FONDAT ÎN 1924

SUPLIMENT MARTIE 2010

PERIODIC AL UNIUNII ARMENILOR DIN ROMÂNIA

Florile Orientului
Pa u l B o g d a n A g o p i a n

Merendera trigyna - Anatolia - foto Marijn van den Brink

esenele rupestre reprezentând diverse tipuri de plante demonstrează că de la începuturile omenirii, omul şi-a legat existenţa de anumite plante folosite mai întai în ritualuri magice, pentru ca mai apoi să fie folosite ca leacuri. Odată cu renunţarea la traiul nomad şi apariţia primelor oraşe, se dezvoltă şi îndeletnicirea cultivării plantelor. Omul începe să perceapă plantele într-un mod complex, începe să experimenteze creearea de soiuri noi şi, se pun bazele cultivării plantelor într-un mod organizat, apar astfel primele grădini cu plante decorative. Cele mai cunoscute grădini apar în Antichitate când, preocuparea pentru cultivarea florilor şi a pomilor fructiferi era apanajul împăraţilor, regilor şi a clasei nobiliare. O frescă păstrată la muzeul Luvru din Paris imortalizează imaginea unei frumoase grădini din cetatea Mari, aşezată pe fluviu Eufrat. În cetatea anticului oraş Ur, capitală a Mesopotamiei în anul 3000 IdH, existau grădini sacre întreţinute de preoţi-

D

grădinari. Cele mai frumoase grădini, considerate una dintre cele şapte minuni al lumii, erau „Grădinile suspendate ale Semiramidei“, din Babilon. Informaţii despre aceste grădini ne parvin de la Diodor din Sicilia (80-24 IdH), vestigiile acestora fiind recent descoperite. Potrivit relatărilor lui Diodor, grădinile se întindeau pe aproape 1.5 hectare şi erau de fapt patru terase suprapuse, susţinute de stâlpi uriaşi, dintre care unul gol pe dinăuntru. Prin acesta, cu ajutorul unui lanţ cu căuşe, se aducea apa din Eufrat, folosită pentru irigaţie. Ideea construirii acestei frumoase şi originale grădini se pare că nu a aparţinut reginei Semiramida ci, mai probabil regelui Nabucodonosor al II-lea (604-562 IdH) care a construit grădina pentru soţia sa Amytis. În această gradină se cultivau trandafiri, lalele, crini, zambile, maci, flori luate în cultură de către grădinari, fapt ce demonstrează că erau autohtone.

Martie 2010

3

Primula vulgaris - Anatolia - foto Marijn van den Brink

Locuitorii vechiului Imperiu Persan erau renumiţi cultivatori de flori. În grădinile nobilimii, numite „paradisuri“ creşteau trandafiri, maci, lalele, narcise, liliac etc. Trandafirul era cea mai apreciată floare şi se cultiva intensiv, Persiei i se mai spunea „ţara trandafirilor“ iar, oraşul Şuşa era supranumit „oraşul crinilor“. Trebuie menţionat că antichitatea nu cunoştea grădinile de agrement, precum parcurile zilelor noastre 4

ci, alături de plante decorative, cultivau pomi fructiferi, viţa de vie şi legume. Homer şi Diodor din Sicilia descriu amănunţit astfel de grădini ingenios şi artistic concepute. Culturile floricole comerciale se pare că au apărut pentru prima dată în Roma antică. Este de notorietate faptul că nobilii romani făceau o mare risipă de flori cu ocazia banchetelor descrise cu lux de amănunte în scrierile vremii.

Martie 2010

TRANDAFIRUL

Rosa rubiginosa - foto Marijn van den Brink

„Cel ce vrea un trandafir, trebuie să fie atent la ghimpi!“ – proverb persan

intre toate florile cunoscute, trandafirul, poate fi considerat o floare a tuturor timpurilor, simbol al frumuseţii şi pasiunii. Cunoscut şi cultivat încă din vechime, istoria trandafirului se pierde în negura timpului, fiind obscură şi controversată până în zilele noastre. Căutând să lămurească delicata problemă a originii trandafirului, biologi de prestigiu au ajuns la concluzia că această „floare a florilor“ îşi are originea în Orientul Apropiat, de unde s-a răspândit în lumea întreagă, având ca strămoş modestul măceş cu 5 petale. Potrivit fosilelor descoperite, trandafirul era prezent în zona Asiei Centrale cu cca. 30 -35 de milioane ani în urmă, după care s-a răspândit în întreaga emisferă nordică. Astăzi, se cunosc peste 30.000 de specii de trandafiri şi, este considerat floarea cu cel mai complicat arbore genealogic dintre toate speciile cunoscute. Cea mai veche reprezentare a trandafirului apare pe o medalie de argint cu o vechime de 7000 de ani, găsită într-un mormânt situat în zona munţilor Altay din sudul Siberiei. Altă mărturie scrisă cu privire la trandafiri o întâlnim pe niste tăbliţe de lut cu scriere cuneiformă, scoase la

D

6

Martie 2010

iveală în urma săpăturilor arheologice efectuate în oraşele antice Ur şi Akkad din vechea Mesopotamie(azi Irak) care povestesc cum pe la 2350 IdH, regele Sargon I al Akkadului întorcându-se dintr-un război purtat în nord, a adus din Asia Minor viţa de vie, trandafiri şi smochini. Potrivit cronicarilor, în Asia Minor, armenii, „un popor ospitalier şi paşnic, care se îndeletnicea cu agricultura şi creşterea animalelor“, erau renumiţi în acele vremuri pentru priceperea lor în fabricarea de pomezi parfumate extrase din plante, probabil şi din trandafiri. La început, diferenţierea între soiurile de trandafiri se făcea după numărul de petale. Unul dintre cele mai cunoscute şi apreciate soiuri din acea vreme era „Trandafirul de Damasc“ (Rosa Damascena). Acesta înfloarea o dată pe an toamna şi avea o floare cu petale neregulate, puternic parfumată şi, spini foarte ascuţiţi. Se presupune că ar fi fost creeat în Asia Minor, după care a fost răspândit în Siria, Asia Centrală şi Orientul Apropiat, fiind rezultatul unei hibridizări empirice între Rosa Gallica şi Rosa Phoenicia două specii foarte vechi. Potrivit unor cronicari ai vremii, Rosa Damascena a fost adus în Europa de către cavalerii cruciaţi în jurul anului 1254.

altă specie foarte veche este Rosa Centifolia, specie originală din zona Caucazului Răsăritean unde creşte şi azi în stare sălbatică, descrisă de Pliniu cel Bătrân în sec. I dH, supranumit şi „trandafirul varză“ datorită aspectului florii sale. Florile sale sub formă de mici bucheţele aveau o aromă de mosc şi erau folosite pentru producerea apei de trandafiri. Dragostea orientalilor pentru trandafiri a dus la cultivarea acestora pe suprafeţe mari încă de acum 5000 de ani. În comparaţie cu Orientul, în Egipt, trandafirii au început să fie cultivaţi intensiv relativ târziu, în

O

jurul sec.III-I dH sub dinastia Ptolemeilor. În cultura arabă, trandafirul simbolizează frumuseţea masculină. Se spune că trandafirii au răsărit din picăturile de sudoare de pe fruntea profetului Mohammed în drumul său spre rai. Se spune că, în trecut, dacă un musulman găsea pe jos o floare sau doar o petală de trandafir, se grăbea s-o aşeze într-un loc ferit, pentru a nu fi călcată în picioare, profanând memoria profetului. Cuvântul persan pentru trandafir este „gul“ care înseamna „floare“ şi este apropiat de „ghul“ care înseamna „spirit“.

Martie 2010

7

Rosa Foetida - Iran - foto Marijn van den Brink

Rosa persica – Iran - foto Marijn van den Brink

ările din zona Asiei Minor păstrează până în zilele noastre sărbatori legate de trandafiri. În Armenia spre exemplu, cuvântul pentru trandafir este „vard“ şi, îl găsim şi în denumirea unui festival ce se ţine în timpul verii, numit Vartavar (Flacăra trandafirului). În trecut, era ziua apelor, florilor şi, în general, a rodniciei pământului. Serbările de Vartavar, durau şase zile, ocazie cu care se organizau jocuri şi vânători. În antichitate, această sărbătoare îl celebra pe Amanor, cunoscut şi sub numele de Vanatur, zeul Anului Nou la armeni, responsabil cu sporul recoltelor în noul an. Sărbătoarea în cinstea lui începea în iulie şi se mai numea Navasard (Anul Nou) şi, se ţinea în oraşul Bagavan. Mai târziu, în Iliada, Homer (sec. IX IdH) povesteşte despre scutul lui Ahile care era împodobit cu trandafiri. Potrivit lui Herodot, trandafirul a fost introdus în Grecia de către legendarul rege frigian Midas despre care se presupune că a domnit în Asia Minor în jurul anului 300 IdH. Se spune că în grădinile sale creşteau peste 30 de soiuri de trandafiri cu un variat număr de petale, fiind considerate una din minunile lumii antice. Confucius, relatează despre împăratul Chinei (551-478 IdH) care avea în biblioteca imperială 600 de cărţi cu privire la cultivarea trandafi-

T

În perioada de glorie a Egiptului, găsim pereţi pictaţi cu motive florale ce reprezintă trandafiri şi, chiar mici obiecte în formă de trandafir. Aceste motive sunt întâlnite începând din sec.V IdH până în vremea reginei Cleopatra. Cunoscută fiind pasiunea reginei pentru tot ce era roman, chiar şi pasiunea ei pentru trandafiri a fost însuşită de la aliaţii săi. Săpăturile într-un mormânt egiptean au scos la iveală coroane de flori, unele făcute chiar din trandafiri. Petalele uscate şi-au păstrat culoarea roz originală şi, după rehidratarea lor şi-au revenit aproape de forma şi culoarea iniţială. O coroană din trandafiri de pe un mormânt aflat în Hawara, descoperit de arheologul englez William Flinders Petrie în 1888 şi, datat 170 dH, conţinea seminţe de trandafir încă viabile, capabile să încolţească. Astfel, s-a hotărât germinarea lor în condiţii de laborator, trandafirii obţinuţi din

rilor. Trandafirii din grădina împăratului erau folosiţi pentru obţinerea preţiosului ulei de trandafir. Acesta avea proprietaţi miraculoase în viziunea medicinii tradiţionale chineze şi era destinat exclusiv clasei nobiliare. Dacă un om de rând era prins deţinând chiar şi o cantitate infimă de ulei de trandafir, acesta era condamnat la moarte.

Martie 2010

9

aceste seminţe fiind consideraţi cea mai veche specie existentă. Specia respectivă era cunoscută sub numele de „Trandafirul sfant al Abisiniei“ şi, era o încrucişare între Rosa gallica şi Rosa Phoenicia. Mai târziu, trandafirul a devenit sinonim cu cele mai mari şi somptuoase petreceri ale Imperiului Roman. În Roma antică, pe lângă grădinile particulare ce aparţineau patricienilor, apar grădinile publice de trandafiri. Documentele arată că existau 2000 de grădini publice în Roma în toamna anului 476 dH. În acele vremuri, pentru a-şi mulţumi conducătorii, agricultorii erau forţaţi să cultive trandafiri în detrimentul cerealelor sau altor culturi necesare pentru hrană. Însuşi poetul Horatiu se plângea de lipsa de viziune a guvernanţilor romani care plantaseră grădini de trandafiri acolo unde ar fi trebuit cultivat grâu sau livezi de pomi fructiferi. Împăraţii obişnuiau să-şi ungă corpul cu ulei de trandafir, să umple piscinele şi fântânile cu apă de trandafiri, şedeau pe jilţuri şi covoare acoperite cu petale de trandafir. Petalele de trandafir erau folosite pe post de confetti la sărbători, erau folosite în medicină sau pentru obţinerea parfumului de trandafir. Elagabalus (Heliogabalus) (203-222) împarat roman al dinastiei Severilor, 10

Martie 2010

Nu putem să vorbim despre trandafir în vremea Imperiului Roman fără să amintim de excentricul împărat Nero care era obsedat de această floare. La una din petrecerile sale a folosit un număr de 200.000 de fire de trandafir iar, invitaţii au fost serviti cu vin parfumat cu ulei de trandafir. Se povesteste că, în timpul fastuoaselor sale banchete, adevarate ploi de petale

obişnuia să-şi „îmbăieze“ invitaţii în valuri de petale de trandafir ce erau aruncate din tavan. Se spune că denumirea de „roza“, dată trandafirului vine din vremea Imperiului Roman, când se obişnuia să se atârne trandafiri deasupra meselor de conferinţă, aceasta simbolizând că tot ceea ce se va discuta acolo va fi confidenţial. Multe secole de atunci, pe pereţii camerelor de oaspeţi erau pictaţi sau sculptaţi trandafiri, ceea ce însemnă că în timpul petrecerii se poate vorbi liber. Rafinamentul ajunsese până acolo, încât pernele şi canapelele pe care stateau întinşi mesenii la ospeţe, erau umplute cu petale de trandafir. Cucerirea Constantinopolului de către turci şi expansiunea acestora în Europa au avut ca efect răspândirea unor noi specii şi soiuri de trandafiri, lalele, zambile etc., plante aduse din vasta arie ce cuprindea Asia Mica, Caucazul şi Persia.

cădeau asupra invitaţilor din tavanele sălilor, unii dintre inviţati murind sufocaţi în marea de petale frumos mirositoare. De asemenea, cu ocazia sărbătorilor publice şi a luptelor de gladiatori, străzile erau presărate cu petale de trandafir. Apogeul obsesiei lui Nero pentru trandafiri a fost atins când a ordonat ca pentru o petrecere ce urma să aibă loc, întreaga oglindă a lacului Lucrin să fie acoperită cu petale de trandafir, plătind pentru asta fabuloasa suma de 4 milioane de sesterţi. Datorită asocierii trandafirului cu clasa nobiliară romană, primii creştini au văzut în trandafir un simbol al păgânismului şi al desfrânării. Astfel, în jurul anului 202 dH Tertullian scrie un întreg volum împotriva trandafi-

Rosa multiflora - China - foto Marijn van den Brink

rului iar, Titus Flavius Clemens (150 - 215) interzice creştinilor să se împodobească cu trandafiri. Se pare totuşi că primii creştini nu au dat prea mare importanţă acestor recomandări aşa încât cultivarea trandafirilor a continuat şi chiar au fost folosiţi la unele ceremonii religioase. În acele vremuri, romanii credeau că prin împodobirea mormintelor cu trandafiri, îl pot îndupleca pe Manes, spiritul care patrona sufletele morţilor. Nobilii bogaţi prevedeau în testamentele lor ca după moarte, grădinile lor de trandafiri să fie întreţinute pentru a produce flori pentru împodobirea mormintelor. Multe dintre soiurile de trandafir s-au pierdut o dată cu căderea Imperiul

Martie 2010

11

Rosa webbiana – Iran - foto Marijn van den Brink

Roman şi cu invazia musulmană în Europa. După cucerirea Persiei în sec. VII, musulmanii şi-au îndreptat atenţia spre această floare şi, cum imperiul se întindea din India până în Spania, multe specii de trandafiri au fost introduse în Europa. Încă din Antichitate, apa de trandafiri a fost prima tentativă de a extrage mirosul acestei flori, atât de râvnită. După aceea, esenţa de trandafir s-a născut cu ajutorul procedeului distilaţiei. Trandafirul reintră în majoritatea buchetelor florale, deci în majoritatea parfumurilor. Trandafirii mirositori care sunt utilizaţi în elaborarea uleiurilor esentiale provin din Turcia, Franţa, Bul12

Martie 2010

garia şi Maroc. Este nevoie de 1500 de flori pentru a obţine 1g din preţiosul ulei esenţial adică, de 3-5 tone de trandafiri pentru a obţine 1 litru de ulei esenţial iar, costul pentru producerea unui singur litru este de 4.000 de euro. Cele mai renumite mărci de parfumuri din lume - Nina Ricci, Chanel, Christian Dior, Kenzo, Givenchy şi Gucci - folosesc uleiuri rafinate de trandafiri ca ingrediente principale. Printre cei mai mari producători de uleiuri de trandafiri sunt Bulgaria, Turcia, Maroc, Iran, Franţa şi Italia. Azi, în jur de 6070% din producţia uleiului de trandafiri este importată de Franţa. Trandafirul intră în majoritatea buchetelor florale.

LALEAUA

„Se spune că în Persia, ţara ei natală, laleaua îşi are cupa de un roşu aprins iar, mijlocul acesteia este de culoare neagră şi simbolizează dragostea. Când este trimisă persoanei iubite, aceasta va înţelege că celui care a trimis-o, la fel ca şi lalelei, inima i se mistuie ca un grăunte de jar şi chipul său radiază de fericire“ Anne Pratt, The Field, the Garden and the Woodland, 1838

Tulipa armenica – Anatolia - foto Marijn van den Brink

În majoriatea cărţilor de specialitate, se susţine că lalelaua este originară din Turcia unde, este şi habitatul ei natural dar, această informaţie este doar parţial adevarată. În realitate, o importantă parte a lalelelor cultivate azi, spre exemplu în Olanda, sunt originare din zonele cunoscute azi ca teritoriul Rusiei, de-a lungul Mării Negre, Iran, Armenia, Crimeea, şi stepele din Caucaz. Bunăoară, pe vechiul teritoriul al Armeniei, mai ales în zonele montane, putem întâlni o largă varietate de specii de plante, mare parte din ele purtând chiar în denumirea lor ştiinţifică locul de origine. Avem 14

riginea lalelei trebuie căutată în zonele montane din Asia, mai exact în arealul munţilor din Pamir, Mongolia, Iran, Armenia, Azerbaidjan, zona de graniţă dintre Rusia şi China unde le putem întâlni şi astăzi în culori ce pot varia de la roşu la roz sau de la galben la alb. Habitatul natural al acestei flori este cu precădere zona montană unde, putem întâlni specii endemice de lalele crescând la altitudini foarte mari, fiind în perioada de iarnă acoperite cu un strat gros de zăpadă. La câteva dintre aceste specii, bulbul este acoperit cu un strat păros ce le oferă o mai mare protecţie la ger, de unde şi denumirea lor de „lalele lânoase“.

O

Martie 2010

astfel: Tulipa armenica, Muscari Armeniacum, Sempervivum Armenum, Scilla sibirica armena, Pulsatilla Albana Armena etc. În jurul anului 1500, când lalelele au fost introduse în Europa, teritoriile menţionate aparţineau marelui Imperiu Otoman care ocupase Asia Minor şi Persia care, era recunoscută pentru interesul şi priceperea persanilor în cultivarea florilor. Asfel, otomanii au beneficiat din plin de cunoştinţele persanilor în cultivarea lalelelor, unii cronicari susţinând că, în realitate, turcii au început cultivarea lalelelor abia in jurul anului 1000 IdH. În Persia creşteau mai multe specii sălbatice de lalea iar, lângă Kabul, marele Mogul Baber (Zahir Uddin Muhammad Babur), descendent al temutului Timur Lenk, povestea că a numărat 33 de specii diferite. Potrivit unei legende persane, prima lalea ar fi apărut din picăturile de sânge ale unui îndrăgostit şi, pentru mult timp la persani, laleaua a fost simbolul iubirii neîmpărtăşite. Cu peste 1300 de ani în urmă, laleaua era celebrată prin versurile poetului persan Musharrifu'd-din Sa'adi. El descria minunata sa grădina din, Gulistan(estul Uzbekistanului) : „Murmurul rece al brizei, cântecul păsărilor, fructe coapte din belşug, lalele în diferite culori şi, trandafiri parfumaţi… au creat un pa-

radis pe pământ pentru proprietarul lor”. Un alt poet scrie: „O, paharnice, serveşte-ne mai repede, înainte ca lalelele să se ofilească…“. Sau altul: „Flăcările vetrelor noastre, grădinile cu lalele ale iernii…“ Dintre cele 120 de specii de lalele existente la acea vreme, laleaua persană (Tulipa gessneriana) avea să fie cea mai importantă. Această specie care îşi trage numele de la naturalistul Conrad Gessner, avea să fie cea mai importantă pentru cultură, deoarece ea ar fi strămoşul lalelelor cu tulpina înaltă şi cupă mare. Ea poate fi întâlnită crescând şi azi sălbatică în Afganistan, Pakistan sau Iran. Turcii i-au apreciat calităţile şi au introdus-o în cultură, selecţionând-o şi ameliorând-o. Un cronicar anonim, în lucrarea sa „Cartea grădinilor de lalele din Istanbul“, ne spune că înainte de invadarea Bagdadului de către selgiucizi în 1055, doar o singură specie de lalea era cunoscută în Istanbul, şi anume, Sahra-i Lale cunoscută şi sub numele de „laleaua de câmp“. În 1096, selgiucizii, au ocupat oraşul

Tulipa montana – Iran - foto Marijn van den Brink

Martie 2010

15

Konya , din inima Anatoliei şi, îşi pun amprenta pe simbolistica ceramicii. Astfel, la excavările efectuate la palatul sultanului Alaeddin Keykubad I, situat pe ţărmul lacului Beysehir sunt descoperite obiecte de ceramică decorate cu lalele.

Lalelele au fost cele mai apreciate flori în Turcia, începând cu anii 1500, perioadă în care exista Imperiul Otoman, condus de sultanul Suleiman I (1494-1566). Lalelele au devenit flori foarte cultivate şi îngrijite pentru că erau apreciate foarte mult de sultan şi de anturajului său. În timpul domniei

lui Ahmed al III-lea (1703-1730), laleaua a fost ridicată la rangul de simbol al bogaţiei şi prestigiului, iar perioada respectivă s-a numit „Era Lalelelor". Turcii aveau legi stricte în ceea ce privea cultivarea şi vânzarea lalelelor. De exemplu: în timpul domniei sultanului Ahmed al III-lea, era interzisă cumpărărea sau vinderea lalelelor în afara capitalei Imperiului - o crimă pedepsită prin exil (considerată pe timpul acela o pedeapsă blândă în comparaţie cu tortura). Se spune deseori că, în acele timpuri, laleaua era considerată a fi mai valoroasă decât viaţa.

Tulipa Montana -Iran - foto Marijn van den Brink

16

Martie 2010

n ceea ce priveşte numele acestei flori, acesta ar veni de la cuvântul persan „toliban“ care înseamnă „turban“ iar, în limba latină a fost tradus cu „tulipa“. Cu puţină imaginaţie, unele specii de lalele au flori care seamănă cu un turban. În limba română, cuvântul lalea vine de la turcescul „lale“. În Orient există şi aşezări care şi-au legat numele de cel al lalelei. Astfel, în Estul Anatoliei, lângă Erzerum se află o aşezare care poartă numele de „Laleli“ care s-ar putea traduce „plin cu lalele“ şi, o alta “Laleli gecidi”, “Trecătoarea lalelelor”. La începutul anilor 1700, turcii au organizat ceea ce a fost primul Festival al Lalelelor, care se ţinea noaptea, la lumina lunii pline. Sute de vaze somptuos decorate erau umplute cu lalele delicate, candelabre de cristal luminau grădinile, în timp ce colivii cu privighetori şi canari cântau pentru invitaţi. În plus, toţi cei invitaţi la festival trebuiau să se îmbrace în culori care să se armonizeze cu florile expuse. Lalele s-au găsit şi pe ornamentele turceşti care datează din secolul al XII-lea, însă în literatura europeană lalelele sunt menţionate pentru prima oară în anii 1550, precizează botanista Adélaïde L. Stork. În 1553, un călător din Franţa a scris că „străini uimiţi“ cumpărau din pieţele Constantinopolului (Istanbul) ciudaţi „crini

I

roşii cu cepe mari“. Localnicii îi spuneau acestei flori „dülbend“, ceea ce în limba turcă înseamnă „turban“, iar acest cuvânt a devenit „originea etimologică a cuvântului «lalea»“, explică dr. Stork. Unul dintre străinii fascinaţi de aceste flori asemănătoare unui turban a fost Ogier Ghislain de Busbecq, ambasadorul Austriei în Turcia (1555– 1562). El a adus la Viena câţiva bulbi din Constantinopol, pe care i-a plantat în grădinile împăratului habsburg, Ferdinand I. Aici, bulbii de lalea au înflorit sub grija atentă a specialistului Charles de L’Écluse, un botanist francez, cunoscut mai mult sub numele său latin, Carolus Clusius. Câţiva ani mai târziu, în 1593, Clusius a fugit în Olanda, cerând azil pe motive religioase şi devenind curatorul Grădinii Botanice din Leiden. Deşi această grădină exista în principal pentru a alimenta stocul de ierburi şi plante medicinale, Clusius a adus cu el în Olanda marea sa colecţie de lalele (despre care se zice că ar fi fost cea mai impresionantă din vestul Europei la acel moment) şi a plantat-o în grădina din Leiden. Câteva luni mai târziu, în primăvara anului 1594, nouă grădină a lui Clusius a devenit locul în care a înflorit pentru prima oară o lalea în Olanda.

Martie 2010

17

Istoricii spun despre Clusius că ar fi fost un grădinar foarte egoist pentru că ţinea lalelele numai pentru el şi refuza să le vândă sau să le împartă cu alţii, în ciuda ofertelor cu adevărat generoase. Cum popularitatea florilor a devenit din ce în ce mai mare, unii horticultori pasionaţi şi ajunşi la disperare au furat câteva lalele. Se pare că acest act l-a dezgustat atât de mult pe Clusius, încât acesta a renunţat la îngrijirea lalelelor şi nu le-a mai cultivat niciodata. Odată cu acel furt, lalelele au fost eliberate din „închisoa18

Tulipa botschantzeva - Iran - foto Marijn van den Brink

Martie 2010

rea“ în care erau ţinute şi au început să fie cultivate de toată lumea care îşi permitea. Lalelele au fost iniţial o curiozitate şi un hobby pentru oamenii foarte bogaţi. Fascinaţia pentru lalele, mutaţiile lor şi misterul nemăsurat le-au dat acestor flori o valoare din ce în ce mai mare. Speculaţiile pe seama bulbilor de lalele au început să apară imediat, clasa mijlocie şi de sus a populaţiei le vedeau ca pe un simbol ultim al bogăţiei şi prosperităţii. Pe lângă coliviile cu păsări exotice şi fântânile decora-

Până în anul 1630, bulbii de lalele se cultivau şi comercializau numai între cunoscători şi oameni de ştiinţă, pasionaţi de horticultură; în scurt timp însă, din ce în ce mai mulţi comercianţi au observat că pentru unii bulbi se plăteau sume foarte mari de bani şi s-au gândit să se îmbogăţească rapid. Astfel, popularitatea lalelelor a crescut şi mai mult. Se obişnuia ca în hanurile locale să se adune grupuri mari de comercianţi şi cumpărători de lalele. Nu a durat mult până majoritatea olandezilor au devenit cu adevarat obsedaţi de aceste flori, începe aşa numita tulipomanie. Cei care nu îşi permiteau să cumpere bulbi de lalele sau chiar lalele, se mulţumeau cu lucrări de artă, piese de mobilier, broderii şi obiecte de ceramică pe care apărea silueta delicată a florii. Multe acuarele ce reprezintă lalele au fost pictate în această perioadă şi sunt considerate acum adevărate opere de artă; pe vremea aceea însă, erau doar nişte foi de catalog menite să îi facă pe cumpărători să ia flori scumpe, pentru

tive, în grădinile membrilor familiilor regale, episcopilor şi a membrilor aristocraţiei se găseau întotdeauna şi lalele. De multe ori, prin grădină erau aşezate oglinzi care dădeau iluzia unui număr şi mai mare de lalele – motiv de mândrie, pentru că înseamna că proprietarul are foarte mulţi bani.

că numai acestea erau reprezentate. Cum bulbii se vindeau la kilogram, majoritatea oamenilor făceau speculaţii pe viitoarea greutate a acestora, odată ce erau scoşi din pământ. Tot ce trebuiau să facă investitorii era să planteze bulbii şi să aştepte ca aceştia sa crească în pământ. Era ca şi cum ar fi făcut bani din aer, aşa că această speculă a devenit cunoscută cu numele de „comerţul cu vânt“. În perioada dintre 1634 şi 1637, preţurile bulbilor de lalea au crescut uimitor de mult, pentru că „febra“ lalelelor s-a răspîndit şi mai mult. Bulbi care în mod normal ar fi costat 1-2 guldeni ajunseseră în numai câteva luni să fie chiar şi 100 de guldeni, astfel că bulbii îşi schimbau de câteva ori stăpânii până să înflorească pentru prima dată. Aceste speculaţii absurde au constituit un fenomen atât de intens, încât istoricii şi economiştii de astazi încă nu îşi pot explica ce s-a întîmplat. Atât de absurdă devenise situaţia, că la apogeul ei, un singur bulb ajungea să valoreze cât o casă sau o proprietate situată în cea mai bună zonă din Amsterdam (echivalentul salariului unui zidar pe 15 ani). O fată se putea căsători aducând soţului drept zestre... un bulb de lalea. Cu un bulb de soi se putea cumpăra o moară de vânt sau o fabrică de bere. În centrul Amsterdam-ului exista o casă care avea

Martie 2010

19

20

Martie 2010

dăltuit în piatră faptul că a fost cumpărată cu 3 bulbi de lalea. Pentru un bulb din soiul ViceRoi un olandez a plătit 36 de buşeli de grâu (1 buşel = 36litri), 72 de buşeli de orez, 4 bivoli, 12 oi, 8 porci, 2 butoaie de vin, 4 butoaie de bere, 2 tone de unt, 1000 de pounzi de brânză, un pat, un costum de haine, o cupă de argint şi un vagon de o mărime considerabilă pentru a le putea transporta, toate până la echivalentul sumei de 2.500 de Florini olandezi. Un altul a plătit pe un bulb greutatea sa în aur iar, auzind că un meştesugar mai are un bulb din aceeaşi specie a decis să cumpere preţiosul bulb de la acesta pentru suma de 15.000 de florini. Imediat după ce l-a cumpărat l-a strivit cu piciorul chiar în faţa meşteşugarului pentru ca nimeni să nu mai aibă acea specie de lalea. În disperarea de a face avere cât mai curând, oamenii nu se dădeau în lături nici de la furturi de bulbi din grădinile cultivatorilor. Proprietarii de bulbi nu mai conteneau tocmind paznici dar, nici în ei nu puteai avea încredere, sumele enorme care se vehiculau luau minţile oricui. Unii cultivatori au decis să doarmă sub cerul liber lângă preţioşii bulbi astfel, mulţi dintre ei s-au îmbolnăvit şi unii chiar au murit înainte să se îmbogăţească. Au fost mulţi care au încercat să oprească sau măcar să încetinească

speculaţiile. Preoţii şi profesorii de etică din acele timpuri îi avertizau pe oameni de obsesia pentru bunurile pământeşti, în timp ce reprezentanţii guvernului încercau în acelaşi timp să facă legi împotriva speculei. Mai mult, fiind afectate de un virus, unele lalele, monocrome până atunci, deveniseră bălţate, sporind şi mai mult interesul, provocând noi turaţii financiare. Furnizorii de până atunci au devenit ei înşişi „selecţionari“ şi „producători“. Preţurile creşteau de

douăzeci de ori într-o singură lună! În 1637, o lalea costa cât o casă (şapte sute de guldeni). Dacă o casă „ca etalon“ vă spune puţin, iată alte două exemple: o gravură de Rembrandt (recordul este consemnat în istoria artei plastice) costa, tot atunci o sută de guldeni (aşadar, o lalea costa cît... şase gravuri de Rembrandt!), iar raportînd la banii de azi, o lalea ar fi costat... 45 000 euro! „Supraproducţia” (previzibilă, în general, o

Martie 2010

21

spune orice manual de economie, dar... imprevizibilă la momentul respectiv) a condus la efectul domino al oricărui simbol valoric: într-o lună de zile, preţul a scăzut vertiginos (o lalea coborâse pînă la costul... unei cepe), astfel că mulţi au sărăcit într-o clipită. Inevitabila scădere a preţului lalelelor a avut loc în 1637, când un grup de vânzatori nu a putut să obţină sumele de bani pe care le doreau pentru vânzarea unor bulbi – a fost momentul în care parcă toata lumea şi-a dat seama de situaţie. Toţi au văzut că preţul lalelelor era „artificial“ şi că valoarea lor era trecătoare. Mulţi şi-au pierdut toată averea pe care o aveau, iar acest sfîrşit tragic pentru ei i-a făcut să nu mai poată suferi această floare niciodată. Totuşi, pentru mulţi alţii, mania lalelelor nu a avut nici un efect când a venit vorba de aprecierea plantei în sine, ea a rămas în continuare o floare plină de graţie şi frumuseţe, iar varietăţile rare încă mai atingeau preţuri ridicate. De exemplu, în 1640 (când se considera că mania lalelelor deja trecuse) varietatea de lalea Semper Augustus ajungea la 1.200 de guldeni. În secolele XVII-XVIII, laleaua încă mai domnea în Europa, dar dramaticul sfârşit al secolului XVIII şi începutul secolului XIX, reprezentate de Revoluţia Franceză şi invazia şi 22

ocuparea Olandei de către Napoleon, au schimbat modul în care lumea privea floarea. Tot în secolul al XVIII-lea, lalelele olandeze au devenit atât de renumite, încât un sultan turc, Ahmed al III-lea, a importat mii de lalele din Olanda. Astfel că, după o lungă călătorie, descendentele olandeze ale lalelelor turceşti s-au întors în ţara lor de baştină. În urmatoarele decade, interesul pentru lalea a variat, olandezii rămânând singurii care şi-au păstrat „devotamentul“ pentru aceste flori. Imigranţii olandezi sunt în mare parte răspunzători de răspândirea popularităţii lalelei în toate colţurile lumii. În prezent, în Olanda, cultivarea lalelelor a devenit o ramură comercială importantă. Din cei 34 000 de kilometri pătraţi ai ţării, circa 7 700 de hectare sunt folosite pentru cultivarea bulbilor de lalele. Anual, cei 3 300 de producători din ţară exportă aproape două miliarde de bulbi de lalele în peste 80 de ţări. Deşi laleaua a avut un trecut zbuciumat, dragostea omului pentru această favorită a grădinilor a rămas aceeaşi. Pe parcursul secolelor, această floare frumoasă i-a impresionat pe artişti, pe poeţi şi pe oamenii de ştiinţă, aceştia imortalizându-i pe pânză şi pe hârtie forma elegantă şi culorile extraordinare.

Martie 2010

CRINUL
Lilium martagon - foto Marijn van den Brink

„Cum poate fi învinuit crinul că iubeşte noroiul, când vântul îi apleacă potirul la pământ ?“ proverb arab

Preţuirea acordată acestei plante e datorată atât însuşirilor sale tămăduitoare, cât şi aspectului ei decorativ. În antichitate reprezenta speranţa, puritatea, triumful. În medicina populară bulbii erau folosiţi pentru dezinfectarea 24

rinul, face parte din genul Lilium – este originar din Asia şi, este printre cele mai vechi flori cultivate de om. Cuprinde numeroase specii de climat subtropical până la temperat, răspândite în special în Orient şi Europa, dar şi pe continentul american şi African. Interesul omului pentru crin datează de cel puţin cinci milenii, fiind după unii biologi, chiar mai vechi decât interesul pentru trandafir.

C

Martie 2010

rănilor şi pentru preparea leacurilor contra muşcăturilor de şarpe. Această plantă creşte salbatic atât în Orient, cât şi în Europa. Una dintre cele mai vechi aşezări care îşi leagă originea de istoria crinului, este oraşul persan, Susa (Şuşa) creeat în jurul anului 4000 IdH. Localizat la est de râul Tigru şi, supravieţuitor al violentelor campanii militare ale Imperiului Babilonian şi Imperiului Asirian, acest oraş antic îşi trage numele de la cuvântul semit „susan“ care înseamnă „crin“ sau „şuşan“ în limba armeană, „şuş“ în siriană sau „sousa“ în greacă. Împreună cu trandafirul şi cu laurul, era folosit la greci şi romani pentru încununarea frunţilor învingătorilor. Deşi creşte în stare sălbatică

mai mult în Orient şi în Europa, crinul a ajuns şi pe continentul african, fiind foarte apreciat în Egiptul antic, unde simboliza chiar ţara Egiptului (hieroglifa care reprezenta crinul simboliza Egiptul). Câteva milenii mai târziu crinul devine simbolul regalităţii în Franţa. Este foarte interesant faptul că deşi crinul alb (Lilium candidum) cu flori albe în formă de potir, cu parfum îmbătător, creşte în mod spontan în multe părţi ale Europei, totuşi aceasta plantă a fost adusă din Orient ca plantă cultivată. Cărăuşii au fost fenicienii, grecii şi romanii şi, mai târziu arabii şi turcii. În România spre exemplu, crinul s-a cultivat pentru prima dată în 1545, fiind adus din Asia Mica.

Fritilaria imperialis - Iran - foto Marijn van den Brink

Deşi planta se folosea de mult timp în scopuri medicale sau ornamentale, ea a stârnit târziu interesul naturaliştilor. Astfel, crinii originari din Orient sunt menţionaţi în Europa abia în Buletinul Grădinii Regale din Kew (Anglia) din anul 1811. Ca an de început al culturii crinului, în Europa este considerat anul 1905, când botanistul englez Willson a introdus crinul regal (Lilium regale), cu toate că pe acest continent se cultivau demult crinii asiatici. În ultima sută de ani au fost creaţi numeroşi hibrizi, dar nici unul nu a reuşit să ocupe locul crinului alb şi al celui regal (imperial) în privinţa formei, parfumului şi culorii.

Martie 2010

25

Scilla sibirica armena – Anatolia - Erzurum - foto Marijn van den Brink

ZAMBILA

enul Hyacinthus cuprinde peste 30 de specii de plante. Eroina principală a acestui gen este Hyacinthus Orientalis, o specie de zambilă sălbatică care a stat la baza creării majorităţii soiurilor cultivate până în zilele noastre. Specii primitive de zambile putem întâlni şi astăzi în zonele montane din Asia Minor, Asia Centrala, Balcani şi Caucaz. Potrivit unor cercetători, termenul „Hyacinth“ ar proveni din limba tracopelasgă, limbă vorbită cu peste 4000 de ani în urmă. Cultivată în regiunea estică a bazinului mediteraneean şi, mai ales în Orientul Apropiat, zambila s-a impus repede datorită parfumului ei plăcut. Este interesant că această floare a însoţit întotdeauna laleaua, pe care însă cu greu o egalează, chiar şi în zilele noastre. Zambila este întâlnită frecvent în folclorul şi mitologia orientală. Astfel, în Armenia, întâlnim o specie de zambilă (hyacinthus racemousus Dodonei) sub denumirea de „haurotmaurot“ ce sugerează prezenţa a doi zei zoroastrici: - Haurvatat – una din cele şapte divinităţi din Amesha Spentas. În mitologia persană, Amesha Spentas este grupul celor şapte divinităţi ce luptă de partea binelui şi a zeului suprem, Ahura Mazda. Numele „Amesha Spentas“ înseamnă „nemuritorii buni“, membrii acestui grup susţinând

G

adevărul şi justiţia. Ea este personificarea perfecţiunii, aduce sănătate şi prosperitate şi este asociată vieţii de după moarte. - Ameretat – personificarea nemuririi şi protectoarea plantelor, numele ei înseamnă „fără moarte“. Îi este dedicată a cincea lună a anului. Şi, pentru că vorbim despre Armenia, trebuie să amintim încă două specii de zambilă care cresc sălbatic în flora montană a Armeniei. Una se numeşte zambila strugure (Muscari Armeniacum). O plantă viguroasă din familia Hyacinthaceae, cu frunze lungi şi flori mici, globulare, de culoare violet sau alb, ce se aseamănă cu un ciorchine de strugure. Cealaltă se numeşte Scilla sibirica ssp. Armena, o întâlnim în zonele montane înalte din Armenia, este asemănătoare cu zambila din zilele noastre, are flori simple, de culoare violet, puternic parfumate. Din relatările diverşilor cronicari aflăm că zambilele înmiresmau aerul renumitelor grădini din Orient cu mii de ani în urmă. Zambila de grădină, soiul comun (Hyacinthus Orientalis), original din Anatolia, a fost adus în Europa în secolul XVI. Din Bagdad şi Alep au fost duşi la Veneţia în 1562, bulbi de zambile cu flori simple şi foarte parfumate. Acestea s-au răspândit în toată Italia, unii specialişti afirmând că speciile respec-

Martie 2010

27

Muscari armeniacum - Anatolia - foto Marijn van den Brink tive mai sunt cultivate şi în zilele acoperit cu zambile înflorite şi parnoastre în anumite zone. În scurt timp, fumate. Cum localnicii erau iubitori zambilele s-au răspandit în Franţa, de flori, s-au grăbit să le transplanteze Anglia şi în restul Europei. Cum zam- în grădină. Zambilele cultivate n-aveau bila a fost nedesparţită de lalea, poate decât 3 culori de bază: alb, roz şi hazardul a făcut să găsească în Olanda albastru. În anul 1768 se obţin pentru o a doua patrie. O legendă, născocită prima dată zambile roşii, galbene şi probabil de fantezia olandezilor, po- violet. vesteşte că un vas genovez a naufraPuţini ştiu că nu doar laleaua a giat în apropierea coastei Ţărilor de fost protagonista unei isteriei în masă, Jos. Încărcătura sa conţinea şi o ladă a tulipomaniei ci, şi zambila. Ceea ce cu bulbi de zambile. Aceştia au fost s-a întîmplat cu zambila, nu a fost mai aruncaţi pe ţărm, unde au găsit puţin spectaculos ci doar, foarte puţin condiţii bune de dezvoltare. cunoscut. La mijlocul secolului După un timp plaja s-a XVIII, Madame de Pompadour, 28

Martie 2010

Scilla sibirica armena – Anatolia - foto Marijn van den Brink amanta regelui francez Louis al XV a dinarii olandezi, zambila devine aproape decis că grădinile Versailles-ului tre- tot atât de apreciată ca şi laleaua. Pe la buie să fie împodobite cu zambile începutul secolului la XIX-lea existau olandeze. Desigur, elita franceză nu mii de soiuri, în culori şi nuanţe diputea fi mai prejos astfel, ia naştere ferite, cu flori duble şi parfumate. „hyacinthmania“, o enormă isterie În prezent, zambilele se cultivă pentru bulbi de zambilă. Totuşi, această intensiv în Olanda şi Anglia. Au fost isterie nu a dus până într-acolo încât create culori noi, interesante: crem, nobilimea franceza să-şi vândă caste- orange, galben, roşu, nuanţe de bleu lele pe bulbi de zambilă. etc. Zambila este printre cele mai apreZambilele au început să fie ciate flori de primăvară astfel, că s-a cultivate în scopuri comerciale din a hotarât ca ziua de 7 martie să fie dedoua jumătate a secolului al XVI-lea clarată „Ziua Internaţionala şi, au devenit foarte populare în Eu- a Zambilei. ropa în secolul XVIII – XIX. Selecţionată şi ameliorată continuu de grăMartie 2010 29

Bibliografie : - Istoria Armenilor – V. Mestugean – 1923 - Civilizaţia armenilor – Mihai Rădulescu - 1983 - Florile – parfum şi culoare – Aurelian Băltăreţu – 1980 - Floricultura şi Fitothenie – A. Militiu, Natalia Ailincăi – 1967 - Tulip – Anna Pavord – e-book - The Ultimate Rose Book – Stirling Macoboy – e-book - Teme pentru studii culturale – Mircea V. Ciobanu – e-book - Pantheon of Armenian pagan gods and goddess - Smbat Minasyan – e-book Despre lalele – Lavinia Rorich - grădinamea.ro Enciclopedia online – curiozitati.net 30

Martie 2010

Mulţumiri domnului Marijn van den Brink – Olanda, un pasionat fotograf şi botanist, pentru amabilitatea de a ne pune la dispoziţie fotografiile (unele foarte rare) utilizate pentru ilustrarea acestui material !

Pulsat. albana ssp.armena anemona - foto Marijn van den Brink