IGIENĂ ŞI EPIDEMIOLOGIE 2011-2012

CURSUL I E

Medicina preventivă (MOS)
- domeniu specializat al practicii medicale pentru asigurarea:
• sănătăţii grupurilor populaţionale
• promovarea şi protecţia sănătăţii
• stării de bine fizic şi mental
• prevenţia: îmbolnăvirilor, incapacităţilor şi a decesului prematur

Definiţia Epidemiologiei
Ştiinţa medicală care se ocupă, în cadrul unor cooperări multidisciplinare, cu identificarea şi
neutralizarea factorilor de agresiune pentru sănătate, depistarea şi lichidarea proceselor
epidemiologice şi cu elaborarea şi evaluarea programelor de protecţie globală a sănătăţii.

Noţiunea de epidemiologie derivă din grecescul: epi = peste ; demos = popor, grup,
colectivitate.
Epidemiologia, ca ştiinţă principală a medicinii preventive (Medicina Omului Sănătos) se ocupă
de problemele sănătăţii şi bolii la nivel populaţional.

Obiectivele principale ale epidemiologiei
1. Promovarea sănătăţii prin evitarea constituirii procesului epidemiologic în cadrul unor
acţiuni de largă cuprindere spaţială şi temporală, care asigură cunoaşterea şi neutralizarea
factorilor de agresiune pentru sănătate şi dispensarizarea grupurilor populaţionale cu risc.
2. Organizarea de cercetări, tip screening, pentru evaluarea factorilor sanogeni şi
nesanogeni, în raport cu particularităţile evoluţiei ecosistemului uman.

1
3. Organizarea de cercetări populaţionale pentru cunoaşterea modificării particularităţilor
factorilor structurali ai procesului epidemiologic, a manifestărilor clinice şi a istoriei
naturale a bolilor.
4. Elaborarea programelor educaţionale pentru promovarea sănătăţii prin cooperare
populaţională.
5. Elaborarea necesarului de asistenţă prevenţională şi a relaţiei cost/beneficiu, în cadrul
programelor pentru protecţia şi promovarea sănătăţii populaţionale.
6. Elaborarea programelor prevenţionale şi de combatere şi adaptarea acestora la etapele
evolutive ale societăţii umane şi la variatele circumstanţe epidemiologice.

Conceptul Tranziţiei Epidemiologice
- Etapa pestilenţei;
- Etapa dogmelor religioase – „pedeapsa lui Dumnezeu”, condiţii de promiscuitate, ce
favorizau răspândirea bolilor infecţioase, fatalitate crescută;
- Etapa primelor încercări de prevenţie – India, Asia, China, Europa, apar primele măsuri
de izolare a bolnavilor de sănătoşi, primele încercări de vaccinare;
- Era vaccinală – 1796 Jenner, inocularea virusului vaccinia la om previne variola;
- Era vaccinală – se realizează măsuri de control a bolilor, programe eficiente, eradicarea
variolei în 1977, poliomielita în etapa de eradicare, dar medicina este confruntată cu
apariţia unor boli infecţioase noi;
- Apar bolile “ civilizaţiei “, risc generat de stilul de viata BCV, diabet, cancer, boli
mentale, etc. Apar şi noi factori care influenţează starea de sănătate a populaţiei şi
evoluţia bolilor: îmbătrânirea populaţiei, modificarea stilului de viaţă, emergenţa şi/sau
reemergenţa unor boli infecţioase, intricarea cauzelor infecţioase şi neinfecţioase

2
Etapele istorice ale Epidemiologiei

La începuturile sale medicina a fost predominant prevenţională. Omul s-a preocupat, din
totdeauna, de apărarea sănătăţii şi a vieţii sale.

1. Etapa prehipocratică:
- prevenţia se baza pe observarea fenomenelor, îndeosebi din natură;
- se stabileau unele relaţii de cauzalitate, care erau explicate, mai ales de pe poziţii
mistico-religioase;

2. Etapa hipocratică (Hipocrat, 460-377 î.e.n.)
- este dominată de cercetările epidemiologice ale lui Hipocrat („părintele
epidemiologiei”; cărţi: „Despre epidemii”, „Despre ape, vânturi şi locuri”, „Rolul apei,
aerului şi solului”).
- Epidemiologia observaţională devine descriptivă, iar relaţiile de cauzalitate sunt
explicate şi pe baze obiective, materiale.
- Prevenţia devine principala orientare a medicinii – este mai uşor să previi decât să
tratezi o boală – Hipocrat
Medicina arabă  dominată de norme de prevenţie:
 Avicena (Ibn Sina): „Canonul ştiinţei medicale”
 Averroe: „Reguli generale de medicină”
 Maimonide: „Cartea cu sfaturi”
 Rhazes în „Al Havi” descrie epidemiologia şi clinica variolei şi
rujeolei

3. Etapa prepasteuriană: dominată de Graunt şi Yenner şi alţi epidemiologi din Franţa, Anglia şi
Germania. 1796 – Yenner – prima „vaccinare” anti-variolă” (1931: obligatorie în România”).

4. Etapa pasteuriană: caracterizată prin marile descoperiri în microbiologie şi vaccinologie
(vaccinuri, seruri, decontaminanţi chimici)

3
- 1850 se organizează la Londra prima Consfătuire Internaţională a „Societăţii de
Epidemiologie”
- după 1870 se desfăşoară cercetări şi se publică rezultatele epocale ale lui Pasteur, Koch,
Roux, Yersin, Calmette, Ramon etc.

5. Etapa frostiană:
- V. Frost, profesor de epidemiologie Universitatea „John Hopkins”, S.U.A., elaborează,
în 1928, „modele mecanice şi matematice” de răspândire populaţională a bolilor transmisibile

6. Etapele şi subetapele dezvoltării epidemiologiei moderne reflectă modificările produse în
ecosistemul uman de revoluţia industrial-tehnologică şi de cea tehnico-ştiinţifică. Descoperirile
din domenii variate ale ştiinţelor au determinat ca epidemiologia din observaţional-descriptivă să
devină şi analitico-experimentală.; preindustrială, etapa industrial-ştiinţifică şi tehnologică,
etapa revoluţiei tehnico-ştiinţifice

Momente cheie în dezvoltarea Epidemiologiei:
 Hippocrat (500 i.c) : apariţia bolii poate fi în relaţie cu factorii mediului extern dar
şi cu cei individuali

 John Graunt (1662) : primele înregistrări şi raportări ale datelor legate de patologia
umană care pot contribui la studiul bolilor (“ La nature et les observations politiques
concernant les registres mortuaires”)

 William Farr (1839): definirea populaţiei expuse la risc; alegerea unor grupuri de
comparare; primele asocieri cauzale care pot contribui la studiul bolilor umane

 John Snow (1849) : enunţarea ipotezelor şi verificarea analitică a relaţiilor dintre
variabile

4
Compartimentele Epidemiologiei
 Generală (PE)
 Specială (BT/BNT)
 Geografică
 Ecosocioepidemiologia
 Seroepidemiologia
 Moleculară şi genetică
 Epidemiologia clinică (descriptivă şi analitică)
 Farmacoepidemiologia

Epidemiologia a elaborat sau adaptat metode din cadrul a numeroase ştiinţe medicale şi
nemedicale
Metodele utilizate : raţionamentul epidemiologic şi metoda clinică sunt aplicate pentru a se
realiza :
- ancheta epidemiologică în bolile transmisibile BT, sau bolile netransmisibile BNT;
- supravegherea epidemiologică;
- investigaţia epidemiologică a unei probleme de sănătate (acută/cronică);
- analiza epidemiologică a datelor/fenomenelor;
- evaluarea epidemiologică a problemelor de sănătate/boală bine definite.

Raţionamentul epidemiologic foloseşte ca mijloace :
- interviul (anamneza epidemiologica);
- observaţia (accidentală, spontan-asociativă sau organizată, planificată);
- descrierea (particularităţile procesului epidemiologic);
- comparaţia (istorică, geografică, populaţională);
- analiza (factorilor procesului epidemiologic sau a factorilor de risc după lansarea
unei ipoteze);
- experimentul (natural sau provocat) ;
- screening-ul populaţional (hematologic, serologic al factorilor de risc, al
morbidităţii, mortalităţii) ;
- deducţia, prognoza, calculul statistico - matematic sau informatizat (indicatori,
riscuri, costuri)
Metoda clinică include : anamneza si examenul clinic obiectiv , investigaţii de laborator şi
paraclinice care completează raţionamentul epidemiologic

5
Acţiuni pentru ameliorare
Evaluarea modificărilor

VIATA SI DE MUNCA
MEDIULUI NATURAL

CONDITIILE DE
CONDITIILE

STAREA
de
SĂNĂTATE

POPULATIEI

Acţiunea de conservare a sănătăţii
Evaluarea ratei cost/beneficiu

Starea de sănătate a populaţiei şi interrelaţiile care o influenţează în cadrul
ecosistemului uman

6
COMPARTIMENTELE EPIDEMIOLOGIEI

BT

Studiază legităţile
constituirii, evoluţiei
E
Eppiiddeem
miioollooggiiaa şi formele de
Geenneerraallăă
G manifestare ale
procesului
BNT epidemiologic

BT

Studiază
Epidemiologia particularităţile
specială
structurale şi evolutive
BNT
ale unui anumit

process epidemiologic

BT
Studiază metodele şi

mijloacele de
Epidemiologia
practică prevenţie şi combatere

BNT (lichidare) a unor

procese

epidemiologice 7
Colectivitatea şi serviciile sale
pentru sănătate

Informaţii asupra Acţiune
stării de sănătate

Tehnici epidemiologice Interpretarea şi
de prelucrare comunicarea concluziilor

Informaţii Sprijin

Alte eşaloane ale îngrijirilor pentru sănătate

Utilizarea epidemiologiei la nivelul serviciilor pentru sănătate

8
DEFINIŢIA ŞI STRUCTURA GENERALĂ A PROCESULUI EPIDEMIOLOGIC

Procesul epidemiologic reprezintă totalitatea factorilor si mecanismelor biologice, naturale şi
sociale, care concură, în mod determinant sau favorizant – dinamizator, la apariţia,
extinderea şi evoluţia particulară a unei stări morbide, la nivel populaţional.
Structura generală a procesului epidemiologic include:
A. Factori determinanţi (principali):
a. Sursa de agenţi patogeni
b. Modurile şi căile de transmitere
c. Receptivitatea populaţiei
B. Factori dinamizatori – favorizanţi:
a. Factorii naturali (cosmici, meteorologici, climatici, geografici) ;
b. Factorii sociali – economici (condiţii de viaţă şi de muncă)
Definiţii Necesare
Microorganism/ Microb/ Germene : denumire generică pentru organismele unicelulare cu
dimensiuni microscopice sau inframicroscopice . Include următoarele grupe de organisme :
protiste procariote (bacterii…), protiste eucariote (ciuperci unicelulare, protozoare…), virusuri
Infecţie: rezultatul pătrunderii in organism a unui agent patogen capabil sa se înmulţească şi să
inducă leziuni anatomopatologice. Se poate manifesta în forme variate - boala clinic manifestă
sau infecţie inaparentă - lipsa manifestărilor clinice)
Focar de Infecţie : locul, ţesutul, organul unde se evidenţiază, prin anumite semne clinice,
biologice (biochimice, imunologice, microbiologice) sau anatomopatologice “conflictul” dintre
agentul patogen şi organismul gazda
Focar Epidemic : zona, spaţiul, arealul in care se acumulează surse de agenţi patogeni, cu
potenţial de diseminare a acestora spre alte organisme care prezintă caracteristici de receptive.
Proces Infecţios : totalitatea reacţiilor locale şi/sau generale determinate de impactul dintre
agentul patogen şi organismul receptiv.

9
Structura procesului epidemiologic al bolilor transmisibile
A. Factori constitutivi determinanţi
I. Surse de agenti patogeni:
a) boala tipică
a)Oameni: 1. bolnavi
b) boala atipică ( abortive, subclinică, asimptomatică)
2. purtători de agenţi patogeni:
2.1. preinfecţiosi
a) de scurtă durată
2.2. sănătoşi: • temporari
b) de lungă durată
• cronici
a) de scurtă durată
2.3. foşti bolnavi: • convalescenţi
b) de lungă durată
• cronici

b) Animale (inclusiv păsările): în aceleaşi situaţii ca şi oamenii
c) Vectorii biologic activi: • ţânţari
• păduchi
• căpuşe
• purici
• flebotomi etc.
II. Modurile şi căile de transmitere a agenţilor patogeni
a) Modurile de transmitere: • direct
• indirect
b) Căile de transmitere (contaminate): aerul, apa, solul, alimentele, obiectele,
mâinile, vectorii biologic pasivi (muştele, gândacii, furnicile, puricii, ploşniţele)
III. Organismele cu stare de receptivitate dependentă de :
a) Rezistenţa generală nespecifică
b) Rezistenţa specifică (imunitatea) :
1. naturală 2. artificială
1.1. de specie 2.1. dobândită activ
1.2. dobândită pasiv 2.2. dobândită pasiv
1.3. dobândită activ
IV. Factori constitutivi dinamizatori – favorizanţi
I. Naturali: cosmici, meteorologici, climatici, geografici
II. Economico-sociali:
1. Condiţii de viaţă: venituri, grad de pregătire, locuinţa, alimentaţia, asistenţa
medico-sanitara, cultural-educativă, comercială, rutieră, baze
pentru odihnă şi agrement etc.
2. Condiţiile ocupaţionale: calificarea, vechimea, nivelul tehnologic, spaţiul de
muncă, condiţiile de igienă, salubrizarea, agenţii de
agresiune, mijloacele de protecţie,relaţiile interumane,
încordarea psiho-emoţională etc.

10
SURSA DE AGENT PATOGEN

Sursa de agent patogen este reprezentată de un organism care are capacitatea de a găzdui
agentul patogen, de a-i asigura supravieţuirea, eventual multiplicarea, întotdeauna
diseminarea, prezentând sau nu semne clinice de boală.
Surse de agent patogen :
- omul bolnav cu forme clinice: tipice sau atipice
- omul purtător de agent patogen
- animale - păsări: bolnave sau purtătoare
- vectorii biologic activi.
Atributele principale ale sursei de agent patogen sunt:
- capacitatea de diseminare;
- natura şi tipul „porţilor” de eliminare a produselor patologice;
- ritmul diseminării;
- categoriile de produse patologice prin care se diseminează agentul patogen;
- contagiozitatea (intensitatea, durata şi tipul eliminării agentului patogen)

PURTĂTORII DE AGENT PATOGEN

Purtătorii de agent patogen sunt organisme care pot găzdui, asigura supravieţuirea,
eventual multiplicarea, întotdeauna diseminarea agentului patogen, fără a prezenta semne
clinice de boală.
Există trei categorii de purtător de agent patogen: preinfecţioşi, sănătoşi şi foşti bolnavi.
Purtătorii preinfecţioşi:
- persoanele în perioada de incubaţie, care este variabilă de la o maladie la alta;
- sunt contagioşi, îndeosebi în ultima parte a incubaţiei
Purtătorii sănătoşi:
- persoane cu un anumit nivel de imunizare şi o bună rezistenţa generală
nespecifică, care, pentru perioade relativ scurte de timp (cu excepţia virusurilor hepatitelor: B, C,
D, F, G şi a HIV), găzduiesc şi diseminează agentul patogen (fig.6)
Purtătorii foşti bolnavi: - sunt bolnavi care diseminează agentul patogen şi în :
- perioada de convalescenţă (zile, săptămâni, luni) numindu-se purtători foşti
bolnavi convalescenţi
- sau şi după aceasta (ani, toată viaţa) şi se numesc purtători foşti bolnavi cronici
(febra tifoidă, dizenteria bacilară, hepatita virală B, C, D, G)

11
SURSE DE AGENT PATOGEN
REPREZENTATE DE ANIMALE, PĂSĂRI, ARTROPODE

În Europa, 15-20 de maladii ale omului iar la nivel mondial, peste 90, au ca sursă de
agent patogen animale, păsări sau artropode şi se numesc zooantroponoze (salmoneloze,
tuberculoza, leptospiroza, antrax, bruceloza, tularemia,listerioza, toxoplasmoza, rabia, febra Q,
helmintiaze, ş.a.).
Artropodele care joacă rol de surse de agent patogen (vectori biologic activi) sunt:
- ţânţarii : malaria, encefalitele, febra galbenă, denga, filarioza;
- păduchii omului: tifos exantematic, febra recurentă, febra de Wolhinia ;
- căpuşele: encefalitele, tularemia, febra recurentă, febra Q, febra butonoasă;
- purecii şobolanilor: pesta, tularemia, tifosul murin, parazitoze;
- flebotomii: leishmanioza, bartoneloza.

MODURILE ŞI CĂILE DE TRANSMITERE A AGENŢILOR PATOGENI

Transmiterea agentului patogen de la sursă la organismul receptiv se poate realiza prin
modul direct , obligatoriu pentru agenţii cu rezistenţă mică şi modul indirect pentru cei cu
rezistenţă mare.
● Modul direct:
- presupune o limitare spaţială şi temporală a transferului agentului patogen de la sursă la
organismul receptiv (inhalare de picături septice, contact fizic, sărut, muşcături, transplacentar;
transfuzii, transplant, aer, obiecte şi mâini recent contaminate, etc.)
- este obligatoriu pentru agenţii cu rezistenţă mică în mediul ambiental (rujeola, rubeola,
gripa, etc.)
- deseori „modul de viaţă neigienic” creează cele mai multe condiţii pentru o transmitere
„directă” a agentului patogen (virusul gripei, rujeolei, varicelei, rubeolei, meningococul, etc.)
● Modul indirect:
- este specific agenţilor patogeni cu rezistenţă mare la acţiunea factorilor ambientali
- presupune o transmitere, în care sunt implicate singular sau asociativ, căile de
transmitere reprezentate de : aer, apă, sol, alimente, obiecte, mâini şi insecte contaminate
(salmonele, shigele, stafilococi, streptococi, virusurile hepatice, etc.)

12
AERUL CONTAMINAT –
CALE DE TRANSMITERE A AGENŢILOR PATOGENI

Aerul nu este un mediu favorabil supravieţuirii agenţilor patogeni deoarece aceştia sunt distruşi,
în perioade variate de timp, prin desicaţie, variaţiile de temperatură, acţiunea radiaţiilor, mişcarea
păturilor de aer, intervenţia decontaminanţilor şi poluanţilor de natură fizico-chimică.
Totuşi, aerul contaminat intervine în vehicularea unor agenţi patogeni („boli aerogene”, „boli cu
poartă de intrare respiratorie”).
În anumite circumstanţe - aglomeraţii, lipsa igienizării, spaţii pentru activităţi puternic
contaminante - aerul este contaminat prin procese descrise de Flügge, în anul 1897, de către
sursele de agent patogen.
Între bolile „aerogene” amintim: gripa, paragripa, adenovirozele, parotidita epidemică, difteria,
tusea convulsivă, meningita meningococică, pesta, febra Q, antraxul, tularemia, stafilocociile,
tuberculoza.
Primenirea păturilor de aer dintr-un anumit spaţiu, pe cai naturale sau sisteme de condiţionare,
constituie metoda cea mai accesibilă şi eficientă, de reducere a gradului de contaminare a aerului.

SOLUL CONTAMINAT –
CALE DE TRANSMITERE A AGENŢILOR PATOGENI

În general solul reduce numărul agenţilor patogeni prin: structura geochimică, variaţiile de
temperatură, umiditate, expunerea la radiaţiile solare, prin flora telurică, antagonismul
microbian, acţiunea bacteriofagilor şi natura tratamentelor agrotehnice.
Contaminare solului este diferită în raport de: destinaţie, utilizări; ameliorarea cu ape uzate şi
reziduuri organice; amplasarea pe sol a fermelor zootehnice, a anexelor gospodăreşti, depozite
pentru reziduuri, cimitire; intervenţia averselor de ploaie, inundaţiilor.
Agenţii patogeni mai frecvent vehiculaţi prin solul contaminat sunt: salmonelele, shigelele,
vibrionul holeric, leptospirozele, listeriile, brucelele, geohelminţii, etc.
Solul poate fi contaminat şi cu sporii agenţilor etiologici ai: tetanosului, botulismului, antraxului,
gangrenei gazoase şi cu ouă sau larve de geohelminţi şi spori de micete patogene.
Prevenţia contaminării ca şi decontaminarea solului se realizează prin măsuri complexe, care
presupun cooperări ale cadrelor medico-sanitare cu cele zooveterinare, cu structurile socio-
economice şi populaţionale.

APA CONTAMINATĂ –
CALE DE TRANSMITERE A AGENŢILOR PATOGENI

Apa dulce, utilă omului, reprezintă numai 0,007% din apa Terrei. Peste 1/3 din omenire nu
dispune de cantităţile minime necesare de apă salubră.
Apa nu constituie un mediu favorabil supravieţuirii îndelungate a agenţilor patogeni datorită
compoziţiei chimice, pH-ului, variaţiilor de temperatură, gradului de aerare, iradierii solare,
florei saprofite, bacteriofagilor, primenirii, decontaminării, etc.
Contaminarea apei se produce în circumstanţe variate provocând, prin consumul său de către om,
peste 4/5 din bolile cunoscute („boli hidrice”: salmoneloze, shigeloze, holera, lepstospirozele,
hepatita virală A şi E, enterovirozele, adenovirozele, parazitozele, etc.).

13
Apa, în anumite arii geografice, constituie mediul în care se dezvoltă „gazdele” agenţilor
etiologici ai unor boli ca: febra galbenă, malaria, strongiloidoza, ancylostomiaza, oncocercoza,
filarioza, etc.
La nivel mondial, în fiecare an, consumul de apă contaminată determină peste 500 de milioane
de cazuri de boală diareică acută, urmată de peste 20 de milioane de decese dintre cere 6-7
milioane sunt copii în vârstă de până la 5 ani.
Se estimează, că în lume, mor zilnic peste 25000 de oameni, urmare a lipsei apei potabile.
Pentru nevoile biologice şi domestice, un om are nevoie, în fiecare zi de 100-300 l de apă
salubră.Poluarea biologică, chimică şi fizică a surselor de apă dulce a produs, la nivel mondial, o
„criză a apei”. Riscurile contaminării apei potabile sunt diferite în raport de sursele de
provenienţă ale acesteia (izvoare, fântâni, sisteme centralizate) şi de scopurile utilizării, nivelul
de salubrizare a aşezărilor umane şi de educaţia populaţională.
Decontaminarea prevenţională a surselor de apă potabilă este realizabilă prin cooperare
populaţională şi cu structurile socio-economice.
Decontaminarea cu mijloace chimice este, în prezent, accesibilă şi eficientă.

ALIMENTELE CONTAMINATE –
CALE DE TRANSMITERE A AGENŢILOR PATOGENI

Alimentele, prin natura lor variată şi ca urmare a drumului complex pe care îl parcurg, de la
origine la consum, constituie, deseori, cale de transmitere a unor virusuri, bacterii, paraziţi,
micete sau a toxinelor acestora.
Alimentele se pot contamina direct de la sursele de agenţi patogeni (bolnavi, purtători) sau
indirect, prin intermediul celorlalte căi (aer, apă, sol, obiecte, mâini, vectori).
Consumul de alimente contaminate este implicat anual, la nivel mondial, în producerea a peste 1
miliard de cazuri de boală diareică acută a peste 5 milioane de decese, mai ales la copii.
Implicarea alimentelor contaminate în patologia infecţioasă diferă în raport cu originea animală
sau vegetală a acestora ca şi cu posibilităţile de a fi consumate fără tratament termic prealabil. De
asemenea, constituie un risc major, consumul de alimente mixte (creme, maioneze, îngheţată)
contaminate sau a produselor finite dar contaminate în timpul consumului.
Maladiile a căror agenţi etiologici pot fi vehiculaţi prin alimentele contaminate cunosc o
răspândire universală, interesând şi ţările dezvoltate.
Consumurile alimentare sau de băuturi nealcoolizate, în sisteme populaţionale (cantine,
restaurante, cofetării) sau stradale, cu improvizaţii, contribuie mult la creşterea actuală a
incidenţei bolilor cauzate de agenţi cu „poartă de intrare” digestivă (salmonele, shigele,
stafilococ, Mycobacterium tuberculosis, brucele, vibrionul holeric, enterovirusuri, virusurile
hepatitei A şi E, virusuri encefalitice, ouă de paraziţi, spori de micete, etc.) (fig.9)
Pierderile economice, estimate ca urmare a îmbolnăvirilor prin consumul alimentelor
contaminate ca şi cele datorită îndepărtării din reţeaua de alimentaţie a unor mari cantităţi de
alimente, înregistrează, anual, la nivel mondial, valori care depăşesc suma de 1,5 miliarde de
dolari.
Evitarea consumului de alimente contaminate poate fi realizată de cadrele medico-sanitare numai
printr-o largă cooperare populaţională şi cu variate structuri socio-economice.

14
OBIECTELE CONTAMINATE –
CALE DE TRANSMITERE A AGENŢILOR PATOGENI

Diversitatea extraordinară, structurală şi utilitară a obiectelor de uz populaţional sau cu destinaţie
ocupaţională, determină o permanentă, variată şi intensă contaminare.
Obiectele pot fi contaminate direct de la sursele de agent patogen sau indirect, prin intermediul
celorlalte căi de transmitere (aer, apă, sol, mâini, etc.)
Prin obiecte se pot transmite de la surse la receptivi, atât agenţi patogeni, cu rezistenţă
ambientală redusă (virusurile gripei, rujeolei, rubeolei, varicelei, parotiditei, meningococul, etc.)
cât şi cei cu rezistenţă mare (stafilococ, piocianic, Klebsiella, colibacili, Proteus, enterovirusuri,
virusurile hepatitice, ouă de helminţi, spori de micete, etc.).
Intensitatea contaminării obiectelor depinde de specia agentului patogen, structura şi modul de
utilizare, posibilităţile de decontaminare, nivelul educaţional al populaţiei, condiţiile socio-
economice, etc.
Evitarea contaminării obiectelor este dificil de realizat, în schimb decontaminarea acestora se
poate practica de populaţia educată în acest sens.
În cazul obiectelor cu destinaţie specială (instrumentar medico-sanitar, zooveterinar, obiecte
utilizate în cercetare, producţia de medicamente, vaccinuri, seruri sau de alimente, etc.)
decontaminarea sau după caz, sterilizarea, sunt operaţiuni care revin cadrelor specializate.

MÂINELE CONTAMINATE - CALE DE TRANSMITERE A AGENŢILOR
PATOGENI

Contaminarea mâinilor cu variaţi agenţi patogeni se produce în permanenţă dar cu intensităţi
variate dependente de ocupaţie, nivelul educaţional populaţional şi condiţiile epidemiologice.
Mâinile pot fi şi ele contaminate direct de la sursele de agenţi patogeni şi, indirect, prin
intermediul celorlalte căi. Nu există agent patogen care, la un moment dat să nu poată contamina
mâna, care astfel intervine atât în modul direct (mâini recent contaminate) sau în cel indirect
când, în condiţiile vieţii neigienice, numeroşi agenţi patogeni se pot afla pe tegumentul mâinilor
(salmonele, shigele, enterovirusuri, virusuri hepatitice, etc).
Evitarea contaminării mâinilor este dificilă, dar aceasta se va impune în cazul unor prestaţii cu
risc, de a se crea „porţi de intrare” tegumentare (înţepare, tăiere, etc.).
Decontaminarea mâinilor se poate realiza eficient prin spălarea cu apă şi săpun (3 reprize
succesive, folosind manevre intense) diferenţiat pentru populaţia generală faţă de necesităţile
unor practici medico-sanitare care impun şi eventuale tratamente cu antiseptice în finalul
procesului de spălare.

15
ROLUL UNOR INSECTE ÎN TRANSMITEREA AGENŢILOR PATOGENI

Insectele, din punct de vedere epidemiologic, se împart în două categorii:
a) Insecte-sursă care găzduind obligatoriu realizează şi transmiterea acelor agenţi
patogeni (ex. ţânţarii: agenţii etiologici ai malariei, unor encefalite, febrei galbene, etc.;
căpuşele: encefalitele, tularemia, febra Q, etc.; păduchele uman de corp: tifosul exantematic,
febra recurentă, etc.).
b) Insecte-vector: sunt cu adevărat căi de transmitere pentru un număr mare de specii
microbiene (salmonele, stafilococi, streptococi, bacilul tuberculozei, brucelozei, enterovirusuri,
virusuri hepatice, etc.), paraziţi şi micete.
În această categorie sunt incluse insectele sinantrope: Musca domestica, Glossinia, cele
trei specii de gândaci de bucătărie, furnicile, ploşniţele şi purecii.
Musca domestica are o mare capacitate de transmitere concomitent a mai multor specii e
agenţi patogeni deoarece este dotată biologic: corpul este acoperit de perişori care măresc
aderenţa şi suprafaţa de contact, sunt foarte mobile, vorace, frecventează locuri insalubre şi cele
de depozitare a alimentelor utile pentru om şi animale; îşi supraîncarcă cavitatea generală pe care
o golesc, prin regurgitare, când găsesc un nou suport alimentar; se înmulţesc intens pe medii
organice, etc.
Igienizarea generală şi dezinsecţia pot reduce rolul în transmitere a muştei domestice ca
şi a celorlalte insecte.

RECEPTIVITATEA,NERECEPTIVITATEA,
REZISTENŢA, IMUNITATEA,
ŞI FONDUL IMUNITAR POPULAŢIONAL

Receptivitatea populaţiei constituie cel de-al treilea factor determinant al procesului
epidemiologic.
Receptivitatea este starea complexă a organismului, dependentă de factori şi mecanisme
genetice şi dobândite în timpul vieţii, care nu asigură protecţie faţă de boli. Activităţile de
medicină preventivă urmăresc să transforme organismele umane receptive în nereceptive
(vaccinări, nutriţie, educaţie, etc.).
Nereceptivitatea este starea organismului, dobândită sau câştigată în timpul vieţii şi care
asigură protecţia, cu grade variate de intensitate, faţă de boli.
Rezistenţa este o stare generală, nespecifică, ca rezultat al funcţiilor şi structurilor organismului
care poate proteja împotriva oricăror factori nesanogeni.
Rezistenţa este dependentă de factori ca:
- integritatea barierelor cutanate;
- hematopoeza;
- inflamaţia;
- fagocitoza;
- sistemele secretorii antimicrobiene ;
- secreţiile de mucine;
- aciditatea gastrică, vaginală;

16
- pH-ul cutanat;
- evacuările : digestive, biliare, urinare, lacrimale;
- fluxul lacrimal;
- imunoglobulinele A secretorii la nivelul mucoasei respiratorii, digestivă;
- interferonii;
- protecţia mecanică (cilii, perii nazali, tusea, voma, strănutul);
- alte secreţii: sudoraţia, secreţii sebacee, descuamarea pielii, mucoaselor.

Imunitatea este componenta specifică a rezistenţei fiind dependentă de prezenţa anticorpilor
sau/şi a unor celule specializate.
Reacţiile umorale şi celulare, ca răspuns la prezenţa unui antigen, au caracter adaptativ, urmărind
realizarea unei hematopoezei imunologice , adică, conferă organismului capacitatea de a
recunoaşte şi neutraliza agenţii organici care ar putea perturba echilibrul dintre elementele
mediului intern şi între acesta şi cel extern.

Imunitatea se împarte în:
a) naturală:
- de specie (organismul uman este protejat de unele boli ale animalelor şi păsărilor)
- pasiv – câştigată, transplacentar de la mamă;
- activ – câştigată, ca urmare a trecerii printr-o boală.
b) artificială
- activ– câştigată (obţinută) prin inocularea de vaccinuri;
- pasiv – câştigată - prin inocularea de seruri sau imunoglobuline.

Fondul imunitar populaţional este reprezentat de proporţia posesorilor de un anumit tip de
anticorpi cu origine naturală (trecerea prin boală) sau artificială (prin vaccinare).
Evaluarea fondului imunitar populaţional este utilă în:
- cunoaşterea istoriei naturale a unei boli;
- cunoaşterea morbidităţii reale pentru o anumită maladie;
- evaluarea extensivităţii reale a unei epidemii;
- evaluarea eficienţei unui program de imunizări;
- evaluarea, comparativă, a calităţii unor preparate vaccinale.

FACTORI FAVORIZANŢI AI EVOLUŢIEI PROCESULUI EPIDEMIOLOGIC

Întrunirea „la momentul critic” a celor trei factori determinanţi ai procesului
epidemiologic (sursă, moduri şi căi, receptivitatea) şi felul lor de comportare ulterioară, depinde
de intervenţia unor factori favorizanţi (secundari).
Factorii favorizanţi ai evoluţiei procesului epidemiologic sunt:
- naturali: cosmici, meteorologici, climatici, geografici;
- economico-sociali: condiţiile de viaţă şi de muncă.
Intervenţia acestor factori favorizanţi este, în general, „asociativă” şi dificil de măsurat
(evaluat) separat, pentru fiecare factor.

17
Este demonstrat că factorii naturali (activitatea solară, variaţiile factorilor meteorologici,
particularităţile de climă, etc.), în asociere cu cei social-economici (locuinţa, alimentaţia,
educaţia, ocupaţia, locul de muncă, factorii de risc, etc.), imprimă proceselor epidemiologice:
sezonalitate, exces de morbiditate şi mortalitate, aspecte particulare de patologie geografică,
meteorologică, climatică, etc.

FORMELE DE MANIFESTARE ALE PROCESULUI EPIDEMIOLOGIC

În raport de condiţiile concrete în care se produce asocierea celor 3 factori determinanţi (surse,
moduri şi căi, populaţie receptivă) şi de felul în care intervin factorii favorizanţi (naturali şi
economico-sociali), procesul epidemiologic se poate manifesta:
- sporadic
- endemic
- epidemic
- pandemic
Aceste forme se pot asocia după modelul: endemo-sporadic, endemo-epidemic, epidemo-
pandemic, etc.
Pentru caracterizarea formelor de manifestare ale procesului epidemiologic se iau în
consideraţie: numărul de cazuri de o anumită maladie şi distribuţia spaţială şi temporală a
acestora.
Manifestarea sporadică presupune un număr redus de cazuri de boală, care prezintă o puternică
dispersare spaţială şi temporală (ex. 10 cazuri de hepatită virală A, dispersată în 3 sate şi 5-8 luni
dintr-un an). Această manifestare evidenţiază o situaţie bună care trebuie menţinută prin acţiuni
de supraveghere epidemiologică prevenţională.
Manifestarea endemică reprezintă o situaţie de „alarmă” („semnal”) pentru un risc de evoluţie
epidemică. Cazurile de boală au tendinţă de creştere şi “concentrare” temporală şi spaţială (ex.
10 cazuri de hepatită virală A înregistrate în 1-2 sate şi în 2-3 luni dintr-un an). O asemenea
manifestare impune măsuri speciale de reducere a riscului extinderii procesului epidemiologic.
Manifestarea epidemică presupune apariţia unui număr variabil de cazuri dar caracteristică este
concentrarea spaţială şi temporală.
Epidemia poate fi extensivă sau circumscrisă spaţial şi temporal; severă (în raport de numărul de
decese); explozivă (apa, lapte – contaminate), etc.
Manifestarea pandemică presupune o „cumulare” de epidemii de o anumită etiologie, care are o
extindere spaţială (arii geografice întinse, continente, etc.) şi temporală (luni, ani) deosebită.
În trecut s-au semnalat, cu frecvenţă variată: variola, holera, pesta, gripa, tifosul exantematic,
febra recurentă iar în prezent evoluează, cu particularităţi specifice ecosistemului uman
contemporan, hepatitele virale şi HIV/SIDA.
Dintre pandemiile „istorice” holera se află la finele celei de a VII-a pandemii iar gripa de tip A se
pare că se apropie de „momentul pandemic”.

18
Alte Manifestări ale Procesului Epidemiologic

Manifestarea Sezonieră:
- creşterea incidenţei bolii în populaţie într-o anumita perioada de timp
comparativ cu restul anului;
- expresia influenţei factorilor de mediu ;
- mai evidentă în cazul bolilor cu incidenţă crescută
Exemple de boli cu manifestare sezoniera : vara – BDA; iarna - gripa, HVA;

Manifestarea Periodică:
- apariţia de “valuri epidemice” la anumite intervale ;
- tendinţa de reducere a acestui caracter prin eficienţa acţiunilor de supraveghere şi
control;
- specifică în cazul bolilor cu evoluţie naturală (neinfluenţate de acţiunile de vaccinare)
sau în contextul unui fenomen social deosebit (aglomerări religioase, etc.)
Exemple de boli cu manifestare periodică : rujeola (5 ani), gripa (3-5 ani),
infecţii streptococice (5-9 ani), meningococice (9-15 ani)

19