Referenţi ştiinţifici: Prof.dr. Mărioara GODEANU Prof.dr.

Mircea VARVARA Traducere: Cristina IRIMIA Coperta: Marius Mariana Şolea Tehnoredactare: Atodiresei Elena Alexandrina

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
MUSTAŢĂ, GHEORGHE Decalog ecologic : poruncile ecologiei creştine sau poruncile divine interpretate ecologic / Gheorghe Mustaţă. - Cluj-Napoca : Clusium, 2005 ISBN 973-555-446-1 574:28

În

memoria

Părintelui

Ghelasie,

de

la

Mănăstirea Frăsinei, care a trăit ca un sfânt şi care m-a învăţat să preţuiesc viaţa şi să slăvesc natura.

2

Prefaţă De câtva timp, de când s-a observat că există enunţuri, sintagme ori termeni care îţi pot asigura o receptare favorabilă, predispoziţia că poţi să fii luat drept un onorabil preocupat de probleme complexe şi grave, în acelaşi timp, se asociază ecologia, chiar până la un refuz logic, cu varii domenii ale dobândirilor ştiinţifice. Cele mai multe sintagme-hibrid rezultate nu sunt nici măcar pe cale de a dobândi un suport în realitate. Această tentaţie, atinsă de superficialitate şi chiar de ridicol, o pun pe seama faptului că profanii ţin să construiască lingvistic exact ceea nu este în realitate, dintr-o epatare venită din complexe profesionale sau de imagine, demers infantil. Este adevărat că viaţa, desfăşurarea ei, cere interdependenţă, interferenţă între propriile sale componente şi nimic nu trece prin timp în izolare, dar logica umană, cât şi rigoarea unor formulări nu pot întrece sau modifica logica naturii. Creaţia, prin aspectul său evolutiv, presupune un stadiu anterior şi o urmare. În timpul terestru, de după creaţia primordială, nu există evoluţie din nimic, după cum nici creaţie fără urmare nu poate exista. Omul, mai mult decât oricare altă formă a vieţii, are la dispoziţie un întreg univers terestru de raportare, identificându-se tocmai cu opţiunile pe care le face. El este legat, dintr-un punct de plecare genetic şi până la un altul de natură spirituală, de apartenenţele şi de opţiunile sale. Tot aşa se întâmplă şi
3

naţionalitatea, cultura, proiectul, convingerile, mediul social şi mediul natural în care trăieşte. Superioritatea reală a indivizilor este determinată de eficienţa lor în aceste realităţi-concepte. Pentru majoritatea oamenilor, apartenenţele şi opţiunile sunt un confort. Exacerbarea lor, în schimb, de obicei maladivă, etnocentrică, efect, cel mai adesea, al unor frustrări şi complexe, poate să fie periculoasă pentru sănătatea trecerii timpului. Ecologizarea viitorului trebuie făcută prin ecologizarea celor care participă la acest viitor. Din alt punct de vedere, omul s-a îndepărtat prea mult de natură, această îndepărtare este aproape ca o desprindere, o îndepărtare de sine. Natura trebuia stăpânită, ea este un mediu al împlinirii umanului, al manifestării omului în deplinătatea puterii sale, însă omul, stăpânindu-o, nu şi-a păstrat-o sieşi, ca pe o podoabă, ca pe un dar, ci şi-a exercitat puterea asupra ei distructiv. Nevoia de a tranzacţiona şi de materializare a oportunităţilor de lângă el au făcut din natură, în mentalitatea sa consumistă nu un loc al vieţii, ci un loc de înavuţire. Egoismul s-a dovedit a fi mai puternic decât măsura şi inteligenţa. Datorită unei superficialităţi neînfrânte, cultivate chiar, şi dintr-un amor propriu, omul îşi exercită cunoaşterea prioritar asupra exteriorului său, înspre vecinătatea mai mult sau mai puţin îndepărtată, tot aşa cum tentaţia sa este să afle cât mai mult despre celălalt decât despre sine. Privirea spre exterior pare să fie un confort, pe când privirea către înăuntru doare. Despre stăpânirea alterităţii, fie ea individ, mediu de viaţă ori cosmos, ca şi în cazul cunoaşterii, putem spune că pare a fi
4

mai uşoară decât stăpânirea de sine. Şi, dacă toate aceste demersuri ale omului se pot realiza vremelnic, poate că natura, prin logica dominantă şi exactă a organizării ei, cu precădere internă, nu va permite o formă de stăpânire. Avantajele pe care le oferă această natură dinprejurul nostru trebuie să fie dobândite nu prin exercitarea tiranică a stăpânirii, fără măsură, afectând-o, ci, mai degrabă, prin colaborare. Altfel, natura, ca un înveliş de viaţă al omului, reacţionează, din simplul motiv că legile vieţii îi sunt încălcate. În natură există desfăşurările lui Dumnezeu, viaţa, în multele ei forme. Deşi apogeu şi perfecţiune ca realizare a lui Dumnezeu, omul nu se poate situa ca acţiune, despotic, deasupra naturii, a întregului lanţ biologic, dar, cu siguranţă, intenţia poate aduce distrugerea treptată a acestui cadru al existenţei sale. O deşertizare sufletească aduce după sine una a naturii… Omul este chemat la evoluţie de către divinitate, în latura ei ştiinţifică şi tehnică, posibilitatea evoluţiei spirituale existând deja în om. Natura, biologia din sine, trebuie stăpânită, pentru ca omul să poată realiza desprinderea de biologie, pentru a se îndumnezei. Natura însăşi se spiritualizează în omul întors spre Dumnezeu, iar în natura exterioară nu îşi mai găseşte nici o formă de ostilitate. Fiecare dintre noi suntem punţi, martori şi mărturisitori între natură şi Dumnezeu. Personal cred că dialogul lui Dumnezeu cu creaţia Sa este realizat prin om. Sfinţii nu sunt indivizi fără defecte, ci sunt oameni cu defecte înfrânte, oameni care au învins în ei o parte potrivnică a menirii lor, parte corespondentă răului dobândit de
5

afară. Ei s-au luptat cu patimile pentru întregul neîmpărţit al divinităţii din ei, lăsate ca promisiune. Ei s-au împotrivit la tot ceea ce ar fi adus vreo desprindere de nădejdea îndumnezeirii prin Iisus Hristos. Valabilitatea, justeţea şi pertinenţa premiselor de la care pleacă domnul profesor Gheorghe Mustaţă nu pot fi relativizate, procedeu confortabil (pe cale de a deveni o doctrină) al umanităţii, din simplul motiv că ele au fost instituite de către Dumnezeu. Interpretarea este personală, conformă unei experienţe intelectuale şi, de ce să nu o spunem, ştiinţifice, iar cele mai multe dintre afirmaţii sunt atât de simple, de adevărate, încât par evidente, nespectaculoase. Aşa se întâmplă cu mai tot ce ţine de Dumnezeu, este întruchipare a simplităţii, numai că omenirea, în parcursul şi evoluţia ei, se desprinde fragmentar de Dumnezeu şi îşi pierde, îşi uită adevărurile. Domnul profesor Gheorghe Mustaţă optează pentru o misiune dificilă – rostirea adevărurilor. Datorită acestora toate, lucrarea de faţă prilejuieşte bucuria unei mărturisiri, bucuria împărtăşirii unor adevăruri simple, uitate de către mulţi dintre noi printre adaptări şi copieri comportamentale, necomandate de către viaţă, ci numai de frivolitatea noastră. De câteva ori, am intuit (întrezărit ar fi fost mai pretenţios) că şansa omului de a se întoarce înspre sursa vieţii, implicit şi a sa, constă în cultivarea la extrem a cel puţin unei calităţi, care să fie dominantă, ca tentaţie şi manifestare, întregului complex psiho-comportamental.
6

În ceea ce îl priveşte pe Gheorghe Mustaţă, am constatat că dumnealui este cel mai cinstit om dintre cei întâlniţi, personal, în ce am trăit până acum şi poate din această cauză să-şi fi apropiat şi să i se fi dat bucuria mărturisirii lui Dumnezeu, a legării unui comportament de Poruncă. Posibil ca lucrarea de faţă să fie urmarea acestei bucurii a mărturisirii… Marius Marian Şolea

7

8

INTRODUCERE
Ecologia a fost fundamentată ca ştiinţă de către marele evoluţionist german Ernst Haeckel, de la Universitatea din Jena. Prin ecologie înţelegea ştiinţa care cercetează modul în care se autogospodăreşte natura, sau ştiinţa care studiază, pe de o parte, relaţiile dintre specii şi, pe de altă parte, relaţiile dintre acestea şi mediul lor de viaţă. Această ramură a ştiinţelor biologice s-a dezvoltat atât de puternic, mai ales în a doua jumătate a secolului XX, încât a devenit o ştiinţă de sinteză, independentă, care s-a diversificat nefiresc de mult. Se vorbeşte de Ecologie generală, Ecologie sistemică, Ecologia nivelelor supraindividuale, Ecologia plantelor, Ecologia animalelor, Ecologia socială, Ecologia somatică etc. În ultima vreme, a apărut ideea unei Ecologii religioase. Este drept că, în modul în care a fost lansată, probează unele conotaţii politice. Putem vorbi şi de o ecologie religioasă? De ce nu? Atât timp cât toate religiile propovăduiesc iubirea şi protecţia naturii, îi învaţă pe oameni să îngrijească plantele şi animalele, să nu ucidă, să nu fure şi să-şi iubească aproapele. Noi vorbim de o Ecologie creştină, poruncile divine din Referatul Biblic având
9

multiple învăţături de nuanţă ecologică. Trebuie doar să le descifrezi printre rânduri şi în spatele cuvintelor. Ecologia este ştiinţa care studiază modul în care se autogospodăreşte natura. Ce este însă natura? Natura este tot ceea ce există, de la înconjurimea imediată până la marginile infinite ale cosmosului. Planta nu depinde doar de apă şi de sol, ci, în primul rând, de Soare prin energia luminoasă şi căldură. Toate animalele de pe Terra depind de plante, care, din punct de vedere ecologic, sunt numite producători. Sunt cele mai importante organisme autotrofe, fotosintetizante. Cu ajutorul luminii solare ele transformă CO2, H2O şi sărurile minerale în substanţe organice de natură vegetală. Această substanţă este consumată de către animalele fitofage. Ele transformă substanţa organică de natură vegetală în substanţă organică de natură animală, care va fi consumată de către animalele carnivore. Animalele carnivore sunt de diferite grade până la carnivorele de vârf. În felul acesta, se stabilesc nesfârşitele relaţii trofice care pot fi ilustrate sub forma unor lanţuri trofice, reţele trofice sau piramide trofice. Trebuie să menţionăm că intră în joc şi organismele descompunătoare care descompun substanţa organică moartă până la substanţa minerală, asigurând un circuit continuu al substanţelor în natură, numit circuit geo-bio-chimic. Şi, astfel, tot ce este viu pe Terra formează aşa10

numita biosferă, iar aceasta, împreună cu substratul, formează ecosfera. Natura reprezintă un tot unitar, în care totul depinde de totul şi, aşa cum vom vedea, în natură nimic nu este în plus şi nu lipseşte nimic. Ce reprezintă natura din punct de vedere creştin? Natura reprezintă creaţia lui Dumnezeu. Iar creaţia reprezintă întruparea Logosului: Iisus Hristos, în iubirea sa faţă de Tatăl, S-a gândit să-i aducă, în dar, o lume creată din trupul său, iar în această lume să existe şi o făptură după chipul şi asemănarea Sa – omul. Omul încununează creaţia, fiind după chipul şi asemănarea lui Hristos. Creată de către Dumnezeu, natura se întoarce, prin om, către Dumnezeu. Protopărinţii noştri, Adam şi Eva, au încălcat, însă, interdicţia divină de a consuma din fructul oprit şi astfel s-a realizat ruptura dintre om şi Dumnezeu, prin căderea în păcat. Mântuirea de păcat, deci restaurarea omului, avea să fie realizată tot de către Iisus Hristos prin întruparea Sa din Sfânta Fecioară Maria şi prin jertfirea Sa pe Golgota, urmată de dumnezeiasca Înviere. Natura reprezintă creaţia, iar creaţia reprezintă întruparea trupului Fiului lui Dumnezeu şi asumarea ei de către acesta.
11

Omul, fiind purtătorul Chipului Fiului lui Dumnezeu, reprezintă regele creaţiei, iar întreaga natură tinde către umanizare. Pentru a cinsti întreaga creaţie şi pentru a putea ajunge în faţa lui Dumnezeu, omul trebuie să respecte poruncile divine, să depăşească păcatul protopărinţilor şi să evite, în existenţa sa, căderea în păcat. Cele zece porunci divine reprezintă principiile, legile după care omul trebuie să se călăuzească în viaţă. Amănunţind legile şi pătrunzând tâlcul lor, putem constata că multiple aspecte ţin de ecologie. De aceea vă propunem să urmărim în ce măsură poruncile divine pot fi interpretate ecologic. Ecologia a apărut, ca ştiinţă, din necesitatea cercetătorului de a înţelege modul în care natura se autogospodăreşte. Natura nu depinde de om, ci omul depinde de natură. Cu greu înţeleg, astăzi, unii dintre semenii noştri că omul este produsul naturii, fiind o parte componentă a sa. Omul nu se poate ridica deasupra naturii, dacă nu o cunoaşte cu adevărat şi, cu atât mai mult, nu o poate transforma, dacă nu-i înţelege pe deplin tainele structurii şi ale funcţionalităţii. Este adevărat că, în Referatul Biblic, în capitolul „Genesa” 1.27. acolo unde se prezintă facerea vieţuitoarelor pământului, se precizează că: „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.
12

1.28. Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ”. Deci, omul apare ca un rege al creaţiei. Ca un rege care poate să stăpânească Pământul cu toate vieţuitoarele de pe el. Se pare însă că, prin căderea în păcat, omul a deturnat noţiunea de stăpân. Un stăpân se îngrijeşte de supuşii săi, îi cunoaşte şi îi ajută atunci când se află în necaz. Pentru a stăpâni natura, omul trebuie să pornească de la cunoaşterea sa. Să-i cunoască structura şi funcţionalitatea, legile care o guvernează şi s-o poată cuprinde ca totalitate. În natură nu este nimic în plus şi nu lipseşte nimic. Nu există specii dăunătoare şi folositoare, plante bune şi buruieni. O astfel de împărţire o face omul în funcţie de interesele sale. În natură fiecare specie îşi are rolul său, bine precizat, iar speciile depind, în existenţa lor, unele de altele. Autogospodărirea naturii se bazează pe relaţiile dintre specii, pe de o parte, iar pe de altă parte, pe interrelaţiile dintre acestea şi mediul lor de viaţă. Deci, Ecologia este ştiinţa care studiază relaţiile dintre specii şi interacţiunea lor cu mediul. Aşa a gândi-o Ernst Haeckel, în 1969, atunci când a încercat s-o fundamenteze.
13

Ecologia ne invită la cunoaşterea naturii. Marii oameni de ştiinţă ai Renaşterii concepeau că Dumnezeu a făcut lumea şi că ei au misiunea de a descoperi planurile după care Dumnezeu a creat-o. În acest sens, Ecologia ar trebui să ne dezvăluie care sunt legile care guvernează natura şi care sunt tainele pe care le foloseşte în autogospodărirea sa. Şi trebuie să înţelegem că natura s-a autogospodărit, poate, mult mai bine până la apariţia omului. În creaţia divină omul a fost făcut ultimul, după toată lumea plantelor şi a animalelor. Evoluţioniştii consideră, de asemenea,că omul a apărut în ultima etapă a evoluţiei lumii vii. Dacă am compara timpul geologic trecut cu un an terestru, atunci am constata că viaţa a apărut, în primele sale manifestări, cu procariotele, cam pe la 1 Mai. Eucariotele şi-au făcut apariţia în jurul zilei de 1 august. Primele metazoare ar fi umplut Oceanul Planetar pe la sfârşitul lui noiembrie. Batracienii ar fi început să populeze mediul acvatic şi chiar să se aventureze pe uscat în primele zile ale lunii decembrie. Reptilele au trecut la cucerirea în totalitate a uscatului cam pe 8 decembrie. Se pare că primele mamifere ar fi apărut pe 12 decembrie, iar primele păsări s-au înălţat în eter pe 19 decembrie. Ramapithecus, forma de legătură dintre marile maimuţe
14

antropomorfe şi linia evolutivă care a conturat direcţia evolutivă a speciei umane, ar fi apărut pe data de 30 decembrie. Omul (Homo sapiens sapiens) a apărut cu cinci minute înainte de revelion, când natura era gătită şi pregătită pentru Marea Sărbătoare. Despre ce sărbătoare ar putea fi vorba? Pare a fi vorba despre Marea Sărbătoare a trecerii într-un Nou An Cosmic. Atenţie! Trecerea încă nu s-a realizat. Suntem în ultimele secunde ale Anului Cosmic. Am putea considera că această trecere în Noul An Cosmic ar coincide cu A Doua venire a lui Iisus Hristos. Deci, omul a apărut cu cinci minute înainte de revelion. Până la apariţia lui, natura s-a descurcat admirabil. S-a prezentat gătită, în toate splendorile sale, la întâmpinarea Marii Sărbători. Deşi primul an cosmic încă nu s-a terminat, prin activitatea sa omul a început să producă unele necazuri în natură. Dumnezeu, văzând aceasta, a încercat să-l tempereze pe om, să-i potolească pornirile şi să-l reintegreze în natură, prezentându-i, prin Moise, cele Zece Porunci Divine. Apoi Iisus, Mântuitorul, care s-a jertfit pentru restaurarea omului căzut în păcat, i-a adus porunci noi, cele ale iubirii lui Dumnezeu şi ale aproapelui său. Poruncile divine au, în esenţa lor, şi nesfârşite învăţăminte ecologice, pe care omul,
15

urmărindu-le, ar putea să se reintegreze în natură, pentru a o stăpâni în sensul divin al cuvântului. Poruncile ecologice sunt nesfârşit mai subtile şi nu le putem înţelege fără unele cunoştinţe de ecologie. De aceea, considerăm că nu ar fi lipsită de interes prezentarea unor cunoştinţe esenţiale de ecologie. Natura trebuie să fie înţeleasă ca un tot unitar, în care toate elementele depind, în existenţa lor, unele de altele. Fundamentată de Ernst Haeckel, Ecologia s-a conturat, treptat, devenind o ştiinţă bine organizată. Ea s-a întărit, însă, considerabil, prin aplicarea în studiul sistemelor naturale a teoriei sistemice a lui Ludwig von Bertalanffy. Conform acestei teorii, întreaga lume materială este organizată în sisteme. Un sistem reprezintă un ansamblu de elemente, asemănătoare sau diferite, aflate în interacţiune. După Ilia Prigogine, laureat al Premiului Nobel, sistemele pot fi: izolate, închise sau deschise. Sistemele biologice sunt, exclusiv, deschise. Ele au unele însuşiri proprii care le definesc: caracterul informaţional, caracterul istoric, integralitatea, echilibrul dinamic, existenţa programelor (pentru sine, inferioare şi superioare), autoreglarea, heterogenitatea etc. Lumea vie este organizată în sisteme, iar acestea au o complexitate diferită, putând fi integrate unele în altele. Un individ
16

poate fi format dintr-o ierarhie de sisteme biologice şi chiar nebiologice şi anume: biosfera cresc: biocenoze specii (populaţii) organisme complexitatea, mărimea unităţilor energetice, ordinea şi instabilitatea Creşte numărul unităţilor sisteme de organe organe ţesuturi celule organite macromolecule molecule atomi particule subatomice Ierarhia sistemelor biologice Noţiunea de sistem biologic este strâns legată de aceea de nivel. În ierarhia sistemelor biologice diferenţiem două categorii de nivele:
17

- nivele de integrare: - şirul ierarhic al sistemelor integrate în interiorul unui organism; reprezintă o ierarhie morfologică sau structurală, fără atributul universalităţii. Nu toate organismele au în structura lor ţesuturi, organe şi sisteme de organe. Unele organisme sunt unicelulare. - nivele de organizare: - reprezintă ansamblul de sisteme biologice echivalente, cu caracter de universalitate. Aici încadrăm indivizii, speciile (populaţiile), biocenozele şi biosfera. Se vorbeşte de un nivel individual şi de nivele supraindividuale. Nu poate exista materie vie în afara indivizilor biologici. Nu există indivizi biologici care să nu facă parte dintr-o specie, după cum nu există specie care să nu fie încadrată într-o biocenoză. Toate biocenozele dau naştere la ceea ce numim biosferă. Teoria sistemică ne dezvăluie faptul că, sistemele biologice sunt organizate într-o anumită ierarhie. Un sistem este format din mai multe subsisteme şi, la rândul său, face parte dintr-un sistem mai mare. MacMahon propune un model mai complex de ierarhie biologică (fig. 1)1. ____________________
1

Mariana Mustaţă, Gheorghe Mustaţă, 2003 – „Probleme de ecologie generală şi umană”, Ed. Univ. „Al.I. Cuza” Iaşi, p. 24

18

Fig. 1 Model de ierarhie biologică propus de MacMahon
19

Din această schemă propusă de MacMahon putem deduce că nici un individ nu poate trăi singur. El poate face parte dintr-un dem, care este cuprins într-o populaţie, integrată, la rândul său, întro biocenoză, care face parte din întregul viu al planetei - biosfera. Putem interpreta şi în alt mod această ierarhie; un individ face parte dintr-o specie, aceasta aparţine unui gen, care se încadrează într-o anumită familie şi ierarhia poate continua până la filum sau chiar până la regn. Analizând viul din punct de vedere ecologic, descoperim că este supus unor legi biologice specifice: 1. Unitatea organism-mediu. Pe toate nivelele de integrare ale lumii vii, viaţa este dependentă de mediu. Cu alte cuvinte, organismul şi biocenozele se acordează (adaptează) la caracteristicile mediului. Influenţele mediului pot fi surprinse în particularităţile structurale ale organismului dat. În acest sens deosebim aşa-numitele forme biotice, care reprezintă grupuri de organisme cu adaptări pregnante la caracteristicile mediului şi la economia naturii. 2. Principiul conexiunii directe şi inverse (feed-back). Caracterizează toate sistemele biologice, deoarece acestea sunt sisteme automate. Automatismul presupune existenţa conexiunii inverse (a feed-back-ului), fie că este vorba de individ sau de
20

subsistemele sale, sau de nivelele supraindividuale (specie, biocenoză, biosferă). 3. Legea factorilor limitanţi. Fiecare factor al mediului poate deveni limitativ atunci când depăşeşte valorile minime sau maxime între care oscilează. În unul şi acelaşi mediu existenţa unei specii depinde de oscilaţiile termice. Dacă valorile prea mici sau prea mari ale temperaturii pot depăşi rezistenţa speciei la acest factor, atunci ea poate fi eliminată din mediul respectiv. 4. Legea toleranţei (legea lui Shelford). Biomasa formată de o populaţie, sau de un complex de populaţii, depinde de un singur factor, de acela care se găseşte în concentraţii prea reduse sau prea ridicate. Valorile limite sunt numite valori pessimum. Amplitudinea variaţiilor poate fi o caracteristică a speciei, însă depăşirea acesteia determină ruperea sistemului. Glicemia poate oscila, în organismul omului, între 70120 mg%, însă variaţia peste aceste limite determină efecte grave, care necesită intervenţii medicale rapide. Viaţa trebuie să fie înţeleasă ca un fenomen cosmic unitar. Viul formează o unitate în întregul său, dar şi o unitate cu mediul de viaţă. Înţelegerea biosferei ca un tot unitar este esenţială în ceea ce priveşte intervenţia omului în natură. Nu poţi să acţionezi, la scară largă, într-o anumită zonă a Terrei, fără să afectezi întregul pe care-l
21

formează biosfera. Defrişările masive din „Oceanul” verde al Amazonului vor avea efecte la scară mare asupra vieţii pe Terra. Dacă viul de pe Terra formează ceea ce numim biosfera, atunci aceasta, împreună cu mediul său, formează aşa-numita ecosferă. Aşa cum biocenoza formează împreună cu biotopul pe care se găseşte o unitate, numită ecosistem, tot aşa şi biosfera formează, împreună cu mediul său de viaţă, un tot unitar, numit ecosferă. Dacă biosfera reprezintă componenta vie a planetei Terra, substratul abiotic constituie toposfera. Prin toposferă trebuie să înţelegem atmosfera, hidrosfera şi litosfera. Legând viaţa de mediul său, vom înţelege că întregul pe care-l formează, adică ecosfera, este supus unor legi perfecte şi rigide. Înţelegerea acestor legi poate constitui un suport al activităţilor omului în natură. Legile ecosferei, formulate de B. Commoner (1972), trebuie să funcţioneze ca adevărate porunci ecologice. Aceste legi trebuie să fie bine înţelese şi să fie aplicate cu sfinţenie în comportamentul nostru în natură. Legea „toate sunt legate de toate”, numită şi „legea conexiunii sau unităţii dintre elementele unui sistem biologic”2, ______________________
2

Commoner B., 1980, Cerul care se închide, Ed. Politică, Bucureşti 22

ne învaţă că în natură nu este nimic în plus şi că nu lipseşte nimic şi că nimeni nu trăieşte singur. Între sistemele vii există un schimb permanent de informaţie, de materie şi de energie. Natura reprezintă un tot unitar, structural şi funcţional. Aceasta înseamnă că noi, în existenţa noastră, depindem de cei din jurul nostru, de înconjurimea imediată, dar şi de influenţele oceanului cosmic. Noi suntem legaţi, în existenţa noastră, de semenii noştri, de comunitatea din care facem parte şi de întreaga natură în care trăim. Legea „totul trebuie să (se) ducă undeva” ne probează faptul că, din natură nu dispare nimic, ci se realizează un circuit biogeo-chimic, prin care substanţele sunt reluate în multiple circuite. Putem înţelege şi urmări, cu adevărat, aceste circuite bio-geochimice numai considerând ecosfera ca un tot unitar. Circulaţia substanţelor se poate urmări la nivel planetar. Ca să înţelegem aceasta este suficient să precizăm că omul a folosit DDT-ul pentru combaterea unor insecte dăunătoare, reuşind, în mare măsură, să asigure eliminarea unor dăunători şi obţinerea unor sporuri considerabile în unele producţii agricole. Numai că, DDT-ul are o mare persistenţă în natură (perioada de înjumătăţire fiind de 30 de ani) şi o circulaţie pe aceeaşi măsură. A fost găsit DDT în substanţele adipoase ale pinguinilor din Antarctica. Iată ce înseamnă că „totul trebuie să (se) ducă undeva”. Putem interpreta şi în acest
23

sens această lege, aşa că omul nu poate şi nu trebuie să acţioneze oricum în natură. Această lege reprezintă o aplicare în ecologie a legii I-a a termodinamicii, care postulează faptul că materia este indestructibilă. Atomii din sol pot trece în corpul unei plante, formând materie organică de natură vegetală. Planta este consumată de un animal fitofag, iar atomii respectivi trec într-o substanţă organică de natură animală. De aici pot circula şi prin alte animale carnivore (răpitoare) sau pot ajunge din nou în ţărâna pământului, sub acţiunea microorganismelor descompunătoare, reluând circuitul bio-geo-chimic. Legea „natura se pricepe cel mai bine” ne învaţă că în natură nu poţi interveni dacă nu o cunoşti cu adevărat. Orice intervenţie majoră a omului într-un sistem natural, poate deveni nocivă pentru sistemul respectiv. Anticipam faptul că natura este inteligent structurată. Totul este perfect şi funcţionează după legi rigide şi exacte. Vom proba că, fără înţelegerea exactă a structurii şi funcţionalităţii naturii, intervenţiile noastre sunt oarbe şi dăunătoare. Se vorbeşte, cu oarecare emfază, de reducerea sau de restructurarea ecosistemelor deteriorate de om. Este o falsă prezentare. Reconstrucţia unui sistem nu se poate realiza, deoarece nu putem recupera unele verigi distruse. Se poate realiza o refolosire eficientă
24

a unor ecosisteme deteriorate, nu însă, aşa cum se pretinde, o refacere a lor. Pretenţia unor „mari oameni de ştiinţă”, de a corecta natura, de a o transforma şi a o face mai funcţională este o ambiţie deşartă a unor oameni care n-au înţeles încă faptul că natura se pricepe cel mai bine. Legea „nimic nu se capătă pe degeaba” subliniază faptul că exploatarea ecosferei, sau a unor ecosisteme, fără o restituire a componentelor extrase, duce la dezorganizarea sistemului. Aşa-zisa exploatare a naturii nu poate fi făcută fără a porni de la cunoaşterea exactă a acesteia. Aceasta este legea care este cel mai des încălcată de om; de omul de rând, de comunităţile umane şi chiar de către unele state. Neglijarea acestei legi sau subestimarea ei a dus la apariţia crizei din zilele noastre. Se vorbeşte acum, foarte mult, de o dezvoltare durabilă a societăţii umane. Dezvoltarea durabilă înseamnă asigurarea unor condiţii normale de viaţă nu doar pentru generaţiile actuale, ci şi pentru cele viitoare.

25

* * *

Unitatea dintre organisme şi mediul lor de viaţă reprezintă o lege a naturii. Să ne gândim la vietăţile care trăiesc în pustiuri. Indiferent de zona geografică, toate au adaptări asemănătoare. Nu vom confunda niciodată animalele din zona polară cu cele de la tropice, sau animalele din taiga cu cele din pădurile virgine ale Amazoniei. Prin biocenoză înţelegem totalitatea speciilor de pe un anumit areal (biotop). Când spunem totalitatea speciilor, nu trebuie să ne gândim la o sumă de specii, ci la un complex de specii, care depind, în existenţa lor, unele de altele şi toate de mediul pe care îl populează – biotopul. Unitatea pe care o formează biocenoza cu biotopul său poartă numele de ecosistem. complex de Unitatea dintre un biocenoze asemănătoare şi mediul lor de viaţă

formează un biom. Biomul pădurilor de conifere din Europa şi Asia, biomul tundrei etc. Vorbim de nenumăratele sfere ale Terrei: litosfera, hidrosfera, atmosfera, dar şi de biosferă, ecosferă, noosferă, semiosferă etc. Biosfera înseamnă sfera de viaţă care acoperă Pământul. Pe Pământ viaţa este răspândită pretutindeni, de la
26

pustiurile cele mai aride, până la zonele cele mai îngheţate. Este ca şi cum Pământul ar fi îmbrăcat cu o piele vie, mai mult sau mai puţin grosieră în unele zone. Viaţa este răspândită pretutindeni, chiar şi în geizerele cele mai fierbinţi şi în lacurile superhaline. Ecosfera este unitatea dintre biosferă şi substratul său. Noosfera este sfera de inteligenţă care acoperă Pământul. Vorbeam de planeta Terra de dinainte de apariţia omului. Dacă ar fi să comparăm Terra, în aspectul său general, înainte şi după apariţia omului, ce am putea observa? Ar trebui să sesizăm intervenţia omului în natură, să punem în evidenţă apariţia artefactului, a elementelor nenaturale, care sunt rezultatul activităţii umane. Manifestarea pe Terra a geniului uman, reprezentat de construcţiile sale, de schimbarea aspectului unor mari regiuni, devenite zone agricole, dar şi a unor cicatrici hidoase determinate de pornirile sale războinice, de nepriceperea sau de egoismul său. Ca să înţelegem mai bine ce este noosfera, să-l urmărim pe celebrul om de ştiinţă şi preot al bisericii creştine, Pierre Teilhard de Chardin, care spune că: „O dată cu apariţia speciei Homo sapiens sapiens pe Pământ s-a produs un salt pe care evoluţia biologică nu-l cunoscuse încă. A apărut un magnific proces
27

de sublimare, care este saltul instinctului la gândire. Este vorba, deci, de Umanizare. Umanizarea este, într-un sens mai larg, spiritualizarea filogenetică progresivă, în Civilizaţia umană, a tuturor forţelor conţinute în Animalitate”.3 Urmărind fenomenele evolutive de pe Terra, trebuie să cuprindem întregul, adică întregul Cosmos, deoarece planeta noastră nu poate fi un sistem izolat, ci se găseşte în interacţiune cu toate sistemele cosmice. Nu ne vom opri doar la evoluţia biologică a Pământului, la transformarea somatică a organismelor, ci şi la o evoluţie a psihicului, o evoluţie a gândirii care, pornind de la rudimentele gândirii animale, ajunge la paroxism la om. După cum afirma Teilhard de Chardin: „Psihogeneza ne-a condus până la om. Ea dispare acum, preluată şi absorbită de o funcţie mai înaltă: naşterea mai întâi, apoi, ulterior, toate dezvoltările Spiritului - Noogeneza. Când, pentru prima oară, într-o fiinţă vie instinctul s-a zărit ca în propria lui oglindă, Lumea întreagă a făcut un pas”.4 Noosfera reprezintă o sferă nouă a Pământului, în care _______________________________
3 4

Pierre Teilhard de Chardin, 1997, „Fenomenul uman”, Ed. Axion, p. 160 Ibidem, p. 160 28

vedem cum rostul gânditor apărut la sfârşitul Terţiarului, se etalează de atunci peste lumea plantelor şi a animalelor, în afara şi deasupra biosferei. Noosfera este, deci, sfera inteligenţei, este spiritualitatea prin care Viaţa intră în comuniune cu Spiritul Universal. Coroana noosferei este alcătuită din cele mai preţioase giuvaeruri ale gândirii umane. Noosfera nu este doar o iluzie ci o realitate cosmică. Aceasta deoarece, prin iradierea propriei sale conştiinţe, omul se ridică din natura anonimă şi creşte, prin educaţie, înălţându-se spiritual, graţie activităţii sale. Omul nu se poate ridica, însă, decât în mijlocul oamenilor, în societatea umană. Acumulările gândirii sale divin istorice şi îşi pun amprenta nu doar asupra fiinţelor umane, ci şi asupra întregii naturi. Apariţia noosferei este o încununare a evoluţiei biologice, care, prin om, a ajuns să-şi cunoască propria interioritate. Germenii noosferei au prins contur rapid, s-au dezvoltat, înfingând cu tărie rădăcinile Arborelui Vieţii în sferele Pământului şi înălţându-se, prin tulpină şi prin ramuri, către sferele cele mai înalte, unde a înflorit şi a început să rodească spiritul uman. Totul este ca roadele noosferei să fie sănătoase, ca unele fructe să nu fie frumoase doar la suprafaţă, iar în interior să fie putrede, adică produsele umane să nu fie afectate de orgolii şi de nesăbuinţă şi, în
29

loc să lumineze ca un nimb globul planetei, să-l păteze prin unele acţiuni distructive şi nesăbuite. Noosfera înseamnă inteligenţa umană reflectată de scoarţa Pământului. Din cosmos poţi surprinde conturul zidului chinezesc, poţi desluşi construcţiile marilor metropole şi paleta de culori a fermelor agricole, dar poţi urmări şi petele de lumină şi ciupercile produse de exploziile armelor nucleare, poţi depista şi eutrofizarea apelor, determinată de procesul de poluare, care se manifestă prin fenomenul de „înflorire” a apelor, precum şi petele de petrol de pe întinsul oceanelor. Omul ar fi apărut cu cinci minute înainte de Marea Sărbătoare a Cosmosului. Pare incredibil cât de rapid a trecut timpul de la momentul în care omul, deschizând pentru prima dată ochii minţii, a văzut lumina şi elementele naturii năpustindu-se asupra sa, din momentul în care lumea nu depăşea îngrădirile colibei sau ale cercului familial, până în momentul în care, depăşind înconjurimea imediată, a început să-şi lărgească orizontul cunoaşterii şi să se înalţe în tăriile cosmosului, privind Pământul de la înălţimi ameţitoare. Numai că, în trecerea sa rapidă către culmile civilizaţiei, a produs, adesea, în urma sa, dezastre monstruoase. Omul a învăţat să se înalţe, dar nu a învăţat să respecte natura. S-a ridicat din
30

mijlocul naturii, a ţintit către înălţimi fizice şi spirituale, dar nu a învăţat să cunoască cu adevărat natura şi s-o preţuiască. Nu a înţeles poruncile naturii, aşa cum, adesea, unii dintre semenii noştri nu vor să ţină cont nici de poruncile divine înscrise în Tablele Legii. Poruncile divine înseamnă mai mult decât disciplinarea comportamentului omului faţă de semenii săi şi faţă de Dumnezeu, înseamnă şi controlul acţiunii sale faţă de natură. Încercăm să desprindem poruncile ecologice din poruncile divine înscrise în Tablele Legii. Aceste porunci trebuie să călăuzească paşii omului în natură.

31

1. Natura este unitară, perfectă şi inextricabilă: să nu o modifici după placul sau interesul tău imediat! În natură toate sunt legate de toate Natura se comportă ca un tot unitar în care totul depinde de totul. Ca biolog, am învăţat că, în natură, nu este nimic în plus şi nu lipseşte nimic. Omul, fiind un produs şi o componentă a naturii, trebuie să trăiască în armonie cu natura, adică trebuie să-şi acordeze interesele cu cele ale naturii. Nu poţi păzi, cu sfinţenie, acest deziderat, dacă nu înţelegi, cu adevărat, care sunt interesele naturii. Ştiinţa care ne poate dezvălui care sunt interesele naturii este Ecologia. Ea ne învaţă să înţelegem cum reuşeşte natura să se autogospodărească, să diferenţiem interesele omului de cele ale naturii. În natură nu există animale dăunătoare şi folositoare, plante bune şi buruieni. Fiecare specie îşi are „raţiunea” sa în natură, rolul său bine conturat. Noi nu cunoaştem decât foarte puţine specii şi le cunoaştem numai datorită interesului nostru. Şi nu este vorba numai de specii, ci şi de nivelele de organizare superioare: biocenoze şi biosferă. Într-o biocenoză, toate speciile depind, în existenţa lor, unele de altele, după cum şi biocenozele sunt influenţate de biocenozele din jur. Fără a cunoaşte structura şi funcţionalitatea biocenozelor, nu ar trebui să ne permitem să acţionăm ţinând cont numai
32

de

câştigul nostru,

în

detrimentul

naturii.

puteţi imagina

Terra fără „Oceanul” verde al Amazonului? Cum s-ar desfăşura viaţa pe planetă dacă în locul acestor păduri nesfârşite s-ar instala un deşert? Ce s-ar întâmpla pe Terra dacă nivelul oceanului mondial ar creşte cu 25-30 m, prin topirea calotelor glaciare? Ce se va întâmpla cu oamenii dacă vor continua, în inconştienţa lor, să distrugă mai departe ecranul de ozon care ne protejează de tăria radiaţiilor ultraviolete şi a celor cosmice? Dar numai oamenii ar avea de suferit? Avem dreptul de a transforma natura? Avem capacitatea de a crea o altă natură, mai bună pentru noi, mai primitoare? A încerca să creezi o altă natură este echivalent cu a-ţi face alţi dumnezei. Să nu încerci să-ţi faci altă natură, deci să nu-ţi faci alţi dumnezei! Natura este creaţia lui Dumnezeu, este trupul Cuvântului întrupat. Eu sunt natura din care ai apărut: nu-ţi căuta altă natură şi nici nu-ţi altera natura în funcţie de interesele proprii, chiar dacă, în gândirea ta, crezi că ai înţeles toate subtilităţile proceselor naturale. Adevărul absolut nu poate fi atins, deocamdată, de fiinţele muritoare.
33

Prin natură, trebuie să înţelegem întregul Cosmos, care are o structură armonioasă, inteligentă şi funcţionează ca un tot unitar. În natură, nu este nimic în plus şi nu lipseşte nimic, însă totul depinde de totul . Natura şi omul fac parte din planul lui Dumnezeu, iar acest plan este hristificat. Numai urmând acest plan ne înscriem, pe deplin, în mişcarea eliberatoare a voinţei lui Dumnezeu. Pentru Părinţii Bisericii Ortodoxe, natura este omul-chip al lui Dumnezeu. În devenirea sa, întreaga natură tinde către om şi, prin om, se înalţă la întâlnirea cu Dumnezeu. Ce este natura? Natura este Creaţia. Iar Creaţia este de origine Divină, nu de Natură Divină. După cum ne învaţă Părintele Ghelasie, Creaţia are o înrudire cu divinul, deoarece Fiul lui Dumnezeu, Care este de natură Divină, creează un chip de Fiu de Creaţie, căruia îi dăruieşte Chipul Său. Şi Fiul lui Dumnezeu se Întrupează în Creaţie (Întruparea Hristică). Este o Întrupare Precosmică, deoarece porneşte de la Voinţa Divină de a realiza inclusiv o Lume de Creaţie. Părintele Ghelasie caută să ne convingă de faptul că toată creaţia este înfăptuită de către Dumnezeu Cuvântul. Fiul lui Dumnezeu S-a gândit la un act de creaţie, prin care să Zidească o lume, în care să fie şi un Chip de creaţie, care să fie asumat de el. Cu alte cuvinte, Hristos, Fiul lui Dumnezeu s-a gândit la conceperea
34

unei creaţii pe care s-o aducă, în dar, Părintelui Său, creaţie în care, alături de o lume complexă de făpturi, să fie şi o făptură cu chipul Său, chip pe care şi-l asumă. Venind în faţa lui Dumnezeu Tatăl şi aducându-i darul Iubiri, Hristos îi prezintă Cartea Vieţii, care reprezintă Taina Întrupării precosmice, Taina Precreaţiei. Memorialul Trupului Precosmic se găseşte în Cartea Vieţii. Urmează Facerea. Totul fiind pregătit, Dumnezeu Creează Lumea de-a gata, ca Sămânţa-Trup, pe care o seamănă în Ogorul Cosmic, care este Trupul Lumii, la rândul său acesta fiind Trupul lui Hristos.5 Urmând pe părinţii Gheorghe Ghelasie şi André Scrima, înţelegem că natura (întreaga creaţie) nu reprezintă alt scop decât umanizarea întregului cosmos şi că această umanizare s-a realizat prin Hristos, adică prin mântuirea, prin Hristos, a cosmosului. După cum afirma André Scrima, „Natura, pentru Părinţii răsăriteni, este omul-chip al lui Dumnezeu, adică natura abstractă a teologilor occidentali împreună cu darurile peternaturale6. ____________________
5

Gh. Ghelasie, 2000 – Hristos, trupul Lumii şi al Veşniciei (Despre reîntrupare şi reincarnare). Col. Isihasm 6 André Scrima, 2004 – Duhul Sfânt şi Unitatea Bisericii. Jurnal de Conciliu. Edit. Anastasia, p. 56 35

Natura este adusă, prin om, la întâlnirea cu Dumnezeu. Simt o bucurie interioară deosebită acum, când constat că gândirea Părintelui Ghelasie, profund canalizată pe această direcţie, ne-a oferit, în dar, natura ca produs al creaţiei. Omul a primit în dar Chipul lui Dumnezeu, iar prin om, întreaga natură poartă acest chip. Omul este, de la început, orientat către Dumnezeu şi, chiar dacă păcatul originar a blocat calea către Dumnezeu, Hristos a realizat mântuirea, asigurând restaurarea omului. Asta înseamnă că, dacă prima fiinţă era adamică, deci omenească, după venirea lui Hristos şi mai ales după învierea Sa, omul a pătruns într-o lume hristică. Atenţie însă! Împreună cu Hristos, a înviat întreaga creaţie, întreaga natură. Prin învierea Sa, Natura a căpătat alte dimensiuni, este eliberată, „iar înăuntrul acestei naturi, fiecare fiinţă umană este o persoană în Duh”.7 André Scrima surprinde o nestemată a gândirii Părinţilor răsăriteni şi anume aceea că „a urma natura înseamnă a merge pe direcţia harului, a reface chipul dumnezeiesc.”8

__________________________
7

Andre Scrima, 2004 – Duhul Sfânt şi Unitatea Bisericii. Jurnal de Conciliu. Edit. Anastasia, p. 49 8 Idem, p. 57 36

Ce este omul, ca să te edifici asupra misiuni sale cosmice? Omul este purtătorul Chipului Fiului lui Dumnezeu. Să nu uităm, însă, că Dumnezeu îşi revelează Chipul în Fiul Său: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (In. 14, 9). După cum afirma Părintele André Scrima, doar Duhul Sfânt îl poate revela pe Fiul, aşa cum Fiul Îl revelează pe Tatăl.9 Fiind vorba de Sfânta Treime, ne punem fireasca întrebare: dar pe Sfântul Duh cine Îl revelează? Duhul Sfânt nu poate fi revelat decât de „pleroma”, adică plenitudinea Bisericii. de Sau, după cum ne explică Părintele

André Scrima: „Chipul Duhului nu este o altă persoană dumnezeiască, ci persoana umană îndumnezeită”.10 Prin asta trebuie să înţelegem că fiecare fiinţă umană este o persoană în duh, că „fiecare persoană umană, fiind o unitate în Duhul, este înzestrată cu harismele sale personale, cu destinul său propriu şi de neînlocuit, care sunt încă deschise spre ceilalţi, în comuniune şi nu închise în ele însele”.11 Deci fiecare fiinţă este o persoană bine definită, care se împlineşte în comuniune cu celelalte fiinţe, dar care este liberă şi __________________________
Idem, p. 48 Idem, p. 48 11 Andre Scrima, 2004 – Duhul Sfânt şi Unitatea Bisericii. Jurnal de Conciliu. Edit. Anastasia, p. 49
10 9

37

deschisă, în raport cu celelalte persoane, cu întregul pe care îl formează natura, astfel că o fiinţă nu reprezintă un număr oarecare, fără valoare, care poate fi schimbat oricând. Natura nu trebuie să fie considerată numai ca o restituire a energiei mântuitoare a lui Hristos cel Înviat către întreaga umanitate, ci şi ca o asumare a fiecărei persoane în Hristos, potrivit personalităţii şi slujirii fiecăruia, precum şi propriilor sale harisme. Omul este o parte a naturii, este partea cea mai înaltă, deoarece este purtătorul Chipului Fiului lui Dumnezeu. Prin om, natura întreagă este umanizată şi adusă în faţa lui Dumnezeu. Numai astfel poţi înţelege această poruncă şi nu trebuie să-ţi faci alţi Dumnezei, fiindcă îţi pierzi posibilitatea de îndumnezeire.

38

2. Fiecare fiinţă îşi are structura şi chipul său în funcţie de specie, de menirea şi de locul acesteia în natură: nu încerca să-ţi modifici chipul în funcţie de modă şi nici nu-ţi crea idoli cărora să li te închini! Ca biologi, vorbim de unitatea şi de diversitatea lumii vii, sau, mai curând, de unitatea în diversitate a acesteia. Teoria sistemică a descoperit faptul că o caracteristică a sistemelor materiale este heterogenitatea lor. Cu cât sistemele sunt mai heterogene, cu atât integralitea lor este mai puternică. Nu ne putem imagina o specie formată din indivizi absolut asemănători. Indivizii diferă între ei, având, totuşi, acelaşi chip. Chipul de albină este reprezentat atât de lucrătoare cât şi de matcă. Dacă o lucrătoare s-ar deghiza în matcă, nu ar realiza decât o falsă asemănare. Atât lucrătoarea cât şi matca au funcţii importante în stup. Stupul nu poate să se manifeste, ca unitate funcţională, fără matcă (regină) şi, cu atât mai mult, fără lucrătoare. La termite, castele sunt şi mai mult diferenţiate, însă termitiera funcţionează ca un întreg numai şi numai în prezenţa tuturor castelor. Homo sapiens este, conform Referatului Biblic, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă că toţi oamenii sunt la fel, că sunt identici. Există o multitudine de rase, care diferenţiază oamenii între ei, şi nu doar după culoare ci şi după anumite
39

conformaţii somatice evidente. Frumuseţea fiecărei rase reprezintă ceva propriu, ceva particular, care intră în chipul de om. A încerca să-ţi modifici aspectul şi să te asemeni altei rase este un non sens. Poţi să te bronzezi până la refuz, datorită razelor ultraviolete şi să capeţi aspectul de abanos dacă îţi place, dar gândeşte-te, totuşi, şi la sănătate! S-ar putea să ţi-o pui în pericol. Ţi se par buzele groase mai senzuale şi mult mai frumoase? Le poţi mări cu silicon. Nu încerca însă a-ţi face chip cioplit, fără să ţii seama de consecinţe. Este ca şi cum ţi-ai făuri idoli pe care să-i preamăreşti şi să te închini lor. Să nu-ţi faci chip cioplit! Sensul teologic al acestei porunci îndeamnă spre reţinere, în ceea ce priveşte căutarea unui alt Dumnezeu. Putem surprinde diferite aspecte impuse de această poruncă. În evoluţia sa, psiho-culturală, omul consideră că s-a îndumnezeit, că ar fi descoperit unele calităţi caracteristice condiţiei sale, pe care le-a înălţat către divin. A transferat către această himeră toate însemnele puterii, ale cinstei şi corectitudinii, ale înţelegerii puterii de judecată, ale echilibrului şi moralei, ale bunătăţii şi milosteniei, ale judecătorului imparţial şi făcătorului de pace, ale tatălui apărător şi ale mamei ocrotitoare, ale iubirii naturii şi a semenilor, creându-şi
40

un Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa, tocmai contrariul învăţăturilor din referatul Biblic. La o anumită etapă a evoluţiei sale, omul s-ar fi îndumnezeit. Şi unii, în naivitatea şi grandomania lor, hrănite de vanitate, narcisism şi sete de putere, chiar se proclamă zei. Şi chiar sunt crezuţi de aceia care le hrănesc orgoliile şi le înalţă osanale, idolatrizându-i. E plină lumea de chipuri cioplite, de falşi zei, de creatori de noi religii, de prooroci ai ambiţiilor deşarte, idoli ai unor curente şi domenii artistice de ambasadori ai satanei care „oferă” bunăstarea, mântuirea şi pacea lumii… Pericolul nu vine numai din afară, ci chiar şi din lăuntrul structurilor religioase. Altfel nu ne-am explica apariţia atâtor şi atâtor secte religioase, care mai de care mai ademenitoare şi mai „salvatoare” şi a multor „paranormali” izbăvitori! Acesta este un aspect al respectivei porunci. Sunt însă multe altele tot atât de importante. Să nu-ţi faci chip cioplit! Sensul ecologic al acestei porunci poate surprinde o paletă largă de aspecte. Noi suntem fiinţe ecologice. Asimilăm elemente din mediu, le prelucrăm, le metamorfozăm în fel şi chip, sau le trecem în consum, eliminând unele produse ale dezasimilaţiei. Nu este exclus ca unele organe să
41

se uzeze mai rapid şi să cedeze. Lăsăm la o parte faptul că fiinţele vii sunt nişte structuri care au capacitatea de autoreparaţie. Ce putem face? Cum putem salva întregul fiinţei noastre, pus în pericol de uzura nefericită şi prematură a unui organ putea înlocui? Cu siguranţă că da. S-a ajuns şi la alte performanţe în evoluţia medicinei. Putem realiza transplantul unui organ, sau putem apela la organe artificiale. În organismul uman, doar ficatul poate regenera. Acest organ poate fi tăiat şi o parte poate fi grefată unui semen de-al nostru, compatibil cu noi. În corpul fiecăruia, ficatul se va reface. Transplantul de inimă a devenit comun, la fel cel de rinichi. Ne vom aştepta şi la alte tipuri de transplanturi. Putem vorbi aici de ceea ce numim un chip cioplit? Desigur că nu. În primul rând, nu este vorba de o transformare vicioasă a organismului, de o corecţie impusă de ambiţii narcisiste, ci de o reparaţie funcţională a corpului, bine realizată. Poţi purta organe artificiale pentru prelungirea vieţii, poţi face diverse tipuri de transplanturi, dacă prin acestea îţi asiguri un plus de longevitate, însă până unde poţi merge? Până la ciborgi?! Poţi vorbi, în această situaţie, de ceea ce numim un chip cioplit? Considerăm că nu. Este doar o folosire mai mult sau mai puţin
42

sau

chiar

de

nereuşita edificare a acestuia, în etapa organogenezei? L-am

fericită a progreselor medicinei. Literatura de anticipaţie ne-a oferit deja imaginea aşa-numiţilor ciborgi. Ce este atunci în neregulă? Ce te poate îndemna să-ţi faci un chip cioplit? Ne gândim aici la aşa-numitele operaţii estetice. Să nu fim greşit înţeleşi. Şi acestea îşi pot avea rolul lor. Desigur că poţi realiza o operaţie estetică pentru a corecta o monstruozitate somatică naturală. Poţi retuşa o „buză de iepure”, poţi corecta un nas deformat ca urmare a unui accident, sau chiar cu o conformaţie naturală hidoasă. Acestea sunt corecţii artificiale ale unor malformaţii congenitale şi pot fi benefice. Cum vom putea interpreta însă unele intervenţii antinaturale? Îţi poţi face chip cioplit prin injectarea de silicon în sâni, în fese, în buze etc., pentru a arăta mai sexi. Astfel de intervenţii pot intra în sfera celor menite să conducă la obţinerea unui chip cioplit. Desigur că unele retuşuri menite să îndepărteze amprenta anilor, pot fi binevenite, atât timp cât nu afectează sănătatea. A-ţi schimba însă fizionomia cu orice preţ, a-ţi modela corpul în funcţie de capriciile modei, înseamnă a vicia natura şi a-ţi face chip cioplit. Orbiţi doar de frumuseţea fizică, unii dintre semenii noştri nu mai caută şi frumuseţea interioară. Frumuseţea interioară nu dă buzna, ci se descoperă. Uneori se lasă greu găsită, însă
43

bucuria descoperirii oferă satisfacţii considerabil mai mari decât spoiala sau antefactele de la exterior, care ar avea rol de înfrumuseţare. Le compătimesc pe acele persoane care caută, cu orice preţ, să-şi acopere pecetea timpului, folosind machiaje grosiere, uneori chiar stridente, sau care încearcă să-şi mascheze unele defecte fizice minore, prin artificii supărătoare. Un om, când iubeşte cu adevărat o persoană, o iubeşte cu tot cu defecte. Ba, de cele mai multe ori, defectele pot da o notă aparte, un farmec particular. Aşa că este un mare păcat să-ţi faci chip cioplit. Un hermafrodit poate şi chiar trebuie să apeleze la o corecţie prin operaţie, nu estetică, ci funcţională. În funcţie de natura anomaliei şi-ar putea alege chiar sexul. Totul pare firesc, graţie medicinei avansate. Însă medicina a avansat atât de mult, încât ar putea schimba sexul chiar unei persoane normale, deşi nu credem că funcţionalitatea poate fi de lungă durată. Am putea ajunge astfel la evenimentul mult aşteptat, naşterea unui copil de către un bărbat. Ce poate însemna schimbarea sexului la o persoană normală? Un chip cioplit, un corp contra naturii, care nu poate funcţiona firesc oricât s-ar crede. Să nu-ţi faci chip cioplit! În formele multiple pe care le are această poruncă!
44

3. Natura este unitară şi funcţionează după legi rigide şi perfecte: nu lua în deşert legile naturii pentru că nu-ţi va fi bine! Natura se pricepe cel mai bine! Ca biolog, am învăţat să surprind evoluţia organismelor, plecând de la inferior înspre superior, de la forme simplu structurate, la forme din ce în ce mai complex structurate şi specializate. Am înţeles evoluţia ca pe un fenomen cosmic real. Această realitate cosmică nu este proprie doar vitalului, ci întregului cosmos, tuturor sistemelor materiale (atomi, molecule, cristale etc.). Am înscris însă în mintea şi în sufletul meu această separare: inferior-superior, simplu-complex, nespecializat-specializat etc. Mai mult decât atât, am început să cred, într-o anumită perioadă, că formele inferioare ale fiinţelor, fiind mult depăşite de altele evoluate, nu sunt altceva decât rebuturi. Ce fel de rebuturi? Rebuturi ale naturii? Rebuturi ale creaţiei divine? Treptat, mi-am dat seama că acest mod de a gândi nu doar că este greşit, ci este de-a dreptul periculos. Nici natura şi nici Dumnezeu n-au creat rebuturi. Apropiindu-mă de structura şi de funcţionalitatea fiinţelor inferioare, am înţeles că nimic nu este întâmplător şi că totul este mai mult sau mai puţin perfect, că toate structurile sunt perfect funcţionale, însă în funcţie de anumite pretenţii faţă de viaţă. Arhebacteriile au rămas la stadiul de arhebacterii, de mai bine de 3,8 miliarde de ani. Nu au depăşit
45

nivelul procariot de organizare. Cum ne permitem să vorbim de evoluţie dacă acestea au rămas atât de primitiv structurate? Întrebarea este prost pusă. Structura funcţională a arhebacteriilor lea permis supravieţuirea de la începutul timpului biologic, fără să se modifice. Ele s-au oprit la acest palier evolutiv, care corespunde perfect pretenţiilor lor faţă de viaţă. Cele care au avut pretenţii mai mari, au depăşit acest palier evolutiv, şi-au perfecţionat şi complicat structurile, făcând astfel faţă unor cerinţe de viaţă mult mai complexe. Aceasta nu înseamnă că fiinţele rămase la un anumit palier evolutiv sunt nişte rebuturi. Nu. Structura şi funcţionalitatea lor sunt uimitoare şi perfect ajustate la pretenţiile lor faţă de viaţă. Dacă nu înveţi să descoperi legile naturii şi să le înţelegi, atunci nu lua legile naturii în deşert pentru că nu-ţi va fi bine! Copil fiind, mergeam în şcoala primară cu tăbliţa şi cu numărătoarea la lecţii. Am învăţat să fac toate calculele pe abac şi mă minunam cât de simplu şi cât de eficient este acesta. Nu am ştiut că abac-ul este folosit ca un instrument de calcul în comerţ, până în 1990, când am fost pentru prima dată în Basarabia. La toate magazinele, vânzătoarele foloseau abac-ul ca pe un instrument de calcul, cu o abilitate uimitoare. Multe dintre vânzătoare aveau alături şi calculatoare mici. La un moment dat, o vânzătoare a făcut socotelile pe calculator, însă l-a abandonat şi a trecut pe abac. A luat
46

în considerare rezultatul obţinut la acesta. La calculator obţinuse un rateu şi a refăcut calculul pe abac. Fie că bateria calculatorului provoca rateuri, fie că, având mai puţină abilitate în folosirea calculatorului, a greşit. Am rămas impresionat de faptul că, în 1990, erau contemporane încă două mecanisme de calcul atât de disproporţionate ca evoluţie (unul arhaic – abac-ul şi unul modern – calculatorul). Am folosit acest exemplu simplu pentru a sugera o asemănare cu ceea ce am spus mai înainte. Omul a progresat în ceea ce priveşte inteligenţa artificială şi este încă într-o perpetuă căutare. Este foarte interesantă evoluţia maşinilor electronice de calcul. La început, când au fost construite primele maşini electronice de calcul, acestea aveau nişte dimensiuni incredibil de mari pentru zilele noastre. Treptat, dimensiunile acestor maşini au devenit din ce în ce mai mici, în timp ce capacităţile de calcul şi viteza lor de reacţie au crescut exponenţial. Astăzi, sunt construite maşini electronice de calcul, care rezolvă probleme extrem de complexe. Nu s-a ajuns încă la capăt. Maşinile de calcul, extrem de performante, capătă uzura morală, fiind depăşite, de la un an la altul, de altele mai performante. Ce trebuie să facem în această situaţie? Să distrugem calculatoarele vechi şi să le folosim numai pe cele performante? Nu ar fi o soluţie. Vom folosi calculatoarele, în funcţie de pretenţiile noastre în ceea ce priveşte
47

rezolvarea unor probleme. Nu vom folosi calculatoare sofisticate pentru rezolvarea unor probleme simple, curente. A avut loc o evoluţie a calculatoarelor, însă cele vechi nu reprezintă rebuturi. Ele au fost, la timpul lor, performante. Vor fi folosite în funcţie de pretenţiile noastre de calcul, toate fiind funcţionale şi performante în locurile prevăzute de constructori. Putem realiza o paralelă între evoluţia calculatoarelor şi evoluţia sistemului nervos. În seria vertebratelor putem realiza o astfel de analogie. Sistemul nervos central a evoluat prin apariţia de pături succesive, sau, să spunem, prin suprapunerea de creieri peste creieri. La vertebratele primitive creierul are anumite zone funcţionale (anumite arii), care răspund de realizarea unor activităţi, care permit existenţa biologică şi adaptarea. La alte animale se observă un evident progres funcţional. La acestea, alături de aria existentă la formele primitive, a apărut o nouă arie funcţională (un nou creier). Noua arie funcţională este mai performantă decât cea veche. Realizează mai multe operaţii şi mai rapid. Este vorba de un nou creier, care s-a suprapus celuilalt. Ce era de făcut? Ar fi trebuit ca noul creier să-l înlocuiască pe cel vechi şi să-i preia funcţiile, acţionând mai eficient? Ar fi fost foarte greu. Aceasta ar fi presupus resorbţia vechiului creier, cu toate legăturile lui nervoase şi
48

instalarea noului creier. Ar fi fost deosebit de greu şi ar fi presupus unele transformări structurale şi funcţionale majore. Mult mai eficientă a fost conexarea noului creier la cel vechi şi preluarea de către acesta a funcţiilor noi. Pretenţiile de viaţă pot creşte prin suprapunerea de noi creieri, care sunt din ce în ce performanţi. Aceştia vor fi împănaţi la vechile structuri astfel încât se va realiza deschiderea în evantai a encefalului şi acumularea de noi formaţiuni nervoase, din ce în ce mai perfecţionate. O astfel de deschidere a evantaiului cortical reprezintă o realitate şi poate fi urmărită în evoluţia animalelor vertebrate. Ceea ce este interesant este faptul că toate etapele prin care a trecut creierul vertebratelor, în evoluţia lor, au fost păstrate ca fiind funcţionale. Nici una dintre aceste etape nu poate fi considerată ca un rebut. Fiecare etapă a fost performantă la timpul său, însă a fost depăşită prin acumulări noi, care au permis funcţii noi, sau perfecţionarea funcţiilor deja existente. De altfel noi, pornind de la multe observaţii de acest sens, existente în lumea vie, am formulat o nouă lege general-biologică: evoluţia nu-şi şterge urmele, ci le păstrează funcţionale. Surprindem, în lumea vie, un progres biologic evident. Este vorba, pe de o parte, de un aşa numit progres morfofiziologic, şi pe de altă parte, de un progres biologic. Este impresionant să urmăreşti, în seria animală, cum un organ se metamorfozează şi se
49

specializează, devenind din ce în ce mai performant. Să luăm ca exemplu evoluţia inimii la vertebrate. Se porneşte de la inima bicamerală la peşti, se trece prin inima tricamerală de la batracieni şi se poate urmări modul în care inima devine tetracamerală la reptile, însă o inimă tetracamerală, cu adevărat funcţională, apare abia la păsări şi la mamifere, fiind corelată cu dispariţia cârjei aortice, care porneşte din ventriculul drept. Inima devine din ce în ce mai funcţională şi mai performantă. Apare o firească întrebare: dacă inima de la păsări este cu adevărat performantă, sau cea de la mamifere, de ce au fost păstrate în stare de funcţionare inimile de la vertebratele inferioare? Putem pune şi altfel întrebarea: dacă inimile păsărilor şi ale mamiferelor sunt perfecte, atunci celelalte inimi reprezintă rebuturi? Dacă reprezintă rebuturi, atunci de ce nu au fost eliminate? Cum am putea accepta ideea că Dumnezeu a avut rebuturi în creaţia Sa? Sau cum am accepta că în evoluţie s-a pornit de la rebuturi, atât timp cât fiecare palier evolutiv a reprezentat un progres morfo-funcţional şi biologic? În lumea vie nu există rebuturi. Toate structurile sunt mai mult sau mai puţin perfecte, însă sunt diferenţiate în funcţie de pretenţiile organismelor faţă de viaţă. Progresul biologic este evident şi reprezintă o realitate. El poate fi explicat prin creşterea pretenţiilor faţă de viaţă, ale organismelor, în procesul evoluţiei.
50

Pentru noi, ca biologi, evoluţia este o realitate cosmică. Nu putem încălca jurământul nostru de credinţă faţă de adevărurile ştiinţelor biologice, nu putem nega evoluţia. Putem, mai curând, accepta că Dumnezeu a făcut lumea, şi a făcut-o în aşa fel, încât să evolueze, adică să se desăvârşească. Cei care consideră că materia are capacitatea de autoperfecţionare, de autoevoluţie, îşi vor explica pe această cale progresul biologic ca realitate cosmică. Pornind de aici, nu vom fi de acord cu ideea că Dumnezeu a acceptat, în creaţia Sa, nenumărate rebuturi. Asta ar însemna să luăm în deşert numele Domnului Dumnezeu şi să-I considerăm creaţia o nereuşită. Ecologic interpretând creaţia (lumea), atragem atenţia că nu ne putem permite să acţionăm în natură, dacă nu o cunoaştem cu adevărat. Să luăm aminte asupra poruncii divine: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Său! A considera că lumea nu este bine întocmită, a considera că Dumnezeu a făcut creaţia Sa cu rebuturi înseamnă a lua în deşert numele Său. Sunt mulţi filosofi şi chiar biologi care consideră că lumea materială, în general, şi lumea vie, în special, prezintă multe
51

nereuşite şi că omul are menirea de a le îndrepta. Aceasta probează o neînţelegere a lumii şi manifestarea unei aroganţe inexplicabile. Dacă te apleci asupra celei mai primitive fiinţe vii şi îi urmăreşti în intimitate structura funcţională, vei rămâne uimit de perfecţiunea realizării ei. Dacă vei compara, însă, această fiinţă cu una superioară, vei avea o deziluzie. Vei încerca o deziluzie, dacă nu vei ţine cont de pretenţiile de viaţă ale fiecărei fiinţe, dacă nu vei înţelege că fiecare fiinţă îşi are locul său în natură, funcţia sa. Trebuie să înţelegi că, în natură, nu lipseşte nimic şi că nu este nimic în plus. Dacă nu înţelegi aceste lucruri şi cauţi să faci ordine în natură, atunci, cu siguranţă, iei în deşert numele Domnului Dumnezeului tău. Nu uita! Natura se pricepe cel mai bine! Putem da numeroase exemple de intervenţie necugetată a omului în natură, pornind de la necunoaşterea exactă a acesteia. Prin anii 1960, erau în Delta Dunării numeroase colonii de ţigănuşi (Plegadis falcinelus). Coloniile de 2000-3000 de ţigănuşi populau bălţile şi lacurile din deltă. Un ţigănuş consumă până la 1 kg de peşte pe zi. Cei din conducerea administraţiei Deltei Dunării au început să-şi facă griji şi calcule. Dacă un ţigănuş consumă până la 1 Kg de peşte pe zi, ne putem imagina ce pagube considerabile provoacă coloniile acestora în Delta Dunării. Pornind de la acest
52

raţionament, cei din Administraţia Deltei Dunării au propus şi au purces la distrugerea coloniilor de ţigănuşi. Delta Dunării a fost salvată, au fost ferite tone de peşti de atacul nesăţioaselor păsări, gândeau ei. Numai că, după circa trei ani, au început să apară, la suprafaţa bălţilor şi lacurilor din deltă, cantităţi impresionante de peşti morţi, iar vitele, care păşteau în Deltă şi se adăpau în bălţi şi lacuri, erau secătuite de sânge. Pagubele erau considerabile. Care erau cauzele? Cauzele au putut fi explicate prin lipsa ţigănuşilor. Cei care au purces la distrugerea ţigănuşilor, pentru a salva producţia de peşti, nu ştiau că ţigănuşii nu consumă numai peşti ci şi lipitori. Prin dispariţia lor, lipitorile s-au înmulţit exponenţial, nemaifiind controlate. Înmulţindu-se, lipitorile au atacat peştii, provocându-le moartea. Vitele, care veneau la adăpat erau parazitate de sute de lipitori, care le sugeau sângele. Astfel, pagubele provocate de lipitori au fost considerabil mai mari decât cele pe care le-ar fi provocat ţigănuşii. Fiecare specie îşi are locul său precis în natură, nişa sa ecologică. Nu putem interveni în natură, fără să provocăm dezechilibre, dacă nu cunoaştem, cu adevărat ştiinţific, care sunt relaţiile dintre specii şi care este rolul fiecărei specii. Cel mai feroce animal de pradă nu acţionează în natură doar ca un prădător. În relaţiile cu prada sa, el asigura o întărire a speciei, eliminând animalele bolnave sau tarate genetic.
53

S-ar putea scrie tomuri întregi despre intervenţia oarbă a omului în natură. Mai putem alege doar un exemplu. Undeva, într-o ţară cu foarte mulţi oameni şi având culturi masive de orez, au sesizat unii dintre „specialişti” că vrăbiile consumă prea mult orez şi că produc pagube importante. Pentru a salva culturile de orez, au hotărât că există o singură soluţie, să fie omorâte vrăbiile. Cum să omori vrăbiile într-o ţară? Oricine ar spune că este imposibil, sau că este foarte costisitor. În schimb, în ţara respectivă, s-a putut realiza acest lucru, deoarece erau foarte mulţi oameni, iar, aceştia au primit ordin să nu lase vrăbiile să se odihnească, iar pe cele obosite deja, să le omoare. În acest fel, în trei săptămâni, au fost stârpite toate vrăbiile. Un adevărat miracol. Au fost salvate culturile de orez de dijmuirea vrăbiilor. Numai că, după circa trei ani, culturile de orez au fost invadate de insecte dăunătoare şi pagubele provocate erau considerabil de mari. Combaterea lor era foarte dificilă, deoarece substanţele chimice au remanenţă şi se acumulează în plante şi în sol. Pentru salvarea situaţiei, s-a găsit o singură soluţie. Au fost cumpărate vrăbii din alte ţări şi au fost lansate în natură. Trebuie să înţelegem că natura este inteligent structurată şi că, în astfel de situaţii „natura se pricepe cel mai bine”.
54

Natura este deosebit de complexă şi nu putem să o transformăm după dorinţa noastră, mai ales atunci când nu o cunoaştem cu adevărat. De aceea, toţi care fac teoria supunerii naturii, a transformării ei în interesul omului, sau a reconstrucţiei ecosistemelor fără să pornească de la cunoaşterea cu adevărat ştiinţifică a naturii, nu fac altceva decât să ia în deşert numele lui Dumnezeu.

55

4. Cosmosul are un ritm al său, iar viaţa are un bioritm, care se acordează la ritmul cosmic: păstrează bioritmul şi adu-ţi aminte şi de odihnă! În natură, nimic nu se desfăşoară întâmplător şi totul depinde de totul. Teoria Sintetică a Evoluţiei încearcă să probeze că, fiinţele nu sunt influenţate direct de mediu. Deci, noi trăim în oceanul cosmic, fără să fim influenţaţi de el. Aşa ceva nu se poate accepta. Cosmosul îşi are ritmul său, ciclităţile sale. Anticii au fost capabili să urmărească mişcarea stelelor şi chiar să calculeze periodicitatea unor eclipse. La ritmul cosmic, trebuie să se acordeze toate formaţiunile astrale, toate sistemele. Şi viaţa, ca fenomen cosmic, îşi are ritmul său. Este vorba de aşa-numitul bioritm, care se acordează la ritmul cosmic şi care reglează activitatea şi odihna fiinţelor. Viaţa nu pulsează cu aceeaşi intensitate tot timpul. Sunt organisme de zi (diurne), sau de noapte (nocturne). Schimbarea bioritmului poate provoca mari neajunsuri, sau se poate realiza deosebit de greu, în timp. Bioritmul presupune acţiune şi odihnă. A forţa organismul, în vederea obţinerii unui randament continuu crescut, înseamnă a-ţi deregla bioritmul, ceea ce se va repercuta în consecinţe grave. De aceea, adu-ţi aminte de ziua odihnei în activitatea ta!
56

Asta înseamnă că natura are un ritm, care trebuie să fie respectat. În ontogeneză, intrăm în viaţă într-un ritm fulminant, în schimb, la bătrâneţe, ne mişcăm, parcă diferit, cu încetinitorul. Organismele nu au o activitate continuă. Unele sunt diurne, altele nocturne. Unele flori salută răsăritul soarelui, altele se deschid la asfinţit. Regina nopţii dormitează în timpul zilei, în schimb, o dată cu crepusculul, se trezeşte la viaţă şi îşi deschide corola, aruncând în eter arome îmbătătoare. Este momentul în care fluturii cu trompa lungă, din familia Sphingidae, pornesc în căutarea nectarului şi a perechilor pentru reproducere. Bioritmul este o caracteristică a tuturor vieţuitoarelor. Numai omul încearcă să-l minimalizeze, unii dintre oameni n-au auzit de aşa-ceva, deşi îl simt, alţi, însă, nici nu vor să audă, crezând că sunt deasupra naturii. Urmăriţi bioritmul naturii, în succesiunea aspectelor ecologice ale ecosistemelor! Simţiţi cum în aspectul prevernal natura, adormită de îngheţul iernii şi de mantia imaculată a zăpezii, începe să se mişte, să se deştepte şi să facă înviorarea, iar în cel vernal pune temeliile noilor generaţii şi îşi fortifică organismul! Simţiţi pulsul accelerat (galopant) al vieţii în aspectul estival şi, apoi, pregătirea pentru liniştea care urmează, în aspectul hiemal, a cărui întâmpinare se face, cu adevărat, în cel autumnal! Toate acestea se desfăşoară algoritmic şi nu există cale de întoarcere.
57

Odihna iernii se pregăteşte în linişte şi pace şi este sfântă pentru natură. Odihna este o faţă a naturii şi a fost lăsată de la Dumnezeu. Dacă ursul se pregăteşte fiziologic de odihna din timpul iernii (pentru hibernare), alături de alte animale, unele nu pot suporta căldura verii şi trec în diapauza estivală, asigurându-şi supravieţuirea. Ce ar însemna pentru aceste animale să nu respecte perioada de diapauză estivală sau hiemală? Ar însemna să nu supravieţuiască. Însă nu toate animalele estivează, sau hibernează. Păsările, cele mai multe, nu pot suporta rigorile iernii şi migrează. Fac eforturi considerabile pentru aceasta. Migraţii realizează şi unele specii de mamifere (lemingi, reni etc.) şi de insecte. Migrează şi langustele, pe fundul oceanelor, deşi succesiunea anotimpurilor este aproape insesizabilă la acel nivel. Migraţiile sunt fenomene biologice, care presupun un consum considerabil de energie, într-o perioadă scurtă. Pentru migraţiune, animalele au nevoie de o perioadă de pregătire fiziologică, echivalentă, pe undeva, cu perioada de odihnă pe care o au alte animale hibernante şi cu perioada de odihnă care i se impune şi omului – ziua a şaptea. Referatul Biblic nu este doar o carte de istorie, sau de religie, ci este, în acelaşi timp, o carte de învăţătură. Cum ai putea să explici unor oameni, mai puţin civilizaţi, unele aspecte mai subtile ale
58

vieţii? Cum puteai să-i obligi să respecte anumite principii, care sunt menite să le controleze existenţa? Poate prin legi. Însă primele legi sociale vizau alte interese. Locul legilor a fost suplinit de cărţile sfinte. Sub diferite forme, în aceste cărţi, apar principii comportamentale şi morale, care se cer a fi respectate şi care pot atinge scopul propus. Adu-ţi aminte de ziua odihnei ca să o sfinţeşti! Iată o poruncă sfântă. Foarte interesant! Nu se spune pur şi simplu „munceşte şi te odihneşte” şi nici „munceşti ziua şi te odihneşti noaptea!” Ţi se aduce aminte că trebuie să te şi odihneşti. Că trebuie să munceşti se subînţelege. Nu poţi agonisi nimic fără muncă, nici hrana, nici liniştea, nici poziţia socială. Nu munceşti doar pentru asigurarea hranei, ci pentru nesfârşit mai mult. Omul trebuie să-şi asigure hrana şi locuinţa, îmbrăcămintea şi unealta, impuse de mediul social. Munca este impusă de mediul social. Iată, însă, că tot el trebuie să te controleze în ce măsură te odihneşti, pentru asigurarea unei munci de calitate. Pentru om, legile sociale devin legi biologice. Aceasta deoarece omul este singura fiinţă bipolară: biologică şi socială. Mai sunt şi alte fiinţe sociale (furnici, termite etc.), însă, la ele, diviziunea munci este împărţită după alte principii. În secolul al XX-lea, a apărut Bioritmologia, o ştiinţă care se desprinde din etologie. Această ştiinţă ne deschide ochii asupra a
59

ceea ce numim bioritm. Fiecare fiinţă are un anumit puls al vieţi sale, care s-a format şi s-a sincronizat, în funcţie de pulsul naturii în care trăieşte. Bioritmul înseamnă sincronizarea pulsului vital al unei fiinţe cu pulsul vital al mediului în care trăieşte. Omul, ca fiinţă, îşi are acordată fiecare celulă, la ritmul planetei, la succesiunea zilei şi a nopţii, la scurgerea anotimpurilor, la mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul Soarelui şi în jurul axei sale, la controlul enigmatic al Lunii şi al vânturilor solare şi la câte şi mai câte alte fenomene cosmice, pe care poate că nici nu le bănuieşte acum, ştiinţa din prezent nefiindu-i de ajuns. Apar elemente noi în înţelegerea vieţii şi a cosmosului, la care, doar cu câteva generaţii înainte, oamenii nici nu gândeau. Poate că unele aspecte au fost de mult elucidate de alte civilizaţii (pământene sau extraterestre). Unele dintre acumulările lor sunt cuprinse în cărţile sfinte, însă nu le înţelegem, pe deplin, rostul. Înţelegem, din ce în ce mai bine, structura şi funcţionalitatea omului ca fiinţă vie. Înţelegem că fiecare om este rodul muncii sale, că omul este o statuie care se sculptează singură. Trebuie însă, cu siguranţă, să înţelegem că omul nu trebuie doar să muncească. Trebuie să se şi odihnească. Putem spune că, pentru a munci bine şi cu spor, omul trebuie să ştie să se odihnească. Munceşte ziua şi se
60

odihneşte noaptea, sau invers. Nu este de ajuns. Trebuie să muncim şase zile, însă, a şaptea zi, este obligatoriu să ne odihnim. Nu trebuie să privim această poruncă în mod fanatic. Dacă nu munceşti, atunci nu trebuie să faci absolut nimic, nici măcar să hrăneşti şi să adăpi animalele, cred unii. Iisus Hristos ne-a atras atenţia cum anume trebuie să înţelegem această poruncă, să nu exagerăm în pretenţiile noastre. Dacă am pătruns bine, cu ochiul minţii, aceste aspecte, atunci trebuie să ne aducem aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţim.

61

5. Şirul generaţiilor este continuu: cinsteşte-ţi ascendenţii dacă vrei să fii cinstit de către descendenţii tăi! Fiecare descendent este legat, genetic, de ascendenţii săi şi poate deveni ascendentul unui şir lung de generaţii. În formidabila sa carte, Un râu care curge din Eden, Richard Dawkins surprinde, literar, deosebit de plastic, trecerea genelor prin generaţii. Suntem o mică verigă pe traiectoria vieţii. Esenţial este să intri în existenţa acestui râu. Intrăm în viaţă, datorită părinţilor, şi putem da viaţă, mai departe, atunci când devenim părinţi. Nimic nu este mai important, în existenţa noastră, decât însăşi intrarea în firul vieţii (râul vieţii). De aceea, trebuie să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru că ai intrat în fluviul cosmic al vieţii. Aceasta este una dintre cele mai interesante porunci, plină de subtilitate. Cinsteşte-i pe tatăl şi pe mama ta! Este o poruncă valabilă pentru toate fiinţele vii, dar pentru om este imperioasă. Purtătorii vieţii sunt indivizii. Nu există materie vie în afara indivizilor. Fiinţele vii sunt descendenţii altor fiinţe, având un tată şi o mamă, sau măcar un antecesor. Fiinţele care se înmulţesc prin reproducere sexuată au un tată şi o mamă. Cele care provin pe cale
62

vegetativă sau asexuată, au un organism parental unic, un antecesor. Fiinţele vii sunt purtătorii genelor părinţilor, care, la rândul lor, au primit genele de la părinţii părinţilor lor. Pornind de la indivizii actuali ai unei specii, am putea trasa, prin linii, direcţii evolutive continue, care ar forma aşa-numiţii arbori genealogici. Pornind de la Adam şi de la Eva, şi trecând prin Noe, a fost conturat arborele genealogic până la regele David, şi de la el, până la Iisus Hristos, cel întrupat din Fecioara Maria. Deci, nu suntem singuri, nu suntem nici începutul şi nici sfârşitul (sau dorim să nu fim sfârşitul) unor ramuri ale arborelui genealogic uman. Suntem urmaşii părinţilor noştri şi ascendenţii copiilor pe care îi generăm, aşa că trebuie să ne cinstim părinţii, ca să fim, la rândul nostru, cinstiţi. Ecologic vorbind, lucrurile sunt ceva mai complicate. Aşa cum am văzut, conform teoriei lui Ludwig von Bertalanffy, lumea materială este formată din sisteme. Toate sistemele biologice sunt integrate, unul în altul, până la sistemul cel mai mare, care este individul. Individul este integrat, la rândul său, în sisteme mai mari, supraindividuale: populaţii (specii), biocenoză, biosferă. Indivizii nu trăiesc izolat. Ei sunt organizaţi în populaţii sau în demuri. Un dem este format dintr-un număr oarecare de
63

indivizi, care ar avea posibilitatea să se încrucişeze între ei. O populaţie ar putea fi mai mare şi, deşi indivizii sunt interfertili, ar putea exista posibilitatea ca unii să nu se întâlnească cu alţii. Dacă indivizii trebuie să facă parte dintr-o specie, atunci o specie trebuie să fie formată cel puţin dintr-o populaţie. Când o specie este formată dintr-o singură populaţie, atunci cele două noţiuni devin sinonime. De aceea, considerăm că nivelul superior individului este specia, sau populaţia. În ceea ce priveşte specia umană – Homo sapiens sapiens, toţi oamenii de pe Terra aparţin acestei specii. Este o specie unitară, fără subspecii. În schimb, specia umană este formată din mai multe rase (albă, neagră, galbenă, roşie etc.). Omul este o fiinţă socială. Aceasta presupune o anumită organizare a societăţii umane. Oamenii sunt organizaţi pe familii. Mai multe familii pot forma un clan, o şatră, un trib, sau se constituie în anumite comunităţi (cătune, sate sau oraşe). Mai multe comunităţi, sau aşezări umane, pot forma un departament, un judeţ, un raion sau o regiune. Mai multe regiuni pot forma o provincie a unui stat, sau un stat independent. Mai multe state pot forma o federaţie. Vorbim, în aceste administrativă.
64

cazuri din urmă, de o organizare

Comunităţile umane s-au dezvoltat şi au evoluat în funcţie de anumite elemente sociale: unitate de limbă, de religie, de obiceiuri etc. Aceste elemente pot deveni dominante în anumite comunităţi umane. Sunt comunităţi umane, mai mici sau mai mari, organizate, în primul rând, pe baza credinţei religioase. Altele, în funcţie de unitatea de limbă, sau de anumite obiceiuri. Cele mai multe comunităţi umane sunt heterogene. Pot trăi laolaltă oameni de religii diferite, care vorbesc limbi diferite, sau care sunt din rase diferite. Deci, noi, oamenii, aparţinem unei familii, facem parte dintro anumită comunitate umană, vorbim o limbă maternă (în situaţii fericite putem să fim poligloţi), aparţinem unei anumite rase şi locuim într-un anumit stat. Ca orice fiinţă, nu putem să ne alegem nici părinţii, nici rasa, nici zona geografică şi nici perioada istorică în care am putea trăi. Hazardul (sau Dumnezeu) ne plasează într-o anumită familie, mai bine sau mai prost organizată, sau chiar dezorganizată. Ne alege nişte părinţi, buni sau nemernici, ne plasează într-o oază, sau într-o pustie etc. Oricum, ne naştem într-o societate umană. Devenim oameni, în mijlocul oamenilor, asemenea oamenilor care ne umanizează. Coca noastră genetică este modelată de cei din jur, în primul rând de părinţi. Mai departe, depindem de posibilităţile materiale, de instrucţie şi de munca noastră. Toate
65

rasele acestui pământ au atributele fiinţei umane. Nu există rase superioare şi inferioare. Există doar diferenţe economice şi de civilizaţie între state, între rase şi între comunităţile umane. Copiii aborigenilor din Australia, care sunt la nivelul epocii de piatră, în ceea ce priveşte gradul de civilizaţie, se comportă perfect normal, dacă sunt înfiaţi de unele familii americane. Genele umane oferă posibilitatea împlinirii unor oameni normali. Trebuie să înţelegem că, la naştere, copilul uman nu este un om. Este o fiinţă, care are toate potenţele de a deveni om, însă devine, cu adevărat om numai între oameni, numai în mediul social. Împlinirea normelor de reacţii genetice se realizează în funcţie de priceperea celor din jur, dar şi în funcţie de munca fiecărui individ în parte. Noi suntem rezultatul muncii noastre. Aşa cum am mai spus, omul reprezintă o statuie care se sculptează singură. Facem parte dintr-o anumită rasă, aceasta nu trebuie să ne ruşineze, ci să ne umple de mândrie. Vorbim o anumită limbă maternă, nu trebuie să ne ruşineze, chiar dacă este vorbită de mai puţini oameni. În schimb, putem foarte bine să învăţăm câte limbi străine dorim. Aparţinem unei confesiuni religioase, împreună cu părinţii noştri, nici aceasta n-ar trebui să ne ruşineze. Abandonarea religiei parentale şi trecerea la o altă religie ar semăna, cumva, cu o trădare. Dar, dacă ai realizat, prin convingerile tale, că o altă religie
66

pare a fi mai adecvată felului tău de a fi, de a trăi şi de a înţelege lumea, ai toată libertatea s-o faci. Ai grijă însă, în acest caz, să nu fii manipulat, să nu-ţi fie impuse anumite convingeri religioase, sau pur şi simplu să nu fii cumpărat. Părinţii nu doar că ne-au dat viaţă, dar ne-au şi îndreptat spre calea umană. Pentru treaba aceasta trebuie să fie respectaţi. Familia ta şi cei apropiaţi familiei te-au ajutat să devii om, alături de şcoală, de biserică şi de alte instituţii sociale. Aparţii unui popor, nu te ruşina că faci parte din poporul respectiv! Vrei să contribui la ridicarea prestigiului poporului tău? Poţi s-o faci, cu toată inima, vei fi respectat pentru aceasta. Ai învăţat cântecele, dansurile şi toate obiceiurile neamului tău, dă-ţi interesul şi le prezintă şi altor neamuri! Cu certitudinea vei fi apreciat. Subliniam faptul că un sistem biologic are, între alte caracteristici fundamentale, şi heterogenitatea. Nu ar fi un avantaj ca toţi indivizii unei specii să fie absolut identici. De altfel, aşa ceva nu există în natură, aceasta este o lege. De aceea, naţiunile nu vor dispărea niciodată (poate doar administrativ), oricât ar încerca să ne dovedească adepţii globalismului. Chiar dacă ar fi o turmă şi un păstor şi s-ar vorbi o singură limbă oficială pe Terra, multe limbi nu se vor pierde. Ar fi un lucru foarte grav. Chiar dacă ecuminismul ar
67

ajunge la culmile utopiei sale, unele credinţe religioase vor persista. Nu ne putem imagina o Europă unită, o Uniune Europeană, fără diferenţierea naţiunilor existente, fără păstrarea tradiţiilor lor, fără diferenţieri religioase. Asta n-ar însemna o Europă unită, ci o Europă supusă unei alte naţiuni. Învaţă şi cinsteşte-ţi părinţii, neamul, rasa şi toate trăsăturile care caracterizează comunitatea din care faci parte! Învaţă şi cinsteşte toate acestea, dacă doreşti cu adevărat să te simţi liber, dacă doreşti să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care ţi l-a dat Dumnezeul tău! Pământul pe care ţi l-a dat Dumnezeul tău este locul în care te-ai născut şi ai fost modelat ca om. Este adevărat că poţi să te naşti într-o parte şi să fii modelat, ca om, în altă parte. Deci, este foarte important locul în care ai devenit om. Poţi să te naşti pe o navă cosmică, să fii modelat, ca om, pe nava respectivă, apoi să trăieşti pe Terra. Asta nu înseamnă că nu trebuie să-ţi cinsteşti părinţii şi, în aceeaşi măsură, pe cei care ţi-au fost în preajmă şi au contribuit la modelarea ta ca om. Sar putea ca mama ta să fi murit la naşterea ta, sau mai înainte de naşterea ta, iar tatăl, chiar mai înainte. Asta nu înseamnă că nu ai avut părinţi şi că aceştia nu trebuie să fie cinstiţi pentru că te-au zămislit.
68

Fiecare om este o individualitate în natură, aparţine unui anumit neam, face parte dintr-o rasă bine definită (sau poate fi un hibrid), este născut într-o anumită zonă geografică şi într-un anumit timp. Poate să-şi aleagă orice zonă de pe pământ pentru a trăi, să vorbească în toate limbile pământului şi să-şi aleagă orice religie doreşte, însă va rămâne aceeaşi individualitate. Nu cred că există om care să nu se fi întrebat de ce există existentul? De ce este aşa şi nu altfel? Există o singură lume, sau o pluralitate de lumi? Nu ştiu ce răspuns a aflat fiecare, dar, cu siguranţă, că fiecare ne-am întrebat: de ce am apărut pe lume? A avut lumea nevoie de mine? Am apărut pe lume datorită existenţei părinţilor noştri şi facem parte din existent, datorită voinţei Tatălui ceresc. Măcar pentru aceasta cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta!

69

6. Carnivorele se hrănesc cu alte animale, nu ucid, ucid însă atunci când omoară fiinţe cu care nu se hrănesc: şi omul se poate comporta astfel! Vorbeam de faptul că intrarea în viaţă reprezintă cel mai important moment al existenţei noastre. Odată pornit pe firul vieţii, ar trebui să ajungi la maturitate, să procreezi, deci să faci posibilă transmiterea zestrei genetice mai departe. Curmarea acestei sfinte misiuni reprezintă o adevărată crimă. Ca om, a curma existenţa unei fiinţe, înainte de a se reproduce, înseamnă a face un mare păcat. Poţi să pescuieşti tot timpul anului, dar a pescui în perioada de reproducere a peştilor, a-i prinde pe aceştia, cu organele genitale pline de „seminţele” vieţii, este o crimă, înseamnă a ucide. Noţiunea aceasta – a ucide – poate fi interpretată în fel şi chip. O fiinţă carnivoră se hrăneşte cu alte fiinţe vii. Deci, prădătorul îşi ucide prada şi o consumă. Fără hrană, el nu ar putea trăi şi ar muri. Prada este hrana prădătorului. De fapt, prădătorul, mâncând o pradă, nu ucide, ci îşi ostoieşte foamea. Dacă atacă mai multe animale decât poate mânca, atunci este un ucigaş. Omul este o fiinţă omnivoră, consumă orice. Poate consuma şi carne. Pentru a consuma carne trebuie să sacrifice un animal. Asta ar putea însemna că nu este o ucidere. Dar putea însemna şi asta, depinde însă de momentul
70

în

care

sacrifici

animalul

respectiv şi cum îl sacrifici. Dacă iei viaţa unui om, nemânat de foame, ci de unele orgolii, de răutate, sau de diferite interese meschine, atunci înseamnă că ucizi. În anumite momente poţi deveni un ucigaş, chiar dacă sacrifici un animal pentru hrană. De aceea e bine să nu ucizi! Ecologic vorbind, relaţiile dintre specii sunt structurate pe principiul relaţiilor trofice. Producători sunt speciile care fac posibilă existenţa speciilor consumatoare şi a celor parazite. Producătorii transformă substanţele minerale, apa şi CO2 în substanţe organice. Menirea lor este de a fi consumate. Nu oricând şi oricum. Între producători, plantele sunt cele mai importante. Ce oferă ele pentru consum? Plantele cu flori oferă, în primul rând, fructele. Ce rol au fructele în economia plantelor? Cu ce servesc ele la apariţia şi creşterea noilor plante? Nu greşim prea mult dacă spunem: cu nimic. Deşi fructele pot fi deosebit de gustoase şi aromate, de hrănitoare, nu servesc cu nimic seminţelor şi plantelor viitoare. Greşim, totuşi, dacă gândim astfel. Funcţia principală a fructelor este cea de răspândire a seminţelor. Animalele pot să consume fructele, cu tot cu seminţe, sau să elibereze seminţele şi să le răspândească în mediu. În general, seminţele nu sunt digerate (cu excepţia sâmburilor de măsline şi a altor seminţe, puţine la număr),
71

aşa că pot fi consumate, deoarece vor fi, oricum, eliberate şi răspândite. Dar plantele nu oferă spre consum doar fructele. Florile oferă nectar şi polen animalelor care le realizează polenizarea. Unele organe ale plantelor pot fi oferite spre consum fără să afecteze prea mult existenţa plantei. Şi, totuşi, plantele pot fi consumate şi în totalitatea lor. Cele care nu sunt consumate şi mor vor fi descompuse de microorganisme până la produşi finali, redând mediului elementele chimice acumulate, sau sunt consumate aşa, uscate. Putem vorbi, în concluzie, de uciderea plantelor? Firesc ar trebui să spunem că nu. Şi, totuşi, dacă rupi o floare înainte de a-şi împlini misiunea reproductivă, realizezi o eliminare asemenea unei ucideri. Bine, dar floarea respectivă poate aduce o bucurie nesperată unei fiinţe umane suferinde, poate iniţia o trainică iubire, sau poate împodobi un spaţiu, provocând admiraţia a sute sau a mii de oameni. Funcţia ei decorativă va întrece, cu mult, valoarea funcţiei reproductive. În acest caz, nu realizăm o ucidere, ci o punere în valoare. Se poate accepta şi acest raţionament. Dar câţi oameni nu ies în natură şi se bucură de beţia de culori şi de parfumuri, oferite de poienile înflorite, acumulând energie benefică pentru multă vreme? Mulţi însă îşi încarcă braţele cu flori, acestea se ofilesc şi
72

cele mai multe sunt abandonate în drumul către casă. În această situaţie, acţiunea este de-a dreptul ucigaşă. Apar situaţi diferite, care pot fi interpretate în mod diferit. Distrugerea unei culturi prin foc, sau prin folosirea pentru păşunatul turmelor de oi sau a cirezilor de vite, mai ales atunci când cultura nu-ţi aparţine şi nu este destinată unui astfel de scop, reprezintă o crimă ecologică. Să nu ucizi! În astfel de situaţii putem folosi termenul de ucidere. Producătorii sunt consumaţi de organismele fitofage, de aşanumiţi consumatori de ordinul I. Aceştia transformă substanţa organică, de natură vegetală, în substanţă organică de natură animală, deschizând, astfel, calea a numeroase tipuri de lanţuri trofice, în circuitul bio-geo-chimic. Intervenţia consumatorilor de gradul I reprezintă o necesitate pe această planetă. Şi, totuşi, consumatori fitofagi pot fi cei mai aprigi duşmani ai noştri. Ei intră în categoria animalelor dăunătoare şi războiul împotriva lor este total. Un iepure poate deveni dăunător al culturilor de varză sau de morcov, o căprioară poate produce pagube unor culturi de cereale, sau altor plante de cultură. Proprietarul culturilor respective poate ucide, fără nici o reţinere, aceste animale? Este vorba de o ucidere, sau de o acţiune de protecţie a unor culturi? Ucidem larve şi adulţii
73

de Leptinotarsa decemlineata, care atacă o cultură de cartofi, sau protejăm cultura? Care este diferenţa între a ucide un iepure, o căprioară sau o populaţie de Leptinotarsa? Diferenţa este enormă la o analiză mai atentă. Ucidem ciorile care ne atacă culturile, ucidem graurii care ne consumă fructele, ucidem ţigănuşii şi pelicanii care ne devorează peşti din iazuri şi lacuri? Practicarea vânatului înseamnă ucidere, sau o intervenţie benefică în natură, pentru a regla densitatea unor populaţii? Pescuitul este interzis, sau este o meserie necesară şi benefică? Depinde ce pescuim şi când pescuim. Dacă pescuim prin braconaj, în perioada de interdicţie (de prohibiţie, ca urmare a asigurării reproducerii), atunci realizăm o crimă ecologică. Nu ne putem permite să acţionăm iraţional, contra naturii. Intervenţia în natură trebuie să fie controlată, să fie pusă în acord cu legile naturii, cu acea cunoaştere concretă şi ştiinţifică a realităţilor din natură. Putem continua cu discuţiile pe traiectoria lanţurilor trofice. Fitofagii sunt consumaţi de zoofagi. Un animal carnivor îşi asigură existenţa consumând animale fitofage. Carnivorii de vârf pot consuma alte carnivore. Putem vorbi de faptul că aceste animale ucid? Ele îşi asigură hrana, nu ucid. Animalele zoofage nu pot să se hrănească decât prin ucidere.
74

Putem spune că ele ucid, însă nu fac crime, dacă putem accepta un astfel de mod de a gândi. Ele ucid, dar nu fac un păcat. Modul de nutriţie se înscrie în legile naturii. Specializarea dentiţiei şi a întregului tub digestiv depind de natura hranei. Un rozător nu va deveni niciodată carnivor şi invers. Animalele necrofage au un rol important în natură, deoarece pun în circulaţie rapidă, substanţele organice ale cadavrelor. Chiar şi cele mai feroce prădătoare carnivore au un rol important în natură. Animalele prădătoare prind şi consumă, în primul rând, animalele bolnave şi bătrâne, curăţind specia. Mai prind şi consumă şi animalele tinere şi neprotejate, ceea ce nu este benefic pentru specie. Americanii au introdus într-o insulă, în lacul Erie, cerbi şi căprioare, dar au eliminat înainte toţi prădătorii. Cerbii şi căprioarele s-au înmulţit şi au ocupat insula în totalitate. La un moment dat, a apărut o epizootie şi toate căprioarele şi cerbii au murit. Dacă pe insulă ar fi fost şi prădători, nu s-ar fi întâmplat acest lucru, deoarece ei au şi rolul de sanitari şi de întărire a speciei. Animalele trebuie să-şi asigure hrana. Ele nu ucid decât pentru a mânca şi a trăi. Dar omul ucide şi pentru alte interese, de cele mai multe ori meschine.
75

Nu dorim să dezvoltăm ideea despre ceea ce înseamnă uciderea la oameni. Ajungem la consumatorii de vârf. Aceştia pot consuma animale de la orice nivel trofic. Consumatorii de ordin superior au rolul unui adevărat sistem tampon în cadrul biocenozelor. Ei vor consuma prada, mai ales, din populaţiile cu densitate mai mare, astfel încât creşterea exponenţială a unei specii este stopată. Deci, prădătorul de vârf are un rol bine conturat în cadrul biocenozelor. Omul se comportă tot ca un consumator de vârf, atât timp cât poate consuma animale de pe orice nivel trofic. Deci, nu-l vom considera ca pe un ucigaş. Un animal care vânează pentru consum nu este ucigaş. În cazul omului nu ne vom referi la consumul de carne de om, deci la antropofagie, şi nici de alte tipuri de crime. Ne referim doar la consumul de carne. Nu te poţi considera un ucigaş atunci când cumperi carne de pe piaţă şi nici chiar atunci când tai un animal pentru consum. Este adevărat că nici nu te întrebi în ce condiţii a fost sacrificat animalul respectiv. Şi, totuşi, apar situaţi în care sacrificarea unui animal poate fi considerată o adevărată crimă. În situaţia în care ai un animal de casă, un pet, cu care stabileşti relaţii afective ieşite din comun, un animal care îţi devine prieten şi pentru care eşti în aceeaşi măsură un mare prieten, poţi pune problema să-l tai pentru consum?
76

Datele problemei par a fi schimbate faţă de o relaţie normală cu un animal. Foarte mulţi miei sunt tăiaţi, mai ales, de Sfintele Paşti. Dacă un copil se ataşează foarte mult de un miel, jucându-se şi trăind împreună o bună bucată de vreme, se va simţi foarte întristat, chiar îngrozit, la vestea că mielul său va fi tăiat şi mâncat. Nu crede că ar fi tentat să mănânce din el. Însă braconierul se va face vinovat şi va fi considerat ucigaş atunci când va omorî o căprioară gravidă, o iepuroaică cu pui sau un alt animal aflat în perioada reproducerii. Un pescar este un ucigaş atunci când pescuieşte femele cu icre în ele, deşi este stabilită o perioadă de prohibiţie, tocmai pentru reproducere. Să nu ucizi! Este o poruncă sfântă pentru protecţia naturii, cu tot ceea ce este sfânt în ea. Ecologia creştină, mergând pe linia Referatului Biblic, ne învaţă să nu omorâm nici o fiinţă, deoarece noi nu suntem capabili să creăm nici cea mai simplă şi inferioară vietate. De ce să ucidem, dacă nici măcar nu înţelegem menirea fiecărei specii? De ce să ucizi o furnică? Ce rău îţi face ea? A pătruns în arealul tău? A ajuns la dulciurile tale, lăsate vraişte şi descoperite? Furnica munceşte, în viaţa sa, fără întrerupere. Se străduieşte să agonisească bunuri colective, ale familiei (muşuroiul). În caz de pericol, furnicile se sacrifică, pentru a salva viaţa semenilor şi existenţa locuinţei lor.
77

Eram cu profesorul meu de evoluţionism într-o aplicaţie, în pădurea Dobrovăţ, împreună cu mai mulţi profesori de biologie, aflaţi la un stagiu de perfecţionare. Am întâlnit un muşuroi mare de Formica rufa. Aceste furnici mari şi roşcate au un mare rol în curăţirea pădurii de unele insecte dăunătoare. Ele pot fi folosite în aşa-numita combatere biologică a unor dăunători. Nemţii au cumpărat multe muşuroaie de Formica rufa de la noi, pentru a le plasa în pădurile lor. Şi noi le-am vândut. Sic! Am prezentat muşuroiul respectiv profesorilor de biologie şi le-am explicat câte ceva despre rolul furnicilor în natură. Am observat însă că profesorul meu a scos un muc de lumânare şi l-a aşezat în mijlocul muşuroiului, apoi l-a aprins. Furnicile agitate, din preajma lumânării, au dat năvală şi s-au urcat pe lumânare ajungând în apropierea flăcării. Aici s-au întors cu partea posterioară a corpului şi au început să arunce cu excremente şi acid formic spre flacără, până au stins-o. Am rămas impresionaţi de tot ceea ce s-a întâmplat. Unele furnici au fost pârlite de flacără. Nu s-a dat nici una înapoi. Doamne! Ce mare putere de sacrificiu! Să nu ucizi nici o furnică! Şi, totuşi, unele insecte sunt mari duşmani ai noştri. Ne produc pagube, sau ne pun în pericol sănătatea şi viaţa. În aceste situaţii nu poţi să nu intervii şi să nu stârpeşti unele insecte. Chiar în unele acatiste sunt slăviţi sfinţii care ne feresc de insecte,
78

stârpindu-le. Astfel, în „Acatistul Cuvioasei Maicii noastre Parascheva” se spune, în icosul al 9-lea: „Bucură-te, otrăvitoarea jivinelor; Bucură-te, stârpitoarea insectelor;” Desigur, este vorba, aici, de insectele care acţionează ca o plagă împotriva omului şi care trebuie să fie stârpite, pentru salvarea celor năpăstuiţi. Ca om, în general, şi ca producător, în special, nu poţi să stai şi să priveşti la insectele care ţi-au invadat culturile, fără să lupţi împotriva lor. În astfel de situaţii nu poate fi vorba de crime ecologice. Ecologia ne învaţă că în natură nu există specii bune şi specii rele. Fiecare specie îşi are menirea sa în natură. Vorbim de relaţiile trofice care se stabilesc între specii. Din acest punct de vedere, deosebim trei categorii trofice esenţiale: producători, consumatori şi descompunători. Nici una dintre aceste categorii nu poate lipsi dintro biocenoză. Producătorii asigură formarea de substanţă organică de natură vegetală, cu ajutorul luminii solare, a apei, CO2 şi a unor substanţe minerale. Alături de plante mai intră, în categoria producătorilor, unele bacterii chemosintetice şi chiar fotosintetice. Fără producători nu ar putea trăi nici un animal pe Terra, deci nici un consumator. Însă,
79

nici producătorii şi nici consumatorii nu ar exista dacă nu ar intra în acţiune şi descompunătorii. Aceştia asigură realizarea circuitului bio-geo-chimic, fără de care viaţa n-ar putea să se menţină pe planetă. Vă puteţi imagina o lume în care plantele moarte şi cadavrele de animale nu s-ar descompune? Tot ce este de natură organică trebuie să reintre în circuitul bio-geo-chimic. Într-o lucrare magistrală, Fauna cadavrelor din România, Nicolae Leon, părintele parazitologiei româneşti, prezenta, în 1912, succesiunea animalelor care intervin în trecerea cadavrelor în circuitul bio-geo-chimic, alături de bacteriile descompunătoare. Toate speciile îşi au rolul lor în natură, făcând să funcţioneze perfect legea – „totul trebuie să (se) ducă undeva”. Nimic nu este întâmplător în natură. Lupta dintre viaţă şi moarte se declanşează începând cu prima diviziune embrionară a oului, nu doar din momentul naşterii, fiindcă aşa este organizată lumea aceasta, viaţa generează moarte, iar moartea generează viaţa, asigurându-se, astfel, ciclul neîntrerupt al generaţiilor. Se întâmplă, însă, ca oamenii să aibă comportamente necontrolate faţă de unele animale. În timp ce indienii consideră şerpii ca fiind fiinţe sacre şi nu îi omoară, nici măcar atunci când pătrund în locuinţa lor, occidentalii au o pornire instinctivă atunci când văd un şarpe şi îl urmăresc până îl omoară. Parcă au înscrisă în
80

genele lor o teamă ancestrală faţă de şerpi şi purced imediat la stârpirea lor, atunci când îi văd. Şerpii îşi au, şi ei, rolul lor în natură şi, chiar dacă protopărinţii noştri au căzut în păcat, la ispita şarpelui, trebuie să înţelegem că stârpirea lor nu este un act cugetat. Şerpii ţin rozătoarele în echilibru, altfel acestea ne-ar produce mari pagube. Prin anii 1880, erau încă, în America de Nord, milioane de porumbei migratori (Ectopistes migratorius). Să nu ucizi! Iată o poruncă la care trebuie să meditezi cu luare aminte. Porunca nu trebuie să fie aplicată numai oamenilor, ci întregii naturi. Omul a scos multe specii din fauna globului, le-a ucis. Ce înseamnă să ucizi o specie? Ucizi un animal , ucizi o turmă de oi, sau o cireadă de vite, dar cum poţi ucide o specie? Se poate, chiar destul de uşor. Aceşti porumbei migrau pe distanţe de mii de kilometri, din sudul Americii de Nord până în Canada. Stolurile de porumbei migratori se întindeau, în timpul migraţiei, pe 10-15 Km lungime şi 3-4 Km lăţime. Erau sute de milioane de porumbei care ajungeau în pădurile din Canada. Se aşezau pe arbori cu sutele, de se rupeau crengile sub greutatea lor. Oamenii veneau şi îi vânau, cu miile. Îi luau cu mâinile de pe crengi, îi omorau cu beţele, câinii îi culegeau de pe arbuşti, era ceva de neînchipuit. Au fost făcute căi ferate speciale pentru a putea fi transportate capturile de porumbei. Mulţi
81

oameni s-au îmbogăţit. S-a dezvoltat un comerţ special, băncile au depozitat sume fabuloase, totul mergea perfect. Aşa de bine au fost organizate lucrurile că, prin anii 1920, specia de porumbei migratori a dispărut. Dar câte specii n-au dispărut ca urmare a acţiunii omului? Vaca de mare, Rhytina gigas (Rhytima lui Steller) a fost descoperită pe litoralul Mării Behring, în mii de exemplare. După câţiva ani specia fost eliminată din fauna Terrei, ultima captură fiind realizată în 1763. Se poate deci ucide şi o specie. Dar câte populaţii umane n-au dispărut în urma unor măceluri apocaliptice? Dar holocaustul cu toate urgiile lui? Să nu ucizi!

82

7. Sexualitatea este o strategie a reproducerii. Practicarea excesivă a acesteia în afara reproducerii, denaturarea funcţiei sexuale şi homosexualitatea sunt împotriva naturii! Reproducerea sexuată a apărut ca o strategie în evoluţia vieţii. S-a manifestat, la început, doar în perioada de criză a speciilor. Diferenţierea clară a sexelor s-a conturat treptat, pe palierele evolutive. Sexualitatea conduce la procreaţie, deci, la apariţia de urmaşi. Unele animale şi omul au o sexualitate continuă, însă numai la om poate fi practicată în afara reproducerii. Mai mult decât atât, pot apare folosiri antinaturale ale organelor genitale. Practicarea exagerată a sexului în afara reproducerii conduce la desfrânare. Să nu fii desfrânat! Desfrânarea înseamnă pierderea echilibrului moral. Natura vie se găseşte în echilibru. Nu depăşi acest echilibru dând prioritate plăcerilor carnale! Reproducerea este un atribut al viului. Nu este fiinţă care să nu se reproducă, indiferent pe ce cale. În mod normal, perioada de reproducere se realizează într-un anumit stadiu biologic. La animalele cu reproducere sexuată, putem vorbi de aşa-numita perioadă a rutului. În această perioadă se realizează funcţia de înmulţire. La om, nu există o perioadă a rutului, ci o sexualizare perpetuă, până la o anumită vârstă, după care urmează menopauza
83

sau andropauza. În această situaţie împerecherea nu se finalizează întotdeauna cu procreaţie. Exercitarea împerecherii supranumerare, fără procreaţie, conduce la desfrânare. Există o anumită perioadă din ciclul menstrual în care împerecherea nu se caracterizează în reproducere, deoarece nu se realizează ovulaţia sau copularea, sau produsul de concepţie este eliminat şi reproducerea nu se mai finalizează. Rămâne doar plăcerea carnală a împerecherii. În multe cazuri, pentru a nu se finaliza produsul de concepţie se apelează la avort. Avortul este chiar legiferat în multe ţări. Avortul însă, în orice etapă, este o pruncucidere, ceea ce este grav. Plăcerile carnale conduc la desfrâu. Împerecherea poate deveni şi o meserie, o sursă de bani, sau de exploatare. Se spune că prostituţia a fost prima meserie practicată de anumite femei, însă este întâlnită şi astăzi cu destulă consistenţă. Este oficializată, sau este controlată de mâna lungă a mafiei. Desfrânarea conduce nu doar la deturnarea funcţiei actului propriu-zis al reproducerii, ci şi la denaturarea lui. Pentru a evita apariţia unui produs de concepţie, actul sexual este folosit contra naturii. Homosexualitatea, sexul oral şi diferite alte variante de sex contra naturii sunt produsele desfrânării. Manifestările pot fi adesea cu adevărat demenţiale: pedofilie, necrofilie, zoofilie, violurile urmate sau nu de ucideri, toate acestea sunt manifestări ale unui
84

comportament sexual maladiv, care îşi trage rădăcinile din mlaştina desfrânării. Care sunt dimensiunile ecologice ale desfrânării? Ruperea echilibrului natural. Această rupere capătă o paletă largă de tonuri. Un principiu ecologic postulează faptul că numărul de indivizi al unei populaţii (specii) probează starea de prosperitate sau declinul acesteia. Pentru menţinerea numărului optim de indivizi acţionează mecanisme cibernetice bine puse la punct, în funcţie de fiecare specie. Ruperea echilibrului se poate realiza ca urmare a desfrânării, care se poate manifesta în două moduri: prin apariţia fenomenului de subpopulare (de îmbătrânire a populaţiei umane) sau prin suprapopularea, în anumite comunităţi. Apariţia fenomenului de subpopulare, se poate explica prin folosirea anticoncepţionalelor şi a intensificării avorturilor, dar şi ca urmare a practicări perversiunilor sexuale de tot felul. Homosexualitatea a luat proporţii fabuloase, fiind pusă sub protecţia directă a unor foruri internaţionale. Pornind de aici, au început să fie oficializate căsătoriile între partenerii de acelaşi sex, fiind pusă astfel în pericol unitatea de bază a comunităţilor umane – familia. Băncile de spermă şi de embrioni, deşi sunt trebui să aibă benefice şi ar efecte salvatoare pentru oameni, prin modul în
85

care sunt folosite, conduc la declinul organizării societăţii umane bazate pe familie. Familia, ca unitate a structurii societăţii umane, este pusă în pericol de multiple primejdii. Alături de pericolele menţionate anterior, atragem atenţia şi asupra altui aspect. În discuţiile prestate cu o mare doamnă, am fost atenţionat asupra faptului că destrămarea unor familii este provocată şi de egoismul unora dintre părinţi, care nu pot agrea despărţirea copilului lor de ei. Se simt de parcă le-a fost răpit copilul de către noră (sau, invers, de către ginere) şi nu se lasă până nu-şi recapătă înapoi copilul, destrămând un cămin pe cale de formare, în loc să-l consolideze. Am insistat asupra respectului pe care trebuie să-l aibă copiii faţă de părinţi, însă trebuie să atragem atenţia că şi părinţii, la rândul lor, trebuie să cinstească pe copiii lor şi să acorde tinerilor căsătoriţi, părinţi pe calea edificării unei noi familii, tot sprijinul lor. Aceasta nu este doar o lege specific umană, ci o lege generalbiologică. Este vorba de grija de progenitură, care funcţionează la toate grupele de animale. Grija de progenitură are o semnificaţie foarte mare în relaţiile intraspecifice şi interspecifice manifestate în toate categoriile de biocenoze. Cu alte cuvinte, grija de progenitură este şi o poruncă ecologică.
86

Punerea la punct a clonării şi apariţia primelor fiinţe umane clonate vor constitui preludiul dispariţiei familiilor biologice bazate pe monogamie şi religie. Putem deja vorbi de naţiuni îmbătrânite, de subpopularea alarmantă a unor comunităţi umane. Cauzele acestor fenomene sunt multiple, însă rădăcinile lor îşi trag seva din ceea ce numim desfrânare.

87

8. A scoate din natură mai mult decât ai nevoie, a culege ceva înainte de vreme şi a distruge ceva fără să foloseşti înseamnă a jecmăni natura (a fura). Să nu furi! Nimic nu se capătă pe degeaba! A fura ceva de la un seamăn al tău nu te onorează, chiar dacă îţi ameliorează existenţa. A fura însă din natură este mai greu de precizat ce anume înseamnă. Nu este vorba de a nu considera drept furt sustragerea unor pepeni dintr-o cultură, sau subtilizarea unor saci de grâu în timpul treieratului. Desigur că este vorba de un furt, însă, în aceste situaţii, sunt păgubiţi doar proprietarii. A fura din natură înseamnă a vătăma natura, sau a sustrage nişte bunuri de care s-ar putea bucura şi generaţiile viitoare. La Copşa Mică se extrage aur de mii de ani. A concesiona terenul aurifer unor străini, în vederea epuizării resurselor naturale de aur în câţiva ani, înseamnă a fura. A pune la punct, aşa cum s-a întâmplat, flote maritime, care să poată vâna cetacee şi să conducă la extincţia unor specii din natură, înseamnă a fura propriu-zis natura, înseamnă a jecmăni natura. Să nu furi! Ce înseamnă „să nu furi” în natură? Să nu furi din munca şi avutul semenilor tăi (cunoscuţi sau necunoscuţi) intră în legile eticii
88

(omeneşti) şi se pedepseşte prin poruncile divine. Ce înseamnă să furi din natură, din ecosisteme supuse sau nu protecţiei? Pescuitul este deschis tuturor oamenilor, chiar dacă se plăteşte un permis. A scoate din natură ceva, fie că ai plătit sau nu, pentru natură este acelaşi lucru. Există un surplus de peşti? Se dă libertate pescuitului. Dacă a crescut peste limită numărul animalelor de interes cinegetic, se aprobă intervenţia vânătorilor, atunci când totul este sub controlul corect şi ştiinţific al specialiştilor. Orice intervenţie nelegitimată înseamnă braconaj, deci furt din natură. Ne interesează mai puţin furtul realizat de către braconierii care se sustrag achitării unor taxe. Considerăm că se fură din natură numai atunci când intervenţia este prohibită (fie că este vorba de perioada de reproducere şi reproducătorii sunt protejaţi, fie că este vorba de o perioadă de refacere a unei populaţii). Pescuitul în perioada de prohibiţie este o adevărată crimă împotriva unor populaţii de peşti. Nu poţi să omori o căprioară cu puiul în ea. Nu ar trebui să poţi şi, totuşi, unii pot. Furtul din natură este grav, deoarece provoacă dezechilibre în ecosistem. Nimic nu se capătă pe degeaba! Dacă iei ceva din natură trebuie să şi pui înapoi. Poţi să furi dintr-un lan de porumb care nu este al tău, poţi să seceri un întreg lan de grâu copt, sau înainte de a se coace, însă nu este afectată cu nimic natura, ci este afectată doar
89

economia

omului

(a proprietarului). Dacă intri într-o rezervaţie naturală, (cum sunt pădurile din

sau într-un ecosistem natural virgin

Amazonia) şi extragi o anumită parte (plante sau animale) poţi provoca pierderi ireparabile. Considerăm, însă, că tot furt reprezintă secerarea unui lan înainte de a se coace, dacă era destinat coacerii (producţiei). Natura îşi are ritmul său, îşi are „scopul” său. Nu interveni şi nu acţiona împotriva naturii! În societatea umană furtul este judecat în funcţie de pagubele produse proprietarului şi de valoarea obiectelor furate. În natură, furtul poate fi apreciat în funcţie de dezechilibrul provocat în ecosisteme. Speciile de animale nu fură din natură atunci când se hrănesc. În ecosistemele în care omul nu a intervenit se produc reglaje naturale prin care se asigură un număr optim de indivizi, în funcţie de prezenţa hranei. Păsările răpitoare îşi depun ponta în mod eşalonat şi încep clocirea o dată cu depunerea primului ou. Puii vor ecloza în mod eşalonat şi, în funcţie de abundenţa hranei, vor supravieţui toţi, sau numai unii. Reglajul se realizează pe baza unor mecanisme cibernetice de tip feed-back. Intervenţia omului în natură, sub formă de furt, se manifestă prin apariţia unor dezechilibre, sau prin punerea în pericol a unor populaţi de
90

organisme. Chiar în cazul familiilor de albine, extragerea

unei

cantităţi prea mari de miere duce la înfometarea albinelor şi la dispariţia familiei. Acesta este un furt. Furtul ecologic provoacă pagube considerabile naturii şi este grav. Legea „nimic nu se capătă pe degeaba” se aplică foarte bine şi în aceste condiţii. Poate mai grav decât pagubele provocate, prin furt, omului. Şi într-o situaţie şi în alta, furtul cade sub pedeapsa divină. Adică să nu furi!

91

9. Nu deforma informaţiile de orice natură ar fi ele; nu mărturisi strâmb! Comunicarea este un atribut al vitalului. Orice fiinţă vie are capacitatea de a comunica cu semenii săi, de a intra în dialog cu înconjurimea imediată şi cu universul. Comunicarea se poate realiza în diferite moduri, prin semene şi semnale. Biosemiotica ne probează nesfârşite posibilităţi de a se realiza comunicarea în lumea vie. În general, semnele şi semnalele pornesc de la realitate şi reflectă realitatea. În puţine cazuri realitatea este deformată şi prezentată în aşa fel încât să aducă beneficii unui individ în defavoarea altuia. Doar omul şi un număr restrâns de specii folosesc minciuna în vederea rezolvării unor situaţii critice sau pentru a câştiga unele avantaje. În situaţia în care omul deformează realitatea, în privinţa stării unei populaţii, sau a unui ecosistem, în vederea obţinerii unor câştiguri meschine, aceasta poate produce pagube considerabile naturii. Deformarea realităţii poate provoca mari neajunsuri şi semenilor noştri atunci când mărturisim strâmb. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău! Minciuna reprezintă o încălcare grosolană a eticii umane. Depinde însă de natura minciunii, de scopul pentru care a fost
92

folosită şi de împrejurările în care a fost lansată. O minciună poate duce la salvarea unei persoane sau, dimpotrivă, la moartea sa. Câţi oameni n-au murit, închişi în puşcării sau în lagăre, pornind de la minciunile oficializate de unele persoane în drept să o facă. Minciuna constituie un test de inteligenţă pentru animale. Se credea că doar omul este capabil să spună minciuni, că doar el se poate detaşa de realul concret şi poate înscena o anumită ficţiune, pe care să o prezinte în locul adevărului. S-ar părea că şi unele animale spun minciuni. Dintre animale doar cimpanzeul a trecut, până acum, testul minciunii. El poate găsi diferite soluţii pentru a duce în eroare pe om, sau pe semenii săi. Cimpanzeul a trecut şi testul de inteligenţă reprezentat de oglindă. Îşi recunoaşte propria persoană în oglindă. Dacă pentru conceperea unei minciuni este necesară o anumită inteligenţă, în evoluţia societăţi umane minciuna a devenit un pericol atât de mare, încât a fost necesară incriminarea sa în poruncile divine. Falsul adevăr poate provoca neajunsuri semenilor şi chiar unei colectivităţi umane. Vinovat este cel care lansează minciuna însă, adesea vinovaţi sunt şi cei care o iau de bună (chiar dacă ştiu, sau bănuiesc că este un fals). Este adevărat că unele minciuni sunt atât de bine concepute, încât pot fi considerate adevărul adevărat. Tocmai de aceea mărturisirea strâmbă este interzisă prin porunca divină.
93

Nu este cazul să probăm aici părţile negative provocate de mărturisirea strâmbă. Unele minciuni au intrat în istorie şi, aşa cum se spune, „minciuna stă cu regele la masă”. Care sunt dimensiunile ecologice ale minciuni? Relaţiile sociale, pornind de la individ la individ, până la cele dintre diferite state sau comunităţi umane, se bazează pe comunicarea directă, pe sinceritate şi pe încredere. Relaţiile interumane stau la baza comportamentului uman. Este vorba de comportamentul indivizilor, al comunităţilor umane şi chiar al unor state. În funcţie de comportament, pot să apară intervenţii majore în modul de viaţă al oamenilor, în configuraţia ecosistemelor şi chiar în liniştea planetei. Nu mai reprezintă nici un secret pentru nimeni că războiul mediatic, dus împotriva Irakului, s-a bazat pe dezinformare (pe minciună). Au fost lansate tot felul de mărturii strâmbe, după care sa acţionat în forţă. Faptul că la baza unor acţiuni militare, care au costat mii de vieţi şi care au schimbat structura ecosistemelor pe teritorii vaste, au stat mărturii false şi acum nu mai interesează pe nimeni este grav. Parcă nu s-a întâmplat nimic. Deci minciuna s-a înrădăcinat puternic. Să nu mărturiseşti strâmb! Este o poruncă majoră deoarece o mărturie strâmbă poate costa vieţi omeneşti, poate determina
94

dispariţia unor specii de pe planetă, poate provoca modificarea ireversibilă a unor ecosisteme. Să nu mărturiseşti strâmb devine o poruncă ecologică de prim rang, în toate activităţile umane.

95

10. Fiecare specie îşi are nevoile sale, nişa sa ecologică prin care este delimitată de altă specie pentru a supravieţui şi pentru a trăi în pace; lasă lucrurile aşa, să nu pofteşti nimic din cele ce nu sunt ale tale! Dacă privim cu atenţie în jurul nostru, putem constata că la cele mai multe specii copiii sunt înzestraţi, de la naştere, cu toate organele şi potenţele necesare supravieţuirii biologice. Doar la om copilul vine pe lume cu totul nepregătit, golaş, fără arme de apărare şi de atac, incapabil să se deplaseze şi să-şi urmeze mama. După cum au surprins vechii greci, omul este deopotrivă cu celelalte animale, dar este un animal mai slab, mai puţin apt de a susţine lupta cu celelalte spiţe, folosindu-se de singurele mijloace ale înzestrării sale fizice. Aşa reiese omul din mitul lui Protagoras. Aceasta deoarece Epimeteu, atunci când a înzestrat animalele cu anumite calităţi şi arme naturale, a uitat de om şi l-a lăsat gol, fără dinţi puternici, fără blană, fără gheare. Noroc că Prometeu a furat îndemânarea artistică a lui Hefaistos şi a Atenei şi, în acelaşi timp, a furat şi focul şi l-a înzestrat pe om astfel încât acesta să poată supravieţui. Se pare că, neavând nimic al lui, omul a învăţat să ia de la alţii. Deşi primeşte toate cele cuvenite de la familia sa, el pofteşte şi de la semenii săi. Şi nu este vorba doar de hrană sau de
96

îmbrăcăminte, că unii sunt mai strâmtoraţi în această privinţă, ci de bunuri mult mai valoroase. Unii tind chiar să poftească şi la nevasta unui semen. De aceea este bine să nu pofteşti nimic din cele ale aproapelui tău. Ce înseamnă să nu pofteşti nimic din cele ce sunt ale aproapelui tău în natură? Fiecare comunitate (asociaţie naturală) este edificată prin coevoluţia speciilor. De aceea fiecare specie îşi are locul său în natură. Asta nu înseamnă că o specie nu poate trăi decât în locul său de origine. Dimpotrivă, unele specii se naturalizează foarte repede în locuri îndepărtate de centrul lor genetic. Noţiunea de „centru genetic” a fost introdusă de geneticianul Nicolae Vavilov, pentru a explica faptul că o specie se formează în interacţiune cu speciile cu care habitează. Trebuie să înţelegem că fiecare comunitate trebuie să fie păstrată, pe cât posibil, în structura sa naturală. Introducerea unor specii noi poate determina un dezechilibru cu consecinţe grave. Ecologic gândind, trebuie să înţelegem că natura a avut o evoluţie de-a lungul milioanelor de ani, ajungând la structura şi configuraţia naturală actuală. Întreaga evoluţie a fost în concordanţă cu evoluţia peisajelor geografice. Evoluţia a determinat structura actuală a unor ecosisteme şi a raporturilor dintre specii.
97

Australia şi-a „gestionat” fauna proprie în funcţie de particularităţile fizico-geografice şi climatice şi mai ales de cele biologice. Introducerea iepurelui european, a câinilor şi a altor specii a provocat tulburări grave, cu eliminarea unor specii autohtone dintre marsupiale. Introducerea albinei africane în America de Sud a dus la eliminarea albinei autohtone, iar albina africană este extrem de agresivă. Cartoful a devenit o plantă cosmopolită, ca plantă de cultură, deşi în multe zone nu s-a naturalizat. Reprezintă doar o plantă de cultură. Iată însă că în Europa a fost introdus gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemliniata) care s-a naturalizat foarte rapid şi care provoacă pagube economice fabuloase. Preţul cartofilor continuă să fie ridicat ca urmare a tratamentelor chimice de combatere a acestui dăunător. Să nu pofteşti nimic din cele ce sunt ale aproapelui tău! Cum se traduce această poruncă în natură? Fiecare specie îşi are centrul său genetic, adică locul de apariţie şi de formare. Încet, încet specia îşi extinde arealul. În afară de speciile cosmopolite, fiecare specie îşi are arealul său. Oricât de mare ar fi un areal, depăşirea lui ridică probleme pentru specie. În centrul său genetic de naştere, specia s-a format în
98

interrelaţie cu celelalte specii. Numărul de indivizi dintr-o populaţie (specie) este legat direct de rezultatul competiţiei angajate cu celelalte specii. Numărul de indivizi dintr-o specie reflectă starea de progres sau de declin a speciei respective. Fiecare specie s-a format în funcţie de condiţiile climatice succesive şi de peisajele geografice care s-au perindat de-a lungul erelor geologice. În funcţie de acestea, fiecare specie are anumite pretenţii de viaţă şi şi-a fixat o anumită poziţie între celelalte specii. Pe de o parte, controlează alte specii de care depinde în asigurarea hranei, iar, pe de altă parte, este controlată de o serie de duşmani naturali. Asta înseamnă că şi omul ar trebui să se simtă bine acolo unde el, moşii şi strămoşii lui s-au născut şi au trăit. Una este să te naşti şi să trăieşti la tropice şi alta la cercul polar. Asta nu înseamnă că nu se pot face schimbări de populaţii umane între aceste zone şi că acestea nu s-ar simţi bine. Şi, totuşi, locul de baştină este cel mai prielnic. Legumele şi fructele din zona de naştere sunt cele uşor asimilate, de asemenea şi celelalte produse. Să nu credem că bananele sau portocalele ne-ar face rău, ci să înţelegem că fructele noastre sunt mai în concordanţă cu organismele noastre şi cu modul nostru de viaţă. Trebuie să înţelegem că, într-adevăr, ceea ce este al tău este, cu adevărat, al tău, ca şi cum ar face parte din tine. Şi hrana, şi apa, şi aerul, şi ambianţa
99

geografică fac parte din tine. Asta ar însemna că nu trebuie să pofteşti nimic din ceea ce nu este al tău. Dacă fiecare biocenoză a avut o evoluţie istorică, dacă speciile unei biocenoze şi-au cimentat interrelaţiile în milioane de ani, asta înseamnă că acestea depind în existenţa lor unele de altele. Tocmai aceste interrelaţii fac ca în natura neafectată de om să se menţină un echilibru natural. Sunt multipli factori care controlează echilibrul natural şi îl menţin. Dacă introducem una sau mai multe specii într-o biocenoză, putem provoca dezechilibre grave. Este ceea ce s-a întâmplat prin introducerea lui Leptinotarsa decemlineata în Europa şi a iepurelui placentar în Australia. Asta înseamnă că trebuie să nu pofteşti nimic din cele ce sunt ale aproapelui tău. Ecologii au învăţat că, în natură, nu trebuie să intervii şi să introduci, sau să scoţi specii fără să prefigurezi ceea ce se va întâmpla. Vorbim de ecosistemele naturale, deoarece în cele amenajate au apărut varii structuri şi nu se mai găsesc sub controlul echilibrului natural. Să nu ne mirăm de dezvoltarea explozivă a unor specii sau de un declin al altora, acesta este rezultatul intervenţiei necugetate a omului. Dacă, într-o anumită zonă, o specie este prosperă, asta nu înseamnă că, în mod obligatoriu, aceasta va prospera şi într-o zonă diferită. Să nu pofteşti nimic din ceea ce este al aproapelui tău!
100

Această poruncă vizează mult şi raportul dinte state. Vorbim de Ecologie politică şi de Politică ecologică. Ecologia politică ar trebui să militeze pentru raporturi cu adevărat omeneşti între popoare şi, în genere, între colectivităţile umane. În lăcomia lor nemiloasă, unele state îşi permit, în numele unor principii inventate, sau a unor gesturi „democratice”, al căror suport numai ele îl văd, să ocupe alte state, să le schimbe guvernul sau, cel mai grav, să atenteze la bogăţiile lor naturale. Războiul mediatic, pornit de astfel de state, încearcă să-i pună în lumină favorabilă pe astfel de profitori, aşa încât şi genocidul să pară a fi o faptă nobilă. Lăcomia şi pofta de a acapara bogăţiile altor naţii, au stat la baza multor războaie ale omenirii, constituind încălcarea gravă a acestei porunci. Fiecare popor îşi are teritoriul său, îşi are spaţiul său geografic, bine conturat de-a lungul istoriei. Asta nu înseamnă că o parte a populaţiei umane nu poate să emigreze în alte state. Sau, poate, de-a lungul istoriei, au fost făcute colonizări forţate de populaţii umane. Pretenţia unei minorităţi de a-şi declara autonomia teritorială, în spaţiul geografic locuit de poporul care o găzduieşte, nu reprezintă altceva decât o încălcare a acestei porunci. Minoritatea respectivă devine un tentacul al naţiunii căreia îi aparţine, prin care
101

se pofteşte ocuparea de noi teritorii, sau extinderea teritoriului naţiunii mamă. O altă faţetă a acestei porunci ar fi că nu trebuie să pofteşti nici bunurile materiale, nici pe cele spirituale ale aproapelui tău. Nu este vorba de semenii tăi, ci de apropiaţii tăi. Cine este aproapele tău? Între apropiaţii tăi nu pot intra decât semenii cu care vii mai mult în contact, fie că este vorba de rude apropiate, de colegi, sau de prieteni. Rudele apropiate ar putea beneficia de anumite avantaje materiale parentale, sau de altă natură, care sunt repartizate în funcţie de anumite principii sau doleanţe. A râvni la bunul aproapelui tău înseamnă, în această situaţie, a încălca anumite principii, ceea ce poate provoca reacţii neaşteptate. Câte crime nu sau produs pornind de la împărţirea unor bunuri familiale? Dacă este vorba de colegi, de semeni cu care îţi desfăşori activităţile zilnice, este cunoscut faptul că există o anumită ierarhie socială, că funcţiile se împart conform anumitor reguli (chiar dacă nu sunt întotdeauna respectate) şi că meritele se dau (în mod firesc), în funcţie de anumite rezultate şi de o anumită cantitate de muncă. A pretinde drepturile altuia este o gravă greşeală. Prietenia se stabileşte numai pe seama unor relaţii reciproce, bilateral acceptate. Adevărata prietenie exclude interesul material sau social. Prietenii se ajută reciproc şi îşi deschid inimile. A atenta
102

la bunurile materiale ale prietenului tău, la soţia lui, sau la obţinerea unor avantaje sociale de care el ar beneficia, înseamnă a renunţa la statutul de om.

103

104

POSTFAŢĂ (PLĂGILE ECOLOGICE) Mă simt cuprins de emoţie şi de neputinţă de fiecare dată, când văd, la televizor, imagini referitoare la dezastrul natural provocat de cutremurul din Asia de Sud-Est. Emoţiile sunt şi mai puternice atunci când aud estimările făcute privind pierderile de vieţi omeneşti. Ceea ce mi se pare de-a dreptul paradoxal este faptul că nu s-au înregistrat animale moarte. Deci, ele au aflat de apropierea pericolului, s-au anunţat unele pe altele şi au scăpat. Oamenii n-au putut proceda la fel. Înţeleg că este imposibil încă să poţi avertiza populaţia umană asupra declanşării unui cutremur de gradul 9 pe scara Richter, măcar cu 2-3 minute înainte de a se produce. Un astfel de avertisment ar salva multe vieţi omeneşti. Ceea ce mi se pare incredibil, şi îmi este greu să accept, este faptul că oamenii încă nu au învăţat că, după un seism puternic, manifestat în apele oceanului, sunt provocate valuri ucigătoare, de tip tsunami. Apariţia acestor valuri nu doar că poate fi înregistrată cu tehnicile moderne, dar poate fi urmărită şi deplasarea lor. Mi se pare ruşinoasă lipsa de reacţie a autorităţilor din toate ţările afectate de tsunami. Astăzi, când mijloacele mass media sunt
105

ultrasofisticate şi rapide, să nu avertizezi populaţia cu două ore înainte de începerea dezastrului mi se pare o crimă. Cum este posibil acest lucru? Am învăţat să facem adăposturi antiatomice şi nu am gândit încă să facem adăposturi antitsunami? Omenirea trebuie să fie învăţată să se comporte. Autorităţile din ţările afectate ar trebui să-şi explice incompetenţa şi să ia măsurile necesare. Astfel de fenomene au mai avut loc, însă oamenii încă nu au învăţat cum să se comporte. Erupţiile vulcanice şi marile seisme care s-au succedat în zonele oceanice s-au transformat în mituri, dar n-au deşteptat un comportament corespunzător. Animalele au învăţat. Scufundarea Atlantidei şi dezastrul provocat de aceasta ne apar ca un mit pierdut în negura istoriei. Se pare că învăţarea se realizează greu în comunităţile umane. De aceea, Dumnezeu s-a simţit nevoit să înmâneze lui Moise Tablele Legii, pentru ca oamenii să le cunoască şi să le respecte. Dacă în Biblie ar fi fost cuprinse şi învăţăminte referitoare la comportamentul oamenilor faţă de cutremure şi de tsunami, poate nu s-ar fi înregistrat o pierdere atât de mare de vieţi omeneşti. Oamenii învaţă destul de greu şi au reacţii întârziate. În cazul de faţă este vorba de un dezastru natural. Dar câte dezastre ecologice nu a provocat omul? Au trecut peste noi, de parcă nici nu ar fi existat. După dezastrul atomic de la Hirosima şi
106

Nagasaki care au fost reacţiile omenirii?

Nici una. Înarmarea

atomică a proliferat, în loc să fie interzisă, iar unele state, mai puternice, îşi arogă dreptul de a deţine şi de a folosi astfel de arme. Aceste arme sunt folosite, pe scară tot mai mare, în războaiele actuale, iar războaiele au devenit totale, fără fronturi de luptă. Şi care este reacţia omenirii? …? Astăzi, când poate fi lovită, din cosmos, o ţintă punctiformă, poţi accepta ca într-un război să fie atacate spitale, temple, şcoli, sau mase de oameni care petrec la o nuntă? Ar trebui să spunem nu, însă realitatea este alta. Dar câte alte dezastre ecologice nu a provocat omul? A învăţat ceva omenirea din ele? Se pare că nu. Prin lupta chimică împotriva insectelor dăunătoare a apărut flagelul lumii contemporane POLUAREA. Superindustrializarea ameninţă lumea din altă direcţie. Ca efect al supraindustrializării, s-a ajuns la creşterea alarmantă a cantităţii de CO2 şi la perforarea stratului de ozon, protector împotriva razelor ultraviolete şi cosmice. Dezvoltarea exponenţială a monoculturilor în agricultură, folosirea unor irigaţii necorespunzătoare şi a unor cantităţi supradozate de îngrăşăminte chimice provoacă degradarea solului pe suprafeţe nesfârşite.
107

Creşterea exponenţială a poluării pune în pericol păstrarea în stare pură a apei potabile şi determină chiar degradarea apelor din mări şi din oceane. Fenomenele de „înflorire” a apelor probează nivelul ridicat de poluare a apelor dulci şi marine. Prin comportamentul său necontrolat, omul a provocat extincţia a sute de specii de plante şi de animale. Acest comportament a provocat o reacţie la nivel mondial, menită să protejeze biodiversitatea. Sperăm ca această acţiune să aibă succes. Provoacă îngrijorare ritmul în care se defrişează pădurile din „Oceanul Verde” al Amazonului. Dacă acest dezastru nu va fi stopat la timp, atunci echilibrul biologic al planetei va fi grav afectat. Exploatarea resurselor naturale a cunoscut, în ultimele decenii, o creştere exponenţială. Dacă se va menţine acest ritm de exploatare, în scurt timp vor fi epuizate toate bogăţiile solului şi ale subsolului, urmând apoi să se acţioneze asupra abisurilor oceanice. S-a declanşat o acţiune la nivel mondial privind dezvoltarea durabilă a omenirii. Numai reuşita acestei acţiuni ne-ar putea salva de la dezastrul provocat de acest mod de exploatare a resurselor naturale. Cel mai mare pericol care planează asupra omenirii este, însă, cel care vine din domeniul social. Propagarea violenţei, a prostituţiei, a pornografiei şi a dispreţului faţă de familie ameninţă
108

grav organizarea socială a omenirii. Dacă nu vor fi stopate la timp astfel de manifestări, efectul lor va fi dezastruos. Am surprins aici doar câteva dintre comportamentele omului modern, scăpate de sub control. Ceea ce este paradoxal este faptul că acestea se manifestă în paralel cu acumulările geniului uman în ştiinţă şi tehnică. Aceste acumulări au ajuns la cele mai înalte culmi şi par să nu se oprească şi să eclipseze toate manifestările necontrolate sau chiar demenţiale ale unor oameni. Depinde cum privim aceste faţete ale aceleaşi medalii; cu ochiul optimistului sau cu al pesimistului. Mergem tot aşa şi ne facem că nu vedem creşterea pericolului care mocneşte în străfunduri, sau ne oprim şi încercăm să facem ordine? Cert este faptul că oamenii ştiu şi simt toate aceste aspecte, însă le tratează cu indiferenţă, sau cu inconştienţa cu care unii dintre semenii noştri au privit ameninţarea valurilor de tip tsunami. Dumnezeu i-a înmânat lui Moise Tablele Legii, pentru a le face cunoscute oamenilor, în vederea disciplinări comportamentelor lor. Poruncile divine ar trebui să stea la baza comportamentului fiecărui om, faţă de semenii săi şi faţă de Dumnezeu. Se pare însă că poruncile divine sunt tot mai puţin cunoscute şi urmate de unii dintre semenii noştri.
109

Noi am încercat să scoatem, din poruncile divine, unele aspecte privind comportamentul omului faţă de natură şi faţă de semenii săi, sub forma unor porunci ale ecologiei creştine. Dacă acestea nu vor fi învăţate şi respectate şi nu vom stăvili pornirile satanice împotriva naturii şi a lui Dumnezeu a semenilor noştri, vom provoca mânia divină, care poate avea efectul unei apocalipse ecologice. 1. Ameninţările care vin din cer: Continua destrămare a ecranului de ozon pune în pericol viaţa, în dreptul zonelor afectate, ca urmare a acţiunii razelor ultraviolete şi a celor cosmice, care nu mai sunt filtrate. 2. Un alt pericol îl reprezintă acumularea deşeurilor în spaţiul cosmic. Aceste deşeuri (provenite din miile de sateliţi lansaţi pe diferite orbite şi prin distrugerea unor nave cosmice) vor constitui un pericol real pentru oameni, în viitor şi vor forma un baraj greu de trecut pentru vehiculele cosmice spre căile galactice. 3. Ameninţările care vin din abisul mărilor şi al oceanelor: Abisurile mărilor şi ale oceanelor au devenit depozite pentru reziduuri nucleare şi pentru unele substanţe chimice extrem de toxice şi greu destructibile. Sunt acumulate atât de multe substanţe
110

toxice şi radioactive încât sunt suficiente pentru a otrăvi şi degrada cel puţin cinci ori apele Oceanului Planetar. 4. Ameninţările care vin de la poli: Creşterea necontrolată a acumulărilor de CO2 va conduce la instalarea definitivă a fenomenului de seră. Efectul de seră al concentraţiei CO2 va determina creşterea temperaturii la nivel global, având drept consecinţă topirea calotelor glaciare polare şi provocarea unor mari diluvii. Mai mult decât atât, chiar unii curenţi oceanici ar putea fi afectaţi, cu consecinţe încă nebănuite. 5. Ameninţările care vin de la sol: Exploatarea intensivă şi neraţională a solului, în agricultură, va conduce la secătuirea acestuia sau la sărăturarea lui (ca urmare a practicării unor irigaţii necorespunzătoare) pe mari suprafeţe. Ca urmare vor apare, mai întâi, „deşerturile” verzi, apoi cele nude. 6. Deşi omenirea ar avea posibilitatea să ţină sub control deşerturile şi să le micşoreze progresiv, goana pentru înarmare, lupta pentru hegemonie şi pentru îmbogăţirea facilă, nu fac posibile astfel de intervenţii miraculoase. Sub cel mai mare deşert – Sahara, se află cea mai mare mare de apă dulce de pe Terra. Şi, totuşi, deşertul înaintează într-un ritm alarmant, acoperind noi suprafeţe şi determinând moartea a milioane şi milioane de animale şi de oameni.
111

7. Ameninţările care vizează apa: Pericolul dispariţiei apei potabile începe să prindă rădăcini şi să pună sub semnul întrebării desfăşurarea normală a vieţii pe Terra. Se micşorează, în mod alarmant, resursele de ape dulci nepoluate. Fenomenul de eutrofizare a început să se manifeste nu doar în apele dulci, continentale, ci şi în apele marine puternicilor „înfloriri” şi oceanice. În urma ale fitoplanctonului, poţi percepe, pentru

o anumită perioadă de timp, existenţa unui adevărat „deşert” în ape, ca urmare a lipsei zooplanctonului. Şi, aplicând legea „totul trebuie să (se) ducă undeva”, efectul se transmite pe lanţul verigilor trofice. 8. Ameninţările sociale: Dezastrul social, care ar putea fi determinat de dezmembrarea şi subminarea familiilor biologice umane (celulele de bază ale structurilor sociale), ar putea avea un efect apocaliptic asupra viitorului omeniri. 9. Dacă globalismul va reuşi, dar va degenera în hegemonia unor state, sau a unui singur stat, atunci proporţiile catastrofei sociale vor depăşi cu mult efectele fascismului şi ale comunismului la un loc.

112

10. Ceva asemănător s-ar putea întâmpla, dacă, în loc de ecumenism, s-ar impune, de fapt, o singură religie, dintre cele existente sau una nou creată.

113

114

OPINII DECALOG ECOLOGIC, SAU INVITAŢIE LA CINSTIREA NATURII Lucrarea „Decalog ecologic - Poruncile ecologiei creştine sau poruncile divine interpretate ecologic” de ancorare şi interpretare îl reprezintă pe profesorul univ.dr. Gh. Mustaţă, în puterea sa sintetică de redare, ecologică a cunoscutelor porunci creştine, porunci enunţate lapidar pentru a fi reţinute mai uşor în religia creştină, dar fuzionate şi integrate ecologic în expunerea autorului într-un decalog ecologic. La maturitatea sa intelectuală şi creativă, cu o largă pregătire biologică, ecologică, cu profunde întrebări asupra existenţei noastre spirituale, căutând explicaţii şi semnificaţii în scrierile creştine, în dialoguri şi discuţii cu dotate spirite contemporane şi slujitori ai religiei creştine, profesorul Mustaţă manieră proprie, particulară, ideile, dezbaterile, convingerile, argumentările şi natură, îşi îşi exprimă, în întrebările, reflecţiile,

ecologice cu exemple

pentru a da o baza ştiinţifică comportamentului uman în societate exprimă îngrijorările asupra modernismului

115

existenţii noastre pe planeta Pământ, ce aduce ameninţări asupra societăţii umane, a relaţiilor interumane. Lectura textului este incitantă, mobilizatoare, bazată pe un stil socratic, dar înţelegerea conţinutului solicită gândirea cititorului, care trebuie să aibă o pregătire de religie creştină şi, de asemenea, să cunoască principalele noţiuni, principii şi legi ale ecologiei moderne. Autorul argumentează ecologic semnificaţiile relaţiilor necesare din natură în cadrul magnificului fenomen cosmic, viaţa pe pământ, care a ajuns la cea mai înaltă formă de evoluţie, generând gândirea prin oameni, prin care toate se fac şi se explică, pe baza efortului personal, a „inspiraţiei şi revelaţiei” ( Petre Ţuţea). Ancorate şi grefate pe un conţinut ecologic, poruncile creştine sunt detailate, explicate ecologic, în baza relaţiilor şi funcţiilor pentru că toate lucrurile şi fenomenele sunt în interacţiune, au sens şi semnificaţie menţinute de selecţia naturală. Cele 98 de pagini foarte dense în conţinut, sunt o invitaţie la preţuirea şi cunoaşterea naturii, la pătrunderea a ceea ce ne înconjoară, la respectarea legilor existenţei obiective, este un apel la sentimentele noastre, mai ales ale tinerilor, la cunoaşterea şi respectarea locului unde am venit pe lume, la cultura şi meritele poporului din care facem parte, a naturii care ne asigură
116

resursele pentru a fi folosite creativ, un apel cald la umanism, la respectarea ascendenţilor şi descendenţilor, la preţuirea muncii, a familiei, la atitudinea ecologică pe care trebuie să o avem faţă de natura în care trăim. Gândirea şi munca umanităţii în evoluţie, materializată în toate progresele de până acum este „ceva din divinitate”, dar morfologia şi fiziologia omului poartă pecetea forţelor ecologice pământene, „judecate” de selecţia naturală. Oricine poate citi aceste pagini, dar a le scrie, combinând spiritul religios cu cel ştiinţific, ecologic, pământean, poate numai autorul.

Prof.univ.dr. Varvara Mircea Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi

117

118

O CARTE CARE TREBUIA SĂ FIE SCRISĂ Dezvoltarea istorică a omenirii, gradul de cunoaştere atins de societatea umană a generat diferite atitudini etice faţă de natură. Atitudinea omului asupra ambianţei, forţa numeroaselor sale acţiuni asupra naturii aşa cum se relevă printr-o incursiune făcută în diferitele culturi spirituale ne demonstrează existenţa unei atitudini contrare determinată de motivaţii subiective sau obiective cu repercusiuni ce au generat „criza ecologică” începând cu cea de a doua jumătate a sec. XX. Cartea domnului prof.univ.dr. Gh. Mustaţă reprezintă un rechizitoriu sever adresat societăţii actuale în care omenirea se confruntă cu retroacţiuni ecologice negative ca rezultat al unei atitudini incorecte faţă de gospodărirea resurselor naturale. Unele tehnologii actuale îşi au originea în bătălia dusă pentru obţinerea de profituri pe bază de acţiuni nefondate ştiinţific şi care încalcă legile ecologice, legi ale naturii, de sub influenţa cărora nici un sistem biologic supraindividual, inclusiv cel uman, nu se poate sustrage. Ce reprezintă natura din punct de vedere creştin, se întreabă autorul şi tot domnia sa dă răspunsul:
119

„Natura

reprezintă

creaţia,

iar

creaţia

reprezintă

întruparea Trupului Fiului lui Dumnezeu şi asumarea ei de către acesta. Omul fiind purtătorul Chipului Fiului lui Dumnezeu, reprezintă regele creaţiei, iar întreaga natură tinde spre umanizare. Pentru a cinsti întreaga creaţie ....... omul trebuie să respecte poruncile divine. Cele zece porunci divine reprezintă principiile, legile după care omul trebuie să se călăuzească în viaţă. Amănunţind legile şi pătrunzându-le tâlcul putem constata că multiplele aspecte ţin de ecologie”. Ne amintim sigur de unele dintre ele, prin care ni se spune, să nu ucizi, să nu furi, să nu fii desfrânat, să nu pofteşti la bunul altuia, etc. Domnul prof.univ.dr. Mustaţă reuşeşte, în mod deosebit, să îmbine poruncile date de creator, care ne-au stat alături rostite de preotul zonei în care am copilărit cu legile ecologice. Omul nu este şi nu va putea fi niciodată un stăpân al naturii, ci un partener înţelept al ei spune H.T. Odum, 1971; V. Soran 1977. „Omul este parte a naturii, este partea cea mai înaltă, deoarece este purtătorul Chipului Fiului lui Dumnezeu! De-a lungul veacurilor se detaşează un adevăr simplu, demonstrat de acţiunile omenirii: omul nu poate niciodată realiza ceva durabil când nu ţine seamă de legile naturii”. Omul contemporan este chemat astăzi prin cuceririle sale ştiinţifice la
120

multă chibzuinţă căci „Marele privilegiu al cunoaşterii binelui şi răului atrage după sine şi severe îndatoriri” (V. Soran, 1985). În acest sens nu există specii folositoare şi specii dăunătoare. Aşa cum relevă autorul, prof.univ.dr. Gh. Mustaţă în a doua lege, „fiecare fiinţă îşi are structura şi chipul său în funcţie de specie, de menirea sa şi de locul acesteia în natură” Atitudinea etică a omului faţă de „maica natură”, aspectele etice ale relaţiilor omului cu biosfera au fost rezultatul unei „interpretări greşite a tuturor sistemelor etice până astăzi şi credinţa că ele au de a face numai cu relaţiile omului cu oamenii. În realitate problema care se pune este atitudinea omului faţă de lume şi întreaga viaţă cu care ajunge în contact. Un om este moral numai atunci când viaţa este sfântă pentru el fie că este a plantelor şi animalelor, fie că este a tovarăşilor lui şi când el însuşi dăruieşte ajutor oricărei vieţi care necesită sprijin. Raţiunea se poate întemeia numai pe etica universală ce cultivă simţul responsabilităţii faţă de o sferă mai largă, pentru tot ceea ce trăieşte” (A. Schweitzer, 1958). Geneza conştiinţei ecologice şi a responsabilităţii crescânde a omenirii faţă de natură şi starea mediului o constituie supravieţuirea speciei umane. Numai pe baza unei aprofundate cunoaşteri ştiinţifice şi ţinând cont de efectele progresului tehnico121

ştiinţific în lumea contemporană se poate întemeia o etică a responsabilităţii ecologice a viitorului. Prin lucrarea sa prof.univ.dr. Gh. Mustaţă realizează o pledoarie pentru legile ecologice atât de asemănătoare cu poruncile lăsate de Marele Creator. Viaţa sub toate formele cunoscute nu poate să-şi permită eludarea legilor naturii. „Natura, întregul Cosmos cu structură armonioasă, inteligentă, funcţionează ca un tot unitar. Nu lua în deşert legile naturii pentru că nu-ţi va fi bine. Natura se pricepe cel mai bine”. Viaţa este un fenomen cosmic care îşi are ritmul său, bioritmul, care se acordează la ritmul Cosmic şi care reglează activitatea şi odihna fiinţelor. Ritmul naturii trebuie respectat căci minimalizarea sau nerecunoaşterea lui în succesiunea aspectelor ecologice ale ecosistemelor duce la pierderi incomensurabile. O foarte frumoasă şi extraordinară comparaţie o datorăm autorului cărţii atunci când ne dă ca exemplu odihna iernii care se pregăteşte de linişte şi pacea sfântă pentru natură ce revine în primăvară cu forţe noi şi plină de prospeţime la viaţă. Exemplu relevă simţul fin de observaţie care caracterizează faţeta biologului cu înţelegerea profundă a fenomenelor. Autorul se manifestă plenar atunci când este vorba de
122

îndemnul religios: Să nu furi! „A scoate din natură mai mult decât

ai nevoie, a culege ceva înainte de vreme şi a distruge ceva fără să foloseşti înseamnă a jecmăni natura. Să nu furi! Nimic nu se capătă pe degeaba”. O lege deosebit de importantă explicată sugestiv de autor se referă la şirul continuu al generaţiilor. „Cinsteşte-ţi ascendenţii dacă vrei să fii cinstit de către descendenţii tăi” „trebuie să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru că ai intrat în fluviul cosmic al vieţii”. Autorul îşi exprimă gândul cel mai puternic: „Aparţii unui popor, nu te ruşina că faci parte din poporul respectiv! Vrei să contribui la ridicarea prestigiului poporului tău? Poţi s-o faci, cu toată inima, vei fi respectat pentru aceasta. Ai învăţat cântecele, dansurile neamului tău, dă-ţi interesul şi le prezintă şi altor neamuri. Cu certitudine vei fi apreciat”. Citind cartea şi recitind-o, ne punem numeroase întrebări legate de profeţiile lumii antice referitoare le soluţiile oferite problemelor grave cu care se confruntă în momentul de faţă umanitatea. Acei profeţi „cunoşteau tainele organizării evolutive a materiei, prin care legile sau poruncile divine sunt atât de reale”. Cercetarea spirituală nu poate porni decât din cercetarea universului biologic, din cercetarea universului logic al vieţii, care
123

este imaginea virtuală a celuilalt univers, universul material cosmic, planetar, biologic. Cartea serveşte într-o manieră excepţională la înţelegerea relaţiei dintre legile ecologice şi legile religiei creştine. Pledoaria privind educaţia creştină şi cea ecologică, foarte necesară în condiţiile ambianţei agresate de factorii antropogeni, poate contribui mult mai uşor la educaţia ecologică a populaţiei umane. Protecţia ecosferei ca şi păstrarea vieţii în ambianţă constituie o necesitate istorică. Cartea se încheie cu un capitol deosebit de interesant intitulat „Plăgile ecologiei” în care sunt trecute cele mai importante pericole ce ameninţă omenirea. „Cel mai mare pericol care planează asupra omenirii este, însă, cel care vine din domeniul social. Dumnezeu i-a înmânat lui Moise Tablele Legii, pentru a le face cunoscute oamenilor, în vederea disciplinări comportamentelor lor. Poruncile divine ar trebui să stea la baza comportamentului fiecărui om, faţă de semenii săi şi faţă de Dumnezeu. Se pare însă că poruncile divine sunt tot mai puţin cunoscute şi urmate de unii dintre semenii noştri”. „Noi am încercat să scoatem, din poruncile divine, unele aspecte privind comportamentul omului faţă de natură şi
124

faţă de semenii săi, sub forma unor porunci ale ecologiei creştine”. Acesta reprezintă mesajul transmis de Domnul prof.univ.dr. Gheorghe Mustaţă, dascăl, om de ştiinţă şi mare iubitor de oameni. Aceasta este o carte care trebuia să fie scrisă.

Prof. univ. dr. Mărioara Godeanu Universitatea „Ovidius” Constanţa

125

SUMAR Prefaţă ………………………………………………………... 3 Introducere ………………………………………………….... 9 1. Natura este unitară, perfectă şi inextricabilă: să nu o modifici după placul sau interesul tău imediat! În natură toate sunt legate de toate …………………………. 32 2. Fiecare fiinţă îşi are structura şi chipul său în funcţie de specie, de menirea şi de locul acesteia în natură: nu încerca să-ţi modifici chipul în funcţie de modă şi nici nu-ţi crea idoli cărora să li te închini! ………………………. 39 3. Natura este unitară şi funcţionează după legi rigide şi perfecte: nu lua în deşert legile naturii pentru că nu-ţi va fi bine! Natura se pricepe cel mai bine! ……...… 45 4. Cosmosul are un ritm al său, iar viaţa are un bioritm, care se acordează la ritmul cosmic: păstrează bioritmul şi adu-ţi aminte şi de odihnă! …..…………………………... 56 5. Şirul generaţiilor este continuu: cinsteşte-ţi ascendenţii dacă vrei să fii cinstit de către descendenţii tăi! ………………………………..…………………………. 62 6. Carnivorele se hrănesc cu alte animale, nu ucid, ucid însă atunci când omoară fiinţe cu care nu se hrănesc: şi omul se poate comporta astfel! …………….…… 70
126

7. Sexualitatea este o strategie a reproducerii. Practicarea excesivă a acesteia în afara reproducerii, denaturarea funcţiei sexuale şi homosexualitatea sunt împotriva naturii! ……..………………. 83 8. A scoate din natură mai mult decât ai nevoie, a culege ceva înainte de vreme şi a distruge ceva fără să foloseşti înseamnă a jecmăni natura (a fura). Să nu furi! Nimic nu se capătă pe degeaba! ………………. 88 9. Nu deforma informaţiile de orice natură ar fi ele; nu mărturisi strâmb! ……………………………………….... 92 10. Fiecare specie îşi are nevoile sale, nişa sa ecologică, prin care este delimitată de altă specie pentru a supravieţui şi pentru a trăi în pace; lasă lucrurile aşa, să nu pofteşti nimic din cele ce nu sunt ale tale! ……………….... 96 Postfaţă (Plăgile ecologice) ……………………………………...105 Opinii Decalog ecologic, sau o invitaţie la cinstirea naturii. Prof.univ.dr. Mircea Varvara ……………………………………115 O carte care trebuia să fie scrisă. Prof.univ.dr. Mărioara Godeanu ……………………………….. 119

127

128

GHEORGHE MUSTAŢĂ

THE ECOLOGICAL DECALOG
THE COMMANDMENTS OF CHRISTIAN ECOLOGY OR THE DIVINE COMMANDMENTS AN ECOLOGICAL INTERPRETATION

Translated into English by Cristina IRIMIA
129

130

INTRODUCTION As a new science, Ecology has been created by the great German evolutionist Ernst Haeckel, from the University of Jena. In his opinion, ecology was understood as the science investigating the way in which nature administers itself, or the science studying the relations established among species, on one side, and among them and the environment within which they live, on the other. This branch of the biological sciences witnessed such a remarkable development, especially in the second half of the XXth century, that it came to be regarded as an independent, synthesis science, with unexpectedly large diversification. Nowadays, concepts such as General Ecology, Systemic Ecology, Ecology of the Supra-individual Levels, Plant Ecology, Animal Ecology, Social Ecology, Somatic Ecology, etc., are in current use. Quite recently, even the idea of Religious Ecology has been put forward, although one should recognize that the way in which it had been launched involves certain political hints. Does religious ecology really exist? Why not, as long as all religions preach love and protection of nature, teach people to take care of plants and
131

animals, ask people not to kill, not to steal, and to love one’s fellow man. The here discussed concept is actually that of Christian ecology, the divine commandments of the Biblical Report including multiple moral advice of ecological nature. One has only to decipher them between the lines and behind the words. Ecology is the science dealing with the manner in which nature is self-managing. What is, nevertheless, nature? Nature is everything that exists, from the immediate neighborhood up to the cosmic infinite spaces. Plants do not depend exclusively on water and soil but, firstly, on the Sun – that is, on its light energy and heat. All animals living on Terra depend on plants, which – from an ecological point of view – are producers. They are the most important auto-trophic, photosynthesizing organisms. By means of solar light, they transform the CO2, the H2O and the mineral salts into organic substance of vegetal nature. These substances are consumed by phytophagous animals, which transform the organic substance of vegetal nature into organic substance of animal nature which – in turn – will be consumed by carnivorous animals. Further on, carnivora belong to different categories, up to the top carnivora.
132

In this way, endless

trophic relations – that may be illustrated as trophic chains, trophic

networks or trophic pyramids – are being established. One should also mention that involved here are the decomposing organisms, which degrade the dead organic substance up to mineral substance, thus assuring a continuous circuit of substances in nature – the socalled geo-bio-chemical circuit. In this way, all Terra’s living matter forms the so-called biosphere which, together with the substrate, forms the ecosphere. Nature forms a unitary whole, in which everything depends on everything; more than that – as it will be demonstrated in the following – in nature nothing is surplus and nothing misses. What does nature represent from a Christian point of view? Nature is the creation of God. Creation represents the embodiment of Logos: in His love for His Father, Jesus Christ devoted to Him a world created out of His Body, in which a being – made in His likeness, i.e. man – should live. Man crowns creation, once created in the likeness of Christ. Created by God, nature returns to God through man. However, Adam and Eve – our proto-parents – disobeyed the divine interdiction of touching the forbidden fruit, and thus, by the former’s committing sin, breaking off between man and God occurred.
133

Salvation from sin, that is, man’s restoration, was to be accomplished, again, by Jesus Christ, through His embodiment from Virgin Mary (Theotokos) and through His sacrifice on the Golgota, followed by His heavenly Resurrection. Nature is creation, and creation is the embodiment of the Son of God, and nature’s commitment to Him. As the carrier of the Image of the Son of God, man is the king of creation, while the entire nature strives for humanization. For rendering homage to Creation in its universality, and for becoming entitled to come before God, man should obey the divine commandments, rise above the proto-parents’ sin and avoid to commit sin along his life. The Ten Divine Commandments represent the principles, the rules man should follow in life. Particularization of such laws and grasping of their deep moral permits the observation that many of the aspects involved here have an ecological significance. That is why, in the following, the author invites his readers to find out the extent to which the Divine Commandments may be interpreted in an ecological perspective. As a science, ecology has been created for explaining the way in which nature is self-managing. Nature does not depend on humans, while we, human beings, do. Even today, some of our fellows have difficulties in accepting and understanding the fact that
134

man is the product of nature, being one of its components. Man can never rise above nature, in the absence of an adequate and complete knowledge of its mechanisms and, the more so, it cannot transform it, in the absence of a profound control on the secrets of its structure and functionality. It is true that, in the Biblical Report, “Genesis”, 1.27, in the paragraph describing the manner in which God made the creatures of the earth, it is stated that: ”So God created man in his own image, in the image of God created he him; male and female created he them.” Consequently, man is viewed as a king of creation, a position in which he may rule the Earth and all its creatures. However, it seems that, by its falling, man modified the notion of master. A true master takes care of his subjects, and helps them when in trouble. To rule nature, man should begin with knowing it thoroughly. To know its structure and functionality, the laws governing over it, to comprehend it on the whole. In nature, nothing is missing and nothing is added. No useful and no detrimental species do exist, no “good” plants and no weeds. classification is made Such by people, according to their narrow

interests. In nature, each species has its well-stated role to play, while all species depend on one another along their whole existence.
135

Nature’s self-management is based on the inter-species relations, on one side while, on the other, on the inter-relations among them and their environment. Therefore, Ecology may be defined as the science of the inter-species relations and their interaction with the surrounding environment. This was at least the idea of Ernst Haeckel, when he tried to substantiate it as a new scientific domain, in 1869. Ecology invites one to know nature. The titans of the Renaissance believed that it was God that made the world, their mission being that of discovering the plans according to which he worked out the universe. In this respect, Ecology should unveil to us the laws governing nature and the secrets of its self-management. One should also understand that nature’s self-management had been much more successful until man’s appearance on earth. In the divine creation, man was the last to be made, following plants and animals. Also, evolutionists consider that man had been created in the last stage of the living world’s evolution. If considering the past geological time as equal to a terrestrial year, one then might consider that life on earth, its first manifestations – i.e., the prokaryotes - began around May 1. According to such a convention, eukaryotes occurred around
136

August, 1, while the first metazooa occupied the Planetary Ocean by the end of November. Batrachians came to populate the aquatic medium, and even the land, in the first day of December. Reptiles conquered the whole continent around December 8, the first mammals would have appeared by December 12, while the first birds began to fly about December 19. Finally, Ramapithecus, the intermediate form between the big anthropomorphic monkeys and the evolutive line that outlined the evolution direction of the human species, might have occurred by December 30. The human being (Homo sapiens) appeared 5 minutes before the New Year, when nature was ready, dressed up and prepared for the Great Holiday. Actually, what Great Holiday? It seems that involved here is the Great Day of entering a New Cosmic Year. However, caution! Shifting has not yet taken place. We are still in the last seconds of the first Cosmic Year. One might think that entering the new Cosmic Year coincides with the second Coming of Jesus Christ. Thus, man was created 5 minutes before the New Year. Until then, nature has demonstrated an admirable evolution, waiting for the Great Feast in a most adorned form, in its full splendor and glory, wholly prepared to welcome the important moment. Although
137

the first cosmic year is not finished yet, the activity of the newly born man has already begun to cause certain troubles to nature. Seeing all these, God attempted at calming down man’s impulses and at reintegrating him into nature, giving to him, by the hands of Moses, the Ten Divine Commandments. There followed Jesus the Savior, who sacrificed himself for the resurrection of the sinful human creature, to present to him some new commandments, those referring to the love for God and for his fellow men. In their very essence, the divine commandments include endless ecological learning which, once observed, would help humans to be reintegrated into nature, for ruling it in the divine meaning of the term. The ecological commandments are infinitely more subtle than one may imagine, this is why their full understanding assumes mastering of a certain ecological knowledge. From such a perspective, a brief presentation of some essential ecological notions would not be inappropriate here. Nature should be understood as a unitary whole, within which all elements depend, in their existence, on one another. Created by Ernst Haeckel, Ecology has been gradually taken shape, up to becoming a well-organized science of its own. Its force and importance have considerably increased by the application
138

of the systemic theory of Ludwig von Bertalanffy to the study of the natural systems. According to this theory, the whole material world is being organized into systems. A system represents an assembly of elements, either similar or different, occurring in permanent interaction among them. According to Ilya Prigogine, Nobel Prize Winner, the systems may be: isolated, closed or open. Biological systems are exclusively open, possessing characteristics of their own, which define them, such as: the informational character, the historical character, integrality, dynamic equilibrium, the existence of programs (for their own use, inferior and superior), self-regulation, heterogeneity, etc. The living world is organized into systems, characterized by different degrees of complexity, which may be integrated one in another. An individual may be therefore formed of a hierarchy of biological and even non-biological systems, as follows:

139

Biosphere Increases: biocenosis species (populations) organisms complexity and size of the energetic units, their order and stability cells The number of units is increasing organites macromolecules molecules atoms subatomic particles Hierarchy of the biological systems The notion of biological system is closely related to that of level. In the biological systems’ hierarchy, two categories of levels may be differentiated, namely:
140

systems of organs organs tissues

- integration levels: the hierarchical row of the systems integrated within an organism, representing an either morphological or structural hierarchy, possessing no character of universality. Not all organisms include in their structure tissues, organs and systems of organs. Some organisms are unicellular; - organizational levels: represent the assembly of equivalent biological systems, possessing the attribute of universality. Included here are the individuals, the species (populations), the biocenoses and the biosphere. An individual level, as well as supraindividual levels, should be mentioned here. No living matter may exist outside the biological individuals. No biological individuals may exist outside a certain species, as no species may exist outside a biocenosis. The total number of biocenoses gives birth to what we are used to define as the biosphere. The systemic theory unveils the fact that the biological systems are being organized according to a certain hierarchy. A system is formed of several subsystems and, in its turn, is part of a larger system. MacMahon suggests a more complex pattern of biological hierarchy (Fig. 1)1. ____________________________
1

Mariana Mustaţă, Gheorghe Mustaţă, 2003 – „ Probleme de ecologie generală şi umană”, Editura “Al. I. Cuza” University of Jassy, 2003, p. 24 141

Fig. 1 – MacMahon’s pattern of biological hierarchy

142

The diagram proposed by MacMahon evidences beyond any doubt that no one can live by himself. One may be part of a dem, which is included in a population, in its turn integrated into a biocoenosis belonging to the living world of our planet – the biosphere. Such a hierarchy may be interpreted in a different manner, as well: an individual is part of a species, which is part of a genus, which is included into a certain family … and the hierarchy may be continued up to the level of phylum or even to that of kingdom. An ecological analysis of the living matter evidences the specific biological laws according to which it functions and to which it obeys, namely: 1. The organism – environment unity. On all integration levels of the living world, life is dependent on its environment. In other words, the organism and the biocenoses adapt themselves to the characteristics of the surrounding environment. The environmental influences may be grasped in the structural peculiarities of the organism under consideration. In this respect, mention should be made of the so-called biotic forms, representing groups of organisms evidencing striking adaptations to the environmental characteristics and, equally, to nature’s economy. 2. The feed-back principle characterizes all biological
143

systems, because they are automated systems. Automatism assumes the existence of feed-back connexions, at either individual (its subsystems included) or supra-individual (species, biocenosis, biosphere) levels. 3. The law of the limiting factors. Each environmental factor may become limitative when exceeding the minimum or maximum values within which it oscillates. Within one and the same environment, the existence of a species depends on the thermal oscillations. If the too low or the too high temperature values may exceed species’ resistance to this factor, then it may be eliminated from that environment. 4. The law of tolerance (Shelford’s law) The biomass formed by a population or by a complex of populations depends on only one factor, i.e. on the one occurring in too low or too high concentrations. The limiting values are called pessimum values. The amplitude of the variations may be a characteristic of the species, yet its exceeding may cause breaking of the system. In the human organism, glycemy may oscillate between 70 – 120 %, however, a variation above these limits produces severe effects, which require immediate, rapid medical interventions.
144

Life should be understood

as an

unitary cosmic

phenomenon. The living matter forms an unity in its whole, and, at the same time, an unity with its environment. Understanding the biosphere as an unitary whole is essential versus human intervention in nature. One cannot intervene, on large scale, in a certain area of the Terra, without affecting the entity formed by the biosphere. The massive deforestations in the green “ocean” of the Amazons will have large-scale effects upon the life of the whole planet. If the living matter on the Terra forms what we use to call the biosphere, then this unit, together with its environment, forms the so-called ecosphere. In the same way in which the biocoenosisforms, together with the biotope on which it occurs, an unit called ecosystem, the biosphere – in its turn – forms, together with the environment in which it lives, an unitary whole called ecosphere. If the biosphere represents the living component of the Terra, the abiotic substrate forms the troposphere, a notion including the atmosphere, the hydrosphere and the lithosphere. Relating life to its environment permits one to understand that the entity they form, that is, the ecosphere, is subjected to certain perfect, rigid laws. Knowledge of such regulations may
145

constitute a reliable support of the human activities developed in nature. The laws of the ecosphere, as formulated by B. Commoner (1972), should be viewed as some genuine ecological commandments, to be fully understood and strictly applied in any of our approachings to nature.2 The law stating that “everything is connected to everything”, also known as the law of connexion or of the unity among the elements of a biological system, teaches us that, in nature, nothing misses and nothing is added, and also that nobody lives by oneself, alone. Among the living systems, a permanent exchange of information, matter and energy occurs. Nature represents an unitary, structural and functional whole, which means that we all depend, along our existence, on the fellow men surrounding us, on the environment and, equally, on the influences manifested by the cosmic ocean. Along our whole life, we are in permanent relation with our fellows, with the community to which we belong, with the nature within which our existence is being developed. ________________________
2

Commoner B., 1980, The Closing Sky, Ed. Politică, Bucureşti

146

The law according to which “everything should go somewhere” demonstrates that nothing disappears from nature, instead a bio-geo-chemical circuit, by means of which the substances are involved in multiple circuits, is permanently present. The circulation of substances may be followed at planetary level. For understanding this, it is sufficient to mention the fact that men have utilized the DDT in the combat against injurious insects, succeeding, to quite a great extent, to eliminate such pests and to record substantial increases of the agricultural productions. However, the DDT is highly persistent in nature (its half time being of 30 years), and has an equally extended circulation. This explains why traces of DDT have been found in the adipose tissues of penguins from Antarctica – which is a perfect illustration of the idea that “everything should go somewhere”. Therefore, an alternative interpretation of this law is that one should not approach nature as one wishes. This law is actually an ecological application of the first law of thermodynamics, which postulates that nature is indestructible. Atoms from the soil may migrate to the body of a plant, forming organic matter of vegetal nature. Then, the plant is being consumed by a phytophagous animal, the atoms under discussion being shifted to an organic substance of animal origin; from here on, they may
147

circulate, too, in other carnivora, or they may once again reach the soil, under the action of the decaying microorganisms, the biogeo-chemical circuit being thus resumed. The law postulating that “Nature is the most skilful master” teaches us that no intervention should be made in nature in the absence of its full knowledge. Any major human intervention in a natural system may become noxious for the system involved. We have already anticipated the fact that nature is structured in a most intelligent manner. All is perfect, operating according to rigid and precise regulations. We shall demonstrate in the following that, if an exact knowledge on nature’s structure and functionality is lacking, then any human intervention upon it is blind and detrimental. Nowadays, emphatic discourses are uttered on the reduction or restructuring of the ecosystems deteriorated by man, which is a false approaching. A system’s reconstruction cannot be attained, as some of the missing – now destroyed - chains cannot be recovered, any more. An efficient re-utilization of the deteriorated ecosystems may be possible, but not their full rebuilding up. The pretensions of some “great men-of-science” of correcting nature, of transforming it into increasingly functional forms is but the vain ambition of the ones that had not yet understood that ”nature if the most skilful master”.
148

The law stating that ”nothing comes free-of-charge” outlines the fact that exploitation of the ecosphere or of some ecosystems, without returning induces system’s disorganization. The so-called exploitation of nature cannot be based but on its thorough knowledge. This is the most frequently disobeyed law, from the part of men – i.e., by common people, communities, or even states. Disregard of this law or its underestimation brought about the crises that mankind is now facing. A most frequently utilized concept is, nowadays, that of “sustainable development”, which means granting of normal living conditions not only for the present generations but especially for the coming ones. * * * The unity between the organisms and their living environment represents a natural law. Let us think of the organisms living in the desert. No matter the geographical area, all of them show similar adaptations. No one could ever confuse animals from the polar zone with those living at tropics, or the animals from the taiga with those of the virgin Amazonian woods.
149

of

the

extracted

components,

A biocoenosismay be defined as the total number of species occurring in a certain biotope. The concept of “totality of species” does not mean a sum of species, but a complex of species which depend, along their existence, on one another, all of them subsequently depending on the environment they occupy – the biotope. The unity formed by the biocoenosiswith its biotope is called ecosystem. The unity between a complex of similar biocenoses and their environment forms a biome, such as the biome of the European and Asian softwoods, the biome of tundra, a.s.o. Under current discussion are also the numerous spheres of the Terra: the lithosphere, the hydrosphere, the atmosphere, and also the biosphere, ecosphere, noosphere, semisphere, etc. The biosphere is the life sphere covering the Earth. On the Earth, life occurs everywhere, from the most arid deserts up to the icy regions. It is as if the earth had been covered by a mantle of life, more or less thick in its different parts. Life is present everywhere, even in the hottest geysers and in the supersaline lakes. The ecosphere is the unity between the biosphere and its substrate. The noosphere is the sphere of intelligence that covers the world. Discussion above involved Terra prior to the creation of man. A possible, quite general comparison of the way in which Terra
150

appeared to our eyes prior to and after man’s occurrence on it, would lead to what kind of observations? To begin with, man’s intervention in nature, evidencing of the artifacts, of the non-natural elements resulted from the human activities developed, should be first emphasized. More precisely, the manifestation, on the Earth, of the human genius, in all its accomplishments – the buildings he erected, the deserts transformed into large agricultural areas – but, equally, some of its ugliest “scars”, the result of man’s warlike impulses, lack of skill or, simply, selfishness, all have to be mentioned here. To understand better what the noosphere is, let us cite here the words of the great scientist and Christian priest, Pierre Teilhard de Chardin: “Appearance of the Homo sapiens sapiens species on the Earth represented a leap still not witnessed by the biological evolution. A magnificent sublimation process occurred, which is the saltus from instinct to thinking. Involved here is, therefore, the concept of Humanization. In a more extended meaning, Humanization is the progressive philogenetic spiritualization, as part of the human Civilization, of all forces of Animality.”3
______________________________ 3 Pierre Teilhard de Chardin, 1997, „Fenomenul uman”, Ed. Axion, p. 160

151

Any analysis of the evolutive phenomena developed on Terra should consider the whole, that is, the Cosmos, as our planet is not an isolated system, yet it interacts with all the other cosmic systems. One should not restrict the investigations only to Earth’s biological evolution, to the somatic transformations suffered by organisms, but also to the evolution of the psychical side, to the evolution of thinking which, starting from the rudiments of animal thought, attains its climax in humans. Another saying of Teilhard de Chardin states that: ”Psychogenesis opened our way to the condition of humans. Now, it has to vanish, being taken over and absorbed by a superior function: first birth and then, in subsequent stages, all sides of Spirit’s progress – the Noogenesis. When, for the first time, instinct has seen itself manifesting in a living being, as in a mirror, the whole World made a pace towards progress.”4 The noosphere represents a new sphere of the Earth, permitting one to see how the thinking sense, manifesting as early as the end of the Tertiary Age, has continuously evolved since then over the whole world of plants and animals, outside and above the
_____________________________ 4 Pierre Teilhard de Chardin, 1997, „Fenomenul uman”, Ed. Axion, p. 160 152

biosphere. Consequently, the noosphere is the sphere of intelligence, the spirituality by means of which Life communicates with the Universal Spirit. The crown of the noosphere is made of the most precious jewels of human thinking. The noosphere is not only an illusion, but a cosmic reality as, by the irradiation of his own consciousness, man rises out from the anonymous nature, developing, through education, in a spiritual way, by means of his work. However, such an evolution is possible only among his fellows, within the human society. The accumulations of thought acquire a historical character, influencing not only the human beings but also the whole nature. Creation of the noosphere is a climax of the biological evolution which, by means of the human mind, has come to know its own interiority. The germs of the noosphere have rapidly became visible, by decisively rooting the Tree of Life in Terra’s spheres, rising, by means of its stems and branches, towards the loftiest spheres, where the human spirit blossomed and yielded fruit. Important, indeed, is that the fruits of the noosphere should be good, not only superficially exquisite and rotten inside – which might mean that the human products should not be affected by haughtiness and recklessness, but enlighten the planet with its nimbus of reason
153

instead of threatening its very existence by destructive and foolish actions. The noosphere is the human comprehension power reflected by the Earth. From the Cosmos, the contour of the Chinese Wall may be seen, along with the shapes of our metropolis cities, the large pallet of colours of the farming cultures but, unfortunately, a cosmic eye may also observe the light spots and mushroom shapes of the nuclear weapons, waters’ eutrophization – as caused by pollution – and manifested in waters’ bloom, the large oil stains covering oceans’ waters … Man appeared on Earth only 5 minutes before the Great Cosmic Feast. To us, the time passed from the moment in which, opening for the first time the eyes of his mind, man saw the light and the elements of nature coming against him, from the moment in which the world was not larger than the margins of his hut and of his family, up to the moment in which, going beyond his immediate surrounding, man started to enlarge the horizon of his knowledge and to raise his eyes towards the Cosmos, up to looking Earth from astounding heights, seems now incredibly short! Yet, one should never forget that, in his advance towards the heights of civilization, – in too many cases –man left behind him immense disasters. Man learned to rise, but did not learn to pay respect to nature. He has
154

risen from the bosom of nature, pointing to physical and spiritual heights, yet he did not learn to know nature thoroughly and to value it. Man did not understand nature’s commandments in the same way in which, quite frequently, some of our fellows disregard even the Divine Commandments written down in the Tables of Stone. The Divine Commandments require much more than to accustom to good discipline man’s behaviour towards his fellows and towards God, they refer, too, to man’s control over the actions it takes in nature. An attempt will be made in the following to detach some ecological commandments from the Divine Ones, written down in the Tables of Stone, once the author is convinced that such commandments should guide man’s paces in nature.

155

1. Nature is unitary, perfect and inextricable: modify it not according to your immediate liking or interest. In nature, everything is connected to everything Nature behaves like a unitary whole, in which everything depends on everything. As a biologist, I have learned that, in nature, nothing is too much and, equally, nothing is missing. As a product and a component of nature, man should live in harmony with nature, that is, he should adapt his interests to the interests of nature. One cannot piously observe this command without understanding exactly which nature’s real interests are. The science that can reveal exactly which nature’s concerns are is Ecology. It teaches us to understand nature’s amazing capacity of self-administration, to differentiate between man’s and nature’s interests. In nature, there do not exist useful and injurious animals, useful plants and weeds. Each species has its ”reason” for existing, its well-defined role. Man has extremely few knowledge on the existing species, and only from the view point of his interests. The same holds true for the superior levels of organization, namely: biocenoses and biosphere. Within a biocenosis, all species depend on one another, as to their existence; in their turn, biocenoses are influenced by the surrounding ones. In the absence
156

of

a

profound

and

correct knowledge on biocenoses’ structure and functionality, man should not have the right to act only to his interest, to the prejudice of nature. Could one imagine Terra in the absence of the green ”Ocean” of the Amazon? How will life possibly continue on our planet if, instead of its endless forests, a desert should occur? What is to happen on Terra whether the level of world’s ocean will increase with 25-30 m, as a result of ice caps’ melting? What is to happen to the people if, in their recklessness, they will continue to destroy the ozone screen protecting us against the powerful UV and cosmic radiations? Will be only the living humans to suffer? Do we really have the right to transform nature? Are we capable of creating another, better, and more hospitable nature for us? The attempt to create an alternative nature is equal to create other Gods. Attempt not at creating a different nature, therefore attempt not at creating other Gods. Thou shalt have no other gods before me. Nature is the creation of God, it is the embodiment of Word’s personification. I am the nature from which you came: search no other nature and alter not nature according to your own interests, even if, in your mind, you think to have understood all subtleties of
157

the naturally occurring processes. For the time being, the absolute truth cannot be grasped by mortals. Nature, actually including the whole Cosmos, is characterized by a harmonious and intelligent structure, acting as a unitary whole. Nature and man are parts of God’s plan, and this plan is christified. It is only by following this plan that one may fully join the liberating movement of God’s will. For the Fathers of the Orthodox Church, nature is the manimage of God. In its making, the whole nature strives towards the human, and through the human, it rises towards the encounter with God. What is nature? Nature is Creation, and Creation is of Divine origin and not of Divine Nature. According to the teachings of Father Ghelasie, Creation is related to divinity, as the Son of God, Who is of Divine nature, creates the image of the Son of Creation, to whom he bestows His Image. The Son of God is incarnated in Creation (Christic Incarnation). This is a Pre-Cosmic Embodiment, once it is initiated by the Divine Will of making a World of Creation, as well. Father Ghelasie tries to convince us of the fact that the whole creation is accomplished by God the Word. The Son of God wanted a creation act by means of which to Build up a world
158

including an Image of creation, to be assumed by himself. In other words, the Son of God conceived a creation that should be offered to His Father, including, besides a complex world of living beings, a structure taking His image, assumed by Him. Coming before the Father-God and offering to Him Love as a gift, Christ shows him the Book of Life, which represents the Secret of the pre-cosmic Incarnation/Embodiment, the Mistery of Pre-creation. Memoirs of the pre-cosmic Body are to be found in the Book of Life. There follows the creation. Everything being prepared, God Creates the World in readiness, as the Body-Seed, which He sows in the Cosmic field, which is the Body of the World, which is the Body of Christ.5 According to the teachings of fathers Gheorghe Ghelasie and Andre Scrima, one understands that nature (the whole creation) aims at nothing but humanization of the whole universe, a process accomplished through Christ, involving universe’s salvation by Christ. As Andre Scrima used to say: ”For the Eastern fathers,
_________________________ 5 Gh. Ghelasie, 2000 – Hristos, trupul Lumii şi al Veşniciei (Despre reîntrupare şi reincarnare). Col. Isihasm

159

nature is the man-image of God, that is the abstract nature of the Occidental theologists together with the peternatural gifts.6 Man brings nature to the encounter with God. I feel especially happy to see that the thinking of Father Ghelasie, deeply oriented in this direction, offered to us nature as a result of creation. Man received as a gift The Image of God, and, through man, the whole nature bears this image. From the very beginning, man is oriented towards God, and even if the initial sin blocked the way towards God, Christ brought salvation, granting man’s restoration. This means that, if the first being was Adamic, i.e., human, after Christ’s coming and especially after His Resurrection, man entered a christic world. However, pay attention! Together with Christ, the whole creation, the whole nature was resurrected. By His resurrection, nature got other dimensions, being liberated, “while, inside this nature, each human being is a man in Spirit”.7 Andre Scrima catches a gem of the Oriental Fathers’ thinking, namely: ”following nature means following the road of grace, that is re-making of God’s image.” 8
____________________ 6 André Scrima, 2004 – Duhul Sfânt şi Unitatea Bisericii. Jurnal de Conciliu. Edit. Anastasia, p. 56 7 Andre Scrima, 2004 – Duhul Sfânt şi Unitatea Bisericii. Jurnal de Conciliu. Edit. Anastasia, p. 49 8 Idem, p. 57 160

What is man, so that one should understand his cosmic mission? Man is the carrier of the Image of the Son of God. However, one should not forget that God reveals His Image in His Son:” He who saw me saw the Father”(In. 14, 9). As father Andre Scrima used to say, it is only the Holy Spirit that can reveal the Son, the way in which the Son reveals his Father.9 As involved here is the Holy Trinity, the quite naturally occurring question is: who, instead, will reveal to us the Holy Spirit? The Holy Spirit can be revealed exclusively by the ”pleroma”, i.e. by the plenitude of the Church. Or, according to the explanations provided by Father Andre Scrima: ”The Image of the Spirit is not another personification of God, it is instead the deified human person/ to whom the divine gift has been conceded.”10 This should help one understand that each human being is a person in spirit, that “each human being, viewed as forming an entity with the Spirit, is therefore endowed with one’s personal charisma, with one’s own, unsubstitutable destiny, them and not
10
11

both

of

them still opened towards the others, communicating between closed within oneself.”11
____________________________ 9 Idem, p. 48

Idem, p. 48

Andre Scrima, 2004 – Duhul Sfânt şi Unitatea Bisericii. Jurnal de Conciliu. Edit. Anastasia, p. 49 161

There results from here that each human being is a welldefined person, liable to fulfillment only in relation to and in communion with the others, remaining still free and open towards the others, towards the entity represented by nature, so that a being does not represent only some number, lacking any value, any time liable to replacement. Nature should not be considered exclusively as restauration of the healing energy offered by Christ the Resurrected to the whole humanity, but equally as a commitment to Christ from the part of each human being, according to one’s own personality and gifts, as well as to one’s own charisma. Man is part of nature, its loftiest part, once he is the carrier of the Image of the Son of God. In this way, the whole nature gets humanized and brought in front of God. It is only in this way that this commandment can be understood – thou shall have no other gods before me as, otherwise, one should loose his chance to deification.

162

2. Each being has its own structure and image, as depending on the species to which one belongs, to the role it plays and position it occupies in nature: try not to change one’s image according to fashion - thou shall not make unto thee any graven image! As a biologist, the author considers first the unity and diversity of the living world or, more precisely, its unity in diversity. The systemic theory has discovered that one of the main characteristics of the material systems is their heterogeneity. The more heterogeneous systems are the stronger is their integrality. We can not imagine a species formed of absolutely similar individuals. Individuals do differ among them, having, however, the same image. Thus, the image of the bee is represented equally by the worker and by the queen. If a working bee is to be disguised into a queen, the similarity obtained would be a false one. Both the worker and the queen perform important functions in the colony. The family of bees cannot manifest itself as a functional unit in the absence of the queen and – even more – without its bees. In white ants, the castes are even more highly differentiated, however, the white ant hill operates as a definite entity only and exclusively in the presence of all castes.
163

According to the Biblical Report, Homo sapiens has been created in the likeness of God, which does not mean that all individuals are alike, or identical to one another. There exists a multitude of human races, differentiating people among them, not only by the colour of their skin but also by certain obvious somatic conformations. The beauty of each race is something peculiar, specific only to it, a feature that becomes part of the human image. Therefore, one’s attempts to modify one’s aspect, for resembling another, are absolutely absurd. One may get sun-burnt as much as one likes, until skin becomes ebony. However, one should consider, too, the health condition, that might be thus affected. Does one believe that thicker lips are much more sensual, much more attractive? If so, one may resort to a silicon implant. However, thou shalt not make unto thee any graven image, without considering the consequences of such an action, as this is equal to create idols one should worship and to which one should pray. Thou shall not make unto thee any graven image! The theological meaning of this commandment recommends attention and precaution in the search of another God. Also, this commandment may be analyzed from several perspectives, various aspects being involved here. Along its psychocultural evolution, man came to believe that he got deified by the
164

so-called discovery of some qualities – characteristic to the human race - to which he conferred a divine nature. Man transferred to this illusion all the attributes of power, loyalty and correctness, of his judging capacity, of the equilibrium and moral, of goodness and charity, of the impartial judge and of the peace-maker, of the protecting father and of the caressing mother, of the love for nature and for his fellow creature, thus creating a god in his likeness, which is exactly the opposite of what the Biblical Report teaches us. In a certain stage of his evolution, man would have become deified. Some of us, naive persons and melomaniacs, stricken by vanity, narcissism and thirst for power, come to proclaim ourselves gods. More than that, there appear believers around them, who nourish the former ones’ haughtiness, praising and worshipping them. World is full of graven images, of false gods, of preachers of new religions, of prophets of vain ambitions, of ambassadors of Satan ready to “offer” welfare, salvation and peace to the world. The danger is not only from the outside, but even from the very essence of the religious structures. Otherwise, how could one explain to himself the occurrence of so many, so numerous religious sects, one more seducing and “rescuing” than another?
165

And this is only one aspect of the commandment now under discussion. There are, nevertheless, many, equally important, others. Thou shalt not make unto thee any graven image! The ecological significance of this commandment catches a large range of aspects. As known, we are ecological beings, that is, we assimilate elements from the environment, process them, modify them in quite various ways, or consume them, eliminating some deassimilation products. It is not quite impossible that some organs, more rapidly worn, give up. For the moment, one should leave aside the fact that the living beings are self-repairing structures. What should be therefore done? How could one save our entire being, jeopardized by the unhappy and premature wear of an organ, or even by its failed realization, during the organogenesis stage? Could it be replaced? The answer is definitely affirmative. In the evolution of the medical sciences, other performances have been recorded, as well. Nowadays, the transplant of an organ is quite possible, or the utilization of artificial organs is also at hand. Within the human organism, self-regenerating is only the liver; it may be cut, and part of it may be grafted to a compatible individual. In each of the two bodies, the liver will be self-regenerating. Also, heart transplants have become common, as the transplant of kidneys is. Other types of transplants will follow. Can the notion of graven
166

image be here involved? Definitely not. Firstly, involved here is not a vicious transformation of the organism, or a correction sprung from narcissistic ambitions, but a functional, well-performed repair of the body. One may accept artificial organs for the prolongation of one’s life, one may be subjected to several types of transplants, if they assure one’s longevity, however, how far may one go? Up to cyborgs? Here, again, is the graven image occurring? We think not. In our opinion, such a case represents only a more or less successful application of the progress recorded in medicine. The SF literature has already delivered us the image of the so-called cyborgs. Then, what is out of order here? What may urge one to appeal to a graven image? One may think here of the so-called aesthetic operations. The author does not want, in any way, to be misunderstood, as such interventions may have their positive part, indeed. An aesthetic operation may, for example, correct a natural, somatic monstrosity. One may retouch a hare lip, or correct a nose deformed in an accident, or even naturally ugly. These are only artificial corrections of some congenital malformations and are, therefore, benefic. Yet, how could be
167

interpreted

the

anti-natural

interventions? A graven image may be the result of silicon injection

in the bosom, in buttocks or in lips, for the sake of … sex-appeal. Such interventions may be considered among those creating graven images. It goes without saying that small retouches, meant at removing the traces left by age may be welcome, as long as they do not affect one’s condition of health. However, the action of changing one’s physiognomy at all costs, of modelling one’s body according to the imperative of fashion means to vitiate nature and, ultimately, to make idols. Blindly interested only in physical beauty, some of our fellows do not search interior beauty, any more. As known, the beauty of one’s soul never rushes, it has only to be discovered. Sometimes, it is difficult, indeed, to grasp it, yet the exultation one feels when finally finds it is considerably higher than the exterior gloss aimed at embellishing one. I simply take compassion on those who struggle to cover, at all costs, the traces time put on their face, by applying coarse, strident make-ups, or on those who try to hide some minor physical defects by unfortunate artificial means. When someone loves truly another person, he/she loves her/him with all one’s defects. More than that, in several cases, defects add special charm to its “carrier’. So that it is an ever bigger sin to make idols.
168

A hermaphrodite is permitted, and even requested, to correct - by a functional, not aesthetical - surgical intervention, the problems he faces. As depending on the nature of his anomaly, he/she may even choose the sex – which seems quite natural, thanks to the progress recorded by medicine. At the same time, the advances of medicine permit to change the sex of a normal person, as well, although we do not believe that this might assure prolongued functionality. Thus, we might become the witnesses of a so much expected event - that of a child birth coming from the part of a man. However, how could be interpreted the change of sex in a normal person but as an intervention against nature, unable to operate in a normal manner – in spite of the current opinion, and, ultimately, but as a graven image! Thou shalt not make unto thee any graven image!

169

3. Nature is unitary, operating according to some rigid, perfect laws; thou shalt not take the name of the LORD thy God in vain! As a biologist, I have been used to follow the evolution of organisms from inferior to superior forms, from simply-structured to increasingly complex structures and specialized forms. Also, I have been trained to consider evolution as an universal phenomenon. Such a cosmic reality is not characteristic exclusively to vital forms but, equally, to the whole universe, to all material systems (atoms, molecules, crystals, etc.) This type of separation: inferior-superior, simple-complex, unspecialized-specialized, etc., is deeply and actively working in my mind. More than that, for quite a long time, I have come to think that, as the inferior forms of the living beings are much exceeded by some more evolved ones, they are but rejects. However, what kind of rejects? Rejects of nature? Rejects of the divine creation? Gradually, I came to understand that this mode of thinking is not only highly erroneous, but it is directly dangerous, as neither nature nor God have ever created rejects. On studying more closely the structure and functionality of inferior beings, I have realized that nothing is accidental and that everything around us is more or less
170

perfect, in spite

of the fact that the structures are perfectly nevertheless, on certain requirements

functional, depending,

versus life. Archae bacteria have remained in the archae stage for more than 3.8 billion years, uncapable of exceeding the prokaryote organizational level. Under these circumstances of the existence of such primitively structured organisms, how can be one entitled to bring into discussion a concept like that of “evolution”? The question is not correctly formulated, if considering that archaebacteria’s functional structure permitted their survival from the beginning of the biological time, in the absence of any modification. They remained in this evolutive stage, as it corresponded perfectly to their living requirements. The organisms with higher needs went beyond this progressive level, towards improved and more elaborated structures, thus meeting the requirements of much more complex living conditions. Nevertheless, this does not mean that the organisms having remained to a certain evolutive level should be viewed as rejects. No, absolutely not. Their structure and functionality are amazing, indeed, and perfectly adapted to their claims. If one does not learn to discover and understand the laws of nature, one should not take them in vain, otherwise one shall suffer consequences.
171

As a child, I used to go to school with my slate and my counting. I had been taught to make all calculations on the abacus, and I was absolutely amazed of the simplicity and efficiency of such an object. I did not know that the abacus had been utilized as a commercial instrument as late as 1990 until I visited Bessarabia for the first time: everywhere, with a really impressive ability, shopgirls were still utilizing the abacus. Quite curiously, some of them had also small computers, but they hardly made use of them. I saw a young girl making calculations on the computer, then abandoning it and resuming the operation on the abacus; of course, the correct computation was that made on the latter, as the computer displayed a wrong result. Possible explanations? The computer’s pile, that may have been exhausted, or a human error from the girl’s part. Impressive, indeed, was that, in the year 1990, two absolutely different computation means, i.e. the archaic abacus and the most modern computer, were still contemporarily in use. Although the progress recorded in the field of artificial intelligence is well-known, man is still busily searching and investigating the domain. Worth mentioning in this context is the evolution registered in the creation of modern computers and computing machines. In the beginning, the first electronic computing machines had incredibly large sizes. Gradually, their
172

dimensions decreased, in parallels with an exponential increase of their computing capacity and reaction rate. Nowadays, electronic computing machines capable of solving extremely complex aspects are being built, but this is not all. The problem of the moral wear (and tear) of such devices – each year over-topped by others, more performant ones – remains to be solved. What is to be done in such a situation? To destroy the old computers and use only the performant ones? This is no solution. Computers should be used according to the requirements imposed for solving certain problems. We shall not use sophisticated computers for solving simple, current problems. It is true, evolution in the field of computers is quite rapid, however, the old one are not rejects; in their days, they had been, too, highly performant, and they remain to be utilized according to our computation requirements, being still functional and performant in the domains for which they had been designed. A parallel may be drawn between the evolution of computers and that of the nervous system. Such analogy may be developed in the vertebrate series. The central nervous system has evolved by the formation of successive layers or, one may say, by overlapping brains over brains.
173

In the primitive vertebrates, the brain has certain functional zones (areas), responsible for the realization of certain activities, thus permitting biological existence and adaptation. In other animals, an obvious functional progress may be noticed as, in such cases, besides the area present in its primitive forms, a new functional area (i.e., a new brain) had been formed. Of course, the new functional area is more performant than the old one; it performs more numerous operations, in a more rapid manner. This is actually a new brain, superposed over the old one. In such a situation, what is to be done? Is the new brain expected to replace the old one, taking over its functions in a more efficient manner? This would have been very difficult, indeed, as assuming resorbtion of the old brain, of all its nervous connections, and installation of the new brain. This would have been extremely difficult, as involving certain major structural and functional transformations. Life’s requirements may increase, by the superposition of new, increasingly performant brains, which will be inserted into the old structures, so that a fan-type opening of the encephalon will occur, in parallels with the accumulation of new, increasingly complex nervous formations. Such an opening of the cortical fan is a reality that may be traced back along the whole evolution line of vertebrates. Especially interesting is the fact that all stages through
174

which vertebrates’ brain has crossed along their evolution, had been preserved as functional. Neither of these stages can be thus considered as a reject. In its time, each of these stages had been performant, being later on surpassed by new accumulations which led to either new functions or to the improvement of the already existing ones. Actually, starting from several observations of this type, grasped in the living world, the author has formulated a new general-biological rule, namely: evolution never erases its traces, it always maintains them functional. In the living world, an obvious biological progress is to be observed. On one hand, this is a morpho-physiological progress, on the other – a biological one. It is especially impressive to follow, in the animal series, the metamorphosis and specialization of a certain organ, becoming more and more performant. A good example in this respect would be heart’s evolution in vertebrates. It starts with the bi-cameral heart of fishes, goes on with the tricameral one, in batrachians; further on, the heart becomes tetracameral, in reptiles, although a really functional tetra-cameral one may be considered only that of birds and mammals, which is correlated with the disappearance of the aortic crutch, starting from the right ventricle. A quite natural question to be asked here is the following: whether, in birds, or in mammals, heart is indeed
175

highly performant, why the hearts of inferior vertebrates have been still preserved as functional? Or, the question may be reformulated as: whether birds’ and mammals’ hearts are perfect, are the other ones rejects? If so, why haven’t they been eliminated? How could one accept that God produced rejects in his divine creation? Or, in other words, how could one accept the idea that the process of evolution started from rejects, as long as each evolutive level represented a morpho-functional and biological progress? In the living world, there are no rejects. All the existing structures are more or less perfect, being nevertheless differentiated as a function of the organisms’ requirements. Biological progress is obvious, as an undisputable reality. It may be explained by the increasing living requirements from the part of the organisms, along the evolution process. For the author, as well as for all biologists, evolution is a cosmic reality. They cannot infringe the oath of allegiance vowed to the truth of the biological sciences, they cannot deny evolution. They can rather accept the idea that God created the world, permitting, nevertheless, its evolution, that is – its permanent improvement. The ones convinced that the living matter is capable of self-perfection, of self-evolution, will explain to themselves the biological progress as a cosmic reality.
176

Starting from here, the idea that God has accepted, in his creation, innumerable rejects, cannot be accepted. This would be equal to taking in vain the name of our Father God and to viewing its creation as a failure. In an ecological interpretation of Creation (i.e., of the world), it is imperative not to act upon nature, in the absence of thorough knowledge on all its aspects. One should always remember the divine commandment: ”Thou shalt not take the name of the LORD thy God in vain, as God will not let you unpunished!” The belief that the world has not been well made, that God has had rejects in his creation means to take in vain His name. Several philosophers, and even some biologists, consider that the material world - the living world, generally – includes many failures, and that it is the man who is expected to correct them. Such an idea is indicative of a strange misunderstanding of the world, and of an inexplicable overbearing manner. If one examines the most primitive of the living beings, following intimately its functional structure, one will remain astonished by the perfection of its achievement. Instead, any comparison of this structure with a superior being will bring about disillusionment. One will be disappointed if one does not consider the life requirements of any
177

living being, and does not understand the simple truth that any structure has its own place in nature, and its own function to perform. One should understand that, in nature, nothing is missing and nothing is surplus. If this idea is not correspondingly understood, and if someone tries to set nature in order, then, it is absolutely sure that one takes the name of our God the Father in vain. Unfortunately, several examples of man’s reckless intervention upon nature, explainable by its incomplete knowledge, may be provided. Until the 60’ies, numerous colonies of eastern flossy ibis (Plegadis falcinelus) could have been admired in the Danube Delta. Their colonies (amounting to 2,000-3,000 individuals) populated the Danube Delta’s ponds and lakes. Such an ibis used to consume up to 1 kilo fish a day. That is why the people managing the Delta got preoccupied and began to make calculations. If one ibis consumes up to 1 kg fish a day, one could imagine the considerable damages provoked by such colonies to the Danube Delta, taken as a whole. Based on such reasoning, the representatives of the Danube Delta Administration decided to destroy the Plegadis falcinelus colonies. In the opinion of the decision-makers, the Danube Delta would have been thus saved, tons of fish having been protected by the attack of the insatiable
178

birds. … Instead, after about 3 years, on the surface of the Delta’s ponds and lakes, impressive amounts of floating dead fish could be observed, while the grazing cattle, which was usually drinking the water of these lakes, became de-sanguinized. The damages were considerable. Which could have been the causes? The only explanation was the absence of the ibis colonies. The managers that had decided to destroy the birds, and thus save the fish production, should have known that the ibis consumes not only fish, but also leeches. Their absence resulted in an uncontrolled, exponential multiplication of leeches, which came to attack and kill the fish. The cattle that came to drink came to be parasitated by hundreds of leeches, which practically sucked their blood. The conclusion was that the damages induced by leeches had been considerably higher than the ones potentially provoked by the ibis colonies. Each species has its precise position in nature, its own ecological niche. Without an exact, scientific knowledge on the relations developed among species, and on the role each species is expected to play, any intervention in nature provokes dangerous lack of balances. In nature, the most ferocious prey animal does not act exclusively as a catcher. The relation established with its prey grants strengthening of the species, by the elimination of the sick or of the geneticallyaffected animals.
179

Impressively thick volumes could be written on man’s blind intervention upon nature. Only one example: somewhere, in a country with a numerous population and massive cultures of rice, some ”specialists” observed that sparrows consume too much rice, thus producing important losses. In order to save the rice cultures, they decided that only one solution could have been applied, namely, to kill all sparrows. Yet, how to do this? It seemed almost impossible or, at least, highly expensive. However, as that country had a very numerous population, people was asked to kill the birds, first not to let them rest and, once exhausted, to kill them. The action was accomplished within 3 weeks – quite a miracle, one might say. Thus, the rice plantations were now protected against the attacks of sparrows. Only that, after about three years, the rice cultures became infested by pest insects, which provoked much more considerable losses. At the same time, their combat was quite difficult, once known that the chemical substances are remanent, being accumulated in plants and soil. In such a desperate situation, only one solution could have been applicable: to let free in nature sparrows bought from the neighbouring countries … Nature is extremely complex, and man is not capable to transform it according to one’s wish, especially when one does not
180

know it thoroughly. That is why, all those who theorize upon its submission and transformation to the advantage of man, or upon the reconstruction of the natural ecosystems in the absence of a scientific, profound knowledge of nature, are actually taking the name of God in vain.

181

4. The Cosmos has a rhythm of its own, while life has a biorhythm adapted to the cosmic rhythm; keep the biorhythm and remember the Sabbath day, to keep it holy! In nature, nothing occurs randomly, and everything depends on everything. The Synthetic Theory of Evolution tries to demonstrate that the living beings are not directly influenced by the environment; consequently, we live in the cosmic ocean, without being influenced by it. Yet, this is quite an unacceptable idea. The Cosmos has its own rhythm, its own cyclic phases. People in Antiquity were able to follow the movement of stars and even to calculate the periodicity of some eclipses. All astral formations, all stars should observe the cosmic rhythm. Even life, as a cosmic phenomenon, has its own rhythm, i.e., the so-called biorhythm, which sets the active and rest periods of the living beings. Consequently, there are diurnal and nocturnal organisms. Change of the biorhythm may provoke great troubles, or it may be achieved only extremely difficultly, within long periods of time. The biorhythm means action and, equally, rest. To force the organism in view of attaining a continuously increasing yield means to disturb one’s biorhythm, which will have
182

most severe consequences. That is why, remember the Sabbath day, to keep it holy! This means that nature has a rhythm of its own, which should be necessarily observed. In ontogenesis, we enter life in a fulminating rhythm while, in our old days, we move in a definitely slower way. Organisms do not have a continuous activity. Some of them are diurnal, others – nocturnal. Some flowers welcome the sun rise, others open their petals at sunset. The nicatiana nods in the day time, awakening only at sunset, when it opens its corolla and releases its ravishing fragrance. This is the moment in which the butterflies from the Sphingidae family, with their long probes, begin to fly, in search of nectar and, why not, of their mates. The biorhythm is a characteristic of all living beings. It is only man that minimizes its role; more than that, some people have never heard of such a thing, although they feel it, others – instead – are completely reluctant, considering themselves above such conditionings. Follow the biorhythm of nature, in the succession of the ecological aspects of the ecosystems! Thus, one may feel the prevernal time when nature, sleeping in the hard frost of winter, under the immaculate mantle of snow, slowly sets in motion, awakes and takes heart, becomes animated, and, later on, in the vernal period, it consolidates the occurrence of the new generations
183

and fortifies its organism! One may now feel the accelerated rhythm, at full gallop, of life in the summertime, followed by the expectation – as early as the autumn - of the silence to follow, in the hiemal time! All these occur according to a very precise algorithm, no escape from this line being ever possible. The rest of the wintertime, prepared in peace and silence, is perceived as a holy, immutable succession. Repose is a side of nature, established by God. If the bear prepares itself for winter’s rest (hibernation) in a physiological way, in a similar manner with some animals, others cannot stand the heat of summer and shift to the estival diapause, which grants their survival. What is to be expected whether these animals would not observe the period of estival or hiemal diapause? One should not forget, however, that not all animals estivate or hibernate. Most of the birds cannot endure the harshness of winter and migrate, in spite of the considerable efforts this action involves. There migrates, as well, some species of mammals (lemmings, reindeers) and insects. Lobsters migrate, too, to the bottom of the oceans, although seasons’ succession is almost imperceptible at such levels. Migrations represent biological phenomena assuming a considerable consumption of energy, over a brief period of time. For being able to face migration, animals need
184

a physiological preparation, equivalent, in a way or another, to the repose period of other hibernating animals or to the rest period imposed to humans – the seventh day. The Biblical Report is not only a handbook of history or religion, it is also a teaching book. How could one explain, to somehow less civilized people, certain more subtle aspects of life? How could one force them to obey certain principles, meant at guiding their existence? By means of laws, possibly, although the first social laws ever formulated referred to quite different interests. That is why, in certain cases, the role of laws had been taken by the holy books. Under different forms, these books teach the behavioural and moral principles to be observed for attaining the objectives had in view. Remember the Sabbath day, to keep it holy. This is a divine commandment. Interesting, indeed! It does not simply say: ”work and rest” or ”work at day and rest at night”. Instead, it is simply a remainder that one should also rest. The fact that one should first work is implicit. One should acquire no property without working – no food, no peace, no social position. One does not work exclusively for getting food, but for infinitely much more. Man should be able to assure himself his food and his dwelling, his clothes and his tools – as the social milieu requires from his part.
185

Work is imposed by the social background. Nevertheless, the same social environment is expected to check the extent to which one rests - a requisite for a highly qualitative work. In the case of humans – once considering the exclusive condition of being a bipolar, i.e., concomitantly a biological and a social being - the social laws become biological laws. In nature, there exist, too, other social beings (ants, termites, etc.), yet, in their case, the division of labour develops according to quite different principles. In the XXth century, a new science – Biorythmology – resulting from ethology, has been developed. This science draws our attention on the concept of biorhythm. Each living being has a certain pulse of one’s life, formed and synchronized as a function of the pulse of the nature within which one lives. The biorhythm means synchronization of a living being’s vital pulse to the vital pulse of the environment within which it lives. As a living being, man adjusts each of his cells to the planetary rhythm, to the day-night succession, to the sequence of seasons, to Earth rotation movement around the Sun and around its own axis, to the enigmatic influence of the Moon and of the solar winds, to a multitude of other cosmic phenomena, possibly not even imagined now, at the present scientific level of our knowledge.
186

Some new elements, enriching our knowledge on life and universe – unthinkable for the previous generations - are continuously appearing. Possibly, some of these aspects have been already elucidated by other (terrestrial or extra-terrestrial) civilizations. Some of their accumulations are written down in the holy books, although we do not understand on the whole their deep significance. Human understanding on the structure and functionality of man as a living being is continuously increasing. We come to understand that man is the creation of his own efforts - a selfsculptured statue. Equally, we have to understand that man has not been created only for work. Man has also to rest. One may therefore say that, for working well and for making progress, man should also know how to rest. He works at day and rest at night, or vice-versa. However, this is not enough. One should work for six days and should compulsorily rest in the seventh. This commandment should not be viewed fanatically. Not working does not necessarily mean doing nothing, not even feeding and watering the animals – as some of us do believe. Jesus Christ explained to us how should be this commandment understood, without any exaggeration. Once these aspects have been correctly understood in our mind, we have to remember the Sabbath day, to keep it holy.
187

5. The row line of generations is continuous: honour thy father and thy mother if you want to be respected to win honour from your descendants! Each descendent is genetically linked to his ancestors and, in his turn, he may become the ascendant of a long row of generations. In his tremendous book, entitled River out of Eden, Richard Dawkins catches, in a literary – extremely plastic – manner, genes’ succession along generations. We are but a small ring along the road of life. Essential is to join the life of this river. We enter life through our parents and, later on, as parents, we give life to others. Nothing is more important, during our existence, than this very entering the river of life. That is why, one should pay respect to one’s father and mother, as they introduced one in the cosmic flow of life. This is one of the subtlest, most interesting commandments. Honour thy father and thy mother! – a commandment applicable to all living beings, yet even more imperative to humans! Individuals are the carriers of life. No living matter does exist outside them. The living beings are the descendants of other beings, they have had a father and a mother, or at least ancestor. The beings that
188

an

multiply

by

sexual

reproduction have, all, a father and a mother, while those resulted from asexual or vegetative reproduction have an unique parental organism, an ancestor. The living beings are the carriers of their parents’ genes who, in their turn, had received them from the parents of their parents. Starting from the actual individuals of a species, one could draw continuous evolutive directions, which would form the so-called genealogical trees. Starting from Adam and Eve, passing by Noah, the genealogical tree could have been drawn until King David and, from him on, up to Jesus Christ, the one born by Vergin Mary. This means that we are not alone, we are neither the beginning nor the end of some branches of the genealogical tree. We are the followers of our parents and the ancestors of our children, the ones brought to life by us, so that, for being respected by them, we have first to pay respect to ours. From an ecological perspective, things are a bit more complicated. According to the theory formulated by Ludwig von Bertalanffy, the material world is formed of systems. A material system consists of either similar or differing elements, which interrelate among them and form a whole. There may exist isolated, closed or open systems. The biological
189

systems

are

pre-

eminently open systems. The biological systems possess certain

characteristics, with lawful character, and which define them, such as: integrality, dynamic equilibrium, self-regulation, the existence of programmes, historical evolution, heterogeneity, etc. A heap of sand is not a system, as the granules forming it do not depend, in their existence, on each other. A stone, instead, represents a material system, as it is formed of several elements connected among them. In its turn, a system is being formed of sub-systems, concomitantly with being part of a superior system. Therefore, a hierarchy of systems does exist. If considering a living being, that is – an individual, and analyze it from a systemic point of view, the following hierarchical structure will be revealed to us: atoms – molecules – macromolecules – organites – cells – tissues – organs – systems of organs – individual entity. The observation to be made is that all such systems are being integrated in one another, up to the biggest one, which is the individual entity. The systems integrated into one another form the so-called levels of integration. In its turn, the individual is integrated in bigger, supra-individual biocoenosis, atmosphere. On following the integration levels of a certain individual, it may be observed that not all individuals may be characterized by this hierarchy. There exist unicellular beings which are actually
190

systems:

populations,

genuine individuals, although they do not represent tissues and organs. In such cases, the constitutive levels of an individual have come to be called integration levels. Their main characteristic is the possible absence of certain structural levels (tissues, organs, etc.). The integration levels do not possess the attribute of universality. Instead, all individuals belong to a species, all species belong to a biocenosis, and all biocenoses are integrated into the biosphere. Consequently, the supraindividual levels possess the attribute of universality; that is why, they had been called organization levels. Once known that no living matter may exist outside the individuals, then it is obvious that the individual system, too, represents an organization level. The individuals do not live separately. They are organized in populations or peoples demes. A deme is formed of some number of individuals, among which interbreeding is possible. No matter how large a population would be, no matter how inter-fertile its individuals are, it might be also possible that no meeting among them happens. If the individuals should belong to a certain species, then a species should be formed of at least one population. When a species is formed of only one population, then the two notions become synonymous. As a conclusion, one may
191

consider that the level superior to the individual one is the species, or the population. As to the human species – Homo sapiens sapiens - it is known that all people living on Terra belong to it. This is a unitary species, having no subspecies. However, the human species is formed of several races (white, black, yellow, red, etc.). Man is a social being. This condition assumes a certain organization of the human society. People are organized in families. Several families may form a clan, a Gipsy camp, a tribe, or they may constitute communities (hamlets, villages, or towns). Several communities or human dwellings may form a department, a district, a county, or a region. Several regions may form the province of a state, or even an independent state. Several states may form a federation. Of course, this type of organization is of administrative nature. Human communities have developed and evolved as depending on certain social elements, such as: communion of language, religion, habits, etc. In certain human communities, such elements may become dominant. Thus, there exist smaller or larger human communities organized first according to their religious faith, others as a function of their language or type of habits. However, most of the human communities are heterogeneous;
192

within them, there may live together people with different religions, people speaking different languages and/or people belonging to different races. Consequently, we, people, belong to a certain family, are part of a certain human community, speak our native language (in the ideal case, we are polyglots!), belong to a certain race and live in a certain state. As any human being, we can neither choose our parents nor the race, geographical area, historical period in which we should have liked to live. Hazard (or God) places us in some better or worse organized, or even disorganized – family. It selects some good or wretched parents for us, throws us in an oasis or in a desert, a.s.o. In any case, we are born within a human society, so that we become human beings in the middle of the humans surrounding us, the ones who humanize us. Our genetic paste is modelled by the people around us, firstly by our parents. Further on, we come to depend on our material means, our instruction and education, on our work. All races on Terra possess the attributes of humans. No superior or inferior races do exist. The only differences are the economic ones and those created - by different civilization levels - among states, races and human communities. Native children from Australia who - as to the civilization level – are living
193

in the Stone Age, behave in a perfectly normal manner once adopted by American families. Human genes support the accomplishment of normal people. One should understand that, on its birth, the newly-born child is not a human. It is a living being possessing all potential endowments for becoming a human, instead it becomes human exclusively among other humans, i.e., only within a social milieu. Accomplishment of the norms of genetic reactions depends on the abilities of the surrounding people and, equally, on the activity developed by each individual in part. One is the result of one’s own work. Man is actually a self-sculptured statute. Everybody belongs to a certain race, which is not a reason of shame, but of pride. Everyone speaks his native language, which, again, is not a reason of discredit, but a glory, even if it is spoken by a reduced number of individuals. One is absolutely free to learn as many foreign languages as one would like. Everyone belongs to a certain religious confession, which is the parents’, a fact that should also make us proud and not ashamed. Giving up our parents’ religion and conversion to a different one is, somehow, an act of betrayal. However, if a person has come to understand that, according to his/her principles, another religion seems more adequate to his way of living and of grasping the world, that person is absolutely free to change the religion in
194

which he had been born. Be careful, nevertheless that, in such cases, one should not manipulate you, impose certain religious concepts or even buy you. Our parents have not only given life to us, they also showed us the human way. This is one of the main reasons for which we have to honour them. Your family, your relatives and friends, alongwith the school, the church and other social institutions, made you a human entity. You belong to a certain people, do not feel ashamed for that! Do you want to contribute to increasing the prestige of your people? You may do it freely, with all your heart, you will be respected for that. Have you learned the songs, dances and customs of your people? Then, do your best and make them known to other people around the world, as well! You will be gladly accepted. Worth mentioning here, again, is that a biological system possesses, among other fundamental characteristics, that of heterogeneity. It would be absolutely no advantage if all individuals within a species should be identical. Actually, such a situation never occurs in nature, this is the law. That is why, nations will never disappear (maybe, only from an administrative viewpoint), no matter how hard try to demonstrate this the supporters of globalization. Even if we’d come to become an unique flock, with only one shepherd, speaking the
195

only one, official language spoken on Terra – which would be extremely critical -, it is beyond any doubt that several languages will survive. Even if ecumenism reaches the maximum of its utopia, some religious beliefs will still remain. One cannot imagine an united Europe, an European Union lacking differentiations among the nations forming it, without preserving their religious convictions or without maintaining religious differentiations. In such a case, this would not be a united Europe, but an Europe subdued to another nation. Learn, instruct yourself and pay respect to your parents, your people, race and maintain all the characteristics specific to the community to which you belong! Learn to respect all these values, if you really want to feel free, if you want to live a long life on the earth, the one given to you by your Lord! The earth Lord has given to you is the place where you had been born and modelled as a human. It is true, one may be born in some place and become a human elsewhere. Consequently, the place where one has become a human is extremely important. One may be born on a spaceship and be modelled as a human on that very ship, and then brought to live on Terra. This does not mean that one should not pay respect to one’s parents and, to the same extent, to all the people around, who had contributed
196

to one’s formation as a human. It might have happened that your mother died when bringing you to life, or that your father died before you were born. This does not mean that you have had no parents or, worse, that they should not have the respect due for having conceived you. In nature, each person is a defined individuality, belonging to a certain nation, to a well-defined race (or even to a hybrid one), being born in a certain geographical area and at a certain time. One may choose any region of the Terra to live in, one may speak all the languages of the world and prefer any religion one wishes, yet, one will always remain the same individuality. I do not think that there exists on Terra a single man that had not asked himself why does existence exist? Why things are the way they are and not different from how they are? Is there only one world, or a multitude of worlds? I certainly do not know the answer one reached but, it is for sure that each of us has asked himself, at least once in one’s life: why have we been born to live in this world? Does the world need us so badly? We came into this world due to the existence of our parents and we belong to it due to the will of the Heavenly Father. This, at least, is a reason to pay respect to your parents.
197

6. Carnivora eat other animals, yet they kill not, they kill only when they murder living beings which they do not eat; man can have a similar behaviour, too! Thou shalt not kill! We were talking previously of the fact that one’s coming to life represents the most important moment of one’s existence. Once initiated the way of life, one should reach maturity, conceive children, that is, transmit further on the genetic dowry received from the ancestors. Breaking of such a holy mission is a crime. As a human being, breaking one’s life, prior to one’s being able to procreate, is a great sin. One may fish along the whole year, but fishing during the reproduction period, catching female fish when they are filled with the “seeds” of life, means to kill. Such a notion – to kill, killing – may be interpreted in quite various ways. A carnivorous animal feeds itself with other living beings. This means that the predator kills its prey and consumes it. Without food, it could not live – it would die. Prey is predator’s food. As a matter of fact, when eating its prey, the predator does not kill, it only quiets its hunger. It is only if it attacks more animals than it could eat, that it becomes a killer. Man is an omnivorous being, who consumes anything. For having meat, he has to sacrifice an animal, which might not be–
198

according to some – a murder; however, in different circumstances – as depending on the moment of the animal’s sacrifice and of the way it is accomplished - it might be a crime. If one takes the life of a fellow man, being not urged by hunger, but by haughtiness, wickedness, base interests, then he commits a crime. In certain moments, man may become a killer, even if he is only sacrificing an animal for having food. Thou shalt not kill! This is bad! Ecologically speaking, the relations among species are structured on the trophic principle. Producers are the species that make possible the existence of the consuming and parasite ones. The producers transform the mineral substances, the water and the CO2 into organic substances. These are created for being consumed. Indeed they are, but not anytime and not anyhow. Among producers, most important are the plants. What do they offer for being consumed? The flowering plants offer – first – the fruit they produce. Which is the role of fruit in plants’ economy? How do they contribute to the appearance and growth of some new plants? A most probably exact answer would be: in no way. Although fruit may be extremely tasty, aromatic, and equally nourishing, they have no contribution to the future seeds and plants. And, yet, this is wrong reasoning. Fruit’s main function is
199

that of disseminating seeds. Animals may consume the fruit completely, seeds included, or release the seeds and disperse them into the environment. Generally, seeds are not digested (olive stone and some other, very few seeds excepted), so that they may be consumed as, anyhow, they will be released and spread. Yet, plants do not offer only seeds for consumption. Flowers provide nectar and pollen to the animals which perform their pollination. Some of plants’organs may enter the consumption cycle without affecting too much plant’s existence. Equally, plants may be consumed on the whole. The ones which are not consumed and die will be decomposed by microorganisms up to final products, restoring to the environment the chemical elements accumulated, or they will be consumed as such, in dry state. Is therefore one entitled to talk of plants’ killing? Naturally, the answer should be: no. And yet, if one picks up a flower before the accomplishment of its reproductive function, one eliminates it, which is equivalent to a murder. Well, one may say, however, that the flower one had picked up may bring unexpected joy to a suffering human being, or it may give rise to a secret love story, or it may embellish a place, provoking the admiration of hundreds or thousands of people. Its decorative function exceeds by far the reproductive one. In such situations, one should talk not of a
200

murder, but by an action of bringing to good account. Such reasoning may be undoubtedly accepted. And yet, how many people walk in the open to admire the ecstasy of colours and fragrances so generously provided by the clearings speckled with flowers, charging themselves with beneficial energies for long periods of time? However, many of them pick up large bunches of lowers, only to assist to their withering, so that many of them are thrown away even before reaching home. In such cases, their action is fatal and nothing less. Nevertheless, different situations may occur and, consequently, different interpretations may be provided. Destruction of a culture by fire, or by cattle’s or sheep’s grazing, especially when this land is not in one’s possession, and has a different destination, is actually an ecological crime. Thou shalt not kill! In such cases, the word “murder” may be entitledly utilized. Producers are consumed by phytophagous organisms, the socalled first-order consumers. They transform the organic substance, of vegetal origin, in organic substance of animal origin, thus opening the way to several types of trophic chains, within the biogeo-chemical circuit. The intervention of the first-order consumers is a must of our plannet. Yet, it is the phytophagous consumers that
201

may act as our worst enemies, as they enter the category of prejudicial animals against which the war is total. A rabbit may become dangerous for cultures of cabbage or carrots, a deer may affect cereals or other cultures. If such situations do appear, has the owner of the cultures the right to kill these animals? Is this a murder or an action of protecting cultures? Do we kill the Leptinotarsa decemlineata larvae and adults that attack potatoe cultures, or do we protect the cultures? Which is the difference between killing a rabbit, a deer or a Leptinotarsa population? On second thought, the difference is immense. We do kill the crows that attack our cultures, the starlings that consume our fruit, the ibis birds and pelicans that devoure the fish of our ponds and lakes. Does hunting mean killing or is it a beneficial intervention upon nature, for regulating the density of certain populations? Fishing is forbidden or is it considered as a necessary and advantageous occupation? It depends on what do we fish and when do we fish. If fishing means poaching, performed during the interdiction period (i.e. prohibition, meant at assuring reproduction), then an ecological crime is being committed, as no irrational action conducted against nature is ever permitted.

202

Any intervention upon nature should be controlled, should observe the laws of nature, being based on the concrete, scientific knowledge of nature’s realities. Discussion on the trajectory of the trophic chains may be still extended. Thus, the phytophagous organisms are consumed by zoophagous ones. A carnivorous animal lives by consuming phytophagous animals. Top carnivora may consume other carnivora. Is this a killing action? No, this is a way of assuring one’s food, and not a murder. Zoophagous animals can assure their food only by killing others, and yet this is not a crime – if such reasoning may be accepted. They kill, indeed, yet they commit no sin. Their nutrition mode obeys the laws of nature. Specialization of their dentition and of their digestive tube depends on the nature of their food. Consequently, a rodent will never become a carnivorous organism, or vice-versa. Necrophagous animals play an important role in nature as they introduce into circulation – in a rapid manner – corpses’ organic substances. Even the most ferocious carnivorous animals of prey play their essential part in nature. Predatory animals catch and consume first the suffering and old animals, thus purifying the
203

species. However, they also catch and consume the young, unprotected animals, which is not to the advantage of the species. An interesting experiment has been accomplished by American specialists, in an island of the Erie lake, where they had brought deers and stags, eliminating all their predatories. Very soon, the stags and deers multiplied and were on increase, occupying the island on the whole. At a certain moment of time, an epizootis occurred, and all stags and deers died. If, on the island, predatory species had also lived, such things would have never occurred, as they act – which is quite well-known – as sanitary species, as well, thus contributing to enforcing the species they catch. Animals have to assure their food. They kill only for eating, that is, for living. It is only man that kills from different reasons, most of them mean motivations. It is not here the right place to develop the argumentation on what killing means in the case of humans. It is now the moment to analyze top consumers. They are capable of consuming animals at any trophic level. High-levelled consumers act as a real buffer system within biocenoses. They will select their prey mainly from highly-dense populations, so that no exponential growing of any
204

species

should

be

possible.

Consequently, the top predator plays a well-defined role within a biocenosis. Man behaves like a top consumer, as long as he may consume animals from any trophic level. Therefore, we shall not consider man a killer. An animal hunting for obtaining its food is no killer. In the case of man, discussion should not be oriented towards the consumption of human flesh – i.e., to cases of anthropophagy or to other types of crime. Discussed here will be not only the consumption of meat. None of us will consider ourselves a murderer only because one buys meat from the market or even sacrifices an animal for consuming it. It is also true that nobody asks anything about the conditions in which the respective animal had been sacrificed. And yet, there are situations in which the sacrifice of an animal may be viewed as a crime. If one has a pet, living in one’s house, to which people in the house get extremely affectionate, an animal which is almost a friend and for which the others are friends, as well, can by no means be sacrificed. Such a situation might be absolutely the reverse of a normal case of affection, with pets involved. It is known that a great number of lambs are sacrificed, especially for the Eastern. However, if a child comes to love such a lamb, playing with it and living near it for a longer time, the child would be simply
205

horrified to learn that his lamb is to be killed and then eaten. By no means, the child would like to eat his pet-lamb. The poacher, however, becomes guilty and will be considered a killer if he shoots a pregnant deer, a female hare with a whelp by her, or any other animal during its reproduction period. A fisherman is a killer when he catches female fish with roe inside them – the more so that prohibition periods are established exactly for assuring reproduction. Thou shalt not kill! This is a holy commandment, settled for protecting nature and all its holy things. Christian ecology, following the concepts of the Biblical Report, teaches us to kill no living being, once we are not capable of creating even the simplest, inferior creature. Why should we kill, if we do not even understand the role played by each species? Why should one kill an ant? Which is the harm it may do to you? Did it trespass your area? Did it find the sweets so carelessly let by you everywhere, unprotected, uncovered? Along its whole life, an ant works ceaselessly, striving to gather goods for its collective family, for the ant-hill in which they all live. In cases of danger, ants sacrifice themselves for saving the life of their mates and their dwelling. I was once in the forest of Dobrovat, together with a colleague of mine, a university professor himself, too, and also with
206

several secondary school teachers of biology, during a stage of professional perfecting of the latter ones. We met a large Formica rufa ant-hill. As known by the specialists, these big scarlet ants play an important part in protecting the forest against some prejudicial insects. That is why, they may be utilized in the so-called biological combat of some pests. For example, the Germans bought from Romania several ant-hills of Fromica rufa, and put them in their forests. We, instead, sold our ant-hills! Sold again! I described the respective ant-hill to my teachers in biology, explaining them a few things on the role ants play in nature. Later on, I observed that my colleague produced a candle end, lighted it and put it in the middle of the ant-hill. In a state of extreme confusion, the ants caught near the candle, invaded it, climbing towards the flame. Once in its vicinity, they turned around and began to throw their excrements and the formic acid they produce, until they succeeded to blow it out. This was an impressive show, indeed, the more so that several ants had been burnt by the flame. Yet, no one gave in. Oh, God, this is a great sacrifice, indeed! Then, why should one kill ants? In spite of all these, some insects are great enemies to us. They produce severe damages, they attck our state of health and even our life. In such cases, one should necessarily intervene and destroy such insects. There even exist some holy texts dedicated to
207

saints that protect us against damaging insects. Thus, in the akatist addressed to our Pious Saint Parascheva, icos 9, says: “Rejoice, you poisoner of wild beasts, Rejoice, you killer of insects.” Of course, here involved are the insects that act as a plague against the work of man and, therefore should be eliminated. As a worker, as a producer, one cannot simply stay and look at the insects invading cultures, without taking any steps against them. In such cases, one cannot speak of ecological crimes. However, mention should be made of the uncontrolled behaviour of certain people towards some animal. Thus, while Indians consider that snakes are sacred beings and they do not kill them, not even when they enter their houses, Occidentals manifest a killing instinct whenever they see a snake, and they cannot but follow and kill it. It is as if an ancestral apprehension would have been written down in their genes, which urges them to kill a snake the very moment they see it. However, snakes have their wellestablished role to play in nature, even if our proto-parents committed sin as tempted by a snake, we have to accept that their extermination is a reckless action. Snakes maintain the equilibrium of rodents, thus limiting the damages the latter ones would cause.
208

By the year 1880, millions of migrating pigeons (Ectopistes migratorius) could be still found in North America. Thou shalt not kill! This is a commandment one should very carefully meditate upon, as it should be applicable not only to humans but, equally, to the whole nature. Man has extinguished several species of globe’s fauna, simply by killing them. What does exactly mean to extinct a species? Is it the elimination of a single animal, of a flock of sheep, of a herd of cattle? How could one eliminate a whole species? It is much simple than it seems. The above-mentioned pigeons used to migrate over distances of thousands of kilometers, from the south of Northern America up to Canada. The flights of migrating pigeons covered, during their long journey, a space of about 10-15 km in length and 3-4 km in width. In the forests of Canada, millions of such birds could be seen. They used to rest on the branches of the trees, breaking them under their weight. People simply came and shot them down, others simply gathered them from the branches of the trees, or killed them with sticks, the dogs collected them – an unthinkable massacre! Special railroads have been built up only for the transport of these poor pigeons. A lot of people got rich from such business. A new type of trade had been rapidly developed, banks had been
209

created for depositing the huge sums accumulated – everything seemed perfect. So perfect, indeed, that, by 1920, the pigeon species was already extinguished. Unfortunately, this was not an unique case; many other species had been destroyed by man’s recklessness. For example, the sea cow - Rhytina gigas (Steller’s Rhytima) – a species formed of thousands of individuals - was discovered on the shores of the Behring Sea. Only a few years later, it was already eliminated from Terra’s fauna, the last one being captured in 1763. Therefore, it is quite simple to kill an entire species. How many human populations had not been destroyed in apocalyptic slaughters? How many people died as victims of the Holocaust and of its cursed consequences? Thou shalt not kill!

210

7. Sexuality is a strategy of reproduction. Its excessive practising, outside the reproduction function, perversion of the sexual function and homosexuality are against nature! Sexed reproduction has occurred as a strategy necessary for life’s evolution. In the beginning, it was manifested only during the species’ periods of crisis. A clear-cut differentiation of the sexes has been gradually developed, along several evolutive stages. Sexuality results in procreation, that is, in the birth of successors. Some animals, humans included, are characterized by continuous sexuality, however it is only in the case of humans that it may be experienced outside the reproduction function. More than that, some anti-nature utilizations of the genital organs may appear. Exaggerated sex, outside reproduction, leads to debauchery. Be not a libertine! (Thou shalt not commit adultery!) Dissoluteness results in loosing of one’s moral equilibrium. The living nature exists in equilibrium. Do not go beyond this equilibrium by giving credit to the pleasures of flesh and senses! Reproduction is an attribute of the animated world. All living organisms reproduce themselves, in one way or another. Normally, the reproduction period appears in a certain biological stage. In the animals with sexed reproduction, one can mention the so-called
211

rut time. Over this period, the mating function is accomplished. In the case of humans, such time does not exist, as sexuality is permanent up to a certain age, being followed by either menopause or andropause. In such cases, coupling does not always results in procreation. Exaggerate coupling, in the absence of procreation, encourages debauchery. The menstrual cycle includes a period in which mating does not permit reproduction, as either ovulation or copulation is not possible, or the conception product is eliminated, so that reproduction is not accomplished. In such cases, what remains is only the carnal pleasure of the act. In several cases, women resort to abortion for preventing pregnancy. In many countries, abortion is legislated, although it means infanticide – an extremely grave act. Carnal pleasures lead to debauchery. Making sex may also become an occupation, a source of obtaining money or an exploitation means. It is said that prostitution is the oldest “profession” of the world – unfortunately, even nowadays it is largely met, officially professed, sometimes under the control of the powerful Mafia. Debauchery produces not only defalcation of the function to be accomplished by the act of reproduction, but also its complete perversion. For avoiding conception, the sexual act may become unnatural. Homosexuality, oral sex and other variants of making
212

sex, all against nature, are the result of dissoluteness. Sometimes, its manifestations – such as pedophily, necrophily, zoophily, rapes, followed or not by murder - may be similar to those of insanity, a result of an abnormal sexual behaviour, the roots of which are to be found in the slough of debauchery. Which dissoluteness? First of all, destruction of the natural equilibrium, which may occur at quite various levels, in quite various ways. One of the ecological principles in force postulates that the number of individuals forming a population (species) is indicative of its prosperity or of its decline. Maintenance of the optimum number of individuals is assured by some cybernetic, highly precise mechanisms – adapted to the specific character of each species. Breaking of the equilibrium may be caused by dissoluteness, manifested in two different ways; either as a sub-populating (ageing) phenomenon of the human population, or by suprapopulation of certain communities. Manifestation of the sub-population phenomenon may be explained by the large-scale utilization of anti-conceptive means and of abortions and, equally, by the practice of different types of sexual perversions.
213

are

the

ecological

dimensions

of

Thus,

homosexuality

attained

fabulous

ratios,

being

protected, by legal means, within certain international institutions. Starting from here, marriages between persons of the same sex are now permitted, which jeopardizes the very basic cell of any human community – the family. Sperm and embryo banks, although beneficial, with rescuing effects for the human race, contribute– by the manner in which they are managed – to the decline of the human society organized and based on the concept of family. As a basic unit of the human society’s structure, family is nowadays threatened by multiple deadly perils. A quite curious aspect will be presented in the following. Some highly-mannered lady told me that the destruction of families may be provoked, among others, by the selfishness of those parents that cannot bear the separation from their children, as a result of the latter ones’ marriage. They feel as if their daughter- or son-in-law had stolen their child and, consequently, take all the necessary steps for having him or her back. Thus, instead of trying to consolidate it, they only destroy the newly-formed home. Special stress had been laid, in a previous section, on the respect children have to pay to their parents – yet, this is a reciprocal attitude. In their turn, parents should honour their children and support from all their heart the efforts made by the young ones for building their own
214

roof. This not only a specifically-human, but a generally-biological law, as well. It is the attention for one’s progeny, manifested in all groups of animals. Its significance for the intra- and inter-specific relations occurring in all types of biocenoses is immense. In other words, care for one’s progeny acts, too, as an ecological commandment. Nowadays, improvement of cloning techniques and the realization of the first cloned beings may bring about the disappearance of the biological families based on monogamy and religion. One may already talk of aged nations, or of alarming subpopulating phenomena within certain human communities. be looked for in what we use to call debauchery. The causes of such phenomena are multiple, however their roots should

215

8. Drawing out from nature more than one needs, reaping untimely or destroying things uselessly means robbing nature. Thou shalt not steal! Stealing something that belongs to one’s fellow does not honour one, even if it improves one’s existence. Stealing from nature is much more difficult to explain. Within this background, robbing does not mean stealing some melons from a culture, or hiding of a sack of cereals in the threshing time. This is stealing, too, yet it is only some owners that suffer losses. Plundering nature means damaging it, or destroying some goods that might be beneficial for future generations. In Romania, at Copsa Mica, gold has been extracted for thousands of years. Licensing the goldbearing land to some strangers, for exhausting, in a few years, the existing natural resources, means robbery. Creation and organization of large maritime fleets for hunting cetaceans – resulting, obviously, in the extinction of some species - is nothing else but stealing from nature, robbing nature. Thou shalt not steal! What does “do not steal from nature” mean? Not stealing the work and property of your (known or unknown) fellow men is part of human ethics, its non-observance being punished by the
216

Decalogue. What means, instead, to plunder nature, to attack protected or non-protected ecosystems? Fishing is permitted to everybody, even if an authorization has to be paid. Drawing out something from nature, no matter you paid or not for this, is the same, from the viewpoint of nature. Do higher amounts of fish occur? Then, fishing is allowed. Has the number of cynegetically-interesting animals increased? Hunters’ intervention is permitted, of course under the direct, scientific surveillance of the specialists. Any illegal intervention means poaching, that is stealing from nature. Of less interest here is the robbery of the poachers that avoid to pay the necessary taxes. In our opinion, one steals from nature when intervening in a period of prohibition (either during the reproduction time, when reproducers are under protection, or during the period of a population’s recovery). Fishing in the prohibited time is a crime against fish populations. A crime, too, is to kill a deer during its gestation period. Man should not be capable of committing such crimes, and, yet horrible things of this type do happen. Robbing nature is extremely grave, as inducing severe disequilibria in the ecosystem. One may steal from a corn field which does not belong to him or may harvest a ripe field of cereals – this affects only the economic condition of the owner, but not nature as a whole.
217

However, entering a natural reservation or a virgin natural ecosystem (such as the Amazonian woods), and taking out from there plants or animals may cause irreversible damages. The action of harvesting a cereal field before its reaching full maturation, once known that it had been destined to produce cereals for consumption, means also robbery. Nature has its own rhythm, its own ”scope”. That is why, do not intervene or act against nature! Within the human society, the action of stealing is judged versus the damages suffered by the owner and, equally, versus the value of the stolen objects. In nature, instead, robbery is appreciated by the disequilibrium provoked in ecosystems. Animal do not steal from nature when they take their food. In the ecosystems in which no human intervention has ever occurred, natural adjustments may be noticed, which assure the optimum number of individuals, as a function of the available amounts of food. Birds of prey deposit their ponta at intervals, hatch beginning with the deposition of the first egg. Nestlings will hatch also at intervals and, depending on the amount of food available, will live or die. Such actions are adjusted by means of certain cybernetic mechanisms of the feed-back type. Man’s intervention in nature, in the form of robbery, results in disequilibria or in the
218

jeopardization of certain populations. Even in the case of bee families, extraction of a too large amount of honey may cause bees’ starvation and destruction of the whole family. This means robbery. Ecological robbery provokes considerable damages to nature, being thus extremely dangerous. Most probably, even more serious than the damages provoked to people by robbery. In both situations, robbery is punished by the divine Decalogue. Thou shalt not steal!

219

9. Do not distort information of any type; thou shalt not bear false witness against thy neighbour! Communication is an attribute of the living world. Any living being has the ability to communicate with the fellows, to initiate a dialogue with the immediate neighbourhood and with the universe. Communication may be accomplished in several ways, by signals and signs. Biosemiotics provides infinite possibilities of communication in the living world. Generally, the signs and signals start from the surrounding reality and they reflect reality. It is only in few cases that reality is distorted and presented in a manner capable of bringing benefits to some individual, to the detriment of another. It is only man and a limited number of species that resort to lies for solving critical situations or for obtaining advantages. In the situation in which man distorts reality, as to the condition of a population or of an ecosystem, for the obtainment of some mean benefits, this may result in considerable damages brought to nature. Equally, deformation of reality may cause great troubles to our human fellows, as a result of some false evidence. Thou shalt not bear false witness against thy neighbour! Lie represents a severe infringement of human ethics. It depends, nevertheless, on the nature of the lie, on the scope for
220

which it had been told, on the circumstances in which it had been launched. A lie may save one or, on the contrary, it may provoke that person’s death. The best example is provided by the immense number of people that died in prisons or concentration camps, as a result of the legalized lies pronounced by persons entitled to do this. In the case of animals, lie constitutes a test of their intelligence (an IQ test?) For centuries, the general belief has been that it is only man capable of telling lies, that it is only man that is able to detach himself from the concrete reality, feign a certain fictional scenario, and exhibit it as reality. However, it seems that some of the animals may produce lies, as well. Up to now, it is only the chimpanzee that had passed the lie/liar test, once this monkey is capable to find solutions for deceiving either man or its fellows. The chimpanzee has passed, too, the intelligence test represented by the mirror. If, for building up a lie, a certain level of intelligence is necessary, along the evolution of the human society the lie had become such a considerable peril, that it became necessary to have it incriminated in the Decalogue. A false truth may cause troubles to both individuals and to entire human communities. Guilty is, of course, the one having launched it, although, in quite frequent situations, blamable, too, are those who take it for granted (the more so if they know, or, at least, suspect it of being false). It is also true
221

that some lies are built up so well, that may be mistaken for the most reliable truth. It is exactly from such considerations that the Decalogue interdicts false witness. It is beyond the scope of the present study to analyze the negative consequences of false witness/perjury. Some lies are now part of our history – “the lie shares the king’s table” – as a Romanian poet put it in one of his poems. Which are the ecological dimensions/implications of the lie? The social relations, starting with the ones established among individuals, up to those developed among states and large human communities, are all based on direct communication, on sincerity and reciprocal trust/confidence. Inter-human relations represent the basis of human behaviour. Here involved is the behaviour of individuals, human communities and even states. The manner of behaviour may bring about major interventions in people’s way of living, in the configuration of ecosystems or even in planet’s safety. It is by now no secret to anyone that the mediatic war, launched against Iraq, had been based on disinformation (i.e., on lie). Numerous false evidence had been spread, then actions in force were launched. The fact that the military actions that provoked thousands of human losses, in parallels with affecting the structure
222

of ecosystems over large territories were based on false evidence – which are now of no interest for anybody, as if nothing had happened, is extremely grave. The conclusion to be drawn is that the lie is by now strongly rooted. Thou shalt not bear false witness! This is a major commandment, as perjury may cost human lives, provoke the extinction of species on our planet, and/or irreversible modification of certain systems. Consequently, the interdiction of perjury becomes a first-class ecological commandment for all types of human activities.

223

10. Each species has its own needs, the ecological niche which delimitates it from another species, so that it may survive and live peacefully; just leave things as they are, thou shalt not covet any thing that is thy neighbour’s! If looking carefully around us, one may easily observe that, in most of the species, children are endowed, as early as their birth, with all the organs and necessary potentials for their biological survival. It is only in the case of humans that the baby enters the world wholly unprepared to live by itself, naked, with no defense or attack weapons, incapable to walk by itself and to follow its mother. As righteously observed by the ancient Greeks, man is alike the other animals, yet he is weaker, less prepared to combat, for his survival, with the other species, if considering the scarce weapons of his physical endowments –or, at least, this is the image created by the myth of Prothagoras. According to the legend, Epimetheu endowed all animals with several abilities and natural defense weapons, forgetting the human, whom he let in the world naked, no strong teeth, no fur, no claws. Luckily, Prometheus stole the artistic skill of Hephaistos and Athens, as well as the fire from heaven, and thus “equipped” man, helping him to survive.
224

It seems that, having nothing of his own, man got accustomed to take from the others. However, although he gets everything he needs from his family, man still pines for the goods of the others. Unfortunately, this refers not only to food or clothes – as, indeed, there still are poor people – but to more precious/valuable things. Some of them even desire another one’s wife. Thus, thou shalt not covet any thing that is thy neighbour’s. What does really mean to wish nothing of what belongs to your fellow man? Each community (natural association) is being built up by species’ co-evolution. That is why, each species has its exact/own position in nature. This does not mean that a species is bound to live only in and exclusively in the area of its origin. On the contrary, some species get naturalized extremely easily in distant places from their genetic center. The notion of “genetic center” has been introduced by the genetician Nicolae Vavilov, for explaining the fact that a species is being formed in interaction with the species with which it lives together. However, the idea is that each community should be maintained, as far as this is possible, in its natural structure. The introduction of new species may cause disequilibria and, hence, considerable negative consequences.
225

From an ecological perspective, one should understand that the actual structure and configuration of nature is the result of its continuous evolution along billions of years. As known, the whole evolutive process advanced in agreement with the evolution of the geographical landscape. Also known is that evolution has determined the actual structure of certain ecosystems and of the relations among species. Thus, Australia “managed” its fauna as a function of the physical, geographical, climatic and - especially – biological characteristics. Introduction of the European rabbit, of the dog and of other species caused grave disorders, up to the elimination of some autochtonous marsupial species. Introduction of the African bee in South America resulted in the elimination of the autochtonous bee – known as extremely aggressive. As a culture plant, the potatoe became a cosmopolitan plant, in spite of the fact that, in many regions, it had not been naturalized, remaining only as a cultured plant. Instead, very soon after its introduction in Europe, the Colorado beetle (Leptinotarsa decemliniata), which produces enormous economic losses, was easily naturalized. Potatoes’ price still remains high, as a result of
226

the costly chemical treatments that should be applied for combating this pest. Thou shalt not covet any thing that is thy neighbour’s! How shall we translate this commandment if applied to nature? Each species has its own genetic center, which is its place of occurrence and formation. In time, gradually, the species extends its area. Besides the cosmopolitan species, each species has its own territory. No matter how large this would be, its overstepping would create serious problems for the species. In the genetic center of its birth, the species had been formed in interrelation with the other species. The number of individuals forming a population (species) is directly related to the result of the competition engaged with the other species. The number of individuals within a species is indicative of the progress or regress condition of the respective species. Each species’ formation is a function of the successive climatic conditions and of the geographical landscapes having occurred along the geological eras. Depending on them, each species has certain living requirements and a certain position among the others. On one side, it controls the species on which it depends for procuring its food, on the other side, it is – in its turn – controlled by a series of natural enemies. This means that man, too, should
227

feel

accustomed

to the place in which he, his fathers and

forefathers had been born and had lived. Being born and living at tropics is different from being born and living at the polar circle… which does not mean that changes between the human populations of such areas are not possible or that they should not be accustomed to live and feel comfortable in a quite different place of the globe. And yet, one’s native place is the most favourable. The vegetables and fruits from one’s native land are most easily assimilated, along with other native products. There does not result from here that bananas or oranges would do us harm, however our fruits are more adapted to our organisms and to our way of living. One should understand for ever that, indeed, what is yours is truly yours, as if it would be part of you. Which also means that you should not covet any thing that is not yours! If each biocoenosishas had a historical evolution, if the species of a biocoenosishave consolidated their interrelations along billions of years, this means that, along their existence, they depend on one another. And it is exactly these interrelations that maintain the natural equilibrium in a natural environment untouched by man. There exists a multitude of factors that control and maintain natural equilibrium. Introduction of one or several new species within a biocoenosismight provoke serious disequilibria. It is exactly what
228

happened when Leptinotarsa decemlineata had been introduced in Europe or when the placental rabbit had been brought to Australia. This means that one should never covet anything that does not belong to one’s way of living. Ecologists know – they had learned this lesson well – that, in nature, one should not intervene – that is, introduce or eliminate anything, without predicting the possible consequences of such actions. Involved here are the natural ecosystems as, in the artificially-created ones, quite various species, functioning outside the control of natural equilibrium – have occurred. If, in a certain area of the world, a species is prosperous, this does not mean that the same will necessarily happen in a different region. Thou shalt not covet anything that is thy neighbour’s! To an even greater extent, this commandment hints at the relations among the states of the globe. We are talking here of political Ecology and ecological Politics. Political ecology should promote some truly human relations among peoples and, generally, among all the existing human communities. In their merciless greediness, some nations feel entitled, in the name of some fabricated principles, to develop “democratic” actions – the motivations of which is their secret – such as to invade other states,
229

to change their government or, even more infringe upon their natural richness.

unacceptable,

to

The mediatic war initiated by such states makes efforts to present such profiteers in the most favourable light, so that the genocide they actually commit to appear as a noble, disinterested action. Greed and the desire to take possession of the riches of other nations have been the real motivation of many wars among peoples, which represents an extremely grave non-observance of the above commandment. Each people has a territory of its own, and a geographical space of its own, well-delimited along its history. This does not mean that part of the human population cannot migrate towards other states. On the other side, along the history, forced colonizations of some human communities occurred. The false pretensions of a minority population of declaring its territorial autonomy, within the geographical space occupied by the people that host it is nothing else but non-observance of the divine commandment now under discussion. Such a minority becomes a tentacle of the nation to which it belongs, expressing the desire of the latter one to occupy new territories, or to enlarge the space of its mother nation.
230

Another side of this commandment refers to the fact that one should not want either the material, or – equally – the spiritual riches of one’s fellow man. In fact, involved here are not one’s fellows, but one’s close person. Who is one’s near person? The people with whom one has the most frequently occurring relations, be them close relatives, colleagues or friends. Close relatives might benefit from some material advantages, if considering the kinship or the parental relationship, once such advantages are distributed according to certain principles or requirements. To covet to the goods of thy neighbour means, in such situations, to infringe some well-established principles, which might provoke unexpected reactions. How many crimes have been committed because of the family goods were coveted by too many? In the relations with the colleagues beside whom one works day by day, a certain social hierarchy –known and accepted – is in force, functions and jobs being distributed according to certain rules ( even if they are quite frequently ignored), merits are obtained – naturally - as a function of the results obtained, of the amount of work performed, a.s.o. To claim that another one’s rights should be granted to you is a very grave mistake. Friendship is possible only if based upon reciprocal, bilaterally accepted relations. True friendship excludes any material
231

or social interest. Friends help each other unselfishly and open their hearts to one another. To encroach upon the material possessions of one’s friend, to his wife, to the social advantages he might offer, is nothing else than to give up one’s human condition.

232

AFTERWORD (THE ECOLOGICAL PLAGUES)

Each time I watch the TV images on the natural disaster provoked by the earthquake in South-East Asia - December 2004 – I feel equally touched and powerless. Emotions are still unbearable when I hear the ever-increasing estimations on the number of human losses. Paradoxically, no dead animals have been reported. This means that, in a way or another, they felt the imminent danger, announced one another and escaped. Humans, instead, have had a different behaviour. I know that it is still impossible to avert human population on the imminent production of a 9o Richter earthquake, even at least 2-3 minutes before its occurrence. Such a notice could save many lives. However, the most incredible thing, which I cannot accept in any way, is that people had not yet learned the simple fact that, after an intense submarine earthquake, killing huge waves, of the tsunamitype, are always producing. Production of such waves cannot only be recorded by the modern techniques now in current use but, even more than that, their advancing may be followed, too. That is why, the blamable
233

absence of any reaction from the part of the authorities, in the territories affected, is unaccountable to me. Nowadays, when incredibly ultra-sophisticated and rapid mass media means are at hand, giving no notice to the population, at least two hours prior to waves’ advancing, is simply a crime. How has this been possible? We learned to build anti-atomic dug-outs and nobody has ever imagined that tsunami-refuges are also necessary? Mankind has to be taught how to behave in critical situations. The leaders of the countries affected by disaster should explain their incompetence and the necessary steps should be immediately taken. Such phenomena are not new, they have occurred several times along the history, yet people still did not learn how to cope with them. The volcanic eruptions and catastrophic earthquakes that have alternated along the history are nowadays perceived as legends, myths, without bringing about a modified behaviour. Instead, animals did learn. Sinking of Atlantis and the disaster having accompanied it appear to us as a myth lost in the darkness of history. It seems that learning is a hard-to-accomplish process within human communities. It is exactly for this reason that God felt obliged to deliver to Moses the Tables of Stone, hoping that the men and women would
234

learn to obey the written down commandments. If the Holy Bible had included teachings on how people should behave in case of tsunami and earthquakes, maybe such an immense loss of human lives would have never happened. People learn with difficulty and their reactions are slow. Under discussion now is a natural calamity. However, how many ecological disasters have been provoked by human intervention? They simply passed, as if they had never happened. After the atomic disaster of Hiroshima and Nagasaki, how did mankind react? In no way. Atomic arming has been proliferating, instead of being forbidden, while some more powerful states arrogate to themselves the right to possess and utilize such weapons. On an increasingly larger scale, such weapons are being commonly utilized in the present wars, which became total, the notion of battle front being already obsolete. Once again, how does mankind react to all these? … Nowadays, when a cosmic, punctiform target may be hit with highest precision, how could one accept the attacks – “motivated” by the war under development – launched against hospitals, temples, schools or, simply, wedding parties? The only answer should be: NO, and yet, reality is wholly different.

235

What did mankind learn from the too many ecological calamities it has provoked along the history? Did ever mankind learn anything from such misfortunes? Apparently not. Chemical combat against the damaging insects produced one of the most dangerous scourges of the contemporary world POLLUTION. Super-industrialization is a threatening to mankind from another direction. One of its most obvious effects is the alarming increase of the CO2 amounts and perforation of the ozone layer, which protects us against UV and cosmic radiations. On the other side, the exponential development of monocultures in agriculture, application of inadequate irrigation systems and large-scale utilization of overdosed amounts of fertilizers cause soil’s degradation along immense surfaces. Pollution’s exponential increase jeopardizes the very purity of the drinking water, concomitantly with affecting oceans’ and seas’ waters. The phenomena of waters’ bloom are indicative of the too high pollution level of both sweet and marine waters. Man’s uncontrolled behaviour led to the extinction of hundreds of plant and animal species, provoking, finally, reactions at worldwide level, standing up for the protection of biodiversity. We do hope that such actions will be successful!
236

Of increasing concern is also the rhythm in which the woods of Amazon’s “green ocean” are now subjected to massive deforestations. If such a disaster will not be stopped in time, the whole biological equilibrium of the planet would be irremediably affected. Exploitation of the natural resources witnessed, in recent decades, an exponential increase. Maintenance of such an irresponsible rhythm will soon provoke exhaustion of all soil’s and subsoil’s riches, and orientation towards the resources of the oceanic abysses will soon follow. Consequently, a joint action has been launched, at global scale, for mankind’s sustainable development, as a last attempt of saving us all from the disaster brought about by the irrational exploitation of the natural resources. The greatest threat for mankind is, nevertheless, the dangers of social nature. Propagation of violence, prostitution, pornography and the disregard manifested towards the idea of family is a most severe menace to mankind’s traditional social organization. Here again, in the absence of determined reactions, the effect can be but disastrous. All these observations catch only glimpses of the actual, uncontrolled human behaviour. Quite paradoxically, they are manifesting concomitantly with numerous accumulations of the
237

human genius, manifested in scientific and technical domains. Such achievements, attaining unexpected heights, continue to amaze one, and it is our hope that they will throw into shade the uncontrolled, insane actions of some of our fellows. It depends on the way in which the reverse of one and the same medal is viewed: in an optimistic or in a pessimistic manner. Do we keep going on as before, pretending that we do not see the danger smouldering in the inmost depths, or have the courage to stop it and dare to put things in order? It is beyond any doubt that people know and feel all such aspects, however, they still disregard them, or adopt an irresponsible attitude – quite similar to the way in which some of us have approached the danger of the tsunami waves. God gave to Moses the Tables of Stone, asking him to make His learning known to and obeyed by the people. The divine commandments should represent the basis of each person’s behaviour towards both God and his human fellows. However, it seems that they are less and less known, and even less observed by our fellows. Based on the Divine Commandments, the author attempted to put into evidence certain aspects regarding man’s behaviour
238

versus nature, and to give them expression in the form of commandments of the Christian ecology. Disregard and non-observance of such recommendations, and further irresponsible submission to satanic impulses against nature and God, from the part of our fellow men will finally unlash the divine wrath, which might be manifested as an ecological apocalypse. 1. Threatening coming from the sky The continuous disintegration of the ozone layer jeopardizes life in the affected areas, as a result of the UV and cosmic radiations, which are not filtered, any more. Another danger is represented by the accumulation of wastes in the cosmic space. Such wastes (resulted from the thousands of satellites launched on various orbits, as well as from the destruction of numerous cosmic ships) will soon come to represent a real threatening for the human race, representing a very difficult obstacle for cosmic ships in their way towards galactic trajectories.

239

2. Threatening coming from the abysses of seas and oceans Seas’ and oceans’ abysses have already become deposits for nuclear residues as well as for some highly toxic and hardly destructible chemical substances. By now, the toxic and radioactive substances accumulated are sufficient for poisoning and degrading, for at least five times, the waters of the Planetary Ocean. 3. Threatening coming from the Poles The uncontrolled increase of the CO2 accumulations will provoke ultimate installation of the greenhouse effect. Such an effect of the CO2 concentration will cause an increase of temperature at global level, resulting in polar glacial caps’ melting and, consequently, destructive floods. More than that, some oceanic currents might be possibly affected, a phenomenon with still unimagined consequences. 4. Threatening coming from the soil Soil’s intensive and irrational exploitation, in agriculture, will induce either its exhaustion or its salting (as a result of inadequate irrigation systems) over large surfaces. Consequently, first green, and then total ”deserts” will appear.
240

Although mankind has in its hands all the possible means for keeping deserts under control and, even more, for progressively reducing them, the arming race, the struggle for world’s hegemony and for easy, rapid enrichment hinder such miraculous interventions. It is known that under the largest desert of the world – Sahara – the largest sweet water sea on Terra is occurring. And yet, the desert advances at an alarming rate, covering new surfaces and thus causing the death of millions and millions of human and animal organisms. 5. Threatening upon the water resources The danger of drinking water’s exhaustion is already taking roots, putting at stake the very normal occurrence of life on the Terra. The resources of sweet, unpolluted water are drastically reducing, while the eutrophization phenomenon is by now manifesting not only in the continental sweet waters but also in marine and oceanic waters. As a result of the intense bloom of the phytoplankton, one may perceive, over some time period, the existence of a real “desert” in waters - a consequence of zooplankton’s absence. Considering the law according to which ” everything should go somewhere”,
241

the

above-mentioned

effect is transmitted on the trophic chain.

6. Social threatening The social disaster represented by breaking and undermining of the human biological families (known as basic cells of all social structures) might have an apocalyptic effect upon mankind’s very future. If the process of globalization will be successful, it will possibly degenerate in the hegemony of one or few states over the others and, consequently, the ratios of the social catastrophe will by far exceed the ones of fascism and communism, taken together. Equally dangerous might be the alternative in which ecumenism will be replaced by a single religion – be it one of the already existing, or a new one.

242

SUMAR Introduction…………………………………………………131 Nature is unitary, perfect and inextricable: modify it not according to your immediate liking or interest. n nature, everything is connected to everything ....……...….156 2. Each being has its own structure and image, as depending on the species to which one belongs, to the role it plays and position it occupies in nature: try not to change one’s image according to fashion - thou shall not make unto thee any graven image! …...……163 3. Nature is unitary, operating according to some rigid, perfect laws; thou shalt not take the name of the LORD thy God in vain! ………………………….…………170 4. The Cosmos has a rhythm of its own, while life has a biorhythm adapted to the cosmic rhythm; keep the biorhythm and remember the Sabbath day, to keep it holy!............................…..………………………………..182
243

5. The row line of generations is continuous: honour thy father and thy mother if you want to be respected to win honour from your descendants! ……………………...188 6. Carnivora eat other animals, yet they kill not, they kill only when they murder living beings which they do not eat; man can have a similar behaviour, too! Thou shalt not kill! ……………………………………………………198 7. Sexuality is a strategy of reproduction. Its excessive practising, outside the reproduction function, perversion of the sexual function and homosexuality are against nature! ……………………………...………...…………………….211 8. Drawing out from nature more than one needs, reaping untimely or destroying things uselessly means robbing nature. Thou shalt not steal! …………………………………..……216 9. Do not distort information of any type; thou shalt not bear false witness against thy neighbour! ..……………...…220
244

10. Each species has its own needs, the ecological niche which delimitates it from another species, so that it may survive and live peacefully; just leave things as they are, thou shalt not covet any thing that is thy neighbour’s! …….224 Afterword (the ecological plagues)………………………....233

245