You are on page 1of 57

CONSERVAREA COLECTIILOR DE CARTE SI DOCUMENTE

Conservarea si restaurarea cartilor si a documentelor de arhiva se afla in pragul unei


perioade de schimbari majore: este vorba despre transformarea activitatilor marginale, artizanale
si administrate individual de fiecare institutie intr-o misiune esentiala, bazata pe date stiintifice si
organizata la nivel regional si national.

Organizarea clara si eficienta a strategiei de conservare si restaurare presupune o echipa


eficienta de restauratori, unele instrumente practice, precum instrumentele de masura climatice,
cutii si invelitori din hartie neacida, cat si instrumente intelectuale care ajuta la stabilirea liniilor
principale ale acestei strategii privitor la institutie, regiune si tara.

Masurile de conservare vizeaza incetinirea pe cat posibil a diminuarii nivelului de


informare potential al unui obiect sau al unui grup de obiecte. O strategie de conservare cuprinde
toate masurile cu privire la depozitarea, protectia si manipularea obiectelor, destinate incetinirii
proceselor de degradare endogene si exogene.

Limitele unei strategii de conservare sunt stabilite de catre evolutia naturala a nivelului de
informare potential in timp: nici un obiect nu poate fi conservat fara a fi deloc alterat. Aceste
limite sunt legate in principal de materialele si tehnicile folosite pentru fabricarea obiectului.
Imbatranirea se va produce cu atat mai repede cu cat materialele folosite sunt de calitate proasta
si suporta procese relativ rapide de autodistrugere. Acest aspect se remarca in special pentru o
mare parte din hartia fabricata industrial.

Influenta conditiilor de conservare si de consultare este totusi foarte importanta pentru


toate materialele: atunci cand conditiile sunt bune, procesele de imbatranire incetinesc brusc,
devenind aproape imperceptibile pentru materialele de buna calitate; dac aceste conditii sunt
proaste, chiar si cele mai bune materiale se altereaza cu rapiditate.

Obiectele compuse din materii putin stabile, care se altereaza repede, sunt deosebit de
sensibile la conditiile de conservare: in conditii bune "normale" (fara sa luam in considerare
tehnicile deosebit de scumpe, precum conservarea la temperaturi negative), este posibil sa
incetinim procesul de imbatranire a unui factor 100% in raport cu unele conditii de conservare
proaste.

In principiu, conservarea materialelor mai sensibile si mai putin stabile chimic ar trebui
sa constituie o prioritate in raport cu conservarea materialelor de foarte buna calitate. Acest
aspect a fost deseori ignorat in cadrul organizarii masurilor de conservare din muzee, biblioteci si
arhive, unde s-a privilegiat aproape intotdeauna conservarea fondurilor cele mai vechi. Aceasta
remarca trebuie bineinteles pusa in legatura cu anumite criterii mentionate in continuare.
Pe plan financiar, o strategie de conservare este intotdeauna mai avantajoasa decat o
strategie de restaurare. Masurile de conservare permit incetinirea imbatranirii unor grupuri de
obiecte (fonduri, depozite intregi) prin luarea unor masuri foarte economice, daca se imparte
costul intre obiectele respective. Datorita unor conditii bune de conservare se evita aparitia
degradarilor care ar necesita interventia unui restaurator, cu unele consecinte financiare
semnificative. Desi exista constrangeri impuse de unele limite financiare riguroase, este
intotdeauna posibil sa se amelioreze conditiile de conservare cu ajutorul unor masuri simple si
putin costisitoare.

O strategie de conservare este intotdeauna prioritara in raport cu orice fel de restaurare,


datorita urmatoarelor motive:

- permite ameliorarea vietii unei cantitati semnificative de obiecte, prin incetinirea unor
procese de imbatranire si evitarea dezvoltarii unor procese grave de alterare exogene;

- nu are efecte secundare daunatoare, in ciuda interventiilor directe pe obiect;

- este indispensabila oricarei restaurari: intr-adevar, un obiect restaurat, depozitat in


conditii proaste, se degradeaza din nou foarte rapid si beneficiul restaurarii se pierde in scurt
timp.

1.ELABORAREA UNEI STRATEGII DE CONSERVARE

Daca principalele materiale din compozitia cartilor si a documentelor de arhiva, ca si


degradarile lor, sunt relativ bine cunoscute, situatia colectiilor de carte, din muzee sau din arhive
este diferita pentru fiecare in parte; din acest motiv nu este posibil sa se conceapa un program
care sa se aplice peste tot.

Diversitatea fondurilor, a starii si a conditiilor de conservare si consultare nu pot fi


rezumate cu ajutorul unei scheme. Prin urmare, o strategie coerenta de conservare trebuie sa
porneasca de la o constanta care se bazeaza pe patru aspecte:

- conditiile efective de conservare in diverse parti ale bibliotecii sau ale serviciilor de
arhiva, inclusiv conditiile de consultare;

-starea de conservare a diferitelor fonduri sau grupe de obiecte, in functie


de caracteristicile materialelor suport;

-frecventa utilizarii cartilor sau a documentelor de arhiva;

-valoarea culturala a fondurilor, colectiilor si obiectelor.

Conditii de conservare
Analiza conditiilor de conservare permite identificarea factorilor pozitivi care vor fi
pastrati ca atare, si factorii negativi, pentru care este necesara o schimbare. Aceasta analiza
cuprinde studierea urmatorilor factori:

- mediul inconjurator: conditii climatice, eclerajul, calitatea aerului etc;

- structuri si metode de aranjare si depozitare: etajere, cutii, plicuri, metode de brosare si


legatura etc;

- structuri arhitecturale: influenta asupra factorilor de mediu, riscurile de incendiu,


inundatii si furt etc;

- conditii de consultare: conditii climatice, ecleraj, locatie, fotocopii, etc, tinand cont de
sensibilitatile proprii fiecarui material (de exemplu sensibilitatea deosebita a pergamentului la
schimbarile higrometrice).

O asemenea analiza arata cel mai adesea un amestec de factori usor de modificat,
permitand o ameliorare rapida a conditiilor de conservare in institutie si de factori care cer
investitii mai importante, pentru care este necesara o planificare pe termen lung, care sa tina cont
de situatia financiara si politica institutiei.

Starea de conservare a fondurilor

Analiza starii de conservare a fondurilor ia in considerare calitatile specifice


componentelor materiale ale fiecarui fond si conditiile reale de conservare. Aceasta analiza
permite identificarea fondurilor cele mai amenintate, datorita calitatii materialului lor si/sau starii
lor de degradare.

Frecventa utilizarii si valoarea culturala

Frecventa utilizarii si importanta culturala a fondurilor si obiectului sunt elemente


complementare indispensabile pentru a determina prioritatile in elaborarea strategiei de
conservare. Informatiile recoltate in timpul acestor constatari ne permit sa stabilim prioritatile in
conservare. Ca regula generala, sunt protejate in primul rand obiectele compuse din materiale
instabile, care se afla intr-o stare proasta de conservare, care au o importanta culturala
remarcabila si care sunt consultate frecvent. De asemenea, se pot prevedea unele masuri
suplimentare de conservare in cadrul unui proiect de restaurare.

Aceasta munca de analiza are un caracter interdisciplinar foarte pronuntat: intr-adevar,


cele patru elemente citate nu pot fi reunite decat prin colaborarea intre un expert in domeniul
conservarii si un muzeograf, bibliotecar sau arhivist experimentat. Alegerea masurilor necesare
pentru ameliorarea conditiilor de conservare poate necesita si sfatul unor alti specialisti in
domeniul arhitecturii, al controlului climatic, al securitatii etc.

Lipsa fondurilor nu trebuie sa impiedice elaborarea unei strategii de conservare. Pornind


de la aprecierea obiectiva a situatiei bibliotecii, muzeului sau arhivei, este intotdeauna posibil sa
se amelioreze in mod vizibil conditiile de conservare, prin masuri simple si ieftine, pentru a
actiona ulterior intr-o maniera completa. Investitia ceruta pentru a face o analiza si a pregati un
program de conservare este costisitoare: cheltuielile se vor face pe baza unei analize serioase,
scopurile vizate vor fi clare, se vor evita risipa si tatonarile.

Nu este suficient sa concepi si sa pui pe picioare o strategie buna de conservare: trebuie


sa fie inteleasa de cadrele administrative si de autoritatile politice. Acestea din urma au tendinta
sa nu considere cartile si documentele ca bunuri culturale si nu vad necesitatea de a le asigura
conservarea. Un concept clar de conservare este indispensabil pentru a putea convinge
persoanele mai putin implicate in lumea bibliotecilor, muzeelor si arhivelor ca o schimbare a
mentalitatii este necesara si ca, daca dorim sa transmitem generatiilor viitoare izvoarele istoriei
trecute si prezente, trebuie sa-i consacram mijloace financiare si energie.

Denumite "bunuri culturale" de sine statatoare, cartile si documentele vor beneficia astfel
de un statut care implica necesitatea unei interventii pentru a asigura supravietuirea lor, asa cum
este cazul frescelor, tablourilor, statuilor, obiectelor arheologice si a altor marturii despre trecutul
nostru.

2. MATERIALE SUPORT PENTRU SCRIERE

Materialele alese ca suport pentru scriere sunt variate: piatra este fara indoiala cel mai vechi
material si a fost folosita de majoritatea civilizatiilor antice. In China, datorita perenitatii
acesteia, piatra era preferata pentru gravarea textelor lui Confucius sau pentru a consemna fapte
memorabile. In jurul secolului XV i.Hr., chinezii gravau semnele unei scriituri foarte primitive
pe carapace de broasca testoasa, scoici sau oase.

Vechii caldeeni gravau in argila proaspata semne cuneiforme, cu ajutorul unui


instrument din lemn sau metal: materialul se intarea in urma coacerii, transmitand astfel mesaje,
asa cum procedam in prezent cu ajutorul postei. In secolul VII i.Hr., regele Assurbanipal a
angajat numerosi caligrafi pentru a fonda la Ninive, capitala Asiriei, o biblioteca din
aceste tablite de argila (tablite babiloniene), scrise pe cele doua parti ale caramizii: opere literare,
istorice, stiintifice si religioase.

Metalele (bronz, cupru, alama si plumb) erau cunoscute inca din antichitate: in special
bronzul, de care grecii si romanii se serveau pentru a consemna evenimentele importante.

Lemnul, sub forma de tablite, era cunoscut de evrei si de greci din secolul IX i.e.n.
Chinezii au utilizat in aceeasi maniera lemnul si bambusul. Cat despre romani, acestia
intrebuintau lemnul intr-un mod specific: il acopereau cu un strat de ceara, de creta sau ipsos si
scriau pe acest strat maleabil cu un stilet din os sau metal; acest stilet avea o extremitate ascutita
pentru scris, iar cealalta extremitate era aplatizat pentru a putea sterge o litera si pentru a lustrui
suprafata din ceara in vederea unui scrieri noi. Aceste tablite le serveau scolarilor, scribilor si
comerciantilor pana in Evul mediu: au fost intocmite calcule cu cheltuielile regilor (Carol cel
Mare, Ludovic cel Sfant, .) pe tablite de ceara inainte de a fi recopiate pe pergament.
Frunzele de copaci, uscate si frecate cu ulei, au fost folosite de egipteni si de civilizatiile
din India (frunze de palmier). Literele erau incizate in frunza, iar apoi erau din nou inaltate cu un
pigment negru: frunzele erau legate intre ele cu o sfoara. Cuvantul foaie desemneaza in prezent
pagina unei carti.

Scoarta de copaci a fost utilizata aproape in toata lumea: cuvantul grec si cuvantul latin
care desemneaza cartea, biblos si liber, inseamna ambele scoarta.

Matasea a fost folosita in China inaintea hartiei: se scria cu ajutorul unui penel si a unei
cerneli alcatuite din negru de fum, guma si apa. Mai tarziu, Titus Livius vorbeste despre carti din
panza, sub forma de rulouri.

Papirusul a fost, pe parcursul intregii Antichitati si pana la sfarsitul Imperiului roman, cel
mai folosit suport de scriere. Aceasta planta acvatica, cu o inaltime intre 2 si 4m, se gasea din
abundenta pe malurile Nilului si in Sicilia. Folosirea sa in Egipt pare sa dateze din 2500 i.Hr.,
continuand fara intrerupere pana in secolul XII al erei noastre. Pentru fabricarea papirusului, se
cojea tulpina triunghiulara a plantei si se taia maduva in lamele fine, foarte rezistente. Plinius cel
Batran descrie fabricarea foii: lamelele de papirus erau intinse pe pietre plate, in benzi
longitudinale, iar apoi erau acoperite de un al doilea strat de benzi transversale. Udate cu apa din
Nil si batute apoi cu ciocanul, fiind protejate de o bucata de tesatura, foile se amestecau intre ele;
erau apoi presate, puse la uscat si polizate cu o pietricica rotunda. Pentru a forma rulourile, foile
erau lipite unele de altele. Suprafata papirusului era moale si flexibila, apta pentru scris. Scribul
folosea pentru scris o trestie speciala ascutita si cerneala. Biblioteca din Alexandria, cea mai
celebra si cea mai mare biblioteca din Antichitate, adapostea sute de rulouri de papirus.

In Egipt, papirusul se conserva bine datorita climatului uscat al acestei tari, insa in
Occident era afectat de umiditate. In plus, producerea sa, legata de o tara (Egiptul), ii limita
dezvoltarea si s-a cautat imediat sa fie inlocuit cu un alt material mai bine adaptat civilizatiilor
occidentale.

I. PERGAMENTUL

.a. Istoric

Derivat al substantivului propriu Pergam, capitala de stat din Orientul antic,


cuvantul pergament, din latinul pergamena, este folosit pentru prima data in secolul al IV-lea
d.Hr. Potrivit lui Pliniu cel Batran (secolul I e.n.), descoperirea sau utilizarea generalizata a
pergamentului i-ar apartine regelui Eumenios al II-lea (197-159 i.Hr.) din Pergam, oras din Asia
Mica, aflat in vecinatatea Izmirului. Atunci cand faraonul egiptean Ptolemeu al III-lea i.Hr. a
interzis exportarea papirusului, regele Eumenios ar fi inventat pergamentul pentru a inlocui
vechiul suport pentru scris folosit in celebra biblioteca din Pergam. Aceasta opinie a fost
abandonata astazi. Conform lui Forbes, deja cunoscuta arta de a confectiona materiale pentru
scris din piei a fost doar perfectionata la Pergam. In anul 1969, s-au descoperit in Iordania
documente datate cu ajutorul paleografiei in perioada secolelor al IX-lea si al VIII-lea i.Hr. al
caror suport s-a dovedit a fi un tip de pergament obtinut din piele de camila.
Pergamentul este o piele de vita sau de oaie (uneori de capra, scroafa sau
magar); pergamentul din piele de vitel, sau vitel nascut mort, este un pergament de calitate mai
fina. Pielea de animal, razuita bine, este pusa in apa de var pentru a indeparta materiile grase,
apoi se usuca si se freaca, fara alta tanare, cu creta si se slefuieste cu piatra ponce. Astfel
pregatita, pielea prezinta o suprafata solida si perfect neteda, extrem de potrivita sa primeasca
scriitura pe ambele parti ale foii, ceea ce reprezinta un avantaj considerabil in raport cu
papirusul; in plus, pergamentul suporta bine razuirea si poate astfel fi refolosit pentru scriere. In
Evul mediu mai ales, cand materialul era scump, numeroase manuscrise au fost razuite pentru a
putea scrie un nou text - este vorba despre palimpsestes.

Numit charta pergamena pana in Evul mediu, pergamentul era uneori colorat pentru
textele sacre: exista un manuscris latin al Evangheliilor, descoperit in mormantul lui Carol cel
Mare, scris in litere de aur pe pergamentul din piele de vitel colorat cu purpura.

Pergamentul s-a impus foarte incet: de-abia dupa trei secole, acesta a inlocuit papirusul.
La inceput, era rulat in acelasi mod, insa incetul cu incetul a luat forma cartii sau codex, format
din mai multe caiete, fiecare continand un numar anume de foi, la fel ca o carte din zilele
noastre.

Pentru a scrie pe pergament se folosea o pana simpla de scris, apoi pana goala a unor
pasari, precum vulturul, corbul sau gasca. Cerneala utilizata era un amestec de negru de fum, de
guma si apa, dar se mai folosea si cerneala de sepie.

Pergamentul a fost folosit in Europa pana in secolele XIII - XIV, iar in cancelariile din
Tarile Romane, pana in secolul al XVI-lea pentru actele oficiale si diplome. Bine adaptat la
civilizatiile noastre, era totusi un material rar si scump si nu putea satisface nevoile din ce in ce
mai mari ale popoarelor aflate in plina dezvoltare. Astfel au inceput noi cautari ale unui suport de
comunicare care sa aiba toate calitatile: suplu, solid si durabil. De-abia in secolul XIV, hartia din
carpe, cunoscuta de secole de catre chinezi, avea sa inlocuiasca, aproape definitiv, toate aceste
materiale grele, incomode, rare sau scumpe care fusesera inaintea sa. Cuvantul hartie provine din
grecescul papiros si din latinescul papyrus, care semnifica "trestie de Egipt"; numele sau se
inspira prin urmare din materialul pe care il inlocuieste.

Metoda folosita in Pergam presupunea depilarea pieilor, o curatare indelungata si o


finisare. La sfarsit, pieile erau intinse la uscat. Folosirea varului pentru depilare nu este
mentionata nicaieri in literatura Egiptului, a Greciei sau a Romei antice. Se utilizau doar extracte
vegetale pentru obtinerea unei depilari enzimatice. "Varurile" nu apar decat in secolul al VIII-lea,
introduse, probabil, de catre arabi.

Chiar daca mai greu de confectionat si deci, mai scump, pergamentul era, fata de papirus,
mult mai rezistent, mai ales la umiditatea ridicata a climatului mediteranean. Cu timpul, devine
suportul obisnuit pentru scris si este introdus in Roma in secolul al II-lea i.e.n. Decupat sub
forma de dreptunghiuri, acesta era cusut intr-o banda lata, si apoi era rulat. In secolul al II-lea
apare codexul, carte alcatuita din foi de pergament. Noul material se raspandeste in Europa de
NV odata cu crestinismul si ramane cel mai important suport pentru scris de-a lungul Evului
mediu, pana in secolul al XII-lea.
Incepand cu secolul al XI-lea, pergamentul va fi progresiv inlocuit cu hartia. Totusi,
pentru manuscrisele pretioase sau pentru imprimatele de lux, el va fi folosit in continuare. In
Tarile Romane pergamentul a fost utilizat pana in secolul al XVI-lea.

Un alt domeniu in care pergamentul nu-si va pierde utilitatea decat la inceputul secolului
XIX este legatoria, acolo unde este utilizat la intarirea cotoarelor si la copertare. La fel, el
ramane si suportul unor documente de valoare, precum hartile, certificatele sau diplomele.

La ora actuala, velinul, pergamentul obtinut din piei de vitei sau de miei nascuti morti sau
sacrificati in primele zile de la nastere, se mai foloseste inca la editarea unor lucrari de lux: un
exemplu este Biblia pictata de Salvator Dali, realizata in numai 300 de exemplare. In sfarsit,
pergamentul mai este utilizat astazi la confectionarea instrumentelor muzicale.

b. Modul de prelucrare a pergamentului

Pieile cel mai des utilizate pentru fabricarea pergamentului erau cele de capra, de oaie si
de vitel. Pentru a fi spalate, pieile erau puse la inmuiat intr-un curent de apa. Operatiunea
urmatoare era lasarea lor timp de trei zile in apa cu var. Urma slefuirea cu un cutit neascutit si
inca o spalare. Pielea era apoi prinsa si intinsa pe un cadru de lemn. Lemnul era preferat fierului,
pentru ca acesta din urma putea lasa pete albastre greu sau imposibil de indepartat. Conform
surselor, cadrul pe care era intins pergamentul era de forma circulara (chiar daca cadrele
dreptunghiulare erau si ele folosite), pielea fiind fixata pe acesta cu ajutorul unor funii a caror
intindere putea fi reglata. Calitatea pergamentului depindea de reglajul cadrului in timpul uscarii.

Pielea nu era decat partial uscata atunci cand se mai efectua inca o spalare. Ea era seruita
si subtiata cu ajutorul traditionalului cutit semicircular, apoi era iarasi spalata si finisata pe partea
interioara, pana la obtinerea unei suprafete netede. Dupa reajustarea intinderii funiilor,
pergamentul era pus a doua oara la uscat, fiind lasat aici pana la eliminarea completa a
umiditatii. Aceasta era faza cea mai importanta din procesul de prelucrare. In timpul uscarii,
pentru a absorbi umiditatea si pentru a elimina grasimile (mai ales in cazul pieilor de capra), dar
si pentru inalbire, se adauga ghips (CaSO4) sau creta (CaCO3). In ciuda acestei tratari, partea
interioara se deosebea totusi de cea de la suprafata, pastrand o structura mai putin fina si o
nuanta mai inchisa.

La inceput, pergamentul era folosit in totalitatea sa. Astazi, pielea este spaltuita si nu se
mai foloseste decat partea interioara; floarea care ramane serveste la fabricarea pielii tabacite
fine, utilizata in legatorie. Metodele de prelucrare moderne mai folosesc si acum cutitul special,
insa depilarea se face mult mai rapid, prin tratare cu sulfit de sodiu. Pielea se spaltuieste la
masina si este intinsa la uscat intr-un cuptor. Daca nu poate fi finisata chiar dupa depilare, o
tabacire usoara cu formaldehida este menita sa o stabilizeze in stadiul sau de umezeala.

II. HARTIA

a. Istoric
Hartia este prezenta in viata noastra cotidiana in asemenea maniera incat este aproape
imposibil sa ne imaginam o lume fara hartie: care civilizatie moderna ar putea sa se lipseasca,
chiar si pentru un moment, de acest material indispensabil? Cunostintele trecutului ne-au fost
transmise prin intermediul hartiei, informatiile din fiecare zi sunt imprimate pe acest suport, iar
realizarile si faptele noastre vor fi transmise generatiilor viitoare tot prin intermediul hartiei.
Carti, reviste, ziare, afise, toate acestea fac parte din mediul nostru inconjurator de zi cu zi, fara
sa tinem cont si de celelalte intrebuintari pe care le are hartie in societatea noastra de consum.
Stramosii nostri nu cunosteau hartia: oare cum au putut sa se lipseasca atata vreme de acest
material miracol?

Chinezii sunt primii care au avut ideea fabricarii hartiei, in jurul anului 105 d.Hr., cu
ajutorul unui procedeu atribuit, in general, lui Tai Lun. Acesta s-a gandit sa separe fibrele din
carpe vechi, funii sau alte materii vegetale precum canepa, scoarta de dud sau mugurii de
bambus, strivindu-le cu un pisalog intr-un mojar dupa ce le lasase in prealabil la macerat. Pasta
astfel obtinuta era diluata apoi intr-un jgheab incapator umplut cu apa. Fibrele erau extrase cu
ajutorul unei plase impletite din nuieluse foarte subtiri de bambus, care era cufundata in
amestecul obtinut de mai multe ori, in functie de grosimea dorita. Foile scoase din aceste forme
erau puse la uscat pe suprafete intinse si netezite, incalzite de lumina soarelui. In 1957, la
Baqiao, in provincia Shanxi, s-au descoperit fragmente de hartie intr-un mormant datat din
secolul al II-lea i.Hr.

Cu toate acestea, Tai Lun este considerat in continuare un inovator, pentru ca a introdus
materii prime noi si a imbunatatit procedeele de fabricare a hartiei. Conform traditiei, procedeul
chinezesc ar fi ramas secret timp de mai multe secole, pana cand un grup de fabricanti de hartie
chinezi au fost luati prizonieri de catre arabi in secolul al VII-lea. Totusi, se pare ca vecinii din
imediata apropiere a Chinei au beneficiat mai rapid de aceasta inventie: Coreea - in secolul al II-
lea, Japonia, Indochina si Asia centrala - in secolul al III-lea, India inainte de secolul al VII-lea,
iar Asia occidentala in secolul al VIII-lea.

Italia si Spania sunt cele doua tari europene intre care se disputa nu inventarea, ci
fabricarea pentru prima data in Occident a hartiei. Amandoua detin documente foarte vechi scrise
pe hartie, dar nici o proba nu atesta ca suportul acestor acte a fost fabricat pe teritoriul lor. Cea
mai probabila ipoteza este ca materialul a fost furnizat de catre arabi. Mai concludenta in acest
sens este aparitia primelor fabrici si a primelor mori de hartie. Prima fabrica de acest fel a fost
pusa in functiune la Xativa, in Spania, incepand cu secolul al XI-lea, in jurul anului 1056. In
Italia, prima moara de hartie, cea de la Fabriano, nu este atestata decat din 1276.

Franta importa hartie spaniola chiar de la inceputul secolului al XIII-lea, dar nu a pus
bazele unei industrii proprii decat in secolul al XIV-lea. Arhivele departamentului Aube atesta
existenta unei mori de hartie in regiunea Troyes in anul 1338. Moara din Richard-de-Bas este
datata din 1326. In Germania, morile de hartie apar cam in acelasi timp : Mainz 1320, Nrenberg
1390. In regiunea central europeana, o moara de acest fel este mentionata in 1401 pe unul din
afluentii raului Molenbeek si o alta in 1405 la Huy, apartinand unui anumit Jean Spaniolul.

In tara noastra este mentionata fabricarea hartiei la Orlat, langa Sibiu, in anul 1534; desi
informatia este discutabila, se pare ca primatul hartiei in Transilvania il detine Brasovul.
O analiza comparativa privind suporturile grafice folosite in Tarile Romane in secolul al
XVI lea arata ca in aceasta perioada hartia a inlocuit in cea mai mare parte pergamentul .

In Moldova, intre 1501 si 1510, pergamentul era folosit in proportie de 97,23% in timp ce
hartia era de 2,77%; intre 1551 - 1560 pergamentul era folosit in proportie de 67,42%, iar hartia
de 32,58%, intre 1595 - 1600 pergamentul era folosit in proportie de 18,32% iar hartia 81,68%.

In Tara Romaneasca, intre 1501 - 1510, pergamentul era folosit in proportie de 74, 08%,
iar hartia 25,92%; intre anii 1551 - 1560 pergamentul era folosit in proportie de 21,28%, iar
hartia de 78,72%; intre 1595 - 1600, pergamentul era utilizat in proportie de 23, 72 %, iar hartia
76,28%.

Inlocuind pergamentul, hartia din deseuri textile va cunoaste o lunga perioada de


hegemonie, incepand din secolul al XIV-lea si pana in prima jumatate a secolului al XIX-lea. Pe
parcurs, cantitatile de deseuri colectionate au devenit insuficiente pentru a acoperi cererea tot mai
mare de hartie. Iata de ce s-a recurs si la alte materii prime. Dintre numeroasele produse de
substitutie existente, cel mai des folosite au fost plantele anuale - paiele si lemnul. De asemenea,
pe masura ce procedeul se dezvolta la scara industriala, procesul de prelucrare si de preparare a
celulozei a fost imbunatatit cu metode noi, precum rafinarea fibrelor, epurarea sau inalbirea.

Chinezii i-au respectat intotdeauna foarte mult pe fabricantii de hartie, iar primele hartii
fabricate in China au servit pentru copierea textelor sfinte. Budistii obisnuiesc sa-si depuna
textele religioase in pagode, iar adeptii confucianismului au un respect deosebit pentru hartia
scrisa: incepand cu secolul al VIII-lea d.Hr., la coltul strazilor si in curtile templelor s-au instalat
furnale destinate arderii acestor hartii, ca sa nu serveasca ulterior unor scopuri ordinare, iar
cenusa era apoi aruncata in apa raurilor.

Caligrafia, considerata una dintre cele mai inalte expresii ale artei chinezesti, si-a cautat
foarte devreme un suport adecvat pentru a se exprima; chiar si picturile, in China, sunt insotite de
caractere caligrafice superb desenate. Pentru poporul chinez, cele "patru comori ale literatilor"
sunt hartia, cerneala, piatra cu cerneala si penelul. Hartia chinezeasca are o capacitate de
absorbtie naturala care ii da cernelii o textura caracteristica - este un suport de neinlocuit pentru
caligrafie si pictura. Hartia din scoarta de dud, subtire, moale, usoara si transparenta este de
asemenea perfect adaptata pentru imprimarile delicate ale gravurii pe lemn, foarte raspandita
in China. De-a lungul istoriei sale, hartia fabricata manual a jucat un rol privilegiat in civilizatia
chinezeasca si pana in zilele noastre., inca de la inventarea sa de catre Tai Lun.

b. Compozitie

Materiile prime folosite la fabricarea hartiei se impart in trei grupe: materii celulozice,
adezivi si materii de umplutura.

1. Materiile celulozice sunt obtinute, in mod direct sau indirect, din fibre vegetale. Dupa
ce au fost utilizate ca textile, plantele anuale, precum bumbacul, inul, canepa sau iuta, sunt
transformate intr-o pasta ce va servi la fabricarea hartiei. Fiindca ceilalti constituenti vegetali au
fost eliminati in cursul operatiunilor de fabricare a textilelor, fibrele acestor plante contin
celuloza in stare aproape pura. Cu toate acestea, in timpul prepararii celulozei pentru hartie, se
mai adaugau si alte tipuri de fibre: alfa, numita de asemenea si sparta, sau paie de cereale (grau,
secara, orz sau ovaz).

Dintre arbori, coniferele (pin, chiparos, tisa) produc mai multa celuloza decat foioasele
(mesteacan, carpen, fag, plop sau plop tremurator). Lemnul cuprinde, pe langa celuloza pura sau
-celuloza, si o anumita cantitate de substante diverse, dintre care cele mai importante sunt
lignina si hemicelulozele (- si -celuloza).

Celuloza

Celuloza este un polimer natural a carui catena lineara este formata dintr-o singura unitate
structurala chimica (care se repeta cateodata de mai mult de 2000 de ori), glucoza C6H12O6.

Dimerul format prin combinarea a doua molecule de glucoza se numeste celobioza. Acest
dimer este, in realitate, unitatea repetitiva a celulozei. Numeroasele grupari hidroxile ale
celulozei pot forma legaturi cu alte catene de celuloza. Aceste legaturi sunt numite "punti de
hidrogen". Aglomeratele de macromolecule se grupeaza in fascicule, formand astfel mai multe
filamente alcatuite din micele. Legate intre ele, aceste filamente dau nastere la constituenti mai
voluminosi: fibrilele. Acestea, asociindu-se la randul lor, formeaza fibrele vegetale propriu-zise.
Puntile de hidrogen stau la baza gruparii paralele a unor regiuni din molecula de celuloza,
formand astfel cristaliti. In acesti cristaliti structura materiei este atat de densa incat marea
majoritate a agentilor chimici nu pot sa o penetreze. Degradarile chimice se produc in regiuni
mai deschise, numite si regiuni amorfe.

Rezistenta mecanica a hartiei se datoreaza nu numai lungimii fibrelor, ci mai ales


legaturilor de hidrogen care se formeaza in timpul procesului de fabricare, in momentul uscarii.
Atunci cand fibrele se suprapun unele peste altele, legaturile directe dintre fibrile, pana in acest
moment absente sau foarte rare, incep sa substituie legaturile fibrile-apa. Aceste legaturi intre
fibrile au loc intre gruparile hidroxile OH, localizate pe fibrile diferite. Astfel, o foaie veche de
hartie poate fi intarita prin simpla umezire, pentru ca in acest mod se pot reinnoda legaturile de
hidrogen dintre fibrile.

In mod normal, celuloza uscata contine de la 6 la 8 % apa. Cand pasta celulozica se


deshidrateaza foarte tare, fibrele se contracta pe latime si se deterioreaza. Legaturile directe
dintre fibrile devin prea numeroase si hartia isi pierde astfel din elasticitate; supuse la presiuni
mecanice care nu se mai repartizeaza pe lungimea lor, fibrilele se rup.

Hemiceluloza

Hemiceluloza contine o serie de substante asociate celulozei, compuse din glucoza si alte
zaharuri. Catenele formate sunt scurte si, de cele mai multe ori, ramificate.

Moleculele de hemiceluloza tind sa formeze legaturi de hidrogen, sunt foarte hidrofile si


adezive si inglobeaza filamentele micelare pe care le leaga in sanul fibrilelor. Spre deosebire de
moleculele de -celuloza, hemicelulozele nu se dizolva cu usurinta in apa alcalina.
Lignina

Lignina este o substanta naturala solida, cu un grad scazut de polimerizare, intalnita cu


precadere in fibrele lemnoase. Compozitia sa chimica nu este cunoscuta in totalitate, insa este cu
siguranta mai complexa decat cea a -celulozei. Functia sa este aceea de a servi ca liant intre
fibrele lemnoase. Metodele de fabricare a hartiei incearca sa o elimine din pasta celulozica, in
special pentru a elibera fibrele de celuloza, dar si pentru ca moleculele de lignina formeaza foarte
greu legaturile de hidrogen indispensabile pentru a da rezistenta hartiei. Pe langa acestea, lignina
este foarte sensibila la actiunea agentilor externi, mai ales la cea a luminii.

2. Adezivi

Adezivii sunt substantele adaugate in compozitia hartiei pentru a-i masca natura hidrofila.
Hartia este acoperita cu un strat aderent fin care va permite tiparirea sau scrierea ei de mana.
Netratata cu o asemenea substanta, pagina de hartie va absorbi cerneala mult prea repede si nu va
permite imprimarea scrisului.

Hartiile au fost tratate in acest fel chiar de la aparitia lor. Arabii foloseau adezivi vegetali
pe baza de amidon. In Europa, fabricantii de hartie din Fabriano au inceput sa foloseasca gelatina
in 1337. Acest tip de adeziv era obtinut prin fierberea de resturi din tabacarie, de deseuri din
pielarie sau de maruntaie de animale. Procedeul cerea o manipulare suplimentara a foii de hartie.

Prima mentiune despre folosirea alaunului apare intr-un manual de preparare a hartiei din
anul 1634. Adaugarea de alaun in compozitia gelatinei urmarea stabilizarea vascozitatii
adezivului la diferite concentratii si temperaturi si avea ca scop sporirea rezistentei sale la
cerneala. In secolul al XVII-lea, adezivul se amesteca deja cu celuloza rafinata.

La inceputul secolului al XIX-lea, atunci cand hartia era fabricata cu ajutorul masinilor,
adezivii de origine animala au fost inlocuiti de cei vegetali pe baza de colofoniu. Acesta se
extrage din trunchiuri de arbori batrani sau se obtine culegand rasina de pin. Toate rasinile,
indiferent de tipul lor, prezinta un nivel ridicat de aciditate care se datoreaza numerosilor acizi de
natura terpenica pe care-i contin, dintre care cel mai important este acidul abietic. Saponificarea
face ca rasina sa fie solubila in apa (sare de sodiu). Sarea se depune pe fibrele de celuloza sub
actiunea alaunului (dublu sulfat de aluminiu si de potasiu). Procedeul a aparut in Statele Unite in
anul 1830. Incepand cu anul 1880, alaunul folosit de fabricantii de hartie nu mai este un dublu
sulfat, fiind inlocuit cu sulfatul de alumina.

Chiar si in zilele noastre alaunul-colofoniu este cel mai des utilizat produs din lume
pentru tratarea hartiei obisnuite, chiar daca numeroasele rasini sintetice (ca uree sau melanin-
formaldehida) dau rezultate foarte bune. Inlocuirea alaunului cu aluminatul de sodiu creste pH-ul
pastei celulozice. Deteriorarile cauzate de alaun sunt eliminate cu ajutorul poliamidelor care pot
forma legaturi intre celuloza si colofoniu. Alte produse, precum metilcelulozele, sunt adezivi de
suprafata foarte buni, insa pretul lor este foarte ridicat.

3. Materii de umplutura
Aceasta sintagma desemneaza materiile minerale maruntite care ocupa interstitiile dintre
impletitura fibrelor. Acestea nu sunt utilizate pentru a da grosime paginilor, ci pentru a le
imbunatati opacitatea si albetea. Printre altele, aceste materii umplu imperfectiunile de pe
suprafata paginii, care, devenind mai neteda, este mai usor de imprimat. Cu toate acestea,
prezenta lor reduce numarul de legaturi dintre fibrilele de celuloza si scade din rezistenta
mecanica a hartiei.

Chiar daca unele au fost create artificial, majoritatea materiilor de umplutura sunt
substante minerale naturale. Dintre acestea, cel mai des folosita este caolinul, descoperit in
Anglia in 1733 si utilizat incepand din anul 1870 pentru umplerea hartiei. Caolinul este un silicat
hidratat de aluminiu, format prin dezintegrarea progresiva a rocilor de alumina. Desi foarte
ieftina, aceasta substanta nu este totusi foarte alba. Ghipsul (sulfat de calciu), numit de unii si
"alb de perla", este folosit pentru prima data intre anii 1800 si 1823.

Alte materii de umplutura naturale, utilizate si astazi, sunt talcul (silicat de magneziu) si
creta (carbonat de calciu). Dintre produsele artificiale se remarca folosirea oxidului de titan, care
confera hartiei o opacitate crescuta, a carbonatului de calciu artificial si a sulfatului de bariu.

c. Metode de fabricare

1. Fabricarea manuala a hartiei

Hartia fabricata manual se mai numeste si hartie la forma sau hartie la cuva. Acesti doi
termeni se explica prin procedeele de fabricare ce includ doua etape succesive: mai intai,
pregatirea celulozei si apoi pregatirea foii in sine.

In ceea ce priveste prepararea celulozei, prima operatie include trierea deseurilor textile.
Acestea, impartite in functie de compozitie si culoare, sunt taiate in bucati. Spalate pentru a
elimina grasimile si impuritatile, materialele textile sunt lasate la macerat in cuve incapatoare,
unde vor fermenta de la doua la trei saptamani, pentru a fi gata pentru urmatoarea etapa. Extrase
din cuvele pentru macerare, deseurile sunt introduse, cu multa apa, in holendre. Holendrele sunt
niste albii sapate in granit sau sculptate in trunchiuri de lemn in care o serie de batatoare, care se
misca ritmic, faramiteaza deseurile textile in fragmente minuscule. Batatoarele, montate in
baterii de cate trei, sunt ridicate de stifturile care pornesc dintr-un arbore de antrenare, actionat de
roata cu palete a morii. Capul batatoarelor este garnisit cu varfuri de metal. Tratarea dureaza de
la 18 la 36 de ore, pana cand se obtine o pasta albicioasa si omogena. Aceasta pasta celulozica
este varsata intr-o cuva de lemn unde va fi diluata cu apa si pastrata la o temperatura constanta
intre 40 si 60C.

Pasta astfel obtinuta este turnata in foi. Pentru aceasta, muncitorul cufunda forma in cuva
si o scoate plina de o suspensie fibroasa. Grosimea dorita este obtinuta printr-o miscare de
balans, iar apa este lasata sa se scurga timp de cateva secunde. Forma este alcatuita din cadru si
din capac. Cadrul de lemn este acoperit cu o retea de fire din alama, care formeaza o sita.
Capacul este o cercevea de forma dreptunghiulara mobila, tot din lemn, care se adapteaza in
functie de cadru si determina marimea foii. Grosimea foii este cea mai mica deasupra firelor si a
tijelor.
Filigranul se obtine datorita aceluiasi fenomen. Motivul se deseneaza cu ajutorul unui fir
de cupru prins in reteaua de fire metalice a formei si se situeaza, de obicei, la jumatatea foii
impaturite. Importanta filigranului este majora, pentru ca ne furnizeaza date despre calitatea, data
de fabricatie, provenienta si formatul hartiei.

Dupa ce a lasat forma sa se scurga timp de cateva secunde, muncitorul ridica capacul si
da cadrul mai departe zetarului. Acesta il rastoarna pe o pasla impermeabila, pentru a scoate
foaia inca umeda si tot asa pana la obtinerea unui teanc de 100 - 250 de foi intercalate cu pasla.
Teancul este pus apoi sub o presa cu surub pentru a elimina excesul de apa. Dupa aceasta
operatiune, inaltimea teancului devine cu doua treimi mai mica. Zetarul detaseaza fiecare foaie
de pe pasla si o ataseaza de o franghie in uscatorul aflat in aer liber.

Odata uscata, hartia trece la finisat acolo unde, in functie de destinatia sa ulterioara, va fi
sau nu tratata cu adezivi. In cursul acestei operatiuni, foile sunt bagate intr-o baie de adezivi de
origine animala. Dupa ce sunt uscate timp de doua sau de trei zile, foile sunt stranse si duse la
netezitor, unde vor fi presate din nou si netezite cu ajutorul unei pietre (silex sau agata).

In sfarsit, foile sunt numarate si asezate in rame de cate 20 de rastele de 25 de foi fiecare.

2. Fabricarea mecanica a hartiei

Dintre numeroasele progrese ale tehnicii care au schimbat metodele de preparare a


celulozei si a hartiei, cele mai importante inovatii sunt holendrul olandez (1670), masina de
fabricat hartie (1798) si introducerea celulozei din lemn (1840).

a. Holendrul olandez

Dupa cum ne-o arata si numele, holendrul echipat cu un cilindru in locul batatoarelor a
fost inventat de catre fabricantii de hartie olandezi. Cilindrul este garnisit cu lame metalice si se
invarte intr-o cuva deasupra unei placi, echipata, la randul ei, cu lame. Celuloza se invarte intre
cilindru si platina, placa de pe fundul holendrului, si este rafinata trecand printre lame.
Inventarea holendrului olandez facilita macinarea mai rapida si elimina etapa macerarii. In plus,
hartia obtinuta astfel era mai frumoasa, mai alba, de calitate superioara.

Cu toate acestea, holendrul olandez avea un randament scazut. Atunci cand celuloza era
indeajuns de rafinata, acesta trebuia golit si reincarcat cu celuloza bruta. Pentru a corecta acest
defect, americanii Kingsland si Jordan au construit, in jurul anului 1850, un rafinor conic care
functiona in mod continuu. Acesta este alcatuit dintr-un con echipat pe toata lungimea sa cu
lame metalice, care se invarte in mijlocul unei carcase garnisite, si ea, cu lame. Celuloza se
introduce prin varful conului si iese din rafinor cand ajunge la baza acestuia. La ora actuala, se
incearca diferite dispozitive pentru inlocuirea holendrului olandez, unul dintre acestea combina,
de exemplu, rafinorul cu discuri si pe cel conic.

b. Masina de fabricat hartie


Francezul Nicolas-Louis Robert s-a gandit sa instaleze o panza metalica rulanta deasupra
cuvei cu pasta celulozica. O roata cu palete extragea celuloza si o depunea pe panza. Trepidatiile
acesteia eliminau surplusul de apa si celuloza era transportata mai departe intr-o masina de stors,
alcatuita din doua role.

Celuloza trecea apoi prin acesti doi cilindri, fiind astfel scursa de toata apa. Aceasta masina putea
produce foi de hartie cu lungimi cuprinse intre 10 si 12 metri. Inventia lui Robert a fost
imbunatatita in Anglia, in 1830, cu aportul lui Bryan Donkin si sprijinul financiar al fratilor
Fourdrinier. Aceasta masina va fi folosita in intreaga lume sub numele de "masina cu sita" sau
"masina Fourdrinier".

c. Celuloza din lemn

Odata cu dezvoltarea industriei hartiei s-a extins si mestesugul tipografic. Imbunatatirea


adusa de Gutenberg, odata cu inventarea caracterelor mobile, a dus la o revigorare a culturii si la
difuzarea pe scara larga a ideilor. Consumul de hartie a crescut foarte repede. Mai mult, pentru ca
holendrul olandez si masina de fabricat hartie au marit randamentul productiei, problema
materiilor prime, deseurile textile, a devenit stringenta. In Evul Mediu, datorita modei
vestimentare, resturile textile se gaseau foarte usor: lenjeria de corp se producea doar din canepa
si in. Cu toate acestea, colectarea acestor deseuri devenea din ce in ce mai dificila.

Dupa numeroase incercari, lemnul s-a dovedit a fi inlocuitorul cel mai rentabil. In anul
1844, Keller a descoperit o metoda de defibrare a lemnului in mediu acvatic, cu ajutorul unei
tocile. Aceasta noua tehnica a fost industrializata de Voeler in anul 1867. In paralel, diferite
metode chimice au fost puse la punct pentru a elimina substantele inutile din celuloza din lemn.
Celuloza-natron, inventata de H. Burguess si C. Watt este brevetata in 1854 si se raspandeste
incepand cu anul 1860. Cativa ani mai tarziu, Tilgham inventeaza celuloza-bisulfit care, cu
cateva imbunatatiri, se comercializeaza in Statele Unite din anul 1882. In sfarsit, in aceeasi
perioada, C. F. Dahl creaza celuloza-sulfat, care permite fabricarea unor tipuri de hartie mai
rezistenta, kraft-urile (hartia de ambalaj) si care va fi folosita in Canada din anul 1909. In zilele
noastre, lemnul reprezinta 95% din materia prima utilizata la fabricarea hartiei in intreaga lume.
Deseurile textile nu mai sunt folosite decat in proportie foarte mica, sub 0,5%. Restul este
reprezentat de alte fibre vegetale.

3. Fabricarea industriala a hartiei

Fabricarea industriala a hartiei nu este altceva decat o sistematizare a tehnicii mai vechi.
Celuloza este livrata de fabrica care o produce in exclusivitate, apoi rediluata cu apa si aditivi
(adezivi si materii de umplutura). Inainte de a fi a pusa in masina de fabricat hartie, celuloza va fi
rafinata. In aceasta etapa va contine aproximativ 99% apa.

Fibrele aflate in suspensie in apa sunt varsate pe o sita, o panza rulanta metalica sustinuta
de un anumit numar de punti (prin analogie cu suporturile formei pentru hartie). Pe aceasta
panza, care poate avea pana la 10 metri latime, incepe scurgerea pastei celulozice care este
facilitata de o miscare longitudinala de translatie si de actiunea unor cutii aspirante. Dupa cativa
metri, foaia este deja formata. Operatiunile ulterioare constau in a scadea continutul de apa, care
este de inca de 85% atunci cand banda de hartie paraseste panza. Pentru aceasta, foaia trece pe
sectiunea de prese compuse din mai multe perechi de cilindri care extrag 20% din umiditate.
Uscarea hartiei nu este insa suficienta si nu mai poate fi marita doar prin mijloace mecanice.

Dupa ce trece prin uscator, continutul de apa al hartiei este adus la valori cuprinse intre 5
si 10%, valori admise pentru tipurile de hartie numite "seci". Uscatorul unei masini este alcatuit
dintr-o serie de cilindri din fonta incalziti cu aburi. Hartia obtinuta in acest stadiu se numeste
"hartie de la masina". Ea poate capata un aspect velin prin calandrare (prese cilindrice din fonta
neteda). Foia este apoi infasurata in bobine care sunt taiate dupa formatul dorit.

NATURA SI ALTERARILE HARTIEI

Structura chimica a hartiei

Alterari endogene ale hartiei

Alterarea celulozei

Am observat deja ca proprietatile celulozei si, deci, ale hartiei, depind de:

- gradul de polimerizare (GP) al moleculei;

- dispunerea lantului molecular si a fasciculelor de molecule, care formeaza parti fie


amorfe, fie cristaline.

Modificarea structurii chimice sau a dispunerii spatiale a moleculei de celuloza determina


schimbari importante, direct perceptibile, ale calitatilor sale. De exemplu, inlocuirea unui grup -
OH cu un grup - OCH3 duce la formarea metilcelulozei, folosita drept clei sau ca agent de
ingrosare.

Procesele de alterare au loc, mai intai, in partea cea mai accesibila, si prin urmare, cea
mai sensibila parte a moleculei, partea amorfa. In timpul acestor procese de degradare, putem sa
distingem: oxidarea, hidroliza si formarea unui reticul. Aceasta distingere este legata de
mecanismul de alterare, nu este de ordin cronologic; in realitate, cele trei fenomene coexista si
interactioneaza.

Oxidarea modifica grupurile H-C-OH. Pierzand un atom de oxigen, acestea formeaza


grupuri H-C=O (aldehide), foarte reactive. La randul lor, aceste grupuri se pot oxida, legand un
atom de oxigen, pentru a forma grupuri OH-C=O(-COOH) (carboxili). Aceasta reactie poate
avea loc in diferite locuri ale moleculei.

Acizii organici sunt caracterizati de prezenta grupului carboxil -COOH, cu care se


combina numerosi radicali. De exemplu: acid formic H-COOH; acid acetic CH3-COOH.

Astfel, in urma oxidarii celulozei rezulta acizi organici. Din acest motiv, masura aciditatii
hartiei indica informatii importante despre procese de alterare ale acestei hartii. Aciditatea se
datoreaza prezentei de ioni H+ (protoni); acesti protoni nu se afla in forma libera, ci sub forma
hidratata (H+ + H2 H3O+). Aciditatea se masoara cu ajutorul unei scari logaritmice pH, mai
exact potential sau exponent hidrogen, dupa relatia: pH = - log [H 3O+]. pH-ul exprima
concentratia de ioni acizi din apa. Aceasta concentratie este aproape intotdeauna inferioara unui
mol pe litru, iar valoarea logaritmului sau este prin urmare negativa; semnul minus este eliminat
prin adoptarea logaritmului negativ.

La fiecare unitate de pH, aciditatea (sau alcalinitatea) creste (sau scade) de zece ori. pH-
ul 7 corespunde punctului de neutralitate: concentratiile de ioni acizi H 3O+ si alcalini OH- sunt
egale; acest punct este atins in apa pura la 22C, cu o concentratie de 10 -7 moli/litru. Un pH mai
mic de 7 indica o solutie acida; un pH mai mare de 7 indica o solutie alcalina. pH-ul hartiei poate
varia intre o aciditate pronuntata si o usoara alcalinitate. O hartie fabricata din carpe, dupa
metoda traditionala, va avea in general, un pH usor acid spre usor alcalin (pH 6,5 - 7,5); o hartie
de calitate proasta si foarte deteriorata poate ave un pH clar acid (pH 3 - 4).

Hidroliza

Acizii care rezulta in urma oxidarii celulozei catalizeaza (favorizeaza fara a fi direct
transformati) o alta etapa a procesului de alterare, hidroliza. Hidroliza este o reactie de rupere a
unei legaturi chimice datorita actiunii sau prezentei apei.

Lantul de carbon care formeaza osatura moleculei se sparge in locurile neregulate (C-O-C
sau R-C-O-C-R); celuloza este fie degradata in glucoza, fie in alte substante. In toate cazurile,
produsele provenite din aceste reactii nu au proprietatile celulozei, iar cele ale hartiei sunt
modificate.

Ruperea lantului de carbon determina o scadere a gradului de polimerizare; asa cum am


specificat mai sus, incepand cu un GP de 300, celuloza isi pierde soliditatea.

In timpul proceselor de oxidare si hidroliza se formeaza de asemenea grupuri cromofore,


datorita reactiilor grupurilor C=O (carbonili); aceste reactii sunt responsabile de ingalbenirea
hartiei, care este un semn de alterare.

Formarea unui reticul

Elementele rezultate in fazele descrise mai sus, oxidarea si hidroliza, reactioneaza de


asemenea intre ele, formand complexe noi. Are loc modificarea conformatiei lanturilor
moleculare: lantul se rupe si se formeaza legaturi noi, in special in partile amorfe ale moleculei.
Este vorba despre fenomenul de reticulare.

Astfel, o hartie alterata capata o noua stabilitate, pierzandu-si in acelasi timp proprietatile
fizice legate de partile amorfe ale moleculei si ale fasciculelor de molecule: elasticitatea si
supletea.
Hartia, a carei celuloza a trecut prin procesul de reticulare, devine rigida si casanta. In
unele cazuri extreme, manipularea normala a foii de hartie este imposibila; exista numeroase
carti ale caror pagini nu le putem intoarce fara sa deterioram hartia.

FACTORI INTERNI DE DEGRADARE

Procesul de alterare a celulozei, ca si a altor materii, este inevitabil, dar viteza sa poate
varia considerabil, in functie de influentele interne si externe. De exemplu, o hartie de calitate
foarte buna, conservata in conditii bune, arata doar semne slabe de alterare dupa sase secole. Insa
o hartie de calitate proasta, supusa unor conditii de conservare defavorabile, imbatraneste vizibil
in cateva ore.

Printre factorii interni care favorizeaza degradarea hartiei putem distinge componentii
hartiei si metodele de fabricare..

Componentii hartiei

Prezenta hemicelulozelor si a ligninei in hartie ii mareste reactivitatea si determina o


accelerare foarte puternica a reactiilor de oxidare, de hidroliza si de formare a unui reticul.
Lignina mareste de asemenea sensibilitatea hartiei la lumina si in special la razele ultraviolete,
deoarece favorizeaza formarea grupurilor cromofore care ii dau hartiei o culoare galben-maronie.

Prezenta ligninei, legata de utilizarea pastelor mecanice, determina si scaderea rezistentei


mecanice initiale a hartiei. Pasta mecanica contine fascicule de fibre scurte si particule smulse
foarte subtiri; consecintele asupra conservarii sunt previzibile.

Am vazut ca celuloza se degradeaza mai repede intr-un mediu acid. Valoarea ph-ului
hartiei are o influenta hotaratoare asupra calitatii sale de conservare. Utilizarea cleiurilor pe baza
de colofoniu si alaun ii confera hartiei un caracter acid, deoarece sulfatul de aluminiu se poate
disocia in prezenta apei si poate forma hidroxid de aluminiu (baza slaba) si acid sulfuric (acid
puternic), dupa reactia Al2(SO4)3 + 6H2O 2 Al(OH)3 + 3 H2SO4. Alaunul folosit in vechea
fabricare a hartiei provine din zacaminte naturale; provenit dintr-o combinatie a sulfatului de
aluminiu si potasiu, formeaza acizii si bazele corespunzatoare.

Alaunul are o actiune inhibatoare asupra dezvoltarii microorganismelor. Probabil din


acest motiv, a fost deja folosit ca adjuvant in incleierea unor suprafete cu gelatina.

Sarcinile introduse in hartie pot avea influente diametral opuse, in functie de natura lor:
carbonatii de calciu si magneziu incetinesc in mod vizibil imbatranirea hartiei si ii asigura
protectia impotriva atacurilor acide endogene si exogene: dimpotriva, sarcinile cu caracter acid,
precum ghipsul, sulfatul de bariu sau alaun, ii confera hartiei un caracter acid, cu consecintele pe
care le-am evocat anterior.

Incleierea cu colofoniu si alaun exclude folosirea sarcinilor alcaline; este compatibil doar
cu sarcini neutre sau cu caracter acid.
Metalele aflate in hartie pot sa provina din apa utilizata pentru fabricarea sa. Daca in
fabricarea moderna a hartiei, calitatea apei este verificata foarte atent, exista unele mori de hartie
care au folosit apa feruginoasa. Fierul, ca si cuprul, au adesea efect de catalizator asupra
reactiilor chimice. In prezenta acestor metale, reactiile de alterare a hartiei sunt considerabil
facilitate si accelerate.

In hartiile de fabricarea industriala, prezenta aditivilor nocivi poate accelera reactiile de


alterare. Azurantii optici sunt relativ instabili si pot avea o influenta negativa asupra conservarii
hartiei. Efectele altor aditivi, utilizati in industria hartiei pentru a ameliora retinerea fibrelor,
pentru a inhiba formarea spumei sau ca fungicid, sunt mai putin cunoscute.

Metode de fabricare

Gradul de polimerizare a celulozei este influentat de metodele de fabricare si de


tratamentele aplicate celulozei. In timp ce celuloza fibrelor textile are un grad de puritate care ii
permite utilizarea cu un minim de tratamente, celuloza de lemn trebuie eliberata de impuritati si
incrustati. Metodele de fabricare ale pastelor chimice de hartie (cu sulfit, sulfat, etc.) ataca
moleculele de celuloza, al caror GP tinde sa scada. Procedeele de inalbire pot de asemenea sa
atace celuloza, astfel incat la sfarsitul acestor operatiuni, rezulta o celuloza aproape pura insa
deja partial degradata, al carui GP nu depaseste 600.

La un GP situat sub 300, se constata o scadere importanta a proprietatilor mecanice ale


hartiei; papetarul trebuie sa dozeze tratamentele astfel incat sa purifice, pe cat posibil, fibrele
celulozice eliminand total degradarea lor.

Din acest motiv, hartia pe baza de fibre textile are calitati mecanice si o speranta de viata
sensibil mai mare decat cea pe baza de fibre de lemn, in masura in care nu intervin alti factori.

Celuloza pastei de hartie mai poate fi modificata prin rafinarea pastei. Aceasta operatie
determina explozia structurii fibrei, inmultind astfel posibilitatile de formare a legaturilor intre
fibrile, insa poate determina si ruperea fibrelor si o scadere a GP-ului.

Foxingul

Aceasta alterare se caracterizeaza prin pete rotunde, punctiforme sau destul de intinse,
care se dezvolta pe anumite hartii; in limbajul curent, se vorbeste de "hartie piscata". Hartiile
medievale sunt arareori atinse de aceasta forma de alterare, care se regaseste pe carti si este
destul de frecventa pe gravurile din sec. XVIII - XX.

Se poate ca originea acestui fenomen sa nu fie unica, iar dezvoltarea sa nu a fost pana in
prezent elucidata. Printre ipotezele admise, se afla cea a prezentei ionilor metalici care
catalizeaza alterarea locala a celulozei, dintre care produsii secundari determina imbatranirea mai
rapida a fibrelor adiacente, si asa mai departe.

O alta ipoteza are in vedere originea microbiologica prin actiunea mucegaiurilor, insa
prezenta ciupercilor microscopice poate constitui o cauza si o consecinta a alterarii hartiei.
Alti factori

Vom discuta in cele ce urmeaza despre alterarile datorate cernelurilor fero-galice, cu


precizarea ca nu avem de-a face cu un factor pur intern.

Aceasta familie mare de cerneluri include majoritatea cernelurilor folosite de la inceputul


Evului Mediu pana in secolul XIX si mai departe. Variatiile compozitiei acestora si aditivii
utilizati sunt foarte numerosi, insa in principiu recunoastem trei componenti esentiali:

- o solutie tanica, obtinuta in general prin macerarea de gogosi de ristic sau de lemn
foarte bogate in tanini;

- o sare metalica, in general din sulfat de fier sau de cupru, numita inainte vitriol verde;

- un liant, ca de exemplu guma arabica.

Aspectul problematic in perspectiva conservarii este reprezentat de sarea metalica, care


conjuga actiunea catalitica a fierului sau a cuprului cu aciditatea provenita din hidroliza sarii:
sulfatul de fier se descompune in acid sulfuric si oxid de fier. Acesta din urma poate forma pete
rosiatice pe cerneala. Acidul sulfuric poate de asemenea sa reactioneze cu celuloza, determinand
astfel hidroliza acesteia; in prezenta carbonatului de calciu, poate forma sulfat de calciu (ghips),
care apare sub forma de cristale albe cu forma patrunghiulara.

Unele cerneluri deosebit de agresive determina distrugerea completa a hartiei in locul in


care se afla: in acest caz, textul ramane vizibil sub forma de "lacuna" in hartie, iar manipularea
foii devine foarte dificila. Pigmentii albastri si verzi pe baza de cupru au o actiune similara si
provoaca o degradare locala a hartiei.

FACTORII EXTERNI AI ALTERARII HARTIEI

Factorii externi de degradare includ conditiile de depozitare si de utilizare a obiectului.


Intr-adevar, hartia se conserva foarte diferit, in functie de conditiile la care este expusa. Un ziar
uitat timp de cateva ore la soare capata deja un aspect galbui, ceea ce indica reactiile de alterare,
in timp ce acelasi ziar, conservat in interior, in conditii normale, va arata semne de alterare de-
abia dupa cativa ani. Acest exemplu simplu ne arata ca pentru o hartie foarte sensibila si reactiva,
cum ar fi hartia de ziar, influenta conditiilor de conservare determina variatia vitezei de
imbatranire, cu un factor de ordinul a 1000.

Conditiile de conservare si de utilizare merita un studiu aprofundat, deoarece permit, daca


sunt conditii bune, o reducere semnificativa a alterarii hartiei.

FACTORII CLIMATICI

Printre factorii determinanti ai conditiilor de conservare, climatul joaca cu siguranta rolul


principal, deoarece are o actiune directa asupra alterarii hartiei si influenteaza toate celelalte
mecanisme de degradare.
Temperatura

Temperatura (T) joaca un rol important cu privire la viteza reactiilor chimice: cu cat este
mai ridicata, cu atat reactiile sunt mai rapide. Toate reactiile chimice necesita, pentru a se
declansa, o cantitate anume de energie (de exemplu sub forma de caldura). Unele reactii au
nevoie doar de energia prezenta in temperatura din mediul inconjurator, in timp ce alte reactii nu
se desfasoara cu o viteza masurabila in aceste conditii. Un aport energetic, de exemplu sub forma
de caldura sau lumina, permite declansarea acestor reactii si accelereaza derularea celorlalte.

Teoretic, o temperatura scazuta cat de mult posibil, este de dorit pentru conservarea
cartilor si documentelor de arhiva. Practic, pentru depozite se recomanda o temperatura cuprinsa
intre 16 - 18C, sau cu 4 grade mai putin pentru salile de lectura.

Diferenta se datoreaza, pe de o parte, dificultatii de a regla in mod corect umiditatea


aerului la o temperatura foarte scazuta si, pe de alta parte, are in vedere necesitatea de a
transporta carti si documente din depozite in salile de lectura si invers. Diferentele prea mari de
temperatura intre aceste doua locatii ar presupune utilizarea unui tunel de conditionare si o
perioada indelungata de asteptare din partea cititorilor. Aceste masuri extreme se iau doar in
cazul obiectelor extrem de sensibile, precum filmele in culori, care se conserva la o temperatura
sub 0C.

Umiditatea relativa a aerului

Umiditatea relativa a aerului (UR) este probabil cel mai important factor pentru
conservarea cartilor si documentelor de arhiva; UR joaca un rol decisiv in majoritatea proceselor
de degradare. Va prezentam cateva concepte si definitii legate de comportamentul aerului:

Aerul ambiant absoarbe o anumita cantitate de vapori de apa, care variaza puternic in
functie de temperatura sa. Vaporii de apa absorbiti de aer nu sunt vizibili, deoarece apa se afla
sub forma de molecule libere. Cand aerul este saturat de umiditate, se asteapta punctul de roua;
atunci cand cantitatea de vapori continua sa creasca, acestia se condenseaza in picaturi fine
formand ceata.

Umiditatea absoluta a aerului arata cantitatea de vapori de apa care se afla intr-o masa de
aer; se exprima in g de vapori pe kg de aer uscat, sau in g de vapori pe m 3 de aer. Umiditatea
absoluta nu variaza odata cu temperatura aerului.

Umiditatea relativa (UR) arata raportul dintre cantitatea de apa aflata efectiv in aer si cea
aflata in aerul saturat, la o temperatura data. Acest raport se exprima in procente. De exemplu:

O masa de aer contine 7,4g de vapori de apa / kg de aer uscat; temperatura este de 20C.
La aceasta temperatura, aerul poate sa absoarba maxim 14,8 g / kg. UR va fi de 50%, fie
(7,4:14,8) x 100 = 50.

Daca temperatura coboara la 12C, punctul de roua se afla la 9 g / kg de aer uscat. Pentru
aceeasi masa de aer, UR va fi: (7,4 : 6,8) x 100 = 107% condensare. In acest ultim caz,
cantitatea de vapori de apa aflati in aer este mai mare decat cantitatea de vapori pe care poate sa
o absoarba aerul la aceasta temperatura; se formeaza ceata.

Influenta umiditatii aerului asupra conservarii

Influenta valorilor absolute

O umiditate relativa mai mica de 40-45% determina uscare materialelor, care isi pierd
supletea, devin rigide si fragile, uneori in mod ireversibil. UR foarte scazuta provoaca incetinirea
considerabila a vitezei a multor mecanisme de degradare si blocarea activitatii
microorganismelor, insa modifica proprietatile fizice ale obiectului: printre fibrele materiilor din
componenta cartii se gasesc molecule de apa, legate de punti de hidrogen, care au rolul de
"lubrifiant", facilitand astfel deplasarea fibrelor unele in raport cu celelalte. In conditii de
umiditatea foarte redusa, apa se evapora in cele din urma, iar fibrele se leaga direct intre ele, in
mod stabil, inregistrand o pierdere de suplete. Acest fenomen poate fi insotit de o anumita
contractie si deformare a materialelor, in special a obiectelor compuse din materii cu
caracteristici higroscopice diferite; este adesea cazul legaturilor.

O umiditatea ridicata este cu siguranta un factor important de degradare a cartilor si a


documentelor de arhiva, deoarece provoaca o mare varietate de efecte daunatoare. O UR mai
mare de 60-65% provoaca:

- o accelerare foarte importanta a reactiilor chimice de alterare, care au nevoie de apa


pentru a se produce: acest fenomen afecteaza toate reactiile, endogene si exogene;

- declansarea procesului de degradare biologica;

- migrarea elementelor daunatoare catre interiorul obiectului; poate fi vorba de reactii de


alterare a hartiei, de ioni metalici provenind din cerneluri si pigmenti, de poluanti atmosferici etc;

- deformare prin umflare, in special in obiectele compozite precum legaturile, mai ales
daca umiditatea creste rapid.

Influenta variatiilor climatice

Variatiile de temperatura, si mai ales cele de UR, joaca un rol important pentru
stabilitatea mecanica a obiectelor compuse din mai multe materii. Fiecare materie higroscopica,
ca majoritatea materiilor din compozitia unei carti, absoarbe umiditatea in mod diferit, adaptand
cu o sensibilitate proprie rata de umiditate la cea din mediul in care se afla. Cresterea umiditatii
determina dilatarea, diminuarea sau contractia materialelor. Fiecare materie raspunde mai repede
sau mai incet la schimbarile de umiditate (este mai mult sau mai putin higroscopica): in plus,
materiile care nu reactioneaza uniform pe toata suprafata, contractandu-se sau dilatandu-se mai
mult sau mai putin intr-un sens si in altul: lemn, carton, hartie sau, mai complex, piele,
pergament.
Variatiile lente de temperatura si de UR pot fi absorbite uniform de catre toate elementele
cartii, care isi mentine astfel echilibrul. Variatiile rapide provoaca un raspuns brutal al materiilor
cele mai higroscopice, ceea ce creeaza tensiuni si deformari care pot duce, de exemplu, la
ruperea legaturii.

LUMINA

Definitii

Lumina face parte din iluminarea electromagnetica a caror frecvente, cuprinse intre 380
si 780 nm (nanometri), sunt percepute de ochii nostri in culori diferite. Razele emise de sursele
luminoase moderne acopera insa o banda mai larga decat cea a luminii vizibile. Cele mai scurte
lungimi de unda, intre 100 si 380 nm sunt numite raze ultraviolete (UV), fiind impartite in trei
benzi (UV-A, -B, -C). Lungimile de unda superioare undei luminii rosii fac parte din razele
infrarosii (IR), care acopera banda de la 780 nm la 1mm. Razele UV nu sunt perceptibile pentru
simturile noastre, in timp ce razele IR sunt perceptibile, in anumite conditii, sub forma de
caldura.

Energia razelor creste odata cu diminuarea lungimii de unda. Acest lucru inseamna ca
lumina rosie, in cantitate egala, are mai putina energie decat o lumina albastra sau violeta, iar
razele IR au mai putina energie decat cele UV. Atat pentru carti, cat si pentru pigmentii si
colorantii folositi pe hartie sau pergament, se considera ca lungimile de unda mai mici de 500nm
foarte daunatoare; razele UV sunt deosebit de periculoase din cauza energiei crescute si nu
prezinta nici un avantaj in vizualizarea si perceperea culorilor. Cantitatea de raze primita de un
obiect reprezinta de asemenea un factor decisiv pentru conservarea sa.

- Masura cantitatii razelor primite de un obiect se realizeaza cu unitati diferite pentru


lumina vizibila si pentru razele invizibile.

Lumenul (lm) este unitatea fundamentala de masura. Lumina vizibila se masoara in lucsi
(lx); un lux este echivalent cu 1 lumen pe m2. De exemplu, o cusca de scara este in general
iluminata cu 150-200 lx; o sala de lectura a unei biblioteci cu o lumina difuza de 300 lx si o
lumina de 750 lx pe mese; vitrinele din magazinele de bijuterii sunt adesea iluminate cu 1500 -
2000 lx. In exterior, cantitatea de lumina naturala poate varia, in functie de conditiile
meteorologice, anotimp si ora, intre 3 si 90'000 lx sau mai mult.

Razele ultraviolete se masoara in W/lm (microwatt/lumen) sau in


W/m2 (microwatt/metru patrat); prima unitate pune in raport razele ultraviolete cu cantitatea
totala de lumina; cea de-a doua arata razele UV pe o suprafata determinata. Daca se cunoaste
cantitatea de lumina vizibila (exprimata in lucsi), este posibil sa se treaca de la o unitatea la
cealalta. W/lm se exprima de asemenea ca mW/1000 lm. De exemplu, razele UV din cer pot sa
ajunga la 600W/lm, cele ale unui tub fluorescent variaza intre 20 si 200W/lm, iar intr-un bec
cu incandescenta intre 20 si 100 W/lm.

- Temperatura de culoare exprima culoarea proprie luminii. De exemplu, culoarea luminii


naturale variaza puternic intre rasarit, mijlocul zilei si apus.
Unitatea de masura este Kelvinul (K), iar masura se bazeaza pe principiul ca un filament
metalic incalzit emite progresiv o iluminare care trece de la rosu la albastru, apoi la alb rece. Cu
cat temperatura este mai ridicata, cu atat lumina este mai "rece".

Astfel, o lampa cu incandescenta emite o lumina cu o temperatura de culoare de 2700 K.


Toate sursele de lumina a caror temperatura de culoare este cuprinsa intre 2500 si 6500 K sunt
considerate "albe".

Surse diverse de lumina

Lumina zilei contine o parte aproape egala din toate frecventele situate intre UV si IR.
Vara, la amiaza, stralucirea soarelui in Europa (latitudine medie a Frantei, 47 Nord) poate atinge
90'000lx; cand cerul este acoperit, in aceeasi situatie, stralucirea este de aproximativ 14'000lx.

Lumina solara directa nu este singura lumina nociva; lumina difuzata de cer este la fel de
intensa, iar partea sa de raze UV este chiar proportional mult mai mare.

Luminile artificiale produc spectre si cantitati de lumina foarte diferite, in functie de


tehnica utilizata pentru obtinerea unei radieri luminoase. Nocivitatea acestor surse este de
asemenea foarte variata.

- In lampile cu incandescenta, lumina se obtine prin incalzirea unui filament de tungsten


care devine luminos de la o anumita temperatura (2400 - 2800C), intr-un gaz inert. Intr-un bec
normal, aceasta temperatura nu poate creste dincolo de o anumita limita, deoarece filamentul s-ar
topi si s-ar evapora imediat. Spectrul de emisie este foarte sarac in raze UV; lungimile de unda
vizibile sunt raspandite in mod inegal, cu o predominanta neta a lungimilor de unda mai mari de
500nm, iar emisia in domeniul IR este foarte importanta. Randamentul lor este foarte slab: doar
5% din energia consumata se transforma in lumina.

Exista lampi cu incandescenta speciale, numite "cu oglinda dicroica" sau cu "fascicul
rece"; acestea au un reflector deosebit care lasa sa treaca catre spate aproape 70% din razele IR
reflectand in acelasi timp razele vizibile.

- Lampile halogene sunt de asemenea lampi cu incandescenta, insa filamentul suporta o


temperatura mai ridicata datorita adaugarii unui gaz halogen (brom, iod) peste gazul inert din
interiorul becului. Acest gaz ii permite tungstenului care se evapora sa se intoarca in filament.
Lampile cu halogen trebuie sa functioneze la o temperatura a lampii mai mare de 250C. Emisiile
acestora in domeniul lungimilor de unda mai mici de 50nm sunt mai mari decat cele ale becurilor
cu incandescenta obisnuite. Caldura puternica emisa de filament impune utilizarea sticlei de
cuart. Spre deosebire de sticla obisnuita, sticla de cuart nu filtreaza lungimile de unda cele mai
scurte din domeniul UV; emisia UV a acestor lampi poate atinge 100 w/lumen. Eficacitatea
lampilor halogene este superioara cu aproximativ 25% fata de cea a becurilor clasice.
Temperatura de culoare este intre 2900 - 3200 K. Emisiile IR pot varia puternic de la un tip de
lampa la altul, insa acestea sunt intotdeauna semnificative.
- Lumina lampilor fluorescente este produsa de un strat de pudra fluorescenta care se
gaseste in interiorul lampii; ea este declansata de razele UV emise de o descarcare electrica in
vaporii de mercur cu presiune joasa din lampa. Emisia spectrala nu este regulata. Tinde sa se
concentreze in cateva puncte, ceea ce ofera o lumina mai mult sau mai putin rece, iar culoarea
este redata in mod diferit in functie de pudra sau amestecul de pudre fluorescente utilizate.

Unele lampi fluorescente au emisii importante in domeniul violet si UV, care pot atinge
200W/lumen. In general, tentele de tip "alb rece" contin o parte mai redusa de frecvente scurte
nocive. Aceste temperaturi de culoare variaza enorm, intre 2800 si 6500K. Emisiile IR sunt
reduse, iar randamentul in energie este foarte bun, cu aproximativ 28% de energie consumata
transformata in lumina.

Influenta luminii asupra conservarii

Lumina este o forma de energie care poate declansa sau accelera reactiile chimice de
degradare a hartiei si a tuturor materiilor organice; materiile anorganice, precum sticla sau
metalul, sunt mult mai sensibile. Frecventele cele mai scurte sunt mai energetice si mai
patrunzatoare. Efectul daunator al luminii (si al razelor apropiate UV si IR) este dat
de calitatea spectrului si cantitatea totala a razelor primite de obiect.

In ceea ce priveste calitatea razelor, compararea unor surse diferite de lumina ne arata ca
nocivitatea lor este foarte inegala. Tabelul urmator ii atribuie luminii reflectata de cer la zenit un
factor de degradare fotochimica 100 si evalueaza celelalte surse de lumina prin comparatie.

Degradari fotochimice a diferite surse luminoase pentru aceeasi iluminare:

Sursa de lumina Factor de deteriorare

Cer zenital printr-un vitraj 11000K 100

Cer acoperit printr-un vitraj 6400K 60

Bec cu incandescenta 2700K 10

Lampa halogena fara geam de protectie 3100K 25

Lampa halogena cu geam de protectie 3100K 25

Lampa fluorescenta (alb foarte cald) 2700K 1*


Lampa fluorescenta (alb cald) 3000K 15

Lampa fluorescenta (alb) 4000K 20

Lampa fluorescenta (alb rece) 5000K 33

*Trebuie sa presupunem ca in acest caz emisiile mai mici de 500nm sunt foarte reduse iar razele
mai mici de 400nm sunt practic nule.

In domeniul luminii vizibile, lungimile de unda mai mici de 500nm au o energie care le
face cu atat mai nocive cu cat scade lungimea de unda.

Hartia si o mare parte a materiilor organice din carti sunt sensibile la lumina: actiunea
luminii se exercita fie direct (fotoliza), fie in combinatie cu alte substante ca de exemplu, foto-
oxidarea cu oxigenul din aer.

Sensibilitatea hartiei difera simtitor in functie de compozitia sa. Hartiile care contin pasta
de lemn, precum hartia de ziar, sunt foarte sensibile si reactioneaza foarte repede la razele de
aproximativ 500nm, din cauza unei sensibilitati specifice ligninei. Hartiile fara lemn sau
hartiile din fibre textile au o sensibilitate mai redusa. Culorile acuarelelor reactioneaza practic la
tot spectrul vizibil. Trebuie sa tinem cont, in cadrul acestor observatii, ca o cantitate mare de raze
putin vizibile determina de asemenea degradari.

Alterarea provocata de lumina se manifesta prin ingalbenirea hartiei, semn al formarii


unor grupuri cromofore legate de reactiile de oxidare si hidroliza; aceasta ingalbenire este
insotita de o pierdere insemnata de suplete si rezistenta.

Alte materii reactioneaza printr-o palire: reactie chimica care, sub efectul razelor,
transforma un produs colorat intr-un produs incolor. Cernelurile manuscriselor, pigmentii si
colorantii utilizati fie pentru decorarea textelor, fie pentru vopsirea pieilor sau a materiilor textile
(cuverturi) sunt in general foarte sensibile la actiunea luminii. Cernelurile de tipografie sunt,
dimpotriva, foarte stabile.

Actiunea luminii este si mai daunatoare atunci cand se exercita in cadrul unei atmosfere
cu o umiditate relativa ridicata sau in prezenta unor impuritati care catalizeaza reactiile de
degradare.

Trebuie de asemenea sa luam in consideratie ca adesea o cantitate excesiva de lumina


provoaca incalzirea obiectului, determinand o accelerare vizibila a alterarilor chimice: se
estimeaza ca viteza de degradare se dubleaza daca temperatura creste cu 8 grade. In plus, intr-o
atmosfera constanta, cresterea temperaturii antreneaza o diminuare a umiditatii relative a aerului,
ceea ce poate cauza degradari prin deformare si o pierdere de suplete a materiei.

POLUAREA ATMOSFERICA

Aerul pe care il respiram este alcatuit, in mod aproape constant, din 78% azot, 21%
oxigen si cantitati reduse de anhidrida carbonica, hidrogen, argon, neon, xenon, kripton si heliu;
mai adaugam si o parte foarte variabila de vapori de apa. Combinarea si interactiunea ciclurilor
naturale si a activitatilor umane aduce, pe deasupra, alte substante in atmosfera, care pot fi
impartite in praf si poluanti atmosferici.

Praful

Compozitia prafului variaza foarte mult. Exista componenti anorganici si organici:

- componenti anorganici: nisip, sare, argila, negru de fum, carbune, cenusa, var, ciment,
metale etc;

- componenti organici: fragmente vegetale, fibre textile polen, pori, faina etc.

Marimea particulelor variaza intre 0,5 si 1000 m (miimi de milimetru). Cu ochiul liber,
sunt vizibile doar particulele mai mari de 20 - 30m; acestea se regasesc insa intr-un procent
redus in compozitia prafului. In tabelul urmator, praful este impartit in functie de marime si de
numarul de particule pe unitate de volum.

Marime Numar pe m3

m (in mii)

10-30 50 28

5-10 1750 52

3-5 2500 11

0.5-3 78000 8

0-0.5 91000 1

Concentrarea particulelor din praf variaza foarte mult in functie de locatie:

Locatie Concentratie aprox.

Mg/m3
Mediu rural 0,05-0,10

Oras 0,10-0,30

Zona industriala 1,0-3,0

Locuinte 1,0-2,0

Magazine mari 2,0-5,0

Fabrici de ciment 100-200

In aer exista un numar surprinzator de fiinte: populatia microscopica din aer contine virusi,
bacterii, ciuperci si mucegaiuri, alge, ferigi, muschi si protozoare. Virusii sunt cele mai mici
fiinte, avand marimea de ordinul a 0,5m. Bacteriile au o marime de cativa m; in medie, se
gasesc aproximativ 500 pe m3; ciupercile microscopice au, sub forma de spori, o marime de 0,5-
1,0 x 1,0-1,5 m, iar concentratia lor variaza intre aproximativ 100 si 5000 pe m 3; cea mai mare
concentratie se afla in orase si, mai mult, in interiorul locuintelor.

Unele tipuri de praf sunt higroscopice: absorbind umiditatea din aer, pot sa serveasca
drept suport pentru dezvoltarea microorganismelor. De asemenea, pot sa fixeze si sa transporte
poluanti atmosferici.

Poluanti atmosferici

Arderea de hidrocarburi si activitatile industriale produc substante care, in cadrul unui ciclu
foarte complex, pot reactiona si degrada (printre altele) materiile din alcatuirea cartii. Cei mai
periculosi poluanti pentru carti si documentele de arhiva sunt oxizii de sulf, oxizii de azot si
ozonul.

Poluantii se masoara in g/m3 sau in parte pe milion (ppm) sau pe miliard (ppb), cu
ajutorul relatiei 1 ppm = 1000ppb. Relatia intre doua unitati de masura este data de relatia
urmatoare:

1ppm = 40,9 M g/m3 sau 1 ppb = 0,0409 M g/m3; M reprezentand greutatea moleculara a
poluantului respectiv.

Oxizii de sulf

Sulful se afla in aproape toti combustibilii de origine fosila, in special in carbune si uleiurile de
incalzire. In timpul arderii, sulful se transforma potrivit reactiei urmatoare:

S + O2 SO2

2SO2 + O2 2SO2
SO3 + H2O H2SO4

Produsul final al reactiei este acidul sulfuric, care este un acid foarte puternic.

Nivelul natural de SO2 din aer este de 1-5 g/m3. in zonele poluate, atinge valori de 500
g/m3. Transformarea oxizilor de sulf in acid sulfuric este favorizata de lumina si umiditate. In
hartie, aceste reactii sunt favorizate de prezenta ligninei sau de catalizatori metalici (ioni de fier
sau de cupru).

Oxizii de azot si de ozon

Ciclurile acestor doi poluanti sunt strans legate. Ozonul (O 3) este o molecula putin
stabila, extrem de reactiva; tinde sa cedeze un atom de oxigen pentru a-si regasi forma mai
stabila de O2. Ozonul se formeaza in mod natural in partea superioara a atmosferei, in cadrul
careia joaca un rol indispensabil absorbind radiatiile UV cu o lungime de unda mai mica de
300nm de provenienta solara. La sol, ozonul se formeaza prin actiunea luminii asupra oxizilor de
azot (poluare fotochimica); de asemenea poate fi degajat de catre aparate care produc incarcari
electrostatice puternice, cum ar fi unele copiatoare xerox sau unele filtre electrostatice pentru
praf.

Arderea hidrocarburilor produce oxizi de azot (azotul fiind principalul component al


aerului), fie mono- si dioxid de azot in proportie de 9:1. Apare atunci un ciclu complex, in care
ozonul si lumina joaca de asemenea un rol important:

NO2 + lumina NO + O

O + O2 O3

O3 + NO NO2 + O2

2 NO2 + H2O HNO2 + HNO3

2 HNO2 + O2 2 HNO3

Din aceasta reactie, se elibereaza ozonul si acidul nitric.

In prezenta resturilor de hidrocarburi nearse, ozonul reactioneaza pentru a forma


impreuna cu acestea radicali organici reactivi, care, in cadrul unui ciclu extrem de complex,
permit formarea peroxiacilnitratului (PAN). Aceste reactii complexe urmeaza cicluri zilnice
si sezoniere, in functie de evolutia concentratiei poluantilor primari si intensitatea iradierii solare.

Nivelul normal de ozon este de 20-60 g/m3; in zonele poluate ajunge pana la 500g/m3;
incepand cu 200 g/m3, devine iritant pentru om.

Nivelul normal de dioxid de azot este de 1-2 g; s-au inregistrat concentratii pana la 1500
g/m3.
Concentratia de ozon din interiorul cladirilor este inca destul de controversata. Unele
studii arata ca durata medie de viata a ozonului in incaperile normale este de 6 minute, in timp ce
in exterior este de 1-2 zile; acest lucru se datoreaza probabil reactiilor ozonului cu numeroasele
materiale organice care se gasesc in interior. Insa exista alte studii care arata ca ozonul nu se
degradeaza atat de repede.

Mecanismele si interactiunile fotochimice ale poluantilor atmosferici sunt foarte


complexe. O parte a reactiilor se petrec la altitudine crescuta, unde poluantii sunt dusi de vant si
unde sunt supusi unei radieri UV foarte intensa; apoi cad din nou pe sol, sub forma de particule
sau sub forma de ploi acide.

Influenta aerului poluat asupra conservarii

Toti acesti poluanti sunt reactivi chimici foarte puternici care pot provoca reactii de
alterare sau pot interveni, accelerandu-le, in reactiile aflate deja in desfasurare. Acizii care se
formeaza sunt foarte periculosi; materiile de proasta calitate (in special hartia care contine resturi
de lignina, cum ar fi hartia de ziar) sunt extrem de amenintate. Hartiile vechi, care contin o
incarcatura de carbonat de calciu, si pergamentul sunt alcaline in mod natural din cauza
procedeului de fabricare; sunt mai putin sensibile, pe termen scurt, la aceste atacuri acide.

O temperatura crescuta, o umiditatea ridicata si o mare cantitate de lumina favorizeaza


puternic actiunea destructiva a poluantilor din aer.

Anhidrida sulfuroasa SO2 se transforma la suprafata materiilor care ne intereseaza in acid


sulfuric; aceasta reactie este inlesnita de prezenta unor particule de fier sau cupru, de umiditatea
crescuta (UR > 70%) si de lumina. Combinarea acestor factori accelereaza alterarea in mod
simtitor. Lignina prezinta o afinitate deosebita pentru anhidrida sulfuroasa, iar in hartiile pe baza
de pasta mecanica, s-au descoperit concentratii de sulf mai mari decat in hartiile din celuloza
pura expuse acelorasi conditii. Prezenta acidului catalizeaza apoi hidroliza celulozei si a
celorlalte materii ale cartii.

Actiunea oxizilor de azot si a acidului nitric este asemanatoare actiunii compusilor din
sulf, insa dat fiind caracterul volatil al acidului nitric, actiunea acestuia este mai superficiala.
Dioxidul de azot reactioneaza usor cu grupurile amine -NH 2, prezente in proteine (piele,
pergament, etc.) sau in unii coloranti, cum ar fi indigoul.

Actiunea poluantilor acizi si acidificarea provocata hartiei de factori interni au cai de


penetrare diferite: o carte atacata de poluarea aerului va fi alterata mai puternic pe margini decat
in centrul paginii; masura pH-ului din parti diferite ale paginii arata, in acest caz, un gradient
semnificativ, in timp ce o alterare endogena de dezvolta, in principiu, in mod uniform, pe toata
suprafata foii.
Ozonul si PAN-ul au o actiune oxidanta foarte periculoasa pentru toate materialele
organice, actiune care se sfarseste prin hidroliza: in mod concret, materia isi pierde foarte rapid
calitatile si devine fragila. Concentratiile crescute de poluanti atmosferici provoaca degradari
perceptibile obiectelor in mai putin de zece ani.

Trebuie sa ne temem de asemenea si de prezenta poluantilor atmosferici care se afla la


mare distanta de locul de origine: s-au descoperit concentratii importante de ozon produs in
Londra in Nordul Irlandei, cam la 1000 de kilometri distanta.

ALTERARILE BIOLOGICE

Microorganisme

Aerul pe care il respiram contine o micro-fauna invizibila. S-a calculat ca, in medie, in
fiecare inspiratie se afla cam o jumatate de duzina de bacterii, aproximativ 60 de ciuperci
microscopice, cativa spori, cateva protozoare, si, in functie de anotimp, cam 20 de seminte de
polen.

Toate aceste materii vii nu sunt nocive pentru carti si documentele de arhiva, atata timp
cat conditiile climatice respecta normele din domeniu. Insa, din momentul in care apar conditii
favorabile dezvoltarii, unele specii utilizeaza materiile organice din carti si documente pentru a
se hrani, provocand astfel deteriorari foarte importante.

Speciile periculoase sunt: unele bacterii (cytophaga, sporocytophaga, cellfalcicula,


serratia, nocardia, streptomyces) si, mai ales, ciupercile microscopice (penicillium, aspergillus,
chaetonium, mucor, rhyzopus, fusarium, stemphilium, cladosporium, stachybotrys, alternaria,
trichoderma, trichotecium). Speciile penicillium si aspergillus sunt cele mai frecvente si
provoaca o parte importanta din deteriorari, deoarece pot sa se dezvolte la o umiditate relativa de
70%.

Ciupercile microscopice produc spori cu o marime egala cu cativa microni (= miime de


milimetru), care asigura difuzarea speciei si supravietuirea sa in conditii defavorabile. Sporii sunt
foarte rezistenti si isi pastreaza capacitatea de germinare, in conditii extreme, pentru perioade de
timp foarte indelungate. Atunci cand sunt intrunite toate conditiile favorabile dezvoltarii lor,
ciclul vital incepe din nou.

Majoritatea sporilor au nevoie, pentru a se dezvolta, de o umiditate relativa a aerului mai


mare de 70%; incepand cu aceasta UR, sporii formeaza mai intai hife, filamente pluricelulare
foarte subtiri, cu o lungime cuprinsa intre 2 si 25 si cu diametrul intre 1 si 4, care alcatuiesc
aparatul vegetativ al acestor ciuperci. Un tesut de hife se numeste miceliu. Miceliul este mai intai
vegetativ, iar daca apar conditii favorabile de dezvoltare, se transforma in miceliu reproductiv,
formand inflorescente unde se dezvolta noi spori. Forma inflorescentelor variaza in functie de
ciuperci. Sporii sunt foarte usori si sunt transportati cu usurinta de curentii de aer. Ei pot crea o
colonie noua sau pot astepta ani in sir, uneori secole, sa se creeze din nou conditiile necesare
dezvoltarii lor.
Intr-adevar, sporii se gasesc pretutindeni si este foarte dificil sa scapi de ei sau sa le opresti
activitatea. Tot ce putem face este sa le impiedicam dezvoltarea.

Dezvoltarea microorganismelor depinde de unele conditii:

- prezenta unui suport de crestere;

- o rata a umiditatii suficienta in suportul de crestere;

- conditii climatice favorabile.

Prima conditie este indeplinita din plin in biblioteci si arhive, al caror continut poate fi
utilizat de numeroase microorganisme. Deoarece hartia si celelalte materiale din compozitia
cartilor sunt higroscopice, cea de-a doua conditie este de asemenea indeplinita, cu o umiditate
relativa a aerului suficienta. Hartia poate, de exemplu, sa contina intre 9 si 14 % apa in raport cu
greutatea sa; un continut in apa de aproximativ 10% poate fi suficient pentru dezvoltarea
microorganismelor.

Conditiile climatice joaca un rol major in dezvoltarea microorganismelor. O buna parte din
acestea sunt destul de subtiri si cresc de asemenea si in conditii defavorabile, insa in acest caz
viteza dezvoltarii este foarte redusa. Datele urmatoare au fost extrase din volumul lui Gallo

Conditii climatice care permit dezvoltarea bacteriilor si ciupercilor

Bacterii:

T 5C - 50C T ideala 20C - 35C

UR > 65% UR ideala 90% - 100%

Ciuperci:

T 7C-50C T ideala 24C - 30C

UR > 50% UR ideala 65% - 100%

Odata cu cresterea temperaturii, microorganismele se pot dezvolta la o UR mai redusa.


Astfel, potrivit lui Gallo, ciuperca Aspergillus flavus are nevoie, pentru a se dezvolta, de o UR de
95% cu 12C, in timp ce la 30C, se multumeste cu o UR de 81%.

De asemenea, viteza de dezvoltare este puternic influentata de conditiile higrometrice si


poate creste cu un factor 25, trecand la o UR de la 70% la 100%.

In sfarsit, durata in timp a conditiilor favorabile de dezvoltare joaca de asemenea un rol:


deteriorarile se maresc atunci cand aceste conditii sunt mentinute pentru o perioada lunga.
Pentru a se hrani, microorganismele folosesc materiile organice pe care se dezvolta. In
urma unor procedee biochimice foarte eficiente si complexe, acestea obtin hrana organica
necesara.

Actiunea microorganismelor

Microorganismele sunt extrem de periculoase din cauza raspandirii universale si a


capacitatii de "a digera" hartia, pielea si pergamentul. Aceste organisme produc enzime
(catalizatori proteici) care pot degrada substratul pentru a putea fi utilizat de metabolismul lor.
Astfel, unele ciuperci pot degrada celuloza in glucoza. Acest tip de degradare poate duce la
distrugerea totala a obiectului.

Daca dezvoltarea coloniilor este mai putin intensa, materialul atacat devine in primul
rand mai fragil; in acest stadiu, solicitarile mecanice pot provoca deteriorari importante.
Coloniile de microorganisme coloreaza suportul in nuante foarte diverse: alb, gri, galben, rosu,
violet, verde, bleu, maro si negru. Este foarte dificil sau chiar imposibil sa indepartam aceste
pete. Culoarea petelor nu este neaparat caracteristica pentru o specie sau alta de microorganisme,
deoarece poate varia in functie de pH-ul suportului si de prezenta altor microorganisme.

Insectele

Insectele reprezinta o amenintare foarte importanta pentru materialul documentar. Hartia,


pielea, pergamentul, lemnul si cleiurile de origine animala sau vegetala constituie alimente
pentru aproximativ 70 de specii de insecte apartinand mai multor ordine si familii. Pentru a
creste, aceste specii au aproape toate nevoie de o rata a umiditatii ridicata. Absenta circulatiei
aerului, acumularile de praf si murdarie si absenta zgomotelor si vibratiilor sunt factori care
favorizeaza cresterea insectelor. Pe de alta parte, insectele au nevoie de o cale de intrare pentru a
patrunde in depozitele unei biblioteci sau ale arhivelor: ferestre, usi, crapaturi, canalizari sau
conducte de aerisire. O alta cale importanta de acces este introducerea in depozite a unor fonduri
deja infestate. Aceasta problema se pune in special in cazul arhivelor.

Cele mai raspandite specii bibliofage fac parte din 5 familii, care pot fi clasate in doua
grupuri, in functie de modul de reproducere. Informatiile urmatoare sunt extrase, in mare parte,
din lucrarile lui F. Gallo si Scripta volant

Rozatoare

Soarecii, sobolanii si alte rozatoare de talie mica provoaca degradari foarte importante;
dimensiunea le confera o putere destructiva extraordinara. Rozatoarele au insa nevoie de o cale
de acces mai mare decat insectele; sunt prezente mai ales in cladirile vechi. Toamna reprezinta o
perioada critica, deoarece odata cu primele zile friguroase, aceste animale mici isi cauta un
refugiu in cladiri. Linistea si abandonul acestor incaperi reprezinta de asemenea conditii
favorabile dezvoltarii lor.

DEGRADARILE DATORATE METODELOR


DE ARANJARE SI UTILIZARII

Utilizarea cartilor si documentelor de arhiva provoaca mai ales degradari mecanice;


acestea pot avea consecinte grave pentru conservare. Metodele de aranjare incorecte se afla la
originea unei mari parti din deteriorarile care duc la degradarea obiectului si pe care restauratorul
este ulterior solicitat sa le repare. Aceasta problema merita un studiu aprofundat, cu atat mai mult
cu cat modificarea metodelor de aranjare si de utilizare este adesea mai usoara decat cea a
celorlalti factori care influenteaza conservarea. Situatiile descrise in cele ce urmeaza reprezinta
concluzia numeroaselor cercetari pe care le-am efectuat in biblioteci de marimi diferite si care m-
au convins de importanta acestei etiologii in cadrul patologiei cartii si documentului de arhiva.

Degradari mecanice

Carti si legaturi

Aranjarea gresita a cartilor se afla la originea unor degradari importante. O carte


depozitata gresit suporta deformari care provoaca imediat o deteriorare a legaturii; apoi, paginile
neprotejate devin foarte vulnerabile si se altereaza la randul lor. Aceste deformari sunt foarte
greu de corectat, iar adesea este imposibil de realizat fara demontarea totala a legaturii.

Riscul deformarilor este legat de caracteristicile fizice ale cartii: tipul de hartie (greutate,
suplete), formatul, grosimea cartii si calitatea brosarii sau a legaturii sunt elemente decisive
pentru stabilitatea sa mecanica. Volumele cu format foarte mare sau cele foarte groase sunt mult
mai amenintate decat restul, deoarece fortele exercitate sunt foarte mari din cauza greutatii
proprii a volumului.

Deformarea cotorului modifica forma acestuia care, din conex sau plat, devine concav;
prin urmare, isi pierde stabilitatea, iar fortele exercitate pe locurile de imbinare se maresc.
Deformarea cotorului este adesea prima dintr-o serie de degradari care duc la pierderea legaturii.
Pentru cartile brosate, aceasta alterare se poate stabiliza; poate de asemenea sa duca la impartirea
operei in doua parti.

Deformarile corpului cartii se intalnesc in mod frecvent la cartile subtiri sau la volumele
nu foarte groase de dimensiuni mari, dar pot afecta toate tipurile de carti. Se intalnesc
predominant la cartile sprijinite pe marginile rafturilor prea joase sau la cele sustinute de
suporturi de carti. In aceste cazuri, corpul cartii ia forma "de banana", fiind apoi foarte greu de
modificat.

O varianta deosebita a deformarilor mentionate este legata de folosirea etajerelor de tip


"compactus": cand o carte foarte subtire si grea se afla intre carti mai stabile, aceasta poate
aluneca in spatele cartilor alaturate in urma unor lovituri cauzate de o manipulare mai grosolana
a rafturilor mobile; fara sprijin lateral, aceasta carte se va deforma rapid.

Atunci cand cartile sunt sprijinite oblic, se observa o deformare mai putin marcata insa
daunatoare; dupa un anumit timp, cartilor al caror cotor este relativ slabit se adapteaza la aceasta
pozitie, astfel incat nu mai pot fi dispuse vertical. Aceasta deformare provoaca o repartizare
neuniforma a fortelor pe sarniera in momentul deschiderii cartii, ceea ce cauzeaza destul de rapid
degradari locurilor de imbinare si copertei.

Frecarile dintre legaturi pot provoca abraziuni pe pieile delicate, pe legaturile acoperite
cu hartie sau pe cartile cu colturile sau incuietorile din metal, dispuse una langa alta fara
protectie. Aceste frecari pot fi datorate manipularilor in vederea extragerii sau punerii la loc a
cartii pe raft sau vibratiilor cauzate de miscarea rafturilor mobile.

Brosuri

Brosurile si caietele separate sunt foarte expuse degradarilor mecanice; acestea nu dispun
de o coperta de protectie si, in general, nu au o rigiditate suficienta pentru a-si sustine propria lor
greutate.

Cele mai frecvente degradari sunt deformarile, formarea de pliuri si rupturile.


Deformarile apar imediat in cazul unei aranjari incorecte; majoritatea brosurilor nu suporta
aranjarea verticala pe un raft, iar aranjarea verticala intr-o cutie este la fel de nociva daca aceasta
cutie nu este plina in intregime. In cutii, brosurile pot de asemenea fi pliate si botite daca, in
timpul scoaterii si punerii la loc a altor brosuri, celelalte sunt impinse la fundul cutiei.

Cand o brosura de dimensiuni mici se afla printre obiecte mai grele si solide, riscul de a
se produce rupturi este mare in momentul manipularii acestor obiecte. Obiceiul de a lega mai
multe brosuri cu ajutorul unei sfori sau un elastic trebuie de asemenea interzis: acest liant
dauneaza repede hartiei la extremitatile fasciculului, creand amorsa pentru o ruptura care se va
produce odata cu prima manipulare gresita; bucatile rupte se desprind adesea fara probleme,
mutiland astfel obiectul de una din partile sale.

Documente si foi separate

Aceasta categorie cuprinde obiecte foarte diferite, de dimensiuni foarte diverse si care pot
fi conservate in mai multe feluri: imprimeuri si manuscrise ale unei pagini, gravuri, desene,
planuri, harti geografice, afise. Stabilitatea mecanica a acestor obiecte depinde de calitatea si de
grosimea hartiei, precum si de dimensiunile acestora.

Obiectele a caror dimensiune depaseste doar putin formatul A4 sunt in general conservate
in pozitie orizontala; cand nu dispun de o protectie mecanica (coperta, passe-partout, etc.), sunt
adesea ingramadite in cutii sau sertare, unde sunt stranse la un loc cu ajutorul unor sfori sau
elastice. Aceste tratamente proaste determina adesea formarea de pliuri si rupturi, in special pe
margini. Sforile si elasticele dauneaza hartiei, in special acolo unde zona de contact este foarte
mica.

Obiectele de format mare sunt fireste mai amenintate. Daca nu sunt conservate cu multa
grija, pliurile si rupturile sunt practic inevitabile. Conservarea unor grupuri mari in serviete
provoaca in cele din urma degradari in momentul scoaterii sau al aranjarii unei foi.
Foile mari sunt de obicei conservate sub forma de rulouri. In lipsa unui suport (rulou de
carton), rulourile se sfarama cu usurinta, iar foaia este marcata de pliuri regulate, care nu mai pot
fi apoi sterse, in majoritatea cazurilor. Extremitatile ruloului si partea hartiei care ramane in
exterior sunt de asemenea foarte expuse degradarilor mecanice, iar utilizarea frecventa de sfori
sau elastice creste riscurile unei rupturi. Un suport intern amelioreaza considerabil protectia
mecanica.

In general, conservarea in rulouri determina deformarea foilor, care se stabilizeaza in


aceasta forma, si, care din cauza ca isi pierd din suplete, sunt din ce in ce mai greu de indreptat.
In cazul unei alterari puternice a hartiei, foaia poate prezenta indoituri sau rupturi regulate,
corespunzand jumatatii circumferintei ruloului. Daca ruloul este din carton obisnuit, mai apar si
degradari chimice.

Degradari chimice datorate materialului de conservare

Am observat in cele mentionate anterior ca hartia si cartonul cu impuritati se altereaza


mai repede decat hartiile din celuloza pura. Produsii alterarii chimice ale acestei hartii pot migra
in hartiile cu care intra in contact si sa accelereze reactiile de degradare.

Acest mecanism se produce cand conservam carti, brosuri sau foi separate in invelitori
din hartie de proasta calitate. Apare de asemenea cand se utilizeaza tuburi din carton pentru
conservarea foilor de format mare; in acest caz, influenta negativa a suportului are ca rezultat o
colorare usoara a partii care se afla in contact direct cu tubul.

Passe-partout-urile protejeaza in mod eficient gravurile si desenele, cel putin din punct de
vedere mecanic, insa pot avea o influenta negativa asupra conservarii daca materialul din care
sunt facute contine impuritati ale lemnului si prezinta un caracter acid. Suportul pe care se afla
obiectele joaca un rol foarte important pentru conservare si se dovedeste adesea de proasta
calitate, deoarece nu este vizibil in cadrul ramelor. Mai mult, cleiul utilizat pentru fixarea
obiectului pe suport reprezinta adesea o cauza a degradarilor.

Foile separate cu formatul mai mic de A4 sunt uneori conservate in invelitori din plastic
care le protejeaza eficient din punct de vedere mecanic. Aceste invelitori pot insa provoca alterari
ale hartiei.

Din cauza etanseitatii pe trei parti, se formeaza la interior un microclimat si, in urma
variatiilor de temperatura, se poate inregistra o crestere semnificativa a umiditatii relative a
aerului, cu toate consecintele deja descrise. Obiceiul de a suda deschiderea cu o banda
autocolanta mareste si mai mult acest pericol. In plus, materialul acestor invelitori poate fi
daunator, de exemplu printr-un continut din plastifianti liberi care pot migra in hartie si reactiona
apoi.

Agrafele, boldurile sau agrafele din fier determina, pe termen lung, o degradare locala a
hartiei, prin actiunea oxidului de fier. Pe termen scurt, se constata adesea degradari mecanice,
rupturi sau pliuri aproape de piesa metalica.
Degradari datorate etichetelor si autocolantilor

Etichetele lipite pe carti sau documente (etichete cu coduri, etichete cu titluri) pot
provoca degradari locale prin actiunea negativa a cleiului, sau chiar a hartiei folosite.

Degradarile datorate cleiului pot fi directe sau indirecte. Degradarile directe sunt cele
provocate de un clei chimic instabil, care reactioneaza cu materialul pe care este aplicat si
determina o alterare locala. Degradarile indirecte sunt legate de faptul ca adesea aceste cleiuri
sunt foarte greu de dezlipit. Schimbarea etichetelor (alterarea etichetei folosite sau schimbarea
clasarii, destul de frecventa) impune dezlipirea. In mod concret, aceasta operatie este adesea
realizata printr-o abraziune grosolana, ceea ce dauneaza suprafetei materialului care acopera
cotorul cartii sau hartia pe care a fost lipita eticheta. Se intampla de asemenea ca etichetele lipite
neatent sa acopere o parte din titlu sau text.

In activitatea zilnica, se folosesc numeroase autocolante, iar aceste materiale au intrat in


biblioteci si in serviciile de arhiva, in special pentru etichetare sau pentru reparatii rapide a foilor
sau cartilor deteriorate. Utilizarea improprie determina degradari cu atat mai grave cu cat sunt
generalizate si cu cat sunt mai greu de remediat. Din acest motiv, este util sa intelegem structura
si modul de actiune al unui autocolant (scotch).

Un autocolant este intotdeauna format dintr-un strat de hartie sau material plastic. Pentru
a-si mentine puterea "autocolanta", cleiul nu trebuie sa se usuce si nici sa se intareasca. Putem sa
ne imaginam aceste cleiuri ca fiind niste lichide extrem de dense. Odata autocolantul lipit de
hartie, acest clei, care ramane "lichid" si nu se stabilizeaza, poate ajunge in suport si sa
reactioneze cu acesta. Astfel, stratul de hartie (sau din plastic) al autocolantului se desprinde:
reparatiile si etichetarile cu autocolanti devin astfel ineficiente, deoarece din autocolant nu mai
ramane decat cleiul. Acesta reactioneaza cu suportul formand produsi, adesea de culoare inchisa,
care pot fi stabili, foarte greu solubili si care pun probleme complexe privind restaurarea. Privitor
la intrebuintarile pe termen mediu si lung, etichetele autocolante sunt intotdeauna ineficiente si
periculoase.

Unele "autocolante pentru arhive" contin hartie de buna calitate si cleiuri mai stabile din
punct de vedere chimic. Totusi, pentru a ramane autocolante, aceste cleiuri nu pot fi niciodata cu
adevarat stabile si vor avea mereu tendinta sa migreze; in timp, apare desprinderea stratului de
hartie, iar reactiile cleiului cu suportul nu sunt previzibile. Pe termen lung, posibilitatile de
indepartare sunt foarte reduse.

Degradarile datorate fotocopierii

Fotocopierea poate provoca degradari de tip mecanic si chimic. Fotocopierea are o


influenta deosebita asupra vietii obiectului copiat: descarcarea luminoasa produsa de xerox este
foarte intensa si contribuie la degradarea hartiei si la slabirea cernelurilor si culorilor sensibile.
Numarul degradarilor creste odata cu numarul fotocopiilor obiectului.

Dimpotriva, degradarilor mecanice pot fi grave inca de la prima copie in cazul cartilor
brosate sau legate: din cauza cerintei de a pune cartea in pozitie orizontala pe sticla aparatului,
cotorul ia o pozitie total diferita de geometria sa obisnuita; daca nu are o suplete foarte mare,
forta exercitata pentru a pune cartea in pozitie orizontala se concentreaza in puncte precise ale
cotorului si provoaca rupturi. Din acest moment, cartea se va deschide de preferinta indoind
cotorul in acest punct precis, iar concentrarea eforturilor va cauza ruperea prematura a cotorului.

Exista numeroase carti legate prin termolipire, care nu suporta nici macar o singura
manipulare de acest gen: cleiul, singura materie care mentine unitatea foilor, nu este destul de
suplu fata de temperatura ambianta si se crapa, lasand in mainile utilizatorului doua jumatati de
carte.

Volumele cu un format foarte mare, in special ziarele legate, sunt amenintate de asemenea
de un alt fenomen: din cauza formatului si greutatii lor, este imposibila o manipulare usoara de
catre o singura persoana. Intr-adevar, deschiderea cartii, punerea in pozitie orizontala pe aparatul
xerox, ridicarea, intoarcerea unei pagini, si restul actiunilor reprezinta o serie de actiuni in care
utilizatorul nu detine decat un control limitat al actelor sale: cotorul cartii este supus unor
tractiuni importante, paginile se pot indoi sau se pot rupe in timpul efortului de a intoarce cartea,
etc. Experienta practica arata ca aceste manipulari sunt frecvent la originea unor degradari
mecanice grave. Sensibilitatea deosebita a hartiei de ziar, reprezinta o problema suplimentara.

In cele din urma, curentii electrostatici puternici din unele aparate xerox produc o
degajare de ozon; daca alterarea este insuficienta, atmosfera astfel poluata accelereaza
imbatranirea tuturor obiectelor din acest mediu. Poate de asemenea fi daunatoare pentru indivizi,
in cazul folosirii intensive a acestor aparate. Este foarte dificil sa se obtina informatii exacte
despre acest subiect.

Degradari datorate restaurarilor empirice

In fata unei foi sau a unei carti deteriorate, tentatia de a efectua o restaurare imediata este
foarte mare. Au fost mentionate mai sus pericolele legate de utilizarea etichetelor autocolante. O
alta metoda de reparare adesea utilizata sunt cleiurile; in comert se gasesc cleiuri de toate
tipurile, cu compozitii chimice foarte diferite si care nu sunt adesea mentionate, a caror stabilitate
fizica si chimica pe termen mediu si lung este necunoscuta.

In practica, s-a constatat ca restaurarile realizate cu cleiuri "obisnuite" sunt adesea lipsite
de eficacitate, deoarece acestea se crapa rapid sau fac obiectul rigid si mai dificil de utilizat. Prin
urmare, indepartarea restaurarilor de acest gen devine adesea problematica si costisitoare.

Degradari datorate manipularilor

Gestul de a scoate o carte de pe raft sau de a o aranja poate reprezenta o sursa de


degradare. Foarte des, prin apucarea cartii de extremitatea cotorului, aceasta se rupe; bentitele de
capatai pot fi astfel dezlipite, sparte sau smulse.

Cartile cu coperta subtire sau cartile vechi, care prezinta parti metalice, monede, pietre
sau inchizatori, pot fi deteriorate sau pot deteriora la randul lor cartile invecinate.
Dispunerea pe raft poate fi daunatoare, deoarece se pot indoi sau deforma paginile
exterioare prin fortarea cartii intr-un loc prea stramt, sau pot determina alunecarea si deformarea
altor carti cautand sa se creeze loc suficient pentru volumul pe care dorim sa-l aranjam pe raft.

Degradari datorate utilizarii

Cititorul sau utilizatorul cartii si al documentului de arhiva poate constitui cauza unor
degradari diverse, mecanice sau chimice.

Degradarile datorate manipularii sunt adesea cauzate de cititori; acesta provoaca alte
degradari indoind colturile paginilor, folosind obiecte diverse drept semn de carte, dintre care
cele mai putin nocive sunt radierele, liniile de trasat, creioane, etc.

Cotorul cartii se deformeaza si se slabeste cand se forteaza deschiderea cartii, pentru a


face fotocopii sau cand se aseaza unul peste altul volume deschise.

Legaturile vechi care se deschid cu greutate sunt in mod special amenintate: un singur
gest brusc din partea cititorului neavertizat poate provoca ruperea nervurilor sau desfacerea
locurilor de imbinare.

Degradarile de tip chimic sunt foarte diverse, iar obiceiurile daunatoare sunt foarte
numeroase. Mentionam cateva:

Manipularea obiectelor cu mainile murdare sau umede creeaza umiditate locala, aduce
grasimi si alti reactivi chimici care pot sa altereze suportul si scrierea (in cazul manuscriselor). In
plus, frecarea degetelor de cerneluri si de pigmentii obiectelor neimprimate combina alterarile
chimice cu cele mecanice.

Obiceiul de a umezi degetele pe buze inainte de a intoarce paginile are consecinte


negative asupra conservarii: prin acest gest, se creeaza umiditate, se aduc proteine si zaharuri din
saliva si se fixeaza pe pagina murdaria care se afla pe degete.

Un numar destul de mare de cititori ai cartilor si documentelor lasa pe obiect, in special


pe carti, urme ale activitatii lor, facand insemnari pe margini sau subliniind textul cu creioane
marcatoare.

Mutilarea operelor, ca, de exemplu, decuparea cu lama de ras a unui articol dintr-o pagina
de enciclopedie a devenit mai frecventa odata cu generalizarea magazinelor cu acces liber, unde
supravegherea cititorilor este foarte restransa. O politica prea restrictiva a fotocopiilor ar putea sa
mareasca riscurile de mutilare.

Obisnuinta consumarii de alimente in timpul consultarii cartilor sau documentelor


reprezinta pentru obiectul consultat un risc direct (firmituri, resturi sau picaturi care apar in
timpul muscarii sau curatirii unui fruct) sau indirect (pahare varsate, etc).
De asemenea, fumul prezinta un risc direct, redus, insa real, legat de prezenta unor
grupuri de aldehide care pot reactiona cu materialul si, indirect, din cauza arsurilor sau
incendiilor care pot fi provocate de fumatori.

Atunci cand utilizatorul vorbeste deasupra unui document, acesta este stropit cu micro-
picaturi de saliva care sunt nocive pentru conservare, in special pentru obiectele foarte sensibile
(pergament, acuarele, miniaturi).

CATASTROFE

Incendii

Incendiile, inundatiile, razboaiele, furturile si mutilarile cartilor si documentelor de arhiva


pot anula intr-un timp foarte scurt secole intregi de eforturi de conservare. Daca incendiul a
reprezentat mereu pericol temut, degradarile provocate de apa in urma unui incendiu, degradarile
provocate de inundatii si infiltrarile de apa au provocat probabil stricaciuni mult mai
semnificative.

Degradarile datorate incendiilor sunt legate de fum, de caldura sau de flacari, in functie
de intensitatea actiunii incendiului asupra obiectului. Innegrirea provocata de fum si deformarile
induse de caldura sunt adesea ireversibile; astfel chiar si degradarile "indirecte" pot deteriora
iremediabil patrimoniul scris si imprimat. Apa utilizata pentru stingerea incendiilor provoaca
uneori mai multe degradari decat focul.

Degradarile legate de apa sunt diferite in functie de origine. Degradarile directe provocate
de apa nu sunt aceleasi daca apa este curata (apa din conducte) sau murdara (apa noroioasa, apa
poluata de hidrocarburi, apa din canale de scurgere). In ambele cazuri, apa determina umflarea si
deformarea hartiei, a legaturilor si cutiilor, creandu-se astfel conditii favorabile dezvoltarii rapide
a coloniilor de microorganisme; in cazul apei murdare, hartia poate sa absoarba impuritati care
nu mai pot fi apoi indepartate.

Deoarece apa determina umflarea hartiei, se intampla ca unele carti puse pe rafturi foarte
aproape una de alta sa formeze un bloc compact care nu poate fi despartit fara a crea degradari.
Paginile din hartie cretata se lipesc unele de celelalte, astfel incat tentativele obisnuite de a le
desprinde sfarsesc prin a modifica grosimea hartiei, textul de pe o pagina ramanand lipit pe
pagina adiacenta.

Se intampla de asemenea ca unele rafturi mobile din lemn, si in special din panouri din
aglomerat, sa se umfle si sa se blocheze prin actiunea apei, astfel incat accesul la carti devine
imposibil fara a demola rafturile.

In cazul infiltrarii apei sau al inundatiilor, degradarile secundare pot fi foarte grave, iar
uneori sunt mai importante decat cele directe: in locul in care s-a infiltrat apa, umiditatea aerului
ajunge adesea aproape de nivelul de roua si este imediat absorbita de toate materialele
higroscopice, inclusiv de carti si documentele de arhiva. Astfel, se creeaza conditii favorabile
unei infestari generale cu mucegaiuri si microorganisme, ceea ce agraveaza problema initiala
cauzata de apa.

Din cauza cotarii pe piata a cartilor vechi si a nepregatirii bibliotecilor si serviciilor de


arhiva, furtul reprezinta un pericol foarte actual; mutilarea cartilor vechi, in vederea extragerii
unei imagini sau a unei pagini, sunt mai rare, deoarece aceste volume sunt in prezent mai bine
supravegheate, insa sunt mai frecvente in cazul cartilor moderne.

GRESELI DE FABRICARE SI RESTAURARE

Tehnici de fabricare

Calitatea hartiei a jucat mereu un rol esential pentru conservarea cartilor si a


documentelor de arhiva, fie ca este vorba de manuscrise sau de documente imprimate. In fiecare
secol au existat fabricanti de hartie care au produs o hartie putin durabila, in mod voit sau nu. In
acest sens, stau marturie hartiile medievale produse cu apa feruginoasa, hartiile din epoca baroca
care erau acide din cauza adaugarii semnificative de alaun, hartiile industriale continand
impuritati ale lemnului sau alte elemente instabile. Totusi, cantitatea de hartii putin durabile a
explodat odata cu introducerea metodelor industriale de productie.

Daca cerneala tipografica este stabila, cernelurile de la manuscrise au calitati foarte


diferite; cernelurile din familia fero-galica pot avea un caracter foarte acid, marit de prezenta
particulelor metalice care catalizeaza reactiile de degradare ale suportului. Cartile si documentele
scrise cu aceste cerneluri devin fragile iar viteza de degradare este influentata de totalitatea
componentilor si de conditiile de conservare.

Unele cerneluri palesc, mai ales cand sunt expuse la lumina: cernelurile pe baza de
extract vegetal (fero-galice incomplete) sau diverse cerneluri comercializate incepand cu
mijlocul secolului al XIX-lea si pana in zilele noastre prezinta o stabilitate redusa.

Istoria legatoriei este bogata in exemple de legaturi non functionale. O legatura trebuie,
pe de o parte, sa protejeze in mod eficient continutul, iar, pe de alta parte, trebuie sa permita o
lectura usoara. Numeroase legaturi nu respecta cea de-a doua exigenta; cititorii neglijenti
provoaca adesea deteriorari incercand sa obtina prestari mecanice imposibile pentru aceste
legaturi prost realizate.

Legatura "in stil francez" reprezinta un exemplu de legatura foarte frumoasa dar greu de
utilizat: suporturile de cusatura foarte subtiri, colajul rigid al cotorului si pieile fragile adesea
folosite pentru aceste legaturi ingreuneaza deschiderea; utilizarea frecventa a acestor carti duce la
slabirea locurilor de imbinare si la pierderea copertelor. Exista numeroase alte exemple, incepand
cu Evul Mediu si pana in zilele noastre.

DEGRADARI DATORATE RESTAURARII NESTIINTIFICE

Restaurarea poate deveni distructiva in mai multe feluri. Pe de o parte, numeroase


restaurari au avut ca rezultat pierderea definitiva a materiilor originale sau a informatilor
continute in obiect. Printre pierderile iremediabile de informatii se numara pierderea sau
modificarea unei legaturi sau a unei parti din aceasta, ca rezultat al unei actiuni mai mult sau mai
putin grosolane, micsorarea foilor, dar si curatirea marginilor prin care se elimina urmele
codicologice slabe (care sunt deseori vizibile doar cu raze UV) sau absenta unui raport detaliat
asupra caracteristicilor arheologice ale obiectului.

Pe de alta parte, metodele utilizate pentru restaurare pot fi daunatoare pentru conservare.
De exemplu:

- numeroase restaurari din trecut au fost excesive: in fata unei degradari limitate,
restauratorul nu a stiut sa-si circumscrie actiunea si a modificat obiectul mai mult decat strictul
necesar;

- unele tratamente, desi eficiente pe termen scurt sunt nocive pe termen lung. Criteriul
eficientei nu poate sa guverneze singur alegerile restauratorului. Degradarile datorate spalarilor si
inalbirilor hartiilor, aplicarea de lac si straturi protectoare, reparatiile cu hartii si cleiuri
neadecvate, tratamentele "de casa" ale pieilor, etc pun probleme de restaurare mai mari decat
daca obiectul nu ar fi fost tratat;

- unele metode de restaurare, desi corecte, nu sunt adaptate, din cauza naturii lor sau a
modului de aplicare, caracteristicilor obiectului. De exemplu, tratamentul apos al unei hartii
acide poate determina slabirea cernelurilor, asezarea foilor pe orizontala poate provoca stergerea
structurii superficiale originala a hartiei, curatirea marginilor poate elimina notele interesante de
pe margine etc.

METODE DE CONSERVARE

Norme

Valori absolute

Spatii de pastrare T UR

depozite 16-18C 50-60%

Sali de consultare 20-22C 50-60%

Diferenta de temperatura intre depozite si salile de consultare este limitata, pentru ca


obiectele sa nu suporte consecintele unei schimbari climatice prea mari. Aceste valori sunt
valabile pentru toate cartile si documentele de arhiva, cu exceptia unor tipuri de fotografii, care
vor fi prezentate in cadrul unui sub-capitol.
Trebuie sa remarcam ca documentele de arhiva si cartile, in masura in care conditiile de
umiditate sunt corecte, suporta foarte bine temperaturile scazute dintr-o incapere care nu este
incalzita pe timpul iernii, cu conditia sa nu fie deplasate in incaperi incalzite. Pentru institutiile
care nu sunt frecventate pe timpul iernii, valoarea temperaturii va fi aleasa astfel incat sa se evite
marirea umiditatii relative, in functie de caracteristicile constructiei; in general, o temperatura
situata la cateva grade sub zero este suficienta. Pentru a mentine constant gradul de umiditate a
obiectelor, este necesar sa se reduca umiditatea relativa cu cateva procente, cand se inregistreaza
temperaturi foarte scazute (sub 10C); continutul in apa al materiei in functie de umiditatea
mediului inconjurator este specifica fiecarei materii.

In gama temperaturilor indicate in tabelul de mai sus, mentinerea unei umiditati relative
constante este suficienta pentru ca documentele de arhiva si cartile sa-si pastreze un continut in
apa neschimbat.

Variatii climatice

Umiditatea relativa nu trebuie sa sufere modificari mai mari de 2% in intermediul unei


ore sau de 3% in cadrul unei zile. Aceste variatii trebuie sa fie pe cat posibil progresive.

Miniaturile si celelalte policromii pe pergament sunt foarte sensibile la schimbarile


climatice; pentru aceste materiale, conditiile din depozite trebuie sa fie practic egale cu cele din
sala de lectura.

Aparate de masurare

Masurarea temperaturii nu prezinta nici o problema, deoarece un termometru cu mercur


sau cu alcool sunt in general destul de precise, si au un pret redus. Dimpotriva, masurarea
umiditatii relative este mult mai dificila de realizat; aparatele ieftine existente pe piata au adesea
o marja de eroare prea mare si nu pot fi etalonate; practic, nu pot fi utilizate pentru realizarea
masuratorilor in biblioteci si arhive.

Controlul climatic in locurile de conservare necesita utilizarea unor aparate exacte, fiabile
si care pot fi etalonate periodic. Putem distinge intre aparatele care ofera o masurare punctuala a
valorilor climatice si cele care inregistreaza datele masurate intr-un timp anume.

Printre aparatele de masura punctuala, sa mentionam:

- Higrometrele cu fire de par arata o masuratoare exacta a umiditatii. Un fascicul de par


omenesc se dilata sau se contracta in mod destul de linear in functie de variatiile climatice; este
legat la un mecanism care traduce variatiile sale de lungime prin miscarea unui ac pe un ecran.
Cu cat fasciculul de par este mai lung, cu atat masura umiditatii va fi mai exacta. Aceste aparate
sunt cel mai adesea combinate cu un termometru.

Higrometrele cu fire de par pot sa mentina o precizie buna in timpul anilor, cu conditia
sa fie calibrate corect, iar parul din instrument trebuie sa fie expuse cel putin de doua ori pe an la
aer exterior saturat de umiditate (ceata) pentru a fi regenerate. Praful care se aduna pe par poate
reprezenta un factor de eroare; insa curatenia trebuie realizata foarte atent, evitand solicitarea
fasciculului de par.

O masura punctuala foarte fiabila a umiditatii este legata de necesitatea etalonarii


aparatelor de control climatic. Acum cativa ani, singurul instrument disponibil in acest scop
era psihrometrul. Aceste aparat contine doua termometre, dintre care unul are bulbul inconjurat
de calti umezi; evaporarea apei este legata de umiditatea ambianta si determina o racire a
bulbului umed proportionala cu viteza de evaporare. In functie de conditiile de umiditate relativa,
cele doua termometre arata o diferenta de temperatura; exista tabele care permit calcularea
temperaturii ambiante si diferenta rezultata intre termometrul uscat si cel umed. Acest instrument
are totusi o precizie practica relativa si nu este foarte practic.

- Termohigrometrele electronice permit, in prezent, o masurare foarte exacta si fiabila a


umiditatii din aer. Se utilizeaza celule de masura electrolitica care ofera o precizie de masura de
+/- 1%, valoare excelenta in acest domeniu. Etalonarea acestor aparate este usoara si precisa,
astfel incat masura este cu adevarat fiabila. Exista sonde sub forma de lame, utile pentru
masurarea valorilor climatice in interiorul cartilor sau in spatele rafturilor, si sonde pentru
masurari in pereti si in conductele de aerisire. Unele termohigrometre electronice ofera
posibilitatea de a masura de la distanta temperatura unui obiect, de exemplu a unui perete
exterior si de a evalua astfel riscurile de condensare. Practic, aceste aparate de masura au fost
adoptate peste tot unde este necesara masurarea exacta a umiditatii.

Masurarea precisa a valorilor climatice nu este totusi suficienta pentru a evalua conditiile
de conservare intr-o biblioteca sau in depozite de arhiva. Valorile climatice in perioadele in care
muzeele sunt inchise si viteza lor de variatie nu pot fi evaluate decat cu ajutorul unor aparate
care inregistreaza datele masurate, este vorba despre termohigrografe.

Termohigrografele sunt instrumentele cele mai potrivite pentru controlul valorilor


climatice in biblioteci si in depozitele de arhiva; usurinta cu care sunt folosite si modul in care
sunt concepute garanteaza masurari corecte de-a lungul anilor. Fiecare sala ar trebuie sa fie
echipata in permanenta cu aceste aparate.

- Termohigrografele cu fire de par functioneaza dupa acelasi principiu ca si


termohigrometrele cu fire de par; datele sunt inregistrate pe o banda din hartie, pe parcursul unei
zile, unei saptamani sau a unei luni. Expunerea periodica la aer umed si etalonarea anuala sunt
necesare pentru aceste aparate.

- Termohigrografele electronice se prezinta sub forma unor cutiute in care se afla senzori;
acestea pot fi conectate la un calculator in mod permanent sau doar in unele momente. Principiile
tehnicii de masurare sunt aceleasi indicate pentru aparatele de masura exacta; avantajul tratarii
informatiei prin intermediului calculatorului consta in posibilitatea de adaptare a afisajului la
unele nevoi specifice. Este astfel posibil sa se realizeze grafice pentru o durata de timp anume, sa
se suprapuna mai multe grafice, sa se confrunte direct masurile unei celule puse in exterior cu
cele ale unei sau a mai multor celule puse in interior, pentru a evalua viteza de patrundere a
schimbarilor climatice exterioare etc. Acest tip de aparat poate fi foarte folositor in vederea unei
analize complete si complexe a situatiei climatice a unei cladiri.
Totusi, pentru o utilizare pe termen lung, termohigrografele electronice nu ofera, dupa
parerea noastra, garantii suficiente de stabilitate. Aparatele si sistemul lor informatizat de
gestiune vor fi depasite cu rapiditate de generatii noi de aparate si calculatoare si probabil ca vor
fi greu de reparat dupa 10 ani; aceasta este o perioada lunga de timp pentru o analiza
aprofundata a situatiei unei cladiri, insa este scurta din punctul de vedere al gestiunii obisnuite al
unui loc de conservare. Din acest motiv, aceste aparate ar trebui utilizate in vederea unor analize
complexe pe termen scurt, insa nu ar trebui sa inlocuiasca termohigrografele cu fire de par in
ceea ce priveste controlul obisnuit al conditiilor climatice.

Masurarea si evaluarea datelor climatice

In exterior, conditiile termohigrometrice depind de un ciclu anual care cuprinde variatii


semnificative ale temperaturii si ale umiditatii relative a aerului. In general, avem un anotimp
hibernal, cand aerul este rece iar continutul sau in umiditate (umiditate absoluta) este redus, si un
anotimp de vara cand aerul este cald si umed.

In cladiri, schimbarile exterioare patrund cu o viteza care depinde de tipul de constructie,


de izolare, de usi si ferestre, de o eventuala aerisire fortata si de prezenta umana. Pentru a emite o
prima judecata asupra conditiilor climatice intr-un loc de conservare este necesar sa se ia in
considerare datele unui an intreg, inregistrate in acelasi loc, cu un aparat calibrat corect.
Inregistrarea datelor in fise saptamanale ofera o vedere suficient de detaliata a variatiilor
climatice momentane si a influentei prezentei umane (orele de deschidere); dimpotriva, o
inregistrare pe fise lunare nu ofera decat o vedere de ansamblu limitata, datele fiind prea
comprimate.

Aparatul de masura se plaseaza, in principiu, intr-o parte centrala a salii, de exemplu intr-
un colt prost aerisit, aproape de un perete orientat catre nord etc. In timpul acestei masuratori,
aparatul principal trebuie lasat intr-un loc, astfel incat sa se poata compara datele.

Evaluarea valorilor climatice inregistrate se realizeaza dupa criteriul dublu al valorilor


absolute si al variatiilor. Acestea din urma trebuie luate in considerare dupa amplitudinea, viteza
si frecventa lor. Bineinteles, trebuie de asemenea sa tinem cont de tipul obiectelor conservate. De
exemplu, cresterea rapida, de scurta durata, a umiditatii cu 55% - 65% este relativ putin nociva
pentru cartile legate din hartie, insa este foarte periculoasa pentru manuscrisele din pergament.

Este adesea util sa se consemneze pe un grafic datele dintr-un an. Valorile de umiditate
trebuie raportate cu maximele si minimele dintr-o saptamana, astfel incat sa se reprezinte
amplitudinea variatiei. Variatiile semnificative de foarte scurta durata, care nu pot fi traduse
grafic, pot fi indicate pe marginea graficului. Aceasta analiza climatologica este indispensabila
pentru utilizarea datelor inregistrate de catre aparate. Analiza a numeroase extrase
termohigrografice arata ca variatiile exterioare se repercuteaza intotdeauna in interior, insa intr-
un mod mai mult sau mai putin rapid si pronuntat. Aerul uscat de iarna, atunci cand este incalzit,
da valori ale umiditatii relative foarte reduse; dimpotriva, vara, aerul umed nu sufera nici un
tratament si influenteaza direct valorile din interior.
Prezenta unei instalatii de incalzire centrala alaturata masurilor de economie de energie
poate fi cauza unor variatii climatice cu atat mai grave cu cat sunt frecvente.

Plecand de la un prim bilant anual, se vor identifica perioadele critice si se vor cauta cele
mai simple masuri pentru a corecta climatul atunci cand valorile temperaturii si ale umiditatii
relative depasesc normele citate.

Mijloace de control

Aparatele de control climatic

In prezent exista posibilitatea de a alege intre numeroase aparate de control climatic.


Ambiguitatea limbajului curent complica un pic acest subiect: un "climatizor", conform acceptiei
curente, este un aparat care raceste aerul fara sa regleze si umiditatea acestuia, in timp ce in
sensul tehnic, controlul climatic contine controlul temperaturii si pe cel al umiditatii; fiecare
dintre acesti factori trebuie in principiu sa poata fi modificat in ambele sensuri, sau altfel spus sa
incalzeasca si sa raceasca, sa umidifice si sa dezumidifice.

Controlul climatic in biblioteci si in depozitele de arhiva prezinta unele probleme


deosebite, necunoscute de majoritatea specialistilor din aceasta bransa. Intr-adevar, normele si
viteza de schimbare a aerului sunt determinate, adesea in mod generos, pentru salile locuite, asa
cum poate fi si cazul salilor de consultare. Dimpotriva, depozitele sunt slab frecventate, iar
cartile si documentele de arhiva nu au nevoie de schimbari ale aerului, deoarece nu respira. In
aceste locuri, stabilitatea climatica si mentinerea unor valori corecte sunt mult mai importante
decat schimbarea aerului.

Temperatura

Controlul temperaturii nu pune, in principiu, probleme importante. Intr-o incapere bine


izolata, temperatura variaza usor de-a lungul anotimpurilor; depasirea progresiva si limitata a
normelor de temperatura nu are consecinte grave, in masura in care umiditatea relativa ramane in
limitele normelor mentionate. Instalarea unui climatizor doar cu scopul scaderii temperaturii in
timpul anotimpului estival prezinta uneori mai multe pericole decat avantaje; pe de o parte,
scaderea temperaturii trebuie sa fie insotita de o reducere controlata a umiditatii absolute a
aerului, pe de alta parte majoritatea aparatelor determina, prin inchidere si deschidere, variatii
climatice care sunt mai nocive decat depasirile limitate ale normelor pentru temperatura. Fac
exceptie poate unele cladiri prost concepute din punct de vedere climatic, cum ar fi constructiile
cu multa sticla si expuse la soare, insa in acest caz, masurile de protectie fizice (izolarea de
exemplu) ofera adesea o stabilitate mai buna, la un pret redus.

Umiditatea

Controlul umiditatii relative este necesar daca cladirea nu isi mentine higrometria in
cadrul normelor citate. O umiditate insuficienta in timpul anotimpului hibernal poate fi corectata
cu un umidificator.
Modelele utilizate in locuinte sunt in general suficiente pentru sali care ajung pana la 40-
3
50m . Exista numeroase aparate, bazate pe trei moduri principale de functionare: evaporarea
naturala, producerea de vapori si pulverizarea apei.

Modelele de evaporare naturala, in care aerul este impins printr-o impletitura uda, nu
permit in mod normal sa se depaseasca o UR intre 60% si 65%, deoarece practic absorbtia
umiditatii scade atunci cand aerul atinge o higrometrie suficienta. Desi cuplarea cu un higrostat
ofera o mai buna siguranta, aceste aparate pot fi utilizate de asemenea fara intrerupator
higrometric; valorile climatice ale salii vor fi tinute sub control cu un termohigrograf.

Aparatele care produc vapori prin incalzirea apei pot, dimpotriva, sa determine o
umiditate excesiva in interiorul salii si trebuie neaparat conectate la un senzor higrometric care sa
le declanseze in momentul in care UR ajunge la 55%. Umiditatea poate fi prea ridicata in
apropierea imediata a acestor aparate, iar directia jetului de vapori trebuie aleasa astfel incat sa
permita evaporarea completa fara ca obiectele sau parti ale cladirii sa fie atinse in mod
direct. Jetul de vapori calzi poate de asemenea provoca arsuri daca intra in contact cu persoane
sau obiecte la iesire din tubul de aeraj. Consumul electric al acestor aparate este ridicat, insa
contribuie la incalzirea salii.

De cativa ani se gasesc umidificatoarele care produc o ceata rece, apa fiind pulverizata
prin intermediul ultrasunetelor; picaturi foarte fine se evapora in aer folosind caldura ambianta.
Acest tip de umidificator consuma direct foarte putina energie, insa foloseste energia aerului din
mediul ambiant pentru evaporare. Picaturile parcurg mai intai o distanta destul de lunga in aer
inainte de a se evapora; coboara catre sol si, daca acesta este prea aproape de aparat, pot sa
formeze o zona uda cand aparatul functioneaza in regim deplin sau cand conditiile nu permit
evaporarea rapida din cauza temperaturii prea scazute. Umidificatoarele cu ultrasunete au
intotdeauna un senzor higrometric incorporat, care ii opreste in momentul in care se atinge
valoarea dorita, insa precizia acestei masuratori poate fi insuficienta cu privire la exigentele
conservarii.

Exista de asemenea aparate in care functia de umidificare este cuplata cu cele ale unui
filtru care absoarbe o parte din impuritatile aerului si ale unui ventilator care ofera o mai buna
repartizare a umiditatii in aceste sali.

Privitor la umidificarea salilor de dimensiuni mari, aparatele industriale utilizeaza


aceleasi principii ale producerii de umiditate; acestea sunt insa mult mai performante si pot fi
cuplate la unitati de comanda precise si sensibile, separate de aparat. Alimentarea cu apa se face
direct de retea, astfel incat intretinerea zilnica este mult redusa. Daca exista o instalatie de
ventilatie fortata, producerea de umiditate se va face in aceasta instalatie.

Dezumidificarea

O UR prea ridicata poate fi corectata cu ajutorul unui dezumidificator. Este insa


important sa se caute sursa acestei umiditati. Se verifica, in special, daca aceasta cauza nu este
reprezentata de infiltrarea apei in cladire.
Aerul din mediul ambiant se dezumidifica prin condensarea unei parti din apa pe care o
contine pe o suprafata racita; picaturile de apa astfel formate sunt adunate intr-un rezervor, care
trebuie golit periodic sau bransat la scurgere. Aerul este apoi reincalzit cu o rezistenta electrica,
inainte de a fi evacuat in sala. Dezumidificatoarele sunt controlate de un higrometru in general
intern aparatului. Exista aparate de dimensiuni si performante foarte diferite, adaptate la orice
volum si conditii de functionare.

Pentru incaperile mici si pentru vitrine, sistemul de dezumidificare prin absorbtie poate fi
folosit in mod egal. In aparatele simple si ieftine, umiditatea este absorbita de granule de
silicagel care pot fi uscate in aer cald si uscat, atunci cand sunt saturate. Fara intretinere,
silicagelul nu permite decat o compensare temporara a unui dezechilibru al umiditatii.

Se intampla ca doar o parte a unei sali sa inregistreze o umiditate relativa prea ridicata,
mai ales in partile apropiate de peretii exteriori, in timpul anotimpului rece; in acest caz, sunt
suficiente masuri care permit o mai buna circulatie a aerului in sala.

Incalzirea unei sali prea umede nu este eficienta daca se combina cu o schimbare
suficienta de aer, aerul prea umed fiind inlocuit cu aer uscat; simpla incalzire scade umiditatea
relativa, insa nu modifica continutul in vapori de apa al aerului (umiditate absoluta).

Intretinerea umidificatoarelor si dezumidificatoarelor

Umidificatoarele si dezumidificatoarele trebuie curatate cu regularitate, deoarece pot


deveni o sursa de infectie prin microorganisme. Aceste aparate au intr-adevar, parti care raman in
permanenta umede si care pot forma focare de dezvoltare a microorganismelor. Normele de
curatenie si intretinere a fabricantilor trebuie respectate cu rigurozitate.

Utilizarea umidificatoarelor si dezumidificatoarelor

In timpul instalarii unui aparat de control climatic intr-un loc in care valorile higrometrice
se situeaza peste cele indicate, se intampla adesea ca in primele saptamani performantele
teoretice ale unui aparat sa nu se concretizeze in intregime. Daca, de exemplu, se doreste
diminuarea aerului intr-o sala unde sunt conservate carti sau documente de arhiva, trebuie sa
luam in seama rolul de tampon higrometric jucat de acestea din urma: materiile din alcatuirea lor
au tendinta sa se puna in echilibru higrometric cu mediul exterior absorbind o cantitate de apa
legata de umiditatea ambianta. Tabelul de mai jos contine valorile extreme ale acestui
echilibru:

Continut aprox. de apa

UR 20% Hartie de ziar 4%

Hartie din 3%
celuloza

piele 8%

pergament 5%

RF 50% Hartie de ziar 10%

Hartie din 9%
celuloza

Piele 15%

Pergament 8%

RF 80% Hartie de ziar 12%

Hartie din 11%


celuloza

Piele 23%

pergament 12%

Aceste date ne arata ca, atunci cand se diminueaza umiditatea unei sali, se ajunge la o
stabilitate doar cand toate obiectele higroscopice care se gasesc in sala se afla din nou in
echilibru cu noile conditii higrometrice.

Pentru cantitati importante de hartie, timpul de adaptare poate fi indelungat, deoarece


cartile inchise si documentele de arhiva pastrate in cutii isi cedeaza umiditatea lent. In mod
concret, diminuarea umiditatii relative de la 80% la 50% implica o pierdere de greutate a hartiei
de aproximativ 2%; intr-o incapere unde se afla 200 de metri lineari de rafturi cu carti sau
documente, cu o greutate medie de 50 kg pe metru linear, aceasta schimbare higrometrica
implica o desorbtie de 200 litri de apa pentru ca hartia sa-si regaseasca un echilibru higrometric
de 50% de umiditate relativa. Deschiderea cutiilor sau dispunerea in forma de evantai a cartilor
accelereaza viteza de adaptare la schimbarea climatica.

Tehnicile arhitecturale

Factorul climatic a fost adesea ignorat inconstient in constructia bibliotecilor si a


depozitelor de arhiva: au existat din totdeauna locuri bune si locuri proaste de conservare,
primele fiind construite dupa reguli care tin mai mult de bunul simt decat de o disciplina
stiintifica precisa. Consecintele sunt vizibile in starea colectiilor, sau in pierderile in raport cu
unele inventarii vechi.

Adoptarea generalizata a betonului armat ca material de constructie a avut consecinte


negative asupra conditiilor climatice din sali, deoarece acest material este mai putin higroscopic
decat materialele traditionale. Pentru a acoperi aceasta problema, s-au adaugat instalatii de
climatizare in salile care au necesitat conditii climatice deosebite.

Dupa cativa zeci de ani in care s-a folosit aceasta politica de constructie, bilantul este cel
mai adesea negativ: aparatele de climatizare sunt adesea prost intretinute, senzorii se deregleaza
si creeaza conditii care nu respecta normele de conservare. Din cunostintele mele, institutiile
dotate cu o climatizare artificiala care se bucura de conditii corecte sunt foarte rare in Europa.

Aceasta situatie se datoreaza, pe de o parte, complexitatii aparatelor de control climatic,


precum si unor numerosi factori care intervin in acest domeniu si ingreuneaza planificarea unei
instalatii de climatizare. Pe de o parte, doar intretinerea regulata si foarte atenta poate sa mentina
calitatea initiala a unui astfel de aparat.

Daca niste miniaturi pe pergament au ajuns in stare buna de conservare, din fericire cazul
unei parti semnificative a policromiilor pe pergament, in ciuda sensibilitatii deosebite a acestui
material, putem sa tragem concluzia ca aceste conditii bune de conservare erau oferite in locurile
traditionale de conservare, fara ajutorul unor aparate sau masini.

Intr-adevar, masurarile efectuate in cateva biblioteci vechi au aratat ca exista locuri de


conservare care mentin umiditatea practic constanta pe timpul unui an intreg, datorita unei inertii
climatice foarte accentuate; se constata doua schimbari climatice lente pe an, primavara si
toamna.

Aceasta constatare a uimit cativa arhitecti, care au cautat si au dezvoltat metode de


"climatizare naturala" adaptate pentru materialele, tehnicile si exigentele din zilele noastre, cu
ocazia construirii unor biblioteci si depozite de arhiva. In prezent, din nefericire inca se mai
construiesc biblioteci si arhive dupa principiul "conservare = invelitoare solida + climatizare
artificiala"; insa, exista unele cladiri care stau marturie pentru eficacitatea tehnicilor vechi
redescoperite si reinterpretate.

Constructiile cu deschideri foarte reduse, o izolare exterioara buna si pereti interiori grosi
construiti din materiale poroase prezinta o stabilitate climatica foarte puternica. Schimbarile
exterioare patrund foarte incet si, odata stabilite, conditiile corecte tind sa ramana stabile.
Contributia unor aparate sau masini se rezuma in principal la o incalzire usoara; inertia termica a
acestor cladiri poate ajuta la evidentierea aportului caloric a surselor de lumina. Aplicarea
tehnicilor de climatizare naturala prezinta, de fiecare data, un caracter inca experimental; din
acest motiv, salile sunt adesea echipate cu instalatii fixe (bransament) necesare pentru un aparat
de climatizare artificiala, precautie care se dovedeste in mod obisnuit inutila.

Trebuie sa remarcam insa ca utilizarea peretilor grosi din material poros impune perioade
indelungi de uscare dupa constructie, iar timp de cel putin un an peretii continua sa cedeze
umiditatea aerului din sali. Acesti timpi indelungati de uscare sunt insa necesari pentru
constructiile din beton; s-a constatat adesea ca ocuparea prea rapida a salilor de conservare nou
construite este insotita de dezvoltarea microorganismelor.

Legat de constructia salilor de conservare la subsol, apar unele probleme suplimentare. Pe


de o parte, riscurile de infiltrare a apei prin capilaritate sunt mai mari, mai ales in terenurile prost
drenate; pe de alta parte, o cantitate redusa a aerului trebuie adusa prin ventilatie fortata. Si, in
acest caz, prezenta unei cantitati importante de material poros, care serveste drept tampon
climatic, este foarte utila si contribuie la stabilizarea climatului; instalarea ventilatiei poate fi
folosita fie in circuit inchis, pentru a pune in circulatie aerul din depozite fara a aduce aer din
exterior, fie cu un aport redus de aer proaspat.

Principiile climatizarii naturale pot fi aplicate partial dar eficient cu ocazia lucrarilor de
renovare a cladirilor existente. Daca este vorba despre constructii vechi, exista posibilitatea sa se
exploateze calitatile peretilor controland cu rigoare tipul de tencuiala si vopselele aplicate :
pentru ca un perete sa serveasca drept tampon climatic, este absolut necesar ca toate straturile sa
fie permeabile la vaporii de apa. In constructiile din beton armat, este uneori posibil sa se adauge
un tampon climatic, ceea ce amelioreaza izolatia precum si stabilitatea higrometrica a salilor.

Metodele de climatizare naturala trebuie integrate, pe cat posibil, in conceperea insasi a


cladirii. Totusi, este practic imposibil sa se aplice aceste tehnici in cazul unor constructii prea
instabile sau expuse, precum cladiri aproape in intregime din sticla, ca depozitele sa nu fie
complet izolate de peretii exteriori. Cu ocazia unei noi constructii sau a modificarii unei
biblioteci sau a unui depozit de arhiva, este absolut necesara interventia specialistului in
conservare inca din stadiul proiectarii, pentru ca aspectul conservare sa fie luat in seama si
integrat in structura noii constructii.

Un avantaj important al climatizarii naturale il constituie costul de functionarea foarte


redus. In momentul constructiei, absenta unei instalatii mari de tratare a aerului este compensata
de un supliment al costurilor de constructie. Dimpotriva, consumul de energie si cheltuielile de
intretinere in depozitele construite pe aceste principii sunt mult mai reduse decat in cladirile
climatizate, iar functionarea corecta nu depinde de reducerea intretinerii din buget.

Intretinerea instalatiilor de incalzire poate de asemenea da nastere unor probleme de


conservare: intr-adevar, din motive de ordin economic, sistemele de incalzire functioneaza cu
regim redus atat timp cat institutiile sunt inchise. Aceasta masura permite o economie importanta
de energie si este intru totul justificata de unele incaperi, cum sunt birourile si salile de lectura.
Dimpotriva, in depozite, aceste masuri de economie se pot traduce prin doua schimbari climatice
zilnice in timpul iernii. In functie de importanta lor, acestea pot fi daunatoare pentru conservarea
materialelor mai sensibile, in special pentru pergamente si legaturile din piele.

Transportul obiectelor sensibile

Cartile obisnuite aflate in stare buna pot suporta fara prea multe degradari schimbarile
climatice din timpul transportului in exteriorul bibliotecilor; situatia este cu totul alta in cazul
obiectelor care au o sensibilitate deosebita la factorul higrometric. Manuscrisele pe pergament,
miniaturile si o mare parte a legaturilor vechi sunt afectate, adesea irevocabil, daca sunt supuse la
schimbari climatice brutale. Acest lucru se intampla adesea cand un obiect este scos din
biblioteca sau din depozitul de arhive, in special in timpul iernii.

In prezent, documentele de mare valoare nu mai sunt imprumutate la domiciliu; cel mai
adesea, sunt deplasate pentru expozitii sau in vederea restaurarii. Aceste deplasari pot fi la fel de
daunatoare.

O cutie de transport cu climatizare pasiva permite protejarea obiectelor sensibile fata de


variatiile higrometrice rapide si semnificative. O asemenea cutie de transport cuprinde o
invelitoare exterioara impermeabila, un strat de izolare si o invelitoare interioara permeabila la
vaporii de apa, care serveste drept tampon climatic. Pentru a creste stabilitatea higrometrica, se
adauga placi corect climatizate cu gel de siliciu.

LUMINA

Am observat in ce maniera lumina influenteaza conservarea cartilor si a documentelor;


este util sa se acorde o atentie deosebita acestui factor, cu atat mai mult cu cat controlul sau nu
prezinta in general probleme urgente de rezolvat.

Norme

Lumina vizibila

Iluminat

- depozite 50 lucsi

- salile de lectura 150-300 lucsi

- pentru restaurare 800-2000 lucsi

Spectrul luminos util pentru o reproducere optimala a culorilor se situeaza intre 380nm si
780nm. Radiatiile unei lungimi de unda mai scurta nu sunt de dorit, la fel ca si cantitati
importante de radiatii de lungimi de unda mai mare.

Razele ultraviolete
Pentru toate cazurile, maxim 75 de microwatt pe lumen (W/lm).

Iluminarea obiectelor de expozitie

Valorile maxime de iluminare recomandate pentru sursele de lumina care nu emit radiatii
mai mici de 400nm si care sa functioneze 3000 ore/an:

- manuscrise, miniaturi, timbre, desene, stampe, acuarele, matase: 50 lucsi

- tapiterii, picturi murale, piei vopsite, textile cu colorant stabil: 75lucsi

- picturi in ulei, piei naturale, lac, lemn natural, corn, fildes: 150 lucsi

piatra, metale, ceramica, minerale, sticle: -**

Expunerea luminoasa

Acest concept este important mai ales pentru muzeele in care obiectele sunt expuse in
mod permanent sau pentru perioade mai indelungate, dar poate fi folosit si in biblioteci si
depozite.

Prin inmultirea numarului de ore anuale de iluminat cu intensitatea iluminatului in lucsi


obtinem expunerea luminoasa anuala. De exemplu, un obiect care primeste 150 de lucsi timp de
3000 de ore pe an totalizeaza 450 klucsi/an (1 klucs = 1000 lucsi). Cu un iluminat de 500 lucsi,
aceasta cifra atinge 1500 klucsi/an.

Conform legii reciprocitatii, expunerea unui obiect la o cantitate de lumina data pentru un
timp dat are aceleasi consecinte, oricare ar fi marimea factorilor: astfel, un iluminat de 2000
lucsi timp de 10 minute (corespunzand nivelului luminos al vitrinei unui bijutier) echivaleaza cu
un iluminat de 50 lucsi timp de 7 ore.

Thomson recomanda o expunere maxima de 200 klucsi/an pentru obiectele sensibile.


Acest autor estimeaza cantitatea de lumina primita de un obiect situat in apropierea unei ferestre
la 13000 klucsi/an.

Fotografiile

Realizarea unei fotografii de calitate ridicata are nevoie de o cantitate importanta de


lumina. Flash-urile utilizate de fotografii profesionisti produc lumina prin descarcarea electrica
intr-un tub de sticla cu borosilicati de gaz xenon. Spectrul de emisie este foarte mare si cuprinde
o parte importanta de raze intre 240 si 380nm; dimpotriva, durata sa este foarte scurta si nu
produce practic incalzirea obiectului.

Utilizarea rara si prudenta a flash-ului nu pare sa fie periculoasa pentru conservarea


obiectului; se recomanda limitarea numarului de expuneri, atat cat este posibil. Dimpotriva,
lampile cu incandescenta utilizate pentru fotografie determina foarte repede incalzirea obiectului,
ceea ce poate fi periculos.

Masurarea

Cantitatea de lumina se masoara cu un luxmetru; se exprima in lucsi (lumen/m2);

Lumina UV se masoara cu un UV-metru; se exprima in W/lumen sau in W/m2.

Trecerea de la o unitate la alta se poate face conform urmatorului exemplu:

- cantitatea de lumina = a lux

- radiatia UV= b W/lumen

- radiatie in mw/m2= a lux x b W/lumen x 10-3.

Mijloace de control

Pentru a reduce degradarile datorate luminii, se pot lua doua masuri: diminuarea cantitatii
de lumina primita de un obiect si alegerea unei surse luminoase cu un spectru favorabil
conservarii.

Limitarea cantitatii de lumina

In principiu, depozitele, salile de conservare si de expunere nu au nevoie de lumina


naturala; aceasta este in schimb necesara in salile care sunt utilizate intensiv de catre
colaboratorii sau de utilizatorii institutiei. Cantitatea de lumina introdusa va fi adaptata functiei
localului.

Lumina naturala poate fi redusa de limitarea deschiderilor in peretii exteriori, cu storuri


sau perdele opace. Storurile trebuie plasate, pe cat posibil, in exteriorul ferestrelor, pentru a evita
incalzirea aerului intre fereastra si stor, ceea ce poate induce incalzirea si modificarea climatica
periodica in sali.

Dispunerea rafturilor trebuie realizata in functie de pozitia ferestrelor; prin dispunerea


perpendiculara cu ferestrele se evita ca obiectele depozitate sa primeasca cantitati excesive de
lumina, care la un metru de ferestre depaseste 10 milioane de lucsi/an. Cartile dispuse in
apropierea ferestrelor, de exemplu in zonele de liber acces ale unei biblioteci, ar trebui alese
printre cele destinate folosirii pe termen scurt sau mediu.

Lumina artificiala poate fi redusa daca se aleg doua surse luminoase adaptate activitatilor
exercitate in diverse sali; in depozite, este de dorit sa se mentina o iluminare foarte redusa in
orele cat muzeul este deschis, in combinatie cu alte surse de lumina mai puternice cuplate la un
aparat care limiteaza utilizarea la strictul necesar. In acest fel, este de asemenea posibil sa se
limiteze incalzirea produsa de sursele luminoase si care poate sa puna probleme de control
climatic in depozite foarte bine izolate.

Eliminarea razelor nocive

Partea de radiatii UV ale luminii naturale este foarte importanta; din acest motiv, lumina
naturala nu trebuie utilizata decat acolo unde este cu adevarat utila. In acest caz, aceasta poate fi
filtrata prin diverse metode.

Sticla obisnuita absoarbe lungimi de unda mai mici de 320nm, dar permite trecerea
radiatiilor UV cuprinse intre 320 si 380nm. Exista o sticla care filtreaza in mod eficient cu
substante care absorb razele UV. Exista multe tipuri de sticla sintetica cu aceasta proprietate, dar
sunt sensibile la stergere si se incarca electrostatic; este vorba de foi plastice acrilice sau de
policarbonati. Exista de asemenea lacuri sau filme filtrante care pot fi aplicate pe ferestre, insa
eficacitatea lor este limitata in timp iar curatirea sticlelor de la ferestre devine mai problematica
din cauza fragilitatii lor. Radiatiile nocive intre 320 si 380nm pot fi de asemenea absorbite daca
se reflecta lumina pe suprafete pictate cu alb de titaniu sau alb de zinc; aceasta metoda este foarte
eficienta si convenabila din punct de vedere financiar.

Lumina artificiala poate fi adaptata cu usurinta la exigentele conservarii. Pe de o parte,


este posibil sa se aleaga surse de lumina cu un spectru favorabil, iar, pe de alta parte, cantitatea
de lumina depinde de numarul si puterea lampilor. Metodele de corectare a spectrului sunt cele
citate in cazul luminii de zi.

Pe planul spectrului emis, becurile cu incandescenta ofera o lumina practic fara radiatii
mai mici de 400nm. Folosirea acestora este limitata de incalzirea puternica si de randamentul
scazut, in jur de 13lm/W, insa nu necesita utilizarea de filtre UV.

Lampile cu halogen nu se preteaza bine la utilizarea in locuri de conservare: spectrul lor


de emisie contine o cantitate mai importanta de raze UV, iar temperaturile atinse provoaca
probleme importante de incalzire. La nevoie, razele UV pot fi filtrate cu o sticla rezistenta la
caldura si care filtreaza lungimile de unda mai mici de 380nm.

Tuburile fluorescente au spectre de emisie foarte diverse; unele tuburi pot oferi un spectru
de emisie cu o parte redusa de raze UV. Pe deasupra, mai produc si o incalzire usoara si au un
randament bun. Informatiile privitoare la emisiile UV sunt foarte greu sau chiar imposibil de
obtinut de la fabricanti; masurarea directa pe un esantion ofera cele mai bune garantii;
dimpotriva, temperatura culorii, redarea culorilor si randamentul luminos sunt foarte bine
specificate.

Razele infrarosii (caldura) emise de sursele de lumina pot influenta in mod evident
temperatura incaperii si pot produce o incalzire semnificativa a unui obiect care primeste un
fascicul luminos intens.

Problemele climatice pot fi rezolvate prin limitarea cantitatii de lumina si prin alegerea
unei surse de lumina corespunzatoare. Incalzirea tipica a obiectelor intr-o situatie de expunere
poate fi limitata in acelasi fel; sa ne amintim ca incalzirea este legata la o sursa de lumina;
incalzirea provocata de un bec obisnuit este de aproximativ patru ori mai mare decat cel provocat
de o lampa fluorescenta. Daca este necesar, interpunerea unor filtre adecvate impiedica
transmisia razelor IR.

CALITATEA SI CIRCULATIA AERULUI

Praful

Prezenta prafului se datoreaza fie permeabilitatii cladirii, care permite patrunderea cu


usurinta a prafului din exterior, fie introducerii unor fonduri foarte murdare, al carui praf se
imprastie apoi peste tot. Daca cladirea este echipata cu un sistem de aerare fortata, prezenta
prafului indica functionarea insuficienta a filtrelor; este de dorit folosirea altor criterii in vederea
determinarii momentului in care inlocuirea filtrelor este indispensabila. Calitatea ferestrelor si a
usilor, obisnuintele personalului si ale utilizatorilor, existenta sau lipsa unei separari bine definita
intre zonele rezervate publicului, zonele administrative si depozite reprezinta factori cu o
influenta deosebita asupra nivelului de curatenie din salile de conservare.

Normele actuale recomanda utilizarea filtrelor cu o eficacitate de 80%, conform Testului


Eurovent 4/5.

Diametrul particulelor de praf din aerul exterior variaza intre 0,01m si 100 m. Filtrarea
completa, asa cum se aplica in unele laboratoare sau sali sterile, nu este posibila decat prin
aplicarea paralela a unor precautii importante pentru intrarea si iesirea persoanelor si a obiectelor,
si cu costuri ridicate. Aceste doua conditii nu sunt convenabile privitor la functionarea
bibliotecilor si a arhivelor.

Un filtru cu nivelul de eficacitate de 80%, conform Testului Eurovent 4/5, retine in


principiu 80% din praf odata cu trecerea aerului; in practica, aerul economisit de un aparat de
climatizare fiind in mare parte reciclat in interiorul unei cladiri si trecand de mai multe ori filtrul,
gradul de filtrare atinge in jur de 95%. Un filtru de acest tip este in general precedat de un filtru
mai gros, care retine particulele de marime mare.

Filtrele trebuie supravegheate si inlocuite in mod regulat pentru a le mentine eficacitatea.


Manevra de inlocuire este delicata, deoarece canalul de distribuire a aerului poate fi poluat cu
praful cazut din filtru; noul filtru trebuie instalat cu multa grija, deoarece pierderile de aer ii
diminueaza eficacitatea.

Peretii, solul si plafonul din salile de conservare trebuie acoperite cu materiale care retin
praful. Peretii din beton brut trebuie zugraviti astfel incat sa se evite imprastierea prafului din
beton, care este nociv pentru conservare din cauza alcalinitatii puternice.

Poluarea atmosferica

Poluarea atmosferica influenteaza starea de conservare a bunurilor culturale si a fost


dovedita de nenumarate studii. Normele de protectie a muncii stabilesc pragurile limita pentru
om a poluarii aerului. Asemenea cantitati de poluanti sunt cu siguranta foarte nocivi pe termen
lung pentru carti si documente.

Norme

Nivelul poluantilor in sali:

- dioxid de sulf maxim 10g/m3

- dioxid de azot maxim 10g/m3

- Ozon maxim 2g/m3 (urme)

Normele impotriva poluarii aerului stabilesc urmatoarele limite:

- dioxid de sulf:

- medie anuala maxim 30g/m3

- maxima zilnica 100g/m3

- dioxid de azot:

- medie anuala max. 30g/m3

- maxima zilnica 80g/m3

- ozon: varfuri maxim la 120g/m3

Metode de curatenie

Nu exista norme exacte in ceea ce priveste curatenia locurilor de conservare: un nivel de


curatenie ridicat este evident favorabil conservarii cartilor si documentelor de arhiva.

Mobilierul trebuie dispus astfel incat sa permita o curatenie buna peste tot, inclusiv sub
mobile si sub rafturi; se evita formarea unor colturi inaccesibile (de exemplu la incrucisarea
rafturilor la colturi) unde praful se poate aduna.

Curatirea solului si a suprafetelor libere se va realiza de preferinta cu o carpa usor


umezita; metodele de curatire aplicate in spitale, care evita pe cat posibil difuzarea prafului, pot
fi utilizate de asemenea in cadrul bibliotecilor si depozitelor de arhiva.

Curatarea rafturilor, a cutiilor si a cartilor se poate realiza cu un aspirator dotat cu o perie


subtire si cu un filtru absolut capabil sa filtreze particulele cu o dimensiune mai mare de 0,5
microni. De cativa ani, mai multi fabricanti de aspiratoare ofera pe piata asemenea filtre, fiind
direct integrate in aparate sau optionale. Curatirea rafturilor si a obiectelor este o operatie
delicata, deoarece partile fragile pot fi distruse cu usurinta; printr-o aspirare puternica, hartiile,
pieile, pergamentele si legaturile puternic deformate pot fi mutilate. Aceasta operatie trebuie
incredintata unor persoane pricepute si constiente de pericolul existent.

Introducerea in cladire a cartilor sau documentelor de arhiva care provin dintr-un loc de
conservare indoielnic reprezinta un pericol. In ceea ce priveste curatenia, aceste fonduri sunt
adesea pline de praf; nu trebuie niciodata transportate direct in salile de conservare.