarea dintre bărbat şi femeie, avea, vrem sau nu, şi ceva divin în ea, făcea parte din ritualul dedicat zeiţei Afrodita. Să nu se uite să serbările dionisiace corespondeau unor adevărate orgii sexuale la care participau cele mai onorabile doamne, ca Agave cea ce şi-a omorât în rash pe fiul Pentheu sau să mai adaogăm că vestalele când l-au primit pe Antoniu la Efes erau cele mai distinse doamne ale oraşului. Acestea prin povestea celebră a văduvei din Efes oricât de labile în sentimentele lor tot nu se pot califica printre prostituatele de profesie nici de nivelul hetairelor ci formau pătura respectabilă a cetăţii, devenită curând unul din centrele principale ale creştinismului pe una din colinele din apropiare a fost înmormântat apostulul Ioan venit de pe insula Patmos unde a compus Apocalipsa biblică. Cu toate că meseria de hetairă nu era una lăudabilă totuşi prin împrejurările sociale date se judecau altfel să nu uităm că pe acele vremuri, jaful şi tâlhăria aveau un alt caracter etic decât astăzi. Interesant că în societatea liberală contemporană după aproape 2000 de ani de progres technic, omenirea iar a ajuns la înţelepciunea că meseria de hetairă este una folositoare dacă nu tocmai onorabilă. Intr'o societate de consum fără nicio urmă etică, robită banului şi materiei singurul lucru important este să-ţi câştigi banii prin care să-ţi ai asigurată existenţa după dictonul câ "Scopul suză mijloacele".

Astăzi Klobyle nu-şi mai prostituiază decât rar fiica fiindcă la vârsta Corinei au avut grijă să se înstruiască de mult în profesiunea aducătoare de bani în bonul cel mai comod ca vânzătoare de plăceri în felurile cele mai perverse. Aşi aminti că în oraşul New Castle din Anglia femeile casnice îşi lasă soţii şomeri acasă şi copiii ca să facă strip-tease adică să se dezbrace goale în faţa ce lor ce au bani să plătească. Până la urmă toţi sunt mulţumiţi, iar femeia mai prostituată decât dacă s'ar fi culcat cu un bărbat, se arată şi ea încântată că are micul capital pentru a-şi nutri familia şi încă ceva de-a supra. Socotind că astfel de practici sapă sistematic la temelia familiei şi a statului deschizând drumul barbariei comuniste, în ce priveşte pe hetairele antice le găsim multe amendamente, de altfel ne vor ajuta în această muncă dialogurile lui Lucian, că altfel ar fi adoptat biciul satirei şi nu portretizarea scenică de tot obiectivă, procedeu de a înfăţişa un rău oarecum necesar crescut aproape pe măsura firii umane. Deci să-l urmărim cu atenţie în cele următoare.

VII. Musarion şi mama ei
Parcă pentru a veni întru întâmpinarea noastră şi a ne arăta că dracul nu-i chiar atât fe negru precum pare, Lucian ne poartă imediat la discuţia vaporoasă şi nu lipsită de inocenţă, mai ales dintr'o parte, între Musarion şi mama ei. E posibil că autorul caută să estompeze duritatea dialogului anterior, Krobyle însă rămâne cu tăria unui personaj shakesperian, mai tare decât Shilok fiindcă puterea ei pare de neînvins. Mama ironic îi aduce la cunoştiinţa lui Musarion, că dacă vor mai avea încă un amant ca tânărul Chaereas, atunci cel puţin ar avea timp să aducă prinos lui Venus Pandemos o capră albă, Uraniei ţi celei din grădini câte o vacă iar pe Plutodeira s'o împodobească cu cununi de flori ca şi când ar fi cei mai fericiţi oameni din lume. (Desigur tonul este de bătaie de joc ca să se deducă tocmai contrariul. De reţinut că sunt amintite iar cele două Afrodite, Pandemos şi Urania, nu altfel ca'n Amorul profan şi divin anticul nu făcea o deosebire tranşantă între ele. Wieland ne lămureşte că Plutodoteira ar fi Cerea cea cântată într'unul din imnurile eleusine.)

Dar cu tonul devenit ceva mai serios, mama îl laudă pe mărinimosul Chareas, până acuma venit întotdeauna cu mâna goală nici cel puţin o batistă, o pereche de pantofi sau o cutie cu pomadă n'a fost în stare să-i aducă. Numai cu promisini şi la nesfârşit împinse speranţe că dacă îl va moşteni pe tatăl său şi va fi totul al lui, dacă, dacă ... Probabil că i s'a jurat fetei că o şi ia în căsătorie. Opus cuvintelor mamei, o disimulată Krobyle, Musarion apare de o puritate albă, fiindcă l-am pomenit pe Shilok, să o comparâm cu Porzia din aceeaşi piesă a marelui Will. Fata recunoaşte că a cerut-o de nevastă şi că s'a jurat pe cele două zeiţe (Wieland: Ceres şi proserpina) şi Polias (Wieland: Minerva Polias). Mama o declară nebună dacă crede aşa ceva. Şi pentru asta i-a dat nu de mult să-şi cumpere cununa, fără să ştie mama ei inelul, fiindcă el nu avea nici un ban? Şi unde sunt cele două coliere ionice, fiecare cântărind doi darici, făcute cadou de comandorul Praxias, pentru ea exores confecţionate în atelierele din Efes? Toate nu mai sânt! Sigur că tânărul Chaeres a avut nevoie de bani ca să dea un ospăţ tinerilor de vârsta sa. Şi câte voaluri sau desuuri i-a dus el cadou nici nu le mai pot număra. Într'adevăr, iubitul ei este o adevărată comoară, mai bună nu ar fi putut găsi! (Necazul mamei se ascunde sub masca ironiei uneori cu gust de venin încă nevărsat). Dar pentru aceasta este frumos, sare în apărarea lui Musarion, are o bărbie fină şi cu lacrimi fierbinţi îi declară cât o iubeşte. Ca singurul fiu al Dinomachei şi al areopagitului Laches (arepoagul după Ammianus Marcellinus judeca peste zei) aşteaptă va tatăl său să moară ca să se poată însura cu ea. (Se vede că familiile onorabile tratau legăturile matrionale cu o hetairă drept mezalianţe şi subliniem că în conştiinţa curată, de eroină shakespereană a lui Musarion banul, spre marea ei cinste nu joacă absolut nicio importanţă). Deci conclude cu spirit practic, mama când vor avea nevoie de o pereche de pantofi şi cismarul o să le ceară bani ele îl vor asigura că încă nu au, dar trăiesc cu speranţa să posede pe viitor o mulţime. Brutarul o să fie liniştit după aceleaşi formule iar pe proprietarul casei le va pretinde chiria, o să-l roage să le păsuiască până la moartea bătrânului Kaches că apoi după nuntă se vor achita mărinimos. Oare nu se ruşinează că dintre toate hetairele e singura fără cercei, fără colier la

gât, nici cel puţin o cămaţă tarentină nu are. (După Wieland e vorba, probabil de o bucată de lână, fin transparentă fabricată la Tarent din ea se croiau cămăţile feelor elegante respectiv hetaire.) Musarion vrea să ştie dacă pentru că sunt mai înzorzonate ar fi ele şi mai fericite. Dar mama de-acum nu pierde replica tare. Dacă nu sunt mai fericite se arată înţelepte şi maestre ale profesiunii lor. Nu se lasă seduse de vorbe goalele goale pe care tinerii de teapa lui Chareas le au cu duiumul pe buze. Din păcate Musaion (asta este perspectiva mamei cel puţin) este un suflet credincios şi-l iubeşte numai pe iubitul ei Chareas. Cum l-a tratat pe tânărul acarnean, ţăran pe care tatăl său l-a trimis cu un butoi de vin la piaţă? Nici acela nu avea barbă dar cu atâta mai plină punga. Un astfel de clieant ce oferise două mine puse masă îndată, a ştuit să-l respingă pentru Adonisul Chareas. De-acum mama abia-şi mai poate stăpâni supărarea dar cu atâta mai sinelie apare candoarea lui Musarion. Doar nu era să-şi lase iubitul şi să-şi petreacă timpul cu un prost de ţăran. Asta ar fi fost un schimb minunat! Mama recunoaşte că nu-i decât un fiu de ţăran şi nu miroase prea bine dar ca a avut contra lui Antipho, fiul lui Menecrates, cel ce i-a oferit o mină? Acesta este un tânăr fin şi orăşan la fel ca Chareas. De ce l-a respins şi pe el? Musarion o asigură pe mama ei că Chareea a ameninţat-o că-i omoară pe amândoi dacă numai odată o prinde că se întâlneşte cu el. Mama nu găseşte astfel de ameninţări ca ceva neobişnuite şi apoi ca hetairă de ce să nu aibe un amant şi să trăiască nevinovată ca o preoteasă a zeiţei Cerea? Dar nu mai vrea să audă nimic despre aceasta. Sărbătorile lui Cerea - Haloa - încep chiar în acea zi, ar dori să ştie ce cadou îi aduce iubitul? Musarion îl apără cu drag doar bietul drăguţel nu are nimica ce i-ar putea aduce? Mama nu pricepe cum nu poate el găsi un mijloc de tors bani de la tatăl său, prin înşelătoriile vreunui sclav, sau de ce nu o roagă pe mama lui. Nu i-ar putea ameninţa că dacă nu-i dau bani pleacă să se întoleze soldat? Dar stă cu mâinile la piept, nu face nimica, fără să dea ceva le împiedecă şi pe ele să ieie de la cei mai darnici decât el. Musarion ar trebui să fie mai înţeleaptă şi să se gândească bine că nu va avea întotdeauna optsprezece ani. Sau îşi închipuie să Chareas când va fi

bogat nu-i va recomanda mamă-sa o mireasă cu mai multe mii, şi-i va rămâne tot credincios? Crede că o să-şi mai amintească de jurăminte şi sărutările date când o să-i pună cineva o zestre de cinci talanţi înainte? Dar Musarion nu poate fi convinsă prin nici un argument, ea-i sigură că Chareas nu-şi va călca promisiunea şi o dovadă în acest sens este refuzul femeii ce o ar fi vrut-o aproape cu forţa familia pentru el. Decomandată şi mamă-sa se declară învinsă dorindu-i să nu se înşele dar ea-i sigură că Musarion se va mai gândi la vorbele ei. Sentimentele sunt amestecate de matroană şi mamă în egală măsură spre deosebire de profilul conturat în domeniul primei, al Krobylei, tare ca o efigie din piatră şi grea cum zice Baudelaire că-i sunt amintirile grele ca pietrele. Această simpatică şi încăpăţănată Musarion restebileşte în ochii noştri, a posterităţii severe pe vestitele hetaire, când mai existau între ele, chiar şi dacă puţine, care nu se vindeau ci iubeau pe un bărbat, pentru iubitul lor se sacrificau sau dacă din întâmplare se lăsau întreţinute de el nu se gândeau să-l înşele. De bună seama Musarion este sora mai mare a vestitelor curtezane ale secolului al XIX-lea, amintite la început, deci ca întotdeauna ne-am pripit dacă am condamnat fără nici o rezervă, încărcaţi ca Atlas de coloanele cerului şi pământului, de prejudecăţi contra hetairelor antice. De altfel nu numai Lucian ci atâţia scriitori după el au arătat îngăduinţă faţă de tipul hetairei Musarion, au ştiut să-i aprecieze inocenţa de eroină shakesperiană.

VIII. Ampelis, Chrysis
Dialogul conţine discuţia dintre două hetaire, Ampelis cu o experienţă de douăzeci de ani, a doua abea de optsprezece ani. Tema: gelozia. Ampelis consideră că bărbatul care din gelozie nu se supără pe femeia lui, nu-i administrează nicio palmă, nu-i tunde părul complet de pe cap sau nu-i rupe rochia de pe corp, acela nu poate să fie considerat cu adevărat îndrăgostit. Chrysis se întreabă dacă nu există şi alte semne de recunoaştere ale iubitului.

Ampelis este de părere că cele de mai sus aparţin îndrăgostitului înfocat. Toate celelalte, săruturi, lacrimi, jurăminte de credinţă veşnică, dese revederi se pot găsi la orige iubit nou, dar numai adevăratul foc aprinde gelozia. Dacă Gorgias, cum ea zice, o urmăreşte tot timpul şi e gelos ca un balaur atunci Chrysis să se bucure şi să-i dorească niciodată să nu facă altfel. Chrysis deci ar trebui să-l lase s'o bată mereu? Aceasta nu chiar o linişteşte, Ampelis, dar să nu-i dea ocazia să o vadă cu alţii căci dacă nu ar iubi-o ar fi el atât de furios când ar şti-o în braţele altuia? Chrysis nu are pe altul. Dar iubitul ei şi-a pus în gând să-l creadă pe un anumit domn bogat curtezanul ei numai fiindcă din întâmplare i-a pronunţat numele. (Chrysis descrie ceeace se zice că este adevărata gelozie, numai închipuire şi născocire a fanteziei bolnave cum i se întâmplă şi lui Otelo condus la crimă de iscusitul Iago.) Ampelis nu-i prea instruită în materia respectivă şi găseşte şi această manifestare a lui Gorgias de bun augur, când el bănuieşte că domni bogaţi ar putea să-i facă curte. (Explicaţia e tipică pentru o hetairă experimentată, dată cu toate unsorile gata să se transforma în matroană, de altfel nu-i departe de aerele docte ale acestora.) Concurenţa îl va pune pe gânduri şi prin mâmia lui va ajunge la concluzia că i se impune să fie mai darnic dacă nu vrea să o pieardă. Chrysis nu vede nici un semn de dărnicie cu toate că bate, şi urlă dar de dăruit nimic mai mult. Ampelis o linişteşte şi îi spune să mai aibe puţintică răbdare fiindcă geloşii sunt cel mai uşor de prădat. Chrysis tot nu înţelege de ce stăruie Ampelis că-i bine ca ea să primească atâtea bătăi. Ampelis în continuare îi ţine o adevărată dizertaţie asupra felului cum o femeie poate cuceri un bărbat, cuvintele ei sunt scoase dintr'un Ars amandi plin de rafinament femenin.

Ea crede că doar cu puţină artă ea l-ar putea face pe gelosul iubit cel mai îndrăgostit om din lume. Vorbeşte bazată pe vechimea ei de douăzeci de ani în meseria de hetairă. Chrysis datorită prea marei fidelităţi şi frică de gelozie şi-a răsfăţat amantul. Ar fi de nevoie ca pe viitor să-i dea şi mai multe motive de gelozie şi mai ales să-i arate să o poate pierde foarte uşor. Atâta timp cât el era sigur pe iubirea femeii, patima lui lâncezea şi ea îi devenea sclavă în loc să-i fie stăpână. Astfel o să-i povestească ce i s'a întâmplat îneinte cu câţiva ani. Demophantus, zeraful ce locuie în spatele lui Pocile, era pe atunci amantul ei. Nu-i dădea niciodată mai mult de cinci drahme odată şi nu se dădea înapoi să o joace la domni şi asta fiindcă săgeata iubirii nu pătrunse adânc în inima cămătarului, nu-i făcuse nici cât o împunsătură de ac. Nu suspina, nu plângea, nu venea târziu noaptea la poarta ei, pe scurt totul era că uneori dormea la ea şi asta destul de rar. Intr'o zo găsise la ea pe zaraful Kallides căruia îi deschisese uşa pentru zece drahme. Demophantus fu respins şi părăsi casa după ce înjură cu străşnicie. Şi-a închipui că femeia o să-l recheme dar fiindcă aşa ceva nu se întâmplă reveni el după alte câteva zile, când Kallides i-i luă iar înainte. De data aceasta Demophantus se încălzi deodată, focul începu să ardă şi atâta bătu până i se deschise uşa. Atunci dădu buzna în casa lui Ampelis, plângând şi spărgând toate în jur, ameninţănd că se sinucide, o bătu pe femeie şi îi smulse hainele de pe trup, pe scurt se purtase ca unul ce tocmai înnebunise. La sfârşit ca întreaga comedie să fie completă i-a plătit o mie de taleri numai ca să fie a lui singur pentru opt luni de zile. Soţia lui povestea la toată lumea că Ampelis l-a înnebunit cu un elixir de iubire dar această băutură nu era alta decât gelozia. Aceasta este mijlocul vrăjitoresc pe care îl recomandă lui Chrysis ca să-l subjuge pe Gorgias. Ar merita oboseala deoarece tânărul va primi o mare moştenire de la bogatul tatălui său. Ampelis îi recomadă lui Chrysis cea neexperimentată, să se culce şi cu alţi bărbaţi dar inima să şi-o păstreze numai pentru unul, şi dacă aşa ceva e posibil disputa pro şi contra nu s'a încheiat până în zilele noastre. Oricum am înaintat ceva mai profund în psihologia, atât de proteică a hetairelor, aceastea posedă arta nu numai de a cuceri pe bărbat în pat ci să-l stăpânească şi prin toată fiinţa şi purtarea lor.

Lucian din Samosata se pare că scrie prin dialogurile de faţă un tratat pentru şcoala femeilor, elementar dar absolut necesar pentru cele ce se vor orientate şi mai ales bine intruite în meşteşugul de a domina în legăturile lor cu bărbaţii. Strinberg în Dansul morţii descrie între doi bătrâni relaţii devorante dar cum constatăm lupta începe cu mult înainte fiecare doreşte să domine cu puterile armelor sale. Tema emancipării femeii atât de strapaţată în secolul trecut şi oficializată prin celebra Nora lui Ibsen este de când lumea numai că formele diferă. Aici să nu-l uităm şi pe Aristofan cu Lisistrata sau Adunarea femeilor. Greşela contemporanelor noastre constă în faptul că ele se vor egale bărbatului ceea ce de la natură e hărăzit ca imposibil deci din acest punct de vedere lupta lor e una contra naturii. Mai înţelepte hetairele antice căutat să câştige bătălia împotriva bărbaţilor slujiindu-se de armele avute la dispoziţie de la naştere.

IX. Dorkas, Pannychis, Philostratus, Polemon şi Parmeno
Acest dialog corespunde unei mici comedii umane, de fapt o scenetă cu un subiect mult tratat de comediografi, cu deosebit efect scenic. Să definim rolurile: Dorkas e bărbatul, Pannychis e soţia, Philostratus amantul cu bani, Polemon vechiul amant în postura înşelatului şi însfârşit Polemon sluga sa. Este vorba de o pereche nevoiaşă, soţia joacă rolul de hetairă sub supravegherea strictă a bărbatului ei, Dorkas, relaţii ce s'au putut păstra până în zilele noastre în cazul dat soţul şi nu mama îşi asigură existenţa pe ce câştigă nevasta sa, nu departe de procedeul legiferat în Anglia privind şi timpul de opt secunde permis femeii să rămână goală puşcă pe scenă. Dorkas se plânge femeii sale că sunt în mare încurcătură, Polemon s'a întors din război plin de aur cum chiar el l-a văzut. Poartă o haină de război din purpură încheiată cu o agrafă magnifică şi are o mulţime de servitori în jurul său. În timp ce prietenii s'au adunat să-l salute el a intrat de vorbă cu unul din însoţitorii săi din război să mai afle câte ceva. Pannychis este de părere că n'ar fi fost nevoie să dea aşa buzna peste ei şi să mulţumească zeilor, lui Jupiter Xenius şi Minervei Stratteia (Wieland susţine că de această Minerva Strateia doar Pannycis a auzit, sau poate vorbeşte în dodii lucru

puţin sesizat de comentatorul nostru căzut în plasa şireată a hetairelor şi nu-i greu având în vedere sfânta sa naivitate), că l-au adus nevătămat înapoi. Ar fi trebuit să le spună cum soţia sa îl aşteptase în mare nerăbsare pe Polemon şi să mai adaoge cât de mult a plâns după el având mereu numele lui pe buze. Dorkas o asigură că spusese astfel de cuvinte şi că se adresă direct lui Polemon întrebându-l dacă nu i-au ţiuit urechile de cât l-a pomenit stăpână lui, cât şi-a smuls părul din cap şi şi-a lovit pieptul de câte ori venea un sol fără să audă şi o veste de la iubitul ei Polemon. La toate Polemon l-a liniştit că a sosit acasă în împrejurări execpţionale, fără să amintească cât şi-a dorit, câte jurăminte a depus numai s'o mai vadă încăodată pe iubita lui, îşi arătă nedumerirea Pannychis. Dorkas recunoaşte că aşa ceva spusese dar în principal totuşi povestea cu plăcere despre bogăţiile, multul aur şi fildeş, preţioasele îmbrăcăminţi şi puzderia de sclavi ce-i adusese acasă. Argint avea aşa de mult că nici nu-l putea număra ci să-l cântărească cu găleata apoi să-l aşeze în mormane fără capăt. Parmeno însuşi are pe degetul mic un inel mare în patru colţuri cu un rubin care joacă în trei ceulori diferite. El îi povestise cu mare desfătare despre faptele lor vitejeşti, o vreme nu avu încotro şi trebui să-l asculte. Cum au trecut Halysul (un râu în nordul Asiei mici, se varsă în Marea Neagră) ca apoi să doboare în iarbă pe un anumit Teridates şi ce eroic s'a comportat Polemon la întâlnirea şi bătălia cu Pisidii. Însfârşit putu să scape de el şi să se grăbească acasă pentru a-i aduce femeii toate noutăţile ca ea să poată lua toate măsurile pe când vine Polemon, fiindcă sigur o va face îndată ce scapă de prietenii săi şi dacă-l găseşte la ea pe Philostratus, dacă nu a aflat cumva de existenţa lui, nu se va bucura de bună seama. Pannychis îl roagă să o ajute să iasă din încurcătură. Dar cum? Nu ar fi un lucru bun să-l respingă pe neguţătorul bogat ce-i dăduse 1.000 de taleri şi îi mai promisese alţii dar nici să nu-l primească pe Polemon, deşi îl ştie foc de gelos. Era aşa, incă în modul cel mai nesuferit, şi îneinte pe când încă era sărac dar ce o să-şi permită în noua şi fericita lui situaţie? Dorkas constată că orice sfătuire are un capăt astfel şi a lor fiindcă-l vede tocmai venind pe Polemon realitate ce-o determină pe Pannychis să tremure din toate încheieturile. Dar ca încurcătura să fie completă Dorkas îl vede sosind şi pe Philostratus.

Pe când Philostratus îi cere să bea un pahar împreună femeia pusă într'o penibilă situaţie îl salută pe Polemon şi îi urmează bun venit imputându-i că a lăsat-o atâta vreme să-l aştepte. Polemon pe dată se arată intrigat de prezenţa celuilalt. Să pieri din ochii mei, Pannychis o apostrofează el. Iată pentru ce bucăţică bună am zburat cinci zile de la Pyla până aici! Dar socoate că merită să i se întâmple astfel şi îi mulţumeşte pentru că nu-l va mai jumului în continuare. Philostratus se amestecă nepoftit în discuţie şi-l întreabă cine este preafrumosul domn. Urmează prezentarea emfatică a lui Polemon că este din Stiria descinde din neamul Pandionienilor, odinioară comandant peste o mii apoi peste un corp de cinci mii de soldaţi şi iubitul acestei Pannychis pe vremea când ea mai avea minte. Philostratus nu se lasă impresionat de cartea de vizită a adversarului său şi doreşte ca domnul căpitan să ştie că femeia este a lui, i-a plătit 1.000 de taleri şi urmează să-i mai dea o mie când se va descărca vasul său din port. (Spirit practic, Philostratus vorbeşte nu în numele celui mai tare ci cum se obişnuieşte la hetaire în numele celui ce-a plătit întâiul şi desigur şi mai gras). Daci îi porunceşte Pannychiei să-l urmeze iar pe celălalt săl trimită la Odrizi unde să comande atâtea mii cât îi vor fi pe plac. (odrizii erau un trib de traci războinici, singurii ce-au reuşit în decursul secolelor să se organizeze intr'un stat.) Dorkas soţul, intervine împăciuitorist între amanţii arţăgoşica doi cocoşi gata să se înfrunte. Stăpâna lui (în aparenţă joacă rolul sclavului credincios, şi în oarecare măsură şi este) e o persoană liberă, va urma pe cine va vrea ea. Pannychis ca prinsă în laş ăi cere sfatul ce să facă. Bărbatul îi dă sfatul să intre în casă fiindcă nu-i deloc recomandabil să mai stea înaintea lui Polemon tot mai aprins în gelozia lui. (Nu ştim dacă e gelozie şi nu mai mult o mândrie rănită la un vanitos nu de toate zilele.) După ce Pannychis împreună cu Philostratus se retrag, Polemon izbucneşte înfuriat ameninţându-i că vor bea pentru ultima oară, sau el se va fi antrenat de graba în arta de a ucide. Îl cheamă pe Parmeno cu tracii să se pregătească de atac.

Replica lui Parmeno e mai mult decât suculentă, humorul curge ca sosul de pe un vânat bun, pregătit la ospeţe: Tracii sunt deje soţi sub arme. O falangă a ocupat întreaga uliţă. Infanteria grea constituie frontul, aruncătorii şi arcaşii ocupă aripile amândouă iar ceilalţi sunt înşiraţi la spate. (Râsul este provocat prin nepotrivirea dintre lucruri după legile prevăzute de Bergson în cunoscutul său esseu, Lucian ca şi atâţia alţii îl aplică din intuiţia geniului, mai precis spus concluziile filozofului rees din exemplele sate şi anterioare deloc invers.) Aşa dar aşezarea strategică complet nepotrivită locului, ne determină să-l considerăm pe Polemon ca pe un fel de Miles Gloriosus al lui Plautus. Toate exerciţiile şi detaşamentele războinice fac probabil parte din repertoriul zilnic petrecut între patru ziduri ca o fanfaronadă de uz casnic lansată pentru a îmblânzi anumite dureri supărătoare ca bătăturile la picioare sau cele de măsele, scopul se arată departe de a acoperi mijloace puse în mişcare, deci unele nu au nicio legătură cu celelalte de aici absurdul situaţiei. Deodată Philostratus împins de pragmatismul său plin de bun simţ devine omul cu scauna la cap, clarvăzătorul: Astfel de ameninţări vor speria pe copii dar nu pe oameni în toată firea, domnule cavaler. Crede el că are de-a face cu marionete şi caută să se joace cu ei de - baba oarba? Lăudăros ce este! În toată viată lui nu va fi omorât nici un pui şi nici la război sigur că nu a fost niciodată. Cel mult să fi fost într'o cetate cu o garnizoană de şapte paznici astfel că i-o fi arătând prea multă cinste prin toate pregătirile de apărare. Polemon e sigur că nu va vorbi astfel când îi va vedea la atac contra sa cu strălucitoarele suluţi. Philostratus de-acumă în temă cu cine are de luptat că îi provoacă numai să vie în ordine de bătaie că el şi cu singurul servitor ce-l are, Tibys, îi va primi cu pietre şi bucăţi de oale astfel că zdrobite, vestitele armate, nu vor şti pe unde să intre în gura şarpelui aşa le va fi de greu să se retragă. Aşa se termină, în suspens scurta comedie semnată de Lucian din Samosata. De bună seama autorul ce lasă să ne închipuim scena încleştării ca pe un Austerlitz al antichităţii desfăşurat pe o ulicioară oarecare drept câmp de liptă, propulsat din visurile unui Don Quichote bucuros că poate să-şi pună în aplicare în sdârşit măiestria de războinic, acţiunea lui pe strada strâmtă va înfrunta în loc de altăceva pietre şi bucăţi de oale (unele pot fi şi de noapte) cu nimic mai prejos decât

ciocnirea dintre înarmatul cavaler al Tristei Figuri şi morile de vânt, în acest caz hetaira Pannychis joacă rolul unei alte Dulcinee de Toboso iar Oarmeno cu tracii bineînţeles cel al mucalitului Sanco Panca. Ca din întâmplare hetaira nu mai joacă rolul principal, el este derivat prin caracterul nemaipomenit al cavalerului oprit în fandaxiile sale de neguţătorul bogat. Acesta nu este un Sanco Panca fiindcă nu crede nimic din aiurelile bravului soldat, el s'ar asemăna cu hoţii nerecunoscători pentru salvarea lor, îl bat pe visătorul cavaler aproape să-l omoare. Sanco Panca ca Permeno cu tot sufletul lor legat de cuminţeniile pământului proprii ţăranului are o încredere oarbă în stăpânul său şi aşa este şi Parmeno în toate relatările sale în primul rând un mare admirator al stăpânului său. După am admirat măiastra realizare a scurtei comedii lucieneze, înlăturând pentru o clipă masca zâmbitoare a histrionului comic, să ne punem picioarele pe pământ din nou şi să nu uităm că Pynnychis, hetaira este vândută de soţul ei Dorkas, ascuns umil după mantaue sărăcăcioasă a unui sclav, de fapt cu ochii la cel ce dă mai mult ca să se culce cu nevastă-sa. Iar ni se cere să subliniem decadenţa societăţii contemporane cu scriitorul Lucian, ca orice orânduire de consum de altfel. Cât de departe suntem de familia romană preconizată de Cato cenzorul, exemplificată prin idealul Corneliei, mamei Grachilor!!! Acuma soţii Dorkas şi Pannychis în loc să se îngrijească de copiii lor îşi vând şi ultimul strop de moralitate pentru un pumn de bani, după lozina bine cunoscută că banii nu au nici un fel de miros contrar mijloacelor prin care au fost debândiţi. Renunţăm să mai facem alte comparaţii de rigoare, lăsăm acest privilegiu lectorului, s'o facă după libera alegere a firii sale.

X. Chelidonion, Drose
Chelidonion a observat că tânărul Klinias nu mai vine pe la iubite lui Drose. De mult nu l-a mai văzut la ea. Drose cu regret recunoaşte că are dreptate. Dascălul său îi interzice să o mai viziteze. Şi oare cine o fie doar nu maestrul de scrimă Diotimus, că el este un bun prieten al lui Chelidonion. Drose zice că e vorba de blestematul filozof Aristenetus. Chelidonion se miră când aude că-i vorba de individul cu barba de capră prost pieptănată, cel ce în Poikile se plimbă în sus şi în jos împreună cu tinerii învăţăcei. Întocmai el, şi Drose tare ar vrea să-i poată atârna barba sa lungă de craca unei spănzurători. Fiindcă Chelidonion nu înţelege de ce filozoful i-a băgat astfel de lucruri în capul lui Klinias, Drose apune că nici ea nu ştie doar pentru Klinias ea a însemnat prima lui iubire şi la început nu a lipsit o singură noapte din culcuşul ei. Când au trecut trei zile fără ca el să apără a trimis-o pe Nibris în cetate să-l caute în piaţă şi în stoă. Şi ea l-a văzut în preajma filozofului Aristanetus şi cu toate că i-a făcut semn că doreşte să-i vorbească el şi-a aplecat ochii în pământ şi nu ia mai dat nicio atenţie astfel că fata s'a întors acasă fără să-i poată spune ceva clar. De atunci Drose se szbuciumă şi se întreabă ce se va fi întâmplat. L-o fi supărat cu ceva, iubeşte pe alta sau tatăl lui i-a interzis să o mai vadă. În timp ce-i umblau atâtea gânduri prin cap într'o seară servitorul său Dromo îi aduce o scrisoare din partea lui Klinias, pe care Drose o roagă pe chelidonion să o citească fiindcă ea cunoaşte slovele. Chelidonion în faţa scrisorii îi face un examen grafologic, constată că scrisul nu-i tocmai citeş, literele se apleacă unele într'altele fapt ce denotă graba celui ce le-a scris. În sfârşit textul începe cu declaraţia de dragoste a tânărului luând martori pe zei că nu minte, cât de mult a iubit-o. Simplitatea Drosei se remarcă prin replica ei că nenorocitul nu-i asresează nici un salut măcar!!! Chelidonion imperturbabilă continuă să citească. Tânărul scrie că nu din ură sau

nevoie se desparte de dânsa. Tatăl său l-a dat în grija lui Aristanet ca să-l înveţe filozofia. Acestuia i-a mărturisit tot ce-a fost între ei şi el i-a spus că un tânăr de rangul său nu poate avea relaţii cu o fată de profesie hetairă, şi că pentru el ar fi mai bine să prefere virtutea plăcerii. Drose iar este victima unei idei caracteristice pentru simplitatea aproape rustică a gândirii ei şi anume îi doreşte filozofului să nu fie niciodată bucuros în viaţă dacă, bătrân nebun, învaţă asemenea lucruri pe un tânăr. Chelidonion pare să nu fi auzit vorbele Drosei şi urmează mai departe cu destăinuirile tânărului nevoit săşi urmeze maestrul. Căci el îi observă fiecare pas astfel că el nu poate chiar dacă ar vrea să se mai vadă cu a treia persoană. Dacă îl va asculta şi îi va lua pilda în toate va ajunge repede un om fericit şi un bărbat virtuos, numai că pentru asta e necesar să se dedice lucrului şi singurătăţii. Astea toate i-a scris ca să ştie de soarta lui dorindu-i să fie fericită şi să se gândească din când în când la Klinias. Atacul e îndreptat evident împotriva stoicilor şi pitagoreicilor, în fond idealurile lor de castitate şi puritate sufletească sunt tratate de la înălţimea joasă a omului comun, zis cu bun simţ, aici comentat pe limbajul celor două hetaire. Ce părere are Chelidonion asupra unei astfel de scrisori curate vrea să ştie mica Drose. Pentru cealaltă totul sună cam scitic - adică greu de înţeles - poate că acel gândeşte-te din când în când la Klinias, să poarte un licăr de speranţă. Drose ar crede şi ea aşa dar până atunci moare de iubire. De altfel a încunoştiinţato Dromo că Aristanet ar fi pederast, şi întrebuinţa ştiinţa doar ca un paravan să atragă în spre el pe tineri frumoşi. Cu Klinias vorbeşte mult în taină şi îl încarcă cu promisiuni ca şi când ar vroi să-l facă egalul zeilor. Nu rar îi citeşte anumite dialoguri erotice din filozofii vechi către elevii lor şi-l are mereu lângă dânsul. Dromo l-a ameninţat că-l va spune tatălui tânărului. Chelidion sare imediat şi-i dă sfatul să ungă bine glasul respectivului Dromo ceea ce Drose a şi făcut dar lui Dromo îi lasă gura apă oricum după sclava ei Nebris.

Astfel că mai experimentata Chelidonion e sigură că dacă Dromo va avea curajul necesar totul va decurge în condiţiile cele mai bune. Ea însăşi va scrie pe zidul din Ceremikus, unde obişnuieşte Architeles să se plimbe, cu litere mari: Aristanet seduce pe Klinias şi astfel va susţine reclamaţia lui Dromo. Naiva Drose nu vede cum ar putea colega ei mai mare să scrie pe perete fără să o vadă nimeni. Chelidonion consecventă cu purtarea ei de până acuma nu-şi pierde răbdarea şi o lămureşte că se va executa noaptea şi va întrebuinţa cărbunele. Drose îi doreşte noroc fiind sigură că dacă o va ajuta şi ea va reuşi să-l învingă până la urmă pe maestrul cel uşuratec Aristanet. În dialogul de faţă Lucian din Samosata abordează pe lângă problema filozofiei stoice văzută de două hetaire şi atitudinea acestora faţă de perversiunile sexuale sau cum e cazul Klinias tocmai pornit pe acest drum. Obişnuit se întâmplă ca în Satiroconul lui Petroniu. Când tinerii nu pot să se culce cu o femeie, oricât ar fi de frumoasă şi ar dori şi ei, consultă o vestală, specializată în tratamentul metehnelor trupeşti de genul neputinţelor n satisfacerea iubirii fizice. Vestala întâi încearcă să-şi pună toate farmecele în aplicaţie şi dacă nu are nici un rezultat, trece la un tratament mai direct. Introduce în anusul tânărului pacient un falus de aramă tăvălit printr'o mirodenie usturătoare şi-l manevrează până respectivul sau intră în erecţie sau mai de grabă urlă de durere. În orice caz la tinerii lui Petroniu terapia Vestalei s'a arătat ineficientă, aşa că probabil şi Drose va trebui să renunţe la frumosul ei partner în favoarea filozofului Aristanet mult mai cu influenţă asupra elevului său mai tânăr. Fragmentul citat din Petroniu l-a fascinat atât de mult pe Marin Preda încât nu s'a ruşinat să-l pomenească lângă confabulaţiile erotice ale lui Vintilă şi ceilalţi tovarăţi de la deratizare, unele dintre pasagiile cele mai stabile din punct de vedere al valorii literare din romanul Cel mai iubit dintre pământeni. Mai rămâne în suspensie întrebarea dacă nu cumva filozoful Aristanet ca şi filozoful Socrate nu-i cumva subiectul unei grave calomnii, stârnită de imaginaţia josnică a unei hetaire cam săracă cu duhul cum era Drose şi a unui prieten de-al sclavei sale cu nimic mai breaz, viaţa acestor oameni nu se ridică mai sus de

nivelul subombilicalului organ sexual. Oare Venus Urania să fie doar o plăsmuire, singura Venus Pandemos cea lumească să stăpânească pe oameni? Dacă ar fi aşa atunci ar fi greu de explicat ideea naşterii acestei Sfrodite celeste. Dar să nu depăşim intenţia autorului când el a urmărit fără nici un comentar să redea o altă scenă din traiul posibil şi imposibil al celebrelor hetaire. Desigur înainte de toate ar fi de admirat prostia simplă a tinerei Drose şi capacitatea de adaptare la obiect al mai trecutei Chelidonion. Lucian a reuşit să creeze o altă scenă de comedie burlescă, având două eroine ce vor rămâne tipice după ce le-am auzit vorbind, deci să-i recunoaştem o altă izbândă artistică. Libertatea cu care discută chestiuni legate altfel de sfera zisă intimă a omului ni-l apropie pe acest Moliere al antichităţii, de contamporanul nostru Guy de Maupassant.

XI. Tryphena, Charmides
Ne gândim cu atâta pertinenţă la Maupassant deoarece nu mai acesta ne mai introduce în budoarul parfumat al curtezanelor arătându-ne viaţa curtezanelor fără fard şi pudră, cu toate mizeriile şi micimile ei, exact cum va proceda şi Lucian în dialogul de faţă. Hetaira Tryphena se arată intrigată de purtarea lui Charmides. Acesta i-a dat cinci drachme co toate că toată noasptea i-a întors spatele plângând şi suspinând ca şi când i s'ar fi crăpat inima. (wieland susţine că cinci drachme ar fi fost tariful cel mai de jos al unei hetaire deşi la Atena s'ar fi putut şi cu două drachme obţine tare multe. Oamenii săraci trăiau din doi sau trei oboli pe zi, de unde încă se poate vedea cât de costisitoare erau hetairele nu fără exegerare vor fi numite mai târziu de menagerul lor Pitigrilli, mamifere de lux.) Vinul nu i-o fi plăcut şi totuşi nu vroise să cineze de unul singur. Din când în când lacrimile îi curgeau pe obraji şi înceta să scăncească de parcă ar fi fost un copil. Femeia ar dori să-i spună ce inseamnă toate acestea. Să-i lumineze cauza ca cel puţin atâta să câştige dintr'o

noapte fără somn. Charmides recunoaşte că este îndrăgostit şi că nu mai poate suporta chinul prea mult. Pentru Tryphena este de tot clar că nu pe ea o iubeşte că atunci nu s'ar feri aşa de ea, nu ar pune mantaua între ei ca un zis de parcă i-ar fi teamă să nul atingă. Să-i spună cine este fericita, poate să-l ajute că ea se pricepe să trateze de minune astfel de situaţii. Charmides o numeşte pe deloc necunoscuta Philemation. Curioasă ca orice femeie, Tryphena îl întreabă de care e vorba fiindcă sunt două cu acest nume. Una din Pyreu, de curând trecută în ordinul hetairelor, întreţinută de Damyllus, fiul comandantului de ieri sau de cealaltă, numită ca poreclă laţul. Charmides precizează că e ultima, el nefericitul s'a lăsat prins în laţul femeii şi este atât de încurcat în el încât nu-i mai în stare să iasă din el. Şi din cauza ei plânge aşa amarnic. Da, şi încă de şase luni de la Sărbătorile lui Bacchus când o văzu pentru prima oară. Tryphena începe să lupte pentru amantul ei, scoţând în evidenţă defectele celeilalte. Astfel consideră că nu a avut ocazie să-i vadă decât faţa, şi nu ce o persoană de patruzeci şi cin ci de ani cât are Philemation, să mai arate poate. Charmides e uimit să audă că are patruzeci de ani când ea i s'a jurat că în apropiatul Februarie va fi de douăzeci şi doi. Atacul de viespe a Tryphanei continuă. Oare pe cine o să creadă, jurămintele ei sau ce văd proprii săi ochi? Nu are decât să se uite la tâmplele femeii, acolo unde părul este al ei că altfel peste tot e fals şi să le vadă încărunţite, îndată ce vopseaua cu care le înegreşte dispare. Dar asta e cel mai puţin important. O fi văzut-o goală.

Fiindcă Charmides nu a avut o astfel de fericită ocazie, Tryphena îl asigură că nu iar fi găsit deloc atractive petele ce-i acoperă tot trupul de parcă ar fi o piele de

pardos. Şi incă plânge pentru o astfel de creatură de parcă i-ar lipsi o doagă din cele mai bune. Charmides povesteşte să i-a cerut o mie de drachme şi fiindcă nu i le-a putut da, deoarece tatăl său îl ţine de scurt femeia i-a închis uşa casei în nas, preferându-l pe Moschion. Din acest motiv a chemat-o pe Tryphena, să se răzbune pe fapta celeilalte. Trypena rănită în mândria ei de curtizană se jură pe sfânta Venus că nu ar fi venit dacă ar fi ştiut că serveşte doar ca să pedepsească pe alta şi încă pe scândura de Philemation. Tocmai cocoşul cânta de trei ori aşa că oricum trebue să-l părăsească. Charmides nu-i înţelege graba să decă este drept ce-a spus de părul fals, de vopselele şi petele de ficat ale lui Philemation atunci el nu mai este în stare să se uite la ea. În acest moment nu ştim ce să admirăm mai mult şiretenia femeii sau prostia bărbatului, Chermides corespundei Drose în ediţie masculină. Ca să o creadă Tryphena îi spune că o întrebe pe mamă-sa poate să a văzut-o la baie goală iar în ce priveşte vârsta despre ea poate să-i dea informaţii bunicul lui, dacă mai este în viaţă, fiindcă sigur îşi mai aminteşte încă de pe vremea sa de Philemation. Victoria este deplină şi Charmides ca recunoştiinţă că l-a scăpat de o aşa pacoste, dă la o parte zidul dintre ei şi îi propune să fie pe mai departe buni prieteni. Şi îi va rămâne adânc recunoscător că l-a ajutat să iasă din laţul celeilalte. Dacă bărbatul ne apare superficial ca să nu zicem nătâng, contrar lui hetaira, în ţinuta tigroaicei ce-şi apără interesele, exprimă un rafinament cu adevărat maupassantian, poară şi un iz uşor decadent cum nu-i mai nevoie să insistăm. Nu vom afla niciodată dacă Thyphena a avut dreptate sau observaţiile ei nu au fost decât bârfe scoase din burtă de altfel asta nici nu importă, în cele de faţă s'a vrut înfăţişate mijloacele folosite de o hetairă ca să nu se lase învinsă şi umilită de o alta mult mai în vârstă. Tot odată îl putem înscrie pe Lucian din Samosata, nu numai prin calităţile acestui dialog în rândurile marilor cunoscători ai sufletului femenin, explorat cu multă

măestrie până în cutele sale cele mai intime.

XII. Joesse, Pythias, Lysias
Joessa reprezintă un alt tip de hetairă, demn de reţinut pe lângă celelalte. Ea se plânge că iubitul ei Lysias o neglijează fiindcă ea i-a arătat în totdeauna iubirea cea mai tandră? De fapt ea nu merită o altfel de purtare odată ce nu i-a pretins niciodată s'o plătească, nu i-a adresat formulele drăgălaşe că locul său e ocupat de altul, nu l-a îndemnat ca altele să-şi fure părinţii ca să-i aducă ei ci dela începutul cunoştiinţei lor din simpla înclinare amoroasă şi nu din interesul câştigului a căutat să-l facă fericit. El ştie câ-şi amanţi a respins din cauza sa, pe Etecole, acuma în sfant, pe comandorul Passion, pe prietenul său Melissus, indiferentă că acesta mai nou a moştenit după moartea tatălui său o avere imensă. Ea l-a considerat a fi Phaonul ei (Wieland ne aminteşte că pe acesta l-a iubit la nebunie Sappho deci la fel era şi dragostea Joessei), a fost toată a lui, nu a privit la un altul nici nu i-a lăsat să se apropie de dânsa. Ca o nebună crezuse în jurămintele sale, i se dăruise cu fidelitatea Penelopei mamă-sa îi imputase acest lucru şi se plânse prietenelor ei. În schimb bărbatul după ce văzu să micuţa nebună stă complet în stăpânirea sa, începu să se amuze chiar în faţa ei cu Lycane, numai ca să-i producă durere, ca apoi să o laude pe cântăreaţa Magidion fără să-l mişte durerea şi lacrimile ei. Nu va fi uitat cum s'a comportat la ospăţul dat în cinstea prietenilor Thraso şi Diphilus, unde a făcut ochi dulci lui Cymbalion, flautista şi Pyralisei aceasta din urmă cunoscută a-i fi duşmană de moarte. Că a sărutat-o pe Cymbalion abea de o înteresează (totuşi se amuză Wieland le-a numărat precis) dar mereu să-i facă semne lui Pyrallis asta a însemnat prea mult. I-a arătat paharul din care băuse şi îl dase servitorului cu rugămintea că dacă Pyrallis doreşte să bea să-i toarne băutura numai din acest pahar. Mai mult muşcase dintr'un măr şi într'un moment de neatenţie a lui Diphilus ocupat într'o discuţie cu Thraso, fără să-l întereseze dacă ea vede sau nu, i l-a aruncat în poala lui Pyrallis. Aceasta îl luă îl sărutase şi îl ascunse sub vălul de la gât între sâni. Ce i-o fi fâcând Joessa ca s'o trateze în halul ăsta. L-a supărat sau la înşelat vreodată. Oare găseşte că e o faptă eroică să chinuie astfel o biată fată. Dar există în cer Adrastea (aceeaşi zeiţă a iubiţilor, invocată şi la bine şi cum vedem şi la rău) ea le vede pe toate şi o va răzbuna. De altfel i se va duce

curând vestea că ea s'a spânzurat sai aruncat într'o fântână, oricum va găsi ea un mijloc să dispară din viaţa lui. Şi va putea să triumfeze ca şi când ar fi săvârşit un lucru dumnezeesc. Dar de ce se uită la dânsa ca un taur scrâşnind din dinţi? Dacă are să se plângă asupra ei să o facă, Pythias este de faţă şi poate sluji drept judecătoreasă. Dar el pleacă şi nu o învredniceşte nici cel puţin cu un răspuns. Fata în lacrimi o roagă pe Pythias să judece cât de râu o maltratează iubitul ei. (De bună seama, Joessa a noastră pare a fi posedată de patimă şi iubire, marele ei model ar fi Phedra însăşi, fiica Pasiphaei, sora Medeei. Deci şi o hetairă se poate ridica la un astfel de catarzis chiar şi negativ odată ce duce la nimicirea vieţii ei prin sinucidere.) Pythias condamnă nesimţirea lui Lysias, de parcă ar fi nu om ci pieatră. Dar ca să fie sinceră, crede că vina este a feteit care i-a arătat o prea mare iubire. Nu ar fi trebuit să-i arate cât este legată de el ca să nu-l facă prea încrezut şi sigur pe sine. Reţeta este cea ştuită: să nu mai plângă ci să-i închidă de câteva ori uşa în nas şi atunci o să vadă cum i se va aprinde iar focul şi va deveni nebun de îndrăgostit. Joesse respinge un atare sfat că doar nu-i va putea închide niciodată uşa lui Lysias că i-ar putea veni ideea să o lase pentru totdeauna. Şi fiindcă apare din nou Lysias se grăbeşte să-i impute că i-a dat un sfat nebunesc şi poate să bărbatul l-o fi auzit. (Deci cu Joessa nu-i mi nimic de făcut, laţul patimii o face şi oarbă şi surdă.) Lysas se adresează lui Pythias şi nu creaturii de Joessa ce nu merită nici urma unei priviri din partea sa. A venit înapoi numai fiindcă a auzit că l-a condamnat pe nedrept ca un om lipsit de inimă. Oare de ce îi pretinde ca să o mai suporte pe Joessa cu toate lacrimile în ochi, când nu de mult cu proprii lui ochi s'a putut convinge de infidelitatea ei şi a surprins-o dormind în braţele unui bărbat? Pythias îi ia apărarea şi îi aminteşte lui Lysias că fata nu-i decât o hetairă, dar căt este de când a descoperit-o în situaţia descrisă. Lysias povesteşte că totul s'a petrecut înainte cu şase zile. Tatăl său aflând pe unde îşi petrece fiul său nopţile i-a închis poarta casei în nas şi a poruncit păzitorilor să nu o deschidă la nicio solicitare. (E voarba de casa Joessei.) Fiindcă nu era în stare să suporte gândul că nu ar fi o noapte la ea, îi poruncise sclavului său Dromo ca acolo unde e zidul mai jos să-l ajute ca pe spatele lui săsară dincolo în curte, ceea ce s'a şi întâmplat de tot uşor. Ceasul fiind la miezul nopţii nu a vrut să mai bată ci

după cum a făcut de nenumărate ori a deschis uşa şi a intrat fără zgomot înnăuntru şi tiptil pe pipăite se apropie de patul ei găsit cu oarecare zăbavă. Joessa o invocă pe Ceres înspăimântată de ce va mai urma, o stăpâneşte o frică de moarte. (Wieland se întreabă pe bună dreptate dacă respectiva teamă a Joessei nu cumva pune la îndoială mult trâmbiţata ei fidelitate? Chestiunea rămâne deschisă şi în cazurile dubioase bănuiala cade sistematic asupra Joessei şi prietenei sale Pythias.) Lysias continuându-şi peripeţiile, îşi aminteşte că în pat respirei două fiinţei la început crezuse că e Lydia sclava, care doarme la ea. Dar nu era Lydia ci după cum pipăise un tânăr fără barbă, ras până la piele şi perfumat. Dacă ar fi avut un pumnal l-ar fi întrebuinţat pe loc dar aşa ce era să facă. Încă înainte de a termina Pythias se puse pe râs fapt ce-l intrigă şi vroia să ştie cauza. Joessa liniştită ca prin farmec îi arată că cel ce l-a supărat nu-i decăt Pythias, aceasta punându-i mâna pe gură o imploră să nu divulge secretul dar Joessa nu vede de ce să nu vorbească. Pythias dormise la ea, o rugase să doarmă împreună deoarece ăi era tare urât singură. Lysias cu greu acceptă că tânărul cu părul ras pe cap să fi fost Pythias şi că în şapte zile ar fi putut să-i crească aşa de abundent. Joessa îi explică pe dată că fata a avut o boală în urma căreia i-a căzut părul atât de tare încât a trebuit să-l radă şi pe cel rămas. Îi cere lui Pythias să-i arate şi săi pună credinţa în mâni adică să-şi scoată peruca. Grăbită îi ia peruca astfel că-l prezintă pe tânărul fără barbă pe care a fost Lysias atâta de gelos. Bărbatul îşi justifică supărarea doar crezuse ce pipăise deci numai dacă nu ar fi iubit-o nu ar fi fost gelos. Deci Joessa îl întreabă dacă nu-i mulţumit şi dacă nu ar fi rândul ei acuma să-l chinuie şi să facă pe supărata?

Lysias îşi cere iertare implorându-o să nu se mai gândească la răzbunare. Acuma să

beie şi să fie fericiţi iar Pythias să le ajute să sărbătorească noua lor legătură. Cât a avut el de pătimit de pe urma tinerei Pythias! Lucrurile deci se împacă, aşe se şi cuvine, în orice comedie să aibe loc un happy end încheiat cu vorbele înţeleptei Pythias; că după ce i-a împăcat şi iubirea lor câştigă atâta de mult se cuvine să nu fie mănioşi pe dânsa. Dar mai are una să le ceară şi anume chestia cu peruca să rămâie un secret numai de ei ştiut. Aflăm deci prin câte adaosuri artificiale se înfrumuseţează slujitoarele voluptăţilor nocturne, demonstrându-ni-se că nu tot ce străluceşte este aur. Lucian iar cum o va face Maupassant ne întroduce în saloanele hetairelor cu grija de a da vălurile la o parte de pe toate cum se sileşte şi Cupidonul copil al Afroditei, din poezie lui Eminescu. Desigur că întâmplarea mai are o hachiţă: la început când aude că iubitul a surprins-o cu un alt bărbat în pat, pe Joessa a apucat-o frica de moarte aşa că drept are Wieland să scrie că aceasta reacţie pune sub mare semn de întrebare credinţa nefericitei femei după deviza că ea trebue să trăiească din ceva. În acest se propagă existenţa eroului de inimă sau mai ordinar numit al peştelui, amantul autentic al hetairei fără plată. Aspectul nu-i pertinent deci să nu-i dăm importanţă. Poate că minciuna face parte din îsăşi firea şi caracterul hetairei, ea se jură şi e sigură doar pe clipa de faţă, pentru cealaltă valabilitatea este doar relativă, viaţa ei este heraclitiană şi de loc eleată cum sunt cele mai multe iubiri nemuritoare. De altfel împotriva tiraniei timpului, schimbător al celor mai durabile sentimente s'a ridicat cu un protesc sfâşietor, ca al ciutei când moare, în acest caz inima autorului, în romanul Tare ca moartea şi în multe alte povestiri, acelaşi Guy de Maupassant, un mare chinuit al duratei schimbătoare, clipa innoită din propria ei cenuţă, a duratei bergsoniene. Aşa dar dacă Joessa are o taină noi nu o aflăm până la sfârşit, deci rămâne astfel în veşnicie, poate tocmai acest zaimf incert împrumută dialogului farmecul cuvenit. Totul este să nu dezlegi lucrurile până la totala lor lămurire, acest deziderat constituie una din trăsăturile anumitor gen de schiţe şi parabole, însemnate pe tabla inimilor, procedeu aplicat de pildă şi de scriitorul Matei Caragiale, copilul din flori

al marelui Ion Luca, în escapada văruită cu material ceresc a Crailor de CurteVeche sau mai ales în nuvela săpată pe blocuri de rubin stacojiu, Remmember. Lucian din Samosata din instinctul autenticului artist se vede şi el pătruns de marele adevăr din marmora căruia se realizează nepieritoarele creaţii. Ca să puie pecetea nemuririi pe foile textului simte nevoia de a nu spune totul astfel că una din insuşirile cele mai deosebite ale hetairelor este şi aceea de a nu afla niciodată totul despre ele. Mereu poartă cu ele, ca ascunse în umbra paşilor fini ca petalele crinilor, încă o taină şi dacă, asemenea valurilor mării trece şi se descoperă una o înlocuieşte imediat alta şi jocul se întrece ca'n oglindă cu el însuşi până la infinit. În fond aceasta este însuşirea elementară a femenităţii, aceea ce provoacă şi întrebarea poetului şi profetului, iscoditor de mistere, îmbogăţindu-le Lucian Blaga: "Femeie, ce mare porţi şi cine eşti? Hetaira elenă descrisă de Lucian ştie că une din întrebări trebuie să stea mereu, pe drumul lui totdeauna, în suspensie. Cine va răspunde la ea - va desgoli automat de marele ei secret, Femeia şi frumuseţea ei. Dar aceasta ar însemna să descopere una din legine cunoaşterii binelui şi răului, oferit şarpele - prin Eva lui Adam în rai. Deci o stare de beatitudine câştigată la regăsirea paradisului pierdut. Atunci bineînţeles nu va mai exista nici un fel de mister sau ispită. Să mai adaogăm că Lucian este maestru al genului scurt, dialogurile sale sunt miniaturi, nu mai puţin valoroase ca orice lucrări de dimensiuni mari, astfel că se înrudeşte cu genialii flamanzi, autori de scene urmărite sub lupă, cum ar fi Peter Breugel al florilor sau alţii.

XIII. Leontichus, Chenidas şi Hymnis
Leontichus se laudă cu faptele războinice confirmat întru totul de prietenul său Chenidas, de fapt amândoi sunt nişte mari mincinoşi, doi Münchauseni ai antichităţii. În plină bătălie cu Galatei (popor recunoscut prin vitejia lor, veneraţi de inamicii lor din Pargam) - poate să o întărească şi Chenidas, Leontichus apare înaintea

tuturor călăreţilor pe o iapă albă înspăimântând pe inamici, altfel curajoşi dar la vederea sa începută să tremure astfel că nici un singur om nu mai rămase în rândurile prevăzute, adică au dat bir cu fugiţii. Se năpustii cu suliţa asupra comandantului cavaleriei pe care-l pătrunse împreună cu calul său. Pe cei ce mai rămaseră, deşi întreaga falangă se împrăştiase mai rămaseră unui ce încercau să formeze o coloană i-a atacat cu sabia scoasă încât prin simpla lovire a calului împrăştie pe primii şapte din rândul din faţă, în timp ce cu pumnalul îi desfăcea cutia craniană unui comandant, în două. Curând când veniră ceilalţi nu au mai avut altăceva de făcut decât să-i urmărească pe fugari. (Omul nostru minte de îngheaţă apele !!!) Chenidas că să-i mărească şi mai mult profilul cel eroic ţine să releve lupta sa corp la corp cu satrapul de la graniţa Paflagoniei. Leontichus îi mulţumeşte că i-a adus aminte de nu cea mai rea bătălie a sa. Satrapul un gigant şi cel mai bun soldat din armata duşmană, dispreăuitor a tot ce este grecesc, apăru mândru în frontul trupei şi provocă din inamici pe cel mai curajos la luptă. Toţi s'au cutremurat în faţa unei astfel de confruntări, ofiţeri, generali, chiar şi comandantul, un etolian pe nume Aristechmus, căruia nu-i lipsea îndrăzneala şi are cel mai bun suliţaş al armatei. Leontichus comanda pe atunci o mie de oameni dar inima lui îl îndemnă să dea la o parte pe camarazii ce încercau să-i oprească să se apropie de Barbarul uriaş, cu armură de aur, strălucitor ca soarele pe când de sub chivăra încărcată de pene, în mână cu suliţa arăta o mină înspăimântătoare. Chenidas secondantul intervine, cu intenţia, să întărească năzdrăvăniile de necrezut ale colegului său. Mărturiseşte cu totul deschis şi sincer, că şi el s'a temut pentru Leontichus şi că l-a oprit să intre în pericol de moarte pentru alţii. Doar ce ar mai fi însemnat viaţa pentru el dacă Leontichus s'ar fi prăpădit. Leontichus inperturbabil continuă să arate că s'a trezit deodată în mijlocul a doi cavaleri nu altfel înarmaţi ca paflaginianul adică de la cap la picioare în aur. Deodată s'au scos strigăte din partea ambelor tabere fiindcă toţi l-au recunoscut după scutul său rotund, după podoaba armelor şi aspectul chivărei. Cu cine se asemăna, întreabă el pe Chenias şi acesta nu poete să-l compare decât, jurând pe Jupiter cu fiul lui Thetis şi Peleus, Achilles. Ca cine altul putea să arate înfăţişarea

sa eroică în coiful, în haina războinică de purpură şi strălucitorul scut? Iată şi filmul ciocnirii descris de viteazul Leontichus: deci au pornit unul contra altuia, la început barbarul i-a provocat cu suliţa o mică rană de-a supra genunchiului dar el ripostă cu lancea sa macedoneană încât îi perforă scutul până în mijlocul pieptului. El căzu jos astfel că putu cu sabia să-i taie capul şi să se întoarcă în triumf la ai săi purtând capul palavragiului pe vârful suliţei, din când în când gâlgâind de sânge. Himnis hetaira la auzul atâtor lucruri groaznice respimgătoare se întreabă că oare cine va mai bea, mânca sau chiar culca cu un individ atât de setos şi bucuros să vadă sânge. Deşi Leontichus îi promite plată dublă Hymnis refuză să se culce cu un criminal. Să se observe să hetaira este deodată propulsată pe un prag superior vitejilor de ocazie, femeia poate să aibe o sămânţă mai roditoare de eroism cum o va descrie în Boule de suif pe prostituata lui acelaş Guy de Maupassant. Leontichus o asigură că toate s'au întâmplat în Paflagonia şi că lângă ea este cel mai paşnic om din lume. Revolta lui Hymnis continuă pe aceleaş ton, îl consideră murdărit cu o crimă. Sângele barbarului al cărui cap l-a purtat pe suliţă au căzut şi pe el aşa că nu poate să îmbrăţişeze şi să sărute un astfel de om, cu nimic mai bun ca un călău. Leontichus doreşte să o amăgească şi îi spune că sigur l-ar fi plăcut de l-ar fi văzut în armurile de război. Hymnis nu lasă nici cum din ale ei. Numai când aude vorbindu-se de aşa ceva i se întorc toate în corp, pielea o furnică şi îi pare că vede fantomele însângerate ale celor ucişi, mai ales pe bietul nefericit căpitan căruia i-a spintecat capul în două. În jurul ei mişună de morţi scăldaţi în sânge ca şi când ea ar fi vinovată de moartea lor, ea care nu poate să taie nici un pui. Leontichud este prost impresionat de laşitatea şi sufletul mărunt al femeii când el crezuse că prin povestirile lui îi va dace chiar plăcere. Hymnis este de părere că ar trebui să-şi caute o pereche din rândul lemnierelor (locuitoarele din Lemnos) sau a Danaidelor, dacă astfel de femei mai există. Ea din

partea ei se va întoarce la mamă-să cât este încă ziuă iar el cel mai brav dintre Chiliarchi să taie mai departe la capete după cum îi voia. Pe al ei dorşte să-l pună în siguranţă. (Wieland notează că cele cinzeci de feze ale lui Danaos, în afară de una şi-au omorât soţii în noaptea nunţii pe când pe insula Lemnos femeile şi-au omorât bărbaţii exceptându-o pe Hypside ea l-a cruţat pe Troas, tatăl ei. Astfel că la debarcarea Argonauţilor pe insula Lemnos în drum spre Colchida, ostrovul era locuit numai de femei. Între timp vindecate de ura contra bărbaţilor, ca să nu-şi lase ţara nelocuită au acceptat ca împreună cu noii veniţi să-şi ieie cuvenitele măsuri.) Când Leontichud încearcă în zadar să o oprească să plece şi nu reuşeşte, Chenidas îi reproşează faptul că a umplut-o de spaimă pe biata fată cu poveştile sale incredibile. O văzu îndată cum o apucă slăbiciunile, se face palidă încă de pe când auzise com i-a crăpat căpitanului capul în două. Leontichus recunoaşte că nu a căutat decât să i se facă mai plăcut dar că în fond Chenidas e vinovat că i-a mai aruncat drept nadă întâmplarea cu bătaia în doi, între el şi paflaginianul. Chenias a vrut să-l ajute când a auzit ce absurdităţi începe să înşire. Dar dacă l-a omorât pe paflagonian cel puţin după ce i-a tăiat capul nu trebuia să-l mai ia în vârful suliţii ca sângele să picure în jos pe el. Leointichus recnoaşte că a fost o greşală, are dreptate Chendias, dar celelalte nu au fost chiar aşa de rele. Fiindcă nu poate renunţe la noaptea cu Hymnis îl roagă pe Chenidas să alerge şi să o convingă pe fată să petreacă noaptea cu el. Chenidas ăi pune o problemă foarte spinoasă: deci să-i spună fetei că nici un cuvânt spus de el nu-i adevărat şi că toată vitejia arătată a fost doar ca săi câştige simpatia? Leontichus speriat de aceasă perspectivă o refuză întâi cu multă mândrie dar Chenidas îl asigură că altfel fata nu va veni. Deci să aleagă ce crede că-i mai bine: ori să rămână cu dispreţul ei că este un mare războinic ori să recunoască deschis că a minţit şi atunci Hymnis îi va fi tovarăşă în pat. Concluzia lui Leontichus e echivocă nu se poate hotărâ să renunţa le nici una din cele două alternative. Ar prefera să le amestece pe amândouă fără să micşoreze

prea tare din închipuitele sale fapte: "Alegerea este grea - totuşi Hymnis are întâietate. Dute şi spune-i ce vreu dar nu că totul ar fi minciună! Dialogul în sine constituie o altă capodoperă între miniaturile genului comic. Cu multă atenţia şi artă este descrisă psihologia mincinosului confabulatoriu, minte până se convinge şi el că spune în fond adevărul. Astfel vor dăinui mai ales în mediul vânătoresc, pe unul îl descoperim într'o povestire a lui Brătescu-Voineşti, unde insul cu pricina exact ca Leontichus dacă ar renunţe complet la minciună ar lăsa vulpea bearcă adică fără coadă. Mai ar fi de reţinut simţul înăscut antirăzboinic din sufletul femeii, deci explicat structural, esenţă matricială, din acest punct de vedere celebrele Amazoane consfinţesc o sacră excepţie mai ales faţă de concepţia de viaţă a elinului antic. Aristofan, alt cunsonscător al psihicului femeii, va recurge la ea în nenumăratele sale piese pacifiste, în fruntea mişcării se vor aşeza cele mai bine văzute femei ale cetăţii, petronată de zeiţa înţelepciunii Atena. Este locul să mai scriem că generalul aristofanesc este prezentat doar ca un DonQuichote, neportrivit plasat în timpul său cu altă viziune asupra menirii cetăţeanului în societate, pe când peste sute de ani mai târziu, cu faptele bravuroase ale comandanţilor de oşti se vor lăuda toşi mincinoşii şi şarlatanii în cel mai blând înţeles al cuvântului. Reacţinuea lui Hymnis devine mult mai semnificativă şi pentru alţi semeni ai ei. La modă-i soldatul îngâmfat al lui Plautus, reacţia împotriva unui imperiu prin excelenţă militarist. Cu Aristofan începe curentul antieroic, el va duce la prăbuşirea politică a cetăţilor greceşti pe când Lucian din Samosata şi contemporanii săi sunt aeroici ceea ce este o mare diferenţă. Cu cea din urmă structura statală romană se va prăbuşi pentru totdeauna în neantul pierzaniei ireversibile.

De unde se vede că adevăratul eroism, nu el este satirizat de altfel, constituie fundamentul marilor realizări. Orice depreciere a lui înseamnă o treaptă ce

coboară, chiar şi când este semnată, cum am avut ocazia să citim, de Aristofan sau alţi comedianţi contemporani lui.

XIV. Dorion, Myrtale
Dorion este amărât că Mirtale l-a părăsit după ce l-a făcut cerşetor. (Dialogul vine cu o situaţie de tot proaspătă cum mai fiecare este de altfel.) Odinioară când el avusese atâtea săi ducă era bărbatul şi stăpânul ei. Însemna totul. De când însă i-a stors şi ultima picătură şi-l are pe comerciantul din Bitinia (Weigand ne învaţă că pe atunci a fi din bitinia era o garanţie de bogăţie cam cum ar fi în vremurile lui un neguţător olandez), poate să stea în faţa porţii şi să plângă oricât ar vrea. Celălalt din contră e fericit şi mare în casă, petrece întreaga noapte cu Myrtale care acuma se şi dă gravidă din partea lui. Myrtale se simte mişcată de cuvintele lui şi ofensată când îl aude că ea l-ar fi făcut cerşetor. Ca să înlăture neînţelegere ar fi bine ca să socotească împreună ce-a primit ea de când se cunosc şi trăesc împreună. Dorion este de acord şi începe enumerarea. Primo, o pereche de pantofi din Sicyion pentru două drachme, să noteze drahmele. Myrtale îi aduce aminte că pentru ele a dormit două nopţi în patul ei. Neimpresionat, Dorion, socoteşte mai departe că atunci când s'a întors din Syria i-a adus un vas plin cu pomadă feniciană, care, jură pe Neptunus l-a costat tot două drachme. Myrtale are la fiecare riposta ei doar pentru călătorie i-a dat mantaua de marinar pe care o uitase la ea ajutorul de cârmaci Epirius. Dorion zice că haina nu l-a ţinut prea mult fiindcă abia ajunşi la Samos celălalt îşi recunoscu îmbrăcămintea astfel că după ce s'au ciondrănit o bucată de vreme a fost nevoit să i-o înapoieze. Dar i-a adus din Cipru cepe şi cinci heringi, apoi opt bucăţi de pesmet şi un vas plin de smochine din Caria şi mai nou din Patare pantofi auriţi, fiinţi recunoscătoare ce-i şi ca să nu uite caşul din Gythium. Desigur lista îşi are savoarea ei mai mult decât hazlie fiindcă Myrtale trage linia socotelii mai mult decât pe drept doar totul împreună, Summa Summarum nu face mai mult de cinci drachme.

Dorion nu se lasă mai prejos, asta este totul ce poate dărui un marinar sărac din modesta lui soldă. De altfel n-i cazul să-l dispreţuiască fiindcă a fost avansat şi are sub comanda sa toată parte dreaptă a vâslaşilor. Dar oare la ultima sărbătoare închinată Afroditei n'a pus pentru ea o drachmă de argint la picioarele zeiţei? Nu ia mai dat mamei sale două drachme să-şi cumpere o prereche de pantofi iar fetei sale Lyda nu întotdeauna câte dou sau trei oboli i-a pus în mână? Toate acestea adunate fac pentru un biet matroz chiar mult de-a binelea. Myrtale îl ia în râs cu ceapa şi peştele lui. (Peştele nu era o mâncare apreciată la vechii greci.) Dorion însă încăpăţânat, ţine la marfa sa. Fiecare dă ce are, şi bine ar fi dacă ar fi bogat şi nu un biat matroz. Iubitei sale mame nu i-a dat în viaţa lui nici măcar un căţel de usturoiu, dar acum ar dori să ştie ce fel de cadour ri îi aduce bitinianul. Myrtale nu se lasă şi îi spune că primo de la el are toate cămăşile ce le vede, de la el are colierul, cum bine constată de o oarecare greutate. Dorion zice că l-a văzit la ea şi înainte dar Myrtale îi exolică prompt că celălalt era mai subţire şi lipsit de smaralde. Cerceii şi covoarele sunt iar de la el. Nu de mult ia dat două mine din aur curat şi i-a plătit chiria. Toate valorează oricum mai mult decât o pereche de pantofi patarici, un caş gytic şi alte fleacuri de soiul acesta. Dorion pus în cumplită inferioritate se grăbeşte să o întrebe de ce nu se laudă ce fel bărbat este cel ce se culcă la ea în pat. Căsătorit, peste cincizeci de ani, chel complet în faţă şi de culoare racului de buzunar. Oare s'a uitat la dinţii lui? Pe cei doi Dioscuri (Wieland nu scapă ocazia să arate că jurământul era caracteristic pentru marinari, deoarece gemenii zeeşti erau patronii navigatorilor), un iubit de toată lauda. În deosebi când cântă sau caută să facă ceva amabil atunci arată ca un măgar ce chinuie corzile lăutei. Dar cum este Dorion îi doreşte noroc cu el. Să-i fie vrednică şi să aibe un copil să-i semene tatălui. El o să se uite după Delphis sau Cymbalion, fete de nasul său sau alta cum are el nevoie. Nu oricine alte covoare, coliere de aur şi mâinile pline de aur să le dăruiască. Myrtale îl blagosloveşte cinstindu-i omenia, pe un ton mai mult decât ironic: Va fi fericită fata ce-o să te aibe pe tine iubitul ei, Dorion. Ea va fi în stare să conteze cu siguranţă pe cepele cipriote, pe bucata de caş când ai să te întorci din Gythium!

Ca şi în celallalte dialoguri Lucian descrie o convorbire între o hetairă şi fostul ei iubit, devenit prea sărac pentru pretenţiile femeii. Autorul nu face loc la nici un comentar, el corspunde pictorului din piaţă, pune pe pânză ce vede şi aude, iată principalul său scop magnim de fotograf al vremurilor sale. Mai putem deduce să o hetairă ca obiect de lux nu-i prescrisă omului din popor, sărac şi mirosind a caş ţi ceapă. Pe de altă parte pomezile şi podoabele puse pe ea ne duce la frumoasele cretane de pe frescele din palatul Cnososului de unde se poate vedea că din totdeauna întreţinerea frumuseţii face parte din meseria femeii, hetairă sau mamă tot una. Eva cum o reprezintă artiştii din Renaştere posedă aceleaşi artificii paradisiace pe faţa şi trupul ei deci originile sunt străvechi, să le botezăm paradisiace. În picturile Vilei dei Misterii desgropate din noianul anilor, în oraşul mort Pompei, femeia este pregătită pentru nuntă de doi amoraţi, rujul, pomada bijuteriile sunt obiectele ritualului ei sacru. Poate că o reprezentantă a tuturor acestora este Venus goală în faţa oglinzii de Velasquez, astăzi în National Gallery. Nu ţin neapărat să vorbesc despre veşnicia hetairei ci doar de anumite permanenţe, peste veacuri, femenine. Până la urmă s'ar putea ca Dorion să rămpână amantul de inimă al lui Myrtale dar asta numai are nicio importanţă, autorul nu a dosit să ne înfăţişeze decât un instantaneu, într'o schiţă magnifică şi asta i-a reuţit pe deplin. În fond când iubirea ajunge să fie socotită la bani mărunţi cum este ea între Dorion şi Myrtale, atunci ea nu se mai poate chema iubire. În afară de faptul dacă cei doi au ţinut neapărat să se certe dar o astfel de impresia autorul nu ne-a prea lăsat. În centru naraţiei stă amantul Dorion nevrednic de a avea ca iubită o hetairă, naivitatea lui aminteşte anumite personagii naiv-groteşti din repartoriul molieresc.

XV. Kochlis şi Parthenis

În contrast chiar cu ultimul dialog apare întâmplarea de faţă a lui Parthenis. Kochilis doreşte să afle de ce Parthenis plânge şi de unde vine cu fluierul spart. Parthenis povesteşte că l-a bătut soldatul etolian, amantul lui Krokale fiindcă l-a găsit lângă fata lui unde lâa comandat rivalul său Gorgus. I-a rupt în bucăţi flautul, i-a răsturnat masa unde noaptea vroiră să mănânce, canele le-a aruncat la pământ astfel că tot vinul s'a scurs degeaba. Pe bietul Gorgus, soldatul (Dinomachus pare că se numeşte) cu un camarad de-al său l-au târât de păr afară şi l-au bătut atât de rău încât nu ştie dacă sărmanul on mai trăieşte. Sângele i-a izbucnit în valuri din nas iar faţa i s'a umflat devenind brună şi albastră. Kochlis doreşte să afle dacă individual a înebunit sau poate beat nu a ştiut ce face. Parthenis o asigură că de vină a fost gelozia şi nebuna sa iubire. Krokale crede el ia cerut două mii de taleri ca să fie numai al lui şi fiindcă Dinomachus nu a avut atâta să-i dea la prima ocazie femeia i-a închis uşa în nas. Apoi s'a înţeles cu Gorgus din Enor ca să petreacă seara împreună, deaceea l-au invitat pe Parthenis să le cânte din flaut. Deja băuseră din vinul bun, el începu să execute bucata lidică, muzica i se cobora bunului Gorgus în picioare, începuse să danseze iar Krokala bine dispusă aplauda, deci erau deosebit de veseli când deodată auziră un zgomot nemaipomenit şi tăbărăsc înnăuntru opt vlăjgani conduşi de Etolian. Într'o clipă totul fu răsturnat, Gorgus la pământ şi lovit cu picioarele numai Krokale putu în timp ca prin minune să scape fugind la vecina sa Thespias. Bătut Parthenis aduce la cunoştiinţă cazul stăpânului său. Acesta ţăran cu câţiva prieteni de-ai lui l-au reclamat pe etolian superiorilor săi. De reţinut este replica lui Kochilis. Aşa se întâmplă când ai legături cu astfel de mâncători de fier, nu ai parte decât de bătăi şi de cel mai rău tratament. Când îi auzi atunci sunt toţi generali şi comandanţi dar la plată îţi cer răbdare să aştepţi para de război. Să-i ridice pe toţi călăul! La Kochilis n'are să caute vreunul. Ea preferă pe pescarul cinstit, pe marinarul şi ţăranul care nu fac atâtea complimente dar cu atât mai bine pot plăti. toţi ceilalţi plini de persoana lor când îşi scutură chivăra şi se laudă cu legăturile lor de război nu sunt decât nişte farsori şi zgârie brânză. Admiraţiile lui Kochilis sunt şi ale lui Lucian din Samosata bineînţeles şi cum ştim

şi ale lui Aristofan chiar şi când recurge la grosolănii prea puţin decente. Şi toţi se alătură lui Euripide din Electra unde fiica persecutată a lui Agamemnon îşi găseşte adăpost şi cinstire în casa unui ţăran, devenit formal soţul ei. Până la urmă Lucian ne dă să înţelegem că talpa unei societăţi rămân tot cei mulţi şi simplii. Către ei ăşi îndreaptă gândul şi lor le sând adresate cuvintele lui Kochilis. În lumina acestor date, conflictul anterior dintre Dorion şi Myrtale, constituie doar un accident provenit din calicia bărbatului incompatibilă cu situaţia unei hetaire. Cu regret, pe acest loc, încheiem dialogurile hetairelor. Tot timpul am avut impresia că asistăm la o expoziţie iar artistul nostru ne conduce dintr'o sală într'alta al unui muzeu viu. Şi cum se întâmplă în atare cazuri, am uitat să ne gândim la altăceva înafara frumuseţii tablourilor expuse. Aşa se întâmplă în orice muzeu nobil, se uită mesajul, anectoda chiar suferinţa demiurgului, privitorul sau lectorul nu vrea să se confrunte decât cu opera rezultată din ascensiunea artistului în lumea ideilor pure unde Frumuseţea tronează ca "un vis de piatră" în imperiul nemişcat al veşniciilor eleate. Poate nici unde într'altă parte nu reese mai eclatant în evidenţă geniul creator al lui Lucian din Samosata ca în aceste Discuţii ale Hetairelor. Ele împrăştie voluptatea pictorului când acesta pictează din dragostea gratuită ce-o are pentru culoare, restul cade pe plan secundar, nu are nicio importanţă. Deci lângă satiricul, filozoful, scriitorul Lucian din Samosata un loc de mare onoare îl ocupă şi Artistul, făuritor în formele eterne ale Cuvântului. Stilistul, arhitectul şi sculptorul limbajului, Lucian din Samosata!

XVI. Cinicul
Dialogul are loc între un cinic şi Lycinus. Wieland ne atrage atenţia că în această lucrare Lucian descrie un tip ideal de

filozof antic, de Fapt al desăvârşirii umane. În deosebi paralela realizată între felul de viaţă a bogăţaşilor zilei şi traiul filozofului, omul naturii, în desavantaj flagrant al primilor, aminteşte diferitele scrieri ale lui J.J. Rousseau. Dar simplitatea socrativă, bunul simţ cu care Lucian îl lasă pe filozoful cinic să vorbească este mult suprioară tonului amfatic, declamaţiei antitetice ale noului filozof cinic, Roussau. Acesta din urmă pare că este condus mai mult din supărarea şi indispoziţie ce-o are faţă de lume de cât din liber arbitru şi înclinaţie naturală. Lycinus îl întreabă de ce-şi lasă barba şi părul să crească, de ce nu poartă cămaşă, mantaua îi acoperă piela goală, umblă desculţ, în întreg felul său de-a fi, se deosebeşte de toţi ceilalţi oameni. Pe scurt trăieşte ca un animal sălbatec de pădure rătăcind de la o localitate la alta doarme noaptea pe pământul tare. din această cauză halatul îi apare aşa de murdar, în afară de aceasta nu e nici moale, nici uşor nici fin şi arată ca şi când nu ar fi avut vreodată o altă culoare. Cynicul zice că nici nu trebuie să aibe vreuna, aşa cum este e bun nu-l costă mult şi nu-i cere prea multă bătaie de cap sau el ar crede că în lux şi belşug nu se găseşta nimica rău. Oare modestia nu-i o virtute? De ce-i reproşează că trăieşte mai cumpătat decât alţii şi nu ridică pretenţii mari. Lycinus zice că nu modestia i-o impută ci faptul că trăieşte atâta de sărăcăcios, nevoiaş şi mizerabil încât nu constată nicio deosebire între el şi în cerşetor ce-şi câştigă pâinea zilnic pe stradă. Cinicul constată că-i cazul, dacă au ajuns şa un astfel de discurs că stabilească ce e lipsă şi ce e suficient, ori dacă ai atâta încât îţi satisfaci nevoile nu înseamnă ci ai destul şi că duce lipsuri dacă are mai puţin decât are nevoie şi deci cu ce are nu-i ajunge. Condus de acest raţionament just, cum e declarat şi de Lycinus Cinicului nu-i lupseşte absolut nimica, deoarece el nu are nici mai puţin nici mai mult decât nevoile îi pretind. Să înceapă cu locuinţa. De ce are nevoie omul de o casă dacă nu să fie acoperit exact aşa o cămaşă ca să-i acopere trupul, şi e nevoie de acoperămând ca cel acoperit să se simtă mai bine. Dar oare picioarele sale sunt mai rele decât ale altora. Nu-i servesc la mers în tocmai ca tuturor celoelalţi La del ca picioarele nu-i şi corpul? Dacă el se află în stare rea va fi slăbit în timp ce dacă-i sănătos va fi puternic ori oare trupul său să fie mai slab decât al altora? Şi fiindcă Lycinus nu vede nicio deosebire Cinicul dedune că atât picioarele cât şi trupul său

nu duc nicio lipsă căci altfel ar trebui că de simtă rău, fiindcă o lipsă duce în totdeauna la tulburări, dar aşa ceva la el nu se poate găşi. De altfel nici corpul său nu-i mai slab deoarece este nutrit cu mâncare mai sărăcăcioasă. Lycinus nu e în stare să-l contrazică şi cinicul întăreşte adevărul că nu-i posibil să fi tare dacă cineva e nutrit prost, hrana neîndestulătoare strică oragnismului. Deci dacă aceste condiţii sunt satisfăcute cum mai poate fi cocotit traiul său ca nedemn şi mizerabil. Lycinus caută să-l lămurească de ce. Deci nu poate tăgăsui că Natura, atât de importantă la el câi şi Zeii au dat oamenilor pământul să-l stăpânească cu atâtea bunătăţi nu ca să se rezume la strictul necesar dar şi să guste mulţimea lucrurilor ce le stă la dispoziţie spre fericita lor plăcere. La toate acestea el nu ia parte şi se mulţumeşte să-şi ducă zilele ca un animal. Bea apă ce celelalte animele, mănâncă ce găseşte ca şi câinii, şi nu are culcuş mai bun ca aceştia. Un pic de paie şi fân îi ajung iar între mantia lui şi cea a unui cerşetor nu-i nicio deosebire. Dacă el are dreptate în ce face atunci bunul Dumnezeu a greşit că a prevăzut oile cu o blană aşa de bogată sau viţa de vie să dea vin aşa de excelent şi atâtea lucruri minunate lăsate ca să facă viaţa mai frumoasă şi mai plăcută. Pe scurt a greşit dacă s'a îngrijit ca muritorii să aibe atâtea mâncăruri gustoase, băuturi plăcute, nenumărate comodităţi, paturi moi, locuinţa frumoase, într'un cuvânt atâtea lucruri de tot felul făurite de artist fiindcă şi operele de sortă sunt darurile Zeilor. O viaţă furată de toate aceste bunătăţi este o viaţă mizerabilă. Este rău destul când alţii ne lipsesc de ele dar mai rău dacă omul însuşi se fură de tot ce există frumos şi plăcut. cum se poate chema o astfel de acţiune decât nebunie manifestă? Nimeni cu bun simţ nu ar putea lua partea de dreptate din peroraţia lui Lycinius aşa dar şi Cinicul recunoaşte că nu a spus chiar minciuni. Dar îl roagă să-i răspundă la întrebarea că ce ar spune dacă la un ospăţ dat de un iubitor de oameni, bogătaş între bogataşi, unui număr mare de invitaţi de tot felul, sănătoşi, bolnavi, tari şi slabi, unul dintre oaspeţi s'ar găsi să tragă de partea sa toate bunătăţile şi să înceapă să le mănânce inclusiv felurile rezervate pentru săraci şi bolnavi. Deşi are un stomac pe care-l poate umple cu o mică parte din mâncare el îşi însuşeşte totul mult mai mult decât are nevoie. Desigur că despre un astfel de om nu poate să aibe decât o părere foarte proastă. Şi nu l-ar lăuda pe cel ce ar lua din toate bunătăţile farfuria ce-i faţă în faţă şi şi-ar linişti foamea mâncând cu toată rezerva şi astfel să lase pentru toţi

să-şi ieie parte lor. Lycinus nu-l prea înţelege deaceea Cinicul recurge la o lungă peroraţie. Zice că Dumnezeu ca un gospodar nobil şi mărinimos, a lăsat atâtea pe pământ încât fiecare să-şi primească partea sa: una pentru cel sănătos, alta pentru bolnav, pentru puternici şi slabi, nu ca să ieie totul ce există pentru ei ci să servească ce găseşte înaintea sa şi atâta cât are nevoie. Dar se mai află dintre aceia care stăpâniţi de o lăcomie nemărginită doresc să aibe toate farfuriile şi totul pentru ei. Nu le ajung nici marea, nici ţara lor ci cumpără pământuri depărtate dintre cele mai scumpe şi rare astfel că în loc să trăiască fără atâtea greutăţi preferă traiul rău cucerit cu mari oboseli. Cât de scump se plăteşte fericirea astfel dobândită. Cu câte pericole şi dificultăţi s'au procurat toate comorile de aur şi argint, magnificele palate, hainele scumpe, artistic împodobite!! Câţi oameni nu au plătit cu sănătatea, cu membrele lor sau chiar viaţa aceste bogăţii. Nu numai deoarece pentru aceste avuţii pier atâţia navigatori pe mare dai oameni săraci se prăpădesc pentru a scoate şi a prelucra metalelele preţioase dar încă aceste lucruri oferă prilejuri ca oamenii să se urască între ei, prieten prietenului, copii părinţilor şi neveste soţiilor lor să-şi ieie cu ură viaţa. Ori nu pentru un colier Eripyle şi-a trădat bărbatului ei. În niciun caz obiectele nu-şi merită preţul ridicat cu care au fost cumărate, haine cusute scump încălzesc la fel nu mai bine ca cele ieftine, obişnuite şi asta se poate susţine şi despre acoperişuri oricât ar fi ele de aurite. Vinul nu are gust mai bun dacă-i servit în pahare de argint iar somnul nu-i mai dulce dacă patul este cioplit în fildeş. Din contră aceşti ultimi fericiţi dorm cel mai puţin în paturile lor moi şi luxoase. Şi la ce folosesc mesele îmbelşugate decât să slăbească şi să îmbolnăvească trupul în loc de sucuri sănătoase se introduc în artere sămânţa tuturor bolilor. (Cinicul prin clar viziunea lui este un mare premergător al medicinii moderne bazată în primul rând pe regim dietetic mai ales în ce priveşte maladia arterelor, cea mai cunoscută fiind arterioscleroza). La câte afaceri şi nenorociri ivite din cauza plăcerilor lui Venus nu ar scăpa omul dacă ar renunţa să mai fie sclavul traiului îmbelşugat. Dar nu numai jertfele aduse acestei zeiţe îl împing pe om la cele mai neroade practici cum ar fi de pildă ca în loc de căruţă să-şi întrebuinţeze patul ca şi când ar fi căruţă. Lycinis cere explicări iar Cinicul se grăbeşte să i le dea că aşa ceva o fac cei ce transformă oamenii în animele de transport şi cai, îi înhamă la patul lor ca la o căruţă apoi întinşi voluptuoşi pe tron cu hăţurile în mâini îi conduce ca pe măgari după plăcere pe o parte sau alta. Şi acest obicei este unul din cel mai invidiat de

către plebea, socotit ca una din marile fericiri ale bogătaşului. Şi nu se poate spune de ei ca de cei ce întrebuinţează melcii pe lângă mâncare şi la fabricarea colorii că purpurii că manoperele lor sunt aplicate contra naturii făcute de bunul Dumnezeu? Lycinus nu-i dă dreptate în problema ultimă deoarece carnea melcului purpuriu poate să servească la fel de bine pentru preparatoare. Dar nu-i făcut pentru asta îi răspunde puţin convingător Cinicul cu un exemplu cam şchiopătat doar şi un pahar cu forţa ar putea să servească drept oală dar paharul nu pentru asta e fabricat. (Wieland observă circumspect că raţionamentul Cinicului se arată defectuos de tot. De ce să nu poată servi în caz de forţă majoră un pahar drept oală? Poate că Cinicul să se fi oferit la oale ce nu pot să fie înlocuite de un pahar sau traducerea să fie defectuoasă că altfel nu am crede că Lucian îşi lasă eroul ideal chiar aşa uşor să păcătuiască în argumentele sale.) Nu se pot înşira toate pe care omul le-a schimbat în mod inutil şi încă Lycinus îi reproşează că el ca filozof a refuzat să se aşeze la masa lor. Pe când el se comportă ca omul demn de mai înainte, serveşte numai ce are în faţă şi nu se lasă ispitit de farfuriile pline cu bucăţi gustoase şi rare. Iată şi o idee tare de tot că dacă el pare că duce o viaţă de animal fiindcă are nevoi puţine şi se mulţumeşte cu puţin atunci după această socoteală Zeii sunt mai răi ca animalele fiindcă ei nu au nevoie de nimica. Şi ca să arate ce caracter are nevoia fiecăruia, copilului îi trebuie mai multe decât adultului, femeii decât bărbatului, bolnavului decât celui sănătos aşa dar cel mai puţin maturizat are trebuinţe mai multe decât cel împlinit. Din această cauză Zeii nu au nevoie de nimic iar cei ce le stau mai aproape foarte puţin. (De data aceasta gândirea Cinicului este pură în exerciţiile ei ca eonul cristalului celest răsfrânt într'o unitate lipsită de orice fisură!) Oare cel mai viteaz între oameni Heracles, pornit în lume doar cu o piele de leu, în sărăcia şi strămtoarea lui cutreerând lumea a verut ceva din averile oamenilor, el pe drept pomenit printre zeităţi. De fapt el nu a suferit niciodată fiindcă preocuparea sa era să scoată pe alţii din suferinţe şi el nu putea să fie sărac deoarece pe apă şi uscat peste tot era un stăpânul lui însuşi. Peste tot unde cu curaj umbla, era superior tuturor, şi atâta cât a trăit lângă oameni nu s'a găsit niciunul să-i semene, adică un muritor mai bun ca el. Oare un astfel de bărbat a umblat gol şi desculţ fiindcă nu va

fi avut heine sau pantofi? Dar el renunţase la toate acestea fiindcă era reţinut şi brav, nu vroia să aibe alţi domni peste el şi dispreţuia orice voluptate. Şi Tezeu elevul şi imitatorul său, nu era regele întregii Atica, fiul lui Neptun şi precum legenda spune cel dintâi om al timpurilor sale? Totuşi îi plăcea să umble descălşat şi gol şi să-şi lase barba părul să crească în voie. Ca el făcută toţi eroii antichităţii, mai de grabă sar fi putut tăia coama unui leu decât barba unuia dintre ei. O bărbie netedă şi o piele fină aparţinea femeilor, pe când erau bărbaţi şi căutau să arate ca atare. Considerau barba ca o podoabă a bărbatului şi credeau că cu ea dorea natura să-i înfrumuseţeze cum face cu cele mai nobile animale de la leu la cal dăruite cu o superbă coamă. Pe aceşti bătrâni eroi îi admiră şi îi invidiază totodată: "Pe ei aş dori să-i imit. Lumea contemporană nu este a mea." Iată desvăluit fără niciun echivoc, cu tăria unui manifest, tradiţionalismul constructiv al cinicului Lucian. Să aibe ceilalţi fericirea de a mânca bogat, de a-şi pune haine preţioase, părul să şi-l coafeze după voie, pielea, pielea să şi-o poleiască cu pietră ponce şi pe tot corpul să nu-şi lase nimica să crească, ce-şi doreşte lui, continuă Cinicul este ca picioarele să i se întărească asemenea copitei de Centaur, matraţe şi acoperitoare să aibe mai mică nevoie decât un leu şi o masă cu nimic mai bogată decât cea prescrisă câinelui. (Observaţia nu-i valabilă în silele noastre pitice când câinii sunt hrăniţi de gazdele lor decăzute mai bine decât mulţi oameni novoiaşi.) Îşi doreşte să fie mulţumit cu locuinţa ce-o va găse pretutindeni pe pământul tare şi cu mâncare ce-o va descoperi între mâinile sau picioarele sale. Aur şi argint nu-şi doreşte nici lui nici celor iubiţi să le înscrie vreodată printre nevoile personale. Căci toate mizeriile ce apasă omenirea, răscoale, război, trădare, comploturi şi asasinate provind din lăcomia după acest metal corupt şi setea de a-l avea. Depărtată să fie această boală a sufletului de el, îşi doreşte ca un al optulea înţelept al lumii antice. Să nu fi împins de dorinţa de a avea mai mult decât are ci să se mulţumească tot mai cu puţin. Iată în câteva cuvinte modul de a gândi şi a trăi a filozofului Cinic.

Străduinţa eroului lucianesc de a-şi forma destinul conform legilor naturii se exprimă şi în exteriorul său şi curios că aceste idei vor fi preluate mai în fiecare

secol, în cel al XIX-lea doctorul Alexis Carell tratând despre Om ca fiinţă necunoscută expune idei foarte asemănătoare ca să nu-l mai pomenim pe tatăl tuturor naturiştilor de astăzi, Jean Jacques Rousseau. Deci modul său de viaţă se deosebeşte mult de al celorlalţi. De altfel nu pricepe cum în timp ce unui comediant, cântăreţ, flautist le este permis să aibe un habitus al lor, acesta drept e luat chiar profesionistului care caută să facă omul mai bun. Lui nu i se permite să arate altfel decât ceilalţi ci din contră i se impune ca să apară ca ceilalţi deşi majoritatea oamenilor sunt răi. Dacă se cere ca bunii să se distingă de restul oamenilor apoi tocmai din această cauză el are o înfăţişare murdară, o manta purtată, părul lăsat să crească în voie iar picioarele goale. Căci altfel ce deosebire există între costumul unui Cinedeu şi al celor din jurul său. (Wieland explică pe larg semnificaţia tipului numit Cinedeu un amestec de bărbatfemeie, formau la greci ca la romani, asemenea hetairelor o clasă aparte, dispreţuită dar totuşi admisă. Odinioară se distingeau prin costumul lor, prin afectarea şi luxul manifestat, astfel că erau de la distanţă recunoscuţi. Lucian arată că timpurile s'au schimbat aşa de tare încât cei bogaţi se împopoţonează de nu mai pot fi deosebiţi de Cinedeeni şi ca cetăţeni cinstiţi nu se ruşinează să fie confundaţi cu aceşti indivizi nediferenţiaţi. Aşa dar pe vremea lui Lucian Cinedienii nu mai aveau nici un semn de distincţie faţă de ceilalţi cetăţeni şi probabil că astfel se prezentau ţi hetairele visa-vis de celelalte femei onorabile. Într'un cuvânt şi Cineadul şi hetaira devenise un fel de ideal la care fiecare se trudea să ajungă, fără să-şi dea seama că astfel societatea lor dă semne grave de decadenţă. Unde erau timpurile când femeile de luptau să ajungă fiecare o Cornelie mama Grachilor iar bărbaţii simplitatea superbă a unui Cato cenzorul?) Nimic nu mai deosebeşte portul lor de al Cinedeanului: hainele aus aceeaşi culoare, aceeaşi fineţe, la fel şi pantofii, podoaba capului chiar şi parfumul. De aceea exact ca Cinedienii se păzesc de eforturi şi muncă în schimb de dedau fără oprelişte tuturor voluptăţilor. Mănâncă la fel ca ei, dorum în acelaş mod şi merg ca ei adică de mers nu merg ci se lasă purtaţi cât de oameni cât de animale. Pe Cinic, zice el după atâta critică aspră, îl poartă picioarele acolo unde vrea, rezistă la frig şi căldură şi nu se plânge zeilor că ar fi un slăbănog ce nu poate să ducă nimica. Ceilalţi din contră nu sunt niciodată mulţumiţi cârtesc împotriva naturii, nu pot suporta de fericiţi ce sânt prezentul, au dorul fie al trecutului, fie al viitorului. Iarna doresc

vara, vara tânjesc după iarnă, când e rece ar vrea să aibe cald iar când e cald doresc frigul. Se poartă ca bolnavii, nimic nu le este pe plac, continuu se plâng numai că la ei boala e dată de felul lor de trai. Astfel că mai pot pretinde filozofilor cinici să-şi schimbe ei viaţa şi să şi -o îmbunătăţească? Ei conduşi de valul patimilor se aseamănă călăreţul pe care calul îl duce unde vrea el. Dacă ar fi întrebaţi unde au pornit atunci ar răspunde că acolo unde îi conduc pasiunile adică se lasă în voia plăcerilor, a poftei de câştig sau de stăpânire. Căci ei călăresc nu întotdeauna acelaşi cal ci mereu caută alţii dar spre nefericirea lor toţi sunt căpiaţi şi îi poartă cu siguranţă către prăpastia pe care ei se vor fi gândit să o înconjure mult prea târziu. De altfel continuă Cinicul, mantaua ponosită, de pe socoteala căreia ei se distrează şi părul său vâlvoi, ca întreaga lui înfăţişare au marea forţă de a-i garanta o viaţă fără griji şi bucuria de a săvârşi ce-i dictează inima şi deci să nu se întreţie decât cu oameni ce-i sânt simpatici. Fiindcă tocmai datorită exteriorului nu au uşor oamenii obişnuiţi în gândire şi educaţie în comportarea lor faţă de filozof. Căci domnii eleganţi îl înconjură încă de la depărtare pe când nu stau de vorbă cu el cei cu o minunată înţelegere cei ce preţuiesc adevărata virtute, îl caută şi prin purtarea lor îi aduc multe satisfacţii. Din contră celor zişi fericiţi nu le va deschide niciodată porţile iar purpura şi coroenele de aur le consideră fleacuri iar pe ei ca persoane nişte caraghioşi. După cum vedem se înalţă o statuie de colos Cinicului reprezentat într'un tablou de Menipp al lui Velasquez drept model servindu-i un cerşetor de pe străzile Madridului. De-acum nu vine chiar neaşteptata apoteoză din final şi anume când susţine că un costum ca al cinicilor este purtat nu numai de oamenii cei buni dar şi de zei. (Puritanul şi pedantul Wieland sare ca ars şi scrie că exeptând murdăria, pe aceasta o resping atât zeii cât şi oamenii, ori ea face parte integrantă din Costumul cinicilor!) Deci dacă va cerceta cu atenţie felul cum sunt reprezentaţii zeii va observa că ei sunt mai apropiaţi de cinici decât derestul oamenilor. Nu are decât să străbată templale grecilor dar şi a altor popoare ca să vadă dacă zeii se poartă ca ei sau după moda nouă cu barba şi părul ras. Cei mai mulţi îi va descoperi că umblă fără haine pe de desubt exact ca filozofii cinici. Astfel cum o să-i reproşeze ţinuta şi

o s'o privească cu dispreţ când şi zeilor le este potrivită. Asemănarea posibilă doar cu zeii o certifică pentru ei şi părinţii creştini când au senzaţia că se apropie de Dumnezeu. Dar întâlnirea majoră cu Absolutul nu are nimic sublim în ea nu împrumută limbajul marilor idealişti ca Hegel ori Eminescu ci ca întotdeauna la autorul nostru este îmbibată în sucurile de circumstanţă a comicului, părerile Cinicului în loc să convingă cu toată seriozitatea provoacă zâmbetul maliţios, mai de grabă zeii sunt cobotâţi pe tarâmuri umane decât inversul. Oricum filozoful cinic, cum o subliniază şi Wieland rămâne ca una din cele mai reprezentative figuri în gândirea lui Lucian din Samosata, chiar dacă nu rareori îi pune şi limite poate tocmai din această cauză antiidealizantă reuşeşte să ne cucerească, să-l onorăm cel puţin cu încrederea noastră şi să ne ruşinăm dacă simţim că am încălecat pe calul căpiat, atras de prăpăstiile cele periculoase. Dar poziţia nu-i chiar solidă în fundamentul ei fiindcă filozoful se ridică pe un soclu atât de înalt, încât ne revin remarcile şi cimparaţiile sale cu cele ale unui câine, adică pe aşa înălţimi ne poate apuca răul de nare şi în cele din urmă să ne convingem că iar avem de-a face cu o farsă a lui Lucian realistul ce-şi râde de temerarul alpinist pornit să escaladeze cele mai periculoase culmi ale spiritului. Între cei doi poli, ai credinţei într'un ideal umbrit de un puternic scepticism se desvoltă mai toată opera sa, caractere ce ni-l fac precursor în ale gândirii, al scepticului Montaigne cu al său celebru Que sais-je? Deci însăşi discutarea tipului ideal de om desăvârşit din perspectiva şesurilor aride ale unui secol mic, nu va fi constituit prin ea însăşi o altă glumă sinistră a autorului nostru?

Cine ar putea răspunde precis la această întrebare? Credem că nici autorul nu ne-ar putea convinge pentru una din soluţii, atâta sunt de contrarii prezentările sale, de fapt cum se arată a fi dialectica viaţii, un fenomen conţine afirmarea dar şi negaţia lui în acelaşi timp, postulat ce-l cunoştea din sfânta intuiţie bergsoniană, şi scriitorul nostru când ni-l zugrăveşte cu atâta fidelitate pe filozoful cinic încât în rândurile sale se află şi adeptul dar în aceeaşi măsură şi adversarul învăţăturii cinice. În orice caz se poate încăodată afla cât de preocupat era Lucian de problemele

filozofiei devenită încă de pe vremea elenistică, o cenuşăreasă practică fără întrebări metafizice, desfăşurată doar pe terenul aparent solid al moralei. Pe linia antropomorfismului caracteristic epocii antice zeii înşişi devin taloane etice, discuţia şi purtarea lor contează numai în măsura cât prin ele se pot delimita dimensiunile sufletului uman şi tiparele sale etice. Ca parte integrantă a spiritului helenistic prelungit fără oprelişti în cel roman, filozofia exact ca pe vremea lui Nietzsche se transformă într'o simplă discuţie liberă asupra eternei condiţii umene. Cinicul lui Lucian porni cu rădăcini anteice de la mai clasicii Diogene din Sinope şi mai apropiatul Menipp, le duce mai departe "lătratul" adică o critică aspră a semenilor decăzuţi numai dacă Diogene căuta cu lumânarea ziua în amiaza mare un om adevărat, eroul lui Lucian, mai cultivat şi profesional vrea să şi precizeze contururile acestui tip să-o dea întocmai proporţiile morale. Astfel filozofia devine pe încetul un mod de căutare a virtuţii, nu altfel au desvoltat-o şi stoicii, dar acuma adaptată la condiţiile de fiecare zi, existenţializată de-a binelea. (Am zice că întrebuinţarea noţiunii respective în timpurile mai moderne repetă păţania cu oul lui Columb, aplicarea ei are vechimea omului şi a existenţei lui, în totdeauna trăirea oricât de obiectivă se limitează la un anumit timp fiinţal să nu-i zicem existenţial numai din teamă de a nu ne repeta şi să lămurim un cuvânt în stera lui identică.)Dumnezeu sau zeii nu sunt negaşi ci doar înlocuiţi cu mama Natura, dar Lucian nu-i deloc panteist, fiindcă naturismul său nu-i spinozian ci la fel nu cel al lui Rousseau circumscrie mai mult o anumită stare de fericire a omului, un fel de regăsire şi întoarcere la paradisul pierdut reprezentat de inocenţa originilor primare. Prin urmare meritul cinicului lui Lucian este acela de-a fi descoperit natura din jur, pentru ea în general spiritul elen antropormorfizant nu avea ochi să o vadă ca pe o carte a cărţilor în care se pot citi multe din firea cea mai proprie omului. Expresia "a trăi conform naturii" este pusă în circulaţie ca atâtea altele de cinicul lui Lucian din Samosata.

Desigur că prin respectiva întoarcere înapoi ajungem şi la tradiţionalismul scriitorului nostru, sorginte mereu vie, un fel de pământ dătător de forţe mereu noi nemuritorului Anteu.

Din foarte multe puncte de vedere se cere ca Lucian grecul din Samosata să fie pus alături de Seneca, Marc Aureliu cu rostul de a mai salva lumea antică grecoromană. Paralel cu aceşti învăţaţi ce vedeau mântuirea în reînvierea trecutului plin de virtuţi, se pregătea prin Filon, Epictet până la Plotin întrarea aceleaşi lumi în sânul creştinismului viitor. Deşi Lucian va lipsi din cercul celor ce au făurit drumul cel nou, indirect prin toată opera sa va contribui la consolidarea raţionalismului prin care fericitul Augustin şi alţi părinţi ai bisericii vor fundamenta Cetatea lui Dumnezeu, Biserica, cu precădere pe cea cu sediul la Roma. Dar despre acest capitoş vom mai avea ocazia să ne ocupăm pe larg. În fond cum demonstrează influenţa sa asupra lui Erasmus, Voltaire şi nu mai puţin a iluministului clasicizant Wieland, durata sa în timp ca filozof nu a încetat practic niciodată, flacăra ei a ars continuu pe altarul gândirii umane, s'a recurs la puterile ei mai ales în momentele zise de împlinire caracteristice pentru epocile numite raţionale deşi importanţă autorului nostru depăşeşte un anumit sector el întrupează o personalitate complexă cum nu deseori are ocazia omenirea să ducă la lumină.

26. Dialogurile Zeilor
Fiindcă în traducerea românească nu sunt redate decât unele mai ales acelea ce au un sens demitizant, lectorul primeşte o impresie falsă despre semnificaţia lor. Numai cunoaşterea globală a ziselor dialoguri ne redă adevăratul lor conţinut. Lucian din Samosata urmăreşte în primul rând întocmai ca Pausanias în celebrul său Perigeu elen să ne descrie întâmplările mitologice pentru poezia ce o conţin, acţiunea lui se aseamănă cu cea a lui Eminescu pornit să redescopere legendele şi mitologia dacă pe vârful Pionului-Ceahlău. Am putea anticipa şi să susţinem că în dialogulrile de faţă Lucian întrebuinţează poezia ca pe o metodă de cunoaştere aplicată însă nu conform legilor trupeşti ci acelor ale sufletului.

Nu ne vom ocupa decât de unele dintre ele.

I. Plângerile lui Jupiter contra lui Amor
Amor îl roagă pe Stăpânul zeilor să-l ierte dacă a greşit cu ceva că doar e un copil cu puţină înţelegere. Jupiter nu-i de acord că ar fi un copil ci ar fi mai bătrân decât Iapetus. Deoarece nu are barbă, nici păr cărunt ar dori el bucuros să fie considerat aşa pe când el este bătrân de tot şi pus de ştrengării. (Wieland scrie că în genealogia zeilor de Hesiod, Amor este bătrân precum Haosul şi Pământul, aceasta din urmă Gea a fost mama lui Yapezus şi a celorlalţi titani, între aceştia figura drept cel mai tânăt Cronos sau Saturn, tatăl lui Jupiter. Deci după Biblia antichităţii la început nu a existat Cuvântul ci Iubirea. Poate că şi asta ar însemna Logosul Sfântului Iaon Evanghelistul.) Dar se întreabă Amorul de ce vrea să-l lege dacă este aşa de bătrân. Jupiter consideră că nu sunt chiar nimicuri tot se-a îndrăznit, copilul lipsit de frica lui Dumnezeu să facă din el, îndrăzneli nemaipomenite şi capricii. Oare nu el e vinovat că Jupiter nu e în stare să iubească o muritoare fără să nu recurgă la vrăjitorii şi să se transforme în satir, taur, vultur sau ploaie de aur dacă doreşte să o aibe. Şi ce câştig are când femeia iubeşte taurul sau lebăda şi se umple de groază îndată ce îi vede adevărata lui înfăţişare. (Wieland intervine cu multă dreptate: în satir Zeus s'a schimbat pentru Antiope, în taur pentru Europa, lebădă s'a făcut de dragul Ledei iar ploaie de aur ca să câştige inima Danaei, altfel setoasă după acest aur nobil cum o reprezintă într'un tablou celebru aflat la Galeria Borghese din Roma, pictorul Correggio. Dar registrul nu-i nici pe departe epuizat, măcar ar fi trebuit să mai pomenească cum a păcălit-o pe Jo cu norul de ceaţă, lui Kallisto i s'a arătat ca Diana, Eginei drept foc, Mnemosynei ca cioban, Klytoriei în trup de furnică, Asteriei ca vultur iar soţiei şi sorei lui Juno s'a metamorfozat în pupăză. Nu poate să o uite pe una din cele mai celebre dragoste ale lui Zeus, din unirea căreia s'a zămislit Hercule, deci pe vestita Alcmene pe care a sedus-o luând chipul soţului ei, Amphitrion.)

Amor găseşte ca foarte natural că fiind vorba de muritoare marele Zeu nu poate să li se arate în autentica lui înfăţişare. Dar Jupiter necruţător doreşte să afle cum totuşi pe Apolo l-au putut iubi Branchus şi Hyacinthus. (Wieland arată că acest Branchus a fost întemeietorul familiei Branchizilor, familie din Milet deveniţi conducătorii cunocutuşui oracol al zeuleu din Dadyma. Poetul roman Statiius îl consideră pe Branchus fiul lui Apolo iar Lucian îl va mai aminti în legătură cu o sală frumoasă.) Amor nu se lasă şi îi dă exemplul lui Daphne cea care a fugit se obrazul fin şi de părul frumos al lui Apolo. Totuşi Amor ca să-i asigure pe viitor succesul mai marilor dintre zei, îi dă nişte sfaturi mai mult decât delicioase adică dacă el vrea să fie iubit în primul rând să lase la o parte fulgerul şi întreg cortegiul furiilor. Părul zburlit să şi-l pieptene cu grijă în bucle apoi să-l lege cu o panglică aurită, să îmbrace o mantie de purpură în picioare să tragă cisme din piele aurită, în faţa lui să cânte fluerele şi să bată timpanele, astfel că sigur vor fugi după el nimfele cum i se întâmplă numai lui Bachhus. Jupiter respinge astfel de sfaturi considerate de el prosteşti, cu un astfel de preş nu vrea să apară mai cuceritor (se referă bineînţeles la figura sa că altfel am văzut nu se poate plânge de însuşirile sale de crailâc zeesc.) Deci Amor este de părere că nu ar trebui să joace rolul îndrăgostitului, amant frumos că asta ar fi prea greu pentru el. Greu sau nu, Zeus nu doreşte să renunţe şa plăcerile iubirii, numai să nu-l coste atâta oboseală. Misiunea aceasta rămâne în sarcina lui Amor şi numai dacă o ia în serios înţelege să-l mai ierte şi să nu-l lege cum ar marita. Dialogul este plin de eleganţă şi luminozitate, parcă ar fi un tablou roccoco atârnat pe zidurile Versailles-ului sau al unui alt palat de epocă. Jupiter poate fi oricare din monahii galanţi stăpâniti în vastele lor apartemente de mirajul iubirilor uşor câştigate.

II. Jo Jupiter şi Mercur
Jupiter îl cheamă la el pe Mercur (Hermes) şi îi vorbeşte de Jo fiica lui Inachus, transformată în vacă de gelozia nesăbuită a lui Juno şi a dat-o în grija unui văcar, Argus cel cu mai mulţi ochi să o păzească ceea ce o va face cu străşnicie odată ce nu doarme nici ziua nici noaptea. (Wieland din zelul de a respecta adevărul aminteşte că cei mai mulţi mitografi - cum îi numeşte Diodor din Sicilia - susţin că după ce-a cucerit-o prin norul respectiv Jupiter în persoană ar fi transformat-o în vacă de frica Junonei ca să nu-l prindă în flagrant delict. Deci Zeus nu se dă la o parte să fie un mincinos de circumstanţă lucru ce nu ne miră deloc după ce nu se ruşineză să întrebuinţeze atâtea şiretlicuri în faţa cărora s'ar arăta nedemni şi mărunţi cei mai vestiţi Don Juani sau Casanova din toate timpurile.) Mercur aşteaptă dispoziţii de la Zeus şi aceasta îi ordonă că nu are altăceva de făcut decât să zboare până la Nemea unde sălăşluieşte Argus şi să-l omoare. (Scoliastul Wieland: din această cauză la Homer zeul mai are şi porecla de ucigâşul lui Argus.) Pe urmă să o sucă pe Ion până în Egipt şi să-i dea titlul de Isis. (Wieland zice că între Isis şi Ino nu ar fi nicio legătură ci Grecii de când mai ales aveau regi peste această ţară căutau să-şi facă şi o mitologie prin care să se amestece cu elementele autothone.) Jupiter îi dă dispoziţii lui Mercur să o facă pe Jo zeiţă, venerată pe viitor ca ocrotitoarea inundaţiilor Nilului iar pentru nevigatori să fie patroana ce le asigură vânturile prielnice. (Noi nu împărtăşim ad litteram părerile comantatorului Wieland fiindcă mult înainte Herodot a insistat asupra legăturilor dintre egipteni şi anticii eleni, să nu uităm că urmaşele lui Jo vor fi celebrele fiice ale lui Danaos, cele ce se vor întoarce pe drumul Lindosului în Argos deci vor reveni în mitologia elenă omorându-i în noaptea nunţii pe fiii lui Egipstos exceptând pe una, prin ea se asigură mai departe legătura egipteano-greacă. Este de presupus că toate datele mitice vor să arate influenţa culturii egiptene mult mai veche decât a vechilor heleni din această cauză ea îşi arată relaţii şi cu regii vestitelor palate cretane, în frunte cu legendarul Minos devenit la un moment dat stăpânul întregii Mediterane până la Atica de unde au ajuns atenienii să le plătească birul în material viu pentru Minotaurul omorât de Tezeu cu concursul Ariadnei.

Că Isis ar avea o prevenienţă grecească asta nu ar ţine atât de tenfinţa de cuceritori a acestora cât ar reprezenta şi o influenţă inversă posibilă în epoca pregrecească a misterioşilor pelasgi, în tocmai cum s'a întâmplat şi cu Fenicienii de care sunt legaţi prin mitul Europei şi al lui Cadmus. Deci am accepta cu mult scepricism observaţia lui Wieland că între Isis şi Jo nu ar exista nicio relaţie. În ce-l priveşte pe Lucian noi credem că în scurtul dialog el a urmărit anectoda lui Jo mai mult pentru poezia subiectului, chiar dacă în timpul său legăturile dintre greci respectiv romani şi egipteni erau mult schimbate. Nu vedem însă nicio justificare a regilor greci şi a urmaşilor săi romani în scurtul episod evocat cu atâta talent de autorul nostru.

III. Ganymed Jupiter şi Ganymed
Dialogul scoate în evidenţă două caractere, le conturează tocmai fiindcă sunt atât de diferite, metodă nu rar abordată de Lucian şi după el de mulţi alţii. Discuţia are loc între Jupiter, codoşul dat cu toate unsorile, pofticios la trupul fraged al copilului Ganymede, aceasta de inocenţa sfântă a unui înger blond de Correggio. Jupiter îl linişteşte pe copil că-l poate sărute ca să constate, păpuşica de el, că nu mai are cioc, nici ghiare, nici aripe deci nu mai apare ca înainte, drept vultur. Ganymede se miră tare că nu-i mai vulturul care înainte cu câteva clipe l-a răpit de la casa lui. Unde îi vor fi dispărut aripele de ce se prezintă cu totul latfel. Jupiter i se laudă că el nu-i om sau vultur ci regele zeilor, şi a luat chipul vulturului deoarece aşa a crezut că-i va fi mai comod să-l răpească. Ganymed crede că este Pan, de el auzise, dar atunci unde îi sunt fluerul, coarnele şi copitele de ţap? Copilul îl asigură pe Jupiter că în satul său alt zeu nu-i cunoscut. Din această cauză i

se jertfeşte un ţap în faţa peşterei unde se găseşte statuia sa. Sau o fi el vreun bandit din cei răi, fură oamenii şi îi vinde drept sclavi. (Se vede că Ganymede a fost instruit cum se cuvine într'un sat veşnic ameninţat de adversităţile oamenilor.) Jupiter doreşte să afle dacă nu a auzit niciodată de Jupiter, cu altarul pe vârful Idei (Wieland ne lămureşte că este vorba de Gargarus cel aflat în faţa Troiei) ce trimite ploaia, fulgerul şi tunetul. Deci conclude naiv de copilăreşte Ganymede, o fi domnul de bine (Wieland subliniază pe drept că în acest loc tonul este cât se poate de ironic) ce le-a trimis grindina pe cap nu de mult? El este, cum se spune zeul ce locuieşte în înălţimi, face atâta zgomot în nori şi căruia tatăl său îi oferiste cel mai frumos berbec al turmei? Şi-apoi urmează plângerea dreaptă a nevinovatului răpit de lângă oile sale, părăsite acuma în sălbăticie, poate că le-au şi sfâşiat lupii. Jupiter îl linişteşte pe limbajul său străin oamenilor mai ales copiilor şi anume ce iar mai păsa acuma de turma sa odată ce-i nemuritor şi rămâne printre zeităţi. Ganymede este mai mult decât neplăcut suprins când aude că celălalt nu are de gând să-l ducă, încă în aceea zi înapoi pe muntele Ida. Jupiter e neclintit în hotărârea sa doar de ce s'ar fi transformat din zeu în vultur. (Deci se pare că metamorfoza nu are loc fără oarecare servituţi cum l-am auzit pe marele Zeu plângându-se şi în alte părţi.) Copilul în judecata lui fragedă nu cuprinde încă rostul celor întâmplate, astfel că se teme că tatăl său dacă nu-l va găsi nici unde se va supăra rău, şi îl va bate că şi-a părăsit turmele. (Ganymede are în aceste momente suavităţile copiilor lui Correggio, cât amoraţi cât îngeri. Iar Lucian ne impresionează prin cunoştiinţele sale privind psihologie copilului legat de cosmosul din jurul său, o altă lume nu cunoaşte şi nu ştie.) Cu atât mai serioasă e replica Zeului că tatăl său nu o să-l mai vadă niciodată. Atunci copilul izbucneşte în cea mai naturală reacţie, el vrea la tatăl său acasă şi ca să-l amăgească îi promite că dacă-l va readuce la părinţii săi atunci tatăl o să-i jertfească încă un berbece, pe cel de trei ani, întotdeauna în fruntea turnei de câte ori ies la păşunat.

Jupiter nu poate să nu recunoască în barba lui sinceritatea şi nevinovăţia tânărului încă un copil. Apoi asresându-se lui îi dă sfatul să-şi scoată din minte toate întâmplările trecutului şi să nu se mai gândească la Ida şi la turmele sale. De-acuma este un locuitor al cerului şi de-aici va putea să facă mult bine pentru ai lui şi patria sa. În loc de lapte şi caţ va mânca Ambrosie şi va bea Nectar. Va deveni paharnicul lui Zeus şi ce-i mai plăcut nu va mai fi om ci nemuritor (Jupiter se repetă poate tocmai pentru a-i accentua şi mai mult noua situaţie, mai mult decât fericită), o constelaţie pe cer va purta numele său. Pe scurt îi va merge bine de tot. Observaţia lui Ganymede la toate aceste nemaipomenite oferte este dezarmantă deoarece ar vrea să afle cu cine se va putea juca atunci când va dori să se joace. Pe Ida avea mulţi copii de vârsta lui. (Pe alt ton Lucian arată limita nemuririi faţă de acea oră de iubite pământească din Luceafărul lui Eminescu, filtrată prin simţirea ingenuă a unui copil-seraf, dintre cei pe care Faust al lui Goethe pretindea că trebuie să-i pervertească discipolul diavolului pentru a fi întradevăr demni de intrarea în lumea cealaltă. Cum vom vedea Jupiter joacă acelaşi rol pe lângă neprihănita fiinţă căzută pradă lăcomiei sale trupeşti.) Jupiter îl asigură că de aşa ceva nu o să ducă lipsa chiar Amor o să-i fie tovarăş de joacă. Să prindă deci curaj, să arate o mină fericită şi să nu se mai frământe de ce se întâmplă acolo jos. Ganymede pare că nu a reţinut cuvintele zeului deci mai înterabă că la ce ar putea să-i fie de folos, are turme să i le păzească? Desigur că nu, intervine celălt ci are să le toatne în pahare nectar şi o să aştepte la masă. Ganymede consideră că aşa ceva nu-i mare lucru doar se pricepe să toarne laptele şi să ofere paharele de iederă pline. Desigur că Jupiter apare iritat că tânărul nu-l mai uită pe cioban doar este în cer şi zeii beau nectar. Ganymede e curios dacă nectarul e mai bun decât laptele iar Jupiter îi spune că ajunge să bea din primul doar un strop ca să nu se mai atingă niciodată de lapte. Pe îmcetul ajung şi la chestinuea cheie când Ganymede doreşte să afle unde doarme noaptea, la prietenul său Amor, Jupiter direct intervine că o să se culce ce el doar ce-acea l-a şi răpit.

Copilul naiv de tot nu înţelege dece o să doarmă Jupiter mai bine cu el. Când Jupiter îi invocă frumuseţea iar nu pricepe ce legătură are această însuşire cu somnul, cum îl poate ea ajuta. Jupiter susţine că-l adoarme mai uşor şi dulce dar copilul nu-i chiar convins că el o să-i suporte zvârcoliturile, loviturile şi strigătele scoase de el în timpul nopţii, dacă nu o să aibe linişte o să i se plângă dimineaţa, exact cum făcea tatăl săi de îl trimitea să doarmă cu mama lui. Deci dacă Jupiter l-a răpit numai pentru asta atunci poate să-l ducă înapoi pe pământ, deoarece o să-i fie spre greutate decât se va întoarce în pat. Jupiter nu cedează la astfel de argumente din contră consideră că cu cât va fi mai treaz cu atât îl va putea săruta şi strânge la piept va fi mai bine. Ganymede ca să-i facă voia crede că în timp ce va dormi îl va lăsa să-l sărute. Şi asta va fi minunat incheie marele Zeus. Apoi îi porunceşte lui Mercur să-l ducă şi să-i dea să beie din licoarea nemuririi. Apoi să-i arate la ce distanţă să ţină paharul (deci să-l introducă în eticheta olimpienilor) pe urmă să revină cu el pentru ca să-şi poată lua în primire postul de la masă. Nu-i nicio îndoială că marele Stăpân al cerului şi pământului este bărbat ceva mai mult decât matur, suferind de ceea ce va fi diagnosticat mai târziu drept pedofilie Greu s'ar putea admite că astfel ar căuta să suplinească lipsa de căldură din partea celoralţi copii ai săi prea devreme ajunşi bărbaţi chiar inamicii lui cum îl decoperim pe Mercur-Hermes plâmgându-se de tirania sa. În orice caz păcatul în antichitate nu avea semnificaţia celui din zilele noastre, Ganymede va prospiţia în funcţia sa, va intra cu adevărat în nemurirea legendei. Correggio reprezintă răpirea copilului pe aripile zeului transformat în vultur. Lucian nu face niciun proces de conştiinţă zeului pentru comportarea sa mai mult îl preocupă candoarea şi curăţenia copilului aflat în lumea visurilor sale. Pe lângă aceasta parcă şi cea mai serioasă a lui Jupiter îşi capătă luminile ei de aur şi azur, ca în cadrele pictorului renascentist.

IV. Un schimb de vorbe între Jupiter şi soţia sa Juno

Juno, Jupiter Ganymede ca personaj mut
Juno se plânge că de când l-a furat de pe Ida pe copilul frigian (Ganymede) şi l-a purtat pe Olimp, Jupiter se poartă foarte rece cu ea. Jupiter nu acceptă gelozia ei faţă de un copil nevinovat şi nepericulos. (Deci ni se sugerează dechis că la fel ca în Symposionul lui Platon faţă de copii avea loc doar practicile lui Venus Urania celeata, lucru ce pentru oamenii de astăzi este de neînţeles). El credea că doar femeile şi fetele, ce i se potriveau puteau să-i cauzeze reauă dispoziţie. Juno scoate măştile de pe faţă cum e obiceiul femeilor înşelate. Îi impută că nu a fost frumos şi nici de demnitatea monarhului zeilor să-şi părăsească nevasta şi să ia pe pământ înfăţiţările unei lebăde sau taur dar cel puţin creaturile respective rămâneau adolo unde locuiau, acuma pentru plăcerea sa majestatea zeească l-a dus în cer pe tânărul păstor şi l-a aşezat înaintea nasului ei invocând motivul să-i toană necaturl. Ca şi când această funcţie ar fi fost pentru Hebe şi Vulcan chiat atâta de grea. Astfel nu ia niciodată paharul din mâna copilului fără să nu-l sărute în văzul tuturora, astfel că în fiecare moment pretinde un pahar chiar dacă nu îi este deloc sete. Apoi merge aşa departe că după ce bea puţin din pahar îl dă tânărului şi guste şi el din băutură iar ce rămâne de la el îl soarbe cu şi mai mult nesaţ. Şi încă pe partea atinsă de buzele lui ca să aibe plăcerea să bea şi să-l sărute în acelşi timp. Oare în zilele trecute nu şi-a pus la o parte Egidele şi fulgerul şi fără nici o ruşinare faţă de prestigiul şi barba sa respectabilă a început să se joace pe pământ cu Ganymede. (Scena este de o mare savoare: Zeus, stăpânul stăpânilor în postură de tată atent cu copilu său cu care îşi împarte jocurile cela mai de fiecare zi.) Să nu-şi închipuie că poate să facă ce vrea şi că ea, Juno nu vede drept toate. Jupiter adoptă o mină de tot inocentă. Ce e rău că pentru a-şi provoca o plăcere îndoită la băut sărută un copil atât de frumos. Dacă i-ar cere copilului să o sărute pe dânsa ou siguranţă nu ar mai face o crimă din asta şi ar prefera sărutul copilului chiar şi nectarului. Juno se simte de-a dreptul insultată şi speră că rău nu o să ajungă să se bucure când

buzele ei se vor murdări la atingerea unui păstor frigian şi încă cu o înfăţişare de femeiuşcă molatecă. Jupiter încălzit îi pretinde să-şi măsoare expresiile în ce-l priveşte pe acest păstor frigian, copil efeminizat, molatec dar mai bine se opreşte ca să nu-i fiarbă prea tare fierea. Juno consecventă renumelui ei de femeie aspră nu se lasă mai prejos, îi doreşte să se şi însoare cu el dar a vrut să-i amintească ce lucruri ne la locul lor o face să sufere pentru noul lui paharnic. Aşa dar Jupiter consideră că pe viitor va trebui să le servească vinul la masă şchiopul Vulcan aşa murdar şi acoperit de cărbune cum vine din atelierul său de la Lemnos. (Wieland specifică în nota sa că aşa de întâmpla în cartea întâia a Iliadei.) Deci din astfel de degete să guste vinul şi incă să se simtă bine, când de el îi este silă chiar ei ca mamă. Asta ar fi ceva tare plăcut. Ar fi un paharnic, podoabă a mesei zeilor. Deci să-l trimită înapoi pe Ganymede pe muntele Ida fiindcă este curat cu degete trandafirii şi oferă pocalul cu graţie şi mai ales ce-o supără pe Juno sărutul lui e mai dulce decât nectarul. Juno nu înghite maliţiozităţile soţului ei. Deci de când a apărut de pe muntele Ida copilul cu părul blond şi buclat, Vulcan îi este peste noapte un biet şchiop murdar de cărbune cu o apariţie scârboasă. curios că înainte nu s'a plâns nici de scânteile nici de praful făurarului când îi turna spre satisfacţia lui, nectar în pahare. Jupiter îi dă sfatul lui Juno să nu-şi facă necaz singură prin gelozia ei care nu va avea drept urmare decât să-i mărească şi mai mult iubirea. De altfel dacă ei îi este scârbă să ia un pahar din mâna frumosului copil nu are decât să se lase servită pe mai departe de fiul ei (adică Hefaistos-Vulcan.) Peviitor pe Jupiter îl va sluji numai Ganymede şi încă cu un sărut dublu: unul când îi dă paharul celălalt când îl reprimeşte. Fiindcă Ganymede începe să plângă îl linişteşte să nu aibe nicio teamă fiindcă cel ce se va atinge cumva de el o va păţi rău de tot!

Dialogul dintre nevastă şi soţ, Jupiter şi Juno rămâne unul exemplar, înscris în analele a ceea ce Strindberg săcoteşte că o căsătorie se poate transforma până la urmă: Dansul morţii.

V. Ixion Juno şi Jupiter
Dialogul se continuă pe o temă asemănătoare, caracterul de codoş bătrân al lui Zeus se arată a fi delicios, dacă laşi afară orice percept etic şi te amuză doar comportamentul său de vulpoi bătrân. Juno este nedumerită asupra lui Ixion, căruia Jupiter i-a permis intrare liberă printre ei. Ce fel de om este (Wieland consultând mitologia descoperă că specialiştii nu sunt întru totul de acord asupra acestui personaj, cine i-ar fi fost tată şi cum a ajuns la marea cinste de a deveni favoritul lui Jupiter. Prin soţia lui Dia a domnit ca rege în Tesalia şi a fost părintele lui Pirithous vestit prieten al lui Theseu.) Jupiter zice că Ixion este un bărbat foarte simpatic (să se reţie felul cum ştie să caracterizeze marele Zeilor) şi un tovarăş de masă foarte plăcut. L-ar fi pus la masa zeilor dacă nu ar fi fost demn de o astfel de cinstire. Junona este de părere că-i chiar nedemn şi nu merită să mai fie suportat în continuare la masa lor. Jupiter doreşte să afle ce-a făcut, o roagă pe nevastă-sa să nu treacă nimic sub tăcere. Oare va fi molestat pe vreuna din zeiţe că după ezitările femeii doar aşa ceva s'a putut întâmpla. Dialogul se continuă pe o temă asemănătoare, caracterul de codoş bătrân al lui Zeus se arată a fi delicios, dacă laşi afară orice percept etic şi te amuză doar comportamentul său de vulpoi bătrân. Juno este nedumerită asupra lui Ixion, căruia Jupiter i-a permis intrare liberă printre ei. Ce fel de om este (Wieland consultând mitologia descoperă că specialiştii nu sunt întru totul de acord asupra acestui personaj, cine i-ar fi fost tată şi cum a ajuns la marea cinste de a deveni favoritul lui Jupiter. Prin soţia lui Dia a domnit ca rege în Tesalia şi a fost părintele lui Pirithous vestit prieten al lui Theseu.)

Jupiter zice că Ixion este un bărbat foarte simpatic (să se reţie felul cum ştie să caracterizeze marele Zeilor) şi un tovarăş de masă foarte plăcut. L-ar fi pus la masa zeilor dacă nu ar fi fost demn de o astfel de cinstire. Junona este de părere că-i chiar nedemn şi nu merită să mai fie suportat în continuare la masa lor. Jupiter doreşte să afle ce-a făcut, o roagă pe nevastă-sa să nu treacă nimic sub tăcere. Oare va fi molestat pe vreuna din zeiţe că după ezitările femeii doar aşa ceva s'a putut întâmpla. Juno profită de ocazie să-i plătească poliţia lui Zeus, doar faţă de el Amorul a avut o putere neîngrădită, l-a purtat de nas după voie, nu i-a opus nici cea mai mică rezistenţă şi l-a transformat în ce forme i-a plăcut. Pe scurt Jupiter ar fi jucăria şi proprietatea lui Amor. Încă ştie de ce poate să-i ierte lui Iyion atâta de uşor insulta adusă doar îşi aminteşte fără îndoială că-i este vinovat doar presupusul său fiu Pirithous este fructul legăturii lui cu Dia, soţia respectivului. (Wieland adaogă într'o notă că Dia este fiica lui Hesioneus sau a lui Dejoneus.) Jupiter se amuză la amintirea micilor escapade petrecute odinioară pe pământ readuse pe tapet de iubitoarea lui Junona. Dar pe de altă parte ce să-i facă bietului Ixion. Ar fi prea aspru să-l îndepărteze de şa masa lor când sărmanul băiat poartă iubirea în trup şi cum insăşi Zeiţa poate să constate suferă aşa de tare că el varsă lacrimi de crocodil. (Totuşi Zeus cunoaşte ce semnificaţie şi cum se numeşte apa de la ochi cum o botezase Hera, mândra lui nevastă.) Ingădiunţa zeului faţă de scăpările lui Ixion pe bună dreptate provoacă revolta Junonei că doar nu ar fi capabil propriei soţii să-i facă o propunere necinstită. Dar Jupiter caută să împace lucrurile după mentatlitatea sa de codoş bătrân şi îmbătrânit în rele. Ar lua un nor şi ar desena pe el o fiinţă vie (Lucian face aluzie la pânzele pictorilor clasici a căror personagii nu se puteau deosebi de cele în carne şi oase) lă semene leit cu Juno. Pe când se vor scula de la masă şi nenorocitul de Ixion lipsit de somn se va zbuciuma în patul său el va aşeza norul lângă el. Astfel Juno nu va fi atinsă în virtutea ei dar va fi în stare să mai aline durerile de iubire ale lui Ixion şi altăceva nici nu i se va cere. Juno nu-i deloc încântată de o astfel de păcăleală. Deci în loc să fie pedepsit cum

pasiunea lui o cere din contră primeşte şi o recompensă. Dar Jupiter crede că aşa ceva nu-i poate ei strica deloc şi anume ca Ixion să se drăgostească cu imaginea de pe nour. Dar constată Juno cu groază, bărbatul o să creadă că norul este chiar ea ţi că se va întâmpla în tocmai ca şi când ar necinsti-o pe ea. Jupiter nu-i de părerea ei. Zice să sunt sensibilităţi de femeie odată ce ea nu-i norul iar norul nu-i ea, numai că Ixion va fi păcălit, iată toată întâmplarea. Temerea femeii este că după felul nedelicat al oamenilor, când se va întoarce pe pământ o să povestească la toată lumea cum s'a culcat cu Junona şi a împăţit patul cu marele Jupiter. O să se laude că ea îl iubeşte şi muritorii nu se vor îndoi de asta fiindcă nu vor să ştii că în locul ei a figurat doar un nor. În acest caz, Jupiter, dacă ar îndrăzni să vorbească astfel, îl va arunca în fundul tartarului, acolo l-ar lega de o roată şi diavolii l-ar învârti întru veşnicie ca să plătească printr'un atare chin pentru îndrăzneaţa sa iubire. (Wieland este impresionat de faptul că cu toată jovialitatea sa Jupiter este un maestru în descoperirea de pedepse sălbatece, chiar dacă vorbeşte pe tonul unuii diletant.) Juno rămâne împăcată că astfel Ixion ar suferi pentru fanfaronada sa o plată destul de mică dar totuşi meritată. Dialogul este o mostră de delicatese verbale, mai ales Jupiter caută să-şi ascundă intenţiile, reuşeşte să o împace pe apriga Junona deşi ne lasă cu impresia că trucul cu norul nu l-ar deranja dacă ar fi avea şi nu o amăgire a bietului Ixion. Nu descoperim nici o tendinţă propriu zis demitizantă când sceneta este cât se poate de realistă pentru un gen de oameni, aici zeii servesc doar cu numele lor destul de generic după moda mai târzie a teatrului expresionist mai ales german. În orice caz măiestria lui Lucian din Samosata se arată în toată strălucirea ei, schiţele sale vor fi cu greu egalate, şi numai de cei hrăniţi ca zeii cu ambrozie şi nectar.

VI. Jupiter şi Alcmena Mercur şi Helios

Mercur îi aduce la cunoştiinţă lui Helios (Wieland: este zeul soarelui care nu trebuie confundat cu Phobus Apollo) că Jupiter îi porunceşte să nu mai iasă pe cer nici astăzi, nici mâine, nici poimâine. Tot acest interval de timp va corespunde doar unei singure nopţi mai lungi. Deci Horele vor putea să îi deshame iar caii, săi stingă facla din nou astfel ca liniştea să domnească peste tot. (după Wieland Horele ar fi după Homer păzitoarele porţilor cerului, şi în cântecul al doilea dedicat lui Venus le face primele slujitoare ale zeiţei. Printre altele au avut şi misiunea să înhame şi să deshame caii soarelui, că domnească peste vreme şi anotimpuri, împreună cu Graţiile, Hebe şi armonia formau cortegiul zeiţei Iubirii.) Helios este de o poruncă aşa de curioasă, oare să nu-şi fi împlinit bine traseul pe cer sau caii să-i fi ieşit din cale, pentru astfel de mici scăpri să fie supărat pe el şi să lase noaptea în viitor de trei ori mai mare decât ziua? Nu-i asta cauza îl asigură Mercur şi nu va rămâne pentru totdeauna astfel. Doar acuma în vederea unor afaceri are nevoie de noapte atât de lungă. Helios stârnit nu-şi poate stăpâni curiozitatea iar Mercur îl lămureşte că marele Zeu, Jupiter îl trimite din Boeţia, de la soţia lui Amfitrion unde se află în vizită. Adică întregeşte Helios este îndrăgostit de ea. Dar oare nu-i ajunge pentru ea o noapte? În nici un caz răspunde Mercur. Cu această ocazie se munceşte la naşterea unui mare şi amator de lupte zeu ori e imposibil ca aşaceva să se împlinească într'o singură noapte. (Zeus va lua chipul lui Amphitrion şi din împreunarea cu Alcmena va vedea lumina zilei mitologice, Heracles, vestit prin cele douăsprezece munci ale sale, Dodecatlonul Scripturii antice.) Helios urează numai succes la întreprinderea unei munci atâta de serioasă, dar fiindcă sunt numai ei în patru ochi pot să-şi recunoască deschis că astfel de fapte pe vremea lui Saturn nu aveau loc. (Saturn e tatăl lui Zeu de care a fost detronat. În general domnia lui corespunde epocii de aur a omenirii, un fel de paradis pierdut al ei.) Acesta nu se depărta de patul lui Rhea, şi place niciodată din cer ca să-şi petreacă noaptea la Teba ci ziua era ziuă şi o noapte dura nici cu un minut mai mult decât o cerea anotimpul ce-o ducea. (Să nu se uite că Helios este unul din titani cu pretenii la tronul Olimpului.) Acuma (se înţelege sub domnia lui Zeus, Helios este insinuant cât se poate de bine)

din contră pentru o singură femeie se impune ca întreaga natură să fie pusă cu capul în jos, caii săi prin prea multa odihnă vor deveni rigizi iar drumul neumblat trei nopţi mai greu de străbătut. Bieţii oameni vor trebui să trăiască în întunerec şi asta numai pentru a satisface temperamentul de iubăreţ al regilor zeilor! Să stea toţi şi să aştepte în marea întunecime, până ce mare atlet, cum anunţă Mercur, va avea cinstea să-şi termine misiunea. (Şi Wieland subliniază pretenţiile la tron al lui Helios, bazate pe locul ce îl ocupă în genealogia zeilor.) Mercur fricosul îi recomandă lui Helios tăcerea cea de aur, fiindcă o limbă prea liberă poate să-i aducă multe necazuri. Îşi ia rămas bun deoarece mai are să tearcă pe la Lună şi somn ca să le aducă şi lor porunca lui Jupiter. Să meargă mai încet ca de obiceiu, astfel ca muritorii să nu observe că noaptea respectivă a fost mult mai lungă, de trei ori,, ca una obişnuită. În dialogul de faţă Helios şi Mercur nu tratează decât problema prelungirii timpului nimica din restul aventurii nu e pomenită nici cel puţin în treacăt. Lucian ca să-şi motiveze schiţa, miniatura literară ştie că e de nevoie să subtragă şi să trateze doar anumite fire şi trăsături din noianul întâmplăriloe de fiecare zi. Şi-apoi cum o realizează asta e greu de exprimat în cuvinte, procedeul ţine de harul şi inspiraţia muzelor, nu poate fi cuprins în dogmele adunate sub formula unei zise Ars poetica încercată de la Horaţiu la Boileau până la Mihalache Dragomirescu al nostru, cercetătorul asiduu al capodoperei. Creaţia este de substanţă divină, ea nu poate fi închistată în legi sau imperative. Naşte ca lumina soarelui sau parfumul florilor. Arta, Laudă a Marei Lumini dumnezeşti.

VII. Endymion Venus şi Luna

Venus o iscodeşte pe frumoasa Lună (Wieland: Selena sau Luna, zeiţa lunii, era sora lui Helios, pereche ce trebuieşte deosebită de Diana şi fratele ei Apolo, mai ales poeţii nu rareori îi confundă. A reţinut numele latinesc deoarece al este mult mai cunoscut, criteriu respectat mai întotdeauna) dacă e drept că de multe ori când ajunge la graniţele Cariei îşi opreşte quadriga, se zice, ca să-l poată privi pe Endymion, tânărul care la Latmos doarme sub cerul liber. Oare au dreptate cei ce susţin că încă de pe la mijlocul drumului ar fi coborât la el? Luna o roagă pe Venus să-şi întrebe fiul, fiindcă el este vinovat de toate. Venus recunoaşte că Amor este un copil fluşturatec, cum nu odată a jucat-o şi pe ea. Odată a impins-o cu iubirea către Anchises (Wieland: Cum Homer zice în Imnul I către Venus, din unirea dintre Venus şi Anchises, în timp ce acesta păştea vacile pe muntele Ida a ieşit Eneas, eroul lui Vergil) altădată spre Libanus către cunoscutul tânăr asirian (Adonis). Şi încă de la acesta nu i-a dat decât jumătate, deoarece trebue să-l împartă cu Proserpina şi ea îndrăgostită de el. De câte ori nu l-a ameninţat, dacă nu se lasă de ştrengării să-i rupă săgeata şi arcul şi chiar să-i reteze aripile. Chiar i-a dat câteva cu pantoful la fund. Pentru moment ruşinat promite să se îmbunătăţească dar foarte repede totul este din nou uitat. După o aşa de lungă introducere Venus e curioasă dacă Endymion e tocmai aşa de frumos. Căci dacă a trebuit să cadă într'o aşa de mare nenorocire atunci cel puţin să o consoleze frumuseţea fiinţei iubite. Luna descrie într'un tablou mişcător pe Endymion dormind: îi apare tare frumos mai ales când aţipit pe bucata de blană în mâna stângă ţine o săgeată iar pe dreapta o aşează sub cap cu o graţie greu de descris astfel că mână în parte îi acoperă faţa. (Şi Wieland este de părere că Lucian pare să copieze un tablou celebru al vremii.) Doarme furat într'un vis gingaş iar respiraţia îi este atât de curată şi nevinovată de parcă s'ar fi hrănit cu ambrozie. Luna recunoaşte să nu s'a putut reţine să nu coboare la el şi să se apropie în vârful picioarelor iar ce a urmat nu-i greu de ghicit. Destul că nu neagă cât a scos-o din minţi iubirea ei pentru Endymion.

Motivul lui Endymion a fost abordat de mulţi artişti mai târziu îmi vine în minte cel al lui Caravaggio, în caracteristicul său clar-obscur, atât de potrivit nopţii luminate de

lună, în mijloc cu un copil dormind, la artistul nostru un păstoraş coborât din idilele lui Teocrit pe una din poenele Renaşterii italiene. Dacă ar fi să definim însuşirile tipului creator propriu lui Lucian, am zice că el este unul vizual, deci concretul pictural nu se cere copiat neapărat, oricât de viu şi autentic ni s'ar părea. În ultimele două dialoguri, motivele mitologice îi servesc mai mult ca un joc gratuit şi vaporos, asemenea pictorului delectat de însuţirile multiple ale culorilor de pe şevalet regăsite în natura din jur, frânturi de rai unde locuiesc într'o blondă fericire zeii nemuritori hrăniţi cu ambrozie şi nectar.

VIII. Attis şi Cybele Venus şi Amor
Venus îl dojeneşte pe Amor de câte face, nu numai pe pământ între oameni dar şo în cer, unde îl execută pe Jupiter după cum îi este voia, luna o coboară pe pământ, şi vinovat este că Zeul Soarelui întârzie la Klymene (mama lui Phaeton cel ce-a încercat în zadar să conducă drept carul soarelui completează bunul nostru Wieland). Şi uită să-şi mai facă drumul prescris. Faţă de mamă-sa nu a încercat să păcătuiască (o va face după cum ştim) în schimb, capul lui nebunatec nu s'a dat înapoi s'o zăpăcească pe Rhea, mama zeilor şi să o îndrăgostească de tot sălbatec de Attys, tânărul frigian. Femeia a devenit dea-dreptul turbată, înhamă la căruţa ea lei, se distrează cu coribanţii ei pe care îi face la fel de turbaţi ţi îl cheamă toată ziua umblând pe muntele Ida al ei Attis. Unul din coribanţi (Wieland: aşa se numeau preoţii Cybelei, care cu un entuziasm nebun ăşi arătau credinţa în Zeiţa lor, când în Frigia se ţinea sărbătoarea ei. La roma din anul 547 a. Chr. se venera sub numele Mama de pe Ida, preoţii ei se numeau Galli iar festivităţile date în cinstea ei durau şase zile, Megalesia) îşi găureau braţul, altul alerga cu părul în vânt prin pădure, al treilea sufla dintr'un corn pe când al patrulea bătea într'o tobă sau făcea un zgomot de nedescris lovind în tinichele, pe scurt întregul munte Ida se afla într'o răscoală şi o mânie fanatică. În astfel de situaţie lui Venus îi este frică să nu aibe loc o nenorocire şi anume zeiţa într'un acces de nebunia să nu poruncească coribanţilor ei ca să-l sfâşie pe Amor în bucăţi sau să-l arunce leilor pradă. În realitate nu-i sigur nicio clipă

că nu i se poate întâmpla aşa ceva. Amor o linişteşte pe Venus, mamă-sa, că leii nu îi vor face nimica, îi sunt deja buni prieteni. Îl lasă pe spinarea de îi poate conduce de hăţuri unde vrea, chiar se bucură şi îi ling mâna când i-o bagă în gură, fără să-i producă vre un neajuns. În ce priveşte pe Rhea de unde îşi va lua timpul să se ocupe de el când este atâta de prinsă încât nu trăieşte decât pentru Attis. De altfel dacă el face pe cei din jur atenţi pentru tot ce-i frumos e un lucru nedrept, oare? Dacă se lasă stăpâniţi de el e treaba lor şi nu a lui, nevinovatul Amor! Ori ar dori Venus să fie vindecată de dragostea pentru zeul războiului sau el de pasiunea ce-o are pentru ea? Să recunoaştem că Amor posedă o logică de fier deaceea Venus îl concideră drept un tânăr respingător, nu există nici o înţelegere cu el. Va veni cu siguranţă o vreme când îşi va mai aminti de sfaturile mamei sale, Venus. Dialogul încântă prin replicile, ar zice Augier, de tic-a-tac, nu altfel s'ar întreţine orice mamă îngrijată de năzdrăvăiile copilului nu de tot copt dar mulţumit de sine. Oare-i şi obraznic ca orice nevârstnic temerar de nu mai poate.)

IX. Moartea nefericită a frumosului Hyacint Mercur şi Apollo
Mercur îl întâlneşte pe Apollo cam întunecat, fiindcă are greutăţi în dragoste. (Meam fi mirat dacă ar fi fost altfel. Mereu tot cei cu succesul se şi plâng. De data aceasta se pare să fie ceva serios.) Mercur doreşte să afle cauza supărării în iubire a zeului, doar nu-l va fi urmărit încă întâmplarea cu Daphne (Nimja i-a respins iubirea şi când zeul a fost gata să o îmbrăţişeze, femeia s'a transformat în laur, metamorfoză relatată într'un somet petrarchian şi lăsată nemuritoare într'un impresionant grup alb statuar de Bernini, aflat în nobila Galerie Borghese.) Apollo îi mărturiseşte lui Mercur că jeleşte după iubitul său, fiul lui Ebalus din Lakonia.

Mercur nu poate să creadă că frumosul Hyacint e mort. (Wieland: După Pausanias Hyacint e urmaşul regelui spartan, Amyklas, bunicul lui Ebalus, aşa dar Lucian se conformează tradiţiunii cunoscute.) Când Apollo îi deplânge moartea Mercur vrea să ştie că cine a putut să omoare un tânăr atâta de frumos şi spre surprinderea lui aude că Apollo însuşi l-a ucis. O fi înebunit se întreabă Mercur, dar Apollo recunoaşte că nefericirea l-a făcut contra voinţii sale ucigaşul lui Hyacint. Iată nenorocirea: Tânărul învăţa să arunce discul sub supravegherea şi instrucţia zeului. (Wieland: Jocurile cu discul constituiau unele din cele mai vechi ale Grecilor şi pretindeau la fel forţă cât iscusinţă. Se arunca discul ori cât mai sus ori cât mai departe. Instrumentul era format dintr'o placă în formă de farfurie, din piatră sau metal de o anumită greutate, exemplar cum se poate vedea încă î, Cartea a 23-a a Iliadei.) În acelaşi timp privea şi blestematul vât, Zefir, îndrăgostit de Hyacint dar fiindcă din cauza lui Apollo nu avea nici un succes, găsi ocazia să se răzbune. Astfel când zeul aruncase în sus discul, vântul apărut cu putere dinspre Tayget, îl îndreptă spre băiat aşa că îi căzu acestuia în cap cu atâta putere încât din rană începu să-i curgă sânge în abundenţă şi Hyacind muri pe loc. În zadar îl urmărise pe Zefir până în munţi şi-l ţinti cu toate săgeţile. Copilului la Amylca, locul unde se întâmplase accidentul îi ridică o movilă înaltă de mormânt. (Wieland îl citează pe Pausanias după care în templul lui Apollo din Amylkla se mai găsea soclul statuii sale ridicate pe mormântul lui Hyacint. Spartanii sărbătoreau în fiecare an Hyacinţile, în amintirea morţii nefericitului şi frumosului tânăr omorât fără voie de iubitul său, zeul Apollo.) Apollo îi cere lui Mercur ca din sângele lui Hyacint pământul să-i dăruiască cele mai frumoase şi plăcute flori însemnate cu literele plângerilor adresate morţilor. (Wieland scrie că literele hiacintului ca şi cântecul ultim al lebădei au devenit motive de legendă pentru vechii poeţi. Căci altfel nici lebădele nu cântă când mor nici florile hiacinţi nu sunt însemnate cu nici un fel de litere. Aici iluministul Wieland nu şi-a mai găsit linişte până nu şi-a arătat deschis părerea, ca nu cumva cititorul său să cadă în ispita greşelilor şi a superstiţiilor. Uneori autorul nostru este pe lângă un puritan naiv şi un supărător pedant.) Apollo speră că Mercur o să-i împărtăşească durerea dar acesta i-o retează cu o

duritate zeeiască. Nu poate să-l înţeleagă cum se poate necăji că i-a murit iubitul când ştia dinnainte că e sortit pieirii. (Să recunoaştem că judecata lui Mercur ne depăşeşte complet ori pentru el e tot una că cineva moare tânăr sau la adânci bătrăneţi. Poate că privită prin perspectiva numuririi diferenţa să fie de neperceput, importantă doar pentru muritorii amăgiţi de propriile lor reprezentări.) Dialogul de faţă aduce toată gingăşia poeziei şi legendei, mai pură decât lacurile cerului în care-şi spală pletele blonde luceafărul de dimineaţă. Poemul vorbeşte de iubire şi moarte, ca de nişte surori ale veşniciei, de nedespărţit în tainele ei. Sângele din care se nasc frumoasele şi plăcutele flori de hiacint constituie un tablou de adâncă semnificaţie, simbol al modului cum apar din fierbinţelile subconştientului cuvintele statuietelor din stihuri. Poate să fie o modalitate de apariţie a poeziei, actul genetic, din neant la structura formată după tactul melodiilor cereşti, şoapte ale astrelor, între ele. Urmele căderilor stelelor în palmele deschise ale zânelor nopţii: hiacinţii apăruţi din sângele tânărului ucis din prea multă iubire.

X. Gelozia a doi zei frumoşi din cauza norocului lui Vulcan în căsătorie Mercur şi Apollo
Mercur se întreabă cum e posibil ca Vulcan, un schilod şi un făurar nu prea deosebit că aibe ca soţii pe cele mai frumoase zeiţe cum este Venus şi Charis. (Wieland: Homer [Iliada XVIII, 382] şi Heisoid îi dau lui Vulcan de soşie pe Charis, o Graţie, şi Hesiod specifică pe cea mei tânără Aglaia. De altfel în teologia greaca unde domneşte un adevărat haos de încurcături şi în domeniul Graţilor numărul, numele şi orginea lor diferă de la tradiţie la tradiţie. Precis este că respectiva Charis al lui Vulcan nu are nicio legătură cu Graţiile lui Venus, stabilite la numărul de trei.) Apollo confirmă fericirea în căsătorie a lui Vulcan şi nu poate să înţeleagă cum se

poate trăi cu un astfel de om veşnic transpirat şi murdărit pe obraz de bucăţile ce-i sar de pe ilău, un astfel de bărbat să îmbrăţişezi, să-l săruţi şi să te culci cu el. Tocmai asta invidiază Mercur la Vulcan, cum îi întrece pe Apollo cu părul său buclat, cu frumuseţea sa şi chitara lui, pe Mercur cu figura sa bătăioasă şi lira sa, aşa că atunci când vine timpul de dormit ei tot singuri se duc în pat. Apollo se plânge de nenorocul său în iubire. Cu amândouă iubite de el din tot sufletul nu s'a putut termina mai rău. Daphne a preferat să se transforma în pom decât să-l iubească iar pe bietul Hyacint l-a ucis din greşală printr'o aruncătură cu discul. Şi cu toate acestea are parte doar de cununi de lauri şi flori. Mercur se laudă că a avut-o odată pe Venus dar Apollo i-o retează repede deoarece e cunoscut prea bine că din această legătură s'a născut Hermafroditul. Zeul este curios acuma să afle de ce Venus şi Charis (amândouă soţiile lui Vulcan) nu sunt geloase une pe alta. Mercur nu cunoaşte altă explicaţie decât că una locuieşte cu el pe insula Lemnos pe când Venus din contră numai în cer. (Wieland humanistul în zelul său de-a şti tutul este intigrat de faptul că nu cunoaşte sursa de unde a luat Lucian această anectodă, în nici un caz de la Homer, la marele aed amândouă sălăşluiesc în cer. Deci lucrul ar trebui să-l ştie numai Mercur dacă nu cumva este o născocire a autorului, cum îi dă tot dreptul bogată imaginaţiune.) De altfel Mercur nu uită să mai adaoge că Venus este atât de ocupată cu iubitul ei Mars încât nu mai are timp să se mai ocupe şi de făurarul Vulcan prea mult. Apollo e curios dacă Vulcan ştie că Venus îl înşală, are oare habar de respectiva intrigă. Mercur este de părere că ştie dar nu are ce face (ca orice soţ încornorat adăogîn noi, dacă nu vrea să-şi părăsească nevasta). Ca să se lege de un tânăr atât de bine zidit ca Mars nu ar fi deloc consult. De-aceea se comportă complet liniştit dar întretimp lucrează la o plasă cu care speră să-i prindă pe îndrăgostiţi când vor mai fi împreună. (Wieland consideră pe drept că acest dialog formează o introducere la celălalt notat cu numărul XVII.) Până una alta cei doi zei s'au pus pe vorbă de clacă, de parcă ar fi fost doi heleni invidioşi pe norocul vecinului lor. Scena este parcă prinsă în cea mai cotidiană

expresia a sa, de un Hogart sau Brouwer al cuvântului.

XI. Regina zeiţelor este geloasă pe Latona Juno şi Latona
Juno batjocoritoare o felicită pe Latona (Wieland: este fiica titanului Ceus, verişoara deci a lui Jupiter, cu acesta i-a născut pe gemenii Apollo şi Diana-Artemis la greci) pentru cei doi copii frumoşi născuţi lui Jupiter. Latona pe acelaşi ton îi răspunde că nu toate pot să aducă pe lume copii frumoşi ca Vulcan al ei. (Bietul Vulcan ne devine simpatic numai prin batjocurile ce le capătă, fără să fie cu nimica vinovat de cusurile căpătate de la naştere.) Juno parcă ne-a auzit comantarul sare în ajutorul fiului ei, aşa paralizat cum arată totuşi e folositor la ceva, fiindcă-i un mare artist, din mâna lui au ieşit cele mai frumoase mobile din cer. Cu toată urâţenia sa a primit o soţie frumoasă, aceasta îl şi preţuieşte. (Ca în basme ţi în dialogurile lui Lucian femeia frumoasă reprezintă o comoară la casa omului, problemă mai mult decât discutabilă.) Juno doreşte să afle ce se poate spune despre cei doi copii ai Latonei. Una (DianaArtemisa bineînţeles) caută să fie egală bărbaţilor (deci este un fel de Georges Sand a lumii elene) şi umblă ca o sălbăticiune prin munţi şi păduri. De când s'a mutat la Sciţii din Tauria şi îi lasă pe călătorii veniţi pe acele meleaguri să-i sacrifice, ştie toată lumea cam ce fel de mâncare preferată are. De când trăieşte printre mâncătorii de oameni, nu-i greu de ghicit că şi ea şi-a însuşit obiceiurile localnicilor. Celălalt, Apollo îşi dă aerele celui ce ştie şi poate orice, fac pe arcaşul, pe cântăreţul din chitară, pe poetul şi medicul, pe când la Delphi Klaros şi Didyma a deschis oracole de unde el oamenilor ce-l întreabă le dă răspunsuri în doi peri, întotdeauna interpretabile în două feluri şi pentru asta mai şi câştigă bani. (Satira contra artei ghicitului este evidentă din acest punct de vedere Lucian din Samosata este mult mai luminat decât istoricul Ammianus Marcellinus robul ştiinţei prezicerii viitorului.) De pe urma nerozilor ce se lasă păcăliţi de strigătul din pieţe se şi îmbogăţeşte dar lumea conştientă ştie cum să aprecieze arta minunilor executate de un Profet ce nici atât nu a putut să prevadă că-şi va omorâ iubitul cu discul sau că Daphne, cu toată

frumuseţea şi bucele părului său va fugi de el. Deci Juno nu pricepe de ce Latona îşi poate închipui că ar putea să aibe copii mai frumoşi decât Niobe. (Wieland: Niobe fiica lui Tantalus, nepoata lui Jupiter a fost atât de mândră pe cei patrusprezece copii făcuţi regelui Tebei, Amphion încât a jignit pe Latona cu felul ei de a selăuda. Mai adaogă humanistul că celebra răzbunare cuprins în Grupul Niobei şi al copiilor ei constituie podoaba muzeului marelui duce din Florenţa.) Latona o împunge pe Junona explicându-şi durerea ce o simte când o vede pe mâncătoarea de oameni şi pe profetul mincinos cinstiţi printre zei, una prin frumuseţea ei celălalt datorită cântecelor din ţiteră mai mult decât admirat la ospeţele divine. Juno cu un zâmbet afectat nu se lasă mai prejos în pretractătile ei şi zice că nu poate decât să râdă de gusturile Latonei. Apolo să fie de admirat când ar fi tras pielea de pe Marsyas numai fiindcă acesta se arăta a fi un muzicant mai bun ca el, noroc că muzele nu au făcut judecată dreaptă. (Wieland: Marsyas este un satir care l-a provocat pe Apollo la întrecere şi fiindcă le-a judecătoare pe muze acestea din complezenţă nu au putut să nu-l favorizeze pe patronul lor adică pe Apolo.) Cât priveşte frumuseţea fecioarei Diana, se poate deduce din aceea că ea l-a pus să-l sfâşie câinii pe bietul Aceton când acesta a surprins-o făcând baie. Desigur că a făcut-o din teamă să nu povestească oamenilor cât este de urâtă. Cât priveşte funcţia ea de moaşă (aşa figura sub numele de Ilithjia se poate închipui că numai cu greu ştie să ajute la naştere odată ce ea este fecioară. (Wieland ne aminteşte că la romani, patrona celor ce năşteau era Junona sub numele de Lucian.) La atâta răutate Latona nu-şi mai poate stăpâni mânia, cu totul justificată. Juno soţia lui Jupiter şi coregentă a lui prea ăşi ia libertatea să râdă de celelalte, chiar mai mult decât s'ar cuveni. Dar ea speră şi îşi doreşte ca să nu mai ţie mult până să o vadă iar plângând fiindcă Jupiter a lăsat-o şi a coborât pe pământ luând figura unui taur sau lebăde.

La fel ca zeii şi zeiţele nu se deosebesc prea mult de felul cum se apostrofează şi împung în piaţă atenienele ele. Semenea clasicului şi neîntrecutului Aristofan, şi Lucian îşi găseşte materialul cel mai potrivit în rândurile poporului chiar şi atunci

când conservaţia este dusă în vastele apartamente ale Olimpului. Să reţinem că schiţa lui Lucian are toate calităţile unui scurt scenarui ce ar putea fi reprezentat şi pe scena unui Odeon, asupra acestui aspect vom mai reveni de altfel.

XII. Plasa lui Vulcan Apollo şi Mercur
(Wieland îşi cere scuze cititorului care poate să citească dialogul ţi în original, pentru libertatea luată mult mai mult decât de obiceiu. A fost nevoie să fie când mai clar când mai puţin clar raportat la exoresiile întrebuinţate de către Lucian. De altfel susţine tălmăcitorul german, fără libertatea respectivă nu ar fi fost posibilă să refacă atmosfera bucăţii luată din cronica scandaloasă a cerului. Punctil de vedere rămâne discutabil, dacă nu cumva iar face uz cu mărinimie de ticurile sale puritane, presărate cu multă ipocrizie chiar dacă nu de apeţă tartufiană.) Apollo doreşte să afle de ce râde Mercur şi acesta îi relatează că tocmai Venus şi Marte au fost prinşi în cursa întinsă de Vulcan, aşa că din ea nu mai pot să se elibereze. Împins de gustul galant al aventurii Mercur povesteşte că Vulcan observase de mult despre ce anume era vorba şi aştepta doar momentul prielnic ca să-şi pună în acţiune plasa confecţionată prin meşteşugul său. Aşadar o legase în jurul patului pe când el se prefăcuse că are treabă în atelierul său de pe Lemnos. De-abea plecase că Marte, fără să bănuiască ceva privind şiretlicul celuilalt, se şi prezentase în toată liniştea posibilă. a fost văzut de Helios care avea misiunea să-l încunoştiinţeze îndată pe Vulcan. Abia s'au urcat îndrăgostiţii în pat că au şi fost învăluraţi în invizibila plasă. Biata femeie, aflată goală, trebuia să constate cu ruşine că nu avea nimica să se acopere iar Marte încercă în zadar să se elibereze din legăturile din jurul său. Vulcan bineînţeles nu se grăbi să le dea drumul ci se porni să-i cheme pe toţi zeii să fie martorii oculari ai fericirii sale în căsătorie. Mercur îi cere lui Apollo să-şi închipuie încurcătura şi ruşinea personajelor principale, încurcate în iţele întinse fiindcă aşa ceva doar cu greu se poate exprima în cuvinte. În orice caz era un

spectacol demn de văzut. Apollo se întreabă cum de nu-i ruşine făurarului grob că-i facă ruşinea proprie atât de publică s'o vadă toată lumea. Nu îl asigură Mercur încă stătea aproape şi rădea mai tare ca oricare zeu. Mercur din partea sa ca să spună adevărul, în acele clipe îl învidia pe Marte că putuse să aibe pe cea mai frumoasă dintre zeiţe, aşa cum îi vedea pe amândoi strâns îmbrăţişaţi. Deci observă Apollo s'ar fi lăsat şi el, prins cu preţul de a o îmbrăţişa pe Venus. Dar oare zice Mercur nu aşa ar fi făcut însăţi Apollo. Să vină şi să privească femeia şi o să-i împărtăşească părerea pe loc. Dacă va gândi altfel atunci îi va ţine un panegiric, lăudând înţelepciunea sa. Tintoretto a resprezentat scena celor doi îndrăgostiţi olimpieni prinşi în laţul nevăzut al lui Vulcan, într'o scenă plină de culorile vii şi senzuale, caracteristice secolului al XVI-lea veneţian. Cât priveşte pe Hermes, şiretul fiul al Maiei şi al lui Zeus, şi-a împlinit visul şi s'a culcat cu Afrodita, din împreunarea lor s'a născut Hermafroditul, simbolul tipului originar după cum relatează Aristofan şugubăţul în Simpozionul lui Platon.

XIII. De ce Amor nu spune pe anumite zeiţe Venus şi Amor
Venus doreşte să ştie de ce Amor stăpân pe mai toţi zeii, ca Jupiter, Neptun, Apollo, Rhea şi chiar mama ui în persoană nu mai asupra Minervei nu-şi aruncă săgeata iar făclia îi rămâne fără foc. Lui Amor îi este frică de ea, are o privire severă şi întunecată, în general arată mai mult a bărbat. Când încercă să-şi întindă aceul spre ea, vederea chivărei singure îi provoacă aşa o teamă că începe să tremure din tot corpul şi scapă din mâini arcul şi săgeţile.

Oare Marte nu arată mai înspăimântător şi totuşi pe el l-a dezarmat şi învins. Cu acesta e totul altăceva odată ce el îl cheamă şi-l lasă de bunăvoie în casă. Minerva din contră îl priveşte mereu cu ochi încrezători. Odată când s'a apropiat cu făclia de ea prea tare, l-a ameninţat că dacă nu se depărtează îi trece lancea prin trup, sau îl ia de picioare şi-l aruncă în Tartar ori îl va sfârteca în bucăţi cu mâinile-i proprii. Şi încă o sumedenie de alte ameninţări de acest gen, chipul ei veşnic supărat şi capul cu părul şerpi de pe piept îl umpleau de o groază mai ales că-i făcea o grimasă ce-l punea pe fugă cum o vedea. (Wieland specifică cuvântul întrebuinţat de Lucian a fi în fel de demon cum erau Lamiile sau Empusele. Şi pe atunci doicele aveau răul obiceiu să sperie copii cu astfel de arătări.) Venus constată că lui Amor îi frică de capul de medusă al Minervei dar nu-l înspăimântă înfăţişarea lui Jupiter şi nu-i este teamă de Fulgerul său. Dar de ce cruţă şi pe Muse, îşi scutură şi ele coiful sau îşi ţin capul de meduză înaintea nasului său? De ele mărturiseşte Amor, are respect. Ele arată aşa demn şi au întotdeauna la ce să gândească sau să cânte. De multe ori râmăne pe loc înmărmurit aşa îl farmecă minunatul lor cântec. Dar să lase în pace Muzele şi de ce oare nu se atinge de Diana. Pa aceasta Amor nu o poate ajunge fiind tot timpul în munţi astfel că are iubirile sale, fără intervenţia lui. Dintre ele micul zeu al dragostei aminteşte vânătoarea, pasiunea cu care urmăreşte cerbii şi căprioarele astfel că numai este capabilă de una alta. Cu atât mai uşor este lovit de săgeată fratele ei, deşi el însuşi se prezintă ca un ţintaş iscusit. Venus ştie ce vrea să spună Amor deoarece cunoaşte de câte ori o reuşit să-l robească. Discuţia dintre mamă şi copil, adică Venus zeiţa iubirii şi Amor, se desfăşoară într'o atmosferă dulce-visătoare, ne aminteşte de Cupidon pozie îndrăzneaţă a lui Eminescu.

XIV. Marte ia în râs o gasconadă a lui Jupiter Mars şi Mercur

Mars relatează despre o ultimă propunere a lui Jupiter şi anume să lase un lanţ de la cer în jos, pe el să încerce să-l tragă cu toată puterea ceilalţi zei sau dacă nu vor reuşi are să-l poarte el împreună cu marea şi pământul până de-asupra norilor. Marte acceptă că Jupiter este mai tare ca fiecare zeu luat în parte dar că el să-i poată învinge pe toţi ceilalţi şi încă cu marea şi pământul împreună cu greu se poate socoti. Mercur păţitul, atrage atenţia companionului său să fie mai atent, să nu vorbească aşa de liber fiindcă asta ar putea avea urmări grave de tot. Marte îl linişteşte doar nu o să vorbească astfel tuturor ci numai lui Mercur, el ştie să tacă. Nu de mult Neptun, Juno şi Minerva s'au revoltat contra mai marelui dintre zei şi au reuşit să-l lege dar cu mare frică deşi erau trei cu posibilităţi de a se transforma în diverse figuri. Şi cine ştie ce s'ar fi întâmplat dacă nu ar fi intervenit Thetis să ceară ajutorul lui Briareus, uriaşul cu o sută de braţe, acesta l-a salvat tocmai pe când ceilalţi se pregăteau să-i lege fulgerele şi tunetele. Marte se distra la gândul să aşa ceva ar putea să i se mai întâmple deci gura lui mare putea să fie şi a unui palavragiu. Să îndrăznească el să provoace, după întâmplarea de mai sus, pe toţi zeii Olimpului contra sa. Mercur tremură de frică la auzul a astfel de blasfemii: "Linişte! Respect! Nu-i prea bine pentru tine să spui asemenea cuvinte iar pentru mine să le aud." Evident Mercur reprezintă pe cetăţeanu timorat, supus oricărei tiranii sau dictaturi, rolul său nu era atât să comenteze cât să execute un ordin primit, exact cum era situaţia omului de rând în timpul împărăţiei absolute romane. Marte zeul războiului nu era deloc cinstit la heleni, încă de pe timpul lui Homer se bucura de renumele unui sărac cu duhul, din această cauză Aristofan l-a exilat din Atena, dedându-l tracilor, renumiţi ca războinici. Pacifismul poporului grec nu l-a văzut pe zeul războiului în culori mai roze de cum îl reprezintă, ca pe-o himeră hidoasă, sculptorul român Pacuirea, însăşi căderea lui ăn cursa ologului dar şiretului Vulcan nu vorbeşte pentru bogăţia circumvoluţiilor sale cerebrale. Cu totul altfel era cinstit zeul războiului la Roma, Marte ajunge printre cei mai

veneraţi a cetăţii. Am putea susţine că între Ares şi Marte există distanţa dintre spiritul grec, creator şi paşnic şi cel de războinici, cuceritori al Romanilor.

XV. Mercur contrar voinţei sale este dovedit de Pan ca tatăl său Pan şi Mercur
Pan îl salută pe Mercur şi-l numeşte tată ceea provoacă protestul celui din urmă. Pan îl întreabă dacă nu-i el Mercur din Cyllene. (Wieland: Cilenianul este o poreclă a lui Mercur de origine din munţii Cyllene ai Arcadiei, unde Maja l-a primit pe Jupiter şi i l-a făcut pe Mercur-Hermes.) Mercur admite că e din Callene dar nu ştie de când îi este tată. Pe Jupiter, el arată mai mult fiul unei capre după figura de ţap ce-o are. Cum ar fi putut el să aibe un fiu ci coarne, nas turtit, barbă de viezure şi labe cu o coadă atârnându-i peste partea din spate. Pan regretă că-l aude vorbind atât de cu dispreţ de propriul său fiu, deşi niciunul dintre ei nu sunt vinovaţi de înfăţişarea lui. Mercur curios vrea să ştie cine îi este mama doar nu o fi ajuns din greşală în apropierea unei capre. Pan îi cere să-şi amintească de ce i-a făcut odinioară unei fete din Arcadia i anume Penelopei, fiica lui Ikarius. (Wieland scrie că aici Lucian s'a luat după gurile rele punându-i Penelopei în spinare un copil cu Hermes, Homer cunoscător atât de bun al genealogiei şi istoria Olimpului, o descrie pe Penelope drept o fiinţă credincioasă şi pură, iar în afară de astea toate mai afirmă că Pan este fiul nimfei Dryope.) Şi fiindcă Mercur nu caută să nege nimica se întreabă ce toane or fi impinso pe fată să-i facă un copil care să semene aşa de mult cu un ţap.

Pan îi relatează faptele cum i le-a fost povestit mamă-sa. Când îl trimisese în Arcadia Penelope i-a mărturisit că tatăl său e Mercur fiul Majei şi al lui Jupiter. Are coarne şi copite de ţap deoarece zeul ca să nu fie descoperit s'a apropiat de ea luând înfăţişarea unui ţap. Mercur recunoaşte că odată i s'ar fi întâmplat aşa ceva dar de aici că să-i înzestrat cu o astfel de progenitură tocmai el întotdeauna cu bărbia netedă şi o şinută impecabilă, e un lucru ce numai cu greu îi poate intra în cap. De un urmaş ca Pan o să-l ieie în râs întreaga lume. Ca să nu se ruşineze de el Pan îi arată zeului toate bunele sale calităţi. Este un bun muzicant, cântă la nai cu mare plăcere astfel că l-a cucerit pe Bacchus, acesta numai poate trăi fără el, l-a numit printre prietenii lui stabili între însoţitorii convoiului său, unde l-a făcut conducătorul unui cor. Toate turmele ce le posedă de la Tegea şi până în jurul muntelui Parthenius o să-i facă numai plăcere. Toată Arcadia este supusă lui, şi încă nu de mult atenienii i-au cerut ajutorul la Maraton şi drept răscumpărare pentru vitejia arătate i-au dăruit o peşteră sub cetatea lor. Dacă odată va trece prin Atena o să audă ce fel de nume are Pan printre locuitorii ei. (Wieland: Peusanias aminteşte de acest eveniment, probabil că Lucian de la el a luat-o şi Lucian. Peştera de sun Partenon o aminteşte şi Aristofan, în comedia Lysistrata o face scenă de desfăşurare a dragostei trupeşti dintre soţii regăsiţi în sfârşit după o lungă despărţire după recesiunea femeilor pe Acropole.) Mercur impresionat de atâtea calităţi, îl întreabă pe Pan dacă are o nevastă. Pan îi mulţumeşte pentru interes dar fiind o fiinţă iubăreaţă cu greu s'ar putea mulţumi doar cu o singură femeie lângă el. Probabil râde Mercur că se distrează cu caprele sale. Ofensat Pan îi citează printre iubitele sale pe Echo, Pitho şi toate menedele lui Bacchus atâtea câte sunt pentru fiecare înseamnă tare mult. (Scoliastul Wieland: Asupra acestei Pitho părerile sunt împărţite. Unii susţin că ar fi una dintre graţiile cu care Pan a avut-o pe nimfa Iynx, alţii cred că ar fi Pithys, o nimfă iubită de Pan, a fost aruncată din gelozie de Boreas de pe o stâncă. Unde a căzut a crescut un brad, din ramurile acestuia Pan îşi făcea obişnuit cununa. Eu crad că pomul respectiv era cel mai uşor de gâsit pe înălţimile muntoase ale Arcadiei peste care stăpânea marele

Pan. Ideea transformării iubitei după moarte într'un pom ale cărui crengi să împodobească fruntea bărbatului iubit ţine, nu prima oară, de adâncul mesaj poetic, murmurat pe limbajul sufletului, al mitului.) Până la urmă Mercur este gata să-şi recunoască odrasla, nu mai că are o ultimă dorinţă faţă de care copilul ascultător este gata să ia atitudine. Iată vorbele tatălui regăsit: Vino şi mă îmbrăţişează. Dar numele de tată pe viitor lasa-l la o parte ca nu cumva să-l audă cineva. Ultima replică vorbeşte de la sine despre laşitatea cunoscută prea bine ca trăsătură principală a caracterului lui Mercur. Am văzut-o de câte ori era vorba de cea mai mică opoziţie arătată tatălui său aspru, Jupiter. Nu-l iubea dar avea o frică nemărginită înaintea lui. Pan din contră impresionează prin multele sale virtuţi, de reţinut în cultura greacă unde urâtul numai rar de tot poate fi admirat.

XVI. Despre curioasa neasemănare dintre cei trei copii ai zeiţei Iubirii (Afrodita) Apollo şi Bacchus
Apollo se miră şi-l întreabă pe Dyonisus cum e posibil ca trei fraţi ca Amor (făcut cu Ares), Hermafordit (cu Hermes) şi Priap (tată Bacchus) să aibe aceeaşi mamă deoarece sunt aşa de diferiţi prin înfăţişare, mod de a fi şi a se purta. Primul este frumos cum nu se mai poate închipui şi cu arcul său posedă o putere ce-l face stăpân pe lumea întreagă. Celălalt este femenin, doar pe jumătate bărbat şi arată astfel că la prima vedere e greu de spus dacă-i fată sau băiat pe cât Priap este mai mult bărbat chiar decât pare. Bachhus nu găseşte lucrul atâta de curios deoarece firea copiilor depinde mai mult de tată, de multe ori se întâmplă că gemenii ieşiţi din aceeaşi mamă să fie cu totul deosebiţi unul de altul. De altfel ca exemplu ar putea fi dat chiar Apollo şi sora lui Diana.

Apollo recunoaşte că este ceva adevăr în spusele lui totuşi între el şi Diana există şi asemănări, amândoi sunt arcaşi şi le place anumite meşteşuguri. Bacchus contestă o asmănare prea evidentă odată ce Diana omoară străinii în Sciţia pe când Apollo este prooroc şi medic. Apollo îi aminteşte că sora lui nu-i prea fericită la Sciţi, îi este aşa de lehamite de tot măcelul încât e gata să părăsească Taurida cu primul grec ce o să - întâlnească. (Wieland aminteşte aluzia la istoria lui Oreste. Acesta venit la Taueida o readuce acasă pe sora lui Iphigenia, preoteasa Dianei împreună cu statuia zeiţei.) Bachhus povesteşte despre Priap o întâmplare nostimă. Nu de mult trecând prin Lampsakus (Wieland: orăşel grec în Misia pe Hellespont. Acolo se considera a fo locul de naştere a lui Priap din această cauză era venerat cu o deosebită cinste) se opri ca să locziască la Urian. Gazda îl ospătă bine îl şi cinsti cu vinul cel mai bun, apoi s'au retras să se culce. În mijlocul nopţii Urian se sculase şi lui Bacchus ăi ruşine să spună ce a urmat. O aflăm din cuvintele lui Apollo, care găseşte frumos că nu a luat fapta prea în serios şi nu a făcut din cauza ei cine ştie ce spectacol. Şi ca să fie clar adaogă senin, că la aşa un tânăr frumos era normal ca Urian să-şi încerce norocul. Bacchus consideră că ar fi avut şi mai multe motive să se apropie de Apollo dacă ar fi fost în locul lui doar el este frumos şi vestit pentru puclele sale aurii, calităţi ce l-ar fi determinat pe Priap să pună mâna pe el chiar şi fără ajutorul vinului. Apollo îi aminteşte că nu l-ar fi lăsat prea după plăcerile sale deoarece pe lângă păr frumos are arc şi săgeată în serviciile sale. Iar putem admira în dialogul respectiv discuţia dintre cei doi zei la nivelul a doi oameni din popor puşi să schimbe vorbe de clacă între ei, la o întâlnire în agoră. Autorul este înzestrat şi cu un deosebit simţi dramatic, dialogul poate în aceeaşi măsură să fie şi o scurtă scenetă în decorul căreia mitologicul figurează de data aceasta ca un balast aproape baroc clasiciant cum nu rar întâlnim în operele lui Gluck sau Haendel sau cum Moliere ca să facă aluzie la nu ştiu ce aventură a regelui soare Ludovic al XIV-lea recurge la mitul şi întâmplarea Alcmenei cu amantul traverstit în portul iubitului ei soţ. Oricum laicizarea începe cu numitul Lucian din Samosata.

XVII. Phaeton Jupiter şi Hellios
Jupiter vrea să ştie de la Hellios ce-a făcut de a ars aproape întreg pământul, fiind aşa de neprevăzător să dea conducerea carului său unui copil neînvăţat. O jumătate din pământ e ars deoarece s'a apropiat prea mult de ea cealaltă din contră stă îngheţată fiindcă s'a depărtat prea de ea. Pe scurt a produs numai distrugeri şi catastrofe şi dacă nu l-ar fi observat în timp să-l doboare cu fulgerul său de pe car nu ar mai fi lăsat din întreaga omenire nici un picior de prisos. Helios recunoaşte că a greşit, dar îl roagă să nu se înfurie prea tare şi să înţeleagă pe tatăl ce a cedat rugăminţilor prea fierbinţi ale copilului său. Cum şi-ar fi putut închipui că va urma aşa o nenorocire. Jupiter se miră că Helios a uitat de câtă pricepere e nevoie ca să conducă pe cer carul şi caii săi şi că ajunge doar o mică abatere de la drumul prescris ca să se nimicească totul? (E vorba aicia de Ordinea Universului exactă în armoniile ei cum o va descrie şi-l va minuna şi pe creştinul roman Boethius.) Nu a cunoscut mânia rapidă a cailor, cât de strând e necesar să fie ţinuţi în ţăţuri şi că ei îşi fac de cap la cea mai mică neatenţie? Dovada au primit-o de la tânărul care a condus carul când în sus, când în jos, când la dreapta şi la stânga, uneori au luatâo şi în direcţia opusă fără ca să se poată apăra sau să facă ceva. Hellios bineînţeles că ştiuse toate acestea şi tocmai din această cauză s'a opus încă de mult rugăminţii tănărului de a-i conduce carul, dar el îl rugase cu lacrimi fierbinţi la fel şi mamă-sa Clymene a stăruit puternic astfel că până la urmă s'a lăsat convins şi la pus în car. I-a spus ce are de băgat în seamă, cum să ţie drumul drept ce trebue să facă pentru ca să-şi păstreze înălţimea, cât poate să lase în joc hăţurile. I-a mai arătat cum poate stăpâni prin hamuri caii înfierbântaţi şi i-a mai atras atenţia asupra pericolului de a nu mâna mereu înainte. Dar cu toate acestea era de aşteptat ca un tânăr aflat în mijlocul focului, peste un abis aşa adânc să-şi piardă capul, iar caii cum au observat acest lucru, că nu-i conduce omul lor ci un copil să nu mai asculte de el

şi să-şi facă pur şi simplu de cap. Probabil de frică tânărul a scăpat hăţurile din mână ca să ţină strând de car. Dar până la urmă sunt amândoi pedepsiţi copilul prin moartea sa iar Helios tatăl prin durerea ce ea i-a provocat-o. (Wieland: Descrierea căderii lui Phaeton îi aminteşte de tabloul din cartea Metamorfozelor lui Ovid, deci se poate presupune că Lucian în dialogul său ori l-a imitat pe poetul latin ori au avut o sursă comună poate chiar şi o frescă contemporană.) Omenia, în sensul că vorbesc iar doi oameni obişnuiţi, a lui Jupiter şi Helios este izbitoare. Poezia mitului o găsim în secvenţa următoare. Intervine Jupiter ca se arate nemulţumit cu concluzia lui Helios că ar fi pedepsit destul pentru o astfel de faptă. Dar de data asta îl iartă, dar dacă îşi va mai încredinţa locul unui atare conducător atunci va afla îndată ce fierbinte îi focul fulgerului său mai tare ca al soarelui. Şi acuma ca în tragedii urmează cinstirea mortului, formulă întrebuinţată de Homer, tragicii ţi nu în cele din urmă de Will. Shakespeare. Deci Jupiter în postură de crainic al morţilor: Sororile lui să-i ia pe cel căzut pe malul Eridanului, unde el s'a prăbuşit din car, să-l îngroape şi să plângă pe el lacrimi de chihlimbar şi de jale să se transforme în plopi. (Wieland: Lacrimile surorilor lui Phaeton - fiicele lui Helios se chiamă Heliadese vor face stropi de chihlimbar.) Să recunoaştem că am poposit pe unul din ţărmurile visurilor albe. La realitatea practică suntem readuşi de sfaturile practice ale lui Jupiter date lui Helios: să-şi refacă pe dată carul avariat, îi este osia şi o roată ruptă, şi-apoi să înhame caii şi să o pornească la drum din nou. Dar să nu uite tot ce i-a spus! Jupiter apare în postura unui pater familias plin de griji pentru ai lui şi bunul mers al casei sale, Cosmosul. Iar subliniem măestria lui Lucian de a zugrăvi instantanee pe măsura miniaturilor unui P. Breugel sau alt flamand initmist. Totul în arta sa este şlefuit până la perfecţiune astfel că-l determină pe cititor să constate că lucrurile miraculoase se împlinesc ce cele mai simple mijloace. Tot sistemul constă în modul de a şti să clădeşti ca părţile să persiste pentru totdeauna în forma datăşi să nu se surpe ca un

castel din cărţi de joc la prima suflare a vântului numit timp. Nu se poate contesta că dialogurile lui Lucian nu au fost construite cu desnaţiei veşniciei, ascund în ele o tărie mai perenă decât cea bronzului.

XVIII. Castor şi Pollux Apollo şi Mercur
Apollo doreşte ca Mercur să-i spună care din cei doi este Castor care Pollux, deoarece el nu găseşte niciun caracter să-i poată deosebi. (Apollo socoteşte că Mercur e în stare să-i recunoască fiindcă tocmai îl adusese pe Pollux din Infern şi se pregătea să-l coboare pe Castor.) Mercur nu-i prea explicit când spune că cel ce-a petrecut ziua de ieri în Iad este Castor şi celălalt de lângă el Pollux. Dar fiindcă Apollo insistă Mercur arată cicatricea de pe faţa lui Pollux căpătată în luptele de pumni de la adversarii săi, în deosebi Amykus, regele Bebrycilor, când l-a însoţit pe Iason la Kolchis. Celălalt Castor are faţa peste tot curată fără cicatrici. (Wieland: Bebricii locuiau pe timpul expediţiei Argonauţilor spre Colchis în provincia Bithiniei pe Propontis [Marea Marmara]. Amykus fiul lui Neptun era un uriaş înspăimântător descoperitorul luptei cu pumnii numită Caestus. Când argonauţii au descins în ţara lui să se aprovizioneze cu apă, Amykus îi provoacă la o partidă de Cestus şi Pollux îl învinge după o bătaie înverşunată, eveniment povestit şi de Teocrit în a 22-a sa Idilă). Apollo îi mulţumeşte pentru precisele indicaţii că altfel cu jumătatele de ou pe cap (Wieland: coiful spartan prin care ei îşi dovedeau originea după ei a trecut ca simbol al republicii spartane), cu steaua de-asupra (simbolul semizeilor aflat pe monedele şi monumentele spartane, explică acelaşi bun comentator Wieland) cu suliţa în mână şi călărind cai albi arătau o aşa de mare asemănare încât de multe ori când îi întâlnea îl numea pe Castor Pollux şi pe Pollux Castor.

Apollo mai vrea să ştie de ce niciodată nu sunt amândoi printre ei ci cu schimbul, astfel că o zi unul e zeu celălalt un mort. Hermes cunoaşte şi acest secret. Filor Ledei (şi a lui Jupiter prefăcut în lebădă, aveau de surori pe Elena nemuritoare şi Clitemnestra viitoarea soţie a lui Agamemnon, muritoare) le-a fost sortit ca unul să fie muritor celălalt muritor astfel că din dragoste unul pentru altul, gemenii au hotărât să-şi împartă nemurirea între ei. Apollo nu găseşte ideea prea fericită deoarece asta înseamnă despărţirea lor tocmai ce ar fi dorit cel mai puţin. De altfel ar dorii să ştie că precum el este prooroc, Esculap vindecă, el Mercur dă lecţii de gimnastică şi e cel mai bun luptător cu sabia, Diana face pe moaşa sau alţi zei fac alte meserii practice ar fi înteresat să ştie cu ce se ocupă cei doi sau vor fi ajutând să servească ambrosie şi nectar, doar deja sunt zbenghii aşa mari. (Wieland caută să explice ultimul termen întrebuinţat cam în sens peiorativ de zeul luminii şi al profeţiei.) Mercur se grăbeşte să le ia apărarea şi să-i arate că sunt ajutorii lui Neptun, umblă pe mare şi cum văd o corabie în pericol se urcă pe ea şi o conduce până în port. (Wieland subliniază faptul că Dioscurii sunt protectorii nu numai al marinarilor, deci al oamenilor de pe vas dar şi a întregei încărcături inclusiv nava propriu zisă.) Apollo nu are decât să recunoască nobila şi sacra lor funcţiune ca protectori ai celor plecaţi pe mare. Din majoritatea dialogurilor analizate inclusiv în cel din urmă, Lucian caută să repovestească miturile îmbrăcându-le în haină poetică, satira cade pe al doilea plan chiar dacă în unele e prezentă dar mai mult pentru calitatea ei comică decât pentru cea moralizatoare. Pe această cale va reuşi să ne demonstreze, ce filozoful Hegel a susţinut mai târziu că religia şi poezia sunt surori fiindcă ies din acelaşi izvor, inima omului.

27. Trecerea râului sau Tiranul Personagiile: Charon, Klotho, Mercur, Cyniscus,

Megapenthes, Micyllus. Alţi câţiva morţi. Tisiphone, Rhadamanthus
Charon este pregătit să treacă la timp râul. A scos apa, a întins catargul, a întins pânzele şi vâslele astfel că ar putea ridica ancora şi să plece dar Mercur deşi de mult ar fi trebuit să vină nu a sosit încă. Lipsesc pasagerii în loc să fi traversat apa de trei ori până acuma se apropie seara şi nu au făcut nicio traversare. Pluto va crede că nu mai delăsarea lui Charon e devină doar aşa are obiceiul să găsească vini numai la altul. Desigur conducătorul morţilor - adică Mercur - o fi băut vin leteic de a uitat complet să mai vină. Sau se amuză pe undeva pe un stadion cu vreun tânăr frumos sau joacă din chitară şi face pe oratorul cu alte figuri de-ale lui plictisitoare. Sau poate că nobilul domn s'a apucat pe undeva să prindă şoareci că şi asta e una din îndeletnicirile sale. Oeicum îşi ia mari libertăţi poate tocmai fiindcă e numai pe jumătate în serviciul lor. (Deci cum se spune astăzi angajat cu o jumătate de normă să-şi mai rotunjească micile venituri.) Klotho încearcă să-l scuze pe Mercur, poate să fi întârziat în vreo misiune de-a lui Jupiter doar să nu uite că acesta îi este stăpân. Charon nu se lasă convind doar aşa departe nu-i merg drepturile să oprească un serviciu întreg, nici ei nu-l opresc când el are undeva de mers. Dar el cunoaşte adevărata cauză. La ei nu există decât flori de asfodele (florile morţilor încă de la Homer) şi libaţii cu prăjitori subţiri de miere, în rest ceaţă şi veşnicul întunerec. În cer din contră toţi râd şi din ambrozie şi nectar se găseşte din abundenţă. Este natural că-i mai bine să trăieşti acolo. De la ei se grăbeşte întotdeauna, când vine timpul de coborâre mereu îşi găseşte ceva de făcut, tărăgănează lucrurile pas cu pas şi e o fericire în sfârşit când se prezintă. Klotho îl sfătuieşte să mai înceteze cu protestele lui fiindcă tocmai îl zăreşte venind şi aduce o mulţime de lume, îi mână cu bâta adunaţi ca într'o turmă de capre.

Când sunt mai aproape vede pe unul legat, pe altul răzând pe celălalt cu un sac pe umeri şi un bici în mână. Acesta are o faţă întunecată şi loveşte continuu când pe unul când pe altul să meargă mai repede. Iar Mercur arată plin de praf şi sudoare,

abia mai respirând. Zeul o lămureşte că toată oboseala i-a provocat-o călător după care a trebuit să fugă din toate puterile până gata a fost să renunţe să-i mai vadă în ziua respectivă. La întrebarea lui Klotho că de cine-i vorba Mercur îi spune că nu-i greu de ghicit priveşte pe unul ce ar fi vrut bucuros să mai trăiască. E vorba de un rege sau principe cum înţelege din jelaniile sale asupra fericirii ce i-a fost furată cu ocazia morţii. Klotho parca se miră că nemernicul a încercat să o ia la sănătoase ca şi când ar mai fi putut trăi după ce i-a rupt firul tors de-atâta timp. Povestea lui Mercur e plină de haz. Că ar fi vrut să o ia la sănătoasa? O asigură că dacă nu ar fi sărit în ajutorul său insul cu biciul, celălalt i-ar fi scăpat, fiindcă din momentul în care îl predase Atropos în mâinile sale, el se apăra, bătea cu picioarele pământul astfel că aproape nu-l putuse urni din loc. Se aruncase în genunci înaintea sa şi-l rugase cu mari promisiuni ca să-l lase doar puţin să mai poată merge. Desigur că nu l-a lăsat să plece deoarece îi cerea imposibilul. Când au ajuns la vărsarea apei unde ca de obiceiu Eacus numără morţii şi îi compară cu nota primită de la sora lui, blestematul profită de împrejurare să se facă dispărut. Cum l-a număratul morţilor lipsea unul Eacus ridicând din sprâncene şi începu să-l învinuiască de ascunderea unuia. O astfel de glumă îi spuse Eac s'o facă în ceruri şi nu în împărăţia morţilor unde totul este precis socotit şi nu poate nimica să scape. Pe hârtie stau o mie şi una de bucăţi, tu aduci cu unul mai puşin ori poate că Atropos să fi greşit socoteala. Ruşinat de un astfel de reproş Mercur observă cine lipseşte aşa că a fost de nevoie să se întoarcă la lumina zilei. Însfârşit l-au prins pe când era gata să treacă Tanarus deci să le scape definitiv. Klotho îl mustră pe Charon pentru observaţiile sale la adresa zeului dar acesta nu are timp de scuze consideră că destul au pierdut timpul să se pregătească de plecare. Klotho îi dă dreptate numai că întâi, ca de obiceiu, să-şi ia Diariumul şi să se aşeze la întrarea pe corabie unde pe fiecare să examineze cine este de unde vine şi din ce cauză a murit. Mercur să-i pună în rând şi în ordina. Înaintea lor să intre nou-născutul că doar acesta nu ar avea ce răspunde. (Ca în Faust II de Goethe situaţia celor noi născuti este una de examinat în mod deosebit şi dacă eroul lui Goethe a rezolvat problema potrivit rămâne încă obiectul unei înfocate discuţii niciodată închisă.)

Mercur îi predă treisute de suflete părăsite pentru Charon o recoltă cât se poate de slabă. (El probabil numără morţii ca oe boabele de grău.) Apoi ar fi de puşi la o laltă toţi cei neplânşi deci Klotho îi strigă la adunare pe toţi cei trecuţi de şaizeci de ani. Mercur numără din ei patru sute afară de doi toţi gata la datorie. Klotho ăi consideră sbârciţi ca strugurii uscaţi. (Figura de stil este plastică şi grăitoare.) Să-i aducă pe cei morţi prin răni şi să declare din ce motive au omorât. Ca să meargă mai repede o să citească ea din notiţele ei unde stă scris că în Media ca ieri au nurit optzeci într'o bătălia printre ei şi Gobaris fiul lui Oxyartes. După ce acesta se prezintă Klotho mai aminteşte pe alţi şapte sinucigaşi din iubire, printre ei filozoful Theagenes din cauza unei curtizane din Megara. Klotho îi mai cheamă pe cei doi care pentru un tron şi-au frânt grumazurile cât şi de un anumit soţ ucis de nevastă şi de amantul ei. După se Mercur îi aduce Klotho vrea să-i vadă pe cei condamnaţi la moarte, bătuţi până la exit, crucificaţii, omorâţii prin suliţe. Şi cei şaisprezece ucişi de tâlharii de stradă. Urmeaza femeile cele moarte prin înec, sau prin febră mare împreună cu medicul lor Agathokles. Şi unde este filozoful Cyniscus cel ce-a murit după ce-a mâncat ofertele hecatelor şi alte de acest fel şi mai pe urmă a înghiţit şi un întreg peşte crud? Acesta se prezintă doar a aşteptat-o de mult pe frumoasa Klotho, nu ştie ce-a păcătuit că l-a lăsat sus aşa de mult timp. Probabil cu viaţa lui şi-a umplut de tot fusul deşi el era aşa de sătul că ar fi rupt de la sine firul. Dar orice-a făcea tot nu reuşea să-l rupă. Klotho l-a lăsat să trăiască pentru ca să aibe un observator şi medic al nebunilor umane. Dar acuma a venit timpul să se urce în barcă şi să-i spună bun venit (în lumea morşilor se înţelege). Cyniskus nu vrea să urce până nu-l aduc pe bord şi pe cel legat. Are impresia că are intenţia să o roage ceva. Mercur le spune că legatul e tiranul Megapenthes, fiul lui Lacydes. Când Klotho îi porunceşte să su suie în barcă Megapenthes o imploră să-l mai alse câtva timp, cât de ăuţin în lumea de sus, de-acolo va reveni de la sine nechemat.

Intrebat de ce asta zice că ar vrea bucuros să-şi termine de zidit palatul, lăsat în urmă numai pe jumătate. Klotho e neîndurătoare dar Megapenthes insistă că nu are nevoie decât de câteva zile ca să-i lase soţiei toate dispoziţiile necesare şi mai ales să-i destăinuie unde a îngropat marea sa comoară. Când aude că parca rămâne necruţătoare în hotărărea ei, Megapenthes plânge aurul pierdut dar Klotho îl linişteşte să fie fără grijă, vărul său Megakles o va găsi. Cum, protestează Megapenthes, cel mai mare duşman al său. Regretă că din bunătate sufletească nu l-a trimis înaintea lui pe lumea cealaltă. Klotho cu nicio rezervă îi mai şi trănteşte că tocmai acesta o să-l supravieţuiască cu încă mai mult de patruzeci de ani şi ale lui îi va fi soţia splenzizi copii şi toate averile sale. Megapenthes consideră, şi noi îi dăm dreptate (ca să fim mai naivi şi ingenui ca bunul Wieland) că parca săvărşeşte o mare nedreptate dându-le cele mai dragi dintre ale sale celui mai mare duşman, dar Klotho le ştie pe toate şi în reaminteşte că tot astfel a procedat şi el cu înaintaşul său Kydimachus după ce pe el însuşi şi pe copiii lui i-a omorât în timp ce încă trăgea să moară. Termenul proprietăţii lui Megapenthes s'a împlinit şi nu-i nimic de făcut s'au schimba. Atunci celălalt recurge la metoda mitei. Roagă pe Klotho să se îndepărteze puţin ca să-i propună, astfel ca numai ea s'audă, o mie de talanţi pe loc puşi în mână. Klotho râde de Megapenthes cum încă tot umblă cubani şi talanţi. Dar bărbatul continuă mai departe cu promisiunile, îi promite încă două pocale de aur luate cu ocazia uciderii lui Theokritus şi încă trei sute de talanţi din aurul cel mai fin şi curat. Klotho plictisită porunceşte să fie dus pe vas deoarece se pare că de vuie nu se va urca.

Megapenthes îi ia pe toţi de martor de nedreptatea ce i se întâmplă. Zidul şi casa principală rămân neterminate deşi dacă ar mai fi avut cinci zile le-ar fi dus până la capăt.

Klotho îl linişteşte că va avea altul grijă să-i termine lucrarea dar Megapenthes cere un alt lucru mult mai uşor de satisfăcut. Şi anume doreşte că mai trăiască atâta timp până îi va învinge pe Pisizi, le va lua libienilor un tribut iar lui îşi va ridica un monument magnific cu referinţe la toate faptele regale săvârşite în viaţa lui. Adică constată Klotho în loc de câteva zile pretinde douăzeci de ani. Megapenthes în schimb le va trimite mulţi supuşi ori dacă vreau ca reprezentant al său pe singurul său fiu. Klotho vede în el un rău mai ales că sus rugase adesea pe zei ca fiul său să-i supravieţuiscă. Asta recunoaşte Megapenthes s'a întâmplat odinioară acuma viaţa a primit altă valoare în ochii lui. Şi fiindcă parca îl asigură că în curând noul regent va avea grijă să-i trimite fiul să-l vadă, Megapenthes se roagă să-l lase vadă cum îi mai merge casa. Klotho îl asigură că nu ar auzi decât rele, femeia lui a devenit partea sclavului de altădată, Midas deja de mult amantul ei. Megapenthes înjură că i-a dat libertatea şi încă după insistenţele femeii lui. Dar Klotho continuă: Fiica lui a devenit una din amantele secrete ale regelui iar statuile şi busturile ce i s'au ridicat pe bani grei au fost zdrobite în bucăţi, servind ca obiecte de batjocură pentru trecători. Cum se întreabă Megapenthes, nici unul din prietenii săi nu au sărit să le scape. Ce fel de prieteni o fi având, spune Klotho, şi din ce motive? Toată lumea ce i se închina respectuos şi toţi cei ce găseau vorbele şi faptele sale drept excepţionale, erau împinşi de frică sau speranţă, mantia să şi-a atârne încotro vântul, prietenii lui Megapenthes erau şi ai principelui. Şi la banchetele date primadată exista o libaţie închinată sănătăţii lui Megapenthes cu mari ovaţii şi urări din cele mai bune posibile. Nu era unul să nu moară pentru el dacă i-ar fi cerut-o. Pe scurt nu aveau nimic mai scump decât viaţa sa. Aşa de credincioşi şi sinceri i-au fost, povesteşte Klotho că la petrecerea de ieri prin, ultimul pahar ce i l-au turnat l-au trimis pe lumea cealaltă. Megapenthes înţelege de ce băutura a fost aşa de amară. Dar oare de ce-au făcut-o?

Klotho nu are timp să răspundă la întrebări de prisos. Deci trebue să se îmbarce. Dar Megapenthes mai are ceva pe inimă, de ar mai dori numai o clipă să se întoarcă pe pământ. De-acuma Klotho devine amuzată şi fiindcă acest ceva trebue să fie ceva extraordinar e gata să-l asculte. Povestea lui Megapenthes de data aceasta e destul de lungă, ne face impresia că cu orice preţ caută să tragă de timp. Karion unul din sclavii săi cum a auzit că-i mort, se strecură în camera unde era pus cadavrul păzit de iubita lui Glycerion, cu totul singură. Profitând de ocazie bărbatul închise uşa şi fără ruşine se iubi cu femeia, şi din purtarea lor nu era greu de ghicit că ei trăiau de mult împreună. După ce tâlharul şi-a făcut plăcerile, începuse să-l înure pe mort şi pentru loviturile nedrepte ce i le administrase, îl lovea acuma şi-l scuipa în obraz trimiţăndu-l la toţi dracii, apoi când obosi plecă însfârşit. Deşi Megapenthes de mânia era gata să sără în aer nu putu să facă nimica sclavului odată ce era rece şi înţepenit. În schimb ticăloasa cum a văzut lume venind, îşi unse ochii cu scuipat ca să se vadă cum l-a bocut pe cel dus şi părăsi camera gemând cu numele lui Megapanthes pe buze. Acuma ar dori să-i aibe pe cei doi măcar odată în mână. Klotho îi dă sfatul să-şi economisească ameninţările doar a venit timpul să apară în faţa marelui tribunal. Şi când Megapenthes vrea să ştie cine se poate ridica peste un suveran să-l judeca Klotho zice că peste rege nimeni dar de-asupra morţiloe e Ehadamantius. O să-l cunoască cât de curând şi o să afle cu câtă dreptate strictă îşi dă sentinţele. Deci să nu-i mai reţină din drum. Megapenthes se milogeşte să-l facă omul cel mai ordinar şi sărac, chiar sclav, el nu mai crea să fie rege ci doar să trăiască mai departe. Trebuie să recunoaştem omenescul din comportamentul acestui Megapenthes, îngrozit de propriul său sfârşit doar şi Ahile era de aceeaşi părere privitor la lumea umbrelor cum ne informează Homer în Odiseea.

Klotho îi porunceşte lui Mercur să întrebuinţeze biciul şi să-l tragă de picioare dacă nu vrea să urce în barcă de bună voie. Mercur îi cere concursul lui Charon să-l ajute săl lege de un stâlp pe recalcitrantul lor

oaspete. Însfârşit neavând încotro Megapenthes are pretenţie la cel mai înalt scaun, fiindcă a fost principe şi avut zece mii de supuşi . Klotho consideră că sclavul Karion pe bună dreptate l-a tras de bartă doar e un individ cu totul brutal şi dacă nu se astâmpără va afla cât preţuieşte suveranitatea sa după ce-o să simtă câteva lovituri de bici pe spinare. Megapenthes găseşte că-i o nedreptate să stea sub Cyniscus, pe cel ce din cauză că şi-a luat prea multă libertate să-l judece era gata să-l bată în cuie pe o cruce. Cyniscus îi răspunde prompt că tocmai de-aceea a fost fixat el de un stâlp. Întretimp apare şi Micyllus. Acesta o întreabă pe Klotho dacă dacă el fiindcă e om sărac va trebui să urce ultimul. Klotho râde când constată cu câtă grabă caută să se îmbarce cismarul Micyllus în timp ce tiranul ar fi dat totul numai să mai fie eliberat pentru câtva timp. Ori lui Micyllus nu i-ar fi convenit o întârziere? Iată discursul lui Micyllus. El vrea cinstit să spună frumoasei Parce cum gândeşte. În ochii lui favorul Ciclopului de a-l mânca pe Ulise ultimul era unul rău, fiindcă primul sau ultimul, tot aceiaşi dinţi îl aşteptau. De altfel cu el existau cu totul alte situaţii ca şi cu domnii bogaţi. Viaţa lor şi a lui este complat opusă una faţă de cealaltă. Tiranul se consideră fericit, stă în consideraţie deosebită fiecăruia îi este teamă de el şi a trebuit să lase în urma lui o mulţime de aur, argint, haine splendide, cai frumoşi, o masă nobilă, copii drăguţi şi femei frumoase. Este de tot natural să-i pară rău de tot ce-a lăsat şi de lângă ce a fost îndepărtat. Micyllus nu ştie de ce dar sufletul rămâne lipit de aceste lucruri ca pasărea prinsă cu clei, astfel că ei nu pot şi nici nu vor să se desprindă de ele. Sunt legături din ce în ce mai de nedesfăcut cu cât cineva le poartă mai îndelungat şi de obiceiu legaţii izbucnesc în strifăte desperate când cu violenţă cunu conduşi afară din carcera lor. Cât de curajoşi au fost altfel cum i-au drumul către lumea subterană li se rupe inima de jale, arată ca îndrăgostiţi nefericiţi cu dor după ce-au lăsat înapoi şi-şi doresc chiar dacă de la depărtare doar odată să mai poată privi în lumina zilei. (Wieland observă limbuţia cismarului Micyllus de unde s'ar

putea deduce că şi pantofarul grec poseda acelaşi caractere ca cel de mai târziu de ar fi să ne gândim la genialul mistic Boehm sau le fac-totumul bărbierului din Sevilla a lui Beaumarchais pur pe muzică de italianul Giechino Rossini.) Aşa a procedat şi Megapenthes, nărod când a încercat să se desfacă din legătură iar prin rugăminţile sale a devenit plictisitor pentru toşi. El Micyllus, din contră, nu lasă după el nici ogor nici casă nici curte., nici aur sau aparate, locuri de cinste şi înaintaşi vrednici, de-aceea a fosz pe dată gata de călătorie. La primul semn al lui Atropos şi-a aruncat ciocanul de pantofar, lăsă neterminată cisma pe care tocmao o ava în mână, şi aşa desculţ, fără să-şi fi spălat de pe mâini cleiul alergă tot înainte, nu se uită decât în faţă fiindcă el nu avea pe nimeni să-l cheme înapoi şi de ce să-şi întoarce capul. Aici găseşte totul foarte frumos şi îndeosebi preţuieşte egaliattea introdusă pe respectivele meleafuri. Este de presupus că aici nu va mai fi urmărit nici un debitor de către cămătarul său, nu se voa mai plăti impozite şi danii şi ce va fi mai plăcut, nu va mai exista iarna cea friguroasă, nu va mai fi nimeni bolnav şi nu va mai primi de la aristrocraţi lovituri de baston. aici este pace şi lume schimbată: săracii râd iar bogaţii se plâng şi jelesc. Klotho îşi explică de ce îl vede atâta de bucuros şi tocmai din această cauză doreşte să ştie ce îi apare mai de râs în lumea lor. Micyllus o săi-o spună şi pe aste celei mai cinstite dintre zeiţe. Fiindcă su locuise nu departe de tiran avusese ocatie să va dă de aproape ce se întâmplă când îşi lua haina de purpură şi ceilalţi i se închinau. La fel aurul, cum strălucea în palate, nestematele depe paharele de băut, argintul canapelelor şi mai ales mirosurile mâncurilor gustoase pregătite pentru masa toate îi muşcară nasul şi îi atraseră atenţia acextui H. Sachs înţelept popular al antichităţii greco-romane. Iată deci că Mycillus descoperi în fiinţa bogatului pe cel mai fericit şi încântat om dintre toţi muritorii. Când adesea în timpul sărbătoririi apărea cu pieptul scos afară şi arunca o privire ce-i scotea pe cei prezenţi din pielea lor, atunci îl vedea de fapt mai frumos şi mai mare decât era şi cel puţin cu un cot mai sus decât toţi ceilalţi din jurul său. (Pantofarul descrie fenomenul de a idealiza pe cineva, chiar dacă însuşirile sale nu cer aşa ceva.) Numai acuma că-i mort şi de toate minunăţiile sale despuiat constată că nu-i mai mult decât un ins caraghios şi mai mult este nevoit să-şi râdă de reprezentările lui (acuma şiretul cizmar purcede la actul demitizării tot atât de exegerat ca cel anterior)

când l-a tratat cu atât respect pe un nimenea şi s'a lăsat furat de mirosurile fripturiloe din bucătăria sa şi de sângele melcilor cu care-şi vopsea biciul astfel să-i cadă în admiraţie şi să-l preţuiscă în spirit. Când îl văzu pe cămătarul Gniphon cum regreta că nu şi-a gustat din bogăţii şi că astfel trebuie să părăsească lumea lăsându-şi moştenirea lui Rhodocharis, Micyllus nu poate decât să râdă la gândul că omul arăta veşnic palid şi murdar, preocupat de miile şi zecile mii din sacurile cu aur, totopit de griji pentru ca acuma fericitul Rhodocharis să poată cheltui şi risipi cu amândouă mâinile. Pantofarul lung la vorbă se opreşte ca din senin şi vrea să ştie de ce nu părăsesc odată uscatul doar despre rest se vor întreţine şi în timpul transportului. Cu siguranţă prizionerul lor o să le mai da motiv să rădă. Klotho îi porunceşte să se urce ca sa să se poată ridica ancora. Charon când îl vede pe Micyllus că încearcă să se îmbarcheze îl respinge doar barca este de tot plină deci să aştepte acolo unde se află până a doua zi dimineaţa. Micyllus desigur protestează că i se face o mare nedreptate odată ce de ieri este deja un cadavru. O să-l denunţe lui Rhadamante că nu păzeşte cu stricteţe legile. Cu toate acestea vor să-l lase singur-singurel pe ţărm. Dar îşi spune că ar putea să înnoate după ei doar acuma mort nu-i frică de înnec şi nici bani destui pentru bilet nu are destui. Klotho îl opreşte ca să întrebuinţaze o cale interzisă de a ajunge dincolo dar mucalitul Micyllus o asigură că va sosi înaintea lor dincolo. În cele din urmă Mercur îl trage în barcă şi fiindcă bunul Charon nu găseşte niciun loc disponibil Mercur este de părere să-l puie pe umerii tiranului. Klotho găseşte ideea minunată aşa că-l urcă pe spatele nebunului şi le urează tuturor călătorie plăcută. Trebuie să recunoaştem să Lucian realizează una din cele mai înteresant acene din repertoriul său vast, mereu înnoit, satira ajunge să usture mai rău ca urzica cea mai otrăvitoare, aşa ceva poate numai Goya în desenele sale cele mai bune a mai realizat: pe umerii bogătaşului şi tiranului stă pantofarul cel sărac. Îl putem descoperi aici şi pe Daumier în cele mai amare momente ale sale. Ca să mai schimbe decorul intervine Cyniscus hotărât să-i spună lui Charon adevărul că nu are un ban se cere să plătească pentru persoana sa. În afara sacului şi bastonului

nu mai are nimica pe lume. Eventual dacă vrea poate să ajute la vâslit şi el va fi mulţumit cu el îndată ce-i va pune în mână o lopată. Charon este de acord ca să-şi muncească banii pentru biletul de călătorie. Cyniscus cu învoirea lui Charon începe să cânte iar ceilalţi îl acompaniază fiecare pe limba lui, un călător plânge după comorile sale, celălalt după moşie, sau după casa frumoasă lăsată în urmă. Unul se îngrijeşte să-şi plângă moştenirea sau recolta de vie, dacă nu-i uitat nici micul drag şi iubit. Numai Micyllus singur se pare că nu are pentru ce să plângă, Mercur vede că în tot timpul trecerii ochii săi au rămas uscaţi. Micyllus îi cere să-l lase în pace nu are pentru ce să plângă şi-apoi este încântat de mersul călătoriei. Totuşi Mercur îl roagă să ţie isonul celoralţi şi atunci ca să se supună începe să se vaete după sculele sal de cizmărie, după pantofi şi tălpile găurite evident pe un ton burlesc, chinuit tragic. Acuma o să stea de dimineaţa până seara nemâncat, în iarnă va umbla desculţ şi pe jumătate gol de îi vor clânţăni dinţii de frig. Dar cine oare îi vor fi luat instrumentele de lucru. Deoarece jeluirea lui a însemnat mai mult o parodie vrea să cunoască părerea lui Mercur asupra felului sincer în care s'a tânguit, bucuros că se apropie de mal. Charon cere fiecăruie biletul de călătorie iar lui Micyllus jumătatea de ban ce zicea mai înaintea că o are asupra sa dar el socoteşte că Charon glumeşte ori dacă vorbeşte serios cu atâta mai rău pentru el. Căci mai degrabă ar putea să mulgă în berbec de lemn decât să obţie de la Micyllus un franc. În viaţa lui nu a ştiut cum arată banul jumătate torund sau pătrat. Charon fiind sigur că profitul le este realizat îl lasă pe Micyllus să coboare ca să poată mai pe urmă debarca boii, caii, câinii şi celelalte animale aduse doar şi acestea au trebuit să fie trecute peste râu. (Iată ca în lumea morţilor Lucian prevăzător şi ca el reprezentantul său Charon, se gândeşte şi la animalele moarte şi credem noi că pe bună dreptate aşa cum se cuvine unui om de ştiinţă căruia nu-i scapă nimica sau aproape nimica.)

Klotho îi încredinţează lui Mercur şirul morţilor pentru ca ea să se întoarcă pe

celălalt ţărm să de ocupe de prinţii serici Indopathes şi Heramithres aceştia într'o ceartă asupra graniţelor s'au omorât reciproc. (Spiritul pozitivist al lui Wieland îl obligă să ne amintească că numele din text sunt imaginare, nici Indopathes nici Heramithres nu au existat vreodată.) După ce Klotho cu Charon au plecat Mercur îi îndeamnă pe cei rămaşi să înainteze într'o ordine de marş aliniaţi unul după altul. (aici domină spiritul de disciplină militar al romanului.) Micyllus invocându-l pe Hercule se miră cât de întunerec este. Unde va fi frumosul Megillus sau cum s'ar putea deosebi că Phryne-i mai frumoasă decât Symmiche? Totul are aici aceeaţi culoare, nimic nu-i frumos sau mai frumos şi chiar halatul său, atât de respingător încât nici el nu-l mai putea suporta, valora la fel cu o manta de purpură de rege, sub tenebrelor amândouă sunt la fel. Îl strigă pe Cyniscus şi când acesta se arată îi propune să meargă ţinându-se unul de altul. Micyllus îi găseşte ideea minunată şi îi dă mâna. Apoi îl întreabă pe Cyniscus, cel iniţiat în misterele eleusine, dacă nu găseşte o mare asemănare între locurile unde se găsesc acuma şi cele pe care se oficiau misterele respective. (Precis ca în totdeauna Wieland precizează că secretele lumii antice fiind pierdute nu se ştie la ce se refera mucalitul Micyllus. Cyniscus îi dă dreptate şi ăi arată cum se apropie o purtătoare de făclie, cu o înfăţişare înspăimântătoare şi ameninţătoare, de poate să fi fost vreo Erinie. După îmbrăcămintea ei aşa ar părea crede şi Micyllus. Mercur îi predă pe cei o mie şi patru Tisiphonei, de altfel Radamantis îi aştepta de mult, îi porunceşte Erinei să-i conducă înnăuntru iar Mercur să-i cheme după nume. Cyniscus jurând pe tatăl lui Rhadamante (adică pe Joe a cărui fiu este ne lămureşte Wieland neuitându-o pe mamă-sa Europa) îl roagă să-l ia pe el primul în cercetări, fiindcă ar dori să senunţe pe cineva pentru fapte rele săvârţite în viaţă. Nu poate să fie un martor bun până el însuşi nu este judecat să se ştie cine este şi cum a trăit. La întrebarea judecătorului suprem, Cyniscus se prezintă ca filozof, preanobilului său interlocutor. Rhadamante îi spune să se apropie de el iar Mercur să-i cheme denunţătorii. Dar la

solicitarea lui Mercur nimeni nu se prezintă împotriva celui judecat. Rhadamante găseşte că asta încă nu-i de-ajuns Cyniscus să se dezbrace ca să-i cerceteze semneşe de pe trup deoarece după fiecare faptă rea apare câte-o cicatrice mică, de neobservat, ca de foc, pe suflet. Cyniscus se prezintă gol cum i se cere aşa că poate să-i caute semnele de care pomenise. Rhadamantis recunoaşte că este complet curat, în afara a patru sau trei semne aproape fără importanţă nu are de altele. De fapt se mai văd urmele unor semne dispărute şi nu ştie cum au dispărut sau au fost îndepărtate. Să explice Cyniscus ce-a făsut de a devenit aşa de curat. Răspunsul lui Cyniscus e simplu de tot. A fost un timp când ducând lipsă de noţiuni şi principii sănătoase a primit multe semne, dar odată ce-a început să filozofeze în scurtă vreme ele s'au spălat din sufletul său. (Deci în concepţia lui Cyniscus ca în cea a lui Aristoteles tragedia antică, filozofia poseda însuţirea catarzisului adică a curăţeniei interioare.) Rhadamante consideră că şi-a administrat un medicament excelent şi-l numeşte pe Cyniscus prietenul său. (Mai târziu în Consolatio philosophiae Boethius va crede şi el că filozofia este cel mai bun medic, tămăduitor al bolilor sufletului. Mai pus pe joacă, cum îi felul, Lucian din Samosata, vorbeşte simplu de pete ale sufletului care ies la spălat ca cele de murdărie pe orice fel de stofe.) Îndată ce va termina de acuzat pe tiranul în cauză se va putea retrage pe insula Fericiţilor unde se va afla în societatea celor mai buni dintre oameni. Merecur îl cheamă pe Mycallus, dar acesta crede că la el nu-i prea mult de judecat că stă de mult desbrăcat şi astfel poate fi executat dintr'o privire. Radamantes este mulţumit să-l vadă şi pe cizmarul Micyllus curat şi alb ca o hârtie nescrisă. El poate merge împreună cu Cyniscus. Mercur îl cheamă pe Megapenthes fiul lui Lacydes şi fiindcă nu vrea să se apropie îi spune Tisiphonei să-l tragă cu forţa dacă de bună voia nu vrea să se mişte. Pe Cyniscus îl provoacă să-şi desvăluie acuzarea contra insului respectiv. Cyniscus în postură de procuror susţine că nu-i nevoie să intre prea în amănunte

fiindcă cicatricele o să arate ce fel de om a fost. Dar va căuta să contribuie cu câteva dintre ale lui la demascarea monstrului şi să-i arate faţa sa cea adevărată. Va trece pe lângă păcatele sale ca om particular, se va ocupa cu cele săvârşite de când cu o mână de bandiţi gata la orice s'a dat la cele mai mârşave fapte, a omorât peste 2ece mii de persoane fără vreo vină sau drept (ne aminteşte de timpurile viitoare descrise de istoricul Marcellinus Amminaus peste câteva veacuri dar cum constatăm ele az gost deaum prezente şi în vremurile lui Lucian) şi după ce le-a confiscat toate avuţiile le-a întrebuinţat la cele mai felurite petreceri şi afaceri necurate. Pe nenorociţii săi cetăţeni îi maltrata în modul cel mai crud posibil, pe fecioare le batjocorea, pe tineri îi ademenea, într'un cuvânt îşi permitea să facă contra supuşilor săi tot ce un om beat în rashul său cel mai turmentat execută. Este greu să fie pedepsit după cum înţelegea să vorbească cu cei din jurul său, cineva se putea uita în soare decât lui în faţă. Oare cine ar fi încercat să-i enumere toate modurile de schingiuire şi exterminare când nici cei mai apropiaţi nu se simţeau siguri lângă el. Ca să se vadă că tot ce afirma este aşa Radamantes nu are decât să cheme pe cei ucişi de el şi-atunci o să-şi dea seama că nu are chef să calomnieze. Dar de altfel vin şi nechemate, victemele speriate se înghesiue înspre el. Toţi aceştia să o ştie Rhadamantes au trebuit să moară de mâinile tiranului şacal. Unii deoarece aveau neveste frumoase, alţii deoarece necinstirea copiilor nu o puteau suporta, sau fiindcă aveau prea multe bogăţii dacă nu erau bărbaţi deosebit de talenţi şi virtuoţi cum nu ar fi fost buni să cârmuiască ţara. Rhadamantes se adresează lui Megaphantes provocându-l la apărare. Tiranul nu neagă omorurile în schimb nu recunoaşte celelalte învinuiri aduse de Cyniscus. Ele sunt altăceva decât minciuni ordinare. (Wieland ne explică logic că omorurile nu putea să le nege odată ce pentru ele stăteau martori chiar cei ucişi. În schimb faptele făcute în secret le putea tăgădui uşor din lipsă de martori. Cum se vede tiranul este pe de-asupra şi şmecher, nevoie mare). Cyniscus aduce ca martori în favoarea învinuirilor sale Patul şi Lampa, obiectele deodată însufleţite pot să mărturisească contra lui. Mercur convoacă deci patul şi lampa lui Megapenthes. (Wieland scrie că în literatura orientală era ceva obişnuit, nunumai fiinţele din natură dar şi lucrurile ieşite de sub mâna omului posedau suflet, raţiune şi puteau glăsui.) Patul primins primul dreptul de a vorbi, confirmă spusele lui Cyniscus ca adevărate,

dar ca să povestească mai mult îi este ruşine. (Curioasă pudoare a patului, să spună da, să facăm nu.) Lampa nu ştie ce-a făcut el ziua când nu a fost cu el dar faptele lui ruşinoase din cursul nopţii le-a văzut pe toate. De câte ori nu şi-a băut uleiul numai ca să se stingă dar de fiecare dată el s'a grăbit să-i redea lumina ca să-şi vadă mai bine mârşăviile. Rhadamantes este lămurit nu are nevoie de alţi martori. Când îi porunceşte să-şi dezbrace este uimit să constate că peste tot este brun şi albastru plin de cicatrici arse. Intrebarea este ce pedeapsă să să-i dea: să-l arunce în focul iadului sau să-l dea în primire cerberului. Cyniscus are o altă propunere acceptată de Rhadamantes. Se ştie că morţii pot să bea după abiceiu în apa Lethei. El, tiranul ar trebui să nu bea din această apă astfel că amintirile a tot ce-a fost acolo sus, tablourile puterii sale de odinioară şi a plăcerilor voluptoase în care s'a complăcut să constituie cea mai gravă pedeapsă a sa. Rhadamanthes hotărăşte asta să fie pedeapsa lui. Să fie condus lângă Tantalus şi să fie lăsat pradă amintirilor vieţii sale trecute. În dialogul respectiv Lucian din Samosata pune la stâlpul infamiei pe tiran şi se alătură celor ce-au luptat contra lor până a complota şi a-i ucide cum era Brutus îmortalizat în marmoră de răzvrătitul Michelangelo. (Rămâne deschisă întrebarea dacă e vorba de tiranicidul de pe vremea regalităţii prime romane sau de prietenul lui Cicero, ucigaşul lui Cezar.) Dialogul constituie în sine o mică dramă pătrunsă pe marginile limburi lor întunecate de un adevărat fior shakesperian. Personajul principal este de bună seama tiranul, descris ca un tip cu trăsături bine conturate, laş în faţa morţii şi a judecâţii drepte, crede că poate cumpăra ci bani până şi pe una din Parce, Klotho sau pe barcagiul Infernului Charon. El uită că valoarea aurului şi a banului relativă îşi pierde orice greutate în noile condiţii, tragedia respectivului constă tocmai în faptul că nu-şi dă seama de şubrezenia lumii sale absolutizate în conştiinţa sa de om-neom.

Cum se întâmplă des în piesele marelui Will, caracterul eroului negativ reese mai

bine înfăţişat dacă este pus lângă contrarii săi pozitivi, în cazul de faţă cizmarul cel sărac Micyllus. Cuplul Megapenthes-Micyllus formează deacuma o pereche clasică de talia lui Othelo şi Jago sau regele Lear cu fiicele sale neomenoase, şi să nu-l uităm că l-am nedreptăţi pe Richard al treilea opus mai la tot anturajul său. Şi pentru ca acest contrast să nu rămână prea la depărtare unul de altul, îi revine misiunea lui Cyniscus să-i apropie prin comentariile şi sentinţele sale, deci de a-i transforma punându-le cuvenitul clar-obscur al vieţii. Numele lui Cynyscus reprezintă o mutilare a celui de Cynicus, aşa dar la judecata de apoi filozoful şi filozofia primesc un loc de onoare, toate cicatricele sufleteşti ale lui Cyniscus s'au şters de când a început să practice filozofia. Chiar dacă am ghici uşorul ton satiric, suntem în măsură că afirmăm încăodată că Lucian din Samosata nu este împotriva filozofiei şi al filozofilor, cum s'ar crede la i cercetare mai superficială ci doar împotriva acelora ce iau în deşert învăţăturile şi pe învăţaţii minunatei disciplinei. Cum se prezenta Michelangelo la judecata de apoi desenat pe pielea sfântului Bartolomeu acesta cu dalta de sculptor în mână sau Rousseau cu La nouvelle Heloise în palme, se pare că Lucian din Samosata îşi caută izbăvirea prin intermediul filozofului cinic, însoţitorul său obişnuit, chiar alteregoul lui din spirit. Nici celelalte roluri nu sunt de neglijat: Charon apare ca un slujbaş bun, condus de grija să-şi împlinească datoroa cât mai ireproşabil, aşa dar de a fi un fel birocrat cu coatele apărate, al Infernului. Mercur în nota obişnuită, mereu grăbit o are de data asta alături de el pe una din parce, Klotho. Aceasta cu tot respectul dublat de teamă ce le inspiră nu depăşeşte nici ea rolul unei funcţionare ceva mai superioare, cu sarcină de inspecţie, a locurilor de dincolo. Tratată mai de aproape descoperim şi la ea anumite slăbiciuni, mai mult omeneşti decât zeeşti.

Singur Rhadamantes prin toată atitudinea sa corespunde unui zeu nemuritor, în mâini are cântarul dreptăţii iar în ochi privirile agere ale lui Linkeus ca să descopere cicatricile sufletului omenesc. Este în acelaşi timp o reprezentare a idealui suprem

sau a unei idei nobile, firmă sublimă sub care se ascunde la Lucian din Samosata cea mai aleasă însuşire a locuitorilor Olimpului, legea morală a lui Kant. Nu se poate uita intervenţia lucrurilor ca Lampa şi Patuk lui Megapanthes, însufleţite şi înzestrate cu gândire şi grai omenesc. Ele aduc pe scena dialogului lucianesc un coeficient de generalizare atât de caracteristic teatrului expresionist sau chiar în cel zis absurd, una din piesele lui E. Ionescu se şi întitulează Scaunele. Procedeu apare uzitat şi în basme dar acest caracter nu ţine deloc de dialogurile de faţă semnate de Lucian. Căci subiectul e serios ţi tratat în consecinţă iar o subliniez parcă după cele mai stricte legi aşe dramelor shakespeariene. Poate că la urma urmelor Lucian din Samosata să fie un idealist suferind de prea multa murdărie din jur, Icar cu aripile rupte, ţintuite prein piroane de tăbliile lutulie reavăn. Setea cerului sugrumată caută o eliberare, dar în cele mai dintâi nu pot fi uitaţi ziditorii de temniţi, marii impostori. De aici caleidoscopica înfăţişare a panoramei pusă pe hârtie prin intermediul culorii şi desenului din cuvinte de către autorul nostru, unică personalitate creatoare.

I. Adunarea Zeilor Jupiter, Momus, Mercur
(Wieland: În această bucată Lucian reprezentat prin Momus aduce în discuţie o serie de nereguli între zeii cerului şi în deoseni înmulşirea lor nemotivată. Momos conduce discuţiile cu libertatea-i caracteristică şi la urmă eliberează un decret prin care se prevede o revizuire a titlurile primite de curând de unii zei tineri şi străini. Desigur că discuţia va privi şi pe zeii mai bătrâni împreună cu filozofii ce le ţin partea. Wieland atrage atenţia asupra calităţilor cuprinse în respectivele discuţii după el al unuia din cel mai reuşit dialog al lui Lucian. Şi nu uită să mai sublinieze să bogata ficţiune are o vârstă de 1600 de ani pe vremea lui şi tot proaspătă se menţine. Consideraţiile lui nu se schimbă cu nimic nici după alte două sute de ani şi probabil

că anii nu vor reuşi să-i ofilească niciodată strălucirea.) Jupiter le cere zeilor să mai înceteze să murmure printre dinţi şi furişaţi pe la colţuri că mulţi aşezaţi la masa lor nu ar merita cinstea dată. Din această singură cauză i-a şi convocat să le audă ce au de comentat asupra neregulilor săvârşite, să se pronunţe liber şi deschis. Lui Mercur îi dă poruncă să-şi preia funcţia de preşedinte de şedinţă. Mercur deschizând discuţiile consideră că nemulţumirile se îndreaptă contra unor localnici şi străini. Momus în calitate de mare procuror cere dreptul la cuvânt, iar Jupiter zice că adunarea i l-a şi dat de aprobarea lui numai are nevoie. El zice că-i de neacceptat ca unii dintre ei făcuţi din oameni zei să se considere în drept să fie aşezaţi în aceeaşi clasă cu ceilalţi. (Deci cum se vede lupta priveşte structurile bine stabilite de secole ale unei societăţi aici cea a Olimpului.) De aceea el cere voie lui Jupiter să-i dea voie să vorbească în toată libertatea şi este nevoit să o facă din cauza prejudecăţii ce circulă contra sa. Fiecare ştie că el nu are obiceiu să-şi pună mâna pe gură ca să nu spună ce este de spus. Nu conferă nimănui privelegiul de a se considera scutit de critică astfel că el îşi exprimă deschis şi fără reţinere părerea indiferent de cine-i vorba. Deci este natural ca multora să le apară un zeu capricios cu inimă rea şi deci să i se trimită numai ponoase. Indiferent de această situaţie, acuma fiindu-i permis de către Jupiter să ia cuvântul liber se va pronunţa asupra problemelor fără nici o reţinere. Deci declară că mulţi dintre cei ce cred că au dreptul să se aşeze cu zrii la masă sunt încă muritori pe jumătate astfel că au mers prea departe când şi-au adus servitorimea şi fraşii de cruce în cer şi în mod fraudulos i-a trecut în cartea ceţăţenilor astfel câ la împărţirea porţiilor ei primesc părţi egale cu ceilalţi zei deşi nu le plătesc nici cel puţin bani de protecţie. (Wieland atrege atenţia asupra aluziilor privind stările de lucruri ale Atenei, fapt ce de fapt îl ştiam de la început, ca de obiceiu zeii şi lăcaşul lor nu formează decât o costumaţie şi un decor sub masca ascunsă a cărora se ascunde realitatea de fiecare zi a cetăţii sale.) Jupiter îi cere să nu vorbească în dodii că să-i numească pe cei vizaţi pe nume. Atâta timp cât va vorbi în general, nu se va cunoaşte adevărata semnificaţie a dizertaţiei sale, unii îl vor crede vizat pe acesta alţii pe celălalt. Această reţinere nu prea se potriveşte cu libertatea în numele căreia zicea mai înainte că-i place să cuvinte.

Momus îl laudă pe Jupiter pentru iniţiativa de a-l încuraja să spună lucruri lor pe nume, aceasta e regeşte şi mărinimos din partea sa căci el îl va arăta chiar pe copilul său Bacchus, jumătate om, din partea memei nici cel puţin grec, ci descendentul fiicei comerciantului Cadmus. (Bacchus este fiul legitim al lui Jupiter şi al Semelei.) El a fost declarat demn de a aparţine de tagma nemuritorilor de-aceea nu ar vrea să spună prea multe despre persoana sa. (De fapt Momus nu ne convinge prin sinceritatea sa chiar din contră l-am descoperi maestru în arta disimulării evident în cele ce urmează.) Nu ar aminti năframe sa muierească, plăcerea lui de a bea nici mersul său nesigur, dar ar trebui să-i izbească pe toţi cât de molatec şi femenin e, cum îi tremură creerul ca osânza, şi cum el deja dis-de-dimineaţa miroase a vin tare. În acelaşi timp, după cum este, şi-a adus cu el o întreagă nouă breaslă, între cei mulţi este Pan cu Silenii şi satirii, în cea mai mare parte ţărani şi păstori de capre, după înfăţişare şi purtare jumătate om jumătate animal, tocmai nu de mult consideraţi drept zeităţi. Unul cu coarnele, barba şi picioarele sale de ţap este mai mult decât jumătate animal, celălalt chel cu găurile nasului lăţite, rar coboară de pe măgar numai când de beat nu se mai poate ţine pe spinarea lui, este născut lidian. Satirii cu urechile ascuţite şi coarnele mici cum apar la mieii cei tineri pe frunte sunt frigieni, îi pare, şi toţi împreună au coadă. Iată ce specie de zei, de care ei trebuie singur lui Bacchus să-i mulţumească. Şi se mai miră că oamenii îi dispreţuiesc dacă au între ei aşa malformaţi rizibili între ei? Nu mai vrea să pomenească despre femeile aduse, printre ele iubirea lui Ariadna, a cărei coroană a şi pus-o sub stele şi fiica ţăranului Ikarius (Erigone). Dar culmea răsului este că l-a dus şi pe câinele Erigonei (Wieland: Este până în zilale noastre sub numele Prokion sau câinele mic de văzut printre constelaţiile cerului), ca nu cumva frumoasa fată să se întristeze când nu-şi găseşte între lucrurile cerului şi câinele său iubit de joacă. Oare nu are curaj şi multă imaginaţie beţivul să-i transforme în proşti pe toţi ceilalţi zei? Dar mai are câte ceva de spus şi despre alţii... Jupiter îl întrerupe şi îi cere să nu se plângă contra lui Esculap şi Hercules, deoarece vede încotro ţinteşte Momus! Esculap este medic şi a vindecat atâţi copii încât pentru serviciile sale i se pot uita multe altele. Iar Hercules fiul său drag şi-a dobândit prin munci grele nemurirea aşa dar fără vreun reproş vreunuia!

Momus îi face favorul să tacă deşi ar avea foarte multe să spună, cel puţin să targă atenţia asupra petelor de arsură ce le pune la mare îndoială divinitatea. Dar dacă îi permite Jupiter are să-i reproşeze lui cu tot curajul anumite fapte. Jupiter îl lasă despre el să vorbească tot ce îi place, chiar să-i şi pună în discuţie dreptul de cetăţean al cerului. (Evident Jupiter are chef de glumă.) Momus zice că în Creta se spun multe rele despre el, locuitorii îi arată chiar mormântul. El însă nu-i crede nici pe Cretani dar nici pe Acheenii din Agion când zic că zeul lor este inventat. (Wieland nu prea înţelege aici sensul cuvintelor lui Lucian. Bănuie că cetăţenii din Agion (un oraş important din Achaia) după o veche tradiţie susţineau că mama Rheea i l-a încredinţat pe copilul lui Saturnus, Jupiter, în grija fetelor lui Olenus Aege şi Helice, cu locuinţa în regiunea respectivă. Pausanias pomeneşte un vechi obiceiu al oraşului, ca pe cel mai frumos copil al cetăţii să-l sfinţească drept preot al lui Zeus iar dacă ajunge la vârsta maturităţii să numească un alt copil în locul său [Pausanias VII. 24]. Fiindcă după părerea generală Jupiter a fost alăptat la Amalthea pe Creta, locuitorii din Aegion ca să-şi menţină tradiţia autentică au fost nevoiţi să o conteste pe cea cretană). Momus vrea să-i spună în faţă ce crede despre el. Şi anume că el însuşi ar fi de vină pentru toate neorânduielile ivite printre muritori şi Colegiul lor nu ar fi murdărit cu atâţia bastarzi dacă nu şi-ar fi făcut de cap cu atâtea femei muritoare şi nu ar fi luat atâtea chipuri de îndrăgostit că de multe ori trebuiau să tremure ca nu cumva să prins şi tăiat ca taur sau din aur să nu cadă pe mână unui aurar şi din stăpân al Olimpului să se vadă prelucrat într'un colier de gât, o brăţară sau un cercel. (Aluzia priveşte ploaia de aur revărsată asupra Danaei mama lui Perseu. Cât priveşte pe Jupiter devenit colier, brăţară sau cercel este o figură de stil mai mult decât ispititoare, mai ales pentru femeile în cauză). Astfel a reuţit să umple până la refuz cerul cu semizei ale căror nume nu le mai poate pronunţa. Dar este de râs ca Hercule să fie declarat zeu în timp ce Eristeu în slujba căruia a stat să moară, astfel că templul sclavului de odinioară stă lângă mormântul stăpânului. La fel este şi în Theba, Bacchus apare ca zeu pe când verişorii lui Penteus, Akteon şi Learchus cei mai nefericiţi dintre toţi oamenii. (Wieland: Semele a avut trei surori, Agave, Autonoe şi Ino, copiii acestora au sfârşit tragic. Pentheus, regele Tebei, fiul primei a fost omorât de mama lui, Akteon copilul celei de-a doua a fost sfâşiat de câinii Dianei iar Learchus a fost ucis de tatăl său Athamas, zdrobit de-o stâncă.) De când a început el seria înţelăciunilor şi

aventurilor toţi ceilalţi zei i-au mers pe urmă că altfel nu s'ar fi născut Anchises, Tithonus, Endymion, Iasion şi alţii asemenea lor. Ar fi mult de adăogat la acest punct dar Mommus preferă să se oprească. Jupiter e bucuros că nu s'a legat de Ganymede că i-ar fi luat-o tare în nume de rău dacă prin comentariile sale ar fi tulburat origine dragului de tânăr. (Wieland: nu ar fi exagerat să se credă că aici Lucian îl are în vedere pe Ganymedul lui Hadrianus, Antinous. Acesta avea un templu dedicat memoriei sale în Mantineea, în Arcadia, unde cu regularitate i se jertfea şi la fiecare cinci ani se organizau jocuri în cinstea lui. La Antinupolis, cetate ridicată de Adrian în cinstea lui, în Egipt exista un oracol. Ganimede a fost nevoit să-i cedeze locul printre constelţii.) Momus nu vrea să mai spună nimica nici despre vulturul care stă în cer pe sceptrul său şi şi-a făcut cuib în capul său probabil în credinţa că face parte din familie, cui îi plăcea de Ganymede trebuia să-i placă şi de el. Dar îi va cita pe Attis, Korybas şi Sabazius (Korybas spune legenda. Este fructul dragostei dintre zeiţa Cybele şi Iassion de care, subliniază Wieland, Momus tocmai pomenise), oare ce caută ei să fie numiţi ca zei nemuritori. (Deci asiatăm la o adevărată inflaţie a valorilor zeeşti !!!) Sau Mithras cel din Media în cafcan şi turban, nu ştie nici un cuvânt greceşte astfel că nu înţelege când se bea în sănătatea sa? La fel de lăudabili sunt fără îndoială Sciţii şi Geţii care fără să se sinchisească de ei numeşte pe cine vor nemuritor şi declară după capul lor noi zei. După un astfel de procedeu a ajuns Zamolxis din sclav să se strecoare în rolul zeului misterios. Şi încă atare zei ar mai fi de suportat în timp ce la Egipteni apar capetele de câini înfăşurate în pânze, astfel că se ajung strecuraţi între zei cei ce încep să latre (Anubis după Wieland). Şi ce vrea îngrijitul taur (Wieland: Apis) de la Memphis că el primeşte îngenunchieri, şi are oracol şi profeţi în serviciul său? Şi ăi tuşine să mai amintească de Ibis împreună cu măimuţele şi berbecii trimişi din Egipt şi în nu ştie ce mod au reuţit să găsească intrarea în cer. Acestea toate întrec orice pricepere şi cum Jupiter îi lasă să-i pună coarne de ţap îi întrece orice înţelegere. (Wieland: E vorba de Egiptul de sus unde lui Jupiter Ammon i se pun coarne de berbece.) Jupiter recunoaşte că în aparenţă ce spune el de egipteni e ruşinos dar în fiecare dintre lucruri stă un înţeles misterios şi cine nu-i iniţiat face rău să râdă asupra lui. (Wieland consideră că Jupiter o glumă discretă la adresa misterelor. Numai iniţiaţilor le era permis să râdă dar pe vremea lui Lucian mai toţi erau iniţiaţi. Răspunsul lui

Momus se arată a fi şi mai tare dar el nu poate fi înţeles decât de cei ce sunt familiarizaţi cu misterele antice, ceilalţi vor pătrunde greu înţelesul cuvintelor sale.) Momus deci se întreabă că am avea nevoie de mistere ca să ştim că zeii sunt zei iar capetele de câini capete de câini. (Considerăm că Momus este destul de clar şi pentru omul de astăzi, neînţeles rămâne cu remarca sa pedantul exeget Wieland.) Jupiter propune să se lase de obiceiurile egiptenilor şi sa se ocupe de un alt timp cu cercetarea lor. Astfel să continue dacă mai are ceva de spus contra cuiva. Sigur că Momus nu a terminat cu nemulţumirile. Astfel îl necăjeşte Trophonius sau Amphilochus fiul unui ucigător de mamă în Cilicia cu entuziasm face pe profetul, câstigă câteva minede în schimbul minciunilor ce le săune lumii ce-l consultă. (Amândoi reprezentau oracole în vechime pe lângă cel de la Delphi. Momus îl numeşte pe Amphiarus tatăl lui Amphilochus ucigător de mamă deoarece l-a făcut pe fiul său Alcmdon să-şi omoare mama poruncindu-i ca după moartea sa să o înlăture neapărat şi pe Eriphile.) Din cauza lor a început şi Apollo să-şi piardă din credit şi asta fiindcă orice piatră şi orice altar care este stropită cu ulei poate fi prefăcut de orice hoţ de buzunare în oracol. S'a ajuns că stâlpul atletului Polydamas din Olimpia şi a lui Theogenes din Thasos să fie venerate pentru alungarea febrei şi să se aducă jertfe lui Hector pe Ilion cât şi lui Proresilaus pe peninsule tracică. (Wieland consideră că legenda merită să fie povestită pe larg: Theagenes s'a născut la Thasos, capitala unei insule aşezată în marea Egee faţă în faţă cu cetatea Abdera din Tracia. Tatăl său Timosthenes a fost preotul lui Hercule, aceste după cum zic tasienii i-a arătat o deosebită cinste să-i ia înfăţişarea - aşa a făcut în cazul său şi Jupiter cu Amphitrion - şi deci să-l facă părintele unui al doilea hercule. Tânărul Theagene şi-a arătat încă dele vârsta de şapte ani originea divină. Astfel întorcându-se de la şcoală s'a lovit în aşa măsură de statuia din piaţă încât de supărare o luă pe umerii săi şi o duse acasă la el. Poporul a vrut să-l ucidă dar la intervenţia unui conducător au fost de acord să-l ierte pe copil dacă va aduce statuia înapoi ceea ce Theagenes făcu fără nici o oboseală de parcă statuia din bronz ar fi fost cioplită în lemn de pantof. De atunci merse vestea despre puterea supranaturală a lui Thegenes. Mai apoi s'a prezentat mai la toate concursurile atletice astfel că a fost declarat învingător odată la Jocurile olimpice, de trei ori în cele pitice, de nouă ori la cele nemeice de zece ori la ceşe istimice. În general era de faţă la toate întrecerile publice din Grecia şi ar fi primt după Plutarch o mie două sute după Pausanias o mie patru sute de coroane, în

realitate o mare cantitate de coroane. După moartea sa duşmanii i-au biciuit statuia ridicată în cinstea lui de către tasieni în speranţa că Theagenes va simţi loviturile date acolo unde s'o fi găsind. Într'o zi plictisită de atâtea maltratăti statuia cade pe unul din bătăuşii ei şi-l omoară. Familia celui dispărut denunţă statuia pentru omucidere, îi fac proces şi o condamnă să fie aruncată în mare. (Ca o paranteză în paranteză Wieland îl citează pe Pausanias care susţine că obiceiul judecării tasienii l-au luat de la atenieni la aceştia după legile lui Dracon se prevedea judecare lucrurilor moarte ca ale oamenilor. Această măsură s'a luat ca să provoace atenienilor cea mai mare scârbă faţă de crimă.) Sentinţa deci a fost îndeplinită şi statuia lui Theagenea aruncată în mare dar apoi tasienii au fost lovito de mari nenorociri, s'au născut mulţi malformaţi şi i-a căutat şi o nemaipomenit de mare formete. Disperaţi tasienii consultă oracolul de le Delfi care le spune că nu vor scăpa de rela până nu-l vor readuce înapoi pe Theagene. Pytia întrebată le dădu acelaşi răspuns. Tocmai când se gândeau cum ar fi putut să-l găsescă în mare pe eroul lor, iată că nişte pescari au prins în plasa lor statuia lui Theagenes astfel că a putut fi readusă cu mare pompă pe locul ei dinnainte în agora cetăţii. Totodată statuia primise cinsirea cuvenită unui zeu. Şi exemplul fu urmat şi de alte cetăţi greceşti şi trace. Se proclama bunătatea statuii şi darul ei de a vindeca de orice boală pe cei ce se apropiau de ea cu toată încrederea.) (Iată deci cum a ajuns să facă minuni respectiva statuie a atletului Theagenes.) Revenind la pretectările lio Momus sigur că acesta are dreptate când susţine că de când s'au înmulţit zeii au crescut şi ateii şi sperjurii de toate felurile, iar zeii adevăraşi cad tot mai mult în disgraţie. (Wieland este de părere că cu cât se înmulţesc zeii este de la sine înţeles să scadă şi moralitatea, căci cu cât concurenţa dintre zeităţi este mai mare se înmulţesc şi adepţii nu în totdeauna conduşi de intenţiile cele mai cinstite aşadar nu tocmai morali.) Mai aude Momus multe nume inexistente nici printre ei nici aiurea. Astfel îşi ia libertatea înaintea lui Jupiter asupra astfel de nimicuri să rădă. Căci unde se vor fi găsind aceste noţiuni ca Virtute, Natură, Destin şi noroc, cuvinte mari decât în capul sec al filozofilor, care le-a şi născut de altfel. (Wieland subliniază că între Destin şi Noroc, sau Destin şi Virtute există după stoici o anumită relaţie ordinatoare, astfel după ei nu poate exista noroc întâmplător la fel nici virtute sau nenoroc.)

Şi iată că poporul neînţelept şi-a băgat respectivele născociri aşa de mult în cap că nimeni nu mai vrea să jertfească, doar se ştie chiar dacă ar săvârşi o hecatombă de zece mii de animale, norocul nu i se va împărţi altfel decât îi este prevăzut de destin, nimic nu i se întâmplă de ce-i scris şi tors de mâinile parcelor. Deci ar dori să-l întrebe pe Jupiter dacă a văzut odată cu ochii lui Virtutea, Natura sau Destinul? De auzit dacă nu cumva a fost tun de surd sigur că le-a auzit din convorbirile filozofilor, fiindcă ei strigă tare destul să fie auziţi. (Îndoiala lui Momos, adaogă Wieland pare să conste în întrebarea dacă noţiunile citate sunt fiinţe adevărate, deci un fel de zei despre care nu se ştia prea bine unde le este lucrul şi ce să se facă cu ele. Mai face observaţia că ezitările lui Momus încă nici pe vremea scriitorului luminist nu şi-au pierdut complet din importanţă.) Momus însfârşit deşi mai poate aduce multe exemple, crede că a venit timpul să se oprească deci să-şi încheie consideraţiile, mai ales că vede că monologul său nu a fost pe placul multora şi îşi şi ascut gura să-l fluiere. Mai ales cei ce-au fost vizaţi de libertatea limbii sale. Drept încheiere îl roagă pe Jupiter să-i permită să citească un decret privind materia abordată de el în cele de mai sus. Fiindcă din acest decret putem să deducem multe din caracterele epocii contemporane lui Lucian merită să-l urmărim cu toată atenţia nostră. Jupiter îi promite că o se ţină pe viitor seama de observaţiile sale ca să nu se facă mereu aceleaşi greşeli:

Decret Cu mult noroc!
(Wieland semnalează că Momus în mod paradoxal începe cu cuvântul Noroc tocmai criticat dar asta corespondea formulei cu care începeau decretele lansate de către curţile de judecătorie greceşti. În doilea rând se va vedea că cu toate dezbaterile şi măsurile preconizate pentru îmbubătăţirea lucrurilor, la urmă ele vor continua cum au fost totul va râmăne la cele vechi.)

Urmează data, ziua a şaptea a lunii curente. În adunarea generală a zeilor, sub conducerea lui Jupiter şi a preşedenţiei lui Neptun din recomandaţia lui Apollo, Momus fiul nopţii a conceput decretul de faţă şi l-a dat pentru conformare Somnului. Se constată că o mulţime de străini, greci şi barbari, fără nici un drept la cetăţenia cerului au găsit mijloace în mod fraudulos să se înscrie şi să-şi ia rolul de astfel de cetăţeni astfel că se consideră înzestraţi cu demnitate divină, după care au umplut până la refuz cerul şi au dus la masă o puzderie de popoare de diferite graiuri şi limbi. Din această cauză s'a ajuns la o lipsâ de ambrozie şi nectar, jumătate pahar de nectar a ajuns să coste douăsprezece uncii. Pe de altă parte intruşii fără nicio ruşine s'au pus să dea la o parte de la locurile lor pe zeii adevăraţi şi bătrâni, ridică pretenţil la aceleaşi salarii şi venituri. Datorită acestei situaţii se va convoca la primul solstiţiu de iarnă o adeunare generală a zeilor şi din zeii vechi se vor numi şapte comisari, trei din sfatul vechi al lui Saturn patru din al celor doisprezece prezidat de Jupiter. Aceşti comisari vor fi obligaţi prin depunerea unui jurământ pe Stix să chema pe toţila adunarea zeilor trimiţându-l cu veste pe harnicul Mercur la fiecare să se prezinte cu documente în faţa comisiilor ca să fie exeminaţi dacă aparţin de adevăraţii zeii şi să fie declaraţi ca atare sau să se întoarcă în groapa lor sau a părinţilor după cum va fi cazul. Dacă vreunul din cei respinşi de onoratele comisiuni va mai călca vreodată în cer să fie pe loc azvârlit în tartarul întunecos de jos. Pe lângă este fiecare va trebui să se ocupe de misiunea sa, Minerva să lase arta vindecării iar Esculap pe cea a prezicerii. La fel şi Apollo din atâtea meserii va fi obligat să se rezume la una după alegere deci va fi ori profet, ori cântăreţ de chitară ori medic. Mai departe va fi necesar ca să se dea poruncă filozofilor (vechea marotă a lui Lucian după zicala că se şicanează doar cei ce se iubesc) să renunţa că mai scornească nume goale iar despre lucruri necunoscute lor să nu mai inventeze fel de fel de minciuni. Privitor la templele şi altarele ce-au aparţinut expulzaţilor din cer, statuile lor vor fi distruse şi în locul lor puse una a lui Jupiter, Juno, Apollo sau al oricărui zeu în drepturi, celorlalţe de obârşie comună în loc de altar li se poate face o stelă funerară cu o coloană statuară memorială. Va refuza vreunul să se prezinte înaintea comisiunilor atunci se va proceda contra lui în contumacie.

Iată cum suna decretul lui Momius. Observăm cu surprindere că limba birocratică nu prea s'a schimbat de-a-lungul secolelor, Lucian urmăreşte să o ia puţin peste picior, ea constituie eroina principală a dialogului respectiv deoarece în ce priveşte suira zeilor după el de mult şi-a pecetluit soarta. Adunarea zeilor nu corespunde atât unei satire cât mai mut unei glume tipice pentru autorul nostru, realizată după toate legile comisului, neînvăţată la cine ştie ce academie retorică ba sofistă, ele se exprimă spontan consecvent sie însuşi precum floarea are parfumul ei sau soarele razele ei strălucitoare. Deci verva lui Lucian naşte spontan, ca orice fenomen natural, râsul provocat aduce voia bună şi cu ea sănătate. Act gratuit dar necesar fericirii omului. Ca orice arist Lucian se bucură de fructele meşteşugului său, fără să recurgă la artificii deosebite îi lasă undele să curgă de la sine şi astfel se încheagă forma nu făcută ci născută din adâncul sufletului. Jupiter se arată mulţumit de descretul lui Momus, zice că mai bine şi mai ieftin nu ar putea să fie. Deci cine este de acord să ridice mâna sau mai potrivit să fie aplicat şi fără această încunviinţare că vor fi prea mulţi dintre cei ce nu-şi vor ridica mâna. Adresându-se zeilor le spune că pot să plece dar cum vor fi înştiinţaţi de Mercur fiecare să se prezinte cu actele respective să se vadă cine sunt cine le-a fost tată sau mamă, din ce neam şi corporaţie se trage. Cine nu va fi în stare să se legitimeze poate să aibe pe pământ oricât de mare templu şi să fie adorat de oameni, comisia nu va ţine cont de acest lucru. Deci Jupiter se arată foarte strict, impulsionat de Momus se hotărăşte să apere drepturile zeilor, astfel că este necesar să facă ordine între ei şi oameni. Metoda va fi luată din repertoriul administraţiei romane, descertul se aseamănă cu oricare altul emanat din partea senatului. Polibius apologetul republicii romane şi a senatului prevedea discret valoarea aceluiaş spirit de organizare al unui popor ajuns să stăpânească mai toată lumea antică deci ca să se menţie orice stat e de nevoie să-şi asigure legile şi conform modul strict de existenţă zilnică. Ordinea deci se referă la o anumită raţiune de-a fi, sever apărată de autorităţi, astfel îşi imaginau pe viitor şi zeii împărţirea titlurilor şi atribuţiilor între ei. Dacă ar fi să-l credem pe Wieland hotărârile adunării zeilor vor rămâne fără efect, nu se vor aplica niciodată, drept a avut Momus, prea mulţi îi urau limba iute şi ascuţită ca să-i mai şi urmeze sfatul.

Şi dacă Lucian era de acord cu imposibilitatea de a mai salva ceva din moştenirea zeilor din Olimp atunci putem deduce că un regim nu se poate salva prin decrete, acestea constituiesc nişte zdrenţe pe trupul cetăţenilor refractari la apelul lor. Nu altfel i s'a întâmplat imperiului roman pornit spre o prăbuşire ireversibilă. Cum vom mai avea ocazia să constatăm dacă măsurile preconizate de Lucian nu vor mai folosi la salvarea societăţii sale, ele vor fi preluate mai tărziu de sfinţii părinţi ai bisericii când va fi vorba să se întemeize împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, augustiana Civitas Dei. De altfel este singura dată în periplul nostru lucianesc că autorul încearcă o reformă pe cale legislativă şi o ia cam uşor bătându-şi joc de rezultatele ei, deoarece credinţa lui la fel cu a lui Platon, Xenofon, Aristotel, era că un stat ca să fie tare şi viabil este de nevoie să aibă la temelia sa, omul de caracter, moral. Ignorarea acestui principiu sacru constituie cea mai gravă plagă a societăţii secolului al XX-lea, ca imperiul roman aflată pe calea propriului său sfârşit. Făurirea omului de tip nou - grav compromisă în regimurile comuniste prin transformarea ţărilor în închisori şi lagăre - e uşor de susţinut dar faptic dificil de realizat atunci când condiţiile sociele nu sunt propice. La Romani de pildă în timpurile cele mai bune ale Republicii, nimeni nu vorbea de virtuţile cetăţenilor, ele reprezentau o realitate, apărute ca de la sine garantate prin naştere, familie şi educaţie. Când Cato bătrânul se lupta ca cenzor din răsputeri să menţină moralitatea sociatăţii sale sau August îl exila pe Ovidiu că ar fi păcătuit prea grav, din gura mai tuturor scriitorilor şi poeţilor se afla cuvântul ce proslăvea eroul şi calităţile sale devenit un ideal aproape de neatins. Atunci apar istoria lui Tit Liviu şi un imn închinat trecutului cât şi Eneida lui Vergil, apopeea naţională a poporului roman. De atunci însă imperiul roman începea să coboare pe drumul lipsit de întoarcere al distrugerii sale şi nimic nu-i mai putea opri dezastrul.

Iar ne punem întrebarea: aşa să fie şi cu secolul nostru? Vocile adevărate devin tot mai puţine şi când se ridică nu sunt deloc ascultate. Poate că mulţi din fiii veacului nostru să fie contemporani cu epoca ce va veni după o miecinci sute sau două mii de ani, aşa cum şi operele lui Lucian se arată a fi astăzi poate mai actuale decât pe

timpul său, cu rezerva că moda satiricului, să nu-i uităm pe Voltaire sau Swift, apare întotdeauna pe ecranul unei lumi pregătit să moară, ar fi ca un preludiu ce însoţeşte cunoscutul amurg al zeilor. Scriitorul, nu constituie o metaforă aruncată în gol, se adresează eternităţii, ca muncitor pe lespedele veciilor, fapta sa este pe măsura divinului Hyperion freptate a avut Eminescu în Luceafărul său. Citindu-l pe Lucian din Samosata parcă îi percepem printre rânduri bătăile inimii fierbinîţi ca lava Etnei, în care Empedocle şi-a ales mormântul. El e viu şi măreţ ca un titan al cărui nume e scris cu literele stelelor pe firmamentul nemuririi: constelaţie ce durează pe cerul lectorului său ca inscripţiile pe zidurile unui templu construit în materialul spiritului. Revenind la Adunarea Zeilor ea constituie de fapt un repaos senin pe o insulă a fericirii, autorul caută în primul rând să provoace hazul punându-i pe nemuritori într'o postură nepotrivită gradului lor ceresc astfel că împlineşte exact normele după care scrie Bergson că se produce râsul în cartea sa cu acelaşi titlu. Undeva în Parnasul poeţilor, tarâm al paradisului de dincolo de moarte, Lucian din Samosata cu un sâmbet uşor sarcastic pe colţul buzelor, se înscrie printre primele locuri ale marilor maeştrii. Încăodată, el nu se măsoară cu timpul şi unităţile sale trecătoare, aparţine de desmărginirile netimpului eleat, unul şi neschimbat, eternul, Cercul închis al lui Boethius, ovalul şlefuit ca lumina luceafărului de dimineaţă al lui Brâncuşi.

II. Zeus atacat
(Wieland: Niciodată ca în această bucată Jupiter n'a fost nevoit să audă atâtea adevăruri cum i se întâmplă acuma din parte naivului şi curajosului cinic, aşa ceva nu a îndrăzniz nici un muritor până acuma. Nimic nu-i mai potrivit decât să se lase dogmele să se atace unele pe altele - aici vorbeşte luministul Wieland - atunci fac la fel cu ostaşii lui Cadmus se distrug unele pe altele. Acesta este spectacolul oferit de

Lucian în dialogul de faţă. Este arătată inconsistenţa învăţăturii păgâne asupra destinului, a prezicerilor zeeşti, a răsplatei şi a pedepsei după moarte şi se face într'un mod aşa de absolut că Jupiter ajunge să fie ameţit şi redus la tăcere. Cyniscus din milă renunţă să-l mai chinuie dar îşi sătbătoreşte triumful ca un rege victorios. Întrebările au mai fost puse şi în altă parte de Damis şi Timokles dar acuma Lucian urmăreşte să dea lovitura decisivă. Jupiter este atât de demascat încât şi cel mai neruşinat sicofan ar fi roşit dacă ar fi fost pus într'o postură asemănătoare. Wieland cade în totală admiraţie faţă de modul cum ştie să-şi conducă artistul rechizitoriul pus să apere raţiunea devenită în timpul lui Wieland o zeiţă cam ponosită dar singura luată în considerare, că mai are viaţă de pe vremea lui Homer, cu al cărui citat îşi şi încheie analiza cam prelungită din vanitate deşartă). Cyniscus îl asigură pe Jupiter că nu doreşte să-i ceară nici o grămadă de aur nici diademe lucruri ce sunt de cei mai mulţi în mod deosebit preţuite, greu de dăruit mai uşor de cerut fiindcă la astfel zeul se face ca şi când nu le ar fi auzit. El ar dori ca să-l roage că-i răspundă la anumite deloc dificile întrebări, lucru cu care bineînţeles mai marele zeilor este de acord. Cyniscus presupune că Jupiter i-a citit pe Homer şi Hesiod astfel că poate să-l lămurescă dacă e adevărat ce aceşti poeţi scriu că de zeiţa destinului şi de firul parcelor început să fie tors de la naştere nimeni nu scapă. Jupiter îi răspunde că asta e foarte adevărat. Nu se întâmplă nimica fără să nu fi fost prevăzut de Parce, totul în lume se desfăşoară după firul fusului lor şi chiar de la început i se cunoaşte sfârşitul contra căruia nimeni nu poate să se opună sau să-l schimbe cu ceva. Cyniscus îl citează pe Homer (după Wieland din cartea XX-a a Iliadei şi din Teogonie) când scrie că cineva nu va intra în împărăţia lui Pluto nici după ce i-au tăiat firele Parcele, ceeace înseamnă că poatul nu a ştiut ce afirmă. Jupiter susţine că nu poate fi altfel deoarece nimic nu are loc fără să fie cunoscut de Parce şi că nimeni nu poate să moară mai devreme sau mai târziu decum îi dictează firul vieţii. Ce spun poeţii e adevărat numai când sunt inspiraţi de muze, cum aceste zeiţe îi părăsesc cad pradă greşelilor şi susţin exact contrariul de ce au cântat în stare de extaz. Este de iertat odată ce sunt şi ei oameni supuşi greşelilor îndată ce numai stau sub influenţa muzelor. (Această observaţie a lui Jupiter vorbeşte de la sine

despre semnificaţia sacră dată de cei vechi poeziei. În zilele noastre această nobilă artă a suferit un adevărat proces de desacralizare până la degradare dadaistă.) (Platon vorbea chiar de o moria adică nebunie a poetului stăpânit de muze, peste secole amatorul de senzaţional Lombrozo va încerca, bineînţeles cu totul greşit să facă legătura dintre geniu şi nebunie, crizele de inspiraţie etichetându-le mai rău ca un profan, drept crize de epilepsie.) (Wieland consideră că Jupiter încearcă să-i scoată pe poeţi din focul criticilor aduse de cititorii sau ascultătorii lui dar totodată le întinde el însuşi o cursă greu de rezolvat. Căci acuma le rămâne să răspundă care din afirmaţiile lui Homer sunt greşite odată ce de fiecare dată a vorbit câte un zeu întâia oară Juno a doua oră Neptun. Iată o şaradă rămasă pentru totdeauna nerezolvată.) Lucian ca discipol al marelui Platon dădea şi el o deosebită împortanţă inspiraţiei poetice, îi cănferea un rol chiar în cunoaşterea misteriului şi nu în potenţarea sa cum cânta mult mai târziu poetul român Lucian Blaga. Deci după lămurirea lui Zeus, Cyniscus ar dori să ştie dacă sunt trei Parce, Klotho, Lachesis şi dacă nu se înşeală Atropos. Jupiter confirmă acest lucru. (Wieland specifică faptul că Jupiter se ia după concepţia cea mai obişnuită a grecilor şi astfel o face şi Lucian, fapt ce-l mai opreşte pe luminatul humanist al secolului al XVIII-lea să mai dea şi alte explicaţii, doar şi acest capitol al teologiei elene este plin de controverse şi lucruri neclare. Spiritul exegetului nostru se arată iar exemplar în pozitivismul său!!! Dar ca el şi secolul întreg.) Cyniscus vrea să ştie dacă Heimarmene şi zeiţa norocului cu nume aşa de des pronunţate, cine sunt şi ce influenţă pot avea. Au o putere mai mare decât a Parcelor ori doar egală cu a lor? De la fiecare aude spunându-se că nu există ceva mai puternic decât Destinul şi Norocul. Jupiter ăi atrage atenţia că vrea să ştie mai mult decât este permis. (Wieland consideră că acolo unde marele zeu doreşte să scape din capcana întrebărilor întrebuinţează cuvintele respective de rigoare cum că Cyniscus caută să afle ce nu-i permis.) Jupiter doreşte să ştie ultima întrebare a filozofului privind parcele.

Cyniscus îl întreabă dacă ele domnesc şi asupra zeilor deci dacă zeii întocmai ca oamenii sunt legaţi de firele lor? Jupiter recunoaşte că şi ei sunt supuşi parcelor. (Wieland menţionează că Lucian a respectat tradiţia homeriană şi cea vulgară după care zeii sunt supuşi destinului şi parcelor. Dar fiindcă teologia grecească era atât de polimorfă. Pausanias când scrie despre statuia lui Jupiter de la Megara susţine că Horele şi Moirele plutesc de-a-supra capului său depace este cunoscut că Pepromene (destinul) este supus voinţai lui Jupiter iar pe de altă parte tot el le ţine pe Hore şi Parce în frâu. Lucian nu-l mai consideă pe Zeus drept Miiragetes adică conducătorul de parce ci un biet supus al destinului din hotărâile căruia nu poate să schimbe nimica. de altfel însuţi Apollo confruntat cu reproşurile lui Cresus că nu a avut dreptate în prorocirea sa delfică privind războiul cu Cyrus răspunde că niciunui zeu nu-i stă în putere să se sustragă sentineţelor destinului (Herodot Cap. 30). Cyniscus râde când se gândeşte la pasajul din Homer unde acesta în reprezintă în mâni cu un lanţ de aur pe care el ar putea ridica în sus pe toţi ceilalţi zei împreună cu marea şi pământul. Pa de altă parte îl vede cu toată greutatea ce-o ţine la el atârnat de un fin subţire cum este cel al parcelor. Prin urmare Klotho se poare considera cea mai mare dacă îi este în putere să-l ţie de firul ei cum un pescar agaţă de undiţă un peşte. Deoarece Jupiter nu pricepe întrebarea Cyniscus îi promite să-l lămurească dar întâi să-i jure pe parce şi Heimarene că nu o să se supere pe el. (Deci filozoful iar le pune pe torcătoarele destinului deasupra lui Jupiter căci înseamnă dacă Jupiter nu-şi ţine cuvântul să fie bătut de măritele Parce!) Cyniscus doreşte să ştie ce rost mai au toate hecatombele şi rugăciunile de ajutor îndreptate dacă toate stau sub domnia parcelor şi nu pot fi după voie schimbate. Deci nu vede la ce ar mai folosi ceremoniile şi rugăciunile cât şi tot binele ce-l cer oamenilor din mâinile zeilor. Jupiter este sigur că astfel de gânduri nu le-a putut descoperi decât la blestemaţii de sofişti ei îi sfătuiesc pe oameni să nu ducă jertfe şi să nu se închine zeilor fiindcă nu au nici cea mai mică influenţă asupra lucrurilor pământeşti. Dar ei se vor bucura prea mult lumea lăsată să fie condusă de astfel de mişei lipsiţi de Dumnezeu.

Cyniscus jură pe firul lui învăţători falşi ci concluzia jertfele ar fi treburi absolut mică întrebare dar îl roagă temeinic ca până acuma.

Klotho că n'a pus întrebarea influenţat de astfel de reese ca de la sine în cursul discuţiei lor şi anume că lipsite de orice sens. În acelaş context i-ar mai pune o să-i răspundă fără nicio rezervă şi dacă se poate mai

Nu prea încântat Jupiter aşteaptă vorbele lui Cyniscus cel ce are timp pentru toate nimicurile. Deci dacaă toate trec prin mânile Parcelor şi zeii nu pot să schimbe nimic poate să tragă concluziile oricum deja până acuma clare ca lumina zilei? Jupiter ca să i-o ieie înainte îi aduce la cunoştiinţă că oamenii le aduce jertfe zeilor nu pentru cine ştie ce contraservicii sau că vor să le cumpere pe această cale Binele ci vor să le cinstesc fiinţa înaltă şi perfectă. Cyniscus se bucură să audă chiar pe Zeus recunoscând că oamenii jertfesc nu ca să folosească ceva ci cin curată bunăvionţă şi ca semn că preţuiesc natura perfectă a zeilor. Dacă ar fi fost de faţă unul din sofiştii de care amintise mai înainte atunci sigur ar întreba prin ce sunt zeii mai perfecţi decât oamenii când ca ei sun sclavii şi supuţii parcelor. (Deşi a negat apartenenţa lui de sofişti Cyniscus aduce pe unul din rândul lor să se confrunte cu Jupiter de unde se vede că nu a fost chiar sincer în afirmaţiile sale, a făcut-o mai mult din diplomaţie faţă de Jupiter pregătit să-l prindă în capcană.) Din nemurirea zeilor nu reese că ei ar fi mai minunaţi ca muritorii, din contră cu mult mai rău. Omul când este sclav îl pune în libertate moartea în timp ce zeii se bucură de o sclavia veşnică odată ce firul lor se învârte fără să se oprească vreodată. (Logica lui Cyniscus este formidabilă nu altfel ca oricărui sofist bine decalat de simţul zeului cel mare.) Jupiter susţine că tocmai veşnicie constituie fericirea lor, ea le dă posibilitate să trăiască doar în compania şi simiţirea celor bune. Cyniscus îl contrazice că nu toate sunt la ei bune, şi între ele se află o mare deosebire şi multe rătăciri. Desigur el este fericit ca rege al pământului şi al mării pe care le poate trage când vrea la el dar Vulcan este paralizat şi la urma urmelor un meşteşugar şi lucrător cu focul, Prometeus a fost chiar crucificat să nu mai pomehească de tatăl lui Jupiter înlănţuit în Tartarus. (Wieland: După tradiţie, Saturnus sau Cronos a fost

detronat de Jupiter cu ajutorul lui Prometeu şi închis într'o peşteră lipsită de acces în Infern. Eschil. Prometeu, vers şi următoarele.) Se vorbeşte mult de nebuniile lor în iubire şi că er fi fost răniţi unii ca de pildă fratele lui a servit ca sclav la Lamedon iar Apolo fiul său la Admet. (Wieland: a trebuit timp până zeii să se supună domniei tiranice lui Zeus. Fratele său Neptun, cu rol de căpetenie în răscoale zeilor a fost pesepsit să slujească drept sclav la regele Laomedon al troiei.) Deci toate acestea nu-i par lui Cyniscus să ţie chiar de prea mare fericire. Se poat deduce că unii dintre zei sunt favorizaţi de soartă pe când alţii chiar din contră. Exact ca oamenii şi zeii pot să fie pradă hoţilor şi jafului iar într'o clipă din marea bogăţie pot să cadă în sărăcie. Mulţi dintre ei din aur sau argint au fost peste noapte topiţi asta numai fiindcă aşa le-a fost scris. Jupiter observă că Cyniscus începe să se obrăznicească şi îi atrage atenţia că dacă nu se mai temperează o să-i pară tare rău că a reuţit să-l mânie. Cyniscus îl sfătuieşte pe Zeu să-şi economisească ameninţările, doar bine ştie că nu i se poate întâmpla nimica decât ce i-a fost hărăzit de mult de către Parce. De ce au rămas atâţa hoţi de temple nepedepsiţi, cei mai mulţi au scăpat şi au fost fericiţi. Sigur că aşa le-a fost soarta să scape, deduce Cyniscus şi oare cine ar putea să-l contrazică şi să-i arate că nu are dreptate. Jupiter iar subliniază apartenenţa lui Cyniscus a fi din tagma neruşinaţilor care caută să alunge din lume pe zeiţa Pronoia. (Wieland: aşa numeau Stoicii Prevederea rezervată zeilor, fără să prejudicieze cu ceva destinul, teză din cauza căreie se aflau în acerbă dispută cu epicurienii. Exegetul i-a păstrat numele original fiindcă referitor la persoana ei i se va pune o întrebare lui Jupiter şi acesta nu găseşte răspunsul cel mai bun. Şi Balbus in Discuţiile lui Cicero despre natura o fase pe Pronaia zeiţă (bătrâna profetă a stoicilor) tocmai pentru a putea s'o ia în râs cât mai puternic.) Cyniscus constată că Zeul are mare frică de respectivii sofişti dacă crede că tot ce spune provine de la şcoala acestora. Dar acuma el însuşi poate să-i releva adevărul deci să-i arate graţia şi să-l înveşe cine este Pronaia, o fi un fel de parcă dau o zeiţă mai mare sub a cărei stăpânire stau chiar şi Parcele? Jupiter pus în încurcătură iar recurge la porunca lui obişnuită, de fapt o dogmă a Olimpului antic: doar i-a spus odată că nu-i este permis că ştie totul. Dealtfel dacă la

început nu a vroit să-i pună decât o mică întrebare acuma nu conteneşte să-i impuie capul cu toate aiurelile sofiste ca la sfârşit să-i demonstreze că zeii nu se îngrijesc de lucrurile omeneşti. Cyniscus protestestă şi zice că aşa ceva nu creşte pe ogorul său. Doar el i-a afirmat cu puţine clipe mai îneinte că Parcele sunt cele ce conduc totul. Decei ar trebui să-i pară rău de o astfel de ieşire şi să-şi ia îndărăt vorbele ce i-au ieşit pe gură. Probabil că zeii sunt obligaţi să-şi dispute cu Destinul darul precvederii astfel să-l scoată din drepturile lui sacre. De data aceasta Jupiter este sentenţios ca un oracol: Destinul face totul, dar numai prin Zei. Cyniscus nemulţumit de enunţul respectiv consideră că zeii sunt doar un fel de servitori ai parcelor, ele sunt profetesele pe când ei simple instrumente. Jupiter nedumerit primeşte lămuririle de rigoare. Ar fi ca toporul şi sfredelul dulgherului, ele ajută muncitorului dar pentru aceasta nimeni nu atribuie corabia toporului sau sfredelului ci dulgherului. Aşa şi Heimarmene în această corabie prelucrează fiecare colţ zeii doar toporul şi sfredelul ei. Prin urmare oamenii ar trebui să dea jertfe şi sacrificii numitei Heimarmene în loc să cinstească pe zei cu tot felul de daruri nemeritate. Dar după câte constată chiar şi ei i s'ar face o cinste nedreaptă odată ce nici Parcele nu pot să schimbe nimica din ce e hotărât de la încput până la sfârşit. Atropos cu siguranţă nu ar permite ca cineva să-i ducă înapoi firul şi astfel să zăsărnicească munca harnicei Klotho. Abia acuma Jupiter îşi dă seama de intenţiile ascunse ale lui Cyniscus adică vrea ca nici parcele să nu fie cinstite de oameni şi pe cât e posibil toate religiile să fie anulate. (Iată că Cyniscus e frate cu liber-gândirişti secolelor mai târzii !!!) Totuşi şi în acest caz se cere să le fie aduse daruri şi să li se arate cinstire chiar dacă doar prin oracole sunt în stare să le prezică ce au hotărât să facă cu ei Parcele. (Wieland: destul de trist că rolul Pronaiei se reduce la aşa de puţin. Din această cauză Balbus al lui Cicero îşi şi răde de ea.) Cyniscus neagă orice valoare Cunoaşterii trecutului deoarece răul oricum nu se poate evita, că dacă unuia i se prevede sfârşitul de pe urma fierului ascuţit nu o să stea închis numai ca să nu i se împlinească sorocul. Dar nici asta nu-i posibil, zeiţa

Destinului o să-l prindă în laţ şi o să-l expună pericolului. Îl va trimire la vânătoare şi suliţa lui Adrast aruncată spre mistreş va fi îndreptată către fiul lui Cresus ca să se împlinească asupra tânărului prinţ porunca atotputernică a Parcelor. (Wieland: Lucian povesteşte aici păţania tragică a lui Atys, fiul vestitului rege lidian Cresus, cunoscută tuturor cititorilor din Herodot. Exegetu nostru este de părere (Cartea I 3445) că Herodot relatează într'o manieră atât de homeriană întreaga întâmplare încât merită să fie citită chiar în originat.) (Din aceast amănunt se poate constata ce mare iubitor şi cunoscător al culturii antice era bunul şi puritanul nostru Wieland.) Renumitul oracol adresat lui Laios îl găseşte de-a dreptul de râs. Prevenirea se arâta de prisos odată ce totul era deja privăzut să se petreacă după cum s'a zis, şi astfel Laios a fost omorât de fiul său. De ce astfel de prorociri mai trebues plăţite scump de tot. Să nu uite alte oracole ce vorbesc pentru amândouă părţile cum a fost cel dat lui Cresus, încât nu se putea şti dacă cu trecerea Halysului va fi distrus imperiul său sau al lui Cyrus, profeţia le prevedea pe ambele. (Deci nu putea greşi nici de cum.) Bine se vede că Lucian discută cu multă atenţie rolul atât de important considerat de greci al oracolelor şi caută să-l reducă la absurd după procedeul celor mai respectabile silogisme greu de diferenţiat de suratele lor sofiemele. Oricum cele din urmă sunt mai puternice, pretind o artă mai mare de producere din această cauză de la ele îşi trage numele vestita şcoală a sofiştilor. Jupiter motivează răspunsul dat lui Cirus prin supărarea lui Apolo pe Cresus când cu întâmplarea cu broasca ţestoasă şi carnea de miel. (Wieland: Cresus se gândi să pună la încercare oracolele de la Dodona, Delfi şi încă cinci locuri să ghicească ce face Cresus într'a o sută zi de la plecarea solului din Sardes. Doar răspunsul Pitiei a fost bun ea ghicise că în acea zi Cresus era ocupat să fiarbă carne de miel cu carne de broască ţestoasă într'un vas bronz acoperit cu un capac tot de bronz. Nimeni nu se putea îndoi asupra adevărului relatat în respectiva istorie mai ales că ea este pomenită de părintele istoriei Herodot în cartea sa Clio, cap. 46-48.) Cyniscus consideră că un zeu nu trebue să se mânie aşa de uşor! Dar desigur era şi aceasta cauza că regele lidian a trebuit să fie păcălit de destin şi să nu priceapă potrivit profeţie făcută. Şi astfel până la urmă pooate şi arta prezicerii să ajungă să aibe însfârşit partea ei de dreptate.

Jupiter începe să se înfurie când observă că Cyniscus nu lasă nimica din zei şi îi consideră în această funcţie puşi numai ca să se plictisească! Deci ei nu trag nicio responsabilitate pentru lucrurile lumii şi nu sunt vrednici să fie consideraţi mai mult decât sunt un sfredel şi un topor de casă. În fond cu dreptate poate să-l dispreţuiească când îl lasă cu fulgerul în mâni să vorbească atăta de rău asupra zeilor. Cyniscus îl îndeamnă pe Zeus să arunce fulgerul dacă îi este scris să moară ucis de el. Nu o să dea vina pe el ci pe Klotho, ea i-a pus mână în mişcare, astfel că însuşi fulgerul nu o să aibe nici un pic de vină pentru rana produsă. Acuma ar dori să ştie de la zeiţa destinului (nu de la mânuitorul fulgerului Zeus, redus la un fel de maşină automată dacă nu păpuşă ce joacă pe sârmă) de ce îi lasă în pace pe hoţii de stardă şi temple pe când din contră pe un biet stejar sau un stâlp, piatră sau chiar un om nevinivao îl loveşte din plin cu focul său luminos. Oare de ce Jupiter nu vrea să răspundă. Iar este vorva de ceva ce nu-i permis să ştie? Evident raţionamentul lui Cyniscus se arată de-a dreptul diavolesc de ucigător, Zeus apare ca un luptător cu pumnii cu puţin înainte de a fi doborât la pământ. Jupiter zice că nu-i vorba de aşa ceva dar Cyniscus este un individ obraznis nu ştie de unde a putut aduna atâtea să-i consume lui timpul pe degeaba. Cyniscus de parcă nu a auzit nimica se grăbeşte să-l întrebe pe Zeu, pe Pronaia cât şi pe zeiţa destinului cum un înţelept ca Phocion, asemenea lui Aristide înaintea lui a putut să moară în aşa o lipsă şi sărăcie. Din contră Kallias şi Alcibiedes doi tineri dezdrăbălaţi ca şi îndrăzneţii Medias şi Chorops din Egina, care şi-a lăsat mama să moară de foame înotau în avere. De ce Socrate al unsprezecelea (Wieland: magistraţii îşi luau numele după numărul lor. Ei se mai numeau şi Nomophylakes şi aveau diferite atribuţii până la a duce la împlinire diferitele condamnări ale Areopagului şi ale Heliaştilor) a fost tras la răspundere şi pedepsit pe când Melitus din contră umblă liber şi nestingherit de nimeni. (Wieland: denunţătorul lui Socrates, de profesie cântăreţ, autor de tragedii după Scoliastulii lui Aristofan un om de moralitate dubioasă şi poet lipsit de talent.) De ce Sardanapal a putut fi rege pe când o serie de perşi viteji nemulţumiţi de domnia sa crudă au murit crucificaţi. Se mărgineşte doar la exemplele de faţă deşi ar mai avea o mulţime de pilde în care să se vadă cum le merge de bine răilor şi vicioşilor în timp ce bunii suferă lipsuri şi

sumnt împinşi ca o minge dintr'un loc într'altul, au un corp bolnăvicios pe care în toate felurile sunt condamnaţi să-l poarte în mizerie apăsat la pământ. Jupiter mândru îi ripostează că nu ştie ce pedepse straşnice îi aşteaptă pe cei răi după moarte pe când în ce fericire vor trăi mai departe toţi cei buni. Cyniscus când aude vorbindu-se despre împărăţia morţilor zice că va afla cum va fi în ea după moarte. Spirit practic vrea să trăiască puţin şi să fie mult sau puţin fericit chiar dacă după moarte are să-i rupă din ficat şeisprezece vulturi (de ce tocmai şaisprezece are aici numărul vreo semnificaţie magică?) preferă să ducă sete pe lumea asta ca Tantalus decât să stea pe insula fericiţilor pe o poiană elisee în societatea eroilor nemuritori. Jupiter constată cutremurat că Cyniscus nu crede în recompensa şi pedepsele de după moarte nici de judecata pe unde va trece fiecare viaţă să fie cercetată. Cyniscus a auzit de un oarecare Minos din Creta stăpân acolo jos peste toţi judecătorii. Şi fiindcă este fiul său i-ar mai pune o întrebare, şi anume ar dori să ştie pe cine pedepseşte. Jupiter prompt zice să desigur se înţelege de la sine că pe cei răi cum ar fi hoţii de temple şi criminalii. Ce eroi o să-i considere pe cei ce au trăit virtuoşi şi au dus o viaţă curată. Şi de ce asta Jupiter găseşte de la sine înţeles fiindcă unii merită să fie pedepsiţi ceilalţi să fie răsplătiţi. Cyniscus este curios dacă cineva face contra sa un rău va fi şi el pedepsit. Jupiter zice că nu la fel nu va fi recompensat cel ce va săvârşi ca din întâmplare un bine. Dar atunci conclude Cyniscus nimeni nu este pe drept pedepsit sau recompensat. Nedumerirea lui Jupiter e găsită ca şi caracteristică surprizei ce-o are cineva pus continuu sub presiunea rezolvării unui gând cu două înţelesuuri. Dar Cyniscus nu se lasă şi de tot liniştit susţine că nimeni nu a acţionat de bună voie ci sub impulsul unei necesităţi (aici Lucian se transformă în criticul predestinării protestante de mai târziu), dacă este adevărat că aşa cum au hotărât la început Parcele constituiesc cauza tuturor lucrurilor şi întâmplărilor. Căci facă cine omoară ea parca este criminala iar dacă cineva pradă templul nu face decât să ducă la împlinire porunca ei. Dacă Minos

doreşte să judeca cu adevărat drept atunci va trebui să condamne pe zeiţa destinului şi parcele în locul lui Tantalus sau al lui Sisiphus. Vinovaţii nu au făcut altăceva decât că au executat poruncile ce le-au venit de sus. Bineînţeles că Zeus nu mai poate auzi atâtea blesfemii de-acea refuză să-l mai asculte socotindu-l drept un sofist neruşinat. (Wieland acuză atitudinea justificată a lui Jupiter când Cyniscus nu a făcut decât să-şi desfăţoare măestria de mare şi inegalabil sofist.) Cyniscus nu se lasă şi întreabă unde locuiesc Parcele şi cum sunt în stare să ducă la bun sfârşit atâtea întâmplări deşi nu sunt decât trei la număr. (Wieland: la cea din urmă întrebare reprezentarea umană nu e în stare să dea un răspuns mulţumitor. În cartea zeca a lui Plato aflăm din gura unui armean cu numele Her lucruri minuate despre cealaltă lume unde a fost el zece zile până s'a reîntors de acolo. Printre altele Her a văzut fusul Necesităţii, care după toate probabilităţile corespundeau Heimermenei lui Lucian, mama Parcelor. Fusul stătea pe cea mai de sus sferă a luminii, aceasta înconjura întreg cerul şi era din diamant iar în interiorul ei cuprindea cele opt sfere aşe planetelor circulare şi a stelelor fixe ale bolţii. Pe fiecare cerc stătea câte o sirenă, fiecare scotea câte un ton acestea împreună dădeau o armonie extraordinară. Fusul se întorcea cu sirenele lui în poala Necesităţii. În jurul fusului stăteau Parcele, Lachesis, Klotho şi Atropos, fiecare pe un tron îmbrăcată în alb, cu o panglică în jurul frunţii cântau una despre trecut alta despre prezent ultima despre viitor. Le însoţeau armonioasele sirene. Detalii despre aceste fiice ale destinului se pot afla mai departe în Platon spre bucuria amattorilor de tablouri alegorice. Spre deziluzia noastră exegetul ilumnist, pozitivist până la o penibilă naivitate - nu-i de altfel pentru prima cum am înregistrat-o până acuma cu precizie de ceasornic consideră totul ca produsul unei imaginaţii delirante, fanteziste din cale afară. De fapt Platon prefigurează adaogăm noi constituţia sferelor cereşti cum le va cânta de nenumărate ori şi Boethius mult mai târziu cât şi muzica armoniilor cereşti pe care le auzea secole mai încolo mediteranianul Paul Valery. Respingând o astfel de panoramă. Wieland se arată strâmt în matricea sa sufletească, uscat de pretractările zeiţei Raţiune dusă la exces şi ridicol.) La o aşa muncă grea continuă Cyniscus trebue că Parcele duc o viaţă foarte grea ele însele nu par născute sub o stea prea norocoasă. În fond dacă ar fi pus să aleagă nu ar da existenţa lui pe a lor ci mai bine ar trăi ca cel mai sărac dintre nevoiaşi decât să

stea veşnic să învârte la fusul încărcat cu atâtea lucruri şi să trebuiască să de atenţie şi la cea mai mic fleac. Fiindcă Cyniscus constată că Jupiter numai vrea să răspundă conchide că va fi nevoie să se oprească la ce au aflat până acuma din răspundurile lui despre Destin şi Pronaia destul ca să le puie în adevărata lor lumină. Iar încheiarea este scrisă cu litre cursive, o apostrofă lui Jupiter în numele întregii condiţiuni umane, dar aici tonul nu scapă din izul său satiric nici un filigran: "Probabil nu stă în destinul său scris să ştie mai multe." Dialogul lucianesc este construit ca o bijuterie de mare preţ, în el raţionamentul cu toate armele sale îl învinge pe Zeus împreună cu misterele sale ascunse ochilor umani. Faptul că Wieland l-a ales dintre atâtea altele dovedeşte că el corespunde întocmai secolului luminilor stăpânit de Zeiţa Raţiunii pusă pe tronul lumii de promotorii celebrei Revoluţii franceze, cu medalii grele pe piept dar mai jos fără pantaloni cum ăi stă bine pricătui sans-culot. Negreşit Lucian deschide seria marilor raţionalişti întocmai cum o va face Boethius care îi pune straie neoplatonice şi creştine. Acesta din urmă împacă între ele credinţa şi raţiunea, de la Lucian pusă pe un piedestal al ei singular. Nici în secolul luminilor şi a revoluţiei absolute euforia nu va dura prea mult, Kant va demonstra limitile ei în Critica raţiunii pure, deci contribuie la restaurarea lui Zeus-Dumnezeu în drepturile sale. Kant va scrie că existenţa lui Dumnezeu trebuie admisă ca un postulat exact după prescripţia lui Jupiter de care Lucian-Cyniscus îşi bate joc că omului nu-i scris că ştie totul adică lucrul în sine. Lucian Blaga introduce în filozofia sa noţiunea de cenzură transcendentală. Se pare că până la urmă chiar Cyniscus, acest cinic raţionalist să se mulţumească dar numai pentru moment. Nu exclude că în destinul altuia să stea scris că poate cunoaşte mai multe de unde orizontul deschis ştiinţei contemporane devenită terenul tuturor posibilităţilor. Din toate aceste discuţii cu zeii sau ei între ei, Lucian caută să le ghicească un rost nou, de aceea şi îi cerceteză dar se loveşte mereu de un prag. Zeus cu toţi zeii din Olimp au murit definitiv sau pot să răsară ca pasărea Phoenix din propria lor cenuşă şi cum s'a întâmplat de fapt, în Dumnezeul creştinilor, ei se vor continua într'o altă formă şi altă învăţătură, revelată din religie şi nu teologia controversată a religiei. Nu

este cazul să arătăm aici prin câte din tablourile sale cultura antică prevestea venirea mielului înviat după crucificarea sa. Din acest punt de vedere întreaga operă a lui Lucian se oferă ca o mare dilemă. Ea refuză să se închidă rămâne deschisă în spre ceva. La urma urmelor ca poet satiric şi-a făcut datoria peste măsură. Muzele l-au hrănit din belşug cu ambrozie şi nectar de i-au asigurat constelaţia nemuritorului pe cerul nemuririi. Privitor la celalalte întrebări a lăsat pe alţii să le dea răspunsurile cuvenite. Astfel replica lui Cyniscus apare a fi a histrionului, rostită înainte de-a cădea cortina pentru totdeauna: "Nu a fost scris în destinul meu să ştiu mai mult." De aici statuia sa vie, cu ochii mari, senini ca apele castalice ducând în ele cerul delfic albastru, cum privesc la lumea din jur ca la o panoramă uriaţă, joc misterios al Parcelor, fruntea înaltă prelungită într'o calviţie împodobită pe margini de păr ca o cunună de lauri. Ovalul chipului cu obrajii supţi se prelungesc în bărbia pronunţată ce ar ţine de un caracter tare chiar dârz. Nasul proeminent cu rădăcină în arcul sprîncenelor coboară până la adânciturile încheiate de-asupra unei guri trasă parcă de artist cu condeiul pentru luminarea complementară a părţii de jos pregătită pentru un zâmbet cinic, cum se potriveşte unui demn elev de-al lui Diogene din Sinope, prieten cu Mennipp. Fără să avem pretenţia că posedăm arta de a citi în fizionomie a lui Lavater bustul roman al lui Lucian din Samosata considerăm că se suprapune cu opera sa. Ca o definiţie fidelă a ei. În fond aparţine unei figuri tragice, nici urmă din masca personagiilor lui Aristofan. Prin el ni se desvăluie tot sublimul cercetătorului sufletului uman căruia i-a câştigat victoria virtuţii după ce l-a confruntat cu cele mai comune păcate ale sale. Lucian din Samosata rămâne unul din cei mai umani scriitori ca şi lui Terentius nimic de-al omului nu i-a fost străin. Numai prin acest sacrificiu de sine s'a putut ridica pe sacra înţeleptului virtuos, cum desigur poate fi preţuit, marele nostru căutător de Adevăr, Lucian din Samosata.

28. Concluzii
În cele ce urmează voi face un scurt rezumat sistematizând în el, unele date prezentate deja în cursul comentatiului nostru. Lucian este înainte de toate, ca orice mare scriitor, fidelul contemporan al epocii lui. Helenismul îniţiat prin statele întemeiate de generalii lui Alexandru cel mare, cunoaşte o deosebită înflorire sub dominaţia împăraţilor romani asstfel că oraşele vechii ale Ioniei de pildă la care am adăoga Antiohia siroană sau Alexandria egipteană, ajung la o aşa de mare desvoltare că vizitatorul de astăzi ale ruinelor Efesului, va găsi anticul oraş în cea mai mare măsură roman, metropolă şi capitală a provinciei Asia unde-şi avea reşedinţa consulul roman. Desigur ele nu mai făceau parte din state diferite ce din acelaş mare imperiu, unitate ce nu va întârzia să-şi exprime noul profil în activitatea lor. Pe lângă celelalte cetăţi Roma va deveni capitala, inima ţării, centru administrativ şi cultural de-ă potrivă. Atena nu-şi pierde din importanţa spirituală, la înflorirea ei vor contribui şi unii împăraţi romani, amatori de artă şi poezie greacă. Printre aceştia să-l cităm pe Hadrian, ca şi ctitor de noi oraşe helenistice poate fi socotit unul din cel mai important iubitor de cultură greacă. Drumul făcut de Lucian, din Samosata lui natală, cetate aşezată pe Eufrat capitală de provincie romană, spre Antiohia apoi Roma ca să se stabilească la Atena este mai mult decât caracteristic. În reşedinţa Siriei aşezată pe Orentes, Antiohia şi-a desăvârşit cultura, la Roma şi-a căutat celebritatea dar marea metropolă a antichităţii nu i-a plăcut, nu se putea duce în ea o viaţă liniştită dedicată filozofiei şi mai ales îl indispunea goana continuă după aur a oamenilor săi, characteristică dealtfel evului roman decadent ca oricărei societăţi de consim lipsită de orice ideal. Atena cucerită de Romani va sfârşi să-i cucerească ea la rându-i pe Romani, bine constata poetul Horaţiu.

Important mai este să se specifice că Lucian se simţea nu grec ci barbar în această

calitate susţine că a reuşit să îmbogăţească haina de purpură a limbii antice. Polybius a căutat să redacteze şi el o istorie universală dar de acuma la Lucian putem vorbi de un autentic cosmopolitism, căci priveşte pe un barbar originar din Samosata, prin Roma poposeşte la Atena unde să naştere celei mai virtuoase creaţii a epocii helenisto-romane. În timpul helenismului s'au desvoltat în jurul bibliotecii din Alexandria ştiinţele pozitive, geometria şi fizica prin străluciţii ei reprezentanţi. Euclid şi Arhimede, poezia idilică a lui Teocrit (viaţa de la ţară văzută şi idealizată de locuitorul oraşului suprapopulat) genul scurt măiestrit de Callimachos, impus ca o dogmă artistică deşi Apollonios din Rhodos îndrăzneşte să-i contrazică pe toţi şi să compuie, contra oricărei evidenţe, o epopee nemuritoare, Argoneuticele mergând pe urmele bătrânului şi nemuritorului Homer. Epoca elenistică trece pe neobservate în cea romană, graniţe între ele pun doar istoricii didactici, fără îndoială în noua ipostază ea primeşte anumite amprente proprii comune spiritului practic, constructiv şi ingineresc a romanului. În ce ne întresează curentul preponderent ştiinţific se va transmite şi la scriitorul nostru, el este pătruns de ideea că la baza tuturor lucrurilor nu stă kalokagathia binele şi frumosul - ci adevărul, aşa vede el tipul nou al istoricului ştiinţifizant şi numai puţin şi al celui ce vrea să pătrundă înţelegerea filozofică. Spre deosebire de Polybius partizan şi el al acestor principii până a deveni anticalofil de-a dreptul, cu neglijarea totală a stilului, Lucian este echilibrat ca Horaţiu, împleteşte utilul cu frumosul şi astfel reuşeşte să se înscrie printre ultimii mari artişti ai Greciei antice, în timp ce primul şi-a pierdut multe din locurile de frunte tocmai datorită stilului său greoi mai precis zis lipsit de orice preocupare pentru cizelarea cuvântului şi a frazei. În filozofie helenismul este dominat mai ales de sisteme de gândire etice, metafizicul, ca în orice fază pozitivistă apare complet neglijat. Trei vor fi curentele ce domină scena gândirii: stoicismul, epicureismul şi scepticismul.

La Lucian acest stadiu este demn de a fi analizat. În cele dintâi spiritul său ştiinţific

cu încredere în progres şi cunoaşterea umană nu acceptă scepticismul lui Pirrhon, îl respinge deci la fiecare ocazie în mod brutal. Stoicismul este şi el îm parte pus în discuţie mai cu seamă rolul pozitiv al suferinţei, deci nu-i un adept nici pe departe al lui Epictet. În schimb învăţătura despre virtute şi cultivarea ei găseşte aderenţa sa. Stoicismul a reprezentat cea mai statornică filozofie a Romanilor, numai că sub influenţa caracterului lor ea a primit un adânc rol social, se referea cu precădere la jertfirea pentru patrie şi binele comun deci o suferinţă ce depăşea cadrul personal se înscria în colectivitate. Pe această filieră filozofia romanului stă aproape de cea a spartanilor, ca o înrudire de frate. Lucian se depărtează nu numai de stoicismul sclavului Epictet dar şi de cel al stăpânilor nobili Seneca şi Marc Aureliu, ca să-l adapteze la gândirea cinicilor reprezentaţi de Diogene din Sinope şi Menipp. Caracterizaţi printr'un aspect exterior anumit, prin vorbăria lor asemănătoare lătratului de câine - de aici cinic vine de la câine - se vor mulţumi cu ce vor primi de la viaţă nu vor cere mai mult. Comună cu cinicii şi practoca lor apare satira lucianescă îndreptată contra pseudofilozofilor, a bogătaşilor şi la toţi slujitorii aurului. În acest domeniu artistul nostru îşi găseşte armele lui de luptă, cinismul însoţeşte activitatea unui intelectual pus să slujească un ideal de totului curat, având împortanţa de a salva decadenţa societăţii romane din jurul său cel puţin ca o eroică încercare. Prin această activitate biciuieşte prostia şi înşelătoria, exact ca Erasmus din Rotterdam mai târziu, nu ajunge la spiritul distrugător şi caustic al lui Voltaire niciodată. Iar ca şi Erasmus ciritică să îndrepte şi nu să distrugă. Mai rămâne să fie completat cu ce preţuia în ideologia lui Democrit şi Epicur, cel din urmă comentat cu totul altfel de cum îl vor prezenta vremurile viitoare şi de ce să nu recunoaştem Lucian este, ca întotdeauna mai aproape de adevăr. De fapt prin aceştia scriitorul nostru se identifică întru pozitivismul său exact şi ştiinţific, Democrit îl atrage cu teoria sa atomică, iar Epicur fiindcă în grădina lui a deliciilor, a descoperit că fericirea omului e dată nu de suferinţă ci de plăcere pur şi simplu. În treacăt fie spus Epicur viza nu atât desfătările trupului cât ale sufletului, câştigarea lor constituia plăcerea supremă, Virtutea. De menţionat că Epicur nu-l va

influenţa pe Lucian ca pe Lucreţiu în De rerum natura, aşa dar nu-l va încorseta într'un sistem strict materialist închizându-i orice fel de orizont. Gândirea lui Lucian este a unui electic fără prin asta să i se nege cumva şi contribuţiile originale ale personalităţii sale de om cu însuşire de a rezolva anumite idei nu întotdeauna exclusiv cu ajutorul cărţilor. Desigur că în sinteza lui filozofică nu puteau lipsi calsicii Pitagora, Platon, Aristotel, Chrisipp, prin întoacerea la valoarea acestora vedea autorul nostru şansa unei posibile renaşteri a societăţii sale cu simptomele unei boli mortale. Dar se cerea trăirea lor autentică şi farsa oferită de jocul măştilor înşelătoare. Deşi se pare că Lucian a împărtăşit părerea lui Epicur că sufletul omului moare odată cu trupul, gustul metafizic îl tentează chiar des, astfel că-şi petrece timpul cu plăcere între zei, experienţele împărtăşite de ei le descrie cu lux de amănunte, condimentate cu harul imaginaţiei halucinante (expresia îi aparţine lui Wieland) într'o bună parte a operei sale. Astfel că oricât ar fi demitizat şi poetizat vechile mituri, în ultimă instanţă, chiar dacă Zeus e declarat mort, Lucian nu poate să creadă că cerul devine deodată gol ca un cavou ci este nevoie de alţi zei cu o altă organizare după eu. Nu are rost să ne amăgim şi să-l facem cumva premergător al creştinismului când pentru această sectă nu are prea multe afinităţi, bine am avut ocazia să o constatăm. Dar legăturile se poate face pe calea indirectă a subconştientului creator blagian. Pilonii fundamentali ai operei sale îl formează raţinuea dreaptă şi bunul simţ. Prin intermediul acestora Lucian luptă contra superstiţiilor şi practicelor magice, declarându-le şarlatanii şi scamatorii. Iată că prin însăşi această ordine desfăşurată pe axa lucidei raţiuni Lucian dă o lovitură descisivă lumii păgâne li deschide drumul către cea creştină. Dar să nu anticipăm tema unui alt capitol al nostru. Deocamdată doar să semnalăm că se aruncă o punte firavă de la Lucian din Samosata prin sfântul Augustin la Toma d'Aquini, cu tomismul său aristotelic de fapt raţionalizarea idealist-hegeliană a bisericii. Dumnezeu e logosul deci raţiunea şi adevărul calităţi ce i le atribuie fără îndoială şi bunul nostru grec din Samosata, Lucian.

Dar filozoful Lucian este eclipsat de bună seama de satiric, critic şi scriitor, printre

altele poate fi considerat şi înscris printre primii ziarişti ai oemnirii. Toate aceste activităţi nu şi-ar fi avut valoarea asigurată dacă scrisul său nu ar fi aparţinut şi unui mare artist. A practicvat cu măestrie dialogul, genul scurt, şi cum a realizat-o s'a caracterizat el însuşi. De la dialogul filozofic dus pe culmi nemuritoare de Platon prin Lucian trecem la cel îmbrăcat în haina uşoară a comicului pe care se pricepe să-l practice după legile artei cum am avut ocazia să o subliniem nu odată. Deci nu mai găsim rostul să revenim asupra acestui capitol cu alte detalii. Să reţinem că unul din maeştrii săi a fost Homer, de fapt cu adevărat părintele culturii elene, îl citează frecvent mai ales când vorbeşte Zeus sau când se cere combătut, lucrările homeriene au fost pentru eleni Vechiul Testament al Evreilor sau Biblia creştinilor. Homer aşadar i-a fost unul din maeştrii scrisului de la el a învăţat cum se şlefuieşte cuvântul, asemenea sceptrului lui Agamemnon de către Hefaistos făurarul zeilor, ca să i se dea durata cuvenită. Deşi a părăsit domeniul retoricei la timp, se poate constata că nu i-a fost străin stilul expozitiv al lui Demostene, convingător prin argumentele logicei inamovibile. Prin aceasta se întoarce iar la izvorul său homerid, de la el se adapă cu ştiinţă mânuirii comparaţiilor aşa cum Ahile a învăţat să-şi mânuiască armele de luptă. Reuşeşte astfel, prin întoarcerea sa la marile valori ale trecutului, să contribuie la genul scurt al prozei, aşa cum Calimachos l-a realizat în poezie. Se ştie că ultimul considera că a trecut timpul întinselor epopee, omul helenistic, modern pentru el nu mai avea răbdare să citească mai mult de câteva versuri, asemenea cititorilor astăzi de ziare şi nu de romane fluvii. Desigur gustul e relativ şi mai ales superficial, Apollonios din Rhodos a demonstrat că epopea poate fi reînviată şi a avut dreptate. Însăşi Lucian va aborda povestirile mai lungi romanele epocii sale. Combinaţia dintre genialul artist şi retor alături de care se profilează şi gânditorul fin dotat cu o deosebită înzestrare speculativă asigură fiecărui dialog calităţile ce ţin de marea lucrare a capodoperii deci Lucian poate fi considerat ca un creator în serie a astfel de opere de mare valoare, sortite să aibe o viaţă veşnică. Alegând şi punând pe pânza expunerii doar strictul necesar, concentraţia este dusă la maximum şi lasă impresia unei unităţi lipsită de orice fisuri, fiecare cuvânt aşezat la locul său potrivit

nu poate fi înlocuit cu altul decât cu menţiunea de a strica întregul perfect. O astfel de unitate corespunde eonului circumscris oval, prin forma şi conţinutul desăvârşită. Am putea face aici referinţă la sfera parmediană şi la ovalul brâncuşian numit când ou, când începuttul lumii cât nou născut, toate noţiunile cuprinse şi în sfera anticului parmenide, axul eternului nemişcat aleat. Deşi crează cu şase sute de ani mai târziu, helenisto-romanul Lucian din Samosata prin făurirea ireproşabilă a lucrului dat, asemenea statuilor divinului Fidias, nemurite în marmora de Paros, aparţine de bună seama marei epoci clasice a culturii elene. Cum am mai scris-o este ultimul ei reprezentant strălucit. Dacă Apollonios a încercat să demonstreze cu orice preţ contemporanilor săi moleşiţi de huzur că epoca lui Homer nu poate fi niciodată moartă ci doar poeţii mărunţi că nu se pot apropia de măreţia lui şi a compus Argonauticele, în aceeaşi măsură Lucian din Samosata se întoarce la exemplul surselor originare ale antichităţii, prin ele înnoieşte şi crează un gen îndiferit e drept dar la amândoi autorii metoda de a "imita" trecutul trebuie reţinută. De unde se vede că zisul clasicism se oferă permanent ca o călăuză demnă de urmat, nu face parte din rândurile modelor moarte cu oamenii ei, deci bune de pus în muzeul ce reprezintă cimitirul valorilor spirituale cum afirmă preţios şi nesincer cu ei înşuşi anumiţi autori ultramoderni. Cultura greacă este mereu vie, caracterul ei de continuitate veşnică constituie rezistenţa ei în timp împusă nu prin canoanele preconizate de Policlet în antichitate sau de Boileau mai târziu în celebra sa Artă poetică ci prin echivalentele sale de proporţiile perfecţiunii, apropiate de munca titanilor locuitori ai edenului absolut, prin aceasta exemplul ei rămâne tot timpul în actualitatea spiritualităţii umane. Deci a urma cultura antică nu incumbă o simplă pastişă seacă lipsită de viaţă, cum nu rar se poate ea evidenţia la mulţi zişi clasicizanţi ci ea este un izvor cu puterea creaţiei ce nu cunoaşte moartea fiindcă se bucură se tinereţe fără bătrâneţe.

Dialogul lui Lucian ţine neapărat de genul satirei dar aceasta porneşte nu din imboldul şi plăcerea de a critica până a-şi bate joc în mod ordinar cum au procedat cu precădere unii satirici romani ci din imboldul de a arăta că în jurul său trăiesc mai mulţi semeni răi decât buni, mulţi sunt cei cărora este de nevoie să li se taie limba şi

să fie însemnaţi cu fier roşu. Nici cei buni cu meritul de-a fi puţi în serviciul virtuţii nu sunt uitaţi, astfel că opera sa se realizează dualist, am mai subliniat-o, şi nu ne-a fost greu odată ce l-am lăsat chiar pe autor să se mărturisească. De aici potrivită comparaţia făcut-o între el şi Erasmus din Rotterdam şi mai puţin cu Voltaire. Şi cel dintâi prin opera sa principală Elogiul prostiei (de fapt trebue înţeles drept nerozie) nu caută decât să-l facă pe om mai bun, când Luther marele reformator şi iconoclast de religie se desparte de papă, Erasmus nu-l urmează deoarece nu i-a fost în intenţie niciodată să producă schismă în cadrul catolicismului. Exact astfel a văzut şi Lucian din Samosata societatea sa helenisto-romană, nu în cele din urmă aşa dar ca un humanist înţelept având multă înţelegere pentru slăbiciunile de totdeauna a omului. În intreaga sa filozofie eclectică este condus de îndemnul cinstit de-a urma fidel firea umană cum este lăsată ea de la natură, din această cauză preferă plăcerea epicureană suferinţei stoice conform viziunii celor din jur şi nu conformă eului său propriu cu siguranţă. Lucian nu este deloc mizantrop, Timonul său reacţionează în replică răutăţii oamenilor din jur, nu-i deformat ca cel al lui Shakespeare acesta face din el un tip odios sau Moliere o figură de salon Louis quatorze. Prin cinismul său doctrinar, exemplificat de Menipp, declară război în cele dintăi slujitorilor aurului, bogătaşii cât şi tuturor celor ce se pun în slujba lor. Omul este necesar să se mulţumească cu ce-i dă natura, să nu caute să aibe mai mult, să nu se lase dominat de lăcomia Viciilor, să nu umble după îmbogăţire şi putere iată principii ce fac din Lucian din Samosata, în ţinuta unui TIl-BUH-Oglindă sau Nastratin Hogea ai antichităţii, un veritabil stoic deci practicant al virtuţilor spiritului într'o epocă total contrarie acestui ideal mai mult decât nobil fiindcă cere şi multă jerfă de sine.

Ca orice humanist - termenul nu i se acordă gratuit la fel ca epocii helenistice cea de prima renaştere a culturii clasice în helenism - Lucian atacă contravenienţele magice, le demască metodele şarlatane, pune la baza tuturor proceselor vitale şi de cunoaştere, raţiunea deci se cere orânduit fără nicio exagerare printre marii

raţionalişti ai omenirii. Cu toate înclinările sale spre Democrit şi Epicur, are preferinţe metafizice astfel că încearcă să pătrundă dincolo de lumea fizicului pe aceeaşi cale a raţionalului, fapt ce corespunde dacă nu unei descoperiri cel puţin unei inovaţii, pe acest drum vor merge cei mai mulţi filozofi ai religiei, contra lor se va ridica jansenistul Bl. Pascal de pildă când va susţine că pe Dumnezeu nu-l poţi percepe cu raţiunea ci cu inima şi asta o enunţă ca om de ştiinţă, fizocian şi matematician deci se presupune că a explorat domeniul până la epuizare. O experienţă asemănatoare a trăit-o şi marele savant Swedenborg acesta renunţă la studiile exacte ca să intre în dialog cu îngerii Domnului. Mai practis romanul Boethius nu-şi părăseşte domeniul ştiinţei în legile ei îl simte pe Demiurg şi după modelul său merge până în interiorul omului. Deci marele merit al lui Lucian este acela de a fi fost un raţionalist cu respectul metafizicului, nu a căzut în capcana materialismului şi pozitivismului, a înţeles că în firea omului - se va trudi Nae Ionescu în secolul al XX-lea să redemonstreze acest mare adevăr - se află sădită şi floarea cunoaşterii lui Dumnezeu, ca o parte integrantă a naturii şi universului ascunsă în inima sa sub lumina căutării paradisului pierdut preconizată de creştinul N. Crainic. Prin toată discuţia purtată nu facem altăceva decât să accentuăm încăodată existenţa filozofului Lucian din Samosata pe lângă acea atât de cunoscută şi comentată a satiricului. Autorul nostru ştie să imprime dialogului său o deosebită mişcare dramatică, astfel că dacă Symphosionul lui Platon se cere citit şi analizat în linişte, este deci un fel de meditaţie a sufletului, dialogul lui Lucian îl vezi desfăşurandu-se pe dinnaintea ochilor tăi, şi dacă mai împrovizezi o bună îşi apere neîndoios ca o scurtă piesă de teatru numită scenetă. Şi fiindcă predomină comicul gândul ne duce pe dată la comediantul absolut Aristofan numai că scriitorul nostru este mai rafinat, mai puţin ţărănesc în expresiile sale deci le tratează cu decenţa cuvenită, cum nu se întâmplă întotdeauna la Rabelaisul antichităţii Aristofan. Am arătat pe larg cum Lucian s'a priceput să provoace râsul prin toate mijloacele posibile şi persmise deci epitetul de comediograf nu i-ar fi deloc străin, nu-i scos din mânecă.

Deci dacă Lucian nu-şi ia niciodată libertăţile tipic aristofanice, comicum său se arată mult mai lucrat, prin acesta meşteşugul este mai subtil, replicele sale nu aparţin insului de pe stradă, plebei din agoră, mică şi îndesată ca Sanco Panca lui Cervantes, ci intelectualului cultivat, instruit de multe ori până la saturaţie. Aristofan atinge un vârf al culturii elene cum numai poate în genul său să mai fie întrecut de-aceea conştient sau nu Luciean merge, şi bine face, pe un cu totul alt drum. De vină este şi epoca depărtată de libertăţile democraţiei ateniene, el trăieşte în imperiul roman ros nu numai de vicii dar şi de prea multe instituţii arbitrare ca cetăţeanul să se poată simţi cu adevărat în largul său, să renunţe aşa deschis la minimul de mască posibilă. Iată de ce comicul său se arată a fi mai apropiat de cel al lui Shakespeare şi Moliere cât şi de satira lui Swift decât de al lui Aristofan. De altfel mi-am permis să dau multe citate din dialogurile lui Lucian tocmai pentru a le lăsa singure să se caracterizeze, comentariul meu să fie deci nu chiar o necesitate, el cere şi colaborarea cititorului întocmai cum picturile lăsate de artist intenţionat neterminate sau abia începute cer colaborarea celui ce le priveşte. Am căutat să dau fiecăruia prilejul să-l trăiască pe Lucian din Samosata pe viu, neretuşat sau schimbat de vreo intervenţie din afară căci oricum orice înterpretare conţine părerile subiective ale unui ins, chiar dacă sunt excepţionale, de unde şubrezenia în general a criticii literare şi lipsa de durată a criticului. Mai cu succes sunt exegeţii de opere literare în genul lui Aristarc din Samotrace, când aduc prin notele lor contribuţii istorice şi faptice, contribuind la viaţa pe mai departe a operei. Meritele criticului helenist în comentarea operelor lui Homer se păstrează neştirbite până astăzi ceeace nu am putea susţine despre G. Călinescu deja veşted la câţiva ani după moartea sa chiar dacă a vrut să-şi perenizeze ideile luându-şi pseudonimul strălucitului Aristarc. M'ar satisface dacă prin procedeul meu aş şti că am reuşit să redau cât de cât ceva din prospeţimea gândurilor şi ideilor scriitorului analizat. Cred că nimani nu poate pune la îndoială faptul că Lucian a dus la un nou apogeu dialogul elen şi că barbarul din Samosata nu a izbutit să înnoiască stilul cel atic cu un conţinut şi o formă de toată frumuseţea.

Toate recomandările etice ale lui Lucian constituiesc norme prestabilite, am zice că sunt în limbaj kantian categorii şi postulate, numai că oamenii cu greu le pot şi respecta. Am arătat în cele anterioare că locuitorii Atenei în timpul decăderii cetăţii lor transformate într'o societate de consum, nu au mai avut timp pentru niciunul din marii lor gânditori, au pierdut legătura cu trecutul şi cu tradiţia lui solidă. În contemporaneitatea lui Lucian democraţia ca sistem de guvernământ nu mai era la modă, statul roman bine a arătat-o Polybius reprezenta un fel de sinteză între aristocraţie (senat) popor (tribuni şi adunarea poporului) şi monarhie (Ceonsulul). Cetatea ideală a republicii trecuse de mult în imperiu, sub Lucian formula polibiană se respecta ca mai ineinte cu adăogarea unui monarh absolut, mai mult sau mai puţin luminat. Desigur situaţia lui de barbar chiar grec, cu o Atenă total subordonată puterii politice, nu-i dădea posibilitatea unei critici politice directe cum şi-a permis în plină democraţie ateniană Aristofan, pacifistul, duşman al războiului fratricid numit de Tucidide peloponesiac. Încă în helenism, sub statele noi, regate mai mult sau puţin absolute, comedia socială căzuse în desuetedine, se desvoltase cea a lui Menandru de situaţii şi moravuri cu zugrăvirea anumitor tipuru preluate mai târziu nu întâmplător de Moliere artist activ într'o altă monarhie absolutistă. Toată opera lui Lucian se înscrie pe această linie, ea e plină de tipuri pozitive dar mai ales negative, Nigrinos filozoful şi Peregrinos şarlatanul aşezaţi la poluri opuse. Poate că s'a exagerat prea mult rolul regimului social şi politic asupra unui anumit gen literar, când se ştie că acesta din urmă se desvoltă doar în accesoriu în dependenţă de condiţiile materiale ale mediului înconjurător - infra şi suprastructurile marxiste sunt de domeniul utopiei - decisivă este, bine a arătat-o V. Pârvan, matericea creatoare a artistului, aluatul spiritului său cel nobi lăsat de bunul Dumnezeu ca o scânteie divină în lăuntricul lui Horeb. Perioada helenistică cu precădere în timpul Romanilor a schimbat complet felul de viaţă a cetăţenilor ei. În perioada clasică şi înainte oamenii călătoreau nu din plăcere ci din interese bine întemeiate, dacă nu i-ar fi tentat lâna de aur de pe ţărmii Colchidei, expediţia argonauţilor nu ar fi avut loc niciodată sau dacă Troia ar fi fost mai săracă şi aşezată nu tocmai la intrarea în Dardanele, Homer nu ar mai fi avut cum să descrie războiul Troiei iar Giraudoux nici atâta că el nu ar fi existat niciodată.

E drept că spiritul cercetător a fost prezent la poporul elen, Dante susţine în Divina Comedie că Ulise a rătăcit pe mare nu din cauza vânturilor rele ci fiindcă l-ar fi mânat curiozitatea de a cunoaşte, însoţit de Diomede ar fi depăşit mult hotarul oprit la celebrele coloane ale lui Hercule. Mai sigur şi deci ca personaj real al istoriei, Pitheas, locuitor al coloniei greceşti din Masilia, îşi organizează fantastica aventură de pe mare pornind de la Cadiz atinge legendara insulă Thule, Islanda de astăzi, altfel socotită şi de Goethe în cunoscută baladă a regelui din Thule cântată de Margareta din Faust, ca un colţ de paradis al visului. Dar nici Pitheas nu a plecat ca dintr'o plimbare ci cu intenţia de a deschide prin lumea misterelor nordice un drum către chihlimbarul baltic mult râvnit de comercianţii cetăţii sale, aceştia l-au şi finanţa de altfel. Din păcate jurnalul de bord al lui Pitheas s'a pierdut au răma doar urmele legendare ale extraordinarei sale expediţii. În cursul helenismului roman se desvoltaseră oraşele conduse de cetatea eternă a Romei pâlă la proporţiile metropolelor noastre moderne. Toate cetăţile aparăineau unui singur imperiu aşa că mulţi tentaşi de mirajul câştigului rătăceau din loc în loc, unii centripet către Roma alţii din contra părăsinduo, în direcţie centrifugă. Îşi poate imagina oricine cât de pestriţă arăta agora respectivelor oraşe ale imperiului, suprapopulate, peste noapte. Dacă la vechii greci agora era mai mult un loc de întâlnire între fruntaşii şi cărturarii oraşului, barbarii erau excluşi şi de la Adunarea poporului de pe Pnyxul Atenei, sub romani îşi schimbă complet aspectul devin locul de întâlnire al tuturora, asemănătoare cu bâlciurile târgurilor de mai târziu. Din scrierile lui Lucian putem să ne dăm seama cât de pestriţă se prezenta lumea adunată în centrul oraşului. Peste tot mişunau speculanţii, vânătorii şi pescuitorii în ape tulburi, executanţii de numere distractive ce puteau să fie şi solemne pentru cine le lua în serios, jongleuri, vraci, magicieni, şarlatani şi mulţi hoţi de buzunare. Din bogatul material s'au inspirant pe rând autori ca Plautus, Menandru până la Lucian, la acesta din urmă fresca este foarte variată şi se întinde mai pe toate zidurile cetăţii. Din această galerie polimorfă s'a ivit filozoful cinic şi partizanii săi, desculţi cu părul şi barba neîngrijită şi încâlcită, numai în zdrenţe, alături de el scamatorii cu şerpi domestici ascunţi pe sub mantii sau şarlatani sau mai bine, profeţi falşi pregătindu-şi propriul autodafe. Este o lume pe măsura celei tratate de poetul bandit

Francios Villon terminat în furca spănzurătorii sau de autorii romanelor picareşti de tipul lui Gil Blas până la figurile clasice dickensiene. Ar fi nedrept să văduvim comedia lui Aristofan de astfel de tipuri numai că mai târziu înaintea ochilor lui Lucian din Samosata ele s'au înmulţit enorm, astfel că observaţia şi descrierea lor devine o virtute, studiul caracterelor umane o preocupare majoră. Satiricul desigur nu poate să evite total, - ar renunţa la cel mai specific rechizitoriu şarja şi caricatura, deşi de cele mai multe ori eroii săi corespund unor copii fidele după natură, aici genul lui Lucian nu-i egalat decât mai târziu de Dickens sau Balzac. Artistul nostru posedă talent de desenator, cam de talia unui Rembrandt, nu-i scapă amănuntul strălucitor dar nici însuşirea cea mai principală. Am socoti că pe lângă dramatismul dialogurilor sale, realismul formează a doua fundamentală calitate a scrisului său. De exemplu în dialogurile hetairelor, propriul comentar se volatilizează până la ultima picătură posibilă, astfel apar tablourile de moravuri cu nimic retuşate duse pe viu cum o va face şi maestrul Maupassant. Trivialitatea şi vulgarul sunt evitate chiar şi atunci când sunt descrise raporturi intime, de budoar. Lucian nu-şi pierde niciodată bunul simţ şi echilibrul, într'o lume ce de mult le-a pierdut pe amândouă. Aceste premize ne explică de ce opera lucianescă nu este un tratat sec de etică ci cu gust adaptată pe măsura fiecărui muritor, lectorului său, frate ipocrit, ca să-i arate modul cum poate să-şi însuşească fericirea de-a trăi în virtute. Cine s'ar putea ocupa cu astfel de deziderente decât un iremediabil idealist pierdut pentru ceilalţi, chipul lui Gilles pictat de Watteau aşa ni se desvăluie de multe ori în contemporaneitatea sa decăzută, barbarul din Samosata, Lucian. Căci ce altfel înseamnă să predici apă într'o ţară unde toată lumea bea vinul prăbuşirii. Lucian iată că şi-a luat această îndrăzneală şi dacă a trecut neînţeles şi mai ales neurmat în epoca sa şi-a asigurat în schimb veşnicia prin procede cât se poate de simple, a observat omul şi firea lui în cele mai diurne manifestări ale sale şi astfel l-a descris. Ca la oricare mare scriitor secretele reuşitei lui Lucian se ascund în simplitatea sa sublimă după cum cântă şi poetul că Iisus cu picioare ca ale noastre a umblat pe ape. Şi cu mâini ca ale noastre, adaog eu, a făcut mununile printre ele socotim bineînţeles şi opera autorului nostru Lucian din Samosata.

S'a văzut chiar când recomandă istoricului să urmeze adevărul şi filozofului virturea fericirii, Lucian nu-l uită pe artistul din el, stilul său cum afirmă cei ce-l pot citi în original, redă în modul cel mai strălucit vechea strălucire a dialectului antic. Atras ca de un magnet nevăzut în spre cetatea Athenei cu Acropoleul său construit în Partenonul marmorei albe, Lucian o va socoti ca pe o patrie adoptivă şi astfel se ve confunda cu trecutul ei în mod exemplar. Numai că dacă la străluciţii săi înaintaşi frumosul constituia un scop în sine la autorul nostru el este întrebuinţat ca mijloc dar în acelaşi timp şi scop, dualitate miraculoasă, astfel că spiritul şi cultul formei, Kalokagathia se vede împlinită prin noi jertfe şi ofrande aduse pe altarul zeiţei Frumuseţii. Înaintea lui scriind istorie, Herodot şi Tucidide au fost în egală măsură şi artişti, maeştrii ai condeiului, chiar dacă primului i s'a făcut reproşul că s'a lăsat prea mult furat de vraja mitului dar tocmai în aceste pasaje câştigă scriitorul proporţii homerice. Polybius helenist, rob al exprimării adevărului renunţă la meşteşugul artistic al stilului şi astfel cu intenţie se postează după ceilalţi istorici şi va fi cu mult mai puţin cunoscut decât romanii Tit-Liviu sau Tacitus. Lucian nu e istoric în adevăratul înţeles al cuvântului dar tot ce pune pe hârtie crea să poatre pecetea adevărului, formal deci va fi subordonat acestuia. De fapt lecţia ce neo dă este că însuşirile artistului încolţesc spontan, astfel că la Lucian din Samosata stilul înseamnă un anumit fel de-a fi, existenţialist mai precis act de existenţă, exprimarea lui în concret nu-i căutată ci apare spontan asemenea gestului lui Klotho, când aceasta tot atât de involuntar toarce fusul parcelor pentru muritorii supuşi destinului făurit de simplele ei degete. Trebuie deosebită istoria faptică de romanţarea ei când de obiceiu se sacrifică pentru podoaba frumuseţii multe din evenimente sau mai ales se modifică întru servirea scopului propus. Preocuparea istoricului devine iminentă pentru istoric numai după ce a sfârşit cu redactarea descrierii propriu zis istorice, atunci desigur nu-i rămâne chiar indiferent modul de-a le da o formă statuară sau să le lase repetând realitatea, deci să le înşire ca pe un rând de pietre mai mult sau puţin cizelate.

Cam acestea sunt sfaturile autirului nostru şi cine nu-i dă dreptate când astăzi acoperindu-i fidel sfaturile avem atâţia istorici pe care exegeţii nu ştiu cum să-i trateze în cele dintâi ca istorici sau poeţi, fiind valabilă şi viceversa. Desigur că astfel de preocupări nu au putut veni decât de la un mare artist preocupat totuşi să exprima adevărul în primul rând adevărul. De sute de ani idealul grec helenistic se pusese în slujba acestuia şi Lucian nu putea să facă nici el excepţie, chiar el. Tocmai din aceste motive nu va mai mira pe nimeni că artistul şi poetul Lucian din Samosata va căuta la un moment dat o evadare din chingile canoanelor impuse de măria-sa adevărul şi să recurgă la cea mai obişnuită unealtă a artistului, imaginaţia. Aşa dar dacă istoria vizează adevărul poezia aparţine imaginaţiei, două domenii în aparenţă contrarii, măiestria istoricului artist este să respecte anumite antimonii între adevăr şi produsul imaginaţiei, deci s'o înhame pe cea din urmă la un fel de quadrigă pusă pe o pistă anume încă de la început. Ori lăcaşul poeziei este Heliconul şi Parnasul muzelor stăpânit de Apollo. În el Pegasul pe spinarea sa cu Bellerophonte îşi ia zborul în voie şi unde loveşte la plecare cu piciorul apare izvorul Hipocrene de fapt metafora poetului uneori atât de străină adevărului. Dar tocmai către această lume este atras Lucian, ţara miturilor şi a originilor, descrisă de el cu măiestria arătată şi de aproape contemporanul său, Pausanias. Este cea de-a doua însuşire majoră a eului său creator, predominantă de bună seama dacă toţi oamenii ar fi fost buni şi încununaţi de aureola pureia înţelepciunii. Oricum putem constata că această lume a Fantaziei l-a atras ca un miraj continuu. Fată morgană a spiritului, astfel că dacă va ajunge să nu mai reziste tentaţiei ei, va primi toată înţelegerea noastră. Caii s'au eliberat de la quadriga şi hamurile ce-i robeau, fiecare s'a transformat într'un Pegas, unul pregătit nu pentru zborul lui Belepheron ci al poetului nostru, pornit nu să omoare himera ci s'o iubească asemenea unui chip reprezentând bustul Peoziei nemuritoare. Astfel se nasc povestirile sale fantastice şi ca să nu dea impresia unor balauri ai văzduhului fără un fir legat de pămâne, recurge la explicaţii logice, satirul de astădată mimează pe un histrion ghiduş cu intenţie deschisă de a râde de el însuşi devenit peste noapte un debitor de minciuni.

Şi ca să nu ne permită nicio rătăcire de la început ne aminteşte că printre aceşti iubitori de braşoave printre primii se înscriu Homer şi toţi străluciţii lui urmaşi. Se corectează îndată, iar ca să îngroaşe şi mai mult risicolul situaţiei astfel că-i scoate pe scriitori din vajnica lui acuzaţie, pretinde că observaţiile lui vizează doar pe cei ce mint şi ajung să fie convinşi de realitatea minciunii lor şi ca atare o redau şi celor din jurul lor pe care-i transformă în robii fanteziei proprii. Evident este un subtil subterfugiu fiindcă prin astfel de operaţii disimulante se naşte primul creator de povestiri fantastice, autenticitatea numai aparţine unor minciuni cum vrea să ne convingă cu orice preţ ci unui mare scriitor. Toţi marii autori de povestiri fantastice s'au delectat ca'ntr'un fel de landou umplut în loc de perini cu vise, sub vraja imaginaţiei lor întinsă uneori până la refuz, de am recurge ca să dăm exemple concrete la opera lui E.T.A. Hoffmann, Chamiso sau Eminescu al nostru. Dar în opoziţie cu aceşti demiurgi Lucian nu-i deloc romantic, nu-şi permite nicio licenţă fără să nu şi-o motiveze pe dată este deci un creator fantast dublat de un spirit profund ştiinţific. Tot ce debitează şi încă cu cât este mai neverosimil trebue să primească justificarea sa, să apară real şi diurn, să convingă şi să facă ciraci. Iată-l deci pe omul de ştiinţă din laborator împlinindu-şi în lumea imaginaţiei unele planuri imposibil altfel de realizat într'un mod empiric. L-am cita acum pe Goethe cu homuncului său, omul din eprubetă sau în unele pasajii pe M. Eliade sau V. Papilian, oameni de ştiinţă cu ideile lor realizate în domeniul fantastic al poeziei şi povestirii.

Sfârşit manuscris (Sfârşit ?)

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful