GEOGRAFIA MARILOR SI OCEANELOR

GEOGRAFIA MARILOR SI OCEANELOR

Geografia marilor si oceanelor se suprapune in cea mai mare parte peste oceanografie in
structura moderna a acesteia. (Despremeanu 1990)

Geografia marilor si oceanelor a aparut din necesitatea de a integra intr-o analiza geografica
completa toate cunostiintele despre o anumita mare sau ocean si de a prezenta specificul sau
geografic. In acest scop geografii specializati utilizeaza o gama vasta de cunostiinte stiintifice de
la cunostiinte strict oceanografice la notiuni de meteorologie, climatologie, biogeografie,
geomorfologie, cartografie, antropologie, sociologie, geografia populatiei si asezarilor, geografie
cultural, geopolitica, navigatie, drept, economie, medicina.

Geografia marilor si oceanelor se deosebeste de celelalte stiinte ale oceanului planetar prin
interesul manifestat pentru analiza regional a sistemelor socio-economice costiere si prin
metodologia de cercetare aplicata. Monografiile de geografie maritime sunt extreme de utile
pentru educatie, protectia mediului costlier, implementarea programelor de organizare si
gestionare a zonelor de coastasi alte domenii.

Benjamin Franklin colecteaza un bogat material privind regimul mareelor si curentilor in Oceanul
Atlantic de Nord, material pe care il va valorifica ulterior pentru redactarea hartii curentului
golfului.

Alexander Humboldt studiaza tarmurile nordice ale Americii de Sud si face primele masuratori
de temperature in apele curentului Peru.

Expeditia Challenger (1872-1876) desfasurata in Oceanul Atlantic si compartimentul vestic al

Oceanului Pacific contribuie decisive la dezvoltarea tuturor domeniilor de lucru ale oceanografiei
prin furnizarea unui materialde teren extreme de bogat.

Perioada marilor calatorii se incheie la mijlocul secolului al XIX-lea cu expeditiile ROSS si

FORKS care fac perioada oceanografiei moderne.

Geografia marina se prefigureaza ca ramura de cercetare distincta data asupra aparitiei lucrarii lui
M. F. Maury 1806-1974 Geografia fizica a marilor.

Era prima data cand un specialist reuseasa sintetizeze mari cantitati de date geografice in
incercarea de a realiza o caracterizare cat mai complete a spatiului marin studiat. Demersul sau a
fost continuat de M. Y. Thoulet si Otto Glumer. In prima jumatate a secolului trecut eforturile
specialistilor s-au concentrat pe analiza regionala a principalelor component ale Oceanului
Plantar si analiza economiilor maritime.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial s-au inregistrat progrese spectaculoase in geologia si
geomorfologia marina, in biologia si ecologia marina, in ingineria marina si acvacultura. Multe
demersuri stiintifice valoroase s-au derulat sub coordonarea Uniunii Geografice Internationale si
a comisiilor marin specializate.

GEOGRAFIA MARINA IN ROMANIA

Perioada interbelica marcheaza varful dezvoltarii oceanografice romanesti. In 1926 Ion Borcea
infiinteaza prima statiune de cercetari marine in Romania la Agigea. 6 ani mai tarziu Grigore
Antipa infiinteaza Institutul Bio Oceanografic, iar in 1937 incepe sa functioneze statiunea
piscicola de la Mamaia sat. Aspectele de geomorfologie marina capteaza interesul geologilor si
geografilor dintre care amintim: Constantin Bratescu (1927, 1933, 1942), George Valsan (1933),
Gheorghe Nastase (1935). Radu Ciocardel realizeaza prima harta a curentilor din vestul Marii
Negre pe baza masuratorilor effectuate in 1932-1937 cu cele mai perfectionate instrumente de la
data aceea.

In 1941 apare lucrarea lui Grigore Antipa, prima lucrare oceanografia de sinteza de la noi din
tara.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial cercetarile oceanografice continua prin activitatea
laboratoarelor de la Agigea si Constanta cu preocupari de biologie si chimiea marii.

In 1970 s-a infiintat Institutul Roman de Cercetari Marine cu departamente de oceanografie

fizica, chimica, biologie marina si pescuit. Cercetatorii institutului publica doua lucrari de
referinta pentru domeniul oceanografiei: Atlasul oceanografic, Anuarul oceanografic.

La Institutul de Meteorologie si Hidrologie apare lucrarea Marea Neagra in zona litoralului

romanesc coordonata de Constantin Bondar.

Alte contributii au fost aduse de Mihai Bacescu in 1965, Mircea Gomoiu, Nicolar Panin,
Gheorghe Serpoianu etc.

Dupa 1990 apar centre de cercetare noi in subordinea universitatilor din tara: Geo-Ecomar,
Statiunea de Cercetari Marine si fluvial Sf. Gheorghe.

SUBRAMURILE GEOGRAFIEI MARINE:

1.Geografia fostiera studiaza zona de coasta, acvatoriul marin si stratul atmosferic limita

2.Geografia bazinelor adanci analizeza relieful fulurilor oceanice si resurselor de adancime

3.Geografia regional a marilor si oceanelor realizeaza regiunile oceanicecu forme complexe de

organizare si stabileste criteriile de regionare a Oceanului Planetar

4.Gisul oceanografic
 INSTRUMENTE FOLOSITE IN CERCETAREA OCEANOGRAFIEI

Perfectionarea tehnicilor de cercetare oceanografica reprezinta o preocupare constanta din ultimii

125 de ani.

Cele mai evidente progrese s-au inregistrat in domeniul constructiei de submersibile in

perfectionarea sondajelor sesmo-acustice, executarea forajelor de mare adancime, electronizarea
si automatizarea operatiunilor de masurare a parametrilor de stare si nu in ultimul rand,
modernizarea navigatiei.

Sondajul acustic consta in emiterea de catre un aparat aflat pe nava a unui semnal care se propafa
prin apa spre fundul oceanului de unde este reflectat si se reintoarce la nava, timpul necesar
pentru a parcurge aceasta distanta este masurat aplicandu-se corectiile impuse de modificarea
vitezei sunetului in mediul acvatic. Adancimea la care ajunge semnalul este egala cu jumatate din
timpul de propagare inmultit cu viteza sunetului. Impulsul reflectat de fundul oceanic este
inregistrat permanent de ecografele de la bord. Inregistrarile redizate ofera informatii asupra
topografiei fundului oceanic. Aceste inregistrari se numesc ecograme.

Interpretarea ecogramelor ridica o serie de probleme legate de forma impulsului sonor emis.
Aparatura de sondaje acustice a fost utilizata pentru prima data in anii 20 ai secolului trecut in
timpul cercetarii oceanografice realizate in Oceanul Atlantic de nava Meteor.Nava era dotata
cu o platforma meteorologica, iar sub punte se aflau laboratoarele de chimie, fizica, geologie si
biologie marina.

Graiferele sunt dispozitive care recolteaza probe de suprafata utilizandu-se in acvatorii putin
adanci (platforma continentala).

Aparatura folosita in oceanografie chimica

Buletia Nansen este un dispozitiv clasic folosit pentru recoltarea produselor se apa in apa in
adancimi determinate. Se fixeala la capatul macaralei (folosita pentru incarcarea si descarcarea
vaselor, a nevelor de cercetare). Butelia este prevazuta cu capace la ambele capate si cu doua
termometre reversibile. La adancimea dorita prin semnal se da drumul de o greutate pe vablu si se
deschid capacele buteliei. Butelia se umple cu apa, iar termometrul inregistreaza temperatura
stratului respectiv datorita coloanei de mercur prin . Cantitatea de apa recoltata cu
instrumente specializate depinde de analiza care se doreste a fi efectuata. Aceasta poate varia (0.5
l pentru determinarea salinitatii, 250 l pentru analiza C16) pentru obtinerea de probe
necontaminate se utilizeaza containerele din otel inoxidabil sau containere acoperite cu teflon.

Fotometrele sunt cilindii metalici ce coboara in mare si se pot deschide la ambele capete.
Termobatigraful este un aparat cu inregistrare automata alcatuit dintr-un termo cuplu bimetalic ce
actioneaza cu un ac de otel care inregistreaza profilul temperaturii pe o placuta de sticla (6.6cn).
Placuta de sticla este acoperita cu un strat subtire de parafina. Termobatigraful este lansat de la
bordul naveipe grid si pe masura ce coboara inregistreaza automat temperatura.

Discul lui Seti este un disc alb mat cu diametrul 30-35 cm, folosit pentru a determina transparenta
apelor. Discul se scufunda cu ajutorul unui cablu gradat pana la adancimea la care nu mai poate fi
vazur de pe bordul navei.

Curentrometrele pot fi asezate in sistem de balize. Exista o serie de curentrometre care redizeaza
o inregistrare continua a vitezei instantanee a apei urilizandu-se in studiul turbulentei oceanice.
De asemenea exista curentrometrul care functioneaza pe baza principiului Doaler.

Fileul planctonic este un dispozitiv care poate fi tras prin apa, folosit petru recoltarea
planctonului, dupa ce este readus la bordul navei, fileul se spala pentru colectarea planctonului in
vasul de sticla asezat la extremitatea fileului.

Draga biologica este un aparat de mari dimensiuni, se utilizeaza pentru recoltarea de probe
sedimentare si organisme bentonice in plasa din partea sa centrala. Are aspectul unui cilindru cu
dimensiuni mari, inchis la unul dintre capete.

ORGANIZAREA SPATIALA A OCEANULUI PLANETAR

Oceanul Planetar reprezinta totalitatea oceanelor, marilor mediterane si marilor marginale de pe

glob (BHI biroul hidrologic international, 1952).

Componentele oceanului planetar formeaza un sistem global dinamic si complex care ocupa circa
71% din suprafata globului terestru.

Oceanele sunt bazine de dimensiuni mari care despart continente, cu fundul dezvoltat pe cruta
oceanica, margini continentale, circulatie controlata de curentii de suprafata si regimuri mareice
cu amplitudini diferite. Oceanele intretin relatii de schimb active cu atmosfera.
Marile mediterane sunt bazine marine de dimensiuni mici situate intre continente, cu fundul
dezvoltat pe crusta oceanica relicta cat si pe crusta continentala. Circulatia apelor este generate de
vant si are un caracter local. Tectonica activa reprezinta o alta caracteristica a marilor mediterane.
Marile mediterane comunica cu restul oceanului planetar prin stramtori.

Marile marginale sunt mari deschise, uneori cu mai multe compartimente ce comunica larg cu
oceanul alaturat. Relieful de fund se dezvolta pe crusta continental. Din aceasta categorie fac
parte Marea Nordului, Marea Irlandei, Marea Japoniei etc.

Caracteristici generale ale bazinelor oceanice de pe glob:

Oceanul Atlantic se imparte in Oceanul Atlantic de Nord si Oceanul Atlantic de Sud. Pe

locul Oceanului Atlantic de astazi a existat un proto-ocean numit Iapetus, al carui bazin s-
a inchis in timpul orogenezei caledoniene. Deschiderea Oceanului Atlantic propriu-zis a
inceput la sfarsitul proterozoicului prin procese de riftogeneza intense; a continuat in
mezozoic prin dezvoltarea Oceanului Atlantic Central si deschiderea Oceanului Atlantic
de Sud si s-a definitivat prin deschiderea Oceanului Atlantic de Nord la inceputul
neogenului. Bazinul Atlantic se caracterizeaza printr-o simetrie dictata de prezenta si
pozitia dorsalei medio-atlantice. Simetria amintita este consecinta deschiderii bazinului pe
axul dorsalei fata de care miscarile de deplasare laterale s-au desfasurat sau au avut o rata
aproximativ egala.
Cercetarile facute in 1917 in perimetrul dorsalei medio-atlantice cu submersibile si
instrumente de sondare acustica au pusin evident existenta unui rift de mari dimensiuni
situate chiar in axul dorsalei. Acest sector este foarte activ din punct de vedere seismic cu
numeroase cutremure ce au centrul genetic localizat sub zona riftului. De o parte si de
cealalta a dorsalei medio-atlantice se afla campii abisale. In unele sectoare varfurile
muntilor submarine se ridica la suprafata oceanului trasformandu-se in parte componenta
a fundamentului unei insule (Insula Azore). Marginile continentale se impart in 5
categorii :
-margini continentale cu strat gros de sediment (vestul Oceanului Atlantic de Nord)
-margini continentale cu strat subtire de sediment (estul Oceanului Atlantic de Nord)
-margini continentale pasive de culisare (in Golful Guineea)
-margini continentale de tip african (vestul Europei si in zona Africii)
-margini continentale pasive de tip american
Oceanul Pacific este format din Oceanul Pacific de Nord si Oceanul Pacific de Sud.
Bazinul oceanului Pacific are forma cvasicirculara, fiind inconjurat la exterior de Cercul
de Foc al Pacificului. Relieful de fund este format din dorsal est pacifica, munti
submarine, tabulari de origine vulcanica, versane continentale cu pante mari si campii
abisale (Campia Abisala a Pacificului de Nord-Est). Dorsala est pacifica ocupa partea de
Nord-Est a bazinului, desfasurandu-se din apropierea Noii Zeelande pana in Golful
Californiei. Se deosebeste de dorsal medio-atlantica prin pozitia in cadrul bazinului si prin
caracteristicile geomorfologice ale riftului din cuprinsul dorsalei care este un rift cu profil
 aplatizat si energie de relief mica. Versantele continentale s-au format prin procese
tectonice desfasurate pe marginile continentale active.
Caracteristica dominant este data de prezenta canioanelor, care se desfasoara pe lungimi
de sute de km. Fosele au profile transversal in forma literei V cu versante ce ating pante
pana la 16.
Marginile continentale fac parte din categoria marginilor continentale cu profile
transversal scurte si sectoare litorale inguste. O alta caracteristica morfologica este
reprezentata de absenta campiilor costiere si uneori a celor litorale. Marginea continental
active de tip andin este prezenta in partea de Est a bazinului, unde se desfasoara procese
de subductie. Marginea continental activa de tip insular este prezenta in compartimentul
vestic, unde formele de relief au o desfasurare redusa in profil transversal. Marginea
continental activa de tip mixt se intalneste la intersectia dintre sectorul Nordic al
Australiei si mediterana asiatica.
Oceanul Indian fundul bazinului este dominat de campiile abisale bine dezoltate in
sectorul Nordic, dar, si in cel sudic (Campia Abisala a Indiei, Campia Abisala a
Mozambicului). Dorsala medio-oceanica Indiana are flancuri ce se prelungesc dincolo de
limitele conventionale ale bazinului intrand in contact cu celelalte aliniamente de munti
submarine din bazinul Oceanului Planetar.
Oceanul Sudic se intinde dincolo de linia convergentei atlantice fiind impartit in 5 bazine:
-acvatoriul marin -> cuprins de 3 categorii de mase de apa : masele de apa subanctartice
de suprafata, masele de apa circumpolar profunde, masele de apa anctartice de fund
Mediterana europeana este formata din 5 bazine principale:
-bazinul algeriano provensal
-bazinul tirenian
-bazinul ionic
-bazinul levantin
-bazinul euxinic
Medierana Americana se intinde intre cele doua continente americane si arcul insular al
antitelor.
Mediana austral-asiatica este formata din 15 bazine dezvoltate la contactul dintre placa
euroasiatica si placa australiana si placa filipine.
subantarctice de suprafata, masele circumpolare profunde, masele antarctice de fund.
 VERSANTUL CONTINENTAL

Este o subunitate de relief de rangul 2 in cadrul marginii continentale. Se prezinta ca un versant

cu panta de 3 pana la 6 situat intre muchia elfului continental si schimbarea de panta de la
contactul cu glacisul continental. Latimea sa variaza intre 20-100 km, iar energia de relief intre
1300 si 3000 m.

Versantii continentali se impart in doua mari categorii:

Versanti continentali primari formati prin procese tectonice pe marginile continentale

pacifice cu muntii si colinele abisale foarte abrupte
Versantii continentali secundari formati prin riftogeneza, proces declansat dupa
deschiderea bazinelor oceanice

In perimetrul versantilor continentali apar uneori forme de relief specifice: platouri marginale,
canioane si alunecari de teren.

Platourile marginale sunt suprafete plane sau usor inclinate dezvoltate la adancimi care variaza de
la 200-300 m pana la 3000 m.

Canioanele sunt vai adanci cu profile in forma de V sau U. Versantii abrupti cu numeroase trepte
si polite structurale. Se termina frecvent prin conuri abisale formate prin actiunea curentilor de
turbiditate (acesti curenti sunt deplasari ale sedimentelor in stare semifluida sau in suspensie).
Exemplu : Canionul Viteaz din bazinul Marii Negre

GIO gisul continental este o forma de relief sedimentar venit de pe versantii continentali.
GIO gisul continental face trecerea spre domeniul campiilor abisale.

Campiile dorsale reprezinta formele de relief cele mai plane si cele mai netede din bazinul
Oceanului Planetar. Se intalnesc in Oceanul Atlantic si in Oceanul Indian, dar si in marile
mediterane si marile marginale.

Glacisurile abisale sunt forme de relief usor inclinate, care racordeaza campiile abisale cu
flancurile dorsalelor sau cu baza insulelor.
 GLACISUL CONTINENTAL

Este o forma de relief cu caracter acumulativ formata prin depunerea materialelor sedimentare
vente de pe versantii continentali.

Glacisul continental face trecerea spre domeniul campiilor abisale.

RELIEFUL FUNDURILOR OCEANICE

Ocupa o treime din suprafata oceanului Atlantic si 3 patrimi din suprafata oceanului Pacific.

In cadrul fundurilor oceanice identificam urmatoarele trepte majore:

-fundurile abisale

-dorsalele oceanice

Fundurile abisale sunt formate din campii abisale, glacisuri abisale si fose. Fundurile abisale se
desfasoara intre limita inferioara a marginii continentale si flancurile dorsalelor. Campiile abisale
reprezinta formele de relief cele mai plane si cele mai netede din bazinul oceanului Planetar. Se
intalnesc in oceanul Atlantic si in oceanul Indian, dar si in marile mediterane si marile marginale.

Glacisurile abisale sunt forme de relief usor inclinate care racordeaza campiile abisale cu
flancurile dorsalelor sau cu baza insulelor.

Fosele sunt depresiuni inguste, alungite si foarte adanci, situate in prelungirea marginilor
continentale active suprapunandu-se contactelor convergente (destructive) dintre placile
litosferice (Fosele sunt expresia morfologica a contactelor destructive).

Contactele destructive se realizeaza la nivelul zonelor de convergenta unde se consuma crusta

prin scufundarea unei placi litosferice sub alta placa. Acest proces este numit proces de subductie
si poate fi intalnit de exemplu pe marginea vestica a Americii de Sud.

Dorsalele oceanice sunt complexe de cruste si versanti care se ridica deasupra fundurilor oceanice
cu 1000 pana la 2000 m suprapunandu-se contactelor divergente (constructive) dintre placile
litosferice.
In zonele de divergenta se formeaza continuu cursta oceanica care iese prin zonele de rift
impingand lateral placile litosferice aflate in contact. Contactele divergente stau la baza
proceselor de expansiune a fundurilor oceanice. Elementele unei dorsale sunt flancurile si valea
de rift.

Riftul reprezinta partea centrala a dorsalei cu aspectul unui sant de 30 pana la 40 km latime si
adancimi cuprinse intre 800-1500 m. In partea centrala se afla valea riftului, iar de o parte si de
cealalta a ei sunt muntii riftului.

Sub sectorul axial al vaii exista o camera magmatica activa care genereaza manifestari
hidrotermale.

NOTIUNI DE GEOGRAFIE MARINA

Relieful planetei noastre are o structura ierarhizata incepand cu formele de relief de randul 1 si
cointinuand cu subdiviziunile acestora aflate pe urmatoarele nivele de organizare.

Formele de relief de rangul1 sunt: continentele, marginile continentale, fundurile oceanice.

Marginea continentala = relieful dezvoltat pe crusta continentala care racordeaza continentele cu

bazinele oceanice cu profil general convex, concav dimensiuni de ordinul 103 km, cu evolutie
care se desfasoara in perioada de timp 106 -> 108 ani sub actiunea factorilor morfogenetini
tectonici, marini si submarini.

Analiza morfologica a reliefului marginilor continentale se face prin profile transversale ridicate
pe bantile batimetrice.

Profilul transversal al unei margini continentale releva de obicei prezenta a trei secvente:

-secventa superioara -> reprezentata prin coasta

-secventa medie -> ce corespunde unui versant cu origine tectonica

-secventa inferioara -> cu caracter acumulativ

Tipuri de margini continentale:

pasive/stabile au profile complete, bine dezvoltate, coaste largi, versante continentale

extinse si usor inclinate, glacisuri continentali prelungi cu una sau mai multe trepte, se
numesc pasive pentru ca sunt rar afectate de fenomene vulcanice sau seismice

-sunt prezente in deosebi in Oceanul Atlantic, de unde si denumirea, margine continantala

atlantica

-ocupa aproximativ 70% din lungimea totala amarginilor continentale de pe glob

Dupa criterii structurale se impart in:

-margini continentale pasive cu strat gros de sedimente prezente in bazinul Oceanului

Atlantic de Nord cu un orizont sedimentar de 15km grosime, acumular in ultimii aproximativ 10
milenii

-margini continentale cu strat subtire de sedimente prezente in sectorul de EST al

Oceanului Atlantic de Nord

-alte categorii sunt: marginile continentale pasive divergente

margini continentale pasive de culisare, specifice regiunilor in care faliile transformate se

extind pana la marginea bazinelor Oceanului Atlantic de Nord cu un orizont sedimentar
de 15 km grosime, acumulat in ultimii aproximativ 10 milenii.
marginile continentale pasine cu strat subtire de sedimente prezente in sectorul de EST
al Oceanului Atlantic de Nord
alte categorii sunt -> marginile continentale pasive divergente
marginile continentale pasive de culisare specifice regiunilor in care
faliile transparente se extind pana la marginea bazinelor oceanice
margini continentale de tip neformat in Golful Californiei si in zona
Marii Rosii, unde procesele de riftogeneza se afla in stadiul primar
margini continentale de tip american formate din campii costiere
intinse
margini continentale de tip african prezente in VESTUL Europei,
in zona Africii, Groenlandei, aceste margini se caracterizeaza prin coaste inguste si
versante continentale drepte
margini continentale active/instabile specifice contactelor convergente destructive dintre
placile litosferice; au profile transversal scurte, lipsite de campii costiere si uneori
litorale; toate elementele profilului sunt inguste si abrupte si s-au dezvoltat in regiuni ale
scoartei terestre instabile, cu procese geodinamice active; in functie de structura, dar si de
activitatea geodinamica din zona contactelor convergente, au fost identificate :
marginea continentala andin dezvoltata pe zonele de subductie
 marginea continentala activa de tip insular in partea de VEST a
Oceanului Pacific
marginea continentala de tip mixt la contactul dintre placa
Australiei si Mediterana, austral asiatica

Marginile continentale active sunt prezente in Oceanul Pacific, aparand secvential in restul
Oceanului Planetar. Subunitatile de relief ale marginii continentale sunt: coaste, versantul
continental si glacisul continental.

Coasta subunitate a marginii continentale situata intre limita inferioara a podisurilor

continentale (+200 +300 m) si muchia elfului continental (-180 m in medie). Atinge in pragul
transversal dimensiuni de 102 km si evolueaza in perioade de timp de 105 106 ani sub controlul
factorilor morfogenetici, endogeni si exogeni. Profilul complet al coastei are aspect general,
context concavcu lungimi de sute de km si energiede relief de maximum 500 m.

Coasta se subdivide in urmatoarele subunitati geomorfologice:

-campii costiere

-litoral

-self continental

Campiile costiere ocupa 5, mil km2 (aproximativ 1% din suprafata Terrei) cele mai studiate
campii costiere sunt: Campia Siberiei, Campia Amazonului, Campia Atlantica si Campia
Golfului. Campiile costiere sunt structuri tabulare stabile tectonic cu alt mediu de aproape 100
m.

Litoralul corespunde reliefului de contact dintre campiile costiere si selful continenta. Evolutia
intregului profil se desfasoara in perioade de tim de ordinul 103 ani sub influenta factorilor
morfogenetici predominant marin care au actionat in timpul si dupa momentul de al
trasgresiunii flandriene (7-8 mii de ani in urma). Litoralul cuprinde 2 subunitari de rangul 3 de
organizare a formelor de relief: campiile litorale si frontul litoral.

Campiile litorale sunt campii de acumulare formate dupa retragerea nivelului marii la cotele
actuale fata de care nu a oscilat cu amplitudini mai mari de 5 m in ultimii 2 mii de ani. Pot fi
campi estuariene, campii deltaice, campii lagunare.

Frontul litoral est situat la marginea exterioara a campiei litorale, formand partea cea mai activa a
sistemului. Este alcatuit din tarm, versant litoral si glacis litoral.

elful continental este o campie neteda usor inclinata si cu dimensiuni diferite acoperita de apele
marii la inceputul hologenului. Limita inferioara se afla la nivelul muchiei selfului
(discontinuitatea orevazuta de schimbarea brusca a declivitatii spre versantul continental). Limita
superioara corespunde marginii inferioare a glacisului litoral. Din punct de vedere morfologic
selfurile se impart in:

-selfuri largi

-selfuri inguste

Alte tipuri de selfuri sunt:

-selfuri afectate de glaciatiune

-selfuri cu creste si santuri paralele

-selfuri netede situate la latitudini inalte

-selfuri afectate de curentii puternici

-selfurile marilor tropicale

-selfuri pietroase

-selfurile din fata deltelor

SALINITATEA

Salinitatea reprezinta suma totala a materialelor solide dizolvate in apa de mare care a fost
calculata dupa extinderea intregii cantitati de substante organice si dupa transformarea
carbonatilor, a ionilor de brom si iod.

Salinitatea se exprima in grame .

Cresterea valorilor salinitatii este determinata de evaporatia intensa, fenomenele de inght,

transparente de catre curenti, amestecul pe verticala de ape sarate sau prezenta solutiilor hiper
saline in zonele cu rifturi. Factorii care duc la scaderea valorii salinitatii in acvatorile
marine sunt:

-volumele ridicate de precipitarii receptionate de bazinele marine

-temperatura accelerataa ghetarilor marini

-advectia maselor de apa cu valori reduse ale salinitatii

-amestecul pe verticala cu mase sau cu apele dulci

-aportul masiv de ape fluviale

Aportul fluvial de elemente ale acvatorii marine detine o pendere de circa 90% din totalul
surselor de saruri.

Principalele procese prin care sarurile ies din mediul chimical apei de mare sunt:

1. abstractia ionilor dizolvati de catre suspensiile minerale si organice in apa de mare

Suspensiile din apa de mare sunt prezente sub 4 stari:

-coloizi

-particule microscopice

-despersii grosiere

-sestonul

Coloizii provin din materialele grosiere descompuse prin procese de dispersie sau de condensare.

Particulele microscopice privin din descompunerea substantelor minerale. In aceasta categorie

intra si fragmentele planetonice.

Sestonul este un agregat de particule minerale si elemente micro planetonice.

2. evaporarea picaturilor din crestele valurilor in conditii de vant. Formarea spumei de mare si
pulverizarea aerosolilor la contactul valurilor cu tarmul.

3. Reactii chimice de precipitare

4. Depozitarea cantitatilor de siliciu . Si scheletele vietuitoarelor marine

Distributia salinitatii la suprafata Oceanului Planetar are caracter zonal bine definit.

Valorile minime se inregistreaza in Marea Baltica (intre 9-10 gr) si Marea Neagra (volum
mediu 7-8 gr)

Volumele maxime se intalnesc in Marea Rosie ( 40 gr).

Volumele medii ale salinitatii la suprafata variaza de la un compartiment marin la altul :

-35,5 gr in Oceanul Atlantic de Nord

-35,2 gr in Oceanul Atlantic de Sud, Oceanul Pacific de Sud

-34,2 gr in Oceanul Pacific de Nord

La nivel global se observa in zonele intertropicale salinitatea medie la suprafata depaseste pragul
de 37 din cauza valorilor ratei de evaporare, valori ce depasesc volumul cantitatilor de
precipitatii receptionate de catre bazinele marine. In zonele ecuatoriale si in zonele situate la
latitudini medii salinitatea variaza intre 33-35 gr.

In functie de orizontul de timp pentru care au fost efectuate masuratori pot fi identificate si o serie
de variatii pe orizontala de salinitati, aceste variatii sunt:

-variatii diurne

-variatii sezoniere

-variatii anuale

-variatii multianuale

DISTRIBUTIA SALINITATII IN PROFIL VERTICAL

1. Intelegerea distributiei salinitatii de la suprafata pana la fund in apele Oceanului Planetar la

diferite latitudini.

2. Etapele de executie.

2.1.Se extrag valorile salinitatii din anuarele ocenografice, bazele de date de expeditii
oceanografice sau de pe net.

Datele se tabeleaza urmarindu-se dinamica lor in fel de paliere de adancimi la care s-au executat
masuratorile in timpul statiilor oceanografiei.

2.2. Se construieste graficul distributiei salinitatii in profil vertical intr-un sistem de axe
rectangulare utilizandu-se cadranele principale. Scarile graficului se stabilesc dupa analiza
valorilor masurate.

4. Interpretarea rezultatelor
 ELEMENTE DE OCEANOGRAFIE CHIMICA

Molecula apei de mare

Apa de mare formeaza un mediu chimic complex alimentat in permanenta prin schimburile de
materie si energie care se desfasoara la contactul dintre ocean si atmosfera precum si la contactele
dintre ocean si marginea continentala. Acest mediu chimic reprezinta obiectul de studiu al
oceanografiei chimice, ramura oceanografiei utilizand legile, principiile, metodele si tehnicile din
chimie. Propietatea chimica si parametrii de stare ai maselor de apa influenteaza productivitatea
biologica prin cantitatile de nutrienti care patrund in sistem, durata de viata a constructiilor
portuaresi a amenajarilor hidrotehnice, conditiile de sedimentare si formare a nodulilor
polimetalici.

Apa de mare este capabila sa dizolve foarte mult substrat din cauza structurii moleculare.
Molecula apei de mare este un dipol format din 2 atomi de hidrogen cu sarcini pozitive si un
atom de oxigen cu sarcina negativa, legati intr-un x de 105. Aceasta molecula dipolaramanifesta
largi disponibilitati pentru stabilirea de legaturi chimice cu alte molecule ducand la formarea de
legaturi ionice stabile.

Legaturile chimice care se produc la baza procesului de hidratare. Hidratarea este prin urmare
procesul chimic de combinare a dopolului reprezentat de molecula de apa cu alti ioni pozitivi sau
negativi. Ionii moleculei de apa sunt orientati de actiunea campului electric si prezenta legaturii
de hidrogen considerata a fi una dintre cele mai stabile legaturi din natura. In procesul de
hidratare ionii se comporta diferit respectiv, cationii se hidrateaza mai usor si anionii se
hidrateaza mai greu.

Apa de mare ca solutie este o solutie electrica moderat concentrata care se poate obtine pe cale
superimentala dizolvand 29,22 gr sare in 970.78 gr de apa distilata. Proprietatile acestei solutii se
modifica in functie de valorile de temperatura si de presiune care influenteaza la randol lor
procesele in difuzie si valorile vascozitatii.

Difuzia reprezinta deplasarea orientata electric a moleculelor din sectorul cu concentratie mai
mare spre sectorul cu concentratie mai micapana la egalizarea concentratiilor.

In procesul de deplasare a moleculelor intervin forte de frecare care influenteaza difuzia

opunandu-se deplasariimoleculelor prin frictiune interna. Vascozitatea este data de usurunta de
deplasare a moleculelor unele fata de altele sub controlul direct al temperaturii. Efectul
temperaturii se manisfera prin dublarea valorilor vascozitatii la scadere temperaturii cu 20.
pH-ul api de mare reprezinta concentratia ionilor de hidrogen din apa si se determina cu ajutorul
scarii phm. Valorile ph-ului influenteaza distributia organismelor nevertebrate si derularea
proceselor biologice. Valoarea ph-ului in apa de mare variaza in conditii obisnuite intre 7,8 8,3.

Valorile cele mai mari de pana la 9 se inregistreaza in regiunile cu activitate fotosintetica intensa.

Distributia ph-ului in profil vertical se desfasoara dupa urmatorul model: la suprafata se

inregistreaza valori intre 8-8,2, in orizontul situat intre -100 si -500 m se inregistreaza valori de
7,4-7,5 si sub pragul de -500 m se observa o crestere foarte usoara a valorii ph-ului.

Oscilatiile ph-ului in profil vertical se afla in stransa legatura cu procesele de fotosinteza, reactiile
de oxidare si de reducere.

Valorile inregistrate sunt calori orientatice pentru ca volumul de apa din bazinul oceanului
Planetar este foarte mare si apar variatii locale determinate printre altele de prezenta curentilor
oceanici.