BIBLIOTECA ŞCOLARULUI

I
CASTELUL MIZERIEI

Pe povârnişul uneia dintre colinele dezgolite care se înalţă ca
nişte cocoaşe peste lande, între Dax şi Mont-de-Marsan, în vre­
mea domniei lui Ludovic al XlII-lea se afla locuinţa unui nobil de
ţară, de un gen atât de obişnuit în Gasconia şi căruia sătenii îi
dau numele pompos de castel.
Două turnuri rotunde, cu acoperişuri ţuguiate ca nişte stingătoare
de lumânări, se ridicau de o parte şi de alta a unei clădiri, în a
cărei faţadă două scobituri săpate adânc trădau existenţa
străveche a unei podişti de castel medieval, devenită acum inu­
tilă prin acoperirea cu pământ a şanţului, altădată plin cu apă; şi
aceste turnuri dădeau clădirii un aspect destul de feudal, cu po­
sturile lor de pază zidite în piatră la colţurile bastioanelor şi cu
giruetele în chip de coadă de rândunică, ce se înălţau peste
acoperişuri. Iedera, care se întinsese învăluind pe jumătate unul
din turnuri, contrasta plăcut prin verdele său închis cu fondul
cenuşiu al pietrei, deja foarte veche la acea epocă.
Călătorul ce ar fi zărit din depărtare castelul, proiectându-şi
acoperişurile ascuţite pe cer, deasupra grozamelor şi bălăriilor,
l-ar fi socotit drept o locuinţă cuviincioasă pentru un boiernaş
de provincie; dar, apropiindu-se, s-ar fi văzut nevoit să-şi schimbe
părerea. "Drumul care ducea de la şosea la locuinţă se îngustase
de tot, într-atât îl năpădiseră muşchiul şi tot felul de buruieni, şi
fusese redus la o cărăruie albă, asemănătoare unui şiret spălăcit
de pe o manta jerpelită. Două urme adânci de roţi, pline cu apă
de ploaie şi în care îşi făcuseră sălaşul o sumedenie de broaşte,

10________________________________________________ Theophile Gautier
stăteau mărturie că odinioară trecuseră pe acolo trăsuri; însă
siguranţa şi calmul broscărimii lăsau să se întrevadă o îndelun­
gată posesiune a locurilor şi certitudinea că ea nu va fi niciodată
tulburată. Pe fâşia croită printre buruieni şi desfundată de ploaia
căzută de curând, nu se vedea nici o urmă de paşi omeneşti, iar
rămurelele mărăcinişurilor, pline de picături strălucitoare, păreau
că nu au mai fost date în lături de tare multă vreme.
Pete mari, galbene şi urâte, brăzdau ţiglele înnegrite şi fără
de rânduială de pe acoperişuri, iar căpriorii putreziţi pe alocuri
se rupseseră; rugina împiedica să se mai învârtească giruetele,
care arătau alandala direcţia vântului; lucarnele erau astupate cu
obloane din lemne strâmbe şi crăpate. Grămezi de pietriş umpleau
sarbacanele din zidurile turnurilor, pe unde se trăgea altădată cu
puşcoacele; din cele douăsprezece ferestre ale faţadei, opt erau
acoperite cu scânduri; celelalte aveau nişte geamuri plesnite ce
tremurau în reţeaua lor de plumb la orice adiere a vântului.
Printre ferestre, tencuiala desprinsă ca nişte solzi, asemenea scua-
melor de pe o piele bolnavă, lăsa dezgolite cărămizi dizlocate şi
bucăţele de piatră crăpată sub influenţa vătămătoare a lunii;
poarta era încadrată într-un pervaz de piatră, ale cărui zgârieturi
şi rosături regulate trădau o veche ornamentaţie, tocită de scurge­
rea vremii şi de lipsa de îngrijire; deasupra acestui fronton se
găsea un blazon şters, pe care nici cel mai dibaci specialist în
heraldică n-ar fi fost capabil să-l mai descifreze şi ale cărui orna­
mente, cu numeroase lipsuri, imaginau zvârcoliri fantastice. Ca­
naturile porţii mai păstrau însă, în partea de sus, câteva urme de
pictură, de culoarea sângelui de bou, încât ţi se părea că roşesc
din cauza stării lor de decădere; numeroase cuie erau bătute în
scândurile pline de crăpături şi alcătuiau simetrii întrerupte ici şi
colo. Numai un singur canat se deschidea, ceea ce era îndeajuns
pentru circulaţia oaspeţilor castelului, vădit puţin numeroşi, iar
de tocul uşii stătea rezemată o roată sfărâmată, mai degrabă o
grămadă de lemne, ultima rămăşiţă a unei trăsuri decedată în

Cfll>itanul Fracasse. Volumul I________________________________________ 11
timpul regelui precedent. Cuiburi de rândunele astupau vârfurile
hornurilor şi acopereau colţurile ferestrelor, şi, fără un firicel de
fum ce ieşea dintr-un coş zidit din cărămizi, firicel ce se răsucea
ca un burghiu, întocmai ca în desenele pe care le mâzgălesc şco­
larii pe marginea cărţilor şi abecedarelor lor când vor să înfăţişeze
o casă, ai fi putut crede că nimeni nu locuia acolo; de post afurisit
trebuie să fi fost bucatele ce se găteau la această vatră, fiindcă
până şi luleaua unui ostaş bătrîn ar fi stârnit nişte nori de fum
mai groşi. Acesta era de altminteri singurul semn de viaţă pe
care îl mai dădea casa, asemenea muribunzilor a căror viaţă nu
se mai trădează decât prin aburul răsuflării.
împingând canatul ce se putea mişca, dar care nu se lăsa ur­
nit fără să protesteze, învârtindu-se cu o vădită proastă dispoziţie
în ţâţânile ruginite şi gălăgioase, te găseai sub un fel de boltă
ogivală, mai veche decât restul locuinţei şi despărţită de patru
contraforturi din granit albastru. La punctul de intersecţie al aces­
tora se ivea o lespede ieşită în afară, unde puteau fi revăzute,
ceva mai puţin degradate, armoariile sculptate afară, pe poartă:
trei berze de aur pe un câmp azuriu, sau ceva asemănător, de­
oarece umbra bolţii nu îngăduia să le desluşeşti bine. în zid erau
fixate lăcaşuri pentru stingătoare din tablă, înnegrite de torţe, şi
mai erau prinse inele de fier de unde, odinioară, erau legaţi caii
oaspeţilor, eveniment foarte rar întâlnit astăzi, judecând după
praful care se aşternuse peste ele.
Din acest portic, sub care se deschideau două uşi, una ce du­
cea la apartamentele de la parter, iar cealaltă ce da într-o sală
care odinioară putuse să slujească pentru corpul de gardă, se
ajungea într-o curte tristă, goală şi rece, înconjurată de ziduri
înalte,^ vărgate cu lungi dâre negre, urmare a ploilor de peste
ierni. în ungherele curţii, printre molozurile căzute din cornişele
ştirbite, năpădiseră urzicile, ovăzul sălbatic şi cucuta, iar iarba
verde se răsfăţa printre dalele de piatră.
în fund, o scară, mărginită de parmalâcuri din piatră, împo­

12 ___________________________________________ Theophile Gautier
dobite cu sfere, terminate cu vârfuri ascuţite, ducea la o grădină
aflată mai jos de nivelul curţii. Treptele rupte şi desprinse se
mişcau sub paşii trecătorului, nemaifiind legate între ele decât
de straturile de muşchi şi de sumedenia de plante care cresc pe
lângă ziduri; pe fundalul terasei crescuseră barba-ţapului, ridichi
sălbatice, anghinare şi câte altele.
în ceea ce priveşte grădina, ea se reîntorcea încetul cu încetul
la starea de hăţiş sau de pădure virgină. Cu excepţia unui loc
pătrat, bălţat de nişte verze cu foi străbătute de sumedenie de
vinişoare, de culoarea coclelii, şi de constelaţii de floarea-soare-
lui cu miez negru, a căror prezenţă dovedea existenţa unui fel
de cultură a pământului, natura îşi relua drepturile sale asupra
acestui loc părăsit şi ştergea urmele muncii omeneşti, pe care
căuta să o înlăture.
Arborii netăiaţi îşi înălţau ramurile crescute liber în toate
direcţiile. Tufele de merişor, menite să indice lizierele şi aleile,
deveniseră adevăraţi arbuşti, intr-atât, de ani şi ani de zile, nu
mai avuseseră de-a face cu foarfecă grădinarului. Seminţe pur­
tate de vânt încolţiseră la întâmplare şi creşteau cu vigoarea
rapidă caracteristică buruienilor, în locurile pe care altădată le
ocupaseră florile delicate şi plantele rare. Mărăcinii cu spini
ascuţiţi se încrucişau de la o margine la alta a potecilor şi se
agăţau de tine dacă voiai să treci, parcă pentru a te împiedica să
păşeşti mai departe şi pentru a-ţi ascunde taina aceasta plină de
tristeţe şi de dezolare. Singurătăţii nu-i place să fie surprinsă şi
goliciunea ei şi de aceea seamănă în jur tot felul de piedici.
Dacă totuşi, fără să te temi de zgârieturile mărăcinişurilor şi
de palmele ramurilor, ai fi stăruit să urmezi până la capăt antica
alee ce ajunsese mai stufoasă şi mai greu de străbătut decât cea
mai neumblată potecă dintr-un codru, ai fi ajuns la un fel de nişă
construită din scoici, închipuind o peşteră rustică. Alături de plan­
tele semănate odinioară printre bucăţile de stîncă, stânjenei, gla-
diole, iederă neagră, crescuseră şi altele — iarbă roşie, limba-

Câpitanul Fracasse.
cerbului, viţă sălbatică — ce atârnau ca nişte bărbi şi ascundeau
pe jumătate o statuie din marmură, care înfăţişa o divinitate
mitologică, Flora sau Pomona, ce fusese de bună seamă foarte
delicată la vremea sa şi făcuse cinste făuritorului ei, dar care,
acum, cu nasul spart, era câmă ca Moartea. Sărmana zeiţă purta
în coşuleţul ei, în loc de flori, ciuperci mucegăite şi, după
înfăţişare, veninoase; ea însăşi părea să fi fost otrăvită, deoarece
pete de muşchi întunecate îi zebrau corpul atât de alb odinioară.
La picioarele sale, într-o scoică mare de piatră, sub un strat verde
de lintiţă, zăcea o mocirlă de apă stătută, neagră, rămăşiţă a
ploilor, deoarece din botul leului, care la nevoie mai putea fi
deosebit, nu se mai revărsa apa, intrucât ţevile astupate sau dis­
truse îi opreau calea.
Acest cabinet grotesc, cum i se spunea pe atunci aşa ruinat
cum era, stătea drept mărturie a unei oarecare îndestulări apuse
şi a gustului pentru arte ale vechilor proprietari ai castelului.
Curăţită bine de murdărie şi frumos restaurată, statuia ar fi
trădat stilul florentin al Renaşterii, în maniera sculptorilor italieni
veniţi în Franţa odată cu maestrul Roux sau cu Primatice1, epoca
probabilă de splendoare a familiei astăzi decăzută.
Grota se sprijinea pe un zid de culoare verzuie, acoperit cu
silitră; pe el se mai încrucişau încă resturi de reţele din lemn,
destinate fără îndioală să acopere laturile zidului, când fusese
construit, cu o perdea de plante agăţătoare, cu frunze bogate.
Zidul, care de-abia se zărea prin frunzişul stufos şi dezordonat al
arborilor crescuţi în chip nemăsurat, mărginea grădina pe această
latură. Dincolo se întindeau landele, cu orizontul lor trist şi
coborât, pătat doar de bălării.
Reîntorcându-te spre castel, se putea observa faţada opusă,
mai devastată şi mai degradată decât aceea pe care am descris-o;
ultimii stăpâni, încercând să salveze cel puţin aparenţele, îşi con­
centraseră slabele lor resurse asupra faţadei principale.

1Francesco Primatice (1504—1570), pictor şi arhitect italian.

14 Theophile Gautier
în grajd, unde douăzeci de cai ar fi putut sta tihniţi, un căluţ
slăbănog de i se vedeau toate oasele căuta să apuce cu vârful
dinţilor galbeni şi dezlipiţi de gingii câteva fire de paie, dintr-o
iesle goală, şi din vreme în vreme îşi întoarcea către poartă nişte
ochi vârâţi în fundul unor orbite unde şobolanii din Montfaucon1
n-ar fi găsit nici cea mai uşoară urmă de grăsime. în pragul cuştilor
pentru câinii de vânătoare, un singur câine, ce înota în pielea
devenită prea largă, în care muşchii slăbiţi se conturau în linii
fleşcăite, moţăia cu botul sprijinit pe perna aşa de puţin moale şi
plină a labelor; părea atât de obişnuit cu singurătatea locului,
încât renunţase la orice veghe şi nu mai tresărea deloc, aşa cum
fac toţi câinii, chiar aţipiţi fiind, când aud cel mai mic zgomot.
Dacă voiai să pătrunzi în casă, te întâmpina o scară enormă,
cu o rampă alcătuită din mici baluştri de lemn. Scara nu avea
decât două paliere, corespunzând celor două etaje ale clădirii.
Până la primul etaj scara era din piatră, iar de aici încolo din
cărămizi şi din lemn. Pe pereţi, zugrăveli în culori cenuşii, devo­
rate de umezeală, păreau că ar fi vrut să simuleze relieful unei
arhitecturi bogat ornate, cu efectele clarobscurului şi ale per­
spectivei. Puteai să mai ghiceşti aici o serie de Herculi terminaţi
în chip de suporturi, care susţineau o cornişă cu mici console, de
unde pornea, rotunjindu-se, un umbrar împodobit cu frunze de
viţă de vie şi ciorchini de struguri, iar pe bolta umbrarului se
putea zări un cer cu culori şterse şi geografiat cu insule necunos­
cute, datorită infiltrării apelor de ploaie. între Herculi, în nişe
pictate, se împăunau busturi de împăraţi romani şi alte personalităţi
ilustre ale istoriei; dar toate acestea atât de vag, atât de vestejit,
de distrus, de apus, încât era mai degrabă spectrul unei picturi
decât o pictură reală şi despre care ar fi fost poate mai potrivit
să se fi folosit umbre de cuvinte, vorbele obişnuite fiind prea
pline de substanţă pentru a descrie aşa ceva. Ecourile iscate în

1Montfaucon, la nord-est de Paris. Aici erau instalate spânzurătorile Parisului.

Căpitanul Fracasse. Volumul I 15
această cuşcă goală păreau să fie foarte mirate că repetă zgomo­
tul unor paşi.
O uşă cu căptuşeala verde, ce se îngălbenise de-a binelea, şi
prinsă doar cu câteva cuie ce îşi pierduseră poleiala, dădea într-o
încăpere care ar fi putut să servească drept sufragerie în timpu­
rile fabuloase în care se mânca în această locuinţă pustie. O bârnă
groasă împărţea tavanul în două compartimente tărcate de grinzi
aparente. Spaţiile dintre ele fuseseră acoperite altădată de un
strat de culoare albastră, şters de colb şi de pânzele de păianjen
pe care nici un fel de mătură nu le mai deranjase la această
înălţime. Deasupra căminului de formă antică, un cap de cerb de
şapte ani, împăiat, îşi deschidea ramurile bogate, şi, de-a lungul
pereţilor, se sclifoseau, pe pânzele întunecate, portrete afumate
ce reprezentau căpitani cuirasaţi, cu casca alături de ei sau ţinută
de vreun paj, pironindu-şi asupra ta ochii de un negru adânc,
singurii vii în moartele lor figuri; seniori în sutane de catifea, cu
capul prins în largile gulere rotunde şi înţepenite de scrobeală,
ca nişte capete de Ioan Botezătorul zăcând pe tipsii de argint;
bătrâne nobile îmbrăcate după moda veche, înfricoşător de li­
vide, din pricina descompunerii culorilor căpătaseră aspectul de
strigoaice, de monştri şi de vampiri. Toate aceste picturi, ale
unor zugravi de provincie, căpătau, prin însuşi modul simplist în
care fuseseră lucrate, un aspect eteroclit şi îngrozitor. Câteva
erau fără cadre, altele aveau auriul ramelor pătat şi înroşit. Toate
purtau într-un colţ blazonul familiei şi vârsta personajului re­
prezentat; dar, fie că numărul anilor personajelor era mai mare
sau mai mic, nu exista o diferenţă apreciabilă între aceste capete
cu lumini şi nuanţe galbene, cu umbre carbonizate, afumate de-a
lungul anilor şi pudrate cu colb; două sau trei din aceste pânze
jilave şi acoperite de mucegai aveau tonuri şi nuanţe de cadavru
în descompunere şi dovedeau, din partea ultimului descendent
al acestor oameni de neam şi cu tradiţii militare, o totală indife­
renţă cu privire la efigiile nobililor săi strămoşi. De bună seamă

16________________________________________________ Theophile Gautier
că seara această galerie mută şi nemişcată se transforma, la
răsfrângerile pâlpâinde ale lumânărilor, într-un şir de fantome
înspăimântătoare şi totodată ridicole. Nu-i nimic mai trist decât
aceste portrete uitate în asemenea încăperi pustii; sunt ele însele
reproduceri pe jumătate şterse ale unor forme descompuse de
multă vreme şi reduse la nefiinţă sub pământ.
Aşa cum erau, aceste fantome pictate însemnau musafiri foarte
potriviţi cu singurătatea jalnică a locuinţei. Nişte locuitori reali
ar fi părut prea vii pentru această casă moartă.
în mijlocul sălii se afla o masă din lemn de păr, înnegrită, cu
picioarele răsucite în formă de spirale asemenea coloanelor solo-
monice, împunse de cari cu mii de găurele, fără să-i fi tulburat
cineva în munca lor. Un strat fin, cenuşiu, peste care degetul ar fi
putut trasa felurite semne, acoperea suprafaţa mesei şi arăta că
aici nu se aştemea prea des faţa de masă.
Două policioare sau console pentru veselă, făcute din acelaşi
lemn şi împodobite cu câteva sculpturi, cumpărate probabil în
acelaşi timp cu masa, într-o epocă mai fericită, erau aşezate si­
metric, în două colţuri ale sălii; faianţe sparte, pahare şi sticlărie
desperecheată şi două sau trei figurine rustice de Bemard Palissy1,
reprezentând ţipari şi alţi peşti, crabi şi scoici, smălţuite pe un
fond de culoare verde, umpleau într-un chip tare sărăcăcios goli-
cuinea duşumelelor.
Din cinci sau şase scaune acoperite cu cafitea, care ar fi putut
odinioară să fie de un carmin aprins, dar pe care anii şi întrebuinţarea
îi aduseseră la o nuanţă de roşcat spălăcit, curgeau toţi câlţii
prin găurile stofei şi, lipsindu-le câte un picior, şchiopătau ca
nişte versuri iambice cazone sau ca nişte ostaşi schilodiţi ce se
întorc acasă după o bătălie crâncenă. N-ar fi fost deloc prudent
pentru cineva să se aşeze pe vreun scaun, afară, bineînţeles, dacă
n-ar fi fost spirit şi, fără îndoială, aceste jilţuri nu slujeau decât

1Bemard Palissy, artist în ceramică, scriitor şi savant francez (1510—1589).

Căpitanul Fracasse. Volumul I________________________________________17
atunci când soborul strămoşilor coborâţi din. ramele lor venea să
ia loc la masa ce nu mai era folosită şi când, înaintea unei cine
imaginare, discutau între ei, în timpul lungilor nopţi de iarnă
atât de prielnice agapelor strigoilor, despre decadenţa familiei.
Din această sală pătrundeai într-o altă sală, ceva mai puţin
spaţioasă. O tapiţerie de Flandra denumită „verdură"1 îi împo­
dobea pereţii. Dar acest cuvânt — tapiţerie — să nu trezească în
imaginea dumneavoastră nici o idee de lux inoportun. Aceasta
era uzată, grozav de subţiată, iar culorile şterse de tot; rupturile
formau sute de găuri şi tapiţeria nu se mai ţinea decât prin câteva
fire şi prin forţa obişnuinţei. Arborii decoloraţi erau galbeni de
o parte şi albaştri de cealaltă parte. Cocostârcul, ce se ţinea într-un
picior în mijlocul trestiilor, suferise grozav de mult de pe urma
moliilor. Ferma flamandă, cu fântâna împodobită cu fire de ha­
mei, nu se mai distingea aproape deloc şi, din figura gălbejită a
vânătorului ce urmăreşte un boboc de raţă sălbatică, numai gura
roşie şi ochii negri, pentru care se folosiseră, după cât se părea o
vopsea mai bună decât celelalte nuanţe, îşi păstraseră coloritul
primitiv, făcând să semene cu un cadavru de o paloare de ceară,
căruia i s-a dat cu roşu pe buze şi i s-au înnegrit sprâncenele.
Aerul se juca printre pereţi şi ţesătura slăbită, căreia îi imprima
ondulări suspecte. Hamlet, prinţ al Danemarcei, dacă ar fi stat
de vorbă în această încăpere, şi-ar fi tras spada şi l-ar fi ţintuit pe
Polonius aflat înapoia tapiţeriei, strigând „Un şobolan!". Mii de
zgomote uşoare, de şoapte imperceptibile ale singurătăţii, care
fac să simţi şi mai mult tăcerea, ar fi neliniştit urechea şi spiritul
vizitatorului destul de îndrăzneţ pentru a pătrunde până aici.
Şoarecii ronţăiau, leşinaţi de foame, câfeva capete de lână ce
ieşeau din urzeală. Carii rodeau lemnul bârnelor cu un zgomot
înăbuşit de pilă, iar orologiul morţii bătea ora pe lambriurile de
lemn ale pereţilor.

1Tapiţerie cu peisaje verzi.

18________________________________________________ Theophile Gautier
Din timp în timp trosnea pe neaşteptate câte o tăblie de la
vreo mobilă, ca şi cum singurătatea pătrunsă de plictiseală îşi
întindea încheieturile, ceea ce fără să vrei îţi provoca o tresărire
nervoasă. Un pat cu boldachin şi cu coloane în formă de fus,
acoperit cu perdele din imitaţie de brocart, tăiate şi deşirate mai
la toate cutele, ale căror felurite desene înflorate, verzi şi albe,
se confundau într-o aceeaşi nuanţă galbenă, ocupa un colţ al
încăperii, şi n-ai fi îndrăznit nicidecum să dai la o parte poalele
pologului de groaza să nu găseşti în obscuritate, ghemuită, cine
ştie ce stafie, sau vreo formă ţeapănă, scoţând la iveală, sub
albeaţa cearşafului, un nas ascuţit, niscaiva pomeţi osoşi, mâini
împreunate şi picioare alungite ca ale statuilor culcate deasupra
mormintelor; cât de repede lucrurile destinate omului şi dintre
care el este absent capătă o aparenţă supranaturală! Ai fi putut
să-ţi închipui de asemenea că vreo tânără prinţesă fermecată se
odihnea acolo într-un somn de veacuri, ca Frumoasa din pădurea
adormită, însă cutele aveau o rigiditate prea sinistră şi prea mis­
terioasă pentru aşa ceva şi se împotriveau oricărei idei plăcute şi
senine.
O masă din lemn negru, acoperită cu incrustaţii de aramă ce
se desprindeau mai peste tot, o oglindă tulbure şi întunecată, al
cărei amalgam fugise aproape cu totul, dezgustat că nu mai re­
flecta chipuri omeneşti, un fotoliu a cărui tapiţerie era lucrată
cu acul, rod al răbdării şi al răgazului, operă terminată de cine
ştie ce străbunică, dar care astăzi nu mai îngăduia să se deose­
bească decât câteva fire de argint printre bucăţile de mătase şi
lânurile decolorate, completau mobilierul acestei camere, în ca­
zul cel mai rău locuibilă de un om care nu s-ar fi temut nici de
spirite şi nici de strigoi.
Aceste două camere răspundeau în dreptul celor două ferestre
necondamnate ale faţadei. O lumină palidă şi verzuie pătrundea
prin geamurile fără pic de lustru, care nu mai fuseseră spălate
de un secol şi care păreau cositorite pe dinafară. Perdele mari,

Căpitanul Fracasse. Volumul I 19
mototolite şi găurite, care s-ar fi sfâşiat dacă ai fi vrut să le faci
să alunece pe vergelele roase de rugină, făceau încă şi mai slabă
lumina crepusculară şi sporeau melancolia locului.
Deschizând uşa care se găsea în fundul acestei ultime camere,
cădeai în tenebre adânci, dădeai de vid, de obscur şi de necuno­
scut. încetul cu încetul, totuşi, ochii se obişnuiau cu această ob­
scuritate străbătută de câteva raze livide ce se strecurau prin
crăpăturile dintre scândurile care astupau ferestrele şi descope­
reau, confuz, un şir lung de camere dărăpănate, cu pardoseala
desprinsă, presărată de geamuri sparte, cu pereţi goi sau pe
jumătate acoperiţi de câteva zdrenţe de tapiţerie destrămată, cu
tavanele surpate de se vedeau grinzile şi lăsau să treacă apa
ploilor, admirabil aranjate pentru sanhedrinele1 de şobolani şi
statele generale2 ale liliecilor. în câteva locuri n-ai fi fost în sigu­
ranţă de voiai să înaintezi, deoarece podeaua se unduia şi se
încovoia sub greutatea paşilor, însă nitneni nu se aventura vreo­
dată în această Tebaidă de umbră, de colb şi de pânze de păianjen,
încă din prag, un miros greu, de stătut, o duhoare de mucegai şi
de loc părăsit, frigul umed şi negru caracteristic locurilor sum­
bre, îţi izbeau violent nările, ca şi când ai fi ridicat piatra grea a
unui cavou şi ai fi pătruns în bezna lui glacială. într-adevăr, ca­
davrul trecutului se prefăcea încetul cu încetul în pulbere în aceste
săli unde nimic din ceea ce însemna prezent nu punea piciorul,
iar anii adormiţi se legănau ca nişte hamacuri în pânzele cenuşii
de prin unghere. Deasupra, prin poduri, îşi aveau sălaşul, peste
zi, bufniţele, cucuvelele şi stăncuţele cu urechile de pene, cu
capetele de pisică şi pupilele rotunde şi fosforescente. Acoperişul,
surpat în douăzeci de locuri, le îngăduia acestor păsări „nos-
time“ să intre şi să iasă în voie; erau în largul lor, ca în ruinele
din Montlhery sau în dărâmăturile castelului Gaillard. în fiecare

1Consilii, adunări.
i (1302—1789).

anume la bucătărie. de aceea să-l con­ ducem în singura cameră niţel mai vie din castelul pustiu. nişte ştiuleţi de porumb şi câteva mici unelte de grădinărie. Intr-una din încăperi se afla o saltea umplută cu frunze uscate de porumb şi o pătură de lână cenuşie. Un bătrîn motan negru. în încăperile de la parter se găseau doar câteva maldăre de paie. arătau că bucata cultivată din grădină fusese pusă la contribuţie pentru acest terci mai mult decât spartan. pe tăblia vetrei şi. Un foc sărăcăcios se prelingea. care părea să fie patul unicului argat al conacului. încât. Lumina zilei. cu limbile sale galbene. făcând să pară şi mai palid focul. se risipea domol peste cenuşă. câteva foi de varză. . acoperind oala cu un capac. ce dădeau în fiert cu spumă multă. al cărei coş înălţa către cer acel uşor norişor albu­ riu pomenit cu prilejul descrierii exterioare a castelului.20 Thdophile Gautier seară. năpârlit şi jupuit ca un manşon 1Un fel de cuier de fier plasat deasupravertei. De bună seamă că cititorul trebuie să fie plictisit de această plimbare prin singurătate. atingea fundul unui ceaun de fontă atârnat de unul din cârligele cremalierei1 şi slaba sa pâlpâire proiecta. în umbră. din vreme în vreme. pe marginile ce­ lor două sau trei cratiţe atârnate de perete. fără de nici un cot. în această vatră rece. desigur că în caz de furtună ar fi plouat în ea şi ar mai fi subţiat fiertura. De nu s-ar fi luat măsuri de preve­ dere. apa începuse într-un sfârşit să bombăne şi ceaunul horcăia în liniştea din jur ca un astmatic. care îşi făcea loc prin hogeagul larg ce se urca până la acoperiş. stolul prăfuit îşi lua zborul ţipând îndelung şi scoţind va­ iete jalnice — ce ar fi băgat în sperieţi pe superstiţioşi — spre a pomi departe să-şi caute bruma de hrană pe care nu şi-o putea găsi în acest turn al foametei. pentru atârnat vase de bucătărie. în nuanţe albăstrii. încălzită încetul cu încetul. mizerie şi părăsire. fluturări roşietice. slab. însăşi flacăra părea îngheţată.

şi fără îndoială că tot el aşezase pe masa de stejar o farfurie împodobită cu flori verzi şi roşii. către oala de pe foc. stătea aşezat pe labele dinapoi. printre alte curiozităţi. în trăsături albastre. îi aştepta sosi­ rea spre a-1 servi la masă cu şervetul ţinut frumos pe labă. străbătuţi de pupilele în formă de I. jumătate servitor. ca o santinelă pe care au uitat s-o schimbe. persoana era precedată de un zgomot de tuse seacă. şi-i îndrepta neîncetat. lustruită desigur cu ghearele sale — într-atât era de zgâriată — . Acest motan. cu ochii atât de pătruns de mister. că ţi-era teamă să nu i se pârlească mustăţile. iar coada de la şira spinării. apăsaţi şi greoi. Volumul I_______________________________________ _21 care nu mai e bun de nimic. ca de om în vârstă.Căpitanul Fracasse. genius Iod. cărora vrăjitoarele. iar motanul negru. La apariţia noului venit. cu părul căzut de i se vedea ici-colo pielea albăstrie. In sfârşit. ce trebuie să meargă la adunările nocturne. atât de aproape de foc. credincios căminului pe care îl adoptase. Oala fierbea intruna. motanul negru. apoi scârţâi ivărul de la uşă şi un uncheş. păşi în bucătărie. le dau în grijă să ia spuma din oalele unde îşi fierb filtrele. Ure­ chile îi fuseseră retezate la nivelul capului. ceea ce îi dădea înfăţişarea himerelor japoneze expuse în cabinetele colecţionarilor. Cine urma oare să se aşeze la această modestă masă pusă aici. iar motanul rămânea nemişcat la postul său. se auziră nişte paşi. . jumătate ţăran. sau a ani­ malelor fantastice. părea că îşi pregăteşte fiertura pentru el însuşi. cu un aer de supraveghere interesată. în conacul nelocuit? Poate spiritul familial al casei. şi o oală mare de gresie pe care erau zugrăvite în mod cam grosolan. îşi părăsi culcuşul de pe cenuşa vetrei şi 1Nume dat în vechea Germanie spiritului care patrona familia. singur cuc în întreaga bucătărie. duhul Kobold1. o cupă din cositor. care părea să fie un vechi prieten de-al său. iar ochii lui verzi. armoariile portalului de pe cheia de boltă şi de pe portrete.

motanul începu să meargă înaintea bătrânului. ochii mai puţin pătrunzători. şi se aşeza pe un scăunel fără spetează. ştiu că mă iubeşti şi suntem destul de singuri aici. se înălţă vie şi luminoasă în mijlocul unei ploi vesele de scântei. ca pen­ tru a-i arăta direcţia oalei de pe foc. scoţând un val de fum. Un sărman greier ofticos. tare bucuros de atâta căldură şi lumină. luă un pumn de vreascuri şi le aruncă peste focul pe jumătate stins. cum rar ai mai fi putut întâlni. auzul îi era mai puţin ascuţit. aplecându-se pentru a-şi trece de două-trei ori mâna bătătorită peste spinarea pleşuvă a motanului. aşa se numea bătrânul servitor. deoarece Belzebut începea să îmbătrânească. ca să nu ne bucure mângâierile unei fiinţe lipsite de minte. decupat în formă de dinţi de lup. în timp ce emitea din gâtlej acel tors răguşit care reprezintă cel mai înalt semn de satisfacţie la rasa felinelor. Aceste schimburi de politeţe odată terminate. spre a nu rămâne dator în materie de poliţele faţă de un motan. bine. Pierre se opri apoi sub acoperişul vetrei. Belzebut. ramurile începură să j trosnească şi să se răsucească. din această pricină nu mai părăsea din ochi oala de pe vatră. . şi îndată flacăra. încercă chiar să bată măsura cu tobiţa sa. iar resurse­ le pe care i le oferea odinioară prinsul păsărelelor sau vânătoarea de şoareci scădeau în mod sensibil. scoţându-şi şi vârându-şi din nou ghearele în tecile la­ bei. Pierre. din al cărei conţinut spera să-şi aibă partea. dar care totuşi pare să te înţeleagă. împodobit cu nişte franjuri vechi de mătase verde. arcuindu-şi spinarea. călăuzindu-1 spre vatră. bietul meu stăpîn şi cu mine. pe care o privea cu o poftă de fiinţă leşinată de foame. cu Belzebut alături. — Bine. Ai fi spus că salamandrele erau în toiul petrecerii şi dansau sarabande printre flăcări. dar nu izbuti şi reuşi să scoată doar nişte sunete răguşite. spuse bătrânul.22 Theophile Gautier porni să se frece amical de picioarele bătrânului. cu un aer înduioşător. ceea ce îl făcea să-şi lingă botul cu anticipaţie. îngălbenit de fum. laba mai puţin sprintenă şi îndemânatecă decât altădată.

(Mpllanul Fracasse. Volumul I_______________________________________ 23
Răsfrângerile focului îi luminau faţa, pe care anii, soarele,
viaţa în aer liber şi intemperiile de peste ani o afumaseră şi us­
caseră, ca să spunem astfel, şi îi dăduseră o culoare mai închisă
chiar decât aceea a unui indian din Insulele Caraibe; câteva şuviţe
de păr alb, ce îi scăpau de sub bereta albastră, i se lipeau de
tâmple şi făceau să iasă şi mai mult în evidenţă nuanţele arămii
ale feţei; sprâncenele negre contrastau puternic cu părul alb ca
zăpada. Ca toţi oamenii din neamul bascilor, avea figura prelungă
şi nasul ca un cioc de pasăre de pradă. Zbârcituri mari, perpen­
diculare şi asemănătoare cu nişte tăieturi de sabie îi brăzdau
obrajii de sus în jos.
Un fel de livrea cu galoane, cărora li se dusese urma de vopsea,
de o culoare pe care şi un pictor de profesie cu greu ar fi definit-o,
îi acoperea pe jumătate pieptarul din piele de căprioară, devenită
lucie şi înnegrită pe alocuri din pricina rosăturilor platoşei,
formând pe fondul galben al pielii umbre amintind apele verzi
ce apar pe pântecul potâmichilor fezandate: fiindcă Pierre fusese
ostaş, iar câteva rămăşiţe din uniforma sa militară mai erau folosite
şi în îmbrăcămintea civilă. Purta nişte pantaloni nu tocmai largi,
cărora li se vedea urzeala şi băteala unei stofe tot aşa de rară ca
o canava de broderie; şi ar fi fost cu neputinţă de ştiut dacă
fuseseră croiţi din postav, din stofă de lână încreţită sau din serj.
Orice urmă de păr dispăruse de tare multă vreme de pe nădragii
săi pleşuvi; nicicând vreo bărbie de eunuc nu a fost mai spână.
Cârpeli destul de vizibile şi făcute de o mână mai obişnuită să
ţină spada decât acul întăreau locurile slabe şi aduceau mărturie
despre grija pe care o avea posesorul acestui veşmânt de a-i prelungi
longevitatea până la ultimele limite. Asemenea lui Nestor1, pan­
talonii aceştia seculari trăiseră cât vieţuiseră trei oameni. Seri­
oase probabilităţi ne îndeamnă să credem că nădragii fuseseră
roşii, dar punctul acesta important nu este absolut dovedit.

1Nestor, personaj mitologic, aluat parte la războiul troian, simbol al înţelepciunii.

24___________ _____________________________________ Theophile Gautier
Nişte tălpice din fire de cânepă prinse cu şireturi albastre de
un fel de ciorapi de lână fără talpă îi slujeau lui moş Pierre de
încălţăminte şi aminteau alpargatele spaniole. Aceşti coturni
grosolani fuseseră aleşi fără îndoială ca fiind mai economici decât
pantofii cu ciucuri sau decât cizmele cu carâmbi: intrucât o
neînduplecată, rece şi lucie sărăcie se desprindea de la cele mai
mici detalii ale îmbrăcămintei unchiaşului şi până la atitudinea
sa, ce trăda o resemnare posacă.
Stătea rezemat cu spatele de peretele interior al căminului şi
îşi ţinea încrucişate, deasupra genunchilor, mâinile mari, înroşite,
cu nuanţe violacee, ca frunzele viţei de vie la sfârşit de toamnă,
alcătuind un fel de pereche nemişcată a motanului.
Belzebut, în faţa sa, în cenuşă, aşezat pe labele dinapoi, lihnit
de foame şi cu un aer ce-ţi stârnea mila, urmărea cu o adîncă
atenţie clocotul astmatic din ceaun.
„Tânărul nostru stăpîn zăboveşte tare mult astăzi, murmură
Pierre, văzând prin geamurile afumate şi galbene ale singurei
ferestre care lumina bucătăria, cum se micşora şi dispărea ulti­
ma dâră luminoasă a soarelui ce apunea la fruntariile unui cer
brăzdat de nori grei şi aducători de ploaie. Ce plăcere o fi putând
găsi el oare să se plimbe aşa singur prin lande? Nu-i mai puţin
adevărat că este atât de trist castelul ăsta, încât nu e cu putinţă
să te plictiseşti mai mult în altă parte.“
Deodată răsună voios un lătrat răguşit; calul din grajd izbi
din picior, făcând să zornăie de marginea ieslei lanţul cu care era
legat; motanul negru îşi întrerupse bruma de toaletă pe care şi-o
făcea trecându-şi laba, umezită în prealabil cu salivă, peste faldle-i
mititele şi pe deasupra urechilor relezate, şi făcu câţiva paşi spre
uşă ca un animal afectuos şi politicos, care îşi cunoaşte îndato­
ririle şi le respectă.
Canatul uşii se deschise; Pierre se ridică, îşi scoase respectuos
bereta, iar nou-venitul îşi făcu apariţia în încăpere, precedat de
câinele cel bătrân, despre care am mai vorbit, şi care la încerca-

I tyuuimi) Fracasse. Volumul I 25
irti de a ţopăi a mare bucurie nu-1 mai ţinură picioarele şi căzu
giroi, încărcat de anii săi mulţi. Belzebut nu nutrea faţă de Mi-
imit antipatia pe care semenii săi o arată de obicei neamului
câinesc. Belzebut îl privea, dimpotrivă, foarte amical, rotindu-şi
ochii verzi în toate direcţiile şi încovoindu-şi spinarea a răsfăţ.
Sc vedea bine că se cunoşteau de vreme îndelungată şi că îşi
ţineau de urât adeseori în singurătatea castelului.
Baronul de Sigognac, deoarece chiar seniorul acestui castel
ruinat era cel ce intrase în bucătărie, era un tânăr de douăzeci şi
cinci sau douăzeci şi şase de ani, deşi la prima vedere i s-ar fi dat
poate mau mult, într-atât părea de grav şi de serios. Sentimentul
neputinţei, care întovărăşeşte sărăcia, izgonise veselia de pe
trăsăturile sale şi ofilise acea floare primăvăratică ce catifelează
chipurile tinere. Cearcăne negricioase îi încercuiau deja ochii
vineţi şi obosiţi, iar obrajii scofâlciţi scoteau destul de mult în
evidenţă pomeţii; mustăţile, în loc să se înalţe semeţe şi răsucite
în sus, cădeau pleoştite şi păreau să jelească alături de gura sa
tristă; părul, neglijent pieptănat, atârna în şivuţe negre de-a lun­
gul feţei palide, cu o absenţă de cochetărie rară la un tânăr care
ar fi putut trece drept frumos, şi trăda o renunţare absolută la
orice gând de a place. Obişnuinţa unei tristeţi secrete săpase
cute dureroase într-o fizionomie pe care un pic de fericire ar fi
făcut-o încântătoare, iar înfăţişarea de om hotărât, firească la
această vârstă, părea să se încline aici în faţa unei soarte neno­
rocite, împotriva căreia socotea zadarnic să lupte.
Deşi sprinten şi de o constituţie mai degrabă robustă decât
slabă, tânărul baron se mişca cu o încetineală apatică, asemenea
unuia care şi-a dat demisia din viaţă. Mişcările îi erau adormite
şi moarte, atitudinea inertă, şi se vedea că îi era perfect egal
dacă este aici sau acolo, dacă a plecat sau s-a reîntors.
Capul îi era acoperit cu o pălărie veche de pâslă cenuşie,
gheboasă şi ruptă toată, mult prea largă, care îi cobora până la
sprincene, ceea ce îl silea, pentru a putea vedea, să-şi ridice mereu

26_____ __________________________________________ Theophile Gautier
nasul. O pană, ce se potrivea bine cu pălăria, cu fire atât de rare
încât semăna cu şira spinării unui peşte, avea intenţia vădită de
a reprezenta un panaş, dar cădea fără vlagă pe spate, ca şi cum i-ar
fi fost ruşine de înfăţişarea ei. Gulerul, dintr-o dantelă antică,
ale cărui găurele nu se datorau toate îndemânării meşteşugarului,
şi căruia vechimea îi adăugase şi ea numeroase tăieturi, se
răsfrângea peste surtucul său, ale cărui pliuri largi trădau că fu­
sese croit pentru un bărbat mai mare şi mai plin decât subţirelul
baron. Mânecile surtucului îi ascundeau mâinile la fel ca mânecile
unei rase de călugăr, şi intra până la brâu în nişte cizme largi ca
un cazan, împodobite cu pinteni de fier. Aceste vechituri hetero­
clite aparţinuseră răposatului său tată, mort cu câţiva ani în urmă,
şi ale cărui haine el le uza acum de tot, deşi încă de pe vremea
morţii primului lor posesor erau destul de ponosite pentru a fi
vândute la haine vechi. împopoţonat cu asemenea haine, poate
foarte la modă la începutul celeilalte domnii, tânărul baron avea
un aer în acelaşi timp ridicol şi înduioşător; ar fi putut fi luat
drept propriul său strămoş. Cu toate că nutrea pentru memoria
tatălui său o veneraţie cu adevărat filială, iar deseori îl podideau
lacrimile pe când se îmbrăca cu aceste scumpe relicve, care păreau
să păstreze în cutele lor gesturile şi atitudinile bătrânului genti­
lom defunct, nu se putea spune că tânărului Sigognac îi era toc­
mai pe plac când se înzorzona cu garderoba paternă. El nu avea
alte veşminte şi fusese foarte fericit să dezgroape din fundul
unui cufăr această parte din moştenirea ce i se cuvenea. Hainele
sale de adolescent îi rămăseseră prea mici şi prea strâmte. Cel
puţin se simţea în largul său în hainlele răposatului tată. Ţăranii,
obişnuiţi să le venereze pe când le purta bătrânul baron, nu le
găseau ridicole nici când erau purtate de baronul cel tânăr şi ei
le salutau cu aceeaşi deferenţă; nu băgau în seamă rupturile
surtucului la fel cum nu dădeau vreo atenţie deosebită crăpăturilor
din zidurile castelului. Oricât de sărac ar fi fost Sigognac, în ochii
lor reprezenta totdeauna seniorul, şi pentru ei decadenţa acestei

('tyillmiul Fracasse. Volumul I_______________________________________ 27
familii nu era izbitoare, aşa cum ar fi apărut unor străini; era
totuşi un spectacol destul de grotesc şi melancolic să-l vezi pe
IAnărui baron în hainele-i vechi, călare pe bătrânul său cal,
Întovărăşit de bătrânul câine, asemenea cavalerului Morţii din
Itrnvura lui Albrecht Diirer1.
Baronul se aşeză, tăcut, în faţa măsuţei, după ce răspunsese,
cu un gest binevoitor, la salutul respectuos al lui Pierre.
Servitorul desprinse ceanul din cârligul de deasupra focului
şi vărsă fiertura peste pâinea tăiată mai dinainte într-un blid de
lut, pe care îl puse în faţa baronului; era o ciorbă foarte obişnuită
de varză, cu puţină slănină, care se mai găteşte încă în Gasconia,
numită ,garbură“; apoi scoase din dulap o bucată de mămăligă,
zisă „ miasson“, învelită într-un şervet presărat cu mălai, şi o puse
pe masă împreună cu tava de lemn pe care era aşezată.
Acest soi de mâncare local, împreună cu garbura căreia i se
adăugase o bucăţică de slănină, şterpelită, fără îndoială, din
momeala unei curse de prins şoareci, ţinând seama de proporţiile
ei minuscule, alcătuiau prânzul frugal al baronului, care mânca
cu gândul aiurea, între Miraut şi Belzebut, amândoi căzuţi în
extaz şi cu nările adulmecând în aer, de fiecare parte a scaunului
său, aşteptând să le cadă şi lor firimituri de la festin. Din timp în
timp, baronul îi arunca lui Miraut câte o îmbucătură de pâine pe
care acesta o prindea din zbor, având grijă ca în prealabil s-o
atingă de felia de slănină, spre a-i da cel puţin aroma de came.
Bucata de şorici reveni motanului, a cărui satisfacţie se exterio-
riză prin mârâituri surde şi prin întinderea rapidă a unei labe, cu
toate ghearele scoase în afară, parcă gata să-şi apere prada.
Ospăţul sărăcăcios odată terminat, baronul păru să se cufunde
în nişte reflecţii dureroase, sau cel puţin într-o stare de visare al
cărei subiect nu avea nimic agreabil. Miraut îşi culcase capul pe
genunchiul stăpânului şi îl privea ţintă cu ochii voalaţi — din

1Albrecht Diirer, pictor, gravor, sculptor şi arhitect german (1471—1528).

28________________________________________________ Thiophilt Gautier
pricina vârstei — de o ceaţă albăstrie, dar pe care voia parcă să
o străbată o scânteie de inteligenţă aproape omenească. S-ar fi
zis că înţelegea gândurile baronului şi căuta să-i mărturisească
simpatia sa. Belzebut torcea şi sforăia din vârtelniţa sa, tot atât
de zgomotos ca şi Berta ţesătoarea1, şi scotea din când în când
scheunături tânguitoare, căutând să atragă atenţia fugară a baro­
nului. Pierre stătea în picioare, la o oarecare distanţă, nemişcat
ca acele lungi şi ţepene statui de piatră ce străjuiesc la porticele
catedralelor, respectând reveria stăpânului şi aşteptând să i se
dea vreo poruncă.
între timp noaptea se coborâse de-a binele şi umbre mari se
îngrămădeau în ungherele bucătăriei ca nişte lilieci ce se agaţă
prin colţurile încăperilor cu degetele aripilor membranoase,
formând nişte ciorchini vii. O rămăşiţă de foc, pe care îl mai
însufleţeau rafalele de vânt prăvălite cu furie în cămin, colora cu
răsfrângeri bizare grupul strâns în jurul mesei, pătruns de o ti­
miditate tristă, care accentua şi mai mult melancolica singurătate
a castelului. Dintr-o familie odinioară puternică şi bogată nu mai
rămăsese decât un vlăstar răzleţ, rătăcind ca o umbră prin caste­
lul populat de strămoşii săi; dintr-o mulţime de valeţi şi servitori
nu mai exista decât unul singur, slugă din devotament, care era
de neînlocuit; dintr-o haită de treizeci de copoi nu mai supra­
vieţuia decât unul, aproape orb şi cărunt de bătrâneţe, iar un
motan negru era sufletul locuinţei pustii.
Baronul făcu semn lui Pierre că doreşte să se retragă. Pierre,
aplecându-se către cămin, aprinse o despicătură de lemn de pin
îmbibată cu răşină, un fel de mică făclie ieftină, pe care o folo­
sesc ţăranii săraci, şi porni înaintea tânărului senior; Miraut şi
Belzebut se alăturară cortegiului: lumina slabă şi fumegândă a
făcliei făcea să tremure, pe pereţii ce mărgineau scara, frescele

1Berta, regină de Bourgogne, Italia şi Arles (937—966), care se îndeletnicea
cu lucrul manual şi torcea lână din fuior în plimbările sale de la un castel la altul.

29
|inllclc şi dădea o aparenţă de viaţă portretelor afumate din sala
tir mâncare, iar ochii lor negri şi ficşi păreau să privească la
dnccndentul lor cu o milă dureroasă.
/\juns în acea cameră de culcare fantastică pe care am des­
cris-o înainte, bătrânul slujitor aprinse o mică lampă de aramă,
n cărei feştilă se încolăcea în ulei ca o tenie în spirt, în vitrina
lunii spiţer, după care se retrase urmat de Miraut. Belzebut,
!>ucurându-se de drepturi deosebite de acces, se ghemui pe unul
din fotolii. Baronul se lăsă pe celălalt, copleşit de singurătate, de
lipsă de ocupaţie şi de plictiseală.
Dacă în timpul zilei camera avea aerul unei încăperi vizitate
ile strigoi, la lumina pâlpâindă a lămpii era şi mai şi. Tapiţeria
căpăta tonuri livide, iar vânătorul, pe un fond de verdeaţă sum­
bră, devenea, luminat astfel, o fiinţă aproape reală. Semăna, cu
nrchebuza sa gata de tras, cu un asasin ce îşi pândeşte victima;
Iar buzele roşii se remarcau şi mai straniu pe faţa-i palidă. Ai fi
spus că este o gură de vampir împurpurată de sânge.
Din pricina atmosferei umede, lampa pârâia şi arunca luciri
Intermitente; vântul scotea suspine de orgă trecând prin coridoare,
iar zgomote înfricoşătoare şi ciudate se auzeau în încăperile pustii.
Vremea se stricase, iar picături grele de ploaie, împinse de
rafale de vânt, băteau în geamurile ce se zguduiau în cercevelele
de plumb. Câteodată ferestrele păreau gata să cedeze şi să se
deschidă, ca şi cum s-ar fi opintit în ele cineva din afară. Era
genunchiul furtunii, care se sprijinea pe plăpândul obstacol.
Uneori, pentru a se adăuga o notă în plus armoniei, vreuna din
bufniţele cuibărite sub acoperiş scotea un sunet sinistru, asemănător
strigătului unui copil gâtuit, sau, speriată de lumină, se izbea de
ferestre cu un zgomot puternic de aripi.
Castelanul acestui trist lăcaş, obişnuit cu asemenea simfonii
lugubre, nu le mai dădea nici o atenţie. Doar Belzebut, cu
neliniştea naturală animalelor din neamul său, îşi agita la fiecare
zgomot cioturile urechilor tăiate şi privea fix spre ungherele ob­

30________________________________________________ Theophile Gautier
scure, ca şi cum, cu pupilele sale, obişnuite să străbată întu­
nericul, ar fi zărit acolo ceva invizibil pentru ochii omeneşti.
Acest motan vizionar, cu nume şi înfăţişare diabolice, ar fi
înspăimântat pe un om mai puţin brav decât baronul: deoarece
avea aerul că ştie multe lucruri aflate în timpul curselor sale
nocturne prin podurile nelocuite ale castelului; de bună seamă
că nu o dată, la răscruci de coridoare, va fi avut felurite întâlniri
care ar fi albit părul unui bărbat.
Sigognac luă de pe masă un mic volum, pe a cărui legătură
ştearsă era imprimată stema familiei sale, şi începu să-i întoarcă
foile cu un aer de nepăsare. Dacă ochii parcurgeau cu precizie
rândurile, gândurile îi zburau aiurea sau nu acordau decât un
interes mediocru micilor ode şi sonetelor de dragoste ale lui
Ronsard, în ciuda frumoaselor lor rime şi a savantelor invenţii,
înnoitoare faţă de poeţii greci. Curând azvârli cartea şi începu
să-şi descheie încet nasturii de la surtuc, ca un om care nu are
chef să doarmă, dar se culcă, învins de plictiseală, pentru că nu
ştie ce să facă altceva şi încearcă să-şi înece urâtul în somn. Atât
de trist cad firele de nisip în clepsidră într-o noapte mohorâtă şi
ploioasă, în fundul unui castel ruinat, înconjurat de un ocean de
buruieni, fără măcar o singură fiinţă vie la zece leghe de jur
împrejur!
Tânărul baron, unicul supravieţuitor al familiei Sigognac, avea,
într-adevăr, multe motive să fie melancolic. Strămoşii săi se rui­
naseră în diferite chipuri, fie la joc, fie în războaie, fie prin dorinţa
deşartă de a străluci, astfel încât fiecare generaţie lăsase moştenire
alteia un patrimoniu din ce în ce mai micşorat.
Feudele, domeniile arendate, fermele şi pământurile care ţi­
neau de castel zburaseră unul câte unul; şi ultimul Sigognac,
după strădanii nemaiauzite pentru a reface averea şi a da o nouă
strălucire familiei, strădanii fără de rezultat, întrucât este prea
târziu să astupi găurile unei corăbii când a început să se scu­
funde, nu îi lăsase fiului său decât acest castel dărăpănat şi plin

Cilpilanul Fracasse. Volumul I________________________________________31
de crăpături şi cele câteva prăjini de pământ sterp care îl încon­
jurau; restul trebuise să fie abandonat în mâinile creditorilor şi
ale cămătarilor.
Sărăcia îl legănase aşadar pe copil, cu mâinile ei slabe, iar
buzele sale cătaseră spre un sân secat. Lipsit din fragedă copilărie
de mama sa, stinsă de tristeţe în acest castel dărăpănat, gândind
la sărăcia care avea să apese mai târziu asupra fiului ei şi să-i
închidă drumul spre orice carieră, el nu cunoscuse dulcile
mângâieri şi îngrijirile duioase care ocrotesc şi înseninează
copilăria şi tinereţea, chiar şi în familiile cele mai puţin fericite.
Grija tatălui său, pe care îl regreta totuşi, nu se exprimase decât
prin câteva lovituri de picior în spate, sau prin porunca de a fi
biciuit. în aceste clipe el se plictisea atât de tare, încât ar fi fost
fericit să primească una din aceste admonestări paterne, a căror
amintire îi înlăcrima ochii: întrucât o lovitură de picior în dos,
de la tată la fiu, însemna totuşi o legătură omenească, iar de
patru ani încoace, de când baronul îşi dormea somnul de veci
sub lespedea grea din cavoul familiei Sigognac, el trăia în mi­
jlocul unei profunde singurătăţi. Tinerei sale mândrii îi repugna
să apară la sărbători şi la vânători fără echipajul potrivit titlului
şi calităţii sale.
într-adevăr, ce s-ar fi putut spune văzându-1 pe baronul Sigog­
nac înţolit ca un cerşetor sau ca un biet nevolnic ce-i tocmit cu
ziua să culeagă mere? Aceste motive îl împiedicaseră să se ducă
la vreun prinţ, spre a-şi oferi serviciile în suita acestuia. De aceea
mulţi credau că se stinsese neamul Sigognacilor, iar uitarea, care
creşte peste morţi mai repede chiar decât iarba, arunca în negu­
ra trecutului şi ştergea din amintiri această familie, însemnată şi
bogată altădată, şi puţini erau aceia care ştiau că mai există încă
un vlăstar al acestui neam pe cale de dispariţie.
De câteva clipe, Belzebut părea agitat, îşi ridica mirat capul
ca şi cum ar fi adulmecat semnele unei primejdii; se duse la
fereastră, se ridică sprijinindu-se cu labele de ochiurile acesteia,

32________________________________________________ Theophile Gautier
căută să străpungă întunericul adânc al nopţii, brăzdată de liniile
repezi ale ploii; nările i se dilatau şi se agitau tot mai mult. Un
urlet prelung al lui Miraut, dezlănţuit în mijlocul tăcerii, veni să
confirme numaidecât pantomima cotoiului; hotărât lucru, ceva
cu totul neobişnuit se petrecea în împrejurimile castelului, de
obicei atât de liniştit. Miraut continua să latre cu toată energia
pe care i-o îngăduia răguşeala sa cronică. Baronul, pentru a fi
pregătit pentru orice eveniment, îşi reîncheie nasturii de la sur­
tuc, pe care tocmai voia să şi-l scoată, şi se ridică în picioare.
„Ce l-o fi găsit pe Miraut de face o asemenea gălăgie? El, care
sforăie ca dulăul din povestea cu cei şapte adormiţi, de cum se
tolăneşte pe paiele din culcuş, la apusul soarelui. Să fie oare
vreun lup care dă târcoale în jurul zidurilor?** rosti Sigognac
încingându-şi spada cu gardă grea din fier, pe care o desprinse
din perete. Tânărul îşi încătărămă centironul la ultima gaură,
întrucât cureua de piele, croită pentru talia bătrânului baron, ar
fu putut s-o înfăşoare de două ori pe cea a fiului.
Trei lovituri destul de puternice răsunară în poarta castelului,
la intervale egale, stârnind un vaiet de ecouri prin încăperile pustii.
Cine putea să vină oare la acest ceas târziu să tulbure
singurătatea castelului şi liniştea nopţii? Ce călător nechibzuit
bătea la această poartă care nu se mai deschisese de atâta amar
de vreme pentru un oaspete, nu din lipsă de curtenie din partea
stăpânului, ci din lipsa musafirilor? Cine cerea oare să fie primit
în acest han al foamei, în această înaltă curte a postului mare,
într-un lăcaş al sărăciei lucii şi al caliciei?

II
CARUL LUI THESPIS

Sigognac coborî scara, protejând cu mâna flacăra lămpii îm­
potriva curentului de aer ce ameninţa s-o stingă. Reflexele flăcării
il străbăteau falangele subţiri ale mâinii şi le colorau cu o nuanţă
roşiatică diafană, astfel încât, deşi era plină noapte şi mergea
urmat de o pisică neagră, în loc să preceadă soarele, i se potrivea
epitetul acordat de către bunul Homer degetelor Aurorei.
Tânărul baron dete jos drugul porţii, întredeschise canatul
mobil şi se trezi faţă în faţă cu un personaj în nasul căruia pironi
lumina lămpii. Luminată de razele de lumină, pe fondul de umbră
se desena o figură destul de grotescă: în lumină, şi sub picăturile
de ploaie, strălucea un craniu de culoarea untului rânced. Părul
cărunt lipit de tâmple, un nas stacojiu de prea multă băutură,
garnisit în întregime de o sumedenie de bubuliţe, lăfăindu-se ca
o ceapă între doi ochi mici şi ceacâri, umbriţi de sprâncene foarte
stufoase şi ciudat de negre, obraji fleşcăiţi, pătaţi de tonuri
roşietice, brăzdate de firişoare sângerii, o gură şi nişte buze groase
de beţiv şi de satir, o bărbie pe care înflorea un neg de toată
frumuseţea, pe care creşteau câteva fire de păr sălbatice şi ţepene
de parcă ar fi fost smulse dintr-o perie, alcătuiau în totul o fizio­
nomie demnă să fie cioplită în piatră, pentru a întruchipa acele
figuri groteşti de carnaval, sculptate sub cornişa de pe Pont-Neuf.
O anumită bonomie spirituală îndulcea efectul puţin atrăgător
pe care l-ar fi putut isca aceste trăsături la prima vedere. Coada
ochilor era plină de încreţituri, iar colţurile buzelor ridicate înspre

34 Theophile
urechi trădau de altminteri intenţia unui surâs graţios. Această
căpăţână de paiaţă, aşezată peste un guler plisat, de un alb
echivoc, se înălţa deasupra unui trup spânzurat într-o manta
păcătoasă de pânză neagră, iar trupul porni să se arcuiască, spre
a saluta, afectând o politeţe exagerată.
Plecăciunile odată îndeplinite, burlescul personaj, citind pe
buzele baronului întrebarea ce avea să pornească, luă cuvântul
cu un ton uşor emfatic şi declamatoriu.
— Să binevoiţi a mă scuza, nobile castelan, dacă vin să bat eu
însumi la poterna1 cetăţii domniei voastre, fără să fiu precedat
de vreun paj sau de vreun pitic care să sune din corn, şi aceasta
la o oră înaintată din noapte. Nevoia nu ţine seamă de legi şi
sileşte pe oamenii de lume cei mai politicoşi să se abată de la
bunele purtări.
— Ce voiţi? îl întrerupse scurt baronul, plictisit de vorbăria
bătrânului caraghios.
— Ospitalitate pentru mine şi pentru camarazii mei, prinţi şi
prinţese, Leandri şi Isabelle, doctori şi căpitani, care se plimbă
prin târguri şi oraşe, cu carul lui Thespis, iar carul acesta, tras de
boi după obiceiul antic, este acum împotmolit în noroi la câţiva
paşi de castelul Domniei voastre.
— Dacă înţeleg bine ceea ce spuneţi, dumneavoastră sunteţi
comedianţi de provincie în turneu şi v-aţi abătut de la drumul bun?
—- Nici că s-ar putea tălmăci mai bine cuvintele mele, răspunse
actorul, şi vorbiţi atât de minunat. Aş putea spera ca senioria
voastră să accepte rugămintea mea?
— Cu toate că locuinţa mea este destul de dărăpănată şi nu
pot să vă ofer mare lucru, vă veţi simţi totuşi ceva mai bine aici
decât afară, pe o aşa ploaie straşnică.
Pedantul, deoarece acest rol părea să îndeplinească în trupă,
se înclină în semn de aprobare.

Poartă ascunsă care dădea spre şanţul castelului.

îndreptată pe un pământ mai bătătorit. nu lăsară să li se citească pe faţă nici groaza.iljiKtinul Fracasse. Aducându- l-sc la cunoştinţă cele ce se petreceau. Pierre găsi în fundul magaziei de lemne o legătură de surcele şi câteva braţe de uscături. încăperea cea mai locuibilă a casei. fără să vrei. stârnind o flacără mare. Comedianţii. după cum vedeţi. totuşi actorii. iar Regele împin­ gea şi îmboldea boii cu pumnalul său tragic. norocul nu şi-a stabilit aici lăcaşul. trecu pe sub bolta ogivală şi pătrunse în curte. bătrânul aprinse un feli­ nar. care. Graţie ajutorului neaşteptat şi mai cu seamă priceperii lui Pierre. pe care le aruncă în cămin. sub portic. . comedi­ antele săriră jos din car şi. se sculase şi venise după stăpânul său. nu mai este nevoie să v-o spun. Boii dejugaţi fură duşi în grajd alături de căluţul sur. voioasă. Pierre. Deşi nu ne aflam încă decât la începutul toamnei. — Nu vă pot oferi decât tacâmurile. ca nişte persoane bine crescute. cu toate că erau obişnuiţi prin însăşi viaţa lor rătăcitoare cu cele mai felurite adăposturi şi culcuşuri. după ce îşi mai aranjară oleacă fus­ tele mototolite. se urcară în sufra­ gerie. în acest conac nu primesc niciodată pe cineva şi. şi apoi toţi trei se îndreptară spre carul împotmolit. Femeile. de altminteri noaptea era răcoroasă şi vântul şuiera prin lemnăriile crăpate şi desprinse din încăperea nelocuită. priveau cu mirare această stranie locuinţă. erau desperate. îţi ducea gândurile la istorii tragice. înfăşurate In mantii. Leandru şi Matamore împingeau la roată. călăuzite de către Sigognac.l. ac­ torii scoaseră din impas căruţa greoaie. şi care. un pic de foc era trebuincios pentru a usca veşmintele ude ale doam­ nelor. Volumul I________________________________________35 în timpul acestei conferinţe. trezit de lătratul lui Mi- rmit. Trăiesc singur aici. şi nici surpriza. în ele nu găseşti nici cât să ospătezi un şoricel. cât despre dulapurile şi cămara mea. ajunse la castel. spuse tânărul baron. despre care ai fi zis că oame­ nii o abandonaseră de tare multă vreme spiritelor. gemeau şi suspinau întruna.

ce trebuiau cucerite mai înainte de a fi luată cu asalt cetatea. etalate din abundenţă. am totdeauna în rezervă câte o şuncă de Bayonne. Fripturile goale pe dinăuntru şi băuturile imaginare ar cădea greu la stomacurile noastre. Strategul încon­ jură acest fort gastronomic cu şase sticle. cel puţin pe calea mirosului. în calitatea pe care o am de a asigura aprovizionarea trupei. dacă seniorul de faţă va îngădui şi va binevoi să cineze cu noi.36 Thiophile Gautier — Lucrul acesta nu are nici o importanţă. Isabella şi donna Serafina. vreo pulpă de viţel de Riviere. Există desigur suficientă veselă prin bufete. — Ai vorbit pe cinste. O limbă de bou afumată şi o bucată de şuncă completau simetria. la care să adăugăm şi o duzină de sticle de vin de Cahors şi de Bordeaux. cu totul zăpăcit de întorsăturile aventurii. încerca să-şi apropie. care stăteau lângă foc şi se odihneau. du-te de adă proviziile şi. Pedantul reapăru numaidecât cu câte un coş în fiecare mână şi aşeză triumfal în mijlocul mesei o plăcintă mare. aspirau profund emanaţiile parfumate. ne luăm precauţiile necesare şi ne procurăm bucate mai substanţiale. pupilele verzi jubilau şi schânteiau. replică Pedantul. în chip de lucrări de apărare avansate. în chip de fortăreaţă. toate aceste lucruri alese. câteva plăcinte din carne de vânat. cu zidurile blonde şi aurite. Nările motanului. Belzebut. Pedantule. de aceea. După ce baronul făcu un semn de aprobare din cap. pe care Pierre o ştersese cu multă grijă mai înainte şi aşternuse o faţă de masă veche şi uzată. iar doamnele vor aşeza masa. iar un râuşor de bale argintii izvorâte din poftă şi lăcomie i se scur- . care conţinea în pântecele său o garnizoană de smochinari şi de potîmichi. dar albă. dacă pe scenă ni se servesc pui fripţi din carton şi sticle de vin din lemn strunjit. în schimb. de culoarea trufelor. în viaţa noastră de toate zilele. exclamă Leandru. care se cocoţase pe un bufet şi urmărea curios aceste preparative extraordinare. vom organiza chiar aici festinul. pe masă. se ridicară şi aşezară tăcâmurile şi farfuriile pe masă.

sau pe masa festinului. creat în 1530. dar tabloul tuturor acestor figuri noi îl înspăimânta. unde nu se respira de obicei decât o umezeală mucegăită de mormânt. şi îşi păstrau. cu gâturile uscate vârâte în gulere de dantele şi ţepene sub tumelă. Volumul I_______________________________________ 37 gea pe bărbie. adaos care produse o iluminaţie. erau aşezate de obicei pe altarul la care se celebrau căsătoriile. luau un aer înţepat la priveliştea tinerelor comediante ce zburdau în această gravă reşedinţă. Originea ordinului datează din 1048. se ţineau îmbufnaţi. Uşoare nuanţe roşietice colorau obrajii palizi ai portretelor. ale casei. Aceste candelabre. magnifică. autor dramatic francez. şi dacă bătrânele şi virtuoasele nobile. în Mariana lui Mairet1 şi Herodiada lui Tristan1 2. cu excepţia a doi sau trei mustăcioşi bătrâni care. am putea spune. iar poltroneria sa lupta împotriva lăcomiei. peste care se lipise de jur împrejur hârtie poleită. cu decoruri mecanice. de adevăraţi pustnici. camera moartă recăpătase puţină viaţă. La lumina lor şi la văpaia uscăturilor ce ardeau cu flăcări vioaie. 3Ordinul cavalerilor de Malta — ordin religios-militar. sub lacul galben. la deznodământul pieselor. Grozava deteriorare a mobilelor şi a tapiţeriilor era mai puţin 1Jean Mairet (1604—1686). Găsind că lumina lămpii nu este destul de strălucitoare. 2Francis THstan LHermite (1601—1655). făcute din lemn.C/ipitanul Fracasse. Mata- more se sculă să aducă din car două candelabre de teatru. . şi prevăzute fiecare cu mai multe lumânări. Un aer mai călduţ şi mai viu circula prin vasta sală. Tare ar mai fi vrut să se apropie de masă şi să-şi ia partea din acest chiolhan ce amintea de ospeţele lui Gargantua. scriitor francez. cu care îi hărăzise pictorul. atât de deosebite de mesele cumpătate. a căror formă amintea de candelabrul cu şapte braţe din Sfânta Scriptură. orice s-ar fi întâmplat. mutrele respingătoare. încăpăţânaţi. în schimb războinicii şi cavalerii de Malta3 păreau să le surâdă din adâncul ramelor şi să fie fericiţi că asistă la o asemenea sărbătoare.

iar Leandru şi Matamore acolo unde mai găsiră loc. Baronul dădu braţul donnei Serafina. cărora socotim că nu ar fi deplasat să le facem aici un portret fugar. într-adevăr. care ar fi stârnit interesul chiar şi unora mai puţin novici decât tânărul nostru baron. Subreta se aşeză în faţă. Tot ce vedea şi i se întâmpla îi dădea impresia unui vis şi tânărul se temea. doamnă de companie. iar spectrul palid al mizeriei părea să fi abandonat pen­ tru câteva clipe castelul. femei foarte frumoase. ursuză. cam de douăzeci şi patru — douăzeci şi cinci de ani. de un oval puţin alungit. în fiece clipă. Erau. Isabella. în timp ce Pedantul execută o breşă în fortificaţiile pateului. viu luminate şi admirabil reliefate. femeie posacă. iar datorită obişnuinţei de a juca roluri de mari cochete căpătase manierele înaltei societăţi şi tot atâta şiretenie cât întâlneşti la o doamnă de la Curte. şi semănând cu o cireaşă coaptă. Figura sa. . Examinarea se îndreptă mai întâi asupra femeilor. ca aceea a Anei de Austria. donna Serafina şi chiar Su­ breta îi tulburau în mod plăcut imaginaţia şi îi lăsau mai degrabă impresia unor divinităţi coborâte pe pământ decât a unor simple muritoare. acră. alcătuiau o fiziono­ mie drăgălaşă şi nobilă. să nu se trezească. stăpână. cu buza de jos brăzdată de o mică dungă. Serafina era o femeie tânără. Isabella luă loc în stânga. la care mai contribuiau şi două cascade de plete castanii ce cădeau în valuri de-a lungul obrajilor. La început. gura roşie. dar acum se lăsă în voia unei senzaţii de tihnă şi de satisfacţie necunoscută până atunci. pe care o aşeză la dreapta sa. ochii mari cenuşii. doamnă.38________________________________________________ Theophile Gautier vizibilă. duena 1 se plasă alături de Pedant. unde însufleţirea şi căldura iscaseră admirabile nuanţe trandafirii. nasul uşor acvilin. Tânărul stăpân al castelului putu atunci să studieze pe îndelete şi după plac fizionomiile oaspeţilor săi. pentru Sigognac această surpriză fusese dezagre­ abilă. Două 1 Actriţa carejoacă în comediile vechi rolul de femeie bătrână.

dădea întregii sale ţinute un aer galant şi hotărât. se amestecau destul de jalnic în opulenţa pletelor. scoţându-i şi mai bine în valoare graţia vapo- MminA. penele istovite loveau mo­ latec peste marginile pălăriei. 2Marfiza. împărţită între Olanda şi Germania. se desprindeau capricioase din unduirile părului. regina amazoanelor. . la fel ca şi „mustăţile". un guler bărbătesc răsfrânt. O pălărie de pâslă ni boruri rotunde. toaleta şi celelalte podoabe nu se mai găseau la prima lor prospeţime. pânza de Frise3 era cam mototolită. îi dădeau Serafinei un aer liemeţ. bro­ deriile de pe eşarfă. aşezată în bandulieră. adunate din căruţă. şi înnodate fiecare cu câte trei fiinduliţe din panglică neagră. Volumul I 39 iiivlţe lungi. iar celelalte erau ddunate într-un frumos mănunchi. părul bogat era cam ciufulit şi câteva fire de paie. din pricina purtatului. împodobită cu pene. ne etala pe o rochie de catifea verde cu mâneci desprinse. Fără îndoială. Dacă îmbrăcămintea 1Pentesileia. Serafina avea aerul unei Pentesilee1 sau al unei Marfize1 2. împodobit cu dantelă de Alcnţon şi încheiat cu un ciucure negru. iar ceaprazurile destrămate ale brandenburgurilor pe nlocuri erau deşirate de-a binelea. Astfel gătită. apăreau roşcate şi trădau imitaţia. la lumina zilei dantelele ar fi părut roşcate. iar prin tăieturile mânecilor Iftzbătea înspumată cămaşa. Aceste mici defecte de detaliu nu o împiedicau pe donna Sera­ fina să aibă o ţinută de regină fără de regat. dintre care ultima era di cultă în chip de panaş pe umerii doamnei. 3Regiune la Marea Nordului. dacă le priveai mai de aproape. mai multe găitane îşi pierduseră bumbii de metal. foarte adecvat pentru aventurile şi comediile de capă şl spadă. numite mustăţi. catifeaua fustei devenise pe alo­ curi cam lucioasă. ca acele ultime trăsături viguroase de penel pe care le dileme un pictor când isprăveşte un tablou. una din frumoasele războinice din poiemul Orlando furioso al lui Ariosto. o eşarfă de mătase albă. împo­ dobită cu găitane şi brandenburguri.

şi. un păr frumos. străluceau din fulgere albe nişte dinţi care ar fi făcut cinste şi unui pui de lup. el care nu văzuse niciodată decât ţărănci îmbrăcate cu fuste de dimie şi cu pelerin ne cu glugă din lână aspră. o gură mică în chip de inimă şi un aer de modestie feciorelnică mai degrabă natural decât prefăcut. deşi în primul moment atrăgea mai puţin privirile decât Serafina. scăpăra o răutate diabolică. Un corsaj de tafta cenuşie. cu ape galbene. uşor scrobit. de altminteri. nici vorbă. de o nuanţă castanie mătăsoasă. aşa cum îi şade bine fiicei lui Casandru1. unde se răsfăţau mici zulufi de puf auriu. . se ridica înapoia unei cefe drăguţe.40 Theophile Gautie îi era ofilită. în schimb te vrăjea. aşa cum cereau şi rolurile sale de ingenuă. Altfel era slabă şi parcă mistuită de pasiune şi Personaj din comedia italiană. nici nu mergea atât de departe ca sa poarte un costum mai îndrăzneţ şi se mărginea la o simplitate elegantă şi burgheză. puţin obişnuit cu asemenea măreţii. prea ocupat să privească la ochii frumoasei pentru a mai da vreo atenţie la cusururile costumului său. mătăsos. un guler de dantelă plisată. Părul bogat şi ondulat era negru. iar la gât purta un şirag de perle false. Pieliţa ei fină bătea în nuanţe aurii şi roşcate. iar din ochii căprui. ochii umbriţi de gene lungi. un succes. ca ale unei gitane. un negru ca de iad. Baronul era. aproape de copil încă. Din gura mare. figura îi era fragedă. această toaletă i se părea cea mai strălucitoare găteală din lume tânărului baron de Sigognac. Dacă nu stălucea. tipul credulului. Subreta îşi merita pe deplin numele de morena. pe care spa­ niolii îl dau brunetelor. cu buze de un roşu viu. de altminteri. Avea chipul micuţ. ea le reţinea mai îndelung. Isabella era mai tânără decât donna Serafina. împo­ dobit cu catifea neagră şi mărgele de sticlă neagră. ceea ce înseamnă. se prelungea în formă de săgeată peste o fustă de aceeaşi culoare.

ardei iuţi şi cantaridă. mama nobilă a trupei. O bonetă din etamină îi încadra faţa grasă. era îmbrăcată din cap până în picioare ca o duena spaniolă. consecinţă mai degrabă a vârstei decât a sănătăţii. Nuanţe de ivoriu îngălbenit şi de ceară veche dădeau o anumită paloare grăsimii nesănătoase. Ochii. . Aproape că-i dispăruse caracterul feminin de pe figura în ridurile căreia ai fi putut descoperi multe poveşti şi întâmplări. Doamna Leonarda. ceea ce nu le împie­ dică să fie reci ca nişte cămătari atunci când este vorba de inte­ resele lor.Ul/illanul Fracasse. aveau o expresie de viclenie şi păreau ca două pete negre peste faţa lividă. apărut în 1508). era tot atât de expertă să primească şi să înmâneze un bileţel de dragoste în viaţa de toate zilele ca şi la teatru. deşi doamna Leonarda le smulgea cu multă grijă cu ajutorul pensetelor. care introducea bileţele de dra­ goste destinate stăpânei sale în prăjiturile pe care i le servea. plăcută la vedere. iar amorezul uituc zăbovise peste măsură în anti­ cameră. Câteva fire de păr începuseră să-i adumbrească colţurile buzelor. albastru şi galben. doamna Leonarda era foarte pri­ cepută într-o carieră în care îndeplinise rând pe rând toate 1Dariolette. dar care sunt irezistibile pentru bărbaţi şi par să fie plămădite din sare. cu mai multe rânduri de guşi. iar pe cap un fel de şal din imitaţie de dantelă îi completa toaleta. peste care coborau nişte pleoape moi. Fără nici o îndoială. Purta un costum fantezist. din poemuMmadis de Gaule (roman cavaleresc spaniol de Montalvo. Comediantă încă din copilărie. trecând prin mâinile sale. confidenta infantei Eleseria.______ 41 de neastâmpăr. Volumul I________________________________ . dar avea o slăbiciune de om tânăr şi sănătos. gălbejită şi parcă uzată de cei patruzeci de ani de dresuri şi sulimanuri. nu mai ajunseseră la destinaţie. dacă ţi-ai fi dat osteneala să le cercetezi. Era una din acele femei pe care semenele lor le găsesc urâte. însă trebuia să se bizuie serios pe farmecele sale perso­ nale acea doamnă care se slujea de o asemenea Dariolettă1! Câte declaraţii de iubire.

nefiind niciodată îndeajuns de convinsă de ravagi­ ile timpului. îl recrutau pe drum dintre comedianţii ambulanţi sau dintre amatorii de teatru. acceptat cu atâta dificultate de cochetăria sa.42 Theophile Gautier rolurile. pe care l-am descris mai înainte. dar pe care îngrijirile excesive cu privire la persoana sa îl făceau să pară mult mai tânăr. străluceau ca nişte perle din Orient în gingiile roşii pe care le descoperea la tot pasul. în ochii spectatoarelor. Cam acestea ar fi de spus despre personalul feminin. şi asupra căruia nu este necesar să mai re­ venim. Leandru era un tânăr de treizeci de ani. . Nu este lucru uşor să întruchipezi. Leonarda avea talent şi. necunoscând de bună seamă proverbul grecesc care spune că nimic nu este mai prostesc decât un râs prostesc. Princi­ palele roluri de comedie erau reprezentate în trupă şi. semănau cu o linie trasă cu tuş chinezesc şi se terminau în coadă de şobo­ lan. să înşele Truffaldinii. chiar alături de femei tinere şi frumoase. foarte surprinse să vadă cum aplauzele şi bis-urile se îndreaptă către această vrăjitoare. după eroii romanelor Amadis sau Astree1. să îndepărteze Ergastii şi să calce totdeauna superb şi triumfător de-a lungul acţiunii pieselor. dacă lip­ sea cumva un personaj. Obligat prin rolul pe care îl interpreta să facă blânde ca oiţele tigroaicele cele mai feroce. aşa bătrână cum era. Roman pastoral de Honore d’Urfe (1567—1625). sprâncenele. fericiţi să primească un rolişor şi să se afle astfel în intimitatea Angelicelor şi a Isabelle- lor. din care smulgea cu penseta firele rebele. periaţi cu înverşunare şi frecaţi cu opiat. ştia să atragă aplauze. De aceea. Tânărul tragic şi Fanfaron. până la acela de dueha. Personalul masculin se compunea din Pedant. messer Leandru îşi ungea botul cu spermanţet şi se înfăina în fiecare seară cu pudră de talc. Ca­ marazii săi susţineau că îşi punea un vârf de roşu chiar şi în oraş. această fiinţă misterioasă şi perfectă. din Leandru. amantul. Dinţii. Scapin. pe care fiecare şi-o modelează în chipul ei.

destul de curată. în care citeai şmecheria. iar când cerea de băut ziceai că leşină de dor. galbenă. Ai fi fost ispitit să-i priveşti mâinile acestui păcătos ca să vezi de nu are teribilele bătături provocate de mânuirea vâslelor pe galere. sprâncenele i se ridicau pe frunte în chip de accent circumflex. ras aşa de grijuliu încât nu i se vedea un fir ele barbă. iar lumina ochilor. puţin cam fleşcăite din pricina ploii. îşi accen­ tua fiecare frază cu câte un suspin. nişte canini ascuţiţi şi feroci la înfăţişare. ai fi zis nişte câlţi roşcaţi. Volumul I__________________________ 43 cAnd nu juca. nu altceva. semăna cu perii de lup. neobişnuit de cucuiat şi de vălurit. desăvârşind caracterul de fiară răufăcătoare. îşi întorcea ochii peste cap. şiret. Chiar şi când privea spre pereţi avea aerul că moare de îndrăgostit ce este. însă femeile găseau că toate acestea sunt pur şi sim­ plu încântătoare. se revărsa între vestă şi pantalonii plisaţi şi vărgaţi cu o sumedenie de panglici. Părul. printre surâsurile echivoce. umbrind nişte ochi vii. ca nişte labe de gâscă. Un val de lenjerie. ascuţit. şi chiar când vorbea despre lucrurile cele mai puţin importante. Un păr ne­ gru. Scapin avea un cap de vulpe. se cutau la fiecare colţ al pleoapelor ce trădau minciuni.Ulpitanul Fracasse. frizat cu mare grijă. spre a da mai multă strălucire ochilor. buzele subţiri şi flexibile se agitau neîncetat şi desco­ pereau. . zugrăvit pe fizionomia sa. viclenii şi pungăşii. la care strălucea un solitar mult prea mare pentru a fi veritabil. ceea ce îi dădea prilejul să şi le îndrepte şi să le rotunjească cu degetele şi să-şi urate astfel o mână foarte albă. ce cătau mereu încoace şi încolo. cobora de-a lungul obrajilor în bucle Nlrălucitoare. buna lor stare părând să-l preocupe în cea mai mare măsură. tremura ca o monedă de aur pe argint viu. Gulerul răsfrânt lăsa să i se vadă gâtul rotund şi alb. iar când îşi scotea bereta tărcată cu dungi albe şi roşii. datorită părului tuns în chip de perie i se putea vedea şi mai bine conturul capului. zbârcituri de răutate. îşi lua o mină suferindă şi îşi dădea nişte ifose să plesneşti de râs.

în ceea ce-î priveşte pe Tiran. mişcările şi gesturile sale. neaşteptate şi parcă determinate de declanşarea bruscă a unui resort ascuns. parcă trase cu cărbunele. aveau ceva ilogic. îţi amintea de pantomima vulpii ce se agită şi dă sumedenie de târcoale. fără îndoială din glumă. cu toate semnele exterioare ale ferocităţii. un păr creţ şi o barbă deasă şi bogată ce-i creştea până la ochi şi pe care nu şi-o tăia niciodată spre a nu fi cazul să-şi lipească una falsă când trebuia să joace rolul lui Irod sau al lui Polyfont. când încet. se întâlneau la rădăcina nasului. ce aducea cu o piele de Cordoba. aşa cum le place pictorilor să-i înfăţişeze în pânzele lor pe călăii şi pe ajutoarele lor care l-au jupuit de viu pe sfântul Bartolomeu sau l-au decapi- . decât la exprimarea vreunui gând sau a unui sentiment. Nicicând un suflet atât blajin nu luase o înfăţişare exterioară mai rebarbativă. Nişte sprâncene groase.44_______ _________________________________________Thiophile Gautier deoarece tare mult avea aerul de a-şi fi petrecut câţiva anişori pentru a-şi scrie memoriile pe ocean cu o pană lungă de cinci- sprezce picioare. era un om tare cumsecade. care te surprindeau şi te făceau să râzi fără ca să ai poftă de aşa ceva. o faţă pârlită de soare. şi păreau mai degrabă să slujească la reţinerea atenţiei interlocutorului. largi de două degete şi negre de parc-ar fi fost din piele de cârtiţă. peste costumul său obişnuit de teatru cu vărgături ce se zăreau prin mantaua rău încheiată. îi com­ puneau o fizionomie violentă şi înfricoşătoare. şi neliniştitor. fie deoarece garderoba sa foarte redusă nu-i îngăduia să aibă un rând com­ plet de haine pentru oraş şi un costum pentru teatru. Scapin purta o manta păcătoasă din pânză groasă cenuşie. şi aceasta fie din pricină că nu avu­ sese vreme să-l dezbrace după ultima reprezentaţie. pe care natura îl înzestrase. făcând sute de scamatorii şi de coţcării sub arborele din vârful căruia o priveşte fascinat curcanul înainte de a se prăvăli. Vocea îi era falsă şi vorbea când tare. folosind schimbări bruşte de ton şi lătrături bizare.

este explicabil. Sprâncenele pe jumătate rase se curbau ca nişte virgule negre deasupra unor ochi neliniştiţi. O voce. care (ineau mai degrabă de caricatură decât de natural. urlând ver­ surile lui Garnier1 şi Scudery1 2. aşadar. pictate. autor dramatic şi romancier francez. Pielea îi semăna cu un pergament lipit de oase. poet dramatic francez. Altminteri se înfăţişa umplut ca un câmat şi în măsură să ocupe din plin un tron. neobişnuit de lungi. se înălţau în arc de cerc şi străpungeau cerul. spre a-şi găsi şi ei un locşor pe aici. poet. . odată ieşit din culise­ le teatrului. şi a cărui muchie subţire lucea ca osul. mai mult un muget de tnur. Volumul I_______________________________________ 45 tnt pe Sfântul Ioan Botezătorul. jigărit. 1Robert Garnier (1534—1590). un nas mare. urechile. negru şi uscat ca un spânzurat pe care l-au bătut vânturile şi zăduful. se ridicau înspre tâmple ca la chinezi. păşea despicat ca un compas. căreia îi mărea şi mai mult efectul o tunică de catifea neagră. Iar mustăţile. contribuia nu în mică măsură la întreţinerea teroarei pe cnre o inspira această sperietoare. strâmbăturile sale de Matamore deveni­ seră. se înălţa în chip de perete între cele două părţi ale figurii ascuţite ca o suveică. fizionomia sa obişnuită şi. de ce obţinea un succes teribil. se învârtesc seara într-o sarabandă nebună pe fe­ linarele plăcintarilor. păreau a fi sculptate de o fantezie cam nebună într-o coadă de violă veche sau copiate după acele vietăţi închipuite şi himere pantagruelice care. 2Georges de Scudery (1601—1667). iar ochii. unse cu un soi de clei şi susţinute la fiecare capăt de cosmetice. încovoiat ca un cioc de pasăre de pradă. cu timpul. depărtate de cap. care făcea să zornăie geamurile şi să se mişte paharele pe masă. Cât despre Fanfaron. croită după moda veche. Aceste două profiluri lipite unul de altul puteau constitui cu multă greu­ tate o figură.Căpitanul Fracasse. Toate aceste trăsături bizare. era slab. alungită şi mai mult de un barbişon subţire. aduceau destul de bine cu toartele unei oale şi dădeau un straşnic prilej pişcăturilor şi bobârnacelor. cu capul dat pe spate.

unde pictorul ar fi grupat în jurul mesei diferitele figuri. împodobit cu garnituri verzi şi crestat cu tăieturi în lungul coaste­ lor. că două pene de cocoş. care poate că nu se simţise sătul din ziua când fusese înţărcat. . după moda spaniolă. nişte pantaloni bufanţi până la genunchi. limbile porniră să se dezlege. care lipsesc din această descriere şi aşa prea lungă. îi împodobeau în mod grotesc pălăria cenuşie. cizme din piele albă de Rusia. deoarece nu poate înfăţişa lucrurile decât în mod suc­ cesiv. atitudinile contrastante. o spadă neobişnuit de lungă. un guler scrobit. prinşi cu şnururi. luminile. O singură aruncătură de ochi ar fi fost suficientă pentru a cuprinde totul într-un tablou. alcătuiau bizara îmbrăcăminte a caraghiosului personaj. începutul mesei s-a desfăşurat în tăcere. pe care n-o lăsa din mână niciodată şi al cărei mâner de fier lucrat frumos în găurele cântărea mai bine de cincizeci de livre. susţinut de sârme şi de cartoane. precum şi o infinitate de de­ talii de fineţe. peste această înzorzonare se drapase cu o pătură săltată la margine de vârful spadei. larg cât masa rotundă în jurul căreia cei doisprezece pairi ar fi putut să prânzească. când o poartă lăutarii. marile pofte sunt la fel de mute ca şi marile pasiuni.46________________________________________________ Theophile Gautier cu pumnul la şold şi cu mâna dreaptă înţepenită pe mânerul spadei. dar trebuia să vă fac cunoştinţă cu această trupă comică picată atât de neaşteptat în singurătatea castelului lui Sigognac. deşi am încercat să o redăm cât mai pe scurt cu putinţă. în care picioarele sale de cocoş se bălăbăneau ca nişte fluiere în cutia lor. iar pentru mai multă bravadă. Un surtuc de culoare galbenă şi bombat în chip de cuirasă. ar fi putut fi văzute astfel umbrele. Meşteşugul scriitorului se află în inferioritate faţă de acela al pictorului. coloritul propriu al fiecărui lucru. Tânărul baron. dar primele furii odată potolite. bifurcate ca nişte coarne de soţ încornorat. Să mai spunem pentru a nu uita nimic. a căror descriere am făcut-o mai sus. alungită în chip de pâlnie de strecurat. deşi i-ar fi plăcut te­ ribil să pară îndrăgostit şi visător în faţa Serafinei şi a Isabellei.

motanul se apropie pe brânci. pentru a-i atrage atenţia stăpânului. Ajuns până la scaunul baronului de Sigognac. o arie de chitară. cu toate spaimele ce-1 stăpâneau. să-şi părăsească pos­ tul inatacabil pe care îl ocupa pe un ciubuc al dulapului cu vase şi.Căpitanul Fracasse. Pedantul. pe care această năpraznică foame tinerească îl amuza nespus. pe genunchi. indulgent faţă de umilul său prieten care ţinuse atât de lungi posturi în slujba sa. care găsise mijlocul de a pătrunde în sala festinului pe urmele lui Pierre. aşa cum păreau să fie musafirii adunaţi în jurul acestei mese încărcate de bunătăţi de o suculenţă şi de un parfum rar întâlnite. îl făcu pătraş la norocul său strecurându-i pe sub masă oase şi alte felurite resturi. împins de lăcomie. după multă chibzuinţă. care dispăreau tot atât de iute ca şi fulgii de zăpadă căzuţi pe o lopată încinsă. Volumul I_______________________________________ 47 mânca sau mai degrabă înfuleca cu o ardoare care nu te-ar fi lăsat să bănuieşti că mai cinase o dată. Comediantele. şi că nu putea constitui obiectul glumei vulgare de a i se atârna vreo cratiţă la spate. mai demnă desigur de ştrengari şi de haima­ nale decât de persoane din societatea aleasă. începu să-i cânte. asemenea unei pantere negre ce pândeşte o gazelă. Miraut. întrucât absenţa cozii interzicea acest gen de poznă. Sigognac. Profitând de întuneric. fără ca cineva să-l bage în seamă. se hotărâse. pentru că nu mai poseda aşa ceva. ajunsese la raţionamentul triumfal că ar fi fost tare greu să fie tras de urechi. Pedantul şi . Belzebut. acum era lumină. şi atât de turtit şi de una cu pământul era. Belzebut se ridică şi. piuiau ca nişte papagali aşezaţi pe beţele lor şi se complimentau reciproc asupra succeselor repurtate. încât încheieturile labelor formau nişte coate ce se ridicau deasupra trupului. îşi avu şi el partea sa de bunătăţi. după ce băură două degete de vin. căldură şi zgomot. cu cele zece gheare. Părea că viaţa se înapoiase în această locuinţă moartă. îngrămădea în far­ furia domnului de Sigognac sumedenie de aripi de potârnichi şi felii de şuncă. ce erau primite cu o recunoştinţă frenetică.

fie ea în vârstă de peste patruzeci şi cinci de ani. chiar de ar fi fost să se lipsească de masă pentru a plăti spălătoreasă. iar închipu­ itul furios declară că e gata să se ducă să caute printre bagajele sale un cufăraş plin cu scrisori de dragoste mirosind a mosc şi a smirnă. a cărei caleaşcă trasă de patru telegari să vină să-l ia la ieşirea din teatru şi apoi să-l conducă la un castel unde să-l aştepte sentimentala şi sensibila frumuseţe. el nu era îndrăgostit de Isabella. văzându-1 pe Leandru absorbit în contemplarea sa. el ţintea mai sus.48_____________________________ ___________________ Theophile Gautier Tiranul discutau cu aprindere asupra superiorităţii poemului comic ori a celui tragic. Leandru îşi scoase o oglinjoară din buzunar şi se privea cu tot atâta satisfacţie ca şi răposatul Narcis când îşi admira nasul în unda izvorului. controversă ce constituia subiectul unor interminabile dispute. să amăgească şi să cucerească vreo văduvă nobilă. . Blestematul valet. în faţa unei mese încărcate cu cele mai delicate bunătăţi. Contrar obiceiului unui Leandru. răutăcios ca un maimuţoi. Spera. scrisori adresate lui de o mulţime de doamne de vază. Această viziune se realizase ea vreodată? Leandru susţinea că da. prin graţiile şi manierele sale de gentilom. pretindea că în zadar bietul om îşi dădea ochii peste cap. degeaba arunca priviri asasine prin loji. Scapin nega cu hotărâre. zadarnic îşi prindea cochet un pieptănuş în buclele perucii şi îşi schimba cămaşa la fiecare reprezentaţie. în negZige-ul cel mai ispititor. adusese cu dibăcie vorba despre vechea lor dispută. celălalt pretindea că vulgaritatea şi bufoneria de care se foloseau autorii de come­ dii le înjoseau mult demnitatea de scriitor. Scapin. unul susţinea că este mai greu să-i faci să râdă pe oamenii de treabă decât să-i înspăimânţi cu poveşti de groază. cu bube pe faţă şi cu semne de mustaţă. bogată şi focoasă. sau râdea cu toată gura ca să-şi arate toţi treizeci şi doi de dinţi. inutil îşi etala gambele şi îşi cambra talia... care nu aveau alt merit decât antichitatea lor. că tot nu reuşise vreodată să trezească cea mai neînsemnată dorinţă pentru persoana sa nici măcar în inima celei mai neînsemnate baroane.

Serafina spunea că. Pedantul şi Tiranul trăgeau la măsea ca nişte beţivi emeriţi. Cele zece sticle fuseseră golite cu religiozitate. Fanfaronul era sorbu după moda spaniolă. dat fiind rolul său grotesc. această toană pentru comedianţi şi măscărici întâlnindu-se destul de des în purtările dezmăţate ale vremii. dar sărmanul nostru baron nu învăţase nicidecum. Fata observase ce efecte produsese asupra tânărului baron şi îi răspundea prin priviri languroase. spre marea neplăcere a Fanfaronului. Mata- more înţelese gestul şi porni spre căruţă să mai caute alte sticle. toate nebune de iubire. deşi fără de speranţă. iar Pedantul întoarse ultima sticlă cu gâtul în jos şi o ţinu aşa până se scurse ultima picătură. dacă nu sunt niciodată complet treji. Baronul. Volumul I 49 contese. iar ochii săi vorbeau în locul gurii. şi ar fi putut să trăiască asemenea acelor hidalgos care prânzesc cu trei măsline terciuite şi se mulţumesc drept cină cu o arie la mandolină. îndrăgostit în secret de această frumuseţe. marchize şi baroane. dacă nu va fi mai modest. încât rămase pe unghie. care nu-i îngăduia să scoată decât nişte cuvinte fără noimă. Sigognac. manierele alese de la Curte şi cu toate că nu era lipsit nici de cultură şi nici de spirit. nu se putu opri să închine şi el un pahar cu vin roşu în sănătatea prinţeselor. care. ar pune să-l biciuiască pe Leandru pentru obrăznicia şi indiscreţia sa. nu era numai laudă goală în vorbele înfumuratului. în castelul său dărăpănat. nu sunt în schimb niciodată beţi morţi. ceea ce îl dădu complet gata. ca să fim drepţi. iar Isabella se jura în glumă că. . deşi era puţin cam ameţit. Această extremă cumpătare îşi avea explicaţia ei: personajul nostru se temea că de va mânca şi va bea prea mult. atât de mică. deşi sugrumat de o ruşine rar întâlnită. o admira foarte mult pe Isabella. în acest moment părea destul de stupid.Căpitanul Fracasse. de-ar fi ea una dintre acele doamne. n-o să-l mai ia de bărbat la sfârşitul piesei. Un altul mai îndemânatic şi mai îndrăzneţ decât Sigognac ar fi trecut la un atac susţinut. dar.

obrajii fleşcăiţi şi gura sbârcită tremurau de zor la mişcările energice ale unor fălci încă în bună stare. comediant şi duşman înverşunat al vinului. camera nu este vizitată câtuşi de puţin de fantome. şi el nu continua să vieţuiască decât cu condiţia să moară de foame: deaceea trăia intr-o emoţie continuă şi adese­ ori privea la catarama curelei spre a verifica dacă nu cumva.. căscau de zor. din întâmplare. dacă ar fi ţinut atâtea posturi cu gânduri pioa­ se. singura aproape unde nu plouă. talentul său s-ar fi micşorat. în ceea ce le priveşte pe Serafina şi Isabella. vă garantez că. anatomie disecată de la sine. care mai de care. Tantal de bună voie. Sigognac. Mai cu seamă. Vă cedez camera mea. care reprezenta cali­ tatea sa principală de comic. şi o noapte trece repede.. neavând evantaie la îndemână. cu toate că politeţea vă face să luptaţi împotriva somnului. şi le spuse: — Domnişoarelor. Theophile Gautier are să-şi piardă slăbiciunea fenomenală. l-ar fi aşteptat paradisul ca pe sfinţii Antonie şi Macarie. să nu vă fie teamă nici de unduirile tapiţeriei. Domnii de faţă vor rămânea aici şi se vor mulţumi cu fotoliile şi cu laviţele. al cărui ultim urmaş sunt. — Eu joc pe scenă şi rolul Bradamantei1 şi nu sunt fricoasă: Eroină războinică din poemul Orlandofurioso de Ariosto. Dacă s-ar fi îngrăşat. Dueha nu contenise o dipă şi dădea pe gât atât solide cât şi lichide într-un ritm nemaipomenit. Aş fi ţinut mult să vă pot oferi fiecăreia o cameră tape­ tată. . deşi un pic ameţit de damful vinului. martir al slăbiciunii. băgă de seamă că erau pe jumătate adormite. înapoia meterezului diafan al degetelor frumoase. împreună cu doamna. el nu se atingea de bucate decât cu vârful buzelor şi. nici de gemetele vântului ce răbufneşte prin cămin şi nici de sarabandele şoarecilor.. deşi este destul de lugurbă. spaţioasă şi cu anticameră. o să vă aranjaţi acolo cât mai bine dumneavoastră două. nu se îngrăşase peste noapte. însă bietul meu castel se năruie. ca şi neamul meu. patul este larg.. văd bine că picaţi de oboseală şi vreţi să vă culcaţi.

ca şi cum ar fi bănuit dincolo existenţa unor lumi cu fantome şi grozave spaime nocturne. fără să se mai dezbrace. o să aibă cu cine schimba o vorbă. pe jumătate din cauza frigului. cu toate că uneori răzbăteau din apartamentele goale zgomote ciudate. Iar dacă diavolul ar avea chef să vină. într-adevăr. nişte hemi- stihuri alexandrine. simţindu-se învăluită de acea atmosferă de întuneric şi pătrunsă de aerul jilav. iar pe de altă parte din pricina groazei. Matamorul. iar răsuflarea ei liniştită se auzi în curând alături de respiraţia mai pronunţată a tovarăşe­ lor sale. rămase încă mult timp cu ochii deschişi şi aţintiţi asupra uşii închise. Pedantul dormea tun. iar forme monstruoase păreau să se ghemuiască prin un­ gherele neluminate. prin vis. din pricina aerului ce răbufnea în încăpere. ea este puţintel vrăjitoare. exclamă Serafina plimbându-şi privirile în jurul ei. dar tânăra fată. făcea să joace pe grinzile tavanului umbre Irizare. care li se păru. cu nasul pe masă. să dea mai întâi peste una din tovarăşele ei. se . Isabella se ghemui între Serafina şi duefia: dacă avea să iasă de sub pat vreo labă păroasă de fantomă sau de demon mascul. Sigognac luă o torţă şi conduse doamnele în camera de dor­ mit. Totuşi uşa nu se deschise. în faţa Tiranului. că are un aspect cu totul fantas­ tic. care sforăia ca un tub de orgă şi mormăia. cu capul sprijinit de marginea unui fotoliu şi cu picioarele întinse pe grătarul căminului. întrucât lumina tremurătoare a lămpii. se strecurară sub cuvertură. spuse Serafina râzând. dar într-un sfârşit somnul îşi presără pulberea de aur peste pleoapele sperioasei Isabella. în timp ce Isabella nu putea să-şi stăpânească fiorii. Cele două viteze adormiră de îndată. şi nici un spectru nu-şi făcu apariţia. învăluit în giulgiu şi scuturându-şi lanţurile. tn ceea ce-o priveşte pe duefia noastră.Căpitanul Fracasse. sperioasă. Cele trei femei. Volumul I_______________________________________ 51 nm s-o liniştesc pe timida mea Isabella. — Ce decor excelent ar mai fi încăperea asta pentru actul al cincilea al unei tragedii.

o întâlnise pe Yolanda de Foix. Leandru îşi ţinea capul drept şi dormea ţeapăn. dar întâmplările petrecute peste seară îl tulburaseră prea mult pentru ca să poată aţipi. cu penele roase de şobolani. prefera să rămână în castelul lui. iar el. biet boiernaş ruinat şi năpăstuit de soartă? Departe de a căuta să se facă remarcat de ea. Sigo­ gnac. cu hainele tocite şi prea largi. Două tinere femei nu năvălesc. ori de câte ori o întâlnea. la care ar fi putut să apeleze fără să se ruşineze. în timpul plimbărilor sale solitare. neputând să se înfăţişeze cu echipajul potrivit rangu­ lui şi numelui său. în tovărăşia tatălui ei şi a unor tineri seniori. neprihănit. decât să apară ridicol în faţa fiinţei iubite. pe neaşteptate. dar Sigognac era mândru şi. singuratic. Se va spune că nu este de crezut ca un băiat de douăzeci şi cinci de ani să fi trăit fără vreo mică pasiune. cu căluţu-i bătrân şi paşnic. era . Părinţii. la o vânătoare de cerbi.. Nu putem spune prea multe despre asta. El. Viziunea aceasta strălucitoare îi apărea deseori în vis. Sigognac se cuibărise într-un fotoliu rămas liber. o credea şi respinsese acest gând ca pe o himeră. Nu-i mai puţin adevărat că. îşi făcuse în repe­ tate rânduri toate raţionamentele reci pe care le inspiră sărăcia. aşa. Pentru a nu-şi strica frizura. spre a-şi înăbuşi pasiunea care începea să se înfiripe. cel puţin. pentru o inimă sen­ sibilă. mai ales când acest tânăr a trăit până atunci trist. nevoind să stârnească râsul cu pălăria-i pleoştită şi vrednică de milă. Reuşise el oare?. călărind o splendidă iapă albă. dar ce legătură s-ar fi putut crea între frumoasa şi bogata castelană şi el. plecaseră din această lume. în viaţa unui tânăr. fără s-o tulbure. dispărea cât mai iute. mult mai potrivit să-l încalece un preot de ţară decât un gentilom: fiindcă nimic nu este mai trist.52________________________________________ ________ Theophile Gautier înfăşurase în capa sa cenuşie şi semăna cu o scrumbie învelită în hârtie. El se cufunda zi de zi tot mai mult în singurătate şi în uitare. oprit de la toate plăcerile vârstei sale de către acea aspră mamă vitregă ce se numeşte sărăcia.. nu o singură dată.

rostogolindu-se peste râpele şi şanţurile frunţii. în chip de Smarra.Căpitanul Fracasse. deşi erau aşezate în dulapuri de sticlă. iar lucirile albăstrii ce se strecurau prin geamurile prinse în reţele de plumb dădeau lumânărilor murinde o nuanţă de galben livid şi bolnav. ca şi cum l-ar fi ciupit degetele slabe ale morţii. cu nasul tare subţire. Câteva broboane de sudoare. fie că vecinătatea unor femei frumoase îi înflăcărase imaginaţia. fie din pricină că nu era obişnuit să doarmă decât în patul său. avea aerul propriului său cadavru. iar pe buzele groase îmbobocea floarea vânătă a vinului. cu necazurile sale. găsind perniţă foarte dulce. dar să se mai lupte şi cu chinurile unei iubiri imposibile! Noaptea trecu fără alt incindent decât o spaimă a Isabellei. Fanfaronul. Leandru căpătase nuanţe de făclie de ceară galbenă şi semăna cu statuile de ceară din biserici. cu ochii strâns închişi. se opri­ seră în mărăcinişurile sprâncenelor cărunte. provocată de Belzebut. Sosirea acestor comedianţi îi apărea ca o întâmplare fericită şi ca o ambasadoare a Fortunei pentru a-1 invita să părăsească această dărăpănătură feudală unde anii săi tineri mucegăiau în umbră şi se ofileau zadarnic. Figurile celor ce dormeau erau bizar luminate de acest dublu reflex şi parcă erau tăiate în două felii. cu pomeţii obrajilor ieşiţi mult în afară. O roşeaţă puternică şi pete apo- plectice brăzdau şi colorau obrazul buhăit de mâncare al Pedan­ tului: rubinele de pe nas se prefăcuseră în ametiste. asemenea man­ talelor scurte din evul mediu. şi nu voia să se urnească deloc. care se ghemuise la sânul ei. Buimăceala provocată de somnul greu făcea hidoasă . Volumul I ______________________________________ 53 destul de nenorocit şi aşa. gonindu-i somnul şi stâmindu-i serioase nedumeriri. de culori diferite. începuse să mijească de ziuă. obrajii moi atârnau fleşcăiţi. cu muşchii fălcilor încordaţi. Cât despre Sigognac. şi de pe faţa cărora s-au desprins vopselele. întruchipând pe Sfântul Ioan cu perucă pe cap. Credem mai degrabă că un proiect vag începuse să mijească în mintea sa. nu putu să închidă ochii toată noaptea.

fără 1Şopârlă: . O rază de soare lubrică. se sileau să roşească sub lustrul culorilor. văzând cum singurătatea lor este pângărită de această tabără de boemi. atunci când era trează şi însufleţită de spirit. aş fi vrut să vă puteţi odihni între cearşafuri de olandă. sub un baldachin de damasc de India. Tiranul se ţinea destul de bine. stând rezemat astfel de marginea mesei. nu avea figura prea descompusă. văzând că baronul de Sigognac sta într-un fo­ toliu cu ochii limpezi şi scânteietori ca ai unui bazilic1. Numai cearcănele ceva mai negre din jurul ochilor şi obrajii brăzdaţi de vinişoare viorii trădau oboseala unei nopţi dormite chinuit. răspunse Subreta. mai potrivită să găzduiască fantome decât fiinţe vii. se duse să mângâie bărbia şi gura tinerei fete. părea jovială. spuse Sigognac răspunzând la salutul Subretei. după o bacanală. se duse spre el şi îl salută cu o drăguţă reverenţă de comedie. îşi trecu mâinile peste cosiţe ca să le dea o oare­ care strălucire şi. îşi aranjă fustele asemenea unei păsărele ce-şi scutură penele. domnule. Subreta suporta şi ea binişor vizita discretă a luminii zilei. cu figuri vinete ca fierea. în loc să vă chinuiţi pe acest scaun viermănos. printre paharele pe jumătate pline şi printre resturile de provizii. asemenea unui faun care necăjeşte o nimfă adormită. care dăduseră sălii festinului un aspect în acelaşi timp sinistru şi grotesc. Castele şi nobilele văduve de pe tapiserie. că starea de dărăpănare a locuinţei mele. cu figura palidă şi barba ca o coamă. care se înălţă pe picioruşe. Prima trezită de sărutul acesta matinal a fost Subreta. capul său de Hercule naiv şi de călău patern nu putea să ia altă înfăţişare. — Să nu regretaţi nimic. nu mi-a permis să vă primesc aşa cum s-ar fi cuvenit.54 Theophile Gautier această figură care. la mar­ ginea unui şanţ. strecurându-se printre sticlele golite. neagră şi zbârlită. Pedantul îţi dădea impresia unui bătrân satir doborât de desfrâu. — Regret tare mult.

dădu o mână de ajutor bătrânului comic şi îl reaşeză pe picioare. un butoi pe două picioare ca Blazius.Căpitanul Fracasse. Volumul 1 55 dumneavoastră am fi petrecut noaptea într-o căruţă împotmolită în noroi. deşi puţin obosite 1Cel mai cunoscut dintre Ciclopi. De altminteri. ar fi în stare să cadă peste o pânză de păianjen fără să o rupă. fiul lui Poseidon. 2Brigand mitologic. se rup­ sese. în cădere. care îi slujea drept râs. care sări în sus nu altceva. prinţi şi prinţese. plictisit să-l mai suporte. Pedantul se rostogoli la pământ cu un vacarm teribil de lemnărie sfărâmată. un munte de carne şi oase ca tine şi nici de a fi un burduf cu vin. Din pricina zgomotului asurzilor îşi făcură apariţia în pragul uşii Isabella. colindând târguri şi oraşe. se agăţase involuntar de faţa de masă şi provocase o cascadă de tăcâmuri şi de farfurii. şi mătăhălosul nostru. — Este adevărat. nu toată lumea poate să aibă avantajul de a fi un Polifem1. iar dimineaţa ne-ar fi găsit pe toţi mai mult morţi decât vii. întins cu picioarele în sus. acest culcuş pe care dumneavoastră îl dispreţuiţi. . desfăşurân- du-şi membrele lungi. un Cacus1 2. scoţând nişte cotcodăceli nearticulate. este magnific dacă îl compari cu şurele prin care răzbat neturburate toate vânturile. se zvârcolea ca o broască ţestoasă răsturnată pe spate. Serafina şi duena. Tiranul. articulate ca nişte labe imense de păianjen. ale cărei valuri se rostogoleau peste el. replică actorul astfel interpelat. Scaunul pe care sta. leandri şi subrete. tirani şi victime. spuse Irod cu un fel de mormăit nervos. în care suntem adeseori nevoiţi să dormim pe maldăre de paie. în cursul vieţii noastre rătăcitoare de comedianţi. după ce se întinse de-i tros­ niră braţele şi-şi frecă ochii. Cele două tinere. am fi tremurat sub o ploaie cu băşici. In timp ce baronul şi Subreta făceau acest schimb de politeţuri. Vacarmul trezi brusc întreaga companie. — Un asemenea accident n-ar putea să i se întâmple nicio­ dată lui Matamore.

cu toate că un observator meticulos ar fi putut să cârtească împo­ triva eleganţei lor un pic cam şifonate şi învechite. obişnuiţi cu spectacolul atâtor lucruri învechite. Cât este de plăcut un foc luminos. puţin obişnuită cu asemenea mângâieri. luminate de re­ flexe trandafirii şi. după o noapte. arătau încântător chiar şi la lumina zilei. Şi în jurul acestei flăcări prietenoase toată banda comi­ că se reuni luminată de lucirile-i vii. atât de respingătoare. şi să înlăture rămăşiţele festinului. se risipi ca prin farmec. ca să facă ordine. decolorate şi prăpădite. dacă nu albă. rumenită de acest fard uşor. nimic nu putea să altereze această fizionomie de lemn sculptat în care străluceau doi ochi de cucuvea. Donna Serafina. cel puţin cenuşie. odată foamea şi setea potolite. Aceste graţioase figuri îi dădeau senzaţia de vis. starea de proastă dispoziţie care se trăda pe toate feţele prin grimase şi cearcăne mai mult sau mai puţin vizibile. prăfuite. unde o mantie de cenuşă albă ca pluşul acoperea nişte tăciuni mistuiţi. ochii baronului. de privilegiul unei urâţenii imuabile. Lumina soarelui sau a lumânărilor pentru ea era totuna. când cele care le poartă sunt tinere şi frumoase? De altminteri.56 Theophile şi palide. Isabella îşi întindea spre vatră palmele micuţe. nişte peticuţe de stofă destrămate şi tocite. . unde totul se prăbuşea sub povara anilor. nu i se mai ob­ serva paloarea. să arunce lemne în cămin. In ceea ce o privea pe dueha. nu mai erau în stare să observe asemenea nimicuri. câteva cusururi şi neglijenţe ale toaletei. dar ce însemnătate puteau să aibă acolo câteva panglici spălăcite. mai înaltă şi mai robustă. Serafina şi Isabella îi apăreau gătite în chipul cel mai minunat. Ele îi apăreau lui Sigognac drept cele mai strălucitoare făpturi din lume. în mijlocul acestui castel sini­ stru. cu pâlpâiri vioaie. graţie vârstei. în acest moment intră şi Pierre în încăpere. Flacăra strălucitoare din cămin atingea uşor o placă de fontă cu armele nobililor Sigognac. ea se bucura. graţie acestei influenţe binefăcătoare.

o lăsă să stea jos pe surioara sa. trupa exprimându-şi intenţia de a pleca cât mai devreme. — Nu. cum sărăcia mea nu are altă cauză decât cheltuielile făcute de strămoşii mei în războaie duse pentru apărarea regilor noştri. sau de câţiva pui de găină. nobilimea are mantiile găurite. visa pe jumătate treaz. de altminteri. care. Starea acestui castel vă spune că nu sunt bogat. eu nu am deloc de ce să roşesc. una după alta. mai puţin obosită. cocoţat pe unul din picioarele sale de cocostârc. tot sucea şi întorcea sticlele. ca o pasăre de apă la malul bălţii. Pedantul. s-ar găsi foarte încurcat de ar fi să le arate izvorul. şi că va trebui să vă mulţumiţi cu o masă pitagoreică. a cărui arhitectură putea să . adăugă Blazius. dacă ea a fi să treacă acum prin faţa acestui castel. dar. oricât de mult ar avea poftă. Bătrânul slujnic dispăru numaidecât spre a împlini cât mai re­ pede însărcinarea primită. spuse Sigognac oaspeţilor săi. cu siguranţă că nu. spre a străbate o bună distanţă şi pentru a nu ajunge prea târziu la popasul de peste noapte. lasă să i se prăpădească astfel tinereţea în văgăuna unei singurătăţi unde Fortuna nu poate veni să-l caute. ca o soră mai mare. dar prin aceste găuri se poate vedea onoarea. cu docul sub aripă şi un picior îndoit sub pântec. domnule. în sat. — Ceea ce mă miră. de câteva zeci de ouă pentru dejunul comedianţilor.(lilpitanul Fracasse. în ceea ce-1 priveşte pe Fanfaron. şi nu există. cum se arată a fi domnul baron. lingân- du-şi întruna buzele. Volumul I________________________________________57 rămăsese în picioare înapoia ei. la o distanţă de şase leghe de jur imprejur. şi acel ce se făleşte cu averile sale. Când perceptorul se îmbracă în ţesături de aur. nici cel mai mic han sau cea mai neînsemnată cârciumă. să-i pună la frigare. dar tot mai bine este să dejunezi prost decât să nu dejunezi deloc. să vadă de n-a mai rămas într-însele vreun strop de băutură. — Mi-e tare teamă că o să serviţi un dejun cam prost. răspunse Irod cu vocea sa de bas. Tânărul baron îl luă deoparte pe Pierre şi îl întrebă dacă nu se putea face rost. este faptul că un gentilom desăvârşit.

După obişnuinţa oamenilor pe care sărăcia şi lipsurile îi fac timizi. pământul binecuvântat luminat de razele soarelui de la Curte. dar aceasta ar fi însemnat un efort peste firea sa. reminiscenţe involuntare ale rolurilor sale de pedant. şi mai degrabă s-ar fi lăsat să moară. el nu ţinea deloc seamă de calităţile proprii şi nu ve.j dea decât părţile rele ale situaţiei sale. fie făcându-se remarcat printr-o faptă strălucită.58 _____________________________________________ Theophile Cautier facă o impresie foarte bună acum două sute de ani. decât să ceară un bun avans sau împrumut. deşi cu burta goală. dacă i-ar fi culti­ vat un pic. cu glas încet. iar el nu ştia cum ar putea să şi-i procure. aflaţi în faţa unei mese straşnice la care sunt invitaţi. crezându-1 nelocuit. aşezat pe cufărul său. cu toate întortocherile neinteligibile şi frazele burleşti. Deşi brav. Sigognac simţea adevărul vorbelor. Dar îi lipseau banii pentru o călătorie atât de lungă. Cuvintele rostite de bătrânul actor. Făcea parte dintre aceia care. el nu va întârzia să fie apreciat după meritele sale şi să se ridice fie intrând în serviciul vreunei mărimi. locul de întâlnire al spiritelor alese şi al vitejilor. se prefac că au cinat. ochii şi buricul lumii. al cărei prilej se va ivi negreşit. tânărul baron se simţea ridicol în straiele sale prăpădite. de teamă să nu fie bănuiţi că le este foame. în timpul lungilor sale plimbări prin lande. ea şi-ar vedea de drum mai departe. îşi spusese adeseori. Ar trebui ca domnul baron să meargă la Paris. iar descendenţii acelora care au putut să-mi cu­ . Sigognac era mândru. Eldorado „spaniolilor" francezi şi j Canaanul „evreilor" creştini. Acolo. Poate că i-ar fi venit în ajutor unii dintre vechii prieteni ai tatălui său. dar nu am nici un prieten la Paris. şi îi era teamă mai mult de un surâs decât de o lovitură de spadă. ceea ce Blazius îi spunea cu voce tare. vechi chiar şi în timpul domniei trecute. nu'erau lipsite de sens. iar el. Fără să fie prea bine la curent cu moda. alături de bla­ zonul lui. — M-am gândit uneori la toate acestea. mestecând o scobitoare ca un hidalgo spaniol.

replică Blazius. dar. înaintând cu un aer graţios. de-aş putea să ajung până la Paris. O uşoară roşeaţă se ivi în obrajii lui Segognac. şi. cu pliscul şi ghearele des­ chise. — Dar nu vă obligă nimeni. să nu piardă un prilej care nu se va mai ivi niciodată. Dacă. Baronul şovăia. Dacă umilul nostru car cu boi nu revoltă orgoliul senioriei voastre. Fără îndoilală. de ar fi făcut să necheze licornii şi să ragă leii cu limbile smălţuite de pe armoariile familiei. pe de altă parte. pe jumătate de ruşine. indecis între da şi nu. nici nu ştiu chiar de ar fi să adun laolaltă toţi banii mei şi pe cei ai lui Pierre. deoarece într-acolo se îndreaptă trupa noastră. când Isabella. Volumul I 59 noască familia pe vremea când era bogată şi deţinea funcţii la Curte. orgoliul neamului său se revolta în el la gândul de a rămâne îndatorat unui biet saltimbanc. tânărul baron se ciorovăise destul cu pântecele lui. cu toate că şi-a făcut intrarea în Paris pedestru. bunătatea sa sufletească înnăscută se simţea mişcată de propunerea sinceră şi care răspundea atât de bine dorinţelor sale secrete. claie peste grămadă cu nişte histrioni nomazi în carul lui Thespis. nu se vor sinchisi prea mult de un Sigognac slab şi uscat. pe jumătate de plăcere. la urma urmei. şi n-aş putea să apar într-un chip demn de numele meu. cu legăturica în vârful spadei şi ţinându-şi ghetele în mână de teamă să nu le tocească pingelele. imaginea descendentului neamului Sigognac. înapoia zidurilor feudale. Apoi. veniţi cu noi la Paris. avea ceva neplăcut şi necuviincios în sine. eu nu am echipaj. nu văd de ce mi-ar fi ruşine să mărturisesc.Căpitanul Fracasse. îi mai era teamă să nu rănească amorul pro­ priu al comediantului. de avea să-l refuze pe Blazius. pe de o parte. poate. ca un Cezar roman urcat într-un car tras de patru armăsari albi. să-şi ia partea din prada comună. Şi apoi. să intraţi triumfal în marea capitală. veni în faţa baronului şi a lui Blazius şi rosti această frază care puse capăt nehotărârii tânărului nobil: . venind din înaltul turnului său ruinat. Cutare străluceşte acolo astăzi. şi cântărea aceste două monosilabe hotărâtoare în cumpăna chibzuinţei.

doi mici trandafiri sălbatici. să nu lăsaţi cîteva fâşii din rochiile dumneavoastră în ghearele mărăcinilor: deoarece. străluciră deodată pe o ramură piezişă ce tăia calea tinerelor. un sonet plin de ştersături. Isabella îşi îndreptă spre baron o privire atât de dulce. doar din politeţe. care aducea o serioasă omletă cu slănină şi o bucată destul de respectabilă de şuncă. fără să vreau. căpătând o moştenire. când am deschis un volum de Ronsard. Sosirea lui Pierre. Cât despre Sigognac. Sigognac culese cele două flori. să facă tăieturile şi adăogirile necesare. în schimb. Tocmai mi-a căzut în mână o schiţă italiană. am găsit. de altminteri. există. rostind: . şi le oferi galant Isabellei şi Serafinei. dacă cineva ar voi să-şi dea osteneala s-o prelucreze puţin. sobrietatea sa obişnuită nu putea suporta mese atât de dese şi. care de bună seamă că este opera sa. spuse Sigognac. încât Sigognac nu-i putu rezis­ ta. Isabella şi Serafina avură fantezia să coboare în grădina ce se zărea din curte. dacă se spune că nu există trandafiri fără spini. Tânărul baron rostea aceste cuvinte cu tonul de ironie melan­ colică ce îi era obişnuit când făcea aluzie la sărăcia sa.60________________________________________________ Thdophile Gautier — Poetul nostru. întrerupse discuţia. ca şi cum grădina dispreţuită ar fi fost pusă la ambiţie. mai degrabă boboci. ce îşi deschiseseră de-abia pe jumătate cele cinci petale în jurul pistilelor galbene. gândurile îi zburau în multe alte direcţii. Spunând acestea. în timp ce văcarul adusese vitele şi le punea jugul. ar putea să revadă textele. spini fără trandafiri. şi dom­ nul baron ar putea să-l înlocuiască: deoarece. de mâncărurile puse dinainte. să ne scrie o piesă după ideile pe care i le vom da. întreaga trupă luă loc în jurul mesei şi începu să mănânce cu multă poftă. Masa odată terminată. ne-a părăsit. la nevoie. — Mi-e teamă. de unde s-ar putea scoate un rol drăguţ pentru mine. aflat pe masa de lângă pat. de-abia se atinse. şi. de pătrunzătoare. dar. oferindu-le braţul pentru a coborî treptele desprinse şi acoperite cu muşchi.

— Aici se sfârşesc domeniile mele. rosti baronul. Trăsăturile mai aspre ale Serafinei nu exprimau decât un dispreţ rece. în acest lăcaş al plictiselii. de bună seamă. dar dumneavoastră aţi săvârşit minunea să înflo­ rească aceste două floricele. atât de departe cât puteai cuprinde cu vederea din înaltul acestor foişoare crăpate şi dărăpănate. ţinându-i de urât doar un câine alb şi o pisică neagră. Tânăra ingenuă privea cu un fel de interes înduioşat această grădină aflată în paragină. mascat de politeţe. nu cresc pe aici decât buruieni. toate aparţineau strămoşilor mei. muntele şi şesul.Căpitanul Fracasse. Ea se gândea la tristele ceasuri pe care tânărul le va fi numărat. cu toate că avea un anumit respect faţă de persoanele cu titluri de nobleţe. Serafina îşi duse floarea la gură şi începu să-i frământe codiţa. ce se armoniza atât de bine cu castelul ruinat. odată ajuns în faţa nişei zidită din scoici şi pietriş. cu fruntea rezemată de geam. Trandafiriul palid al petalelor parcă se lupta cu roşul aprins al buzelor sale. ca un surâs în lumea dezolării. cu ochii aţintiţi spre drumul pustiu. Odinioară. câmpurile mănoase şi pârloagele. aruncând tânărului o lungă privire de mulţumire. ea îl considera prea prăpădit pe tânărul gentilom. al mizeriei şi al singurătăţii. Isabella îşi puse cu osebită grijă floricica de trandafir în sân. Volumul 1________________________________________61^ — Nu-mi închipuiam grădina mea atât de înflorită. şi n-ai putea aduna decât buchete de urzici şi de cucută. hotărât lucru. Merseră astfel până la statuia mitologică a cărei fantomă se desena la capătul aleii. unde mucezea Pomona1. ca o poezie printre ruine. care dovedea preţuirea pe care o acorda sărăcăciosului dar. . dar mi-a mai rămas exact atâta cât am nevoie spre a aştepta ceasul în care ultimul din neamul Sigognac se va duce să-şi 1Divinitate romană a fructelor şi grădinilor. Sigognac având grijă să dea la o parte ramurile ce ar fi putut biciui obrajii celor două musafire.

o groaznică tristeţe de ar mai rămâne în acest castel. în câţiva ani. dar simţea bine că ar încerca. . pe cât de jalnică este starea lor astăzi. tot ceea ce putea să aibă umilitor o asemenea călătorie. şi apoi. Aristotel. Haideţi. mişcată de aceste gânduri care-i trecuseră prin minte şi ei. destul de încet pentru a nu fi auzită de Serafina. toate lucruri potrivnice demnităţii di­ vine şi omeneşti. Farmecul unei aventuri amoroase îi ascundea. din înaltul sorţii sale ea alege câteodată din mulţime un cavaler de neam mare şi de merit deosebit. deşi se spune că este oarbă. Zeul înarmat cu tolba îi sileşte cu săgeţi cu plăcere pe ceilalţi zei şi pe eroi la nenumărate fapte şi deghizări bizare: Jupiter ia înfăţişarea unui taur pentru a o seduce pe Europa. ca să spun drept. acoperite şi împodo­ bite cu olane noi. de aici înainte singura lor posesiune. luând un aer vesel pentru a ripisi norul de tristeţe aşternut pe fruntea tânărului Sigognac. vor avea o înfăţişare pe atât de mândră. Nu însemna să-ţi calci demnitatea şi să te înjoseşti dacă urmai. ducân- du-şi în spate iubita care voia să călărească neapărat un filozof (hazliu soi de echitaţie!). m-ar mâhni tare mult să vă las în acest lăcaş plin cu bufniţe. prea învăţatul. turnurile castelului Sigognac.62________________________________________________ Theophile Gautier întâlnească strămoşii în cavoul familiei. Dulcea lucire din ochii Isabellei învinse împotrivirea baronu­ lui. o comediantă şi dacă te înhămai ca adorator la carul comedianţilor. de aici înainte. Era însă Sigognac îndrăgostit de Isabella? Tânărul nu căută să aprofundeze lucrurile. veniţi cu noi şi poate că. Fortuna este femeie şi. totul este să te găseşti în calea ei. Hercule şi-a tors fuiorul la picioarele Omfalei. — Dar ştiţi că sunteţi lugubru. refăcute şi albite. decideţi-vă. mergea în patru labe. însufleţit o clipă de prezenţa unei fiinţe tinere şi graţioase. în propriii săi ochi. aşa dis-de-dimineaţă? rosti Isabella. adăugă ea cu jumătate de glas. nici cei mai fini cavaleri nu şi-ar fi făcut vreo mustrare de cuget din această pricină. din dragoste.

profun­ dei lipse de vlagă care pusese stăpânire pe tânărul baron. de altminteri o adevărată sinecură. fără să spună nimic. le dădeau un aer grozav de maies­ tuos. se rezema de ciomagul cu care-şi îmboldea vitele. trecut poate neobservat de baron. pârlit de soare şi sălbatic ca un păstor din străvechea câmpie romană. cu care le erau acoperite capetele şi ciol- tarele din pânză albă care-i acopereau ca nişte cămăşi. deoarece Pierre. Volumul I 63 De aceea se hotărî repede. pentru a-i apăra de înţepăturile muştelor. impresia că îşi conduce oaspeţii. de . în picioare. îi împărtăşi planurile mile. de animale de cult. luându-1 deoparte pe Pierre. Oricât ar fi suferit din pricina despărţirii de stăpânul său. credinciosul servitor nu-şi ascundea neajunsurile unei şederi mai Îndelungate a tânărului baron în castelul ruinat. în afară de diverse­ le funcţii pe care le cumula la castel. îi rugă pe comedianţi să-l aştepte câteva clipe şi. la care avu grijă să adauge. un om zdravăn. din care se scurgeau firicele de bale argintii. pentru a-şi ascunde plecarea. Bătrânul vedea cu durere cum i se stinge tinereţea într-o odihnă posomorâtă şi !ntr-o tristeţe trândavă şi. o îndeplinea şi pe aceea de vistiernic. să-şi ridice boturile umede şi negre. Pierre trebuia să-l urmeze pe jos şi să aducă înapoi calul la grajd. deoarece Sigognac nu voia să se suie în carul comedianţilor decât la două-trei leghe depărtare de castel. văcarul. Căluţul bălan fu înşăuat. desigur fără să ştie acest lucru. astfel. prefera totuşi mijlocul acesta de încercare a norocului. mai cu scamă de doi-trei ani încoace. lăsa. act de devotament modest. Boii fuseseră înjugaţi şi încercau. într-o imagine ce reamintea. în faţa lor. şi umilele sale economii. Bătrânul strânse la repezeală Intr-un cufăr puţinele haine şi schimburi ale tânărului său stăpân. soiul de tiară roşie şi galbenă împletită din rogoz. «dună într-o pungă de piele cei câţiva pistoli risipiţi prin ser- larele unui vechi scrin. cu toate că o trupă de saltimbanci îi apărea drept un ciudat cortegiu pentru un senior de Sigognac.( ijpitanul Fracasse. cu tot jugul greu ce le apăsa pe grumaz.

care. ei îl făcură să execute prudent o straşnică săritură înapoi. tot mişcând pielea cenuşie a botului cu peri lungi.64 Theophile Gautier imaginea eroilor greci de pe basoreliefurile antice. Câinele alerga. după această conversaţie tacită. . mârâind după necunoscuţi. păru că este complet lămurit asupra motivelor aces­ tei mari harababuri. arătând tare înspăimântaţi şi îngrijoraţi şi încercând. carul se zgudui. era legat de el prin vechi înţelegeri tainice şi parcă încerca să-i pună nişte întrebări. pe care i-o comunică lui Miraut prin câteva semne din ochi şi prin două sau trei mici ţipete tânguitoare. la rândul său. de la Pierre la stăpânul său. părea cu adevărat că stă de vorbă cu prietenul său felin. să-şi explice prezenţa atâtor oameni într-un loc de obicei aşa de pustiu. blajinul animal îşi aplecă încetişor capul spre motan. Duena. Când baronul se aruncă în şa şi apucă frâiele. iar bolta portalului răsună sub copitele grele ale ani­ malelor. pricepând că se întâmpla ceva neobişnuit. Isabella şi Serafina se aşezaseră în partea din faţă a carului. examina ceva mai de departe boii. văcarul îşi îmboldi vitele. care pretindea că poate tălmăci limbajul animalelor. neunse. care îşi aplecară capetele. l-ar fi putut înţelege. în faţa calului bătrân. Pedantul şi Leandru ocupau partea dinapoi. nu stăteau o clipă locului. datorită unei mişcări neaşteptate a coarnelor. osiile roţilor. Plecaseră. de parcă voia să-i întrebe cu ochii lui albaştri. şi. şi-l înălţă pe al său. ca să strivească desigur nişte fire de iarbă rămase între dinţii bătrâni şi lungi. fapt este că Belzebut. Ce-i spune oare? Numai Democrit.' scândurile începură să geamă. în timpul acestor pregătiri. pentru a se putea bucura de priveliştea câmpiei. mai înţelept. scârţâiau( violent. Belzebut şi Miraut. Motanul. după care se duse şi se aşeză pe labele dindărăt. cu minţile lor obscure de animale. se proptiră pe picioarele strimbe şi se repeziră înainte. mai preocupaţi să-şi continue somnul decât să admire perspectiva landelor. a căror mărime îi insufla respect. nehotărât. Toată lumea era gata. mirosea cu nările-i precaute roţile.

toate aceste lucruri vechi. prăfuite. cu acei ochi aţântiţi şi distraţi care nu văd nimic. care îi ţinuseră de urât în singurătatea lui şi îi zâmbiseră timp de douăzeci de ani cu surâsul lor imobil. atâta vreme cât stăpânul său se . Gândurile îl duseră şi la portretele din galerie. se încăpăţânase să rămână drept. plicticoase. şi pe care le cunoştea piatră cu piatră. pe pământul jilav. cu arcele de boltă năruite. negre de atâta amar de vreme ce trecuse peste ele şi verzi clin pricina muşchiului.i1/)ilanul Fracasse. ferestrele camerelor devastate.I. spre a nu-1 strivi prin prăbuşirea sa. care îi inspiraseră atâta dezgust şi mahmureală. nedesluşită şi vagă ca amintirea unui vis. în clipa când părăsi acest trist lăcaş. bătrânul său tată şi mama sa. sub care îşi dormeau somnul de veci. iar dcniorul de Sigognac ieşi din castelul părinţilor şi strămoşilor săi Intre câinele şi pisica lui. unde săltau. pe care le străbătuse ca fantoma unui castel blestemat. icoană graţioasă. fiindu-i aproape teamă de zgomotul propriilor săi paşi. iar năpârcile se strecurau printre rugii de mure. turnurile cu giruetele ruginite pe care le contemplase de-a lun­ gul atâtor ceasuri de plictiseală. posace. Se socotea acum nerecunoscător faţă de acest sărman şi vechi castel dărăpănat ce-1 adăpostise totuşi cât putuse şi el mai bine şi care. broaştele râioase. sărăcăcioase. grădina neîngrijită şi năpădită de buruieni. somnolente. de-abia întrevăzută în primele zile ale copilăriei. îmbrăţişă încă o dată cu privirea zi­ durile. cu toată şubrezenia sa. de bună seamă că va fi ghicit că era vorba de o hotărâre supremă. Sigognac simţi cum i se strânge inima de durere. Pentru ca prudentul cotoi să se fi decis la acest act de îndrăzneală aşa de puţin obişnuit neamului său. cu perna de atâtea ori muiată în lacrimi. peste dalele înverzite. ca un servitor octogenar care se mai ţine pe picioarele slabe şi tremurânde. capela cu acoperişul prăbuşit. îi apăreau acum pline de un farmec pe care nu ştiuse să-l preţuiască. la vânătorul de raţe sălbatice de pe tapiţerie. unul lângă altul. la patul său cu stâlpi subţiri ca fusul. Volumul I 65 Miraut se aşeză de-a dreapta calului şi Belzebut de-a stânga.

cu toate acestea. şi i se păru deodată. făcu iute o mişcare din frâie spre a întoarce calul. mii de triste plăceri. Era prea mult. dulce şi pătrunzătoare aromă a pământurilor natale. cum se afla în faţa carului. şi de dangătul clopotelor. Când trecu dincolo de poartă. tânărul uită cu totul de zidurile crăpate ale castelului. îl privea cu ochii scăldaţi de o tandreţe mohorâtă. cu mult mai multă sprinte­ neală decât ar fi părut să i-o îngăduie vârsta. deşi se găsea de-abia la câţiva paşi de casă. punând pe goană brotăceii de prin făgaşurile pline cu apă. un cântec cu care-1 adormea doica. şi de miresmele buruienilor. după o apăsare viguroasă a cizmelor. cuprins de o pro­ fundă nostalgie. boii dădură de un pământ mai uscat. Lupta era terminată. că o mână invizibilă îl trăgea de manta. Isabella invinsese.66_________________________________________ _____ Theophile Gautier află acolo. care. o adiere de vânt îi aduse în nări o boare proaspătă de buruieni spălate de apele ploii. îşi aţintiră asupra lui ochii întrebători. murmurând cu o voce nespus de domoală un cântec vechi din copilărie. smuci violent hăţurile calului. deoarece privirea lui Sigognac se încrucişă cu aceea a Isabellei. străbătând por­ talul. Când ajunseră la şosea. Miraut şi Belzebut îşi ridicară capul în acelaşi timp ca şi cum ar fi fost conştienţi de sentimentele stăpânului lor şi. în depărtări se auzea un dangăt de clopot. Dar această mişcare de răzgândire avu un rezultat cu totul diferit de acela la care ne-am fi putut aştepta. şi putură să tragă ceva mai repede greoiul vehicul la . mii de voioase melancolii îi reveneau în minte. această do- moală şi palidă tovarăşă de viaţă. mii de amare clipe dulci. iar sunetele argintii călătoreau spre el pe aripile aceleiaşi brize ce îi aduceau miresmele landelor. o pomi iarăşi drept înainte. spre a se întoarce înapoi. stând în pragul cunoscut. care. oprindu-se din mers. şi Sigognac. iar tânăra fată picură în privirea ei o sfârşeală atât de mângâietoare şi o rugăciune mută atât de lesne de înţeles. îşi repetau mereu apelurile melancolice. Carul o apucă pe drumeagul despre care am mai vorbit în cea dintîi filă a cărţii. încât baronul simţi cum păleşte şi se înroşeşte. obişnuinţa. bătrânul căluţ îşi şi îndreptase gâtul în direcţia arătată.

ale căror fizionomii jalnice expri­ mau întreaga durere pe care o pot resimţi fiinţele necuvântătoare.ftfpitanul Fracasse. iar Sigognac se schimbă de la avangardă la miergardă. în sensul omenesc al cuvântului. poate şi pentru a se lăsa mai liber în voia gândurilor cure îi frământau sufletul. spre a-1 linge pe obraz pentru ultima dată. Cele două creaturi îşi mai urmăriră câtva timp din ochi . pornite din inimă şi însoţire de un hohot de plâns. îşi încordă muşchii bătrâni şi slăbiţi şi încearcă să sară până la faţa stăpânului. în tot timpul acestei scene Belzebut. cam la nivelul oblâncului. baronul se înălţă în şa pentru u le mai putea vedea încă şi. capul negru şi fără urechi. Volumul I_______________________________________ 67 cnre erau înhămaţi. fără a încerca să se sustragă de la mângâierea umedă cu care animalul recunoscător îi lustrui mustăţile. Miraut. Torcea formidabil şi îşi rostogolea întruna ochii mari şi galbeni: implora şi el un semn de adio. Sigognac se plecă din şa până la dreptul cizmei şi-l apucă de pielea lăbărţată u gâtului. acţionase de cealaltă parte şi escaladase cizma şi coapsa lui Sigognac prezentându-şi. nevoind să arate o asiduitate prea vizibilă faţă de Isabella. mai sprinten şi njutându-se cu ghearele încă ascuţite. picurară pe capul lui Miraut şi al lui Belzebut. botezându-i prieteni ai stăpânului lor. Tânărul baron îşi trecu de două-trei ori mâna peste căpăţâna rotundă a motanului. profitând de clipele de oprire trebuincioase pentru con­ templarea turnurilor castelului. Himurile ţuguiate ale castelului Sigognac erau deja ascunse |hî jumătate de buchetele de arbori. Ghicind gândul bietei fiinţe. îndreptându-şi ochii spre pământ. îl trase pe oblincul şeii şi-l sărută pe Miraut pe botul negru şi zbârcit ca un burete. iar două lacrimi. îl făcuseră să resimtă o emoţie ciudată. Nădăjduim că nimeni nu va râde de eroul nostru dacă vom spune că umilele dovezi de afecţiune ale acestor creaturi lipsite de grai. dar nu şi de sentimente. care se tot înălţa şi se tot împingea spre a se bucura cât mai mult de prietenescul scărpinat. îi zări pe Miraut şi pe Belzebut.

de ţipete înspăimântate din partea comediantelor. Alteori trebuiau să treacă pe podeţe ce tremurau aruncate peste băltoace cu apă stătută şi peste râuleţele ce tăiau drumul. Apele cerului curăţaseră stratul de praf de pe fe­ luritele bălării. trădând lăcaşul vre­ unui plugar şi. Acolo unde era vreun loc mai primejdios. Cât despre Tiran şi Blazius. se zăreau. asemenea unor arhipelaguri de nori albi umbriţi de azur. porniră înapoi. de-a lungul uşoarelor ondulaţii ale câmpiei ce se desfăşura până unde cuprindeai cu ochii. la marginea povârnişurilor. peisajul. răcorit numai. pe jumătate estompaţi de ceţurile uşoare ale unei dimineţi de toamnă.6 8 ___________________________________________ Theophile Gautier stăpânul. frăţeşte. ai căror muguraşi violenţi se înălţau strălucitori. ca nişte pete. La capătul orizontului. se iveau vârfurile îndepărtate ale Pirineilor. ale căror coaste surpate dezgropau doar un nisip alb ca pulberea de gresie. mai sperioasă sau mai puţin leneşă decât Serafina şi Dueha. oferea un fel de frumuseţe câmpenească. aruncaţi de . plantele de apă se lăfăiau în bălţile reîmprospătate. Furtuna de peste noapte nu lăsase pe pământul nisipos al landelor urmele care însoţesc ploile abundente din câmpiile mai puţin aride. sub paza ciobanului ce visa cocoţat pe picioroange. Pe crestele râpelor creşteau smocuri de mărăcinişuri. pierzându-1 din privire la o cotitură a drumului. berbeci şi mioare risipite ici şi colo. Sigognac o ajuta să coboare din car pe Isa- bella. care îşi pomi calul la trap spre a ajunge din urmă carul şi apoi. dormeau nepăsători. în unele locuri terenul era atât de nesigur. ierburi încâlcite ce biciuiau şi zgâriau coviltirul de pânză al carului care îşi făcea cu greu drum. dâre mici de fum albastru se înălţau voios din sânul unui mănunchi de castani. spre castel. Uneori drumul era săpat printre două povârnişuri. chiar şi pinii îşi scuturau mai puţin funebru frunzişul lor sumbru şi răspândeau parfum de răşină. încât fură nevoiţi să-l întărească aşezând trunchiuri de brazi de-a curmezişul drumului. prilej de hurducăieli zdravene. Măceşii reînviaţi îşi clătinau florile de aur.

Volumul I _69 colo-colo. ale cărui trăsături arse de soare. leghe de drum de ţară. unde roţile se afundă uneori în nisip până la butuc şi unde drumurile nu se deosebesc de pământurile virane decât prin făgaşele roţilor adânci de unul sau două picioare. şi câmpia landelor se întindea în goliciunea sa pustie la fel de sălbatică şi dezolantă ca şi un despoblado din Spania sau pam­ pas din America. cu toate că bravele animale. mai de­ grabă rolul unui umil prieten. printre cufere şi lăzi. nu făcuseră decât două leghe.Căpitanul Fracasse. deşi soarele se şi înălţase multişor la orizont. Matamore păşea alături de car. l-ai fi luat drept un păianjen de câmp ce păşeşte peste ogoare. Sosise clipa despărţirii dintre stăpîn şi slujitor. chiar pe sub douăzeci de pojghiţe de piele pârlită. asemenea leghelor care. Matamore nu se mai putea dezbăra de acest mers nici în oraş. încât era nevoit adeseori să se oprească. lăsau să răzbată paloarea unei pro­ funde emoţii. se opin­ teau şi păşeau curajoase la îmboldirile văcarului. ca nişte oameni care trecuseră prin multe în viaţă. care îndeplinea. . deoarece Sigognac se născuse şi crescuse sub ochii bătrânului Pierre. în viaţa baronului. ridicân- du-şi picioarele teribil de lungi. Carele cu boi nu merg repede. aveau să însemne popasurile amoroase ale perechilor cărora Pangruel le poruncise să aşeze borne kilometrice în frumosul său regat din Mirebalais. după o călătorie de cincisprezece zile. încordându-şi grumazurile nervoase. prin exerciţii fizice. Atât de mare îi era pasul. Sigognac socoti că este zadarnic să-şi mai obo­ sească bietul său cal bătrân. nici la ţară. slăbiciunea fenomenală. spre a aştepta restul trupei. şi. deveneau tot mai rari. văzându-1 de departe. este adevărat. faţă de care nutrea cea mai mare grijă şi. obişnuindu-se de pe scenă să tot calce cu şoldul înainte şi să meargă răşchirat ca un compas. Ţăranii ce păşeau pe drum. tot aşa de lungi ca o zi de post. sări jos din şa şi aruncă frâiele sluj- nicului. dipă dureroasă. purtând vreun braţ de fân sau vreo legătură de surcele. decât slujba unui valet. şi acum nu făcea decât paşi geometrici. mai cu seamă în ţinutul lan­ delor. pentru a-şi menţine.

adăugă surâzând baronul. avea cultul castelului seniorial. din depărtare. închinându-se în faţa mâinii pe care i-o întinse baronul. stricăciunile şi lipsurile sale. La castel o să ai cât de cât cu ce trăi. de Miraut şi de Belzebut? — Este adevărat. atâta timp cât vei fi în viaţă. îmi pare rău că senioria voastră nu mi-a îngăduit s-o întovărăşesc. Slujitorul dădu din cap a încuviinţare. răspunse Pierre. în semn de mângâiere şi de rămas bun. şi mult timp încă Sigognac mai auzi. din ce în ce mai slab. i se părea încă unul dintre cele mai frumoase castele de pe lume. Sigognac încercă sentimentul oamenilor care se îmbarcă pe o corabie şi pe care prietenii îi părăsesc pe cheiul portului. — Şi apoi. — Ce-aş fi făcut cu tine. vechii noştri arendaşi nu-1 vor lăsa să moară de foame pe credinciosul servitor al stăpânului lor. în timp ce Sigognac bătea uşurel cu mâna peste gâtul calului. şi să vă ajute să adunaţi la loc averea neamului Sigognac. cine ar mai avea grijă de Bayard. sufletul acestui vechi lăcaş îl mai simt încă în mine şi. într-atât ţi-e de tristă inima şi simţi un gol în suflet. blajinul căluţ necheză de mai multe ori. şi cel al familiei Sigognac. ca toţi bătrânii servitori ataşaţi şi devotaţi familiilor nobile. stăpâne. Despărţindu-se de stăpânul său. cu toate crăpăturile.70____________________________ _____________ Theophile Gautier — Dumnezeu să aibă în paza Lui pe senioria voastră. deoarece. bietul meu Pierre. în această viaţă necunoscută în care am să peşesc? Cu aşa de slabe mijloace nu pot într-adevăr să las la voia întâmplării grija a două existenţe. Rămas singur. De altminteri nu trebuie să dispărem pe furiş din castelul seniorilor de Sigognac şi să-l lăsăm pradă şoimilor şi năpârcilor ca pe o cocioabă vizitată de moarte şi bântuită de stafii. şi te grăbeşti să-ţi regăseşti tovarăşii de călătorie. poate că este clipa cea mai amară a plecării. lumea în care trăiai se îndepărtează. chemarea afectuoasă a fiinţei recunoscătoare. spuse Pierre. . va dăinui lângă portalul său un paznic spre a-i împiedi­ ca pe ştrengari să ţintească blazonul şi să tragă cu praştia în el. şi apucă hăţurile lui Bayard.

al cărei capăt era format dintr-un ametist unde era gravat blazonul ei. iar crengile se dădură în lături împinse de piepturile cailor ce călcau în picioare ramurile fragede ale lăstărişurilor. Fusta lungă ce i se agăţase în câteva locuri şi zgârieturile sângerânde de pe coapsele calului dovedeau că îndrăzneaţă amazoană nu se temea nici de desişuri şi nici de mărăcinişuri. răsună puternic şi strident un corn. în clipa în care fata veni să-i ceară sprijinul braţului său pentru a face câţiva paşi împreună pe drumul neted prin care treceau acum. din care pricină animalul începu să cabreze şi să execute o serie . în care roţile lăsau urme la fel ca brăzdarul plugului pe un ogor. versuri de care nu era mulţumită şi pe care ar fi dorit să i le mai îndrepte tânărul. Păşeau astfel unul lângă altul. Zărindu-1 pe Sigognac mergând alături de car.Căpitanul Fracasse. deşi avântul superb al nobilului animal n-ar mai fi fost nevoie să fie aţâţat. se suceau şi se răsuceau pe gâtul albit de spume. iar ijpduri de vine. Isabella recitându-i lui Sigog­ nac câteva versuri dintr-unul din rolurile ei. dar. spre a nu-1 lăsa pradă melancoliei şi pentru a-1 distra cu câteva glume şi vorbe drăguţe. Vo 71 într-atâta ochii simt nevoia să întâlnească o faţă omenească: de nceea tânărul grăbi pasul spre a ajunge din urmă carul care înainta anevoios. în hăţişuri. Valul de tristeţe care acoperea faţa lui Sigognac se sfâşie ca un nor străbătut de o rază de soare. în realitate. aşa spunea ea. amazoana îi mai gâdila crupa cu şfichiul unei cravaşe. dintr-un senti­ ment de bunătate şi de milă faţă de tânărul senior. Isabella se plânse că stă rău şi că vrea să coboare spre a-şi mai desmorţi puţin picioarele. făcând să scârţâie nisipul. în dreapta drumului. şi tânăra Yolanda de Foix apăru în mijlocul dru­ mului în toată splendoarea sa de Diană vânătoriţă. însufleţirea goanei îi adusese în obraji o rumeneală şi mai bogată. nările-i trandafirii palpitau şi pieptul bătea mai grăbit sub catifelele şi aurăriile corsajului. încordate şi pline de un sânge aprig. când deodată.

păianjenii coborau din tavan la capătul unui fir. învăluit într-un nor de praf. lovind întruna în iesle. dar el era pe jos. nici nu putea să o provoace la duel pe Yolanda. — Ia uitaţi-vă. Sub acoperământul vetrei. la lucirea fumegândă a unui opaiţ de răşină. neliniştiţi şi curioşi. sălile păreau mai mari şi mai goale. bogat înveşmântaţi şi încălecaţi pe nişte cai splendizi. împăr- ţind-o cu Miraut şi Belzebut.72___________________________ _ ________________ Thiophile Gautier întreagă de salturi. şi către orele patru ajunseră la locul de popas. Pierre îşi lua cina săracă. Tinerii nu mai conteneau să aplaude graţia îndrăzneaţă a acestei noi Bradamante. Seara a fost tare tristă la castelul Sigognac. Ziua se scurse fără alte întâmplări. Vântul scâncea şi se tânguia ciudat prin coridoare. Sigognac făcu un gest de mânie şi de ruşine şi duse iute mâna la garda spadei. ca nişte fălci larg deschise din pricina plictiselii. căruia îi aruncă o privire plină de dispreţ şi de aristocratică insolenţă. bătrâna casă ruinată părea că ştie de plecarea stăpânului şi de aceea era atât de mâhnită. spre marea admiraţie a trei sau patru tineri gentilomi. unde aveau să cineze şi să rămână peste noapte. O privire languroasă şi supusă a comediantei îl făcu pe tânăr să uite privirea trufaşă a castelanei. încetă toate aceste demonstraţii şi trecu repede prin faţa lui Sigognac. lucru pe care nu l-ai fi crezut cu putinţă. Apoi Yolanda. baronul de Sigognac a devenit cavalerul unei nomade! Şi grupul dispăru. hohotind de râs. scara răsuna mai sonoră şi mai pustie. portretele aveau un aer mai posac şi mai aspru decât de obicei. şi. iar în grajd se auzea cum Bayard îşi smucea lanţul. de altminteri. . Crăpăturile zidurilor căscau straşnic. şi ar fi însemnat o nebunie să alergi după nişte călăreţi. spuse ea celor trei filfizoni care galopau în urma ei. lăsând frâu liber calului.

cu mâinile şi picioarele firave. din pieriş. îmbrăcaţi cu nişte cămăşi zdrenţuite. bucăţi de scânduri. ajungând până aproape de pământ. Colibele — făcute din lut amestecat cu paie tocate. ceea ce dovedea nu prea multă delicateţe din partea acestor mistreţi familiari. trunchiuri pe jumătate curăţate. cu nişte şoproane deschise unde zăceau câteva unelte de arat strâmbe şi murdare de noroi — păreau mai nimerite să adăpostească animale murdare. pupilele copiilor fosfo­ . acoperit de un muşchi gros şi întunecat. sau purtând chiar numai un simplu pieptar. cu învelişuri mari din stuf. unde se aruncau bălegarul şi tot felul de resturi. care nu cunoscuse vreodată pieptenele. III HANUL „LA SOARELE ALBASTRU' O biată adunătură de colibe păcătoase. cărora le ajutase să crească viguroşi un pic de pământ vegetal. decât creaturi plămădite după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. acesta era locul unde boii obosiţi se opriră singuri. Prin hăţişurile părului. goliciunea lor nu părea să le tulbure inocenţa într-un grad mai mare decât dacă ar fi sălăşluit în paradisul pământesc. scuturându-şi cu un aer de satisfacţie firele lungi de bale ce atârnau din boturile umede. pe care în orice alte ţinuturi mai puţin sălbatice nu te-ai fi gândit s-o botezi cu nume­ le de cătun. cu feţe încinse de friguri. prea scurte în spate sau în faţă. strâns cu o sfoară. Cătunul era alcătuit din cinci sau şase colibe risipite pe sub nişte arbori destul de impunători. In faţa uşilor stăteau câţiva plozi cu burta umflată. de aceea câţiva porci negri îşi împărţeau aceste lăcaşuri cu stăpânii lor fără a arăta nici cel mai mic dezgust.

o înghiţiseră gingiile. iar locul ei nu mai era de recunoscut decât printr-o stea de zbârcituri concentrice. Copilul frământa cu mânuţa-i deja înnegrită un sân secat. asemănătoare unor tăieturi cu satârul. asemenea unui idol antic egip­ tean. ceva mai alb decât restul pieptului.74________________________________________________ Theophile Cautier rescente din cauza curiozităţii străluceau asemenea ochilor păsărilor de noapte printre ramurile copacilor. La vederea acestei sperietori centenare. nervi încordaţi ca nişte corzi de chitară. Braţele nu mai erau decât nişte beţe peste care se întindea o piele ca pergamentul. nenorocită şi afurisită bătrână! în . soţia lui Priam. ca nişte ierburi ce au crescut la intrarea unei grote. strigă uluit: — Oh! îngrozitoare. mai învocoiată şi mai zbârcită decât Hecuba. cutată la încheie­ turi cu nişte zbârcituri transversale. ar fi vrut din toată ini­ ma s-o ia la sănătoasa şi să se ascundă înapoia vreunui gard. în mintea lor. reţele de vine ieşite mult în afară. Cât despre gură. teama şi dorinţa îşi disputau întâietatea. care mai amintea de o fe­ meie încă tânără în această fiinţă devastată de mizerie şi de sărăcie lucie. Ceva mai înapoi. sprâncenele. Lungi smocuri de peri îi acopereau bărbia. atârnau deasupra cavernelor or­ bitelor unde dormitau ochii pe jumătate acoperiţi de pieliţa fleşcăită a pleoapei. o femeie slabă. Femeia privea la comedianţi cu fixitatea întune­ cată a abrutizării. cu bărbia rezemată de genunchi şi cu mâinile încrucişate pe oasele picioarelor. fără să pară că-şi dă bine seama despre ceea ce vede. legăna în braţe un copil de ţâţă lihnit de foame. cu faţa palidă şi ochii negri. bunica. Pedantul. în pragul unei colibe. însă carul cu încărcătuţa lui îi ţintuiau pe loc printr-un fel de fascinaţie. un muşchi încărunţit îi astupa urechile. regele Ilionului. Ghemuită alături de fiica ei. era adâncită în visare. care mer­ gea pe jos. Nişte falange tocmai bune de jucat arşice cu ele. toate făceau ca aceste biete mâini bătrâne şi tăbăcite să semene cu nişte preparate anatomice uitate de multă vreme în dulap de vreun chirurg neglijent.

ci. şi venind lângă car. pentru că faptul rămâne acelaşi. perspectiva că vor ajunge şi ele bătrâne şi urâte. nici chiar în viitorul cel mai învăluit în neguri. brazde. cele două comediante întoarseră spatele Pedantului cu o uşoară ridicare din umeri. continuă Blazius adresându-se Isabellei şi Serafinei care se apropiaseră spre a-1 asculta. De aceea. Parcele sunt nişte păpuşici. Volumul I________________________________________75 comparaţie cu ea. e atât de zaharisită şi de îmbâcsită de bătrâneţe. care nu ar putea fi preschim­ bată nicidecum în strigoi tragic. Femeilor tinere nu le place să le fie înfăţişată. De ce oare maes­ trul Alcofribas Nasier1nu a văzut-o mai înainte de a o zugrăvi pe sibila sa din Panzoust sau pe bătrâna pe care un leu o apără de muşte cu o coadă de vulpe? Ar fi ştiut atunci câte riduri.Căpitanul Fracasse. dacă a venit vreodată pe lume. Să luaţi aminte. anagrama numelui său. atât de putregăită şi de mucegăită. când mă gândesc că ar fi îndeajuns vreo şaizeci de ierni aruncate peste primăverile voastre spre a face şi din voi nişte babe la fel de spurcate. şi mă face să ţin tare mult la păcătoasa mea mutră de beţivan. crăpături. . fiindcă cele mai drăguţe fete devin cele mai oribile babe. o magistrală des­ criere. căci de bună seamă că naşterea ei a precedat facerea lumii. plină de dispreţ. iar când s-a născut. şanţuri şi contraşanţuri poate cuprinde o ruină ome­ nească şi ar fi putut realiza. gândul acesta mă mâhneşte adânc. trecerea anilor îi perfecţionează în chip comic urâţenia. părură foarte preocupate de grija de a nu li se mo­ 1 Rabelais a publicat opera sa Pantagruel sub acest pseudonim. într-adevăr. ca şi cum ar fi fost obişnuite să asculte asemenea prostii. Este însăşi mama Eternităţii. timpul avea desigur barba albită. domnişoarelor. încât nici un izvor al tinereţii n-ar mai putea s-o întinerească. de unde se dădeau jos cuferele. dimpotrivă. Fără îndoială că vrăjitoarea asta a fost frumoasă în primăvara vieţii sale. pe această temă. de abominabile şi de halucinante ca această mumie scăpată din sarcofagul ei.

şi de care la nevoie s-ar fi putut atârna un om. deşi ar fi putut să pară plauzibil. era alcătuită dintr-o bucată de tablă ruginită ce scârţâia pe vergeaua de fier. suprimase orice posi­ bilitate de replică. Pictorul care zugrăvise această imagine nu mai avea pe săraca sa paletă decât albastru şi numai albastru. Care fusese oare moti­ vul ce determinase alegerea „soarelui albastru" drept emblemă a acestui han? Există atâţia şi atâţia sori de aur pe drumurile bătute. iar pentru a se re- aproviziona în materie de culori ar fi trebuit să bată calea lungă până la vreun oraş mai măricel. fără să i se poată răspunde în acelaşi chip. mânaţi de acel instinct al animalelor care nu uită niciodată locul unde au găsit altădată grăunţe şi aşternut de paie. de unde celelalte colibe se retrăseseră. jertfindu-şi dinainte urâţenia.76 Theophile i totoli lucrurile. Această firmă. Convins că sălăşluieşte în cea mai frumoasă casă din partea locului. ci printr-un disc şi raze albastre după modelul acelor „umbre de soare" cu care arta heraldică îşi presară uneori câmpul blazoanelor sale. hanul parcă voia să provoace privirile. Casa în faţa căreia se opriseră boii. şi acoperindu-şi goliciunea cu câteva braţe de frunziş. nu se putea da vreun răspuns vorbelor Pedantu­ lui: Blazius. ca pentru a opri trecătorii „pe jos şi călare". Vreun mâzgălici vagabond zugrăvise pe tablă astrul zilei nu cu faţa şi cu peruca sa de aur. Acest motiv nu era cel adevărat. la bătaia vântului. iar firma lui îşi întindea braţele peste drum. ruşinate de starea de dărăpănare în care se aflau. în . Uza adeseori de acest subterfugiu pentru a putea înţepa. Se înălţa cu oarecare siguranţă la marginea drumului. era una din cele mai arătoase din sat. De aceea propovăduia el superi­ oritatea azurului asupra celorlalte culori şi picta dumnealui. ca nişte biete fete urâte surprinse pe când se îmbăiază. proiectată în afara faţadei printr-un sistem de stâlpi şi bârne ce aducea cu o spânzurătoare. încât nu-i mai deosebeşti pe unii de alţii şi un dram de ciudăţenie nu şade rău când este vorba de o firmă.

oricât ai fi căutat de jur imprejur.Căpitanul Fracasse. ceea ce ascundea crăpăturile şi stricăciunile. Fereastra încăperii principale avea geamuri. Aşadar. erau pline cu apa cea mai puţin fetidă care putea fi scoasă din bălţile din apropiere. Un şopron deschis. cale de zece leghe. Acoperişul hanului „La soarele albastru" era din ţigle. ieşeau şi mai bine în relief. Zidul dinspre drum era lipit şi dat cu var. după moda bască. ceea ce însemna că se făcuseră reparaţii de curând şi cel puţin nu ploua în încăperi. Grinzile care susţineau peretele în paiantă. iar tonurile pământii ale vălătucilor te izbeau neplăcut. ei preţuind cu atât mai mult artistul cu cât se îndepărtează de natură. lei albaştri. aşa de bine aprovizionat cu de-ale gurii. cu atât de . învecinat cu casa. stăpânul casei făcuse câteva concesii fineţurilor vieţii civilizate. casa luând astfel un anumit aer de curăţenie. Cât despre celelalte laturi ale casei. da­ torită faptului că erau vopsite în roşu. cai albaştri şi cocori albaştri pe firmele diverselor hanuri. cu un foc plă­ cut. altele de o nuanţă încă roşiatică. ca şi lemnăria faţadei. fapt pentru care tare l-ar mai fi lăudat chinezii. se renunţase la acest lux. pe bună dreptate pretindea jupânul Chirriguirri că nu se afla. cu culcuşuri moi ca puful. unele înnegrite de vreme. lucru rar întâlnit în acea vreme şi în acele locuri. Volumul I______________________________________ 77 această nuanţă celestă. nici un han cu case şi atenanse atât de atrăgătoare. Smocuri abundente de fân treceau printre zăbrelele ieslelor ca printre dinţii unui pieptene enorm. scobite în trunchiuri bătrâne de brazi proptiţi pe ţăruşi. ori se închideau cu obloane vopsite în aceeaşi culoare roşie sângerie. celelalte ochiuri de fereastră aveau rame îmbrăcate în canava sau în hârtie îmbibată în ulei. atât de bine încălzit. Mai puţin sălbăticit sau mai puţin sărac decât ceilalţi locuitori ai cătunului. şi jghea­ burile lungi. să tot stai în jurul lui. putea adăposti mulţu­ mitor porcii şi vitele. dispuse în formă de X-uri şi de romburi.

farfurii. scotea în relief bustul viguros al hangiului. ca hanul „La soarele albas­ tru". Totuşi. mergea de se pierdea sub părul tuns ca peria. Atunci Isabella. şi când spunea astea nu se înşela nici pe sine. nici nu amăgea pe cineva. Chirriguirri. în portretul vechiului con­ trabandiste: o porţie liniştitoare de bucătar. O vestă de piele. după portul Maregaţilor. care. pentru a-i arăta preţuirea ce o nutreau faţă de el. încinsă peste şolduri cu o cingătoare cu cataramă de aramă. în acest plăcut regat al Franţei. tacâmuri. Sprijinit astfel. un cuţit lat. baronul de Sigognac resimţi o oarecare ruşine văzându-se amestecat în această trupă de comedianţi ambulanţi şi ezită să păşească pragul hanului. care îşi sprijini vârful degetelor delicate de mâneca jerpelită a baronului spre a da acestei uşoare atingeri preţul unei încurajări. vârât într-o teacă de lemn. Nu-mi oferiţi oare braţul ca să intru în han? Sigognac. întrucât cel mai apropiat han se afla la o depărtare de cel puţin două zile de mers. dar un capăt al şorţului sumes la un colţ. fără voia lui. ghi­ cind timiditatea plină de onstitate a baronului. se grăbi să prezinte braţul Isabellei. arătaţi faţă de femei o rezervă mai glacială chiar decât Iosif şi Hipolit. Chirriguirri ieşi în întâmpinarea oaspeţilor şi îşi puse casa la dispoziţia călătorilor cu o emfază care făcea să se simtă vecinătatea Spaniei. domnule baron. acum puţin i-ar mai fi păsat. chiar de l-ar fi văzut întreg pământul. după cum surâsul său blajin cumpănea impresia neliniştitoare a unei cicatrici pro­ funde. întrucât. Mata- more şi Leandru îl lăsară să treacă înainte.78________________________________________________ Th&ophile Gautier multe cearşafuri. înaintă spre el şi. cu . pornind din mijlocul frunţii. exclamă: — Vai. şi tânărul pătrunse în han cu un aer glorios şi triumfător. după ce făcu o plecăciune. Tiranul. temperau înfăţişarea sa puţin cam sălbatică şi amestecau. cel ce acompaniază o femeie frumoasă nu va fi nicio­ dată ridicol şi nu va stârni decât gelozie. Blazius. curajul îi reveni. când se aplecă să salute. aruncându-i o privire hotărâtă şi uşor îmbufnată.

încăperea în care pătrunseseră Sigognac şi comedianţii nu era chiar aşa de magnifică cum îi încredinţase Chirriguirri: po­ deaua era din pământ bătătorit. care de-abia se ţineau în echilibru. un fel de estradă. iar sufletul său fără îndoială că nu se grăbea de loc să se ducă să vadă ce-i rezerva lumea de dincolo. ale cărui rotocoale luau agale drumul deschizăturii. prin care ieşea afară unul dintre ţăruşi. contrastând cu văruiala recentă a zidurilor. . îşi arătă. dar.Căpitanul Fracasse. într-adevăr Chirriguirri era un vlăjgan zdravăn. de el fiind bătută. cicatricea. Pentru a îngădui bucătarului să se apropie nestingherit de oale. ţinea loc de coş şi de burlan al căminului. asemenea pojghiţei ce se poate vedea pe tablourile vechi. vatra era înconjurată numai din trei părţi de bănci de lemn. pe glodurile podelei zbârcită asemenea cojii unei portocale uriaşe şi asta cu ajutorul unor cioburi de oale sau bucăţi de cărămidă. astfel încât întreaga parte de sus a încăperii dispărea pe jumătate într-o pâclă de fum. alcătuite din trei ţăruşi înfipţi într-o bucată de scândură. Trebuia să fi fost un voinic şi jumătate ca să nu ţi se înmoaie picioarele văzând o asemenea crăpătură. iar în mijlocul încăperii. alcătuia căminul. dacă din întâmplare vântul nu le abătea din drum. ce se deose­ bea de restul pielii prin culoarea vineţie şi printr-o denivelare a cărnii. o bucată de lemn ce putea servi la nevoie drept spătar unor persoane cărora puţin le pasă de comoditate. ridicată din nişte pietroaie. O deschizătură făcută în tavan şi barată cu o vergea de fier. „La soarele albastru" era singurul han la care puteai să tragi prin aceste pustietăţi. după cum am mai spus. vrând-nevrând. Fumul învăluise bârnele acoperişului cu un strat subţire de funingine. care nu mai putuse să umple complet oribilul şanţ. Ici şi colo erau răspândite câteva scăunele. Volumul I 21 bereta în mână. de-a curmezişul. de care ntâma un lanţ unde era prins cârligul pentru pus căldările la foc. Nişte călători meticuloşi şi fricoşi ar fi găsit poate că meseria de proprietar de han era prea paşnică pentru un hangiu cu o asemenea înfăţişare.

aşezate într-un ungher. în antichitate. ce ardeau înfipte în nişte cârlige de fier. Jos. dar nu neapărat fricos. luase înfăţişarea neliniştitoare a unui spânzurat. de altminteri. Din tavan atârna. printre norişorii de fum ce se ridicau din vatră. la capătul unui cârlig de fier. un burduf de apă pe jumătate golit se turtise de tot. Când comedianţii îşi făcură apariţia în han. Sprijinită cu umerii de spătarul băncii îşi lăsase capul pe piept. Un fel de căpistere. pe o scândură. . la o oarecare înălţime. mai mulţi. erau slab luminate de licăririle tremurânde şi aruncau prin umbră reflexe de culoarea sângelui. ar fi putut să dea frâu liber unor fantasmagorii teribile şi să se teamă că va găsi printre bucatele meniului obişnuit al casei niscaiva plăcinte preparate din carnea şi măruntaiele călătorilor solitari. aruncau o lumină roşie şi fumegândă peste lucruri şi oameni. Două sau trei tingiri agăţate de-a lungul peretelui ca nişte scuturi prinse de flancurile unei trireme1. Despicături de lemn de brad. cu pânze şi trei rânduri de rame. la un capăt de bancă moţăia o fetiţă cam de opt-nouă ani. iar imaginaţia vreunui trecător singuratic. într-atât era de slabă şi de plăpândă. cu cele mai stranii locuri de popas. fleşcăit şi mort ca un trunchi de om decapitat. cel puţin. dar trupa comedianţilor era prea numeroasă pentru ca asemenea spaime şi gânduri groaznice să încolţească în mintea bravilor histrioni. iar vârtejurile de fum iscate se întâlneau şi se amestecau.80 Theophile Gautier dar pe care un sibarit cu siguranţă că l-ar fi privit ca pe un in­ strument de tortură. sau care. era lugubră la vedere. nu părea să aibă. completau acest mobilier. iar şuviţele lungi de păr se revărsau asemenea unei ploi peste 1Corabie de război. Desigur. iar stângăcia cu care fuseseră lucrate nu era egalată decât de grosolănia materialului. cu toate pretenţiile gazdei. cocioaba. care. sinistru. datorită vieţii lor rătăcitoare. obişnuiţi. dacă această comparaţie nu va fi prea nobilă şi prea eroică pentru un asemenea subiect. cu norii ce se ridicau din vatră. o bucată lungă de slănină.

era din cele mai simple şi era alcătuită din două părţi: o cămaşă dintr-o ţesătură atât de grosolană. Isabella. de-abia ajungea pentru a contrabalansa volumulDuenei. se nimerise în petecul folosit pentru fetiţă. lăsând din de- ferenţă un spaţiu neocupat între ei şi baronul de Sigognac. neînsemnată. Volumul I 81 chipul ei. iar pârâiturile uscăturilor care se răsuceau şi se zvârcoleau pe . Această pasăre era astfel aşezată. iar greutatea lor. altele proaspete. iar ghearele la marginea tivului.Căpitanul Fracasse. a soarelui şi a asprimilor vremii. trădau mersul şi alergările obişnuite prin crânguri şi desişuri. încât chiar corăbiile foloseau una mai fină pentru pânzele lor şi o fustă din barchet galben. prea scurte pentru a ajunge până la pământ. Serafina şi Subreta se aşezară şi ele pe această bancă. Vinele gâtului subţire ca al unei păsări jumulite erau tare încordate şi păreau că fac sforţări spre a nu împiedica părul bogat să se reverse până la pământ! Braţele lăsate în voie atârnau de o parte şi de alta a trupului. Pasărea brodată în diverse culori. Câteva braţe de uscături şi surcele înviorară din nou flacăra. în ceea ce priveşte îmbrăcămintea. croită odinioară din partea cea mai puţin uzată a vreunei fuste materne. fără îndoială singura încălţăminte pe care o purtaseră vreodată. încât produ­ cea o impresie ciudată: ciocul se găsea aşezat la cingătoare. a fetiţei. după portul aragonez. aşezată la celălalt capăt. fără îndoială pentru că firele de lână mai apăraseră un pic stofa destrămată. care împodobeşte de obicei acest soi de fuste. în timp ce trupul mototolit şi stâlcit de cute căpăta anatomii bizare şi se asemăna acelor zburătoare himerice din cărţile medievale cu vieţuitoare fantastice sau din vechile mozaicuri bizantine. Bărbaţii se împrăştiară pe celelalte bănci. unele cicatrizate. Pulpele fine şi subţiri ca nişte fuse căpătaseră o nuanţă roşie-cărămizie din pricina frigului. Picioarele micuţe şi de o formă delicată erau încălţate cu ciuboţele de colb cenuşiu. cu palmele deschise. iar picioarele. de nu-i puteai distinge trăsăturile. şi le aşezase unul peste altul. unită cu aceea. Numeroa­ sele zgârieturi.

fiindcă n-ai cruţat nici pipe­ rul. căpăţină cu fistic este mâncarea mea favorită şi o prefer tuturor celorlalte specialităţi. după ce înfulecaseră conţinutul cetăţii asediate. digerate în clipa de faţă. spuse Pedantul. rosti: — Cu ce-aş putea să servesc pe senioriile voastre? Casa mea este plină cu tot ceea ce poate plăcea unor gentilomi. deoarece aoristul1 este deosebit de supărător în probleme de bucătărie. fără să-şi dea seama. cu bucate amăgitoare. cu o aromă aşa de delicioasă. de pildă. — Şi ce-aţi mai fi spus de un pateu grozav cu carne de vânat pe care seniorii ce i-am ospătat azi de dimineaţă l-au devorat până la ultima fărâmă de coajă. încât din nefericire n-a mai rămas nici cât să astupi un dinte găunos. şi aş fi lăudat aşa cum se cuvine meritul fără de egal al bucătarului. — Ce aud este într-adevăr tare dureros. Chirriguirri se apropie de ei curtenitor şi. cam înţepeniţi din pricina oboselii de peste zi. lingându-şi buzele de poftă la gândul acestor desfătări imagi­ nare. nici ardeiul roşu. recită-ne felurile ce le ai astăzi. ieri! Pregătisem o căpăţină straşnică de misteţ cu fistic.82 ___________________________________________ Thiophile Gautier jăratic mai strecurară puţină bucurie în sufletele călătorilor. nici nucşoarele şi nici alţi pinteni ce îndeamnă la băut. . în locul acestor bucate de frunte al căror gust delicios nu poate fi pus la îndoială. şi atât de fină şi de gustoasă. tare bucuros mi-aş mai fi provocat o indigestie. în plus. şi de pe urma miasmelor ce umpleau ţinu­ tul. dar la ce mai serveşte să ne aţâţi pofta cu atâta cruzime. cu nişte mirode­ nii pe cinste. Ce păcat însă că n-aţi sosit. cu toată graţia şi amabilitatea pe care i le îngăduia înfăţişarea sa firească atât de aspră. fără să cruţe nimic? — Aş fi spus că era excelent. resimţindu-se. pe care pământul im­ permeabil nu putea să le absoarbă. dar care în nici un caz nu mai pot să ne hrănească. jupân Chirriguirri. şi 1Trecut nedeterminat (în greaca veche). înconjurat de ape stătute şi stricate.

— Aveţi dreptate. o ciorbă s-o serveşti chiar şi la masa zeilor! 1Personaj din Don Quijote la a cărui nuntă a fost un mare ospăţ. reluându-şi îndrăzneala şi dându-şi drumul la voce de răsuna ca o trâmbiţă. — Este foarte adevărat. însă nu mă pot opri să nu regret nespus că am putut rămâne fără provizii. maestre. amintirile nu-ţi potolesc câtuşi de puţin pofta. fenomenali! Nişte delicatese demne şi de un rege. . strigă în cor trupa leşinată de foame. — Dar o să vedeţi ce mai ciorbă de varză! continuă hangiul. nişte ficaţi grozavi. La naiba cu trecutul! înseamnă deznădejde şi post. merluşcă. aşa cum nici Milanul n-a produs ceva mai de soi. îngăduie sto­ macului reverii agreabile. — Atunci dă-ne merluşcă. răspunse hangiul apărându-i pe faţă o pudică roşeaţă. viitorul. căreia soţul ti aduce la masă trei-patru prieteni. Am ciorbă de varză. şuncă şi peşte. — Oh! Ce ospăţ ca la nunta din Cana Galileii şi ca la a lui Gamahe1 s-ar mai putea face din toate felurile şi bucatele pe care nu le mai ai şi pe care le-au devorat nişte oaspeţi mai fericiţi! Dar prea ne faci să suferim. însoţindu-şi vorbele cu un gest de Hprobare. şi gătite cu o slănină mai albă decât zăpada ce acoperă piscul Maladetta. Fie-ţi milă şi nu mai pomeni de aceste vechi gastronomii unor bieţi oameni înfometaţi şi rupţi de obosea­ lă ca nişte câini de vânătoare. ca unei gospodine cumsecade luată pe nepregătite. şi nici n-au trecut două ore de când am fost atât de nesocotit să trimit la castel ultimele şase castroane cu ficaţi de raţă. Ieri cămara şi dulapurile îmi erau ticsite.Câpitanul Fracasse. Volumul I_______________________________________ 83 foamei îi place la masă indicativul prezent. după ce ne-ai spus atât de bine ceea ce nu ai. spuse Chirriguirri. mărturiseşte-ne fără multă retorică ceea ce ai. şuncă şi ciorbă de varză. într-un chip atât de imprudent. cel puţin. cu bucăţile de pâine prăjite bine în cea mai fină untură de gâscă şi nişte verze creţe cu gust ambrozian.

voi de acolo. ca să fim chinuiţi cu închipuirea unor bucate fugare. împănată cu slănină albă şi trandafirie. rosti Tiranul cu aerul unui căpcăun ce a adulme­ cat carne fragedă. puneţi mâna. replică Chirruguirri cu tonul cel mai liniştit. este cea mai gustoasă de pe lume. — Aveţi perfectă dreptate. că turbez nu altceva şi crăp de foame. hangiul de la „La soarele albastru" ajunsese să creadă în existenţa lor reală şi aproape că se mira că nu-şi cer leafa. justifica preţul pipărat al notelor de plată. cu sare fină de salină. Da ad-o repede. îl însufleţea. dar adă-ne odată această mi­ nune de şuncă. sper că senioriile voastre vor fi satisfăcute. gălbejită şi cu părul vâlvoi. de altminteri.84________________________________________________ Theophile Gautier j — îmi lasă gura apă. le era foarte recunoscător. strigă Chir- riguirri unui băiat poate imaginar. rândaşi. după el. Nici unul dintre noi nu a făptuit fărădelegi ca domnul Tantal. pentru motivul. Hei. toată bucătăria. — Credem tot ce ne spui.? pomenitul Zagarriga. dar această servitorime ideală pe care o interpela neîncetat jupânul Chirriguirri dădea. discreţie pentru care. deoarece chematul nu dădu nici un semn de viaţă. Tot strigându-i mereu pe nume pe aceşti chelneri şi rândaşi himerici. deşi tonul folosit de patron era dintre cele mai grăbite şi poruncitoare. întregul per­ sonal al hanului consta dintr-o fată deşirată. sau altminteri au să se petreacă nişte acte de canibalism ca pe galioanele şi caravelele naufragiate. mai mult adevărat decât aparent. că nu existau şi nu existaseră vreodată. bucătari. o aparenţă de casă mare hanului. iar carnea. îl popula ş i . asemenea învăţămintelor Scriptu­ rii. — Zagarriga. . ea poate să ţină piept celor mai alese şunci de Man- cha şi de Bayonne. exclamă Pedantul exasperat. să ştiţi că a fost preparată într-o saramură extra. mişcaţi-vă. — în ceea ce priveşte şunca. du-te de pune repede masa în salon. alergaţi! Aceşti nobili călători sunt înfomentaţi şi nu pot să aştepte! Bucătarii şi rândaşii nu se urniră din loc mai mult decât sus. cu numele de Mionetta.

nici pe espadon. Pierre Lestorbat. ba se găseşte pe masa Sanctităţii Sale chiar şi vinerea şi sâmbăta. şi care cerea oarecare eforturi <lr elocinţă. fără îndoială. — Nu ar fi deloc cuviincios să mâncaţi peştele prăjit înaintea ciorbei. Chirriguirri era obişnuit să pună în lu­ mină favorabilă bucatele fără de gust cu ajutorul mirodeniilor cuvintelor sale. I'ste o merluşcă aleasă. răspunse Pedantul. ar însemna. albă. este şi furnizorul Sanctităţii Sale. prăjită în untdelemn de Aix este grozavă. Preasfântul nos­ tru Papă. ierte-ne păcatele prezente şi viitoare. hangiul. că merluşca înseamnă o mâncare vulgară şi n-aş putea spune că se înşeală rAnd susţin acest lucru. la naiba. dar. cel care mă aprovizionează pe mine. nici pe ton. Volumul I 85 Ghicind după zgomotele înăbuşite de farfurii şi de tacâmuri re răzbăteau din camera alăturată că masa nu era încă aşezată.l ijpttanul Fracasse. de cel mai delicat gust. începu să facă elogiul morluştei. mirificul peşte de care ne tot vorbeşti să binevoioască odată să sară din tigaie în farfurie. de cel mai îndrăzneţ marinar din golful Gasconiei. temă destul de sterilă. iar senioriile voastre nu Niinteţi persoane capabile de un atare dispreţ! Altminteri ar Însemna că senioriile voastre nu sunt buni catolici. să pui plugul . Merluşca noastră a fost prinsă din bancuri ce înotau chiar prin meleagurile Tcrrei Nova. pentru a mai câştiga timp. — Graţiile voastre sunt de părere. şi în celelalte zile de post. pe Sfântul Dumnezeu! nu este deloc de dispreţuit. Din fericire. să n-o dai nici pe somon. — Nici unul dintre noi nu se abate de la dogmele bisericii nostre catolice. când este plictisit de lişiţe şi de raţe negre. nu pune în gură altceva în postul paştilor. dar există merluşcă şi merluşcă. din punct de vedere culinar. aşa cum se întâmplă cu stafiile şi cu strigoii când cântă cocoşul şi răsare soarele. cu carnea foarte fragedă. şi am fi măguliţi să ne înfruptăm cu această merluşcă papală. sau altminteri o să ne destrămăm şi o să ne prefacem în fum. Merluşca Preasfântului nostru Papă! bucăţica asta.

iar limba cataramei se juca în voie în borta curelei. negricioase.86 Theophile Gautier înaintea boilor. după ce îşi dăduse în lături părul ce parcă transmisese culoarea sa frunţii. grijuliu cu slăbiciunea sa. numai să fie servit chiar acum! Baronul de Sigognac nu scotea un cuvânt şi nu trăda nici un fel de nerăbdare: mâncase doar în ajun! în timpul îndelungatei sărăcii lucii ce domnise în castelul foamei. care îi înconjurau ca nişte aureole. iar cearcănele mari. Pe buzele vinete pielea i se crăpase în foiţe subţiri. întrucât lăcomia nu şade bine deloc unor tinere doamne. o paloare mată şi adâncă. Nici o culoare pe chipul ei. m-aş mulţumi şi cu un terci lacedemonian. — Pe coarnele lui Scaraoţchi şi pe buricul Papei! mugi Ti­ ranul. exclamă jupân Chirriguirri cu un aer de suprem dispreţ. Matamore. el se deprinsese de-a binelea cu posturile de pustnic. Un surâs bolnav desco­ perea nişte dinţi de o albeaţă de sidef. şi mulţimea de mese îi uimea stomacul atât de sorbu. despre care credem că se hrănesc cu rouă şi cu nectar de flori ca albinele. Un dram de răbdare. De sub culoarea brună căpătată la arşiţa soarelui şi la bătaia vântului. Dueha aţipise. deoarece mai strânsese cu­ reaua cu un deget. răzbea pe figura ei o paloare de ceară. Isabella şi Serafina nu se plângeau. Acum i se putea vedea şi faţa. ochii îi păreau enormi. părea chiar încântat. iar umerii obrajilor erau ieşiţi mult în afară. se trezise şi se sculase în picioare. Leandru căsca întruna şi îşi arăta dantura. ciorba mai trebuie să dea o dată sau de două ori în clocot. care dormea la celălalt capăt al băncii. Fetiţa. Albul ochilor părea . Din pricina slăbiciunii figurii. într-atât era de roşcată. iar senioriile voastre sunt de o spiţă prea aleasă pentru a-şi îngădui o asemenea abatere. iar sub bărbia ei prăvălită se revărsau ca nişte caltaboşi trei cute mari de came fleşcăită. le dădeau o strălucire febrilă şi ciudată. întreaga ei viaţă părea că se refugiase în ochi.

şi se prefăcu că a aţipit.Căpitanul Fracasse. Din fericire. fetiţa îşi reluă brusc o neroadă fizionomie puerilă. . într-atât luminile ochilor se distingeau prin negrul mohorât. cu degetele încrucişate. o orbeau şi o ţintuiau într-un fel de extaz. ochii ciudaţi ai fetiţei exprimau o admiraţie copilărească. tocită şi lucioasă pe la toate cutele. Volumul I 87 aproape albastru. o uşoară roşeaţă îi apăruse în obraji. pe care nu se citea decât o stupoare prostească. cu o ştiinţă instinctivă a mimicii. nimeni din trupa de comedianţi nu se uita la biata grămăjoară de zdrenţe scuturată de un tremurat nervos. apele frumoase. îi părea cea mai nouă. Această catifea învechită. ale unui şirag de perle de Veneţia. iar degetele micuţe mângâiară stofa cu un vădit senti­ ment de plăcere. desigur. Neputându-şi stăpâni curiozitatea. Isabella îşi întoarse capul şi văzu mişcările fetiţei. neînsemnata valoare a gătelilor. îşi împreună mâinile. care ar fi făcut cinste unei comediante foarte pricepute în arta sa. cu luciu minu­ nat dar amăgitor. cobo­ rau până la pomeţii obrajilor. altminteri ar fi fost înspăimântat de expresia sălbatică şi sinistră întipărită pe trăsăturile acestei măşti livide. amestecată cu o lăcomie feroce şi erau aţintiţi cu o teribilă fixi­ tate spre bijuteriile Isabellei şi ale Serafinei. încercând un fel de gâdilare voluptoasă. cea mai bogată şi cea mai moale din lume. plecându-şi genele. Simţindu-se privită. fetiţa îşi sprijini umerii de spătarul băncii. în aceste clipe. fetiţa îşi întinse mâna ne­ gricioasă. şi atât de deasă şi de bogată era linia genelor. repede şi sec. ca de friguri. nările i se dilataseră. un râs sardonic îi flutura pe buzele palide. fără ca mica sălbatică să bănuiască. ca frântă de oboseală. Deşi atingerea fusese foarte uşoară. care. ca nişte ciucuri negri. întrerupt din vreme în vreme de un clănţănit de dinţi. delicată şi rece ca o labă de maimuţă înspre rochia Isabellei. Fără îndoială că micuţa nu mai văzuse în viaţa ei ceva atât de frumos. căreia îi surâse cu un aer matern. Scânteierea ceaprazurilor din imitaţie de aur. şi cu o voce jalnică rosti în graiul ei: — Parc-ar fi veşmântul Maicii Domnului din altar! Apoi.

îndeplinind în mai puţin de un minut. păşi înăuntru. cu siguranţa unei persoane ce se afla totdeauna la ea acasă. păşi. drept. când în apropiere de han se auzi lătrat de câini şi tropot de cai. Putea să aibă între treizeci şi treizeci şi cinci de ani. sărind. ţopăind. Câteva lovituri de bici aplicate viguros peste spinările câinilor. care îi răspunseră la salut. îşi potoliră foamea. un păr blond. potoliră ca prin farmec zarva. el care. nu era deloc timid. Toată trupa se ridică şi trecu în came­ ra învecinată. Mionetta se repezi spre uşă. totuşi. ori­ unde s-ar găsi. Chirriguirri călca în urma lui. ondulat în bucle. Comedianţii căutară să se ospăteze cât mai bine cu bucatele jupânului Chirriguirri şi. câinii se refugiară pe sub bănci. aproape trântindu-i canatul în faţă. Tocmai erau gata să se ridice de la masă. cu limbile lor. în pragul camerei. care gâfâind şi scoţând limba de un cot. iar cavalerul. şi mai cu seamă setea. îşi atinse uşor marginea pălăriei sale largi şi parcurse cu o privire liniştită cercul comedianţilor. prin lungi îmbrăţişări ale burdufului aproape desumflat. fără vreo alegere între inocenţi şi vinovaţi.88____________________ ___________________________ Thiophile Gautier Mionetta. ale . munca pe care ar fi trebuit s-o facă trei slujnice cu spălatul farfuriilor. îi încadra capul sanguin şi jovial. cu bereta în mâini. vestind un călător care nu era obişnuit să aştepte locului. căutând resturi de mâncare prin farfuriile mur­ dare. îşi făcu în sfârşit apariţia şi anunţă că masa era gata. Trei lovituri puternice în uşă răsunară autoritar şi nerăbdător. Haita de câini se răspândi în sală. fără să găsească printre ele bunătăţile şi delicatesele făgăduite. făcând să răsune zgomotos pintenii cizmelor. trase zăvorul şi un cavaler. în camera unde luau masa comedianţii. care punându-şi boturile pe labe. slujnica voinică şi speriată. Cavalerul. în mijlocul unei vijelii de câini care erau cât pe-aci s-o răstoarne pe jupâneasă. cu un aer respectuos şi aproape temător. ce arăta ca un cimpoi din care s-a scurs aerul. care adunân- du-se ghem.

cam prea cochet poate pentru asemenea locuri şi asemenea anotimp. care lăsa să se reverse între ea şi pan­ talonii bufanţi un val de lenjerie fină. împodobiţi cu un fel de şorţuleţ din dan­ tele şi panglici de un galben-deschis. împodobită cu fire de argint.Căpitanul Fracasse. fizionomia îi era agreabilă. unde se întâlneau cu cizmele moi cu pinteni lucitori. şi trăda faptul că acest gentilom. de umbra borurilor largi ale pălăriei. fiind apărată de obicei. cu vârfurile pomădate şi întoarse în chip de cârlige se răsuceau pe sub nas ca nişte virgule. Costumul noul-venitului demonstra. în totul. mai înainte de a fi părăsit Curtea pentru a se retrage la ţară. rămasă desco­ perită când îşi aruncă pălăria pe un scaun. Ochii strălucitori. completa acest costum. a cărei buză de sus. că din fundul de provincie în care se afla. Mânecile vestei. roşie şi vărgată de linii perpendiculare. sau mai degrabă ale acestui pieptar. clin argint. dădu la iveală nuanţe albe şi catifelate. erau uşor bulbucaţi. dar pe care suntem datori să-l justificăm în câteva cuvinte: marchi­ . trebuie să fi avut tenul foarte delicat. corecta nota prea senzuală a buzei de jos. coborau ceva mai jos de genunchi. lată. marchizul — acesta era titlul său — nu rupsese legăturile cu croitorii şi croitoresele de mâna întâi. Două mustăcioare roşcate. Volumul I________________________________________89 cărui nuanţe trandafirii băteau înspre roşu din pricina vieţii petre­ cute în aer liber şi a exerciţiilor violente. ce semăna cu o frunzuliţă de anghinare. de un albastru aspru. împotriva arşiţelor soarelui. dispuse simetric cu musca de sub buză. iar curba ei scotea mult în afară smocul de peri ai ciocului. iar veselia omului de viaţă tempera foarte nimerit mândria nobilului. O mantie albastră cu galoane de argint. Bărbia îi ieşea brusc înainte. lăsau descoperită cămaşa până la cot. cam subţire. Fruntea. aruncată pe un umăr şi prinsă cu un şiret. prin eleganţa sa. răsrfângându-se peste o vestă de postav de culoarea lămâii. Un guler brodat îi lăsa destul de liber gâtul. nasul puţin ridicat în sus se termina printr-o mică suprafaţă tăiată net. între mus­ taţă şi muscă se afla gura. pantalonii albaştri. foarte scurtă.

şi se gătise cât putuse mai bine. aşezat lângă Isabella. nişte resturi argatului. apoi marchizul îşi plimbă privirea în jurul me­ sei şi remarcă printre comedianţi. mărturie a simpatiei mai degrabă decât expresie a veseliei. unde o întovărăşise pe frumoasa Yolanda. Isabella surâdea baronului. Primele minute fură consacrate să reducă la tăcere o foame de vânător. fiica lui Zeus şi a Herei. alături de Subretă. îi apăru ca rodul unei imaginaţii 1Promenadă din Paris. mângâiere a sufletului. înfruntând hazardul aventurilor comice sau tragice. văzând un senior chipeş şi atât de bine gătit. iar marchizul o dădu pe gât dintr-o dată. pe care îl cunoştea din vedere şi cu care se întâlnise chiar în acea zi. îi aruncă o . creată în 1616 de Maria de Medicis. întrucât de multe ori fusese admirat printre nobilii rafinaţi şi distinşi care îşi făceau apariţia pe promenada Cours-la-Reine1. Prezenţa lui Sigognac în această trupă de boemi nu-1 mai surprinse. şi această experienţă nu-i lipsea marchizului. aşezându-se în capul mesei. ochiadă incendiară şi un surâs triumfător. Fap­ tul că îşi urma iubita în carul lui Thespis. care îi vorbea încetişor. vrând să-şi apere vechea reputaţie de cuceritor. exclamă jovial marchizul. îi umplu cupa până sus. pe baro­ nul de Sigognac. iar dispreţul inspirat de hainele prăpădite ale bietului baron se micşoră simţitor. cu graţia unei Hebe1 2. 2 Zeiţa tinereţii. . egală în grozăvie cu aceea pe care grecii o numesc bulimie.90________________________________________________ Thiophile Gautier 1 zul tocmai se întorcea de la vânătoare. cea mai feroce foame. Jupân Chirriguirri aşeză înaintea marchizului o farfurie de cositor şi o cupă. Subreta. între Piaţa Concordiei şi Piaţa Canada. când trecuse cu grupul de vânători prin faţa carului cu boi. pentru mine o bucată de pâine şi nişte şuncă. un mertic de ovăz calului. cu acel surâs galeş şi vag. şi asupra căreia nu s-ar putea înşela cei care se pricep cât de cât la femei. — Supă câinilor. care.

. Se plânse că în provincie lipseşte această plăcere atât de potrivită să exerseze intelectul. cu un aer de bunătate naivă. să purifice lim­ bajul. cu cele mai bune piese din repertoriul trupei. adresându-se Tiranului. dornic să ducă cât mai departe o aventură care se prezenta în condiţii atât de favorabile. răspunse că nimic nu era mai uşor şi că trupa sa. în mod exagerat. pe jumătate în ze­ flemea. se afla la dispoziţia senioriei sale. unde ar fi fost uşor de instalat o scenă. unde lumea nu este chiar aşa topinambu1cum. ca un adevărat om de Curte. fie în sala mare a castelu­ lui. Marchizul. pe jumătate adevărate. iar în ceea ce priveşte condiţiile. Nume dat în secolul al XVI-lea mai multor grupuri de indieni din Brazilia. — Atunci cade cum nu se poate mai bine. Tiranul. adăugă el cu o prefăcută naivitate amabilă. îi făcu lui Sigognac un uşor semn cu ochiul pentru a-i arăta că l-a recunoscut şi că i-a priceput planurile. nu va exista nici o dificul­ tate: suma aveţi s-o fixaţi dumneavoastră înşivă. care părea şeful trupei. una din cele mai excelente trupe care cutreieră provincia. Volumul I________________________________________91 curtenitoare şi al unui spirit hotărât. şi la fel de bine văzută atât la Curte. dar. să sporească respectul faţă de regulile politeţei şi să desăvârşească moravurile şi. căreia îi debita galanterii superlative. îi respectă anonimatul şi păru să nu se mai ocupe decât de Subretă. nu trebuie să se tocmească nimeni cu Thalia. îl întrebă dacă trupa nu avea cumva alte angaja­ mente care să-i împiedice să dea câteva reprezentaţii. surâzând în barba-i stufoasă. se crede la Paris. fie în oranjerie. pe care ea le accepta la fel. răspunse marchi­ zul.Căpitanul Fracasse. găsi nimerit să se declare dintr-odată foarte îndrăgostit de teatru şi mare specialist şi critic în materie de comedie. cât şi în oraşe şi în provincie. de la Rege până la Subretă. care este o muză foarte apreci­ ată de Apollo. la castelul de Bruyeres. cu hohote de râs foarte po­ trivite spre a-şi arăta până în fundul gâdejului magnifica dantură.

marchizul o lua înainte pentru a pregăti la castel primi­ rea comedianţilor. o distanţă de trei sau patru leghe. după ce dădu o lovitură de genunchi semnificativă Subretei.92 Theophile Gautier Acestea fiind spuse. aranjându-se cât putură mai bine pe bănci şi pe scaune. se sculă de la masă. marchizul. iar dacă un cal arab ar putea străbate cu uşurinţă. deoarece castelul de Bruyeres se afla destul de departe. Se făcuse târziu. dis-de-dimineaţă. pe drumeaguri mai scurte. unde se aştemuseră câteva maldăre de paie. până în dreptul sprâncenelor. pe un dram nisipos. iar a doua zi trebuiau să pornească iarăşi la drum. îşi înfundă pe cap pălăria de fetru. şi pomi din nou la drum în mijlocul lătratului şi chelălăitului haitei sale de câini. avea nevoie de un timp mult mai îndelungat. Femeile se retraseră într-o cuţimie de sub o scară. salută cu mâna întreaga adunare. bărbaţii rămăseră în sală. . care nu se înspăimântă deloc. un car împovărat din greu şi tras de boi deja obosiţi.

pe care o deschise fără nici un zgomot. atât cât putea fi desluşit la lucirea lividă a lunii. Sigură atunci că nu mai putea fi văzută dinspre han. trecând peste brazii doborâţi şi luând pieptiş. apoi se furişă cu paşi înceţi până la colţul unui gard. IV BRIGANZI BUNI DE SPERIAT PĂSĂRILE Să ne reîntoarcem acum la fetiţa pe care am lăsat-o dormind pe banca din han. căruia îi dădu ocol. suspectă. dar picioarele ei sprintene păreau că nici nu au nevoie să fie călăuzite de ochi. căzându-i pe frunte şi pe ochi. as- . atunci. O închise la loc cu multă precauţie. ca o ciută urmărită de o haită. Atitudinea ei ni se pare. sărind peste şanţurile cu apă stătută. îşi aruncă părul pe spate. iar ferocea lăcomie cu care îşi aţintea ochii sălbatici asupra colieru­ lui de perle al Isabellei ne sileşte să-i supraveghem mişcările. îi împiedicau vederea. de îndată ce uşa se închise în urma comedianţilor. o apucă la fugă. cu un gest ce îi era familiar. pe bună dreptate. bălăriile şi buruienile. într-atât cunoşteau de bine drumul. până ajunse cu picioarele pe podea. uneori. îşi plimbă pri­ virea inchizitorială prin toate ungherele încăperii şi când fu pe deplin convinsă că nu se mai află nimeni acolo. cu un gest de nerăbdare îndărătnică. în goană. fără să-şi încetinească goana. şi se îndreptă spre uşă. îşi du­ cea mâna la păr şi îl dădea după urechi. Şuviţele lungi de păr îi biciuiau obrajii ca nişte şerpi negri şi. se lăsă să alunece de pe marginea banchetei. într-adevăr. Peisajul. se ridică. căzută într-un somn prea adânc pentru a nu fi simulat. fiind atentă ca zăvorul să nu cadă prea brusc. îşi ridică încetişor pleoapele lungi şi negricioase. ca o umbră.

cu toate că le crede scoase de cucuvăi sperioase sau de alte vieţuitoare inofensive. — T\i eşti. ale uliilor şi buhelor. Câţiva brazi crestaţi adânc spre a li se scurge răşina şi semănând cu nişte spectre de arbori asasinaţi îşi etalau plăgile roşietice la o margine de drum nisi­ pos. Cu o sprinteneală deosebită. de trei ori. îşi duse la gură două degete şi scoase. Şuierăturile erau despărţite de câte o pauză. altminteri ar fi putut fi confundate cu ţipetele vulturilor. în picioare. trezit din somn. Copila. se întindeau bălăriile de un violet mohorât. de jur imprejur. Chiquita? spuse bărbatul. şi am tras un pui de somn. era cu totul dezolant şi lugubru. îndată un maldăr de frunze păru că se agită. care alcătuiau un soi de pădurice. Personajul trezit de chemările Chiquitei era un bărbat de .94 Theophile Gautier cunsă pe jumătate şi purtând drept mască un nor de catifea nea­ gră. Dincolo. unde pluteau pături de vapori cenuşii. şi o formă omenească se ridică încet în faţa niicuţei. de fiecare parte a drumului. a cărui linie alburie nu putuse fi întunecată de negurile nopţii. într-atât de perfect erau imitate. şi care nu trăda nici o oboseală. nezărind decât imen­ sitatea solitară. ea străbătu povârnişul destul de abrupt şi ajunse în vârful colnicului. pentru care întuneci­ mea părea să nu însemne nici o piedică şi. obişnuită fără îndoială cu aceste fantasmagorii ale deşertului. îşi plimbă câtva timp. foarte nimerită pentru a vârî groaza în su­ fletele superstiţioase sau puţin obişnuite cu fenomenele naturii de prin aceste singurătăţi. apoi se scutură ca un animal adormit. Ce noutăţi îmi aduci? Nu te mai aşteptam. ochii. una din acele şuierături pe care călătorul ce străbate pădurile la vreme de noapte nu le aude niciodată fără să-l treacă fiorii şi fără să-l cuprindă o spaimă ascunsă. cărora razele astrului nocturn le dădeau înfăţişarea unei proce­ siuni de fantome. Ajunse ■în sfârşit la un colnic încununat de douăzeci sau treizeci de brazi. se încovoaie. pe movilă. nu le dădea nici o atenţie şi îşi continua cursa.

iar pe oţelul lamei sunt crestate atâtea dungi roşii. de talie mijlocie. îl desprindea clar de funda­ lul întunecos al brazilor şi ar fi îngăduit unui spectator ce s-ar fi găsit pe acolo să-i cerceteze fizionomia şi costumul ciudat.Căpitanul Fracasse. făcea să-i strălucească şi mai mult. la care te izbeau culorile ţipătoare. strângându-i smocurile unei clăi de păr. hoţ şi tâlhar. Costumul îi era completat de un brâu lat de lână roşie. nişte pantaloni largi de pânză îi cam jucau peste coapse. O rază de lună strecurată printre nori. Cuţit spaniol cu lama lungă şi ascuţită. contrabandist. îi acoperea pieptul. şi a cărui lamă se fixează prin rotirea unui inel de aramă. un imens navaja 1de Valencia. putea fi braconier. 95 douăzeci şi cinci-treizeci de ani. nervos şi lăsa impresia că se pricepe bine la cele mai urâte îndeletniciri. ce se abătea asupra lui ca dâra de lumină a unui felinar orb. O batistă îi încingea fruntea. ca nişte colţi de lup tânăr. traficant de sare. că nu erau deloc puţine. iar şire- l urile alpargatelor se încrucişau peste pulpele tot atât de sigure şi de suple ca şi picioarele unui cerb. de­ colorată de o îndelungată întrebuinţare şi împodobită cu bumbii făcuţi din bănuţi lipiţi pe o tijă de metal. cu caninii foarte ascuţiţi. ocupaţii cinstite pe care le practica pe rând sau toate deodată. îţi era îngăduit să crezi. ochii de pasăre răpitoare şi dinţii de o extremă albeaţă. Faţa. o vestă de catifea albastră. care îi încingea de mai multe ori irupul. prin contrast. ondulat şi rebel. . câte omoruri a făptuit posesorul armei. arsă de soare şi arămie ca a unui caraib sălbatic. Cam pe la mijlocul pântecului. dar. unul din acele navaja alungite ca un peşte. un fel de gheb arăta locul cămării şi al vistieriei iAlharului. şi zbârlit ca un moţ în creştetul capului. de la şolduri până la subţiori. fără teamă de exagerare. i s-ar fi putut vedea la spate. ca o legătură peste o rană. după imprejurări. depăşind cele două margini ale brâului. Noi nu suntem în măsură să ştim câte crestături stacojii puteai număra pe cuţitoiul lui Agostin. după chipul pezevenghiului. suplu. şi de s-ar fi întors.

cu cămaşa de pânză bună de făcut cârpe şi cu fusta galbenă ca penele canarului. dacă ai să-i tai gâtul doamnei aceleia frumoase. rosti Agostin. pentru că au trebuit să pună mâna câte doi oameni la fiecare. într-adevăr. ce ai observat mai deosebit la hanul jupânului Chirriguirri? — A sosit un car plin cu călători. câteodată călătorii îşi umplu bagajele cu pietre ca să facă impresie bună în faţa hangiilor. de minune cu claia ta de păr neţesălată. — Ei bine. oh! cât de frumos! ce minunat sclipesc! — Vasăzică perle! Asta-i bine. răspunse Chiquita. să-mi dai mie şiragul. au trans­ portat sub şopron cinci cufere mari. nu­ mai să nu fie false! La Murano au reuşit să facă nişte imitaţii aşa de minunate. chiar şi atunci când din pricina frigului îmi clănţăneau dinţii din plisc de parcă eram o barză la marginea bălţii şi când de-abia puteam să-mi târăsc picioarele prin hăţişuri . continuă Chiquita pe un ton dulce ca o dezmierdare. — Nu uita de câte ori am stat la pândă pentru tine. — Hm! făcu Agostin. trecându-şi cu un gest pri­ etenesc mâna aspră peste căpşorul fetiţei. de câte i ori am alergat într-un suflet ca să-ţi dau de ştire. rosti banditul printre dinţi. şi o să se potrivească . şi mărăcinişuri? â . Ba una dintre ele. Chiquita. care păreau destul de grele. — Chiar că are să-ţi stea bine. s-a mai văzut aşa ceva.96 Astfel arăta personajul cu care Chiquita avea înţelegeri mis­ terioase. când ceaţa se lăsa grea şi când rouă dimineţii îmi scălda bietele picioare goale. are la gât un şirag de boabe mari albe. iar craii din ziua de azi au o morală aşa de dubioasă! — Dragul meu Agostin. şi care strălucesc nespus la lumină. cea mai frumoasă. ce bat în argin­ tiu.. — Dar cele trei doamne care sunt cu ei au rochii cu fireturi şi ceaprazuri de aur. Te-am lăsat eu vreodată să aştepţi. răspunse micuţa. să nu-ţi aduc de mâncare în ascunzătorile tale.

odată ajunşi în locul cel mai tainic. afară numai dacă nu le-or fi lăsat în căruţă. dar. Să fi fost oare intra­ rea unei subterane sau a unei caverne.Citpitanul Fracasse. se porniră zoriţi să înlăture nişte pietre şi grămezi de crengi şi mărăcinişuri până ce dădură de cinci sau şase scânduri. vezi bine. răspunse brigandul. pe măsură ce socotea pe degete. dar am rămas singurul din banda pe care o conduceam. unul care aduce la înfăţişare cu o vulpe şi altul care pare să fie un genti­ lom. Cinci cufere. Brigandul şi micuţa pătrunseră în păduricea de brazi. — Haidem. aşa este. — Şase oameni. iar slăbănogul cel mare poartă o sabie lungă şi ascuţită. fie Mionetta. un colier de perle: am lucrat şi pentru mai puţin. răspunse Chiquita. fie Chirriguirri. deşi hainele de pe el sunt răpănoase. rosti Ago­ stin în urma hotărârii luate. acoperite cu un strat subţire de pământ. Şi cîţi bărbaţi ai numărat? — Oh! mulţi. Unul gras şi puternic. cu o barbă mare de îi acoperă tot mijlocul feţei. — Ceva pistoale. rosti Agostin. unul bătrân. Chiquita? — Gentilomul are o spadă. Volumul I 97 — Da. eşti o fată vitează şi cre­ dincioasă. se . doi slăbănogi. archebuze? — Nu am văzut aşa ceva. dacă scena ar fi avut alţi martori decât ciorile şi stăncuţele cocoţate prin brădet. Agostin ridică scândurile. broderii de aur. Agostin se aplecă. şi. locul obişnuit de refugiu al brigandului? Tainiţa unde ascundea lucrurile furate? Groapa unde îngrămădea cadavrele victimelor sale? Această ultimă presupunere ar fi părut cea mai verosimilă spectatorului. le aruncă deoparte şi coborî până la brâu în groapa neagră ce se căscase adânc. însă mi-ar fi făcut vreun semn despre asta. Au cumva arme. să dăm lovitura şi să aranjăm capcana. păru să scormonească în fundul gropii. nu avem încă în mână şiragul ăsta. Vai! Altădată nu m-ar fi înspăimântat câtuşi de puţin acest număr. tot mai visător.

continuân-du-şi lu- gubra activitate. în locul unei bande de haidamaci zdraveni. mai scoase din această Haceldama1 încă c cadavre pe care fetiţa le rândui alături de primul. 2In limba spaniolă. Banditul luă unul dintre cadavre. pe care o aruncă fără multă ceremonie pe marginea ■ gropii. trase corpul ceva mai încolo de groapă. . în umbra neagră a brazilor. cu un om viu. Aşa sprijinit. băiat nobil de altminteri. cumpărat cu preţul trădării lui Iuda şi destinat îngropării străinilor. fetiţa care dă o mână de ajutor la această treabă funebră. fratele meu de cruce. care când punea mâna pe navaja picta pe faţa ga- vachi-\or12 nişte cruci tot atât de izbutite ca şi când le-ar fi făcut cu o pensulă muiată în vopsea roşie. un băiat fermecător. alcătuiau un tablou menit să stârnească spaimă chiar şi în sufletul celor mai curajoşi oameni. semeţ de parcă ar fi ieşit chiar din coapsele lui Jupiter. prin vălurile întu­ nericului. îl duse pe creasta povârnişului. Agostin. banditul ce smulge din somnul lor de \ ceea ce a mai rămas din victimele sale. oferea 1Câmp situat lângă Ierusalim. care mânuiau cuţitul şi arche- buza ca nişte ostaşi de elită. îl săltă în sus şi înfipse în pământ ţăruşul de care era legat trupul. simpli figuranţi la isprăvile mele solitare! Acesta era Matasierpes. ţinând în braţe o formă omenească de o rigiditate ] cadaverică. Mormântul deschis. apucându-1 de picioare. sperietori să bage în groază călătorii. cu mai multă forţă decât te-ar fi lăsat să bănuieşti plăpânda sa înfăţişare. toate acestea. străini sau locuitori de la munte. — Vai! în ce stare am ajuns din pricina vitregiei timpurilor! se văicări Agostin icnind greu din rărunchi ca Sfântul Iosif. Theophile Gautier I îndreptă apoi. nu mi-au mai rămas decât nişte manechine acoperite de zdrenţe. surâzând ca o tânără vampiră gata să se ospăteze în lege într-un cimitir. viteazul spaniol. Chiquita nu păru să încerce nici o spaimă la spectacolul I acestei ciudate exhumări şi. cadavrul aducea destul de bine.

general roman ucis de cartaginezi în cele mai grozave chinuri. când a fost zdrobit pe roată în piaţa Orthez! Nici Regulus1 sau sfântul Bartolomeu n-au avut o ţinută mai demnă în timpul torturilor. dar uneori avea prea mult zel şi se pornea să ucidă pe oricine îi ieşea în cale. demn de o soartă mai bună. Banditul se apucă să frece armura cu mâneca spre a-i da un pic de lustru. O platoşă de fier lucea vag peste un pieptar zdrenţuit. şi când Agostin o luă în braţe. nu-şi purta genealogia în buzunar şi a fost nevoit să-şi dea duhul tn poziţie perpendiculară. gulerul şi frumosul sombrero cu pană purpurie pe care le-am şterpelit cu evlavie din ghearele călăului. Micuţa făcu semnul crucii şi buzele i se mişcară ca pentru a murmura cuvintele sfinte. ca nobil. Chiquita. Să ştii că era tatăl tău. ca pe nişte relicve. Dispreţuia aurul şi nu îndrăgea decât sângele. şi cu care mi-am înţolit omul de paie care l-a înlocuit pe acest tânăr. din piele de bivol. dar. Sărmanul Matasierpes! Cât s-a mai supărat când a fost vorba să fie spânzurat. Din nefericire. Agostin ridică de jos un alt manechin. în chip de cască. Reîntorcându-se lângă groapă. iar nişte benzi mici de piele se bălăbăneau peste coapsele sperietorii. plin de râvnă la treabă. 99 braţul doamnelor spre a coborî din trăsură sau din diligenţă şi îi |efuia pe burghezi uzând de nişte maniere de-a dreptul grandi­ oase şi regale! Uite-i mantia. La dracu’! Nu trebuie să compro- miţi meseria! Altminteri nu se arăta lacom la împărţirea prăzii. un viteaz. totdeauna era mulţumit cu partea sa. Cea de-a treia sperietoare avea un fel de oală de fier pe cap. vitează fire! Şi ce frumoasă purtare a nvut sub loviturile călăului. nu că i-ar fi păsat prea mult de moarte. Regulus. pretindea că are dreptul să fie decapitat.ilpitanul Fracasse. cu o beretă albastră pe cap: — Ăstălalt este Isquibaival. un tip faimos. stârni un zgomot de fiare vechi. cinsteşte-i memoria şi spune o rugăciune pentru odihna sufletu­ lui său. .

perfecţionat la şcoala ocnaşilor. îşi dăduse sufletul pe când era supus la cazne. Agostin aştepta cu multă nerăbdare ca simpaticul per­ sonaj să scape cât mai repede de la ocnă şi să vină înapoi la el. ca un şef de căprărie. fu onorată şi ea. metodă şi disciplină. pe galerele regelui. Ce pierdere ireparabilă! Dar am să-l! răzbun moartea cu vârf şi îndesat! Cea de-a parta fantomă. patriarh al isprăvilor la drumul mare. tu. nu se bucură de elogiul funebru al lui Agostin. spălat de ploi şi sfârtecat de corbi. justiţiei prea curioase. exclamă Agostin. strâns la mijloc cu o curea lată de piele. mai puţin norocoşi. — Meriţi cu prososinţă acest loc de onoare. fie de lână. Călătorii cred că au de-a face cu ostaşi în vacanţă. cu sânge' rece. de funia spânzurătorii. . o vulpe rătăcită într-o haită de lupi. din modestie.100_______________________________________________ Theophile GautiJ — O lucire metalică ce sclipeşte în umbră inspiră câteodată 01 groază tare binevenită. iar pe cap având o pălărie cu boruri largi. îmbrăcat cu o manta din pânză ordinară. Gros şi scurt. Cea de-a cincea fantomă. fie de mătase. să dea în vileag. Florizel. cel de-al şaselea manechin fu înfipt ceva mai înaintea celorlalţi. Nu fusese decât un borfaş printre briganzi. nu se bălăbănea la fel cu ceilalţi. El călătorea pe cheltuiala statului. marile sale isprăvi şi refuzând. întruchipându-1 pe Florizel din Bor­ deaux. dar avea predispoziţii şi. Mai rar aşa specialişti în jafuri ca fostul nostru ostaşi1 Lucra la drumul mare la fel ca pe câmpul de bătălie. mâna cea mai uşoară de prin partea locului pentru a şterpeli la iuţeală tot soiul de veşminte. pe întinsul nemărginit al oceanului şi al Mării Mediterane. cu un discurs funebru. adresându-se sperietorii. numele celorlalţi părtaşi. ar fi putut deveni 1 un element de mâna întâi: nimeni nu este desăvârşit de la prima lovitură. la fel ca şi celelalte. cu o eroică îndărătnicie. ci de un simplu regret amestecat cu o brumă de speranţă. mai ales pe poduri. înveşmântată cu o mantie ce se ter­ mina în dinţi de ferăstrău. Mi l-au răpit cu o descărcătură do' pistol trasă drept în faţă. nevrând să recunoască.

ai făcut banditul emerit de astăzi. deşi morţi de-a binelea. să găsesc ascunzişurile cele mai tainice şi asta fără vergeaua magică de alun! Cu câte «linuri preţioase nu m-am ales eu oare de la tine. «A mă plimb invizibil prin case. vor fi de ajuns ca să-i prădăm pe neghiobii ce-or să pice acum. aceste manechine. căruia ţi-am urmat eu. să înfig cuţitul în nodul unei scânduri de la treizeci de paşi depărtare. oricât de vitez ar fi. o. să trec ca o adiere de vânt prin lacăte şi încuietori. Volumul I_______________________________________101 Nealor al şterpelitului din buzunare. maestrul meu. chiar când îşi dă sufletul. dovedite în chip elocvent. Odată munca terminată. care m-ai primit printre cavalerii cerului liber şi care. preaînţeleptule! . ca răposatul Proteus când era la strâmtoare şi îl IlAiţuiau duşmanii. nu are curajul uli înfrunte leul chiar în bârlogul lui. Briganzii de paie aveau un aer destul de îngrozitor şi de 1Cid Campeador. din li niarul prost de altădată. cavaler spaniol care s-a luptat vitejeşte cu maurii (secolul al Xl-lea). Itl. să mă deghizez în douăzeci de l lilpuri diferite. datoria de viteji. . nedemnul. mare Zavidalotte. dl munca este făcută numai pentru proşti! De ce a trebuit oare cn soarta vitregă să te facă să pieri de foame în acea cavernă. Ulise al răngii şi al altor lllirlle tâlhăreşti. poate să mai doboare cinci sau şase vrăjmaşi. comandă cu înţelepciune această mică trupă himerică şi caraghi­ oasă. Tu III al învăţat să vorbesc păsăreşte. şi care. întocmai ca şi Cidul1 răpus. cu ghearele sau cu dinţii! Haide acum. ca şi cum aş fi fost în stăpânirea unor haine fermecate ce mă făceau nevăzut. călăuza mea. ale cărei ieşiri erau păzite cu străşnicie şi unde jandarmii nu îndrăzneau nA pătrundă. Umbrele voastre. îşi vor împlini mai departe. maestre.*jl cum m-ai lămurit prin raţionamente. glorioşi tâlhari. fiindcă nimeni. fantome ale vitejilor pe care i-am pier­ dut. banditul se duse în mijlocul drumu­ lui spre a-şi da mai bine seama de impresia produsă de masca­ radă. să retez mucul unei lumânări cu un foc de pistol.Ul'lhinni Fracasse.

Să-i aşteptăm să vină şi până atunci să tragem un pui de somn. ai uitat să-ţi înarmezi manechinele! — Ai dreptate! răspunse brigandul. Agostin se lungi pe nişte grămezi de buruieni. în umbra nopţii sau în crepusculul dimineţii. Scârţâitul roţilor neunse ale carului. noaptea i-ar ascunde. Şi Agostin începu să pună în mâinile inerte nişte paturi vechi de archebuze. toate parcă gata de atac. Curând o năpădi o căldură uşoară. în acele ceasuri tul­ buri când sălciile bătrâne de pe marginea drumului. Lumina zilei i-ar trăda. o să fim în picioare într-o clipită. şi. dar nici prea mult întune­ ric. ca pisi­ cile. ăştia care nu dormim decât cu un ochi. trupa instalată la marginea povârnişului căpătase o înfăţişare îndeajuns de înfricoşătoare. se aude hăt. — Agostin. exclamă Chiquita. au să mi­ jească zorile. săbii ruginite. Noi. care face o zarvă de pune pe fugă lupii înspăimântaţi. moment foarte favorabil. şi ochii unor fricoşi puteau să se înşele asupra lor. astfel încât o să ne trezească. deoarece vitejilor noştri nu le prieşte nici prea multă lumină. pline de cioturi de crăci. Chiquita se întinse lângă el spre a se acoperi şi ea cu un colţ din capa muestra de Valencia. cu aripi albe ca neaua. Trebuie să mărturisim însă că în visele sale copilăreşti nu pluteau drăgălaşi heruvimi trandafirii. din depărtări.102 Thtophik Gautier feroce. şi spre a-şi mai încălzi puţin micuţele şi sărmanele mădulare cuprinse de friguri. — Cum din sat şi până la popasul pentru masă înseamnă o cale tare lungă. dar lucrul se poate îndrepta uşor. când vor trece prin faţa ambuscadei. iau înfăţişarea unor oameni ce ridică ameninţător pumnul sau agită în aer săbii şi cuţite. sau chiar simple ciomege. dotată cu acest arsenal. La ce naiba mă gândeam oare? Chiar şi cele mai geniale minţi îşi au momentele lor de distracţie. dinţii se opriră din clănţănit şi micuţa pomi să călătorească în ţara visurilor. nu behăiau mieluşeii învăluiţi parcă în . pe care Agostin şi-o aşternuse peste el în chip de pătură. Acestea fiind zise. de bună seamă c-or să plece cam pe la trei dimineaţa.

femeile se înghemuiseră în fundul caru­ lui. unde pânzele strânse ale decorurilor alcătuiau un fel de saltea. care ţinea între dinţi şiragul de perle. îi ascultă vorbele. Brigandul şi micuţa sa complice sorbeau cu înghiţituri lacome din cupa neagră a somnului. pe jumătate trezit de mişcările şi agitaţia fetiţei. Cu mintea agitată de noutatea aventurii şi de tumultul vieţii . Cu tot scârţâitul îngrozit al roţilor care hohoteau de plâns. Se aranjară cum putură mai bine în car. şi Agostin. căuta să-l ferească şi să-l ascundă de mâinile întinse ale copilei. şi nu se mai clinti din loc. Chiquita începu să se frământe. în mijlocul landei. Nu. presărat cu vise incoe­ rente şi bizare. în timp ce la hanul „La soarele albastru" văcarul se porni să izbească în pământ cu băţul cu care îmboldea vitele. nu se înălţau palate şi castele din acadele şi din zahăr ars cu stâlpi de anghelică. despre care doar cu destulă bunăvoinţă s-ar fi putut spune că era moale. Din pricina visului. culcat peste o creastă de munte. peste cuferele şi lăzile care formau nişte unghiuri dezordonate. sub coviltir. în salturi dezordonate şi bruşte. ceea ce nu-1 împiedică să se pornească numaidecât pe nişte sforăituri demne de un dascăl de biserică. iar Tiranul se compară cu jupân Polifem. miorlăiau. toată lumea căzu într-un somn chinuit.Căpitanul Fracasse. să ţopăi cu broaştele. mormăi printre sforăituri: — Dacă nu stai liniştită. Curând respiraţiile nu li se mai deose­ biră una de alta şi doar zgomotul lor mai putea trăda prezenţa unor fiinţe vii în singurătatea cufundată în întuneric. dând de ştire comedianţilor că era timpul să pornească la drum. gemeau ca tigrii sau horcăiau. Chiquita. Volumul I_______________________________________ 103 spumă de săpun şi împodobiţi cu panglicuţe. îţi dau un picior de te trimit de-a dura până jos. fără să mai fie nevoie să i le repete. care-1 cunoştea pe Agostin ca pe un om ce se ţine de cuvânt. în care zgomotele căruţei se transformau în ur­ lete de fiare sălbatice sau în ţipete de copii gâtuiţi. Chiquita vedea în vis capul tăiat al Isabellei. şi sărind intruna.

ţinut de un ge­ ometru invizibil ce măsura landa. în depărtări. aşa cum se întâlnesc în cărţile cavalereşti. tulburată în tainiţele cele mai duioase ale sufletului. . de departe. O dungă subţire de lumină palidă se întindea la marginile câmpiei. că puţinii oameni din mijlocul acestui pus­ tiu şi-au reînceput truda de zi cu zi. rostiseră în chipul cel mai limpede această mărturisire care îi pricinuia atâtea frământări. Câteva băltoace cu apă puţină. luceau ici şi colo ca nişte cioburi de oglindă spartă. iar din hornuri se ridicau în văzduhul liniştit dâre de fum. tânăra fată nu se înşelase asupra sentimen­ telor tânărului. suspinele nu îndeajuns de bine înăbuşite. care se colora într-o nuanţă trandafirie. atât de diferită de liniştea mănăstirească a castelului său. dar numai la gândul acestei mărturisiri inima îi stătea în loc. Şi totuşi văpaia ochilor. a cărei frumuseţe şi modestie păreau mai degrabă ale unei domnişoare înnăscute decât ale unei comedi­ ante rătăcioare. nebănuind că lucrul se şi înfăptuise şi că dul­ cea făptură. zugrăvind în ne­ gru. nu aştepta altceva. care. pentru a-i uşura grozava mărturisire. tulburate de razele încă palide. şi Sigognac se frământă să afle calea spre a-i câştiga dragostea. în chip clar. cu care o încon­ jura pe Isabella. de devotament fără de margini. răspunsurile distrate pe care le dădea celorlalţi comedianţi. îi era gândul la farmecele adorabile ale Isabellei. în regiunea luminoasă. semăna cu un compas deschis. ce păşea ca un păianjen uriaş peste mlaştini şi nisipuri. tremurul vocii. dând de ştire. spre a-i dărui inima. cu toată depărtarea. puţin cam stângace. Dimineaţa începuse să devină cenuşie. graba şi zelul. Deşi baronul nu-i şoptise încă vreo vorbă de iubire. Forma ciudată era un păstor cocoţat pe picioroange. decât ca el s-o ceară.104 Theophile Gautier de nomad. în mintea sa timidul baron ţesea o mulţime de întâmplări teribile sau romanţioase. Sigognac păşea alături de car. Zgomote uşoare prindeau să se desluşească. buruienile tremurătoare şi chiar vârfurile ierburilor mărunte. se profila o formă bizară.

O ţâşnitură lungă de foc brăzdă un val de fum albicios. şi ca atare nu-i dădu nici o atenţie deosebită. lui Sigognac i se păru că desluşeşte la poa­ lele povârnişului un şir de fiinţe bizare. 1Monedă spaniolă de aur. le luă drept nişte buşteni uscaţi sau nişte cioturi de arbori şi începu să râdă. Roţile carului se rostogoleau înainte. o grămadă de nisip o opri chiar la marginea şanţului. dar oricât ar fi fost de cufundat în reveria sa. postate ca pentru o am­ buscadă. aşa cum avusese de gând la început. iar primele raze ale răsăritului de soare schiţau vag ciudatele forme. şi. iar femeile. dar dându-şi seama de imobilitatea lor abso­ lută. Punctul strălucitor. pe care ochii tânărului îl fixau cu mare atenţie. anotimpul în care dragostea se serveşte de fosfor. s-ar fi zis mai degrabă că este pâlpâirea unei feştile aprinse de archebuză. Volumul l__________________________________ 1Q5 Priveliştea ce i se desfăşura în faţă nu prezenta nimic nou pentru Sigognac. Numai bătrâna. se porniră pe nişte ţipete asurzitoare. iar o detunătură puternică răsună până în depărtări şi un glonte se turti de jugul boilor. trecuse de mai multe luni. Nu putea fi vorba de un licurici. trăgând după ci căruţa. spre a ilumina micuţele gâze. tânărul începu să fie preocupat de un mic punct strălucitor ce lucea în umbra încă foarte neagră a mănunchiului de brazi la poalele căruia i-am lăsat pe Agostin şi Chiquita. cele mai tinere. pe măsură ce se apropia de brădet. . în sinea lui. nu scoase o vorbă. începu să se mişte. care se zvârliră brusc în lături. pe care.Căpitanul Fracasse. nu se zărea decât un punct luminos. de neliniştea ce-1 cuprinse o clipă şi nu-i mai trezi pe comedianţi. din fericire. Dar presupunerea aceasta nu-1 mulţumea pe Sigognac. în acest răstimp carul continua drumul lent. Să fi fost oare ochiul vreunei păsări de noapte chioare? Deoarece. şi cu multă prudenţă luă vreo doi-trei dubloni1. hârşită în tot felul de întâmplări. Din pricina detunăturii şi a zguduiturii întreaga trupă se trezi brusc.

se târî ca o năpârcă prin pulberea drumului. Totuşi. puse mâna pe cuţit fără ca cineva s-o bage în seamă şi. Chiquita urmărise întreaga scenă ascunsă îndărătul unui tufiş. ţâşni. deoarece era dezarmat şi ştia prea bine că trupa sa de sperietori de ciori nu putea să-i fie de nici un ajutor. Drept. unde femeile piuiau ca nişte gaiţe jumulite de vii. urlă: — Foc! Voi. cei de acolo! Comedianţii. sprijinind mânerul cuţitului de încheitura mâinii şi balansând braţul cu o mişcare bruscă trimise lama cuţitului înspre pântecele lui Sigognac. se dădură îndărăt şi se refugiară înapoia carului. O uşoară săritură în lături îl făcu să se ferească de vârful ucigător. după ce dăduse cu prudenţă ramurile în lături. începu să strige cu glas tunător: — Banii sau viaţa! Orice rezistenţă este de prisos.106_______________________________________________ Theophile Gautier pe care îi ţinea bine într-o pungă de la brâu. Ar fi fost cu neputinţă de găsit o expresie mai mândră şi mai sălbatică decât aceea care strălucea pe figura palidă a copilei. Agostin. sărind dintr-o dată în picioare. după ce-şi trase liniştit spada din teacă. Agostin păli. temându-se de salva archebuzelor. cu arma întinsă. şi îi strecură între ciorapi şi talpa pantofului. bazându-se pe un efect de groază. a cărui inimă generoasă şi curajoasă nu putea să îngăduie obrăznicia unui asemenea bădăran. la cel mai mic semn de nesupunere trupa mea o să vă ciuruie cu plumbii archebuzelor! în timp ce banditul îşi făcea cunoscut ultimatum-ul de dru­ mul mare. Agostin pară loviturile baronului cu capa şi pândi cu atenţie prile­ jul să-i zvârle navaja. cu tot curajul său. Văzând situaţia periculoasă în care se află prietenul ei. nu se putu stăpâni să nu-şi plece un pic capul. proţăpit în faţa carului din care comedianţii se înghe­ suiau să coboare. însuşi Sigognac. îl înapoie banditului. cuţitul căzu câţiva paşi mai de­ parte. . baronului. căruia îi prinse foarte bine faptul că nu era obez. cu capa de Valencia înfăşurată pe braţ şi cu navaja în mână. spre bandit.

Căpitanul Fracasse. articulate de parcă ar fi fost picioarele unei lăcuste. spre a-1 face să se întoarcă. cu nervi. îl închise în teacă şi-l puse în buzunar. Agostin încercă să scape din cumplita strânsoare cu zvârcoliri desperate. Volumul I_______________________________________107 fulgere ţâşneau din ochii ei întunecaţi. Matamore. întocmai ca un câine. întreaga sa făptură firavă respira. făcea să se umfle vinele şi să aducă sângele în unghii. Agostin îşi balansă pentru a doua oară cuţitul. nările îi palpitau ca nişte aripi de uliu. Tiranul. strivea oasele. Cât a durat scena de mai sus. asemeni celor care lucesc în rânjetul unei fiare încolţite din toate părţile. Mâna de fier era a Tiranului. Agostin mai para încă loviturile cu braţul stâng şi totuşi simţea că mâna-i. strânsă tot mai cumplit. buzele întredeschise lăsau să se vadă două şiruri de dinţi feroci. luă de jos cuţitul. o bucată din discul de aur trandafi­ riu se ivea deasupra liniei landelor. iar manechinele. fără a slăbi din strânsoare mâna banditului. se aplecă. în bătaia . se descotorosi de fetiţă şi îi dădu un brânci de-o rostogoli la zece paşi. îndoindu-şi membrele lungi. avea să-i fie smulsă din braţ. dacă mai stăruia să o elibereze. îl muşca de pulpă. soarele răsărise şi se ridicase încetul cu încetul la orizont. de neîmblânzit. strângând ca o menghină căreia i se răsuceşte şurubul. reuşise să-i vină la timp în ajutor lui Sigognac. Chiquita. Iar mâna aceasta. şi poate că baronul de Sigognac şi-ar fi încheiat cariera încă la începutul aventurilor sale. încât degetele-i amorţite se descleştară şi dădură drumul armei. Durerea deveni atât de violentă. Deodată actorul scoase un strigăt. dacă o mână de fier n-ar fi apucat tocmai la timp pumnalul banditului. ură şi revoltă. cu vine cu tot. în drum. care. banditul nu îndrăznea să se întoarcă. deoarece baro­ nul l-ar fi străpus în spate. zdrobea muşchii. — La dracu’! Mă muşcă cumva vreo viperă? am simţit cum mi s-au înfipt doi colţi ascuţiţi în picior! într-adevăr. trecând în spatele lui Ago­ stin.

manechinele parodiau într-un chip.108 _________________________________________ Theophile Gautier acestor raze adevărate. cu o mutră jalnică. înarmaţi cu fiare vechi. ale marionetelor care nu mai sunt ţinute de sfori. de vreme ce-şi lasă şeful în impas şi nu se clintesc din loc. Dezolat din pricina gravului insucces al unui şiretlic care îi reuşea de obicei — într-atât de mare este laşitatea oamenilor. este harul zeilor nemuritori şi atotfericiţi Zei latini. doamnele mele. replică Matamore. să-i tragă o bătaie zdravănă sau să-l dea pe mâna justiţiei. se adresă baronul co­ mediantelor. foarte potriviţi ca să pună pe goană păsările cerului. nu sunt decât nişte oameni de paie. înspăimântată. nu mai există nici un motiv să vă fie teamă. ce vor să ciugulească cireşe şi struguri. Agostin îşi ţinea capul plecat. după spusele lui Homer. pe cât de bufon pe atât de sinistru. Banditului îi era teamă ca nu cumva comedianţii. cadavrele întinse pe câmpurile de bătaie. — Puteţi să coborâţi. el deosebeşte pe om de animal şi. Oricum. dar farsa manechinelor îi dispusese straşnic şi se tăvăleau de râs. de un comic irezistibil. escaladând taluzul. cu ochii rătăciţi ca ai unei păsări de noapte surprinsă de lumina zilei. şi într-atât de mult frica dă proporţii mari tuturor lucrurilor — . îmbrăcaţi în zdrenţe. peri­ colul era doar în aparenţă. protectori ai limitelor dintre proprietăţi. destul de numeroşi. nu sunt deloc bravi dumnealor. îşi pierdeau din ce în ce mai mult aparenţa lor omenească. Dezmembrate şi turtite. Lângă el se ţinea Chiquita. cu acele gesturi. . Râsul nu este crud prin firea sa. s-ar părea că archebuzele acestor domni se descarcă tare greu din pricina umezelii de peste noapte. ca şi zeii Termi1 mitologici! — Au motive foarte serioase ca să procedeze astfel. Din şase lovituri de picior făcu să se rostogolească în mijlocul drumului cele şase fantome groteşti care rămaseră late în pul­ bere. — Aha! rosti Pedantul. nu altceva.

rosti cu vocea sa groasă şi tragică. fără discuţie. are o faimă atât de proastă. ai băgat doamnele în sperieţi. şi apoi drumul ăsta nu vine de nicăieri şi nici nu duce undeva. călăul mi-a răpit atât primul. Straşnic renghi ca să storci pistoli şi ludovici de la burghezii poltroni. oho. râd pe săturate în clipele de răgaz ale eternităţii. pe drumul ăsta nu trece mai nimeni. dar n-am posibi­ litatea să-mi cumpăr unul mai bun. e aşa de brăzdat de surpături. Nu eşti un hoţ de tip josnic şi bestial. fiindcă au suflet bun. odinioară la fel de bine alcătuită ca şi a dumnea­ voastră. ale cărei intonaţii le mai păstra uneori în vorbirea familiară: — Mă caraghiosule. în chip olimpian. eu n-am să te iau de guler ca să te dau pe mâna jandarmeriei. Leneşii care muncesc îşi închipuie că totul este trandafiriu în viaţa unui hoţ. şi sunt mai de plâns decât credeţi. Volumul l_______________________________________109 care. şi ar fi păcat să-ţi întrerupem o carieră atât de frumoasă. îmbrăcând în zdrenţe nişte manechine. ţinându-1 mai departe pe bandit în puterea sa. pot să apreciez festa. încât e la fel de greu pentru drumeţi ca şi pentru cai şi trăsuri. nu-mi stă în putinţă să-mi aleg alta. De altminteri. cât şi pe cel de-al doilea şi de-al treilea rol. Meseria de agent al poliţiei nu mă ispiteşte deloc şi nu ţin câtuşi de puţin să aprovizionez spânzurătorile cu vânat. imitând voci felurite. ca un actor pri­ ceput în şiretlicuri şi în subterfugii. — Vai! răspunse Agostin. numai eu am mai rămas din trupa mea. pe deasupra. Ah! ce tristă soartă mi-a fost scris să am! Şi.Căpitanul Fracasse. iar imaginaţia ta mă îndeamnă la indulgenţă. dumnealor te iartă. şi pentru asta ai merita să fii spânzurat îndată. sunt nevoit să joc eu singur întreaga mea piesă pe teatrul de la drumul mare. îşi slăbi strânsoarea degetelor. care era bun din fire. ca să las impresia că sunt susţinut de o bandă numeroasă. dar. există şi atâţia spini! Aş . Fiecare drum ceva mai um­ blat îşi are banda sa. aşa cum bănuiesc. însă dacă. De aceea Tiranul. Eu. stratagema ta e destul de picarescă şi de comică.

îmi ia pâinea de la gură. aplecându-şi capul şi încercând să privească cum îi vine colierul pe pieptul micuţ şi slab. Şi uite aşa. daţi-mi cel puţin de pomană. fixându-şi ochii scânteietori spre Isabella. Curajul dumneavoastră. Comedianta îşi desfăcu şiragul şi-l prinse de gâtul micuţei. noi te-am împiedicat să-ţi faci meseria şi deaceea îţi suntem datori o despăgubire. o lovitură bine ticluită. lăsându-i pe . pusă la punct cu mare grijă. Văcarul. pe acela l-aş vrea. Aici. N-am noroc şi pace. îi spuse. după ce se înclină în chip de salut. se apucă iarăşi să-şi contemple comoara. în linişte. răspunse Tiranul. care o ştersese vitejeşte la detunătura archebuzei. spuse copila cu o privire în care se citea o lăcomie aprinsă.110_______________________________________________ Thiophile Gautier vrea tare mult să fiu şi eu un om cinstit. Ieri am prânzit strângându-mi cureaua cu încă o gaură. Chiquita învâtrea întruna. după ce se aşeză jos. ţine doi pistoli ca să bei în sănătatea noastră. atât de nepotrivit. lovitura mea a dat greş. boabele albe. care trebuia să-mi aducă cu ce să trăiesc două luni şi cu ce să-i cumpăr sărmanei Chiquita o măntăluţă. dar cum să mă înfăţişez la porţile târgurilor cu o mutră atât de bătătoare la ochi şi cu nişte haine înfiorător de zdrenţuite! Dulăii m-ar apuca de picioa­ re şi oamenii de strajă m-ar înhăţa de guler. dacă aş avea aşa ceva. Cât despre Agostin. nebună de fericire. cu o intonaţie adâncă şi ciu­ dată în glas: — Sunteţi bună. le cără în brădet şi le înhumă din nou în aşteptarea unei ocazii mai bune. — Asta-i adevărat. Uite. n-am să vă ucid niciodată! Trecând dintr-o săritură peste şanţ. — Oh! şiragul de boabe albe. îşi scutură părul pe spate şi. şi deoarece n-am putut să vă prad. sunt născut într-o zodie aftxrisită. alergă repede până la o movilă de pământ. Isabella luă din car o bucată mare de stofă pe care i-o dărui Chiquitei. între degetele negricioase. îşi adună de pe jos manechinele schilodite. Apoi ridică brusc capul.

vorbe îndeajuns de 1Filozof şi retor grec din Antichitate. aş des­ pica uriaşi din creştet până la brâu. răspunse cu modestie baronul. cu vrăji grozave. demne de Amadis de Gaule. cât de vitejeşte l-aţi înfruntat pe bandit. aş pune pe goană o oaste întreagă de sarazini. de Esplandian şi (le Florimart d’Hyrcanie2. aş străbate codri fermecaţi. iar carul se urni greoi din loc. iar tânărul era din ceas în ceas tot mai îndrăgostit. toate aceste fraze emfatice îi erau dictate baronului de sentimentele cele mai sin­ cere. Sub privirile frumoşilor dumneavoastră ochi totul mi s-ar părea lesne de împlinit. i Eroi din romanele picareşti. care a lăsat un Tratat de retorică şi un thilcit despre sublim. abia o încăierare. se adresă Isabella lui Sigognac. Poate că această retorică era puţin cam exagerată şi. deşi socoteaţi. dar era sinceră. ca să vă apăi. se reîntoarse la post. toate acele fapte de vitejie fabuloase. balauri şi alte jivine. pornind din nou la drum. Volumul I_______________________________________ 111 călători să se descurce cum credea fiecare de cuviinţă. că era sprijinit de o întreagă bandă bine înarmată! — Pericolul de care vorbiţi n-a însemnat mare lucru. Isabella nu se îndoi câtuşi de puţin că Sigognac ar fi stat pe Rânduri şi n-ar fi îndeplinit. aş coborî în Infern ca Enea. hiperbolică într-un chip asiatic. chiar fără ramura de aur. — V-aţi purtat ca un erou dintr-un roman. cu delfini. de bună seamă. Şi avea dreptate. Dueha îşi scoase dublonii din pantofi şi în chip misterios îi strecură din nou în fundul buzunarului tainic. m-aş lupta printre vârtejuri de flăcări şi de fum. şi sub ocrotirea dumneavoastră se poate călători în deplină siguranţă. în cinstea ei. cum ar fi spus Longin1.Căpitanul Fracasse. deoarece prezenţa dumneavoastră sau chiar numai gândul fiinţei dumneavoastră revarsă în mine ceva supraomenesc. Iubirea nu găseşte niciodată. . pentru a se exprima.

Serafina îşi spunea că frumuseţea este un diamant care trebuie montat în aur. nu se putu stăpâni să nu surâdă. Serafina. dar această dorinţă o părăsi repede. Liniştea se aşternuse pe deplin în car.112 Theophile Gautier mari şi de convingătoare. se vede castelul de Bruyeres! . dar dacă li s-ar schimba cumva destinaţia. spunându-şi că o asemenea joacă de-a iubirea era bună doar pentru ingenue. drept care îşi reluă înfăţişarea indiferentă şi senină. şi baronul era aşa de îngrozitor de jerpelit. când. văcarul exclamă: — Priviţi. dar lipsea aurul. care auzise şi ea cuvintele lui Sigognac. toate declaraţiile şi jurămintele de amor adresate altei femei. Marea cochetă se răzgândi şi nu mai lansă ochiada pregătită. şi nu pentru titularele rolurilor principale. le-ar aprecia ca pe cele mai fireşti de pe lume. Fără să fie cu totul intere­ sată. O clipă îi trecu prin minte gândul să-şi încerce puterea farmecelor şi să-l răpească pe Sigognac prietenei sale. deodată. iar somnul închidea tot mai mult pleoapele călătorilor. Ea avea diamantul. drept ridicole. ba nici măcar cutiuţa de catifea. pentru că orice fe­ meie tânără socoteşte cu mare plăcere. încât nu era în stare să-i pună la dispoziţie nici montura pietrei.

. Domeniile marchi­ zului se aflau la marginea landei. care păreau să aibă un anume «lll. Iţii nisipul neroditor îşi împingea ultimele valuri albe până sub zidurile parcului. delimita incinta castelului. în şanţ se oglindea. de unde se desfăceau dr o parte şi de alta a crengii frunze şi flori ce se încovoiau şi se C'Ulbau simetric. totul trădând o foarte îngrijită întreţinere. «culptat. era asemenea unei insule Macaree lll mijlocul unui ocean de dezolare şi de întristare. în plin pământ vegetal. o apă limpede şi curgătoare. a cărei puritate nu era întinată de nici o plantă acvatică. Podul ducea la o poartă limgnifică. şi se terminau cu o arhitravă deasupra căreia se răsfăţa. Pentru a traversa apa cm construit un pod din cărămidă şi din piatră şi mărginit de parmalâcuri alcătuite din baluştri şi destul de larg pentru ca două Irăsuri să poată trece în acelaşi timp. ce contrasta în totul cu mizeria din împrejurimi. cu grilaj în fier forjat. în centrul acestui amestec ornamental strălucea blnzonul marchizului. Un aer de prosperitate. Un şanţ de apărare larg şi adânc. castelul de Bruyeres se înfăţişa în chipul cel mai atrăgător din lume. lucraţi şi scobiţi ca o dantelărie. în unduiri verzi. pe care l-ai fi crezut făurit de însuşi ciocanul zeului Vulcan. un adevărat monument de lăcătuşerie. LA DOMNUL MARCHIZ în razele unei splendide dimineţi. alcătuit astfel: fondul scutului era auriu. un tufiş cu multe ramuri răsucite. fertil. dublat de un zid scund din piatră frumos lucrată. te bucura şi îţi încânta privirea de îndată cr păşeai hotarul castelului. fără a-1 masca privirilor. Porţile erau prinse în doi stâlpi de metal în patru muchii.

asemănătoare acelor trăsături de pană pe care caligrafii le aştern pe pergamentele cele mai fine. menite să împiedice puşlamalele sprintene să sară de pe pod. care trăgeau din greu căruţa. de o perfectă simetrie. şovăiră să păşească pragul. în mod discret. sau cu burdufuri din piele de Cordoba. era silită să devină sluga smeriţi a artei. largă cât podul. cu severitatea metalului. printr-o asemenea poartă n-ar fi trebuit să-şi faci intrarea decât căleşti cu roţi aurite. amestecate. deschise porţile. boii. străbătând o grădină plantată după ultima modă. iar când valetul. Era o intrare aproape regească. într-o atitu­ dine mitologică şi galantă. iar carul lui Thespis pătrunde pretutindeni. îndepărtau aspectul de mijloc de apărare al masivelor garnituri forjate. O alee aşternută cu nisip. spre a le lăsa doar aparenţa unei bogăţii elegante. câte o statuie a vreunei zeiţe sau nim­ fe. sculptată în stil flamand italienizat.114_______________________________________________ Theophile Gautier iar banda orizontală care împărţea scutul în două era crenelată şi contracrenelată de dungi roşii. cu portiere încrustate cu oglinzi de Veneţia. Desigur. pe la colţurile grilajului. sumedenie de desene vil. De fiecare parte a grilajului. Straturi de nisip de dife­ . parcă înmărmuriţi de atâta măreţie şi ruşinaţi de rusticitatea lor. Câteva flori şi câteva ornamente aurite. iar natura. dar comedia îşi are privilegiile sale. având ca suport trupurile a doi oameni sălbatici. conturau diferite cadre. purtând livreaua cu însemnele marchi­ zului. ca pe o stofă de Damasc. înăuntrul domeniului. se zbârleau nişte anghinare din metal cu frunze ascuţite. tuns cu multă rigurozitate. cu toate răzvrătirile ei. Foarfecele grădinarului nu îngăduiau nici măcar unei frunze să depăşească vreo alta. croite din verdeaţă. Domoalele şi atât de modestele fiinţe nu ştiau că cei care ară şi muncesc câmpul hrănesc nobilimea. ducea la castel. A fost nevoie de imboldul energic al băţului văcarului spre a-i hotărî să se urnească iarăşi din loc. cu interiorul îmbrăcat numai în catifele. pe volute de fier arcuite în acolade. Garduri vii din merişor. unde se etalau. în mijlocul fiecărui compartiment se înălţa.

sigură de farmecele sale. . se şi vedea aproape ca la ea acasă. ce servea drept piedestal unui pui de triton. La jumătatea grădinii. Volumul I_______________________________________115 rite culori serveau drept fundal acestor desene vegetale. de sfere. care privea la toate aceste splendori doar cu coada ochiului. tunşi foarte scurt şi pe care toamna începuse să-i acopere cu nuanţe aurii. rareori admişi să intre în asemenea reşedinţe. împodobită cu o stâncă. perspective şi convergenţe de linii îndepărtate. care puteau privi spre câmpiile învecinate. al cărei centru era ocupat de o fântână. ce îngăduiau să se zărească. fără să se întretaie în unghiuri drepte. O savantă dexteritate trans­ formase aceşti arbori. tăiaţi în formă de piramide. veşnic verde. care n-ar fi putut fi trasate cu mai multă precizie nici chiar pe hârtie. într-un portic cu multe arcade. plantaţi şi aranjaţi în chip de garduri. pe care ar fi fost foarte greu să-i recunoşti ca atare. Laturile grădinii erau dominate de carpeni tineri. De-a lungul aleii principale. de oale de bucătărie alternau din distanţă în distanţă. Serafina. care revărsa dintr-o scoică ţâşnituri de cristal lichid. şi nu fără temei. îşi spunea că marchizul o remarcase în mod deosebit şi că privirea aceea asa­ sină ţintită drept în inima marchizului era pricina dorinţei lui 1Personaj din comediile lui Molidre. aranjate după dorinţă. Toate aceste măreţii şi splendori îi minunau în cel mai înalt grad pe bieţii comedianţi. De când s-a mai văzut oare o fată în casă să aibă întâietate faţă de stăpână? Subreta. arbori de tisă. desluşindu-se clar prin frunzişul întunecat. ci formând un fel de suprafaţă rotundă. negate de femei dar recunoscute fără nici o tăgadă de către bărbaţi. să nu îngăduie amorului marchizului nici o derogare. tipul duelistului. se jura să-i ia apa de la moară Subretei. şi stând rânduiţi ca un şir de servitori când trec oaspeţii. prin spaţiile lăsate libere. spre desfătarea ochi­ lor. deţinătoarea rolu­ lui de mare cochetă socotea că acest Alcandru1 îi revenea de drept. o alee tot atât de lată se încrucişa cu cea dintâi.Căpitanul Fracasse.

adăugând câte un zero la fiecare învârtitură de roată. cu serioase bătăi de inimă. unde se refugiase din pricina unui sentiment înrudit cu pudoarea. Ea simţea cum contrastul dintre bogatul castel de Bruyeres şi jalni­ ca locuinţă a lui Sigognac provoca de bună seamă un sentiment dureros în sufletul bietului gentilom. îi mai modera un pic îndrăzneala pe care şi-o îngăduise deja în imaginaţie. silit de soarta vitregă să se alăture aventurilor unei căruţe cu comedianţi rătăcitori şi. spre a forma o curte de onoare. Stilul arhitecturii castelului amintea de forma palatelor din Palace Royale din Paris. din cele mai alese recolte. în plină per­ spectivă. Cu surâsul ei duios şi fermecător tânăra încercă să risipească involuntara melancolie a baronului. alcătuiau 1Silen. demn în toate privinţele de o soartă mai bună. îşi întorsese privirile spre Sigognac. Isabella. Corpul principal al clădirii şi două aripi orientate în echer. ocupând aproape toată lărgimea acesteia.116 Thiophile Gautier subite pentru comedie. Reclădit din temelii în timpul domniei precedente. Chestiune capitală! Dar înfăţişarea trufaşă şi fanfaronă. Isabella înconjură cu o nesfârşită duioşie sufletul rănit. bătrân grotesc din cortegiul lui Bachus. Tiranul amesteca întruna în minte. Pe când încerca să-şi dreagă cu un pieptănuş de baga estetica puţin cam compromisă a perucii. deşi jovială. cifra pistolilor pe care avea să-i ceară marchizului drept plată pentru spectacolul dat de trupă. Leandru se întreba. la capătul grădinii. pe care de bună seamă că le adăposteau pivniţele castelului. trecându-şi limba de Silen1 peste buzele arse de o sete de nepotolit. ce luase loc în spatele ei în car. castelul de Bruyeres se desfăşura în toată masivitatea sa. Blazius pedantul. tatăl satirilor. a marchizului. cu gingaşul ei instinct de femeie. pe care n-o preocupa nici un gând ambiţios. asemenea unor bile într-un sac. dacă această feerică reşedinţă nu adăpostea cumva şi o castelană. se gândea în chip desfrânat la vedrele. . butoaiele şi poloboacele de vin.

Căpitanul Fracasse. din plăci de ardezie. vag. împo­ dobeau laturile şi arcada porţii. închisă de două canaturi din stejar lăcuit. grupate două câte două. Volumul I_______________________________________117 o ordine foarte bine concepută şi maiestuosă. ca şi poarta zăbrelită. şi alcătuiau platforma unui bal­ con spaţios. surâdea bine dispus. un fel de pavilion mai împodobit decât restul clădirii. Geamurile curate. împodo­ bite pe toate feţele cu sculpturi reprezentând trofee şi alte orna­ 1Androuet Du Cerceau (1510—1585). un cap de femeie sculptat în piatră. susţineau o cornişă blazonată. cu rânduri de piatră rotunde şi pătrate dispuse alternativ. Pentru a întrerupe linia corpului central al clădirii. în număr de trei. tăiate de asemenea într-o frumoasă piatră albă. urându-ţi parcă bun venit. renumit arhitect şi gravor francez. Grinzi late din acelaşi material marcau împărţirea etajelor. ca un ieşind. printre razele reflectate ale soarelui ce răsărea. cu balustradă din piatră. Zidurile din cărămizi roşii unite şi întărite la colţuri prin lanţuri din piatră scoteau în relief cadrele ferestrelor. trasau pe cerul senin linii plăcute şi corecte. cu găuri asemeni celor făcute de carii şi cu crestături despărţitoare. cu armele marchizului. fără a fi totuşi plictisitoare. cu pieptănătura cochet aranjată. Patru coloane. cu obrajii bucălaţi. după ordinul denumit rustic. elev abil al lui Androuet Du Cerceau1. per­ dele lungi şi grele. incluzând şi poarta principală de intrare. Acoperişurile înalte. proiectase. sculptate în chip curios şi cu ferecături ce luceau ca oţelul sau argintul. uşor încălecate şi meşteşugit îmbinate. croite din stofe bogate. stil atât de frecvent folosit de către regina Maria de Medicis. lăsau să se între­ vadă. . pe care le întrerupeau simetric corpuri mari de coşuri. Deasupra arcelor ferestrelor. la care se ajungea după ce străbăteai un peron. strălucitoare. aşa cum se pot vedea în picturile maestrului Peter Paul Rubens. arhitectul. Stâlpi pântecoşi susţineau planşeele balcoanelor. Nişte ieşinduri. deasupra căruia se deschidea fereastra principală a salonului cel mare.

abundente. . ale căror ramuri se adună şi se îngrămădesc. se înălţau coroanele unor falnici copaci seculari. stufoase şi bo­ gate. Deşi era încă dis-de-dimineaţă. dar nu va putea niciodată grăbi creşterea copacilor. Ceva mai înapoia castelului. ce păreau să aibă culorile cu care sănătatea împodobeşte chipul omului sănătos. răsfrângeau voios razele soare­ lui. pe nişte cai voinici. Lacheii străbăteau încoace şi încolo curtea. în plină înflorire. aşa cum îi place capri­ cioasei zeiţe Fortuna — în echilibru pe roata sa de aur ce se învârteşte mereu — să împartă favoriţilor ei de o zi. vast. pe care le acoperă şi le proteguiesc cu umbra lor. iar anotimpul în care ne aflăm nu cere încă în chip riguros să se aprindă focul în cămine. dar ale căror ramuri de pe poale păstrau încă un frunziş verde. Călări. din hornurile înalte se ridicau mici rotocoale de fum uşor. umbros. paznicii de vânătoare aduceau vânat pentru mesele de peste zi. de fiecare latură a aripilor. Loc al fericirii în Gargantua şi Pantagruel de Rabelais. pe alocuri. seniorial. bucătăriile se şi treziseră. Ea dădea imaginea unei prosperităţi as­ cendente. ducând sau îndeplinind porunci. cu zidurile ridicate din cărămizi şi pie­ tre noi. arendaşii şi cei ce lucrau pământurile feudalului cărau provizii pe care le luau în primire slujbaşii de la aprovizionare. se înălţau la fiecare colţ al acoperişurilor ce băteau într-un albastru vioriu şi care. Dedesubtul acestui lux nou se ghicea o bogăţie veche. încetul cu încetul. dar nu subită.118 Theophile Gautier mente. Buchete mari de flori turnate în plumb. profund. stând mărturie pentru prevederea şi bogăţia strămoşilor. viguros şi bogat. cu creste ce se colorau în nuanţe de şofran. active. în această mănăstire din Theeme1. ca şi acelea ale arborelui genealogic al caselor. Era parcul ce se întindea departe. mărturii ale unei vieţi fericite. Nimic nu putea fi mai plăcut pentru desfătarea ochilor decât înfăţişarea acestui castel. Pentru că aurul poate face să se înalţe repede edificii.

scoţându-1 pe Sigognac din reveria sa. două lacrimi care mi­ jeau pe furiş la coada ochilor şi sări jos. tânărul nu putu să-şi înăbuşe cu totul un suspin gândindu-se că odinioară cei din familia Sigognac aveau întâietate Inţă de cei din familia Bruyeres. bârne şi cuib pentru buhe. Toţi anii de plictiseală şi de sărăcie pe care Sigognac îi petrecu­ se aici îi defilară prin faţa ochilor. ascunzătoare de şobolani. care văzuse de departe sosind corte­ giul comic. cu părul murdar de cenuşă. ncoperiţi cu veşminte cenuşii. pe cât putu mai bine. Totuşi. aştepta în picioare pe peronul castelului într-o vestă dc cafitea de un cafeniu-închis. purtată odată cu sângele până la capătul celor mai fine vinişoare. spilcuit. totul împodobit . ca unii ce erau de o obârşie nobilă mai veche şi bine cunoscută încă de pe vremea primei cruciade. dotat cu toate atracţiile şi plin de măreţie. Izgoni. într-o atitu­ dine de desperare adâncă. care se strecoară numaidecât prin vine şi care. Sigognac nu se putea opri să nu-1 găsească foarte fericit pe marchiz. Marchizul de Bruyeres. Volumul I_______________________________________ 119 Fără îndoială că prea bunul tânăr Sigognac nu simţise nicio­ dată dinţii veninoşi ai invidiei muşcând din inima sa cinstită şi Infiltrându-i acea otravă verde. căzut în ruină în mijlocul liniştii şi al uitării. cu hotărâre. alb şi rumen ca obrăjorii unei fete tinere.Cilpitanul Fracasse. şi cu gura strâmbă de rictusul căscatului. îşi Înghiţi. aceste melancolii ce nu îşi aveau locul acum. Fără să-l invidieze. Ajuns în faţa peronului. gata să se prăbuşească peste nenorocitul său stăpân. fără să vrei. spre a întinde mâna Isabellei şi comediantelor încurcate în fustele pe care le umfla vântul dimineţii. carul se opri. sfârşeşte prin a strica şi cele mai bune caractere din lume. azil de păianjeni. cu ciorapi cenuşii de mătase şi botine albe cu vârful pătrat. cure îl părăsise în ultima clipă. întruchipa. surpat. spre a nu fi strivit sub prăvălirea un. printr-un efort de curaj bărbătesc. care nu avea nici o notă optimistă. o satiră crudă la adresa sărmanului conac dărăpănat. la fel cu pantalonii. cu braţele atârnând. Castelul acesta proaspăt. nou.

. — Scuzaţi-mă. de păsărică. răspunse seniorul de Bruyeres. amical şi protector. scânteielor de lumină. spuse ea marchizului. de spirit şi de înfocare. Ochii şi gura arun­ cau fulgere. de altminteri prezenţa baronului de Sigognac în trupă putea să jus­ tifice la nevoie această condescendenţă. Se apleca. pe care însă era departe de a o încerca cu adevărat. pe jumătate ieşită din car. parcă aşteptând să i se vină în ajutor. cu ceaprazuri şi panglici asortate. abia lăsând pe nisipul greblat urma picioarelor sale micuţe. simulând o încurcătură.120 Theophile Gautie cu eleganţă. foarte emoţionat după ce simţise lipiţi de el sânii palpitând cu multă artă ai tinerei actriţe. în această clipă Subreta îşi scoase prin deschizătura coviltiru­ lui capul răutăcios şi şiret. apreciind că n-ar fi demn să coboare mai departe. mi-a fost teamă că am să cad şi m-am prins de o bucată a gulerului dum­ neavoastră. de acolo făcu comedianţilor un semn cu mâna. se prefăcu că-şi pierde echilibrul. De altminteri o cădere înseamnă un lucru grav şi de rău augur pen­ tru o comediantă. Străbătu repede ul­ timele trepte ale scării şi se apropie de car pentru a-şi îndeplini îndatoririle de cavaler servant. — îngăduiţi-mi să consider acest mic accident drept o fa­ voare. ezită o clipă. nu dădea nici o atenţie prefăcutei încurcături a şiretei pehlivane. îşi aruncă braţele pe după gâtul marchizului şi coborî uşoară ca fulgul. Se opri la cea de-a treia treaptă. Subreta se repezi până la marginea carului. pe fondul obscur. Marchizul coborî câteva trepte ale scării în formă de potcoavă. care îşi înalţă spre marchiz o privire mieroasă şi rugătoare. Castelanul de Bruyeres pricepu apelul. te agăţi de ce poţi. sprijinindu-se cu mâinile de traversa de lemn şi lăsând să i se vadă un pic sânii. ca un dansator. când te îneci sau când cazi. Cu o mişcare sprintenă şi cochetă ca a unei pisicuţe. Sigognac. care se detaşa. ca o gazdă politicoasă care nu priveşte prea de-aproape la calitatea invitaţilor săi. cu braţul întins şi piciorul aşezat înainte. prin cuta întredeschisă a plastronului de dantelă. ocupat cu Isabella.

Căpitanul Fracasse. şi care face cât cei o sută de ochi ai lui Argus. cu acea perspicacitate geloasă a rivalelor cărora nu le scapă nimic. însoţit de Tiran. după părerea donnei Serafina. Toate aceste ordine fiind date. mai înainte de a dispărea după uşă. Poţi să pleci. care se apropiase la un gest al stăpânului. fură scoase. — Jean. dar ciuda şi invidia dintre femei utilizează cu multă plăcere metaforele halelor şi ale pieţelor. îi trebuie marchizi ca s-o ajute să coboare din căruţă“. se adresă marchizul unui valet. Carul cu boi. Zerbina (acesta era numele Subretei) se vârâse în intimitatea marchizului şi făcea acum. întreprinsă în mod familiar. toate sub forma a trei suluri lungi de pânză veche. mai fură scoase de asemenea nişte sfeşnice. Volumul I_______________________________________ 121 Cu capul pe jumătate întors spre umăr şi privind cu coada ochiului. cu ajutorul rândaşilor castelului. într-un stil prea puţin demn de tonul manierat şi preţios pe care îl afecta când vorbea. o piaţă publică. ai grijă să fie dus carul în curtea dependinţelor. Nu se putu stăpâni să nu-şi muşte buzele. seniorul de Bruyeres urcă din nou în mod grav treptele peronului. grozăvie condamnabilă şi subversivă faţă de întreaga ierarhie teatrală! „S-o arzi pe arăpoaica asta. rosti în sinea ei Serafina. din lada căruţei. să i se dea onorurile castelului în detrimentul celor care jucau rolurile principale şi ale primilor actori. chiar de-ar fi vorba de ducese sau de actriţe ce interpretează roluri de mari cochete. trimise o ochiadă libertină Zerbinei. o pomi spre o curte mai dosnică şi. nu altceva. un palat şi o pădure. care îi surâdea într-un chip prea ispititor. Serafina urmărise această scenă aproape cu spatele. Vreau ca toţi să fie trataţi cu respect şi curtenie. indig­ nată de neruşinarea Subretei. dar. într-o clipă. Printr-o acţiune îndrăznează. dă dispoziţii ca bagajele şi cuferele acestor domni şi doamne să fie transportate în camerele indicate de in­ tendentul meu şi să le fie puse la dispoziţie toate cele necesare. de Pedant şi de Scapin. turnate după . iar decorurile şi toate accesoriile dinăuntru să fie bine adăpostite sub vreun şopron. pentru a spune astfel.

122 Theophile Gautie modelul antic. uzate. . spre a-i fermeca pe cei mai dificili spectatori. prăfuite. deci trebuia să i se dea as­ cultare: fiindcă marchizul nu era deloc delicat în privinţa nesu­ punerilor şi se arăta de o generozitate asiatică în materie de lovituri de bici. o sticluţă cu otravă. la fel de insolenţi ca şi stăpânii. căştile şi diademele lucrate după tipare greceşti sau romane. într-adevăr. un pumnal din tinichea a cărui lamă intra înapoi în plăsele. Un car comic cuprinde o întreagă lume. se simţeau cam înjosiţi să slujească nişte histrioni. rânduindu-le după ordinele Tiranului. o urnă pentru depu­ nerea cenuşii şi alte accesorii indispensabile pentru deznodămin- tele tragice. o cupă din lemn aurit. ca nişte lachei de casă mare. spre a se îmbrăca în costume de odinioară. ordinele şi decoraţiile cavalereşti confecţionate din foiţe de aramă şi din pietricele de Rin. garnisite cu ceaprazuri din fire de aur fals. la lumina licărindă a lumânărilor. pentru a retrăi o clipă. pe care le foloseau la celebrarea căsătoriilor. devenit roşu. cu fierul lamei tocit şi ştirb. ad­ ministratorul trupei. Valeţii marchizului de Bruyeres. aceste mizere comori cu care se mulţumeşte poetul spre a-şi înveşmânta fantezia şi care îi sunt deajuns. teatrul nu înseamnă oare viaţa în mic. spadele lucrate după moda antică. însă marchizul poruncise. jurubiţe de aţă roşie destinate să simuleze sângele scurs din răni. împreună cu iluzia luminilor şi cu prestigiul limbii zeilor. şi ajutau cu un aer de dispreţ să fie cărate sub un şopron. nu semănau oare toate acestea cu o hală de vechituri a omenirii unde ai spune că vin. de-abia atingeau cu vârful degete­ lor zdrenţele dramatice. în teacă de aramă. eroii vremurilor care au apus de mult? Unui spirit bicisnic şi prozaic nu i-ar fi făcut decât o impresie foarte mediocră aceste biete bogăţii. adevăratul microcosmos pe care îl caută filozofii în nesfârşitele lor visări hermetice? Nu închide el oare în cercul său un ansamblu de lucruri şi felurite destine omeneşti reprezentate impresionant prin ficţiuni bine închegate? Grămezile de haine vechi. pline de pete de ulei şi de seu.

camera cafenie. ca fiind potri­ vită cu vârsta însoţitoarei prin severitatea posomorâtă a nuanţei. Isabella căpătă camera albastră. erau mobilate nu numai cu cele necesare. albe şi negre. cu lespezi părtate de piatră. în aceste coridoare dădeau uşile camere­ lor. cu trepte din piatră albă lustruită. iar camera cafenie o găzdui pe Dueha. cea roşie fu hotărâtă pentru Sărafina. dar şi cu multe alte lucruri agreabile. aranjate cu foarte mult gust. culoare care stă atât de bine blondelor. salonul. îşi făcu apariţia intendentul castelului. nu departe de uşa Isabellei. şi încă alte denumiri asemănătoare. pe care vi le puteţi imagina după plac. camera verde. Sigognac a fost instalat în camera îmbrăcată în piele de Boemia. Apartamentele şi camerele destinate oaspeţilor castelanului de Bruyeres se găseau în aripa stângă a castelului. pentru ca fiecare oaspete să-şi poată recunoaşte cu uşurinţă camera ce îi era destinată. ca­ mera îmbrăcată în piele de Boemia. care îşi căpătaseră numele după culoarea tapetelor. camera cenuşie.Căpitanul Fracasse. Subretei Zerbina îi fu destinată camera cu tapiserii. camera cu fresce. camera căptuşită cu lemn. Volumul I 123 Cu un aer tot atât de respectuos ca şi cum ar fi avut de-a face cu regi şi prinţese adevărate. urcai scări frumoase. prin aceşti măscărici. cu paliere şi locuri pentru odihnă. camera cu tapiserii. camera al­ bastră. datorită amorurilor şi poveştilor mitologice voluptoase care se răsfăţau pe urzeala tapiseriilor. trebuia să străbaţi apoi lungi coridoare. camera roşie. culoare la fel cu cea a draperiilor uşii exterioare. spre a-i lua pe comedianţi şi a-i conduce în încăperile respective. Exista camera galbenă. destul de impunător. luminate de câte-o fereastră ce se găsea la fiecare capăt. pe un om de neam mare şi să-i dove­ . nu era acordat decât oaspeţilor de marcă. Toate camerele. iar castelanul de Bruyeres ţinea să trateze în mod deose­ bit. o atenţie delicată a marchizului. bine orânduite. cu pălăria în mână. întrucât o înşirare mai lungă ar fi prea plictisitoare şi ar fi mai degrabă opera unui tapiţer decât a unui scriitor. Pentru a ajunge acolo.

Tiranul.124______ ________________________________________ Theophile Gautier dească preţuirea sa. lângă cămin. înstelate cu ţinte de aur şi împodobite cu ciucuri ţesuţi. iar picioa­ rele se prelungeau în cameră. Toate acestea alcătuiau o tapiţerie pe cât de bogată pe atât de potrivită. locul convorbirilor intime. aşa cum arăta şi denumirea camerei. era înalt. respectându-i totodată taina incognito-ului. romburi şi alte figuri geometrice. zidit din marmură serancolină1albă. tot reflectând la ciudăţenia situaţiei. ca şi mobilele. privea la încăperea în care avea să locuiască pe tot timpul şederii sale la castel. Matamore şi Leandru fură plasaţi în celelalte încăperi. pe un fond de lac auriu. Restul trupei. Scaune cu spătar pătrat. corolele. se înşirau de-a lungul lambriurilor în aşteptarea oaspeţilor şi arătau. Din aceeaşi imitaţie de brocart era croită şi gar­ nitura patului. Căminul. erau croite dintr-o stofă asemănătoare şi în nuanţe ce se potriveau între ele. . Si- gognac. După ce a fost condus în apartamentul său. cu picioarele răsucite în formă de spirală. Pereţii. cu pete roşii-sângerii. Focul vioi din cămin nu putea decât să te bucure într-o dimineaţă 1Varietate de marmură din Pirinei. pentru că niciodată nu se mai aflase într-o asemenea atmosferă de sărbătoare. în care erau gravate flori himerice şi tot felul de crengi şi frunze extravagante. unde fusese adus şi plăpândul său bagaj. amplu şi adânc. în culori cu reflexe metalice. Perdelele de la ferestre erau dintr-o imitaţie de brocart gal­ ben şi roşu. ce reamintea de fondul tapiseriei şi de culoarea domi­ nantă a florilor. lăsând un spaţiu liber de o parte şi de alta a patului. lujerele şi peta­ lele pictate. al cărui căpătâi se sprijinea de perete. ce străluceau ca nişte fluturi de aur. jilţuri ce-şi deschideau larg braţele căptuşite cu lână. erau tapisaţi cu piele de Boemia. foarte bine împărţit în panouri. cu ochii plini de uimire. Scapin. care îşi scoteau şi mai bine în relief. Perdelele de la uşi. ce cobora de la cornişe până la un lambriu din stejat negru. Pedantul.

clar scuzabil la un tânăr. dar acum i se părea grotescă. Sentiment puţin filozofic. îl făceau să simtă şi mai mult ridicolul şi sta­ rea jalnică a costumului demodat încă înainte de asasinarea răposatului rege. o măsuţă de toaletă îşi apleca oglinda de Veneţia. ce aminteau pe cele ale ferăstruicilor de închisoare sau ale porţilor spaniole. arăta ora pe un cadran de argint încrustat cu email. Sigognac desfăcu pachetul în care Pierre adunase bietele catrafuse ale stăpânului său. Volumul 1_______________________________________125 răcoroasă. şi pentru prima oară îi fu ruşine din pricina ei. deşi se afla singur în cameră. O uşoară roşeaţă. trecu peste obrajii slabi ai baronului. lucrurile noi şi pline de prospeţime care îl înconjurau. Când surtucul era prea lung.Căpitanul Fracasse. cu marginile fin şlefuite. Pălite de soare. Voind să se aranjeze cât de cât. Pe pervazul căminului. peste o faţă de masă din dantelă. ceea ce îngăduia să observi complicaţiile interioare ale rotiţelor. atât de bine venite. Eleganţa camerei. dar nu găsi nimic pe placul său. cu armele marchizului de Bruyeres. sărmanul nostru baron nu se putu opri să nu se simtă foarte prost dispus şi groaznic de zdrenţăros. cu picioarele răsucite ca nişte coloane solomonice. în faţa ferestrei. . Printre părţile desfăcute. cusăturile râdeau cu hohot şi îşi arătau dinţii de aţă. iar flăcările strălucitoare. Ieşiturile coatelor şi ale genunchilor. un mic orologiu. mai expuse la frecături. gol la mijloc. în mijlocul salonului se afla o masă. luminau cu reflexele lor vesele o placă masivă. acoperită cu un covor turcesc. încadrată în chip cam curios în rame de baga şi de cositor. pe care se răsfăţa întregul arsenal cochet al gătelilor. când pantalonii prea scurţi. ieşeau la Iveală prin nişte rotocoale roase până la urzeală. culorile acestor zdrenţe deveniseră atât de neprecise. Despături puţinele veşminte dinăuntru. Cârpeli făcute şi refăcute de multă vreme astupau găurile cu tot felul de zăbrele complicate. de vânt şi de ploi. Până atunci găsise că mize­ ria sa era doar de plâns. Privindu-se în oglinda nespus de clară. ce înfăţişa un pavilion cu partea superioară imitând un dom.

podoabă foarte nepotrivită. lănci. de găurită glorios de salve de muschete. Puteai să vorbeşit mai degrabă de umbre de cămăşi. lăsând să treacă mai întâi capul stacojiu. de care garderoba sărmanului baron s-ar fi putut lipsi atât de bine. la al cărui glas baronul tresări foarte surprins. Nici rufăria nu făcea mai multe parale. mulţi eroi vestiţi. care se între­ deschise. ajunsese la cea mai subţirică expresie. Nu trebuie să roşiţi. şi cutare pânză fină sau cutare pânză de Olanda. nemaigăsind nimic prin cămară. găurile acestea sunt găuri prin care se proclamă onoarea. Ai fi spus că sunt croite din pânzele de păianjen de la conacul baronului. o cămaşă semănată cu găuri cu o roză de catedrală şi scutura din cap cu un aer desnădăjduit. pe chiar pieptul Zeului Marte în persoană. apoi corpul obez al lui jupân Blazius. săgeţi şi alte arme de soiul acesta. Când Pedantul ajunse lângă Sigognac. această cămaşă are o înfăţişare bravă şi trium­ fală. . nespus de jalnic. de arbalete. S-ar spune că a luat parte la asaltul nu ştiu cărei cetăţi. ascunde adeseori infamia vreunei secături parvenite. într-atât este de ciu­ ruită. acesta tocmai ţinea de cele două mâneci. decât de cămăşi reale. încât nici nu auzi o discretă bătaie în uşă. Această inspecţie melancolică îl absorbea în aşa măsură pe Sigognac. pe jumătate prefăcut. şobolanii.126 Theophile Gautier încât chiar şi unui pictor i-ar fi venit greu să le denumească prin numele lor adevărat. — Pe Bachus! exclamă Pedantul. care îşi făcu apariţia în cameră cu o sumedenie de plecăciuni exagerate şi servil de comice sau comic de servile. se apucaseră să roadă câteva din cămăşile mai puţin păcătoase. care fură averea ţării şi pune la mezat cele sfinte. Ca o culme a nenorocirii. de perforată. operând cu dinţii lor incisivi tot atâtea găuri cât are un guler cu dantelă. Deoarece fusese de prea multe ori spălată. fie ea cât de nouă şi de scrobită şi aranjată după ultima modă de la Curte. baroane. trădând un respect pe jumătate real. în dreptul luminii.

deşi n-a arătat-o. personaj cu greutate. care îi seamănă aşa cum un lucru seamănă cu palida sa răsfângere. Dar când ne place. şi tare mă îndoiesc că am să fiu cântat vreodată de poeţi în versuri hexametrice. noi. — Lucrul acesta. deopotrivă cu cei ce se ocupă în mod deosebit de ele: tineri spilcuiţi şi juni pretenţioşi imită eleganţa noastră de împrumut şi o preschimbă din falsă în reală. într-adevăr. răspunse Sigognac. dar s-ar putea să-mi dezvăluie secretul. de înalţi baroni. luăm aparenţa de prinţi. Volumul I_______________________________________ 127 ale căror fapte vitejeşti istoria le consemnează pe larg. Niciodată nu mi s-a ivit prilejul să-mi arăt vitejia. averile şi domeniile noa­ stre. numai pentru moarte nu. pentru că teatrul este şcoala moravurilor şi academia modei. diamantul cu marcasita. de gentilomi cu călcătură semeaţă şi înfăţişare ademenitoare. care s-a înfăţişat atât de frumoasei prinţese Nausicaa îmbrăcat numai cu o mână de ierburi de mare. datorită garderobei noastre. în care se află toate regatele. în calitatea mea de costumier al trupei. mărturie ne este Ulise. prudent şi subtil. scumpul meu Blazius. Vedeţi. este cum nu se poate mai supărător. — Din nenorocire. în lipsa existenţei. Fără nici o îndoială că marchizul de Bruyeres m-a recunoscut. nu stăteau prea bine în ceea ce priveşte albiturile. aşa cum aflăm din Odiseea maestrului Homer. replică Pedantul. eu mă pricep să fac dintr-un netrebnic un Alexandru cel . eu nu mă asemăn acestui viteaz grec. avem cel puţin la îndemână aparenţa. decât prin lipsa de cămăşi. după cum spune proverbul. bieţii comedianţi. Deşi n-ai de ce să te ruşinezi de o sărăcie care nu te dezonorează. regele Itacii. Pentru câteva cea­ suri suntem. mărturisesc că mă mâhneşte amarnic să apar în nişte haine atât de ridicole în soci­ etatea şi atmosfera castelului. dar există leac pentru toate. Isprăvile mele de până acum nu compensează câtuşi de puţin mizeria mea prezentă. în ceea ce priveşte luxul costumelor. umbre ale vieţii omeneşti şi fantome ale persona­ jelor de orice condiţie.Căpitanul Fracasse. înlocuind postavul fin cu serjul. aurul cu tini­ cheaua.

în chip extravagant. un costum foarte bun şi foarte curat. şleahtă mârşavă. — Oh. dintr-un biet om de care a fugit toată viaţa norocul un senior putred de bogat. Tocmai am într-un cufăr. apărătoare a vieţii şi a onoarei stăpânului ei. nici vârf. de­ oarece ele au menirea să provoace doar răni închipuite. la autori şi la poeţi. şi asta fără alifii. sub nume false.128_______________________________________________ Theophile Gautier Mare. O am pe cea a tatălui meu. cum fac linguşitorii. fantezia de a reprezenta pe scenă aventuri ce se petrec chiar în zilele noastre. care nu miroase deloc a teatru şi pe care l-ar putea îmbrăca şi un nobil de la Curte. dintr-o stricată o doamnă din lumea mare şi. peceţi ale melancoliei şi ale mizeriei. ciorapi de mătase. pentru ele este nevoie de costume de oameni cumsecade şi nu de veşminte de măscărici deghizaţi. după moda antică sau romanţioasă. nu este nevoie. pantofi cu ciucuri. capă. folosiţi-vă cel puţin şi de resursele noastre. — Păstraţi-o cu mare grijă. Am de toate: cămaşă cu piept fin. dacă n-o să-mi luaţi în nume de rău propunerea. Pentru că aţi binevoit să împărtăşiţi soarta noastră rătăcitoare. Ea nu-1 părăseşte la nenorocire. de ai putea spune că ne-am fi aşteptat la această întâmplare. pus de-o parte. într-un cuvânt toate accesoriile costumului care pare croit chiar după măsura dumneavoastră. la primejdie şi în împrejurări grele. întrucât adeseori întâlneşti astăzi. ce vă umbresc darurile cu care v-a hăzărit natura şi care vă fac să fiţi în chip nedrept neîncrezător în dumneavoastră înşivă. nici chiar spada. rosti Sigognac cu un gest semeţ. din catifea neagră cu panglici ca focul. cât despre aceasta. o spadă este o prietenă credincioasă. de care te vindeci pe dată. răspunse Blazius. Nimic nu lipseşte. la sfârşitul piesei. în care apărea din nou întreaga mândrie a nobi­ lului pe care nici o vitregie a soartei n-o poate doborî. Părăsiţi aceste costume de slugi. aş vrea să mă folosesc de talentul şi dibăcia mea şi în privinţa persoanei dumneavoastră. Săbiile noastre de teatru nu au nici tăiş ascuţit. parazită a prosperităţii. oblojeli .

Astfel. Toate doamnele au să se topească după dum­ neavoastră. fie zis între noi. Pedantul ieşi din cameră şi se reîntoarse foarte repede. în timp ce-1 îmbrăca de zor. şi să vi le aduc. şi pe care îl aşeză. Sabia dumneavoastră vă va putea apăra la nevoie. simbolurile elocinţei. din rolurile pe care le juca. Volumul I_______________________________________129 sau doctorii. care nu face deloc pe mofturoasa şi îi întâmpină cu bunăvoinţă pe cei pântecoşi. burghezi. Acesta este motivul. căuta să-l şi înveselească pe baronul de Sigog­ nac. Femeile nu cred decât în pasiunile jigărite. Odată debitate toate aceste cuvinte. a pus la cale acel atac nesocotit la drumul mare. llerculele galic. şi nu altul. cu momâile sale. cum a şi făcut-o atunci când banditul. ţinând în braţe un pachet destul de voluminos. ţărani de buzele lui Ogmios. bunul şi cumsecadele nostru Blazius. ard de nerăbdare să văd cum se transformă crisalida în fluture. Chiar cu riscul de a fi socotit drept flecar sau supărător. chiar de-ar avea în gură lanţurile aurite.Căpitanul Fracasse. şi de aceea m-am avântat foarte de timpuriu către divina sticlă. Dar îngăduiţi-mi să mă duc să caut ţoalele în fundul cufărului. unde le-am ascuns. rosti Blazius. înfricoşător şi caraghi­ os. cu emfaza grotescă ce-i era obişnuită şi pe care o strămuta. frecându-şi mâinile cu un aer de mulţumire. în mod respectu­ os. am să vă ferchezuiesc ca pe un Adonis şi am să vă frizez pe cinste. care ţineau atârnaţi nobili. ca pe nişte poloboace de capacitate mai serioasă. şi asta pe dată: deoarece. pentru care am reuşit atât de mediocru pe lângă sexul frumos. fără să facem de ocară bucătăria castelului de Sigognac. deoarece volubilitatea limbii sale nu păgubea cu nimic ac­ tivitatea mâinilor. — Dacă binevoiţi să acceptaţi drept valet pe un vechi pedant de comedie. pe masă. învelit într-un ştergar mare. dumneavoastră aţi postit în Hirnul Foamei tocmai bine ca să căpătaţi fizionomia cea mai potrivită a celui care se stinge de dragoste. în viaţa de toate zilele. burtoşii nu le conving deloc. Blazius prefera să-l zăpăcească pe tânărul gentilom .

Toaleta baronului fu terminată numaidecât: întrucât teatrul cere schimbări rapide de costume. cu trăsăturile înfrumuseţate. albastre ca azurul. Sigognac zări în cadru o imagine pe care. îşi contempla ope­ . aproape ridicol de atâta mizerie.130 Theophile Gautier cu o avalanşă de vorbe. de sânge real. lamentabil. la fel cum este dusă o tânără mireasă la altar. ce sosea călare pe o minunată iapă bălană. elegant. de chino- var şi de nestemate. decât să-l lase sub povara gândurilor dureroase. mulţumit de opera sa. Imaginea din oglindă îi repetă mişcarea. Blazius. în faţa oglinzii de Veneţia ce trona pe masă şi îi spuse: — Acum vă rog să binevoiţi a arunca o privire asupra senio­ riei voastre. ieşi din nou la iveală. pri­ zonieră în acest înveliş prăpădit. ca o statuie căreia tocmai i s-a ridicat vălul la o inaugurare fastuoasă. Sigognac se vedea aşa cum îşi apăruse uneori în vis. iar tinereţea sa. îl conduse pe baronul de Sigognac doar cu vârful degetului cel mic. Fiinţa necunoscută. aruncate pe podea. îngropată de atâta amar de vreme sub povara ne­ norocirii. pe buzele sale palide. era el însuşi: dar nu mai era acelaşi Sigognac slab. ale cărui veşminte vechi. ce se petrecea în castelul său reclădit şi împodobit de arhitecţii îndemânatici din vis pentru a întâmpina o prinţesă adorată. actor şi spectator al unei acţiuni imaginare. comedianţii capătă o deose­ bită dexteritate în aceste soiuri de metamorfoze. semănau cu pieile tulburi şi cenuşii pe care le leapădă omizile când îşi iau zborul către soare. tânărul îşi întoarse capul şi privi peste umăr ca să vadă dacă nu cumva se află din întâmplare cineva în spa­ tele său. în mod involuntar. o luă drept a unei alte persoane. lângă masa de toaletă. Blazius. ci un Sigognac tânăr. trist. se eliberase pe neaşteptate şi strălucea sub lumina pură ce pătrundea dinspre fereastră. într-atât de mult se deosebea de a sa. Un surâs de glorie şi de triumf flutură câteva clipe. la început. superb. Fără nici o îndoială. fluturi cu aripi de aur. în picioare. ca o lucire purpurie.

vă veţi croi drum până la Curte şi vă veţi recâştiga averile. deşi- . întocmai ca un pictor ce a aşternut ultima trăsătură de penel pe un tablou de care este pe deplin mulţumit. Frumosul Leandru. Ingenuele joacă adeseori mult mai natural decât bănuieşte un public frivol şi înfumurat. maimuţărind. conduce­ rea garderobei dumneavoastră. — Iau notă de cerere. Isabella este un pretext drăguţ. răspunse Sigognac cu un surâs melan­ colic. va trebui să lacem o vizită domnului marchiz de Bruyeres pentru a-i arăta lista pieselor pe care putem să le jucăm şi să aflăm de la el în ce parte a castelului vom aranja sala de teatru. după spusele lui Scapin. plecăciunea adâncă a unui solicitator. — Dacă. frumoasă şi virtuoasă. în ceea ce le privea pe comediante. ceea ce este foarte curtenitor şi de o bună inspiraţie. în loc de pensie. Pedantul se retrase. în speranţa acelei aventuri imposibile pe cure o urmărea fără încetare şi care.Căpitanul Frac Volumul I 131 ra. cu atât mai mult cu cât este inteligentă. este lesne de înţeles i'fl apelară la toate resursele de care se serveşte arta pentru a împodobi natura şi arborară toaletele cele mai cuceritoare. pentru a se putea ocupa şi de propria sa toaletă. se ferche­ ş a de mama focului. cos- lumele pentru rolurile în care aveau să joace. bucăţi de stofă şi de mătase din belşug pentru a-şi croi din ele. în speranţa de a mişca inima vreunei comediante. dumneavoastră sunteţi. maestre Blazius. dacă era nevoie. în faţa baronului transformat. deoarece nu arareori întâlneşti prin provincie oameni luminaţi care se alătură alaiului Thaliei. spuse el. aşa cum sper. deşi nu era prea co­ chet din fire. în mod foarte curtenitor. cărora domnul de Bru- yi*res le trimisese. dându-se câţiva paşi înapoi spre a o putea privi dintr-un unghi cât mai prielnic. Acestea fiind zise. nu-i «dusese până acum decât decepţii şi sumedenie de lovituri de bici. să-mi acordaţi. prima fiinţă ome­ nească ce mi-a cerut ceva. cu gândul mereu la castelană. Dumneavoastră veţi trece drept poetul trupei. — După cina ce ne va fi servită în mod deosebit.

datorită jocului de scenă. înşelătorul pedepsit. — De câţiva ani încoace trăiesc departe de Curte şi nu sunt la curent cu noutăţile. Philis de Scyre. răspunse Tiranul cu vo­ cea sa cavernoasă. Silvie. marchizul îşi făcu apariţia înainte de sfârşitul cinei. Inelul uitării şi tot ceea ce au creat mai deosebit cei mai de seamă literaţi ai timpului.132 Thiophile Gautier gur atât cât le permitea sărmana lor garderobă. Chryseide şi Syl- vanire. dintre care cea mai mare parte îmi sunt necunoscute. 1Alexandre Hardy (1570—1631). Lygdamon. rosti marchizul cu un aer modest. s-a bucurat totdeauna din plin de privilegiul de a-i face să râdă chiar şi pe cei mai serioşi oameni. este exclus să nu fie înţeleaptă. iar când li se turnă spre a se spăla pe mâini. — Nu mai căutaţi altele. Nebunia lui Cardenio. care. nu le îngădui să se ridice în picioare. pe legea mea! Dar Subreta are un rol ca lumea? întrebă marchizul aruncând o privire mai aparte înspre Zerbina. — Straşnic titlu. porniră spre sala unde cina era gata să fie servită. Văduva. exclamă marchizul de Bruyeres. Nerăbdător din fire. de actriţe ambu­ lante. mi-ar fi tare greu să mă pronunţ asupra atâtor piese excelente. — Am prezentat adeseori o piesă. replicilor comice. care s-ar putea să nu valoreze mult de va fi tipărită. — Toate piesele răposatului Hardy1. răspunse Tiranul. dar care. părerea mea este că ar fi foarte nimerit să mă încred în alegerea dumneavoastră. Pyrame de Theophile. fiind bazată pe teorie şi pe practică. Odată terminate toate aceste pregătiri. şi cum se numeşte această prea fericită capodoperă? — Palavrele căpitanului Matamore. pentru a-i întâlni pe comedianţi la masă. bobâmacelor şi bufoneriilor. poet dramatic francez. Confidenta infidelă. marchizul îl întrebă pe Tiran ce piese aveau în repertoriu. .

Volumul I — Cel mai cochet şi mai ştrengăresc rol de pe lume. iar celorlalte femei nu le acorda decât acea vagă politeţe a omului bine crescut. care s-a fixat asupra alegerii. Hotărât lucru. şi asta fără aranjamente şi fără să tocmim pe cineva să bată din palme. Modestia. dar un pic cam aspre. acest far interior. iar această mişcare scoase în lu­ mină o mână bine făcută. Şederea în provin­ cie l-a stricat de tot. îi lipsea cu totul. care. mi se pare teribil de puţin înzestrat în privinţa spiritului. şi ridică mâna parcă pentru a opri din zbor cuvintele prea măgulitoare ce-i erau adresate. iar acest senior. Printre borcănaşele de pe masa ei de toaletă. La aceste complimente directoriale. are nişte înclinaţii grosolane. Totdeauna a fost grozav de aplaudată. „Nici nu s-a interesat măcar de rolul marii cochete. cu toate că nu se lasă duşi de nas. de cunoscător priceput. Zerbina îşi plecă ochii. această nuanţă de roşu nu era prezentă. ele plac desfrânaţilor. se gândea Sărafina sufocată de ciudă.Căpitanul Fracasse. iar Zerbi- na îl joacă de minune. Este de altminteri triumful ei. atât de avut şi plin de bogăţii. lucrul mi se pare necuviincios. deşi puţintel cam negricioasă. pentru a plăcea. aveau nevoie să fie îndulcite de drăgălăşenia studiată a surâsurilor şi de întregul manej al privirilor şi al clipi­ . deoarece le oferă un contrast picant. a politeţii şi a bunului gust. Toate aceste pudicităţi prefăcute dau mult gust şi farmec depravării autentice. într-atât fuseseră de lus­ truite cu praf de mărgean şi cu piele de căprioară. ceea ce îngădui să i se observe şi mai bine lungimea genelor negre. iar obiceiul de a face curte rândăşoaicelor şi păstoriţelor l-a făcut să-i piară orice delicateţe!11 Reflecţiile ce i se perindau prin minte nu-i dădeau Serafinei o înfăţişare plăcută. însă nu-i era deloc lesne să aducă un norişor de rumeneală pe obrajii oacheşi. Trăsăturile sale regulate. cu degetul mic răzleţit de celelalte într-un chip tare cochet şi cu unghii trandafirii care luceau ca nişte agate. Zerbina era astfel încântătoare. Marchizul o privea pe Subretă cu nişte ochi înfocaţi. Zerbina crezu că era de datoria sa să roşească puţin.

134_______________________________________________ Theophile Gautier tului din ochi. totul foarte bine zugrăvit în per­ spectivă şi uşor împodobit cu ghirlande de frunze şi de flori pen­ tru a înlătura monotonia romburilor şi a liniilor drepte. Tavanul. domuri. Ei erau aceia cărora le revenea de obicei grija tuturor acestor pregătiri materiale. marchizul îi spuse Tiranului: — Am dat ordine să fie golită oranjeria. imitând o arhitectură rustică cu stâlpi. ţinându-se seamă de rangul spectatorilor şi de onoarea ce urma să li se acorde. arcade. bolţi. De aceea marchizul se retrase fără a încerca cât de cât să-i facă curte donnei Serafina sau Isabellei. Fără nici o îndoială. care este încăperea cea mai vastă din castel. pentru ca să se amenajeze acolo sala de teatru. Tiranul. înfăţişa un văzduh fără de margini. taburete şi banchete. banchete şi tot ceea ce este necesar pentru o reprezentaţie improvizată. Pictura pereţilor înfăţişa reţele de verdeaţă pe un fond de culoarea cerului. . căpriori pentru es­ tradă. o uscăciune ursuză. Sala se potrivea cum nu se putea mai bine pentru o reprezentaţie teatrală prin forma sa alungită. Supravegheaţi dumneavoastră lucrătorii. scaune. ea era mai frumoasă decât Zerbina. agresiv şi răutocios. Capriciul speriat se întorcea însă iute din drum. Blazius şi Scapin fură conduşi la oranjerie de un valet. Mai înainte de a trece pragul uşii. tapiserii. însă frumuseţea sa avea ceva trufaş. Poate că dragostea ar fi riscat atacul. dispuneţi de ei tot aşa cum dispune un staroste de galeră de condamnaţii săi. Au să asculte de dumneavoastră întocmai cum ascultă de mine. astfel contractate. tărcat de câţiva nori albi şi presărat cu păsărele pictate în culori vii. căpătau. pe care o considera de altminteri ca prietena baronului de Sigognac. pe jumătate boltit. care îngăduia să se plaseze scena la unul din capete şi să se aşeze în restul spaţiului rânduri de fotolii. trebuie că au şi fost duse scânduri. firide. care nu sunt prea pricepuţi în asemenea treburi. ceea ce alcătuia un decor cum nu se putea mai potrivit pentru noua destinaţie a locului.

destinaţi să susţină culisele. crestată ca dinţii unui ferăstrău. De fiecare latură a scenei se aşezară stâlpi de lemn. încât este cazul să ne fie iertată omisiunea. ei renunţaseră la aşa ceva şi trăiau în aceeaşi casă. Noi vom comite această necuviinţă de la care nu s-a abţinut nici un scriitor. Când erau trase. spre a vă putea pronunţa chiar dumneavoastră. în timp ce se ridică scena şi se aranjează sala. să ne ocupăm şi de locuitorii castelului. După o foarte scurtă lună de miere. De altminteri vom merge să vă prezentăm marchizei. în modul cel mai politicos din lume şi cu toate libertăţile pe care le îngăduie buna-cuviinţă. deciseseră căsătoria. urmând să servească drept cortină. Perdelele mari. Printr-un acord tacit. să alerge după o fericire imposibilă. Să nu cumva să vă închipuiţi după cele spuse mai sus că marchiza de Bruyeres era o femeie urâtă sau dezagreabilă. Ceea ce res­ pinge soţul poate foarte bine să facă desfătarea amantului. resimţind prea puţină simpatie unul faţă de altul. caro . Marchiza locuia într-un apartament separat. ca nişte oameni de lume. O bandă lată de stofă. Aceleaşi grade de descendenţă nobilă. şi fără să spunem vreo vorbă micului lacheu. marchizul şi marchiza. asemenea garniturii unui polog de pat.Căpitanul Fracasse. despărţiţi prin bună înţelegere. ca faldurile unei mantii de arlechin. după obiceiul burghezilor. Am uitat să vă spunem că marchizul de Bruyeres era căsătorit. Cum este lesne de închipuit. în timp ce căsătoria nu. Dra­ gostea este legată la ochi. nu dragostea călăuzise această unire. nu se încăpăţânaseră. lucrate în tapiserie. ele se strângeau la dreapta şi la stânga. alcătuia friza şi completa cadrul scenei. din nici o epocă. unde marchizul nu pătrundea fără să se fi anunţat în prealabil. ca şi moşiile. alunecau pe frânghii întinse şi se puteau deplasa în voie. de lucrul acesta îşi amintea atât de puţin el însuşi. Volumul I____________________________ __________ 135 O podea uşor înclinată fu instalată pe un şir de căpriori. la unul din capetele sălii. despre care ar fi nimerit să dăm câteva detalii. care se potriviseră admira­ bil.

erau aşezate simetric de fiecare parte a unei mese de toaletă. Scriitorul ce brodează un roman poartă în chip firesc în deget inelul lui Gyges1. înconjurau pologul. oglindind felurite reflexe. asemănătoare cu acelea ale unui baldachin. pentru a ieşi în întâmpinarea chipu­ rilor. din ciubucăria peretelui înspre cameră. Theophile Gautier s-ar fi dus apoi s-o anunţe pe cameristă. convinşi că nu vom deranja pe nimeni. acope­ reau pereţii cu nuanţe calde. cu incrustaţii. formate parcă dintr-un şir de umflături gâtuite. reprezentând aventurile lui Apollo. Era o încăpere vastă. în această epocă a anului şi într-o încăpere de asemenea dimensiuni. lucrate după o arhitectură curioasă. din pietra-dura. Decoraţii din stofă. chiar de-ar fi ştiut cum să le deschidă. Două dulapuri mari. bogate şi catifelate. cu reliefuri din şnururi ce formau despărţituri regu­ late. cădeau în falduri bogate de-a lungul ferestrelor şi. . de un roşu aprins. prinsă într-un frumos cadru de cristal cu faţete şi colţuri şlefuite ce străluceau în scânteieri multicolore. Tapiserii de Flandra. împodobit la cele patru colţuri cu panaşe bogate de pene stacojii. străbătute de raze voioase de lumină. căpătau o transparenţă purpurie. în faţa căreia doamna de Bruyeres statea într-unul din Păstor legendar din Lydia. O oglindă mare de Veneţia. se apleca. de rubin. cu coloane subţiri. Corpul căminului forma un ieşind mare în cameră şi se înălţa până în tavanul acoperit cu tapiserii. şi cu sertare cu încuietori secrete. Căldura pe care o răspândeau buştenii nu era de prisos. Garnitura patului era din aceeaşi stofă. care are darul să te facă invizibil. vom pătrunde în came­ ra de culcare. ardeau trosnind şi aruncând scântei trei buturugi. din lapis-lazuli. asemenea celor ce se aprind în ajunul Crăciunului. Pe barele grătarului căminului. înaltă şi mobilată în chip somptuos. prin care marchizului nu i-ar fi trecut prin cap să-şi vâre nasul. deasupra cărora se află o sferă enormă de metal lustruit. Perdelele din damasc de India.

combătute odinioară cu albeaţa perlelor şi cu pudra de talc. le dădeau un aer de mirare. Ovalul figurii marchizei se cam îngroşase din pricina plinătăţii obrajilor. considerând-o cu mult mai periculoasă decât Capul Furtunilor de care se îngro­ zesc mateloţii şi cârmacii. Părul bogat şi negru tocmai ieşise din ultimele retuşuri ale mâinilor coafezei. nu era exclus să fi trecut de răscrucea celor treizeci de ani.Căpitanul! Fracasse. cu un fel de rezemătoare căptuşită cu lână şi garnisită cu franjuri. şi al cărui spătar era prevăzut. lăsaseră locul unei culori de un alb mat. răspândite pe covor. la ea. una întinzându-i o perniţă cu ace şi alta o cutiuţă cu benghiuri din tafta neagră. deşi mărturisea că nu are decât douăzeci şi opt de ani. destul de îndepărtate de pleoape. Cu cât? Nimeni n-ar fi fost în stare s-o spună. spre coc. care urmează primei tinereţi. Marchiza. în timp cc două tufe enorme. la înălţimea umerilor. fără a-şi pierde totuşi din nobleţe. îi luminase tenul. de culoarea tutunului de Spania. într-atât de ingenios stârnise con­ fuzia în această cronologie. diafane. în jurul toaletei. pieptănat peste cap. nasul nu era lipsit de un aer de semeţie şi separa doi ochi uşor bulbucaţi. Doamna de Bruyeres era o brunetă căreia plinătatea trupu­ lui. încreţite şi uşor răvăşite de o mână . răsucite ca nişte semne de întrebare. Prea coroiat poate pentru o frumuseţe feminină. nici chiar marchiza. pe care femeile o depăşesc cu o silă atât de naivă. Cei mai experţi istorici în arta de a verifica datele ar fi încărunţit fără să afle ceva precis. înapoia marchizei stăteau două cameriste care o ajutau să se gătească. dacă ar fi fost să judecăm după mulţimea de moaţe ele hârtie. cărora nişte sprâncene arcuite. destul de graţioasă încă. O linie de bucle subţiri. Volumul I 137 acele fotolii caracteristice domniei lui Ludovic al XlII-lea. Bărbia se unea cu gâtul printr-o linie grăsuţă. a cărei sarcină fusese. de bună seamă. îi invadau fruntea şi ondulau un păr bogat. puţin cam bolnăvicioasă la lumina zilei dar strălucitoare sub re­ flexul lumânărilor. tonurile măslinii ale slăbiciunii. destul de complicată.

Jeanne. împodobită cu pietre negre lucioase. in­ dispensabil la acea epocă pentru o persoană care face caz gro­ zav de eleganţă. repede. una din cameristele marchizei. ce semănau cu mănuşile de oţel ale cavalerilor medievali. Pieptul. ca pentru a combate senzualităţile păgâne deşteptate de vederea acestor farmece dezgolite şi pentru a apăra de dorinţele profane pătrunderea spre aceşti sâni slab fortificaţi de un plăpând meterez de dantelă. Ceafa de care am pomenit călăuzea privirile. cu pieptenele peste ele. cărora le ţineau cu graţie companie. se încăpăţânează să le numească fraţii inamici. îi prezentă cutiuţa cu rondele din tafta neagră. şi era îndeajuns pentru toate felurile de coafură. îngroşa bucla grea înnodată pe ceafă. meşteri în ticluirea madrigalelor şi a sonetelor. „muştele". mai puţin înverşunaţi în această privinţă decât fraţii din Tebaida. O co­ cardă de panglici. urmărea să apropie acele jumătăţi de globuri pe care poeţii linguşitori. ultimul retuş al toaletei. două gropiţe ispititoare. aceea care este numită „asasi­ na". Peste o fustă de satin alb. Doamna de Bruyeres plasă una către colţul gurii şi căută multă vreme locul celeilalte. pe care îi lăsa dezgoliţi tăietura corsajului şi unde se adânceau. înconjura gâtul marchizei. doamna de Bruyeres purta o rochie de mătase roşie ca granatul. cu mâneci răsfrânte şi cu benzi scro­ bite. se învolburau de-a lungul obrajilor. în rotunjimea plină a trupului. Un şnur mic de mătase neagră ce trecea printr-o inimă de rubin şi care susţinea o cruciuliţă din pietre preţioase. Părul însemna una din podoabele marchizei. către nişte umeri foarte albi şi durdulii. împodobită cu panglici mari şi cu garnituri din pietre negre. pentru că şi celor mai semeţi şi mai curajoşi le dă nişte . deşi s-au împăcat prea adeseori. fără să aibă nevoie să recurgă la bucle false şi la artificii de perucă. şi pentru acest motiv îngăduia bucuroasă să fie vizitată de doamne şi de cavaleri în timp ce o găteau cameristele.138 Theophile Gautier ce trecuse nervos. sub presiunea unui corset cu balene. trecând peste un contur plin şi curb.

Fără discuţie că societatea va fi numeroasă. cum se spunea pe atunci. am s-o îmbrac cu rochia de tafta. tărăgănând cuvintele cu o nepăsare distrată. iar culoarea asta mă îngroaşă. spuse Jeanne cu un glas ca o dezmierdare. că sunt urâtă de-i sperii pe cei care mă privesc. sau cu rochia de culoarea flo­ rilor de prun. şi un petecuţ de tafta.Căpitanul Fracasse. cea de culoarea cozii de mierlă. marchiza se ridică şi făcu câţiva paşi prin cameră. că nu se putea ajunge la gură decât trecând prin inimă. Ia spune-mi. — Găseşti? răspunse marchiza. aplecată pe masa de toaletă. în sfârşit. şi totul ar fi o chestiune de câteva clipe. Mulţumită de sine. în hieroglife galante. coafura o aranjează de minune. Volumul l lovituri de care nu sunt în stare să se ferească. dar mă tem că doamna renunţă la o toaletă foarte reuşită. astru negru pe un cer alb. constelat cu o agăţătoare pe care o prinse la centură de oglinjoara de mână încadrată cu ar­ gint aurit. parcă înţelegând cât de gravă era situaţia. Cameristele. — Doamna este astăzi mai frumoasă ca oricând. degetul şovăitor se fixă. Prilejurile de distracţie sunt atât de rare prin ţinutul acesta! . punctă ca o aluniţă obârşia sânului stâng. mi se pare. Jeanne. negrul subţiază? — Dacă doamna doreşte. dacă am să pun pe fugă pe Cupidon cu ceata sa şi dacă nu fac o recoltă straşnică de inimi. dimpotrivă. — Are să fie vina ta. dar se răzgândi numaidecât. rămăseseră nemişcate şi îşi opriseră răsuflarea pentru a nu tulbura reflecţiile cochete ale stăpânei lor. iar rochia îi şade cum nu se poate mai bine. va veni lume de prin toate castelele din împrejurimi. după ce aruncă o ultimă privire spre oglinda de Veneţia. se reîntoarse şi luă dintr-un cufăraş un ceasornic mare. marchizul a invitat multă lume la spectacol? — Mai mulţi vestitori călări au fost trimişi în diferite direcţii. smălţuit curios în diverse culori. Am cearcăne la ochi. Aceasta însemna. un ou de Niimberg. Ce-ar fi dacă mi-aş pune o rochie neagră? Ce zici. Jeanne. întrucât observase că-i lipseşte ceva.

fardurile. şi nu-i place câtuşi de puţin să vadă pe cineva cum su­ feră. spuse marchiza suspinând. iau cerul drept martor. pentru rolul acesta este ales tânărul cel mai drăguţ din trupă. chiar severi­ tatea şi neînduplecarea doamnei mă scot din răbdări. tot­ deauna gata să spună cuvinte înflorite. oamenii ăştia au mai degrabă măşti decât figuri: ceruza. blestemându-şi soarta. şi uneori mi se pare că-mi sunt adresate mie. Soţii sunt aşa cum pot. de desăvârşit. spre a-i face iubitei o declaraţie de dragoste. trag spada din teacă spre a-şi străpunge pieptul. . aruncă foc şi flăcări ca nişte vulcani şi rostesc cuvinte din acelea care fac să cadă în extaz până şi virtuţile cele mai reci. replică Jeanne. Jeanne? Se află oare printre ei şi tineri cu înfăţişare plăcută şi aerul curtenitor? — N-aş putea să spun prea multe lucruri doamnei. care leşină la picioarele unei femei crude. deoarece ar fi necuviincios să debitezi vorbe dulci cu un nas ca o trompetă şi să te arunci în genunchi. iscusiţi în a aţâţa senti­ mentele gingaşe. — Ar fi într-adevăr de foarte prost gust. eu sunt mai crudă din fire şi m-ar distra să văd pe vreunul murind de-a binelea din dragoste. spuse râzând cameris­ ta. are dinţi frumoşi şi piciorul destul de bine făcut. Fra­ zele frumoase nu mă înduplecă deloc. — Din această pricină îmi plac aceşti amorezi de teatru. — De bună seamă că acesta este amorezul. şi în sinea mea o dojenesc aspu fiindcă îl face să tânjească şi să se topească pe picioare pe un amant atât. în ceea ce mă priveşte. trăim aici într-o grozavă cumpătare în ceea ce priveşte plăcerile. Dar pe comedianţi i-ai văzut cumva. rosti marchiza. Jeanne. Adeseori. vorbele lor îmi gâdilă plăcut inima. — Aceasta pentru că doamna are un suflet bun. peru­ cile le dau o strălucire aparte la lumina lumânărilor şi îi fac să pară cu totul altfel decât sunt în realitate. dar amanţii trebuie să fie fără cusur.140 Theophile t — Este foarte adevărat. când ai picioarele strâmbe. Cu toate acestea mi s-a părut că unul dintre ei nu este tocmai de lepădat şi îşi dă aere de cavaler.

îşi scoase pălăria. versat în obiceiurile Curţii. Măgulită de acest salut. ce stătea în picioare. Nu-mi spuneai oare mai adineauri că amorezul trupei este un băiat drăguţ? — Doamna marchiză poate să aprecieze singură. tocmai traver­ sează curtea. Apoi se acoperi cu un gest plin de graţie. tristă şi împovărată de disperarea dragostei imposibile. ca mine. cu un aer visător. doamna de Bruyeres nu se putu stăpâni să nu-i răspundă printr-o uşoară înclinare a capului. ca o fiinţă absorbită de o pasiune profundă. aţinti înspre fereastră o privire lungă. abjurată o clipă la picioarele frumuseţii. precis şi bine executat. n-ar fi prins mai bine nuanţa. el îşi compusese acea înfăţişare melancolică.Căpitanul Fracasse. Un senior au­ tentic. Zărind-o pe marchiză. fără îndoială că se duce la oranjerie. unde se aran­ jează sala de teatru. Leandru înălţă capul cu o mişcare aparte. Jeanne. spuse came­ rista. prin care se aducea atât de frumos rangului său omagiul ce i se cuvenea. Volumul I_______________________________________141 — Ţie îţi trebuie numai lucruri sigure. Aceste semne favorabile nu trecură câtuşi de puţin neobservate de Leandru. care-şi rezemase fruntea de geam. iar înfumurarea sa neroadă care-1 caracteriza din . care dădu ochilor săi o strălucire deosebită. în acelaşi timp discret şi profund res­ pectuos. ce le preocupă nespus de mult pe femei. şi făcu un salut adânc. bănuind niscaiva chinuri ale dragostei ce ar fi de consolat. Cu totul la întâmplare. ro­ mane şi piese de teatru. reluându-şi cu un aer superb aroganţa de cavaler. Th nu citeşti. Totul a fost fără dibuieli. înclinând-o până mătură pământul cu pana. Marchiza se apropie de fereastră şi îl văzu pe Leandru călcând cu paşi măsuraţi. lângă fereastră: priviţi-1. Ajuns sub balcon. deprins cu manierele alese ale înaltei societăţi. şi ai spiritul cam prea mult copleşit de materie. deşi exprima în acelaşi timp admiraţia cea mai vie şi cea mai respectuoasă. însoţită de un im­ perceptibil surâs. cum se face doar reginelor şi zeităţilor pecetluind distanţa dintre Empireu şi neant.

pe care fuseseră rânduiţi portocalii.142 Theophile Gautier fire nu întârzie să le exagereze importanţa. diademe de brili­ ante. Frunzele şi fructele lor. un biet comediant de provincie. nu vom . ducesa de Montalban. şi repetiţia odată terminată. care se amesteca cu parfumurile de mosc. fără a dăuna bunei desfăşurări a spectacolului de pe scenă. înveşmântate în toalete de o bogăţie şi de o eleganţă desăvârşită. străluceau Yolanda de Foix. fără îndoială. de ambră şi de iris. marchiza de Bruyeres şi alte persoane de vază. dantele. se întoarse în cameră pentru a aşterne o scrisoare în stilul cel mai hiperbolic. el. plin de talent. ţesături din fire de argint sau de aur. în primul rând. cercei scumpi. Fixate de pereţi. într-un castel aproape princiar. transformată în sală de teatru. Nu se îndoi măcar o clipă că marchiza n-ar fi îndrăgostită de el. reprezentaţia Palavre­ lor căpitanului Matamore putu să înceapă. ghipiuri. baroana de Hagemeau. nu-şi mai încăpea în piele de atâta bucurie. Deoarece toate rolurile piesei erau ştiute de actori. pieptul i se dilatase. îndărătul spectatorilor erau aranjate o serie de trepte din schânduri. de smirnă. care sclipeau în îumină şi aruncau mii de scânteieri. acela de a avea o aventură galantă cu o adevărată doamnă din lumea mare. ini­ ma i se umflase de fericire. Avea în sfârşit să-şi împlinească visul întregii sale vieţi. instalate în fotolii masive. Năpădit de aseme­ nea gogomănii. pe care era hotărât s-o trimită marchizei. oferea cea mai încântătoare privelişte. răspândeau o mireasmă din cele mai suave. favorabilă podoabelor doamnelor. hotărâte să nu se lase nicidecum întrecute. dar care nu apucase să joace încă în faţa Curţii. Numai catifele grele. fire şi broderii de aur. şiraguri de perle. de îndată ce sosiră şi ultimii invitaţi ai marchizului. atlazuri. broşe de pietre preţioase. foarte aproape de scenă. numeroase candelabre şi braţe de metal purtau buchete de lumânări care răspândeau în sală o lumină dulce. iar imaginaţia sa extravagantă se porni apoi să clădească pe această temă un lung roman himeric. încălzite de atmosfera călduţă a sălii. Oranjeria.

Gâtul ei subţiratic. pe care nu-1 săltau bătăile inimii. te săgeta cu o ironie batjocoritoare. Nici un bărbat. înapoia doamnelor luaseră loc pe taburete şi pe banchete seniorii şi gentilomii. întrea­ ga sa persoană. n-ar fi putut să nu se îndrăgostească de Yolanda. Veşmintele sale pluteau în jurul trupului ei ca un nor luminos. strălucitor ca razele unei aureole. ce descumpăneau siguranţă oricărei îndrăzneli. Credem totuşi că un ciorchine de perle se ames­ teca în buclele părului ei blond. se unea. în care nu puteai deosebi decât făptură sa. Tânăra castelană era de o frumuseţe crudă. ci tăiat în agat sau onix. mlădios ca acela al unei lebede. chiar când rămânea mută. soţi sau fraţi ai acestor frumuseţi. obraznic de strălucitoare. ci mai degrabă cu sălbatica Diana. cu nişte umeri încă puţin cam slabi şi cu un piept tineresc de o albeaţă de nea. . iar ochii săi albaştri aruncau fulgere reci. de imateriale şi de nobile trăsăturile. într-atât îi erau de pure. Unii se aplecau în chip graţios pe spătarul fotoliilor. mai multe zeiţe muritoare l-ar fi făcut să ezite pe un Paris chemat să dăruiască mărul de aur. prin- tr-o linie virjinală. Cum era îmbrăcată ea oare? Ar fi nevoie de mai mult sânge rece decât avem pentru a o spune. arunca dorinţelor pro­ vocarea imposibilului. Cu toate acestea. însă prezenţa sa făcea orice luptă de prisos. pe care tare puţini şi-ar fi îngăduit să-l nutrească. Dar ea nu semăna totuşi cu indulgenta Venus. de îndată ce ar fi zărit-o. alţii îşi făceau vânt cu panaşul pălăriilor sau stăteau în picioare. de o graţie implacabilă. Chipul său prelung şi fin nu părea modelat din carne. Dacă Yolanda de Foix nu s-ar fi aflat acolo. de o perfecţiune ce te arunca în deznădejde. murmurând vreun madrigal unor urechi indulgente. farmecul său era irezistibil. ondulată ca arcul vânătoriţei mitice. părinţi. Volumul I 143 vorbi de scânteile mult mai vii pe care le aruncau diamantele ochilor. Gura sa. Dar să fi fost iubit de ea însemna un vis himeric. cu o mână în şold. Nici la curtea regală nu s-ar fi putut vedea o adunare mai strălucitoare.

căruia mânuirea măturii nu îi putuse reda întreaga sa limpezime dintru început. escaladărilor şi răpirilor după moda spaniolă.144_______________________________________________ Thiophile Gautier într-o poziţie care le punea în valoare înfăţişarea impunătoare. Un şir de douăzeci şi patru de lumânări de seu. ce forma colţul a două străzi care încercau să se vâre în pânză prin- tr-un disperat efort de perspectivă. . Cele două culise. Era o răspântie. un loc nedeterminat. iar spectatorii începuseră să-şi cam piardă răbdarea. una dintre ele avea un balcon în care te puteai urca cu ajutorul unei scări invizibile pentru spectatori. cu ferestre mici. impresia unei pieţe publice. şi. Aspec­ tul magnific stârni un murmur de satisfacţie printre spectatori. se bucurau de acelaşi avantaj. în plus. cu case cu creste ţuguitate. cu etaje ieşite în afară. aranjament propice conversaţiilor. aruncau o lumină puternică asupra acestor deco­ ruri modeste. care făcură să se aştearnă numaidecât liniştea în sală. Una dintre aceste case. teatrul micii noastre trupe era destul de bine dotat pentru epoca respectivă. puţin obişnuite cu o asemenea sărbătoare. când răsunără trei lovituri marcate în mod solemn. frunzişul arborilor plantaţi în faţa caselor avea culoarea celei mai auten­ tice cocleli. plimbând priviri satisfăcute peste întreaga adunare. Un zgomot uşor de frânturi de conversaţii plutea ca o ceaţă lină peste ca­ pete. prielnic in­ trigilor şi întâlnirilor din comedia primitivă. avea o uşă şi o fereastră ce se puteau deschide în mod real. lăsând să apară un de­ cor ce înfăţişa o piaţă publică. unor spec­ tatori binevoitori. cu ochiurile în rame de plumb. După cum vedeţi. iar porţiunile albastre ale cerului etalau un azur neve­ rosimil. Olanele de pe acoperişuri băteau la ochi prin vivacitatea tonurilor roşii. cu mucurile tăiate cu grijă. dar ansamblul lor crea destul de mulţumitor. în mod naiv. un tirbuşon de fum ce pornea să se întâlnească cu norii de pe un cer. Nu-i mai puţin adevărat că pictura decorurilor ar fi apărut cunoscătorilor cam copilăroasă şi primitivă. Cortinele se dădură în lături încetişor. care se întâlneau la vârf cu o fâşie de cer pătată ici şi colo cu ulei. cu hornuri de unde se înălţa.

vrând să vorbească cu Isabella între patru ochi. bine plătită de Leandru. a unei mutre gata să primească bobârnace. 1Filozof antic grec (secolul al Vl-lea în.Căpitanul Fracasse. sub motiv că este îndrăgostită dc un tânăr blond. cum se pricepea mai bine. bună de pus în vii. gata totdeauna la ripostă. părând că aruncă scântei. iar seniorul de Bruyeres îşi şopti în sinea sa că dăduse dovadă de tare mult bun gust când o alesese pe această perlă a subretelor. ea râdea cu toate cele trei­ zeci şi două de perle de Orient. Volumul I_____________________________________ 145 Piesa începea printr-o ceartă a lui Pandolphe. afurisita de Subretă. încât nici o balerină de profesie nu ar fi izbutit mai bine. se opunea în chipul cel mai îndărătnic cu putinţă să se mărite cu căpitanul Matamore. ea niciodată nu avea să îngăduie ca stăpâna ei să devină nevasta acestui hodorog. La insultele pe care i le adresa Pandolphe. Carminul îi înteţea rumeneala buzelor. bietul om. răspundea cu o sumedenie de sminteli. cu fiica sa Isabella. Chr. Furios. la care tatăl său ţinea morţiş — rezistenţă pe care Zerbina. dar ea îşi ferea umerii de ghionţii bătrânului. care. a acestei sperietori de ciori. şi-l sfătuia să se căsătorească el însuşi cu Matamore dacă îl îndrăgea atâta. în ceea ce o privea. croită din taftaua dăruită de marchiz.). . o susţinea din răsputeri. întreaga sală aplaudă jocul Zerbinei. o tot împingea pe Zerbina să intre în casă. cu o mişcare atât de elastică a corsajului. fără să-i pese de lumea care ar fi putut spune că are gura mare. rămânând locului. iar fusta nou-nouţă. iar râsul ei ar fi fost în stare să însenineze până şi melancoliile lui Heraclit1. O strălucire diamantină îi ţâşnea din ochii aprinşi de-un strat de fard aşternut cu grijă sub pleoape. iar la fiecare încercare zadarnică a lui Pandolphe. camerista Isabellei. lucea în ape ce tremurau înfio­ rate. cu o întorsătură din şold aşa de ştrengărească şi cu un foşnet de fuste atât de cochet. şi mai strălucitoare încă în bătaia luminilor. un burghe» naiv.

împodobiţi cu cocardă lată. şi toate acestea. să nu fie părtaşul nici- unei dureri a omenirii. rufele strălucind de atâta albeaţă. o mână pe garda spadei. împrospătat cu panglici noi. fie ziua. pantofii strâmţi. a comediilor şi a romanelor. Era într-adevăr foarte bine: costumul. fiimd însă dragostea fiicelor. proaspăt ras. Leandru îşi . căruia să nu-i fie vreodată nici foame. dreptul uşor îndoit. ca şi cum s-ar fi temut să nu fie surprins de cineva. ca un erou de ceară! Teribilă me­ serie. de soţi. lăsând să-i lucească smalţul dinţilor. să corupă duenele. nici frică. să se caţere pe scări de ffângie. cu ochii languroşi plini de dor. dacă a fost surprins. nici sete. cu gura numai zâmbet. revărsându-se în mici valuri între tunică şi pantaloni. să mituiască cameristele. să gângurească declaraţii de iubire. care trebuie să îndeplinească promisiunile idealului. nici cald. ci să fie totdeauna gata. să nu fie niciodată obosit ori bolnav. Leandru se opri într-o atitudine studiată înde­ lung în faţa oglinzii şi pe care o ştia foarte nimerită pentru a-i scoate în relief avantajele persoanei sale: corpul sprijinit pe piciorul stâng. într-un cuvânt. Zărindu-1 pe Pandolphe acolo unde socotea că n-o va întâlni decât pe Isabella. să întruchipeze tinereţea. cu ochii mereu galeşi. pri­ vind fa dreapta. De aceea şi reuşi pe deplin în faţa doamnelor. dar şi de flăcări. cel urât de taţi. cu tocurile înalte. Profitând de acest joc mut. pe care n-o răsplăteşte îndeajuns nici iubirea tuturor femeilor. nici rece. pasiunea. bine frizat. iar cu cealaltă mângâindu-şi bărbia spre a face să strălucească mai bine faimosul solitar. cu lenjeria albă ca zăpada şi veşmintele foarte bine puse la punct. să înfăptuiască himera poemelor. la stânga. chiar şi batjocoritoarea Yolanda nu-1 găsi prea ridicol. a soţiilor şi a copilelor de sub tutelă.146 Theophile Gautier După aceasta. de tutori. fericirea. un nou personaj îşi făcu intrarea în scenă. acela care este visat. Era Leandru. aman­ tul. totdeauna. toate con­ tribuiau să-i dea aparenţa unui perfect cavaler. fie noaptea. să scoată iute sabia din teacă în faţa rivalilor. care este aşteptat şi căutat. să scoată suspine. şi cu gura întredeschisă într-un surâs uşor.

care nu se opune să căsătorească tinerele perechi. bilet prin care i se cerea o întâlnire nocturnă. îl asigură în chipul cel mai politicos din lume că intenţiile sale erau cinstite şi nu urmăreau decât să întărească cea mai sfântă dintre uniuni. o pri­ vire stinsă şi distantă. cu o expresie pasionată şi rugătoare. şi că nimic. ale căror sentimente de iubire sunt neînţelese şi împiedicate de voinţa tiranică a părinţilor. că se bucura de stima celor mari şi de oarecare trecere la Curte. că era un tânăr de familie bună. Tânărul. La aceste cuvinte domnişoara răspundea cu modestie — mărturisind totuşi că nu este insensibilă la pasiunea lui Leandru — . îşi va trimite fata la mănăstire. cuvinte încântătoare. Şi chiar în acest moment se va duce să-l caute pe notar spre a definitiva lucrurile. se jura pe toţi sfinţii din Cer că numai seniorul Matamore va fi ginerele său. pe care tânăra le asculta transportată de fericire. rămas numai cu tatăl Isabellei. nici chiar moartea. dar nu atât de repede încât Zerbina să nu fi avut timplul să strecoare în buzunar un bilet adresat Isabellei. care stătea tot la fereastră. Cu toată această elocinţă. apoi îşi îndreptă privirea din nou spre Isabella. Pandolphe. mânia lui Pandolphe se transformă în exasperare. Leandru se apropie de fru­ moasa lui. că se cuvine respect faţă de cei cărora le datorăm lumina zilei. De cum se îndepărtă Pandolphe. întrucât bătrânul răsucise ile două ori cheia în uşă. care o făcu să roşească fără să vrea. să consimtă la o răpire şi să se lase dusă la un sihastru. stând aplecată în bal­ conul ei şi făcându-i lui Leandru tot felul de semne drăguţe de înţelegere şi de aprobare. cu o înfăţişare încăpăţânată şi senilă. pentru a îndepărta orice tentative disperate. La vederea lui Leandru. pe fiică-sa şi pe Subretă. o cunoştinţă de-a lui. dulce ca mierea. Le băgă în casă. şi s-ar putea . la care ţinea mai mult chiar decât la viaţa sa. nu l-ar mai fi putut despărţi de Isabella.Căpitanul Fracasse. şi o rugă fierbinte. Volumul I 147 purtă privirea seducătoare peste rampă şi o opri asupra marchizei. ca pentru a marca aşa cum se cuvine diferenţa dintre dragostea reală şi cea simulată. iar de nu.

Tipul acesta favorit avea darul să-i facă să râdă până şi pe cei mai posaci. o secătură fără pereche.148_______________________________________________ Th&ophile Gautier ca sihastrul să nu aibă toate încuviinţările pentru a cununa nişte tineri după rânduielile legii. pufnea din nări şi sufla îngro­ zitor. ca acele cuvinte pome­ nite de Horaţiu. Mata­ more. .). formând un unghi ascuţit. ca şi cum ar fi voit să arunce o sfidare întregii săli. ajunse în faţa lumânărilor şi se postă acolo cu pieptul înainte într-o atitudine insultătoare şi provocatoare. ca şi cum ar fi plesnit de mânie din pricina unei ocări ce ar fi meritat nimicirea întregului neam omenesc. şi căruia slăbiciunea sa de şopârlă îi punea şi mai mult în relief bizareria comică şi emfaza grotescă de gen spani­ ol. alternativ galbene şi roşii. Aşteptata sa apariţie produse un efect cu totul deosebit. pe scară. Deşi nimic nu impunea o acţiune atât de furibundă. Acest costum consta dintr-o tunică bombată ca o cuirasă uşoară şi zebrată cu benzi diagonale. iar Matamore. Pentru această ocazie solemnă Matamore îşi scosese din fun­ dul cufărului un costum aproape nou. El urma să se reîntoarcă. pe care nu-1 îmbrăca decât la zile mari. îndrăgostitul se retrăgea pentru a-şi organiza planul de bătălie cu ajutorul unui oarecare valet. sub balcon şi s-o informeze pe stăpâna viselor sale despre reuşita acţiunilor întreprinse. ca nişte galoane răsturnate. Isabella închidea fereastra. îşi făcea intrarea în scenă. îşi rotea ochii holbaţi. care îl caracteriza. Poalele tunicii coborau foarte jos pe 1Filozof epicureic (secolul al IlI-lea în. desfăcându-şi picioarele ca un compas întins peste măsură şi făcând nişte paşi de câte şase picioare. Chr. cu felul său de-a sosi tocmai la ţanc. care convergeau spre un şir de bumbi. îşi răsucea mustaţa. vicle­ nii şi tertipuri ca şi jupân Polyen1. însă ea făgăduia Că se va împotrivi cât va putea mai bine şi că mai degrabă se va călugări decât să-şi pună mâna sa în laba lui Matamore. perso­ naj cu o imaginaţie la fel de fertilă în materie de pungăşii.

dovadă convingătoare că Matamore folosea tare puţin această teribilă armă de război. într-o desăvârşită linişte şi parcă absolut convinsă că nu va fi tulburată în munca sa. care ar fi putut sluji de frigare pentru zece sarazini. atitudine favorabilă impertinenţelor rolului. Matamore. ce făcea ca vârful să-i fie îndreptat spre cer. în chip burlesc. Dacă i-ar fi trecut cuiva prin gând să pună unui cocoş ciorapi roşii. O capă despicată ca mustăţile racului. Pe cap purta un fel de pălărie de pâslă. umplute cu lână. ameninţat mereu să fie chiorât de vârful spadei. ale cărui cute scrobite desenau o serie de 8-uri. şi o imensă spadă cu o gardă foarte grea. reprezentând o pânză de păianjen. In aceleaşi culori ca şi restul costumului. Enormi ciucuri galbeni se lăfăiau ca nişte verze peste pantofii cu garnituri roşii. montat pe carton. tot atât de fără de pulpe ca picioarele unui cocostârc.Căpitanul Fracasse. în sfârşit. atârnată de capătul firului ei. braţele şi coapsele căpătând astfel un aspecţ ridicol de fluieraş din trestie. măsura de două-trei ori scena. cu pălăria înfundată pe cap până la sprâncene şi maimuţărindu-se în fel şi chip de pantomime. urmat de valetul său Scapin. se opri şi. Încât spectatorii mai să leşine de atâta râs. Marginile tunicii şi răscroielile mânecii la subţiori aveau garnituri rotunde. Acei dintre spectatori care aveau ochii mai ageri ar fi putut chiar să recunoască mica jivină cu luciu metalic. de exa­ . făcând să-i răsune tocurile şi pintenii. atârna un fel de rozetă. ridicată la o margine şi cu un soi de creastă alcătuită din pene roşii şi albastre. în faţa rampei. îi încercuia gâtul şi-l forţa să-şi ţină ridicată bărbia. La capătul acestei interminabile spade. îi flutura îna­ poia umerilor. Un guler cu nenumărate creţuri. colorate la fel. ar fi avut imaginea tibiilor lui Matamore. Volumul I_________________________________ 149 pântec. lucrată delicat în fire foarte subţiri de alamă. jartiere cu capetele atârnând libere îi încingeau deasupra genunchiului picioarele. începu o cuvântare plină de lăudăroşenie. săltată în sus. după moda din vremea lui Henric al IV-lea. vărgături asemănătoare cu acelea ale tunicii descriau spirale bizare în ju­ rul mânecilor şi pantalonilor.

a fost nevoită să le trimită la tocilar ca să le ascută. De altminteri. aproape întocmai. Acum mă odihnesc. când l-ai apucat cu o mână de barbă pe Armorabaquin şi l-ai smuls din tabăra sa. în ce desfătări îşi petrece oare vacanţele şi permisiile? între braţele albe şi drăguţe ale doamnei Venus. care. trebuie să-mi stăpânesc cu amândouă mâinile vitejia. când ai jumulit ca pe un boboc de gâscă pe vulturul de Jupin. . când ai sfidat soarta. Scapin. univer­ sul supus nu mai opune nici o rezistenţă în faţa curajului meu. războaie. Scapin. devastări. temându-se de mine mai tare decât de Titani. şi care ar fi putut demonstra erudiţilor că autorul pie­ sei citise pe Miles gloriosus1 al lui Plaut. jefuirile oraşelor. al căror furnizor principal sunt eu. isprăvi cu care îmi potolesc de obicei cruzimile neînduplecatei mele vitejii. ca o zeiţă cu scaun la cap. al căror cuprins îl redau mai jos. ai ars pe jăratic nenorocirile. trânte cu giganţi. senior Marte. aş dori tare mult să las câteva clipe în teacă ucigaşa mea şi să le transmit medicilor grija de a popula cimitirele. când ai scăpărat cremenea cu săgeţile fulgerelor. îţi este îngăduit. să-ţi acorzi câteva clipe de distracţie şi unele glume. ce refuza să vină pe câmpul de luptă la provo­ carea mea. ai biciuit pericolele. îi preferă pe ostaşi tuturor celorlalţi 1Militarul fanfaron (lat. când numai din- tr-o lovitură de picior ai făcut să se prăbuşească întăriturile a o sută de cetăţi. iar ursitoarea Atropos mi-a trimis vorbă că foarfecele sale ştirbindu-se. Aşadar. cu siguranţă. căsăpiri de monştri. Când l-ai detronat ca mine pe şahul Persiei. tăind întruna firul destinelor pe care le secera paloşul meu. Să mai respire şi moartea! Dar.).150 Theophile Gautier gerare şi de palavre. masacre. care pe lângă mine nu este decât o biată calfă. — Pentru ziua de astăzi. după pilda lui Teseu şi a lui Hercule. strămoş al neamului Matamorilor. când ai spintecat cerul cu vârful mustăţilor. iar cu cealal­ tă mână ai uds zece mii de turci necredincioşi. să mă abţin de la dueluri.

O asemenea reflecţie. ai nimerit chiar în miezul lucrurilor şi nu eşti prea lipsit de minte pentru un valet. infante. Volumul I_______________________________________ 151 oameni. împărătese. cămaşă vrăjită. 2 Cu alte cuvinte (lat. zeul focului. o elocinţă de o minunată retorică. atât cât poate bietul meu creier să înţeleagă. 3Alcide. dar să nu-ţi fie teamă că-mi va moleşi curajul. umilitoare pentru un su­ flet nobil.Căpitanul Fracasse. iar lui Alcide3 să toarcă întruna la caiere. văzând că zeul Cupidon nu îndrăznea să se avânte şi să-şi arunce săgeata cu vârful de aur spre un viteaz de calibrul meu. ilustrele mele amante. asta înseamnă. Da. replică Matamore cu o sinceritate nepăsătoare şi trufaşă. am acest beteşug: sunt amo­ rezat. pentru ca săgeata sa micuţă să poată pătrunde în generoasa mea inimă de leu. . Pentru aceste motive am binevoit să catadicsesc să mă umani­ zez şi. Dalila nici n-ar fi îndrăznit să se atingă de chica mea. dar n-am decimat decât 1Hefaistos. regine. rosti valetul. alias12 sunteţi amorezat ca un simplu muritor. numele dinspre tată al lui Hercule. Ba mai mult. atât de înfrumuseţată cu vorbe potrivite şi cu metafore după stilul asiatic. care mă apără în cele mai nebuneşti şi îndrăzneţe acţiuni. Este adevărat că am învins neamul omenesc.). că imaginaţia prea vitezei voastre seniorii s-a aprins după vreo tinerică din oraş. i-am făcut eu un uşor semn de încurajare. I s-a putut întâmpla lui Samson să fie tuns. dispreţuindu-1 foarte pe şchiopul şi încornoratul ei de bărbat1. — După câte mi se pare. făurită din inelele dăruite de către zeiţe. mi-a trecut prin minte în aceste clipe de răgaz. La cel mai mic semn de nesupu­ nere i-aş fi trântit pe masă pielea leului din Nemeea ca pe o mantie spaniolă. — Bine ai grăit. mi-am lepădat cămaşa de zale. Omphala mi-ar fi tras cizmele. prinţese şi mari aris­ tocrate de prin toate ţările. care lăsa impresia că ascultase fulgerătoarea tiradă cu preţul unei grozave opintiri a minţii.

pe care le-am respins. Să le frâng inimile. castanii. Femeile.152 Theophile i din jumătatea bărbătească. îmi este de ajuns. căreia unghiurile şi colţurile membrelor sale neînchipuit de slabe îi sporeau ridicolul. N-ar fi cuviincios să le retez capul. roşcate. despletită. somează această fortăreaţă să se predea fără întârziere! îi acord trei minute de gândire: în timpul acestei aşteptări. pe care nimic nu-1 uimeşte. Este foarte adevărat că am supus mai multe inimi de femei decât nisipul mării şi decât stele­ le de pe cer. aşa cum am obiceiul să procedez cu inamicii mei masculini. însăşi Junona mi-a făcut avansuri serioase. patru cufere pline cu scrisori de dragoste. se miră totuşi de această tăcere. Astea sunt brutalităţi marţiale. bilete dulci şi misive urgente şi că dorm pe o saltea umplută cu bucle negre. pe unde călătoresc. Mata­ more. blonde. şi ţin că ea însăşi să-mi aducă. Sigură de calitatea straşnică a zidurilor fortăreţei şi nefiindu-i teamă că se va crea vreo breşă. să le tai braţele şi picioarele. scapă de sub puterea mea. Matamore se proţăpea într-o atitu­ dine extravagantă. să viu de hac virtuţilor. nu voi putea suferi această necuviinţă. că târăsc după mine. în genunchi. pe care politeţea le respinge. pe un talger de argint. fruntea mea s-âr simţi dezonorată. deoarece imoralitatea ei era ceva cam prea coaptă. Scapin. în fiecare an. să-mi predea fără de condiţii sufletul. pe care mi le-au sacrificat cele mai pudice făpturi femi­ nine. cu toate că nu dispreţuiesc cutezanţele. are să tremure clepsidra în mâna Timpului înspăimântat. dar toate aceste triumfuri eu le socotesc drept înfrângeri şi nu doresc o coroană de lauri căreia îi lipseşte chiar şi o singură frunză. prin slăbiciunea lor. cheile de aur ale inimii sale. să le despic în două până la brâu. Fereastra rămase închisă la somaţiile batjocoritoare ale valetu­ lui. Fermecătoarea Isabella încearcă să-mi reziste şi. când se scaldă în fântâna din Canathos. deşi dumneaei devine iarăşi fecioară. După această peroraţie. . cerându-mi iertare şi îndurare. garnizoana — alcătuită din Isa- bella şi din Zerbina — nu dădu nici un semn de viaţă.

dintr-un bobârnac fărâm casa! Nesimţitoarea ar merita să fie zdrobită sub ruine. Un anumit Leandru. sub nasul meu. să facă curte Isabellei. fără îndoială. de parcă ar fi nişte capre moarte. Să se înalţe stindardul de pace. să te străpung. ca al lui Noe sau al lui Ogyges1 2. . pe ascuns. rege al Beoţiei. să-ţi scot măruntaiele. Asta e totul. împotriva farmecelor mele. cu cea din cetate. ca să te expediez dincolo de lumi. în dogoarea focurilor elementare. să te ciuruiesc. dar nu toată lumea are bun gust. sau altminteri. Să-şi permită. chiorăsc luna şi săltând pământul de capetele osiei sale am să-l scutur de-o să iasă prăpădenie de potop. sălbatică. de turbare. bărbăţia şi meritele dumneavoastră atacă o fortăreaţă cucerită. să te calc în picioare. să se sune semnalul de predare. de i se zbârli podoaba capilară de sub nas. destrăbălat vrednic de spânzurătoare.). crai ticălos.Căpitanul Fracasse. Leandru a sedus fata. este înţeles. După legenda beoţiană. Stricatele astea nu dau un semn tic viaţă. considerat în Beoţia şi Attica drept părintele omenir­ ii. să-ţi crestez cruci pe mutră. doamna gândurilor mele! Filfizon afurisit. potopul ar fi avut loc pe vremea sa. să te zvârl pe rug şi să-ţi arunc cenuşa în cele patru vânturi? Dacă ai fi apărut când mă aflam în culmea furiei. Scapin.M — Sangre y fuego!1 Cer şi pământ! Fulgere şi bubuituri! răcni el. unde eşti. 2Ogyges. cum îţi explici tu oare această apărare hyrcaniană. că de nu. ca să-ţi crap botul. după cum este bine ştiut. te-aşi fi azvârlit în înaltul no- 1Sânge şi foc (sp. nu au rival nici pe globul pământesc şi nici chiar în Olimpul cel locuit de zei? — Mi-o explic foarte firesc. prietene. mai puţin frumos decât dumneavoastră. care. mut soarele din loc. — Leandru ai spus? Oh. Dumnea­ voastră aţi sedus tatăl. să te fac fărâme. să te vâr în frigare. Volumul I I. ar fi fost de ajuns trăsnetul nărilor mele. nu mai repeta acest nume execrabil şi plin de scârbă. de parcă ar fi font mustăţile unui cotoi supărat.

am să capăt vreo lovitură de sabie şi am să fiu rănit serios. răspunse Matamore căruia îi plăcea tare mult să fie întrerupt în duelurile sale.154 Theophile Gautier' rilor. dacă. printre maieştrii de arme şi profesorii de scrimă din oraş. — Scânteile spadelor noastre au să-i facă s-o ia la sănătoasa. Leandru — o. ’ Mahom. şi n-au să îndrăznească. deoarece ştiu că ar avea de-a face cu mine dacă şi-ar permite această libertate. iar întâlnirea dintre două firi atât de curajoase şi de mândre va constitui un spectacol magnific: fiindcă n-am să vă ascund că acest gentilom. şi împiedicaţi-i trecerea. îţi cer iertare că te-am făcut să pronunţi acest nume infam — poate să se considere defunct şi poate să se ducă el însuşi să-şi comande monumentul funerar la pietrar. limba mea. din întâmplare. nume dat în Chansons de geste unui idol adorat de musulmani. . 2Tervagant. secăturile. Nu se poate să le reuneşti. ca să nu fiţi deranjaţi de ofiţerii de poliţie. dacă voi avea totuşi mărinimia să-i acord cinstea de a fi îmnormântat. cât despre mine. — Pe sângele Dianei! exclamă valetul. Să mi te aşezi în cale! Mă cutremur eu însumi la ideea nenorocirilor şi a dezastrelor pe care le poate aduce bietei omeniri o asemenea îndrăzneală. rivalul lui Matamore! Pe Mahom1 şi Tervagant*2! Vorbele înspăimântate se trag înapoi şi refuză să exprime o asemenea enormitate. De aici înainte. — Proţăpiţi-vă cu curaj în faţa lui. Leandru. am să stau la pândă. O să-i cereţi pe şleau socoteală despre fapta sa. Rămâi cât mai aproape de mine. iată-1 că a picat cum nu se poate mai la ţanc. seniorul Leandru tocmai traversează piaţa. N-aş putea să pedepsesc în mod demn o atare crimă fără a sfărâma în aceeaşi clipă planeta. de n-ai mai fi căzut înapoi niciodată. Trageţi-vă sabia din teacă. urlă ! când le iei de guler ca să le apropii. divinitate adorată de sarazini — după opinia celor din Evul Mediu. să poţi să mă prinzi în braţe. dragul meu Scapin. spuse valetul împingându-şi stăpânul. să păşească în acest cerc de flăcări şi de sânge. sau de oamenii lor. se bucură de faima de a fi un destul de bun gladiator. când veţi ajunge la încăierare. cu paşi gravi.

Abia dacă îndrăzneşte să mă urmeze chiar şi umbra mea. — Eh! coborâţi şi din lună dacă asta vă distrează. păşesc pe sub un arc de triumf. acesta-i sângele vrăjmaşilor. Azvârl caii în aer cu călăreţi cu tot şi sfărâm oasele elefanţilor ca pe nişte fire de paie. Nu-i mai rămânea decât o speranţă: să-l intimideze pe Leandru prin urlete şi ţipete. în chipul cel mai insolent cu putinţă. să lovesc vârtos cu tăişul săbiei. dacă mă dau înapoi. Vântul iscat . tuliţi-o şi vă cruţ. pe care îl măsură din tălpi şi până în creştet. este încă timp. cresc cruci. să ciopârţesc. când înaintez. şi sunt aliat cu nu mai puţin ilustra familie Escobombardon de la Pa- pirontonda? Eu cobor din Anteu după mamă. ca nişte trestii în bătaia viscolului. pe unde calc eu. de ies. într-atât o port prin locuri periculoase. să masacrez. ştiţi dumneavoastră că eu sunt căpitanul Mata- moros. dacă trec peste un râu. să împung cu vârful. atac. iar arcadele podului sunt făcute din coastele duşmanilor. dacă mă culc. Tinereţea dumneavoastră mă înduioşează. — Domnule. îmi place nespus de mult să mă vâr în vălmăşaguri şi să omor. prin ameninţări şi palavre. îşi răsuci mustaţa.Căpitanul Fracasse. au să vă privească numaidecât. De intru. apucă de mânerul imensei sale spade şi înaintă spre Leandru. Matamore îşi înfundă pălăria pe ochi. îmi aştern pe jos duşmanul ucis pe câmpul de bătălie. deoarece se auzea cum îi clănţăne dinţii în gură şi se vedea cum îi bâţâie şi îi tremură picioarele subţiri. adeseori sub piei de leu ascunzându-se nişte bieţi iepuri. La asalturi escaladez zidurile slujindu-mă de două piroane şi-mi vâr braţul pe ţeava tunurilor ca să subtilizez ghiulelele. răspunse Leandru. ce mă privesc toate gugumăniile astea? — Căpăţână şi maţe! Domnule. care aparţine celebrei case Cuerno de Cornazan. Priviţi-mă bine. este pentru a distruge. prie­ tenul Câmei. ridicând dispreţuitor din umeri. dar era bravadă curată. pătrund printr-o breşă. providenţa groparilor. Eu sunt teroarea universului. Volumul I ___________________________________ 155 Văzând că nu mai există nici un mijloc de a bate în retragere.

cu degetele răşchirate şi cu ochii holbaţi de surpriză. Să-l întărâţi pe Matamore! Nici Pluton. al cărei ecou burlesc răsună până în fundul sălii. Năduşeala îi curgea şiroaie tot . rotindu-şi încoace şi încolo ochii. părea să facă cele mai uimitoare eforturi pentru a-şl scoate sabia rebelă din teacă. de măruntaiele lui şi am să-i smulg sufletul printre dinţi. până în prezent. Mi-e sete de sângele. vitejia mea este atât de mare. arată-te. o ia iute din loc. nu am putut să-i văd pe viteji decât din spate. L-aş deposeda de infern şi i-aş răpi-o pe Proserpina. tâlharule. ieşi la aer. privind la Leandru cum îl bătea pe Matamore. ucigaşa mea spadă. spuse Leandru. nu mai puţin energic cârpită decât prima. Când Marte mă întâlneşte pe vreun câmp de bătălie. gata să cadă. Haidem. într-o stare cumplită de nervi. întovărăşit de notar. ai să ai ocazia să vezi pe unul din faţă. în sfârşit. încât. de măduva. Isabella şi Zerbina apăruseră din nou în balcon. Pe când rostea toate acestea. de frică să nu-1 ucid. — Ei bine. o a doua palmă. Nenorocitul de el se roti în loc. plescăind zgomotos din limbă. Matamore. nu s-ar încumeta la aşa ceva.156 de sabia mea răstoarnă batalioanele cum doboară furtuna snopii de pe arie. Din fundul pieţei. Ar fi fost mai bine pentru tine să tragi tigrii de mustăţi şi şerpii de coadă în pădurile Indiei. lipindu-i lui Matamore pe unul din obraji o formida­ bilă palmă. dar pe celălalt profil. Răutăcioasa Subretă se ţinea cu mâinile de pântece de atâta râs. spiţer al cumetrei Morţi. îşi făcea apariţia Pandolphe. Groapa îţi este deschisă. în timpul acestei scene. prieteneşte. îl readuse la echilibrul vertical. iar stăpâna sa îi făcea semn din cap. cât este el coşcogeamite zeu al războiului. banditule. — Solzi de crocodili şi coame de rinoceri! vociferă fanfaro­ nul. eu. lui Leandru. străluceşte la soare. şi am să-ţi fac vânt în ea. pungaşule. cu furca lui. iar fulgerul tău să aibă drept teacă pântecele acestui nechibzuit. şi spaima pe care o inspir atât de grozavă.

îl dete de-a rostogolul pe fanfaron până în celălalt capăt al scenei şi apoi se retrase după ce mai întâi o salută pe Isabella cu o graţie aleasă. încinge-mă cu platoşa de fier. am să explodez ca o bombă! Şi tu. fiind acuzat de a se fi lăsat ademenii dr ilmfâtările oraşului. cu ajutorul valetului său şi al lui Pandolphe ajunse iar în picioare. spadă perfidă. Matamore. pleznesc de furie. dar prudenta ucigaşă voia pesemne să rămână acasă în acea zi. sperjură şi trădătoare. iar rugina s-a aşternut pe paloşul meu. nu am luptat cu nici o jivină năpraznică sau cu vreun dragon. ca să fiu sigur că spada mea iese uşor din teacă. pecete a trândăviei! Chiar sub ochii ale­ sei mele.Căpitanul Fracasse. Hanibal rămâne peste iarnă la Capua. fără îndoială ca să nu-şi păteze oţelul lustruit. şi după ce se asigură că Leandru plecase. Scapin. mă Insultă şi mă provoacă. Lecţie profundă! învăţăminte filozofice! I’abulă morală! De acum înainte am să omor totdeauna doi sau Irci oameni înainte de a prânzi. aşa mă răsplăteşti tu pe mine. dar tu ai vrut să mă faci pesemne să înţeleg că adevăratul războinic trebuie să lupte necontenit. Să-mi aminteşti asta. în aerul umed. După bătălia de la Caii lt«c. tânărul amorez. ca laşă. nu i-am furnizat morţii raţia sa de cadavre. . oraş cucerit de Hanibal în anul 215 în. 1Capua. şi să nu-şi uite îndatoririle sălăşluind într-o Capua1 a amorului. cu o lovitură de picior bine plasată. în fine. Volumul I_______________________________________ 157 trăgând de sabie. Când. care te-am adăpat întotdeauna cu sângele celor mai mândri căpitani şi al celor mai viteji duelişti? Nu ştiu ce mă reţine să nu te sfărâm de genunchi în mii de bucăţi. într-adevăr. care-ţi trădezi stăpânul în clipa supremă. Chr. Obosit de toate aceste contorsiuni burleşti. săptămâna aceasta nu am înfrânt nici o oaste. căzut pe spate. un găgăuţă tinerel ca ăsta îşi bate joc de mine. mişca din membrele subţiri ca o lăcustă răsturnată. rugină de ruşine. Matamore se porni să strige cu o voce gâfâindă şi parcă sugrumată de furie: — Te rog.

întrucât persoanelor bine crescute nu le place să-şi dezvăluie pasiunea. Zerbina îl apără cât putu mai bine pe fru­ mosul Leandru şi jură pe virtutea sa — o. dacă am încerca cu toţii să scoatem formidabila dum­ neavoastră sabie din teacă? Matamore se propti zdravăn de un pietroi mare. l-aş scoate la suprafaţă. Chiar de s-ar vârî în măruntaiele pământului. Matamore se săltă repede în picioare. după câteva zmucituri lama nu mai rezistă eforturilor celor trei caraghioşi. cele două femei intrară din nou . imitând în această privinţă discreţia lui Jupiter faţă de Semele. bătrânul şi încăpăţânatul Pan­ dolphe nu se îndoi măcar o clipă în ceea ce privea eroismul lui Matamore şi stăruia de zor în ideea caraghioasă de a-i da fiicei sale drept soţ pe magnificul cavaler. afară numai dacă nu-1 voi fi prefăcut în stană de piatră. cu picioarele desfăcute. îşi reluă spada şi ex­ clamă cu emfază: — Acum se poate spune că Leandru a trăit. ca să scape de moarte nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să emigreze pe vreo planetă îndepărtată.158 Theophile Gautitr — S-ar putea foarte bine ca Leandru să se reîntoarcă. s-a prăvălit cuprinsă de flăcări şi a fost prefăcută într-o grămăjoară de cenuşă. cu picioarele în sus. ţinând încă încleştat în mâini teaca spadei. Cu toată înfrângerea suferită. Matamore atribui această primire glacială unui exces de pudoare. Pandolphe de valet şi notarul de Pandolphe. Fără să-l asculte mai departe. în timp ce fanfaronul se prăvălea de cealaltă parte. Isabella se pomi pe plâns şi spuse că mai degrabă se duce la mănăstire decât să accepte o asemenea căsătorie. care se rostogoliră într-o parte. ce îngrozesc de moarte. ce grozav jurământ — că această căsătorie nu se va încheia. care pentru că a vrut să-şi cunoască divinul amant în strălucirea puterii sale. Scapin apucă vârtos de mâner. ca să-l străpung cu sabia asta. spuse Scapin. De altminteri el nici n-o curtase încă pe Isabella şi nu avusese prilejul să se arate în toată gloria sa. când îl voi privi cu ochii mei de Meduză.

smucindu-1 şi zgâlţâindu-1 brusc. care dădea târcoale pe aproape. şi mânuiesc lira la fel de bine ca şi spada. care se credea curtenitor. 1Cântec popular însoţit de dans (sp. 2Raminagrobis. pe burtă. O oală cu apă vărsată de Zerbina sub pretextul răutăcios că vrea să ude florile. îşi făcu din nou apariţia şi. încât ai fi spus că este serenada lui Raminagrobis1 2 sub streaşină pisicii albe. neslăbind din mână coada chitarei. ceea ce constituia efecte teatrale pe cât de ridicole. la pământ. Volumul. . rămase cu gâtul prins ca într-un butuc chinezesc de osândă. care se întinse. Leandru. 159 ta casă. nesuportând ca acest păcătos să cânte sub balconul iubitei sale. spre a-1 face să râdă. de se sparse pântecele instrumentului. porunci valetului să-i caute o chitară şi. trecând cu capul prin chitară. Din nefericire. cu su­ nete din gâtlej teribil de ciudate şi cu nişte note aşa de imposi­ bile. izbindu-1 de culise. Matamore. care părea că poartă pe cap o tigaie. Săturându-se de atâta distracţie. Leandru îi dete brusc drumul lui Matamore. Apoi îl pocni cu ea atât de puternic în scăfârlie. iar fanfaronul. Dar nenorocirile sale nu se sfârşeau aici. începu să gâdile pântecul instrumentului. se apucă să-l tragă încoace şi încolo pe sărmanul Matamore. nu-i stinse furia muzicală. în mine eroul este dublat de virtu­ os. Valetul lui Leandru. Leandru. gata-gata să-l pârlească. pe atât de amuzante. Imaginaţi-vă ce înfăţişare avea în această poziţie nefericitul Matamore. sprijinindu-şi piciorul de o bornă din faţa zidului. ! Fracasse. cu nişte stridenţe în glas atât de bizare.). apropiindu-1 de lumânări. năuc de spaimă. spuse Matamore. Apoi se porni să miorlăie un cuplet de seguidilla 1 în limba andaluză. smulse chitara din mâinile lui Matamore. nume dat de Rabelais poetului Guillaume Cretin şi de către La Fontaine unei pisici bătrâne. — Astea sunt lacrimi de înduioşare căzute din ochii frumoşi ai Isabellei. neliniştit de zgomotul ce aducea a serenadă.

iar spadasinul. scârbit de Matamore. Pandolphe. făcu să-i sară spada din mână cât colo. nu mai făcu nici o greutate şi acordă mâna fiicei sale lui Leandru. scoţind nişte suspine în stare să înmoaie şi pietrele şi agitând pe sub nasul lui Pandolphe o pro­ misiune de căsătorie parafată cu semnătura contrafăcută a lui Matamore. foarte cochetă şi galantă. — Isprăviţi repede cu tâlharul ăsta. Deşi în contra voinţei sale. reprezentat de către Tiran. doamna Leonarda. fu viu aplaudată. care întruchipau o cruce a Sfântului Andrei. Pentru ca ridicolul să fie complet. fata lui Pandolphe. femeile remarcară graţia decentă a Isabellei. spadasin. dar tremura ca un plop. apărea însoţită de un frate. cu o înfăţişare ce stârnea groaza. drept pedeapsă pentru lăudăroşeniile sfruntate. îmbrăcată în chip de dueha spaniolă. îi spuse Pandolphe vii­ torului său ginere. învăţată de el. Domnişoara se plângea că a fost compromisă de domnul Matamore şi apoi părăsită pentru Isa- bella. născocise o serie de stratageme pentru a împiedica cu orice preţ căsătoria Isabellei cu Matamore. însufleţită de jocul actorilor. înarmat cu înfăţişarea sa cea mai feroce şi purtând sub braţ două spade lungi. n-are să fie decât un fleac pentru incompara­ bila dumneavoastră valoare. care nu s-ar speria de o întreagă oaste de sarazini. gentilom desăvârşit. o anumită Doralisa. Bărbaţii găsiră că Subreta este fermecătoare. după nenumărate mof­ turi amuzante se aşeză în gardă. pentru palavrele şi laşităţile sale. încă de la prima ciocnire a lamelor.160_______________________________________________ Theophile Gautier renumit prin bogata sa imaginaţie. îşi făcu apariţia ştergându-şi ochii de cucuvea cu o batistă enormă. era tare greu să găseşti un fizic mai adecvat pentru un . insultă care cerea o satisfacţie sângeroasă. Matamore. fratele Doralisei. iar Matamore obţinu cel mai mare succes. şi printr-o hotărâre unanimă fu condamnat s-o ia de nevastă pe Leonarda. Bufonada. O nouă grindină de lovituri se abătu peste mizerabi­ lul vinovat de perfidii atât de complicate. şi îl lovi cu latul săbiei până ce Matamore începu să ceară îndurare.

pe care ea îl simţi şi nu-i veni deloc greu să bănuiască motivul. cu toate că uneori se simţea gelos în sinea lui din pricina glasului tandru cu care îi răspundea lui Le­ andru. spuse Sigognac. — Scumpul meu baron. nefiind încă obişnuit cu acele amoruri prefăcute din te­ atru. am să mă corijez. încât imita la perfecţie realitatea însăşi. o emfază mai grotescă. nici nu urmărea altceva. care ascund adeseori aversiuni profunde şi duşmănii reale. De aceea. la drept vorbind. şi nu m-a angajat pentru aceasta directorul trupei? -— Fără îndoială. — Dar nu-i oare asta meseria mea? răspunse fata surâzând. Isabella. şi nu s-ar fi putut reproşa absolut nimic jocului dumitale atât de just. deşi cavalerii îl socotiră puţin cam înfumurat. şi. fiind mai grijuliu cu persoana. crescută cu multă grijă. efectul pe care-1 producea de obicei. Volumul I 161 asemenea rol. Păreai o domnişoară pudică. dar ce sincer îndrăgostită păreai de acest înfumurat care nu ştie altceva decât să-şi arate dinţii. Frumuseţea Serafinei nu duse lipsă de admiratori şi nu puţini gentilomi. ca un câine pe care-1 întărâţi. într-adevăr. de de­ cent. gesturi mai fantaste şi mai neprevăzute. de adevărat. Lumea a . ascuns îndărătul unei culise. trebuia cumva să stau ca un buştean. joci admirabil rolul de îndrăgostită şi cineva ar putea chiar să se înşele. se desfătase nespus privind la jocul Isabellei. uite că se sting luminile. — Dumneata. Sigognac o felicită pe tânăra come­ diantă cu un aer forţat. spuneţi-mi. cu un aer dizgraţios şi posac? De altminteri nu mi-am păstrat oare modestia unei tinere de familie bună? Dacă n-am făcut-o.Căpitanul Fracasse. decât cu talen­ tul său. se jurau pe mustăţile lor că Serafina este o fată adorabilă. Leandru fu admirat de doamnele frumoase. să-şi etaleze genunchii şi să se fălească cu picioarele-i frumoase! — Rolul îmi cerea aşa. cu riscul de a-şi supăra frumoasele vecine. Sigognac. — Oh! nu. în respectul celor mai alese purtări. la sfârşitul piesei. Acesta era.

Se vedea foarte bine faţada castelului. Peste plăcile de ar- dezie noi ale acoperişurilor alunecau reflexe albe. O scară cu rampă dublă cobora în parc. formând un ieşind al zidului ce susţinea terasa. Sigognac se achită fără prea multă stângăcie de această funcţie. întretăiată din loc în loc de socluri ce susţineau vase mari de faianţă albă şi alba­ stră. tonurile trandafirii ale cărămizilor căpătau o nuanţă liliachie de o nespusă dulceaţă. asemenea unui văl subţire de argint. în timp ce unele geamuri. îndulcea conturul lucru­ rilor. iar temeliile de piatră băteau în culoarea cenuşie a mărgăritarelor. de cortejo1 al unei actriţe. Sub palida lumină selenară. Toată această rânduire arhitectu­ rală producea o impresie deosebit de maiestuoasă. unde nu mai rămăsese nimeni. Oranjeria era situată la o oarecare distanţă de castel. ca pe oţelul lustruit. nouă pentru el. .). fără să te împiedice totuşi să le deosebeşti. ceva mai la stânga. Cu toate că mâinile îi tremurau puţin. izbite de razele astrului noc­ turn. O boare uşoară. Aşază-mi mantia pe umeri şi fii atât de amabil să mă conduci până la camera mea. Picături de lumină cădeau peste frunzele arbuştilor. ca nişte solzi de peşte. zid alcătuit din mari panouri de cărămizi. în mijlocul unui desiş de arbori. ce izvorau din emailul vaselor şi se împrăştiau ca nişte 1 Companion (sp. şi ieşiră împreună din sală. încadrate de piatră. faţada câştiga în amploare şi perspectivă printr-o terasă împodobită cu o rampă cu baluştri pântecoşi. Faţada ce putea fi văzută din această parte era la fel de splendită ca şi cealaltă.162_______________________________________________ Theophile Gautier plecat şi o să ne trezim în întuneric. sclipeau pe neaşteptate. iar dantela neagră a crestei se desprindea pe un cer de o transparenţă lăptoasă. câteva ferestre erau luminate cu luciri roşietice. în care creşteau arbuşti şi ultimele flori ale anotimpului. Să fi fost cam orele nouă seara. Cum nivelul parcului era mai coborât decât acela al parterului cu flori. Luna răsărise.

fermecaţi de splendoa­ rea nopţii. descopereai un spectacol tot atât de încântător. Stăpâniţi de fermecătoarea stânjeneală a dragostei ce se înfiripă. accentul emoţionat. tremurul vocilor. mai făcură câţiva paşi pe terasă. cu toate că rolul ei era de ingenuă. se pierdeau în depărtări şi în ceţuri de azur. . care. reflexe ale statuilor de marmură sau ale fântânilor ţişnitoare. sus­ pinele. privind distrată pe fereastră. nu-şi spunea decât lucrurile cele mai fără de însemnătate din lume. dar se simţea iubită de tânăr şi nu se temea că el ar fi putut face vreo faptă necugetată în privinţa virtuţii ei. tonul şoptit şi confidenţial al convorbirii mărturiseau preocupările sufletului. întrebări şi răspunsuri banale. Isabella şi Sigognac urcară scara şi. într-un parc pustiu. ceea ce caracterizează adevărata pasiune este respectul. plimbându-se sub clarul de lună alături. fru­ moasa tânără. Apartamentul Yolandei era vecin cu acela al marchizei şi dădea spre parc. tânăra pereche. dacă cuvintele nu trădau nici un mister. plimbându-se pe terasă fără altă companie decât aceea a umbrei lor. Dacă priveai în zare. în primul rând. Cine i-ar fi spionat ar fi fost surprins neauzind decât vorbe oarecare. Sigognac nu-i făcuse nici o mărturisire în chip formal. timiditatea baronului o liniştea pe deplin şi. aleile parcului. reflecţii fără de impor­ tanţă. cel poreclit din Paradis.Căpitanul Fracasse. braţ la braţ. Dar. După ce cameristele o ajutaseră să se dezbrace. iar la capătul aleilor luceau uneori lumini argintii. De altminteri. îi zări pe Isabella şi pe Sigo­ gnac. pudoarea tinerei comediante nu se alarma deloc din pricina acestei plimbări nocturne. tăcerile. ca peisajele lui Breughel. sub privirile celor din castel. ea ştia destule despre problemele dragostei ca să nu ignore faptul că. întrucât se aflau în loc descoperit. la luna ce strălucea peste creştetele arborilor falnici. înainte de a se îndrepta spre camerele lor. Volumul I_______________________________________ 163 diamante pe pajiştea ce se întindea în faţa terasei.

drapat într-o mantie de cu­ loarea peretelui. Nevoind că pară curios şi nici să-l stingherească pe necuno­ scut. unde era găzduită Zerbina. aproape că-1 insultase. personajul nu era nici unul dintre comedianţi. trecea ca o apariţie orbi­ toare. fără îndoială. de altminteri uşor de recunoscut după slăbiciunea sa ex­ cesivă pe care nici o mantie. tânărul zări în fundul coridorului un personaj misterios. Pedantul mai gros. Sigognac o conduse pe Isabella până în pragul camerei ei şi. la vânătoare. oricât de bogată şi de largă. îi şoptea cu­ vinte de amor.164 Theophile Gautier Cu siguranţă. la fel ca şi cum ar fi fost mascat. pe când se pregătea să intre în camera lui. o pălărie cu borul răsfrânt îi acope­ rea fruntea şi nu îngăduia să-i distingi trăsăturile. însă nu-i plăcu să-l vadă sub fereastra sa. Tiranul era mai mare. încercă să se facă cât mai nevăzut. Sigognac se grăbi să treacă pragul camerei sale. iar o pulpană a mantiei. acoperit cu atâta grijă de mantia sa. Trebuia ca muritorii să se stingă în tăcere pentru dânsa. aruncată peste umăr. stătea discret întredeschisă. într-un vârtej de lumină şi de zgomot şi pe care. deoarece aceştia se retrăseseră în camerele lor. nutrea numai dispreţ faţă de sărmanul baron de Sigognac. nici cea a lui Mata- more. ca şi cum ar fi aşteptat un oaspete care nu voia să fie auzit. un imperceptibil scârţâit de pantofi şi zgomotul uşor al unui zăvor închis cu precauţie îl înştiinţă că personajul ce dădea târcoale. lipindu-se de zid. de curând. Yolanda se culcă destul de prost dispusă şi nu închise ochii decât cu trudă: cei doi îndrăgostiţi zăboveau în imaginaţia sa. prin faţa căruia uneori. n-ar fi fost în stare s-o ascundă. îi ascundea faţa până la ochi. alături de o femeie tânără. Leandru mai zvelt. . căreia. neîndurătoarea Yolanda. nu avea nici turnura lui Scapin. Când se află în cameră. Ea nu admitea că era posibil să se scuture astfel cineva de sub jugul ei. mândră ca o zeiţă ce era. Zărindu-i pe Isabella şi pe baron. dar nu fără a fi remarcat totuşi mai înainte că uşa camerei cu tapiserii. ajunsese unde era aşteptat.

dar cum nu pot să mai trăiesc aşa. pentru a vă face o idee despre stilul pe care-1 întrebuinţa Lean­ dru în seducerea doamnelor nobile. Leandru se opri şi păru că aşteaptă pe cineva. „ Doamnă. ce ţinea degetul lipit de buze.Căpitanul Fracasse. Ştiu prea bine că voi înroşi cu sângele meu valurile. Am amintit mai înainte că Leandru. Scrisoarea era concepută aşa cum o dăm mai jos recopiată. activitate în care excela. ajunse până la scară. Ajungând în acest loc. îşi luase îndrăzneala să scrie castelanei de Bruyeres o scrisoare. De bună seamă. prin stră­ lucirea lor. desemnat fără îndoială mai dinainte. şi se îndreptă către parc. rezervată semizeilor. după cum afirma el. călcând uşor. urma s-o pună în taină pe masa de toaletă a stăpânei sale. îmi voi încerca no­ . asemenea delfinilor ce se ridică din adâncurile oceanului către luminile pe care le aruncă felinarele pescarilor. Volumul I _________________________________ 165 Cam o oră mai târziu. pe care o coborî cu un mers mai uşor şi mai mut chiar decât al fantomelor rătăcitoare din cas­ telele cu stafii. ca o dansatoare gitană ce execută dansul ouălor. numai farmecele dumneavoastră incomparabile sunt răspunzătoare de neplăcerile pe care vi le atrag. sedusă cu câteva monede. fără cruţare. Farmecele dumneavoastră mă silesc. sub vârful ascuţit al harpoanelor. Leandru deschise încetişor uşa. o ţinu mereu pe lângă zid. spre o grădină în care se zăreau câteva pâlcuri de arbori şi în centrul căruia trona o statuie a lui Amor discretul. privi cu atenţie dacă coridorul era pustiu şi. cu toate că ei îşi vor găsi acolo moartea şi vor pieri. pe care Jeanne. este o îndrăzneală neobişnuită să am o atare pretenţie. interpretând în avantajul său surâsul cu care marchiza recunoscuse şi întâmpinase salutul ce-i fusese adresat. de-abia punând piciorul pe pământ. să ies din umbra în care ar fi trebuit să rămân învăluit şi să mă apropii de lumina lor. îmi este tot una dacă voi muri. de a pri­ mi din mâna dumneavoastră lovitura fatală. sau mai degrabă zeiţă a frumuseţii. profitând de umbra lui.

voi gusta din suprema fericire de a fi fost zărit. decât nepăsarea sau dispreţul Pentru a-i da lovi­ tura de graţie. Pentru a culege o inimă. Doar un semn. şi cea care nu o va izgoni va găsi în ea iubirea cea mai înflăcărată. nu şi-ar călca câtuşi de puţin demnitatea. găsindu-mi pierza­ rea din pricina cruzimilor dumneavoastră. este soarta marilor perfecţiuni. Dar şi aşa am spus prea multe. dacă aceasta înseamnă crimă. toată lumea m-ar saluta ca pe un fiu de rege. chiar de-aş fi duce sau prinţ. chiar şi atunci când. stelele rabdă admiraţia celui mai umil dintre păstori. nimic mai rău nu poate să mi se întâmple şi prefer să întâmpin mânia dumneavoastră. respectul cel mai deplin şi un devotament fă ră de margini. Inima mea. şi eu. dacă o asemenea fericire s-ar pogorî asu­ pra mea. de a nu putea fi iubite decât de cei care sunt mai prejos. este pe cât de mândră pe atât de duioasă. Cine m-ar iubi. Dumnezeu îngăduie să fie adorat. capul nu mi-ar ajunge la picioarele dum­ neavoastră. dar. să vă aplecaţi. copleşit de toate darurile soartei. eu nu sunt dintr-o spiţă care să mă facă să roşesc. vă iubesc. Da. De altminteri. trebuie să priveşti victima. îndrăznesc să o spun. printr-una din acele recunoaşteri cu care se termină tragediile. deoarece ele nu au egal pe pământ: de-abia dacă găsesc în Ceruri! Eu nu sunt. s-ar vedea că un sânge destul de ilustru curge prin vinele mele. doamnă. doamnă. de m-ar face să înţeleg . indulgenţa dumneavoastră n-ar coborî poate atât de jos pe cât îşi închipuie. ca a dumneavoastră. va trebui. simţindu-mă dinainte zdrobit de deznădejde. şi. vai! decât un biet come­ diant de provincie.166_______________________________________________ Theophile Gautier rocul: deoarece. nu mă căiesc. Totdeauna. nu voi fi decât cel mai umil şi cel mai prosternat dintre servitorii dumneavoastră. şi între splendoarea dumneavoastră şi neantul meu ar exista totuşi depărtarea dintre pisc şi abis. Dacă aş îndrăzni să divulg secretul pe care mi-l impun raţiuni de stat. Deşi soarta potrivnică şi pizma geloasă a unui nobil puternic m-au silit să recurg la hotărârea disperată de a mă ascunde în teatru sub deghizarea rolurilor. cel mai neînsemnat. delicateţea cea mai desăvârşită. oricât.

cel care joacă rolul de seducător în Palavrele căpitanului Matamore ? Ce-ar putea să-i scrie el oare soţiei mele? Fără îndoială că îi cere nişte bani în plus. cu o scriere mare. o scrisorică a domnului Leandru adresată doamnei marchize. Cu gândul numai la doam­ nele din lumea mare. seniorială. Să nu spui nimic marchizei. ce era cu hârtia aceea. — De la Leandru. care o întrebă. scrisoarea nu ajunse la destinaţie. . am să-i răspund eu. Ceea ce însemna o greşeală din partea sa. satisfăcută în amorul său propriu de cameristă. Dacă pistolii ar fi fost sprijiniţi de câteva sărutări şi tachinări. mistu­ it de lumina ochilor dumneavoastră. într-o doară. pe o hârtie ce mirosea a mosc. Jeanne. Volumul I _________________________________ 167 că îndrăzneala mea nu a stârnit în inima dumneavoastră o prea dispreţuitoare mânie. Pe când ţinea în mână în chip cam neglijent scrisoarea lui Leandru. nefiind din firea sa un soţ curios. — Oh! nu e cine ştie ce. într-adevăr. în acelaşi stil. scotea nişte suspine şi dădea ochii peste cap. puse numaidecât să i se răspundă lui Leandru. marchizul. Din nenoro­ cire. amorezul trupei. ca un îndrăgostit până peste urechi. — Dă-mi încoace scrisoarea. — Nu cred deloc că-i vorba de aşa ceva. pe când îmi înmâna acest bileţel.Căpitanul Fracasse. nu ştiu să rămână acolo unde li-e locul. Leandru nici nu se uita la subrete şi nu era deloc curtenitor cu ele. Măscăricii ăştia sunt uneori obraznici şi răzgâiaţi din pricina îngăduinţei ce li se acordă. care nu e mai prejos decât acela al unei regine. camerista se întâlni cu marchizul. răspunse ea.“ Ce-ar fi răspuns marchiza la această epistolă arzătoare. răspunse duşmănoasa cameristă. pe rugul iubirii mele. şi mi-aş aştepta sfârşitul fă ră regrete. ar fi pus mai mult zel şi devota­ ment în îndeplinirea misiunii încredinţate. care poate că mai slujise şi alteori? Ar fi trebuit să cunoşti până în adâncuri sufletul feminin pentru a şti acest lucru. zise marchizul. căruia îi plăcea destul de mult să se distreze. deoarece ele au o mare înrâurire asupra stăpânelor.

îşi răsuci vârfurile buclelor spre a le ondula mai bine şi coborî în parc. fără cortegiul ei de nimfe. bine împăturită. tremurând de fericire. Febra aşteptării ca şi răcoarea nopţii îi provocau tremurături nervoase. mestecă puţină nucşoară aromatică spre a avea răsuflarea proaspătă. care întrecea cele mai vani­ toase speranţe ale sale. de bună seamă. Comediantul îl deschise. se auzea tocmai de la castel. parfumată. un plic aşezat de o mână misterioasă şi purtând adresa următoare: Domnului Leandru. când totul va fi cufundat în somn pe pământ. Nisipul ce scârţâia sub picioare i se părea că face o gălăgie enormă. Nu se va pogorî pe muntele Latmos. Diana va părăsi Cerul şi va coborî spre păstorul Endymi- on. obişnuite să prindă în zbor până şi mur­ murul sufleurului.168 Theophile Gautier iar scrisoarea. care. pentru a vă povesti cele de mai sus. care va sosi. iar falnicii copaci negri îi nelinişteau imaginaţia. fu cernită cu ceară de Spania. într-un loc foarte vizibil. ci în parc. găsi pe masă. nemaitemându-se de indiscreţia privirilor omeneşti. aplicându-se peste ea un blazon imaginar. Turnă în păr şi pe mâini o sticluţă întreagă cu apă parfumată. l-am lăsat să aştepte mult şi bine. . Tresărea la căderea unei frunze şi la cel mai mic zgo­ mot îşi ciulea urechile. Când Leandru se înapoie în camera sa. La orele unsprezece. zeiţele nu pot iubi decât muritori. îşi frecă din nou dinţii. Fără să vrea. unde frumosul păstor va avea grijă să dormiteze pentru a cruţa pudoarea nemuritoarei. după reprezentaţie.“ Vă lăsăm să vă imaginaţi ce bucurie nebună năvăli în inima lui Leandru la lectura acestui răvaş. pentru liniştea mea. apăsarea blestemată a pădurii îl năpădea tot mai mult. învăluită într-un nor şi despuiată de razele sale de argint. pentru a mutri cât mai bine închipuirile amoroase ale bietului om. îndreptându-se spre locul indicat. la picioarele statuii lui Amor discretul. unde. şi citi rândurile de mai jos: „Cum atât de bine o spuneţi.

cutrenitor şi înflăcărat. De bună seamă că nu puteau fi paşii zeiţei sale. fără să plece nici măcar vârful unui fir de iarbă. decât Leandru sub ploaia de ciomege. în limbajul poetic. Nevoind nicidecum să atragă lumea cu strigătele sale şi să se ducă vestea despre urâta lui păţanie. la nord-vest de insula Creta. de parcă ar fi fost vorba de un prizonier pe care vrei să-l legi. Cythera a devenit o insulă vrăjită. se îndreptară spre el. bie­ tul burbuşit îndură chinurile într-un chip eroic. Acestea îi erau gândurile ce i se depănau prin minte. Marchiza întârzia destul de multişor. insulă în Marea Mediterană. pe când ceilalţi doi lachei se porniră să-i care la ciomege în cadenţă. 1Cythera. partia alegorică a iubirilor. Mucius Scaevola. Volumul I Nu-i era tocmai frică. în antichi­ tate. consacrată zeiţei Venus. dar gândurile sale apucaseră pe o pantă cam lugubră. Două dintre umbre. are să găsească doar un biet amorez îngheţat de frig. aşteptările astea care te rebegesc şi te amorţesc nu sunt deloc prielnice bravurilor Cytherei"1. după un plan bine chibzuit. cu pumnul în jăratec. toate deodată. în locul unui îndrăgostit. îi făcură un salut adânc şi se retraseră fără să fi scos un cuvinţel. 2C. reflectă Leandru. când patru umbre masive.Căpitaniial Fracasse. Zeiţele alunecă pe o rază şi de-abia ating pământul. Chr.) . Nici chiar Mu- cius Scaevola1 2 nu şi-a păstrat mai bine cumpătul. patrician roman care îşi arde mâna dreaptă pe jăratec. „Dacă marchiza nu se grăbeşte să sosească. şi Diana îl lăsa prea mult pe Endymion cu picioarele în rouă şi umezeala nopţii. cei patru călăi dădură drumul victimei. Loviturile îi răsunau pe spate ca ciocanele pe nicovală. Corecţia fiind aplicată. desprinzându-se dintre arbori şi de după piedestalul statuii. prinseră ca într-o menghine braţele comediantului. La un moment dat i se păru că aude trosnind o cracă uscată sub o călcătură destul de greoaie. ca pedeapsă pentru că nu l-a omorât pe regele etrusc Prosenna (507 în. care nu erau decât trupurile unor puşlamale zdravene şi în acelaşi timp lachei în serviciul marchizului de Bruyeres.

pentru motive pe care nu este nevoie să le mai expunem. iar Tiranul. n-a avut parte de o cădere mai teribilă. pentru transportul trupei şi al bagajelor. să mărturisească totul. îşi spunea că. Chiar în starea în care se afla. Leandru îşi îndreptă cât putu mai bine spi­ narea. implorând iertare marchizului turbat de mânie. însă atât de mult îl stăpânea vanitatea. numai că unul avea o mutră jalnică. spionată de soţul gelos. Leandru o compătimea că a trecut prin atare primejdii din pricina sa. deşi încerca vârtos să-şi ascundă ne­ cazul. fără îndoială marchiza. iar Duena. vărsând lacrimi din belşug şi jurând că în viitor va rezista mai bine surprizelor stârnite de inima sa. frecându-şi întruna coastele. plin de vânătăi. se apropie de Subretă cu nişte gesturi de slugărnicie vicleană. considerat ca prea lent. care îşi scosese capul prin crăpătura uşii întredeschise şi rânjea cu răutate. cu spinarea încovoiată.170_______________________________________________ Thiophile Gautier Ce cădere ruşinoasă! Nici însuşi Icar. El şi-o închipuia în genunchi. ce-ţi stârnea de-a binelea mila. stropite şi aromate cu lemn de Santal şi scorţişoară. fără să bănuiască nici o clipă că marchiza habar n-avea de întreaga păţanie şi că la această oră ea se odihnea foarte liniştită între cearşafurile fine din pânză de Olanda. rupt. plătit cu generozitate de către marchiz. pe care nu le mai arătase niciodată faţă . Leandru avu ghinionul să-l vadă pe Scapin. simptom grav. încât nici nu-i trecu prin cap gândul unei mistificări. Leandru se întoarse târâş-grăpiş la castel. Amorul său propriu găsea mai nimerit să dea întâmplării o întorsătură tragică. A doua zi dimineaţa trupa purcese la pregătirile de plecare. frânt şi numai vânătăi din pricina ciomăgelii. Mai mult. dar afurisitul de viclean nu se lăsă tras pe sfoară. fusese urmărită. Zdrobit. cu pumnalul pe grumaz. Leandru şi Zerbina se sculară târziu. când s-a prăbuşit din înaltul cerului. despletită. răpită înainte de a ajunge la locul întâlnirii şi forţată. Pe când străbătea coridorul. Părăsiră carul cu boi. Zerbina se arătă ca o prinţesă amabilă faţă de colegii ei. trasă de patru cai. pe figura celuilalt personaj radia ambiţia satisfăcută. închirie o căruţă mare.

la bucăţile de tafta. Matamore. căruia nu-i scăpa nimic. cu excepţia lui Leandru. în sfârşit. părăsind ospitalierul castel de Bruyeres. Pedantul. pe care îl regretau toţi. nici nu întoarseră măcar capul spre a mai vedea o dată la orizont acoperişurile albastre şi zidurile aurii ale castelului. . Tiranul se gândea la pistolii primiţi. Volumul I 171 de ea. mulţumiţi că sunt împre­ ună. Serafi- na îşi muşcă buzele cu necaz. Zerbina. murmurând cuvântul „creatură!" pe care Subreta preferă să nu-1 audă.Căpitanul Fracasse. mulţumită pentru moment că o umilise pe deţinătoarea rolului de mare cochetă. la colierele de aur şi la celelalte desfătări. la aplauzele ce îi fuseseră acordate cu atâta dărnicie. la straşnicele vinuri din care se adăpase din belşug. căruţa se urni din loc. Scapin. observă că lada Zerbinei îşi dublase greutatea prin nu ştiu ce farmece vrăjitoreşti. Sigognac şi Isabella nu se gândeau decât la iubirea lor şi.

din vârful dinţilor. care puteau să înşele pe ceilalţi comedianţi. Subreta triumfa. O izbitură mai violentă a roţii de un pietroi de pe drum. Zerbina. pe care vizitiul nu-1 observase. îşi freca cu podul palmei umerii şi braţele. dar care nu scăpau şiretei inchiziţii a lui Scapin. prilej pentru Scapin să işte discuţia. Numai Leandru. veşnic la pândă să iscodească aventurile buclucaşe ale lui Leandru. motiv pentru care Se- rafina era gata-gata să turbeze. a cărui înfumurare neroadă îi era peste măsură de nesuferită. comedianţii erau mulţumiţi de popasul făcut la castelul de Bruyeres. VI IM PRESII PE ZĂPADĂ Cum este lesne de închipuit. îl făcu pe amorezul trupei să scoată un „Aoleo!“ plin de groază şi de durere. cu toate că se prefăcea că surâde. Când 1 socotea că nu se uită nimeni la el. zeflemelele şi ironiile colegilor ei la adresa puterii farmecelor sale. . ca să spunem astfel. accepta. prefăcându-se că-1 compătimeşte. încă frânt din pricina ciomăgelii nocturne pe care o încasase. manevre disimulate. în fundul unor buzunate obişnuite cel mai adeseori să nu găzduiască nici măcar o para chioară. radiind de o bucurie misterioasă şi stăpânită. nu părea să împărtăşească veselia generală. câţiva postoli. Tiranul împărţise ac­ torilor banii ce li se cuveneau şi fiecare vântura. Mişcările îi erau forţate. cu o drăgăstoasă gâdilare a degetelor. dar nu era vorba decât de un rânjet de câine. Asemenea chilipiruri nu le picaseră de multe ori în viaţa lor nomadă. iar hurducăturile căruţei îi smulgeau uneori nişte strâmbături semnificative. bine dispusă.

de suferinzi obrajii şi de învineţiţi ochii. o fi fost vreo frumuseţe răposată. şi apoi galbenă. răspunse Leandru. într-un cuvânt culcuşul a fost mai prielnic să-ţi rupă mădularele. Niciodată nu m-am iubit cu doamne fru­ moase. neliniştit de întorsătura pe care o lua discuţia prin aceste subtilităţi şi deducţii mitologice. atât de chinuită ţi-e faţa. se foloseşte de săgeţile sale faţă de cei pe care vrea să-i rănească. răspunse Leandru. care mâine va fi albastră. o dungă nea­ gră. — Fără îndoială. imitându-1 pe Amadis. acolo. deşi te străduieşti să o ascunzi cu batista. dungă ce seamănă al naibii de bine cu parafa autentică a unei lovituri de ciomag sem­ nată pe piele de viţel. — Nimic altceva decât că ai. — Se poate ca Morfeu să fi rămas în văgăuna sa. decât să le odihnească. şi nu de lemnul vârtos al arcului.r Căpitanul Fracasse. sperând că va abate bănuielile micului Scapin. Volumul I_______________________________________173 — Bietul meu Leandru. la Stânca-pleşuvă. dar lui Cupidon. până ce se va pierde în nuanţa naturală. poimâine verde. — Eu nu sunt decât un valet de comedie şi nu am experienţa aventurilor galante. pe . cu cuverturi fine şi perne multe. după toată înfăţişarea ta. sau pe un pergament. Este vădit. ceva mai sus de claviculă. nu-i place să stea locului şi nu are nevoie de nici un felinar pentru a găsi o anumită uşă pe un coridor. care m-o fi sărutat în vis. că zeul Mor- feu nu te-a vizitat astă noapte. pe gât. S-ar spune că patul ţi-a fost făcut din bâte încrucişate şi nu din saltele moi ca puful. dacă îţi place mai mult acest cuvânt. dar mă pricep totuşi îndeajuns ca să nu ignor faptul că zeul Cupidon. după spusele poeţilor şi ale făuritorilor de ro­ mane. — Ce vrei să spui? se grăbi să-l întrerupă Leandru. devenit din palid roşu până în vârful urechilor. acolo. ce ai oare de gemi şi de te văicăreşti aşa? Pari a fi la fel de zdrobit şi de burduşit ca şi cavalerul Tris- tei-Figuri când a sărit despuiat în Sierra-Morena din ispăşirea amoroasă. zeul cel mititel. îndrăgostită de mine pe când trăia.

fără îndoială că ai auzit vorbindu-se de acele semne drăguţe. fie ea răposată sau în carne şi oase.). de către iubitele vii. „Am să scot lemnul sub toate formele din vocabularul meu. Monştri fabuloşi. Totuşi urma este atât de lungă. obişnuiţi cu asemenea gâlcevi. de bună seamă că avea în gură acel dinte unic pe care Phorkyadele1 2 şi-l împrumutau rând pe rând. Leandru. îl întrerupse Pedantul. 1 Notează că memoria are dinţi (lat. — Această explicaţie mi se pare judicioasă şi bazată pe opinii cu destulă greutate. răspunse Scapin. bucuros că-1 poate cita pe Horaţiu. dar aş fi jurat că această sărutare zdravănă a fost aplicată de nişte buze din lemn verde. răspunse Scapin. în chip pudic. — Coţcar păcătos şi fiinţă batjocoritoare ce eşti. Privirea Meduzei împietrea pe cel ce se uita la ea. îmi scoţi din sărite modestia. pete. Tiranul şi Pedantul. Euryale şi Stheno). am pus pe sea­ ma admiratoarelor răposate ceea ce ar putea fi revendicat. fiicele Iul Phorkys şi ale Iui Ceto. vânătăi. cu mai mult temei. amintiri ale zbenguirilor şi zburdălniciilor nebunatice pe care amanţii sunt obişnuiţi să şi le facă? — Memorem dente notam1. După cum ştie oricine. sărutările morţilor se întipăresc în carne şi produc vânătăi de care te miri grozav la deşteptare. încât această frumuseţe nocturnă. interveniră şi-i împăcară. având în loc de păr şerpi încolăciţi. încât se aşeza din nou jos.174 Theophile Gautier când dormeam. Scapin promise să nu mai facă niciodată aluzie la astfel de lu­ cruri. . spuse Lean­ dru. înnebunit de mânie. care-i amuzau straşnic. urme de dinţi. vru să se arunce asupra lui Scapin şi să-i care câţiva pumni peste faţă. 2 Nume patronimic al Gorgonelor (Meduza. Oricât de nepriceput şi de grosolan ai pretinde că eşti. — Această frumuseţe defunctă şi bizară pică tocmai la ţanc. dar urmările ciomăgelii le resimţea atât de viu în coastele îndurerate şi pe spatele vărgat ca al unei zebre. amânându-şi răzbunarea pentru vremuri mai prielnice.

— Atunci se pune la cale o răpire. . — Nu. fie lemnul copacilor falnici. într-adevăr. cu un braţ despărţit de trup. catârca simţise apropierea căruţei. îşi tot scutura capul. răsfrântă în sus. împodobit cu pompoane. catârca are în loc de şa perne şi cuverturi. căruţa înainta mereu. — La dracu’! iată ce echipaj elegant. Volumul I 175 fie lemnul tăiat. crăpată de soare şi de ploaie — pe care era sprijinită o statuie a lui Isus.Căpitanul Fracasse. de altminteri şi cei doi scutieri în livrea cenuşie au un aer foarte misterios. bune să facă cincisprezece sau douăzeci de leghe pe zi. Zerbi- na. exclamă Tiranul. exclamă Tiranul. aşezată în partea din faţă a căruţei. legănatul urechilor ei lungi trăda o curiozitate însoţită de nelinişte. cu un tremur argintiu de clopoţei. Un grup alcătuit din doi bărbaţi şi din trei catârce se oprise la încruţişarea drumurilor şi pareă că aşteaptă pe cineva care urma să treacă pe acolo. căruţa comedianţilor se ivea la răscruce. şi ce catârce frumoase de Spania. care o împiedicau să-şi îndrepte privirile la dreapta sau la stânga. n-am mai zăbovi atâta pe drum şi ne-am şi afla la porţile Parisului. Una dintre catârce. ca pentru o femeie. — Şefa catârcelor îşi mişcă panaşul şi îşi arată gingiile. cu siguranţă că trăsura nu mai e departe. aruncă o privire rapidă spre dobitoace şi oameni. şi curând ajunse la o răspântie. moţuri şi ciucuri de toate culorile. Deşi peste ochi îi atârnau nişte apărători de piele lucrate în bro­ derii. exclamă unul dintre oameni. prins doar într-un cui ruginit şi atârnând într-un chip înfiorător — se înălţa pe o mică movilă acoperită cu iarbă şi marca răspintia a patru drumuri. Dacă am avea şi noi aşa ceva." In timpul acestei altercaţii neobişnuite. Dar pe cine naiba aşteaptă acolo? Fără îndoială că e vorba de nişte ani­ male odihnite. iar pielea botului. lăsa să i se vadă dinţii mari. O cruce simplă de lemn. parcă neliniştită de atâta nemişcare. fie lemnul de pat şi chiar crengile din capul cerbului. a căror prezenţă prin acele locuri nu părea s-o surprindă. interveni în discuţie duena. necojit. care să fie schimbate la caleaşca vreunui senior.

176 Theophile Gautier

— Se prea poate, răspunse Zerbina cu un surâs ce exprima
T
echivocul.
— Doamna se găseşte oare printre noi? exclamă Scapin; văd
că unul dintre scutieri se îndreaptă către căruţa noastră, ca şi
cum ar voi să parlamenteze mai înainte de a folosi violenţa.
— Oh! nu va fi deloc nevoie de aşa ceva, adăugă Serafina,
aruncând spre Subreta o privire dispreţuitoare, pe care aceasta
o înfruntă cu o obrăznicie liniştită; există şi fiinţe binevoitoare
care se aruncă singure în braţele răpitorilor.
— Nu este răpită cine vrea, replică Subreta; dorinţa nu este
suficientă în această problemă, mai trebuie să şi placi.
Conversaţia ajunsese aici, când scutierul, după ce făcu semn
vizitiului să oprească, întrebă, cu bereta în mână, dacă domnişoara
Zerbina se află în căruţă.
Zerbina, vioaie şi sprintenă ca o şopârlă, îşi scoase căpşorul
oacheş de sub un soi de coviltir şi răspunse ea însăşi la întrebare;
apoi sări jos.
— Domnişoară, sunt la ordinele dumneavoastră, rosti scu­
tierul pe un ton curtenitor şi respectuos.
Subreta îşi potrivi fustele înfoiate, îşi trecu degetele în jurul
corsajului, ca pentru a-şi lăsa mai în voie sânii, şi, întorcându-se
către comedianţi, le ţinu această mică cuvântare pe care o avea
gata pregătită.
— Scumpii mei tovarăşi, iertaţi-mă dacă vă părăsesc în acest
chip! Ocazia te sileşte uneori s-o prinzi când îşi flutură pe dina­
intea ta cosiţele, şi asta într-un chip atât de avantajos, încât ar
însemna o prostie curată să nu te agăţi de ea cu amândouă
mâinile; fiindcă, odată scăpată, nu se mai întoarce niciodată.
Chipul Fortunei, care până acum mi se arătase morocănos şi
posomorât, iată că astăzi îmi surâde graţios . Profit de bunăvoinţa
ei, întrucât de bună seamă că-i trecătoare. în umila mea situaţie
de Subretă, nu puteam aspira decât la de-alde Mascarille sau
Scapin. Mă curtau doar valeţii, în timp ce stăpânii se iubeau cu

ilfiitanul Fracasse. Volumul I 177
Lucinde, Leonore şi Isabelle; seniorii abia dacă binevoiau, în
rccăt, să mă prindă de bărbie şi să însoţească cu o sărutare pe
ibraz jumătate de ludovic de argint pe care mi-o strecurau în
uizunarul şorţului. S-a găsit un muritor cu un gust mai ales, care
l-a gândit că, în afara teatrului, Subreta valorează cel puţin tot
ttât cât şi stăpâna; şi cum rolul Zerbinei nu cere o virtute foarte
tprigă, m-am gândit că nu trebuia să-l aduc la disperare pe
lărbatul curtenitor, pe care plecarea mea îl supărase atât de
tiuit. Aşadar, lăsaţi-mă să-mi iau bagajele din fundul căruţei şi
ngăduiţi-mi să vă spun bun-rămas. Am să vă regăsesc la Paris,
nai curând sau mai târziu, deoarece în sufletul mei mă simt
'omediant şi niciodată n-am fost necredincioasă teatrului prea
nultă vreme.
Bărbaţii ridicară cuferele Zerbinei şi le aşezară, în cumpănă,
ic catârca de povară; Subreta, ajutată de scutierul care îi ţinu
liciorul, se săltă pe catârca cea frumos împodobită, cu tot atâta
işurinţă ca şi cum ar fi studiat echitaţia într-o academie ecve-
itră, apoi, dând cu călcâiul în coastele animalului, acesta pomi
a drum. Pe când se îndepărta, Subreta schiţă cu mâna un gest
le rămas bun tovarăşilor ei.
— Noroc bun, Zerbina! strigară comedianţii, în afară de Şe­
ii fina, care-i mai păstra pică.
— Plecarea asta nu-mi place, exclamă Tiranul, şi tare mult aş
i vrut s-o păstrăm cu noi pe Subreta asta admirabilă; dar nu
’iinoaşte altă lege decât fantezia ei. Va trebui să transformăm, în
riesele pe care le jucăm, rolurile de fete în casă şi de domnişoare
le onoare în roluri de dueha sau de însoţitoare mai vârstnice,
ticru mai puţin plăcut ochiului decât o mutrişoară ştrengărească;
Iar coana Leonarda are mult haz şi îşi cunoaşte la perfecţie me-
icria de comediantă. O să ne descurcăm noi totuşi până la urmă.
Căruţa se aşternu din nou la drum, într-un ritm ceva mai viu
jecât acela al carului cu boi. Traversau un ţinut care se înfăţişa
:u totul altfel decât întinderile landelor. Nisipurilor albe le lua-

178 Theophile Gautiir
seră locul pământuri roşcate, ce dădeau vegetaţiei mai multă
sevă hrănitoare. Case din piatră, care vesteau o oarecare bunăstare,
apăreau ici şi colo, înconjurate de grădini împrejmuite cu gar­
duri vii, garduri ce păreau smălţuite cu bumbii roşii ai măceşilor
şi cu boabele vinete ale porumbelor. La marginea drumului sc
înălţau trunchiurile viguroase ale unor arbori falnici, ce-şi întin­
deau bogat crăcile puternice, iar frunzele galbene scuturate pătau
iarba din jur sau zburau, după capriciile vântului, pe dinaintea
Isabellei şi a lui Sigognac, care, obosiţi de şederea incomodă în
căruţă, se mai dezmorţeau mergând un pic pe jos. Matamore o
luase bine înainte, şi în umbra viorie a serii putea fi zărit pe
creasta unui urcuş, proiectându-şi în linii întunecoase scheletul
subţire, care, de departe, părea străpuns de spada-i nemăsurat
de lungă.
— Cum se face oare, se adresă Sigognac Isabellei, că dum­
neata, care ai întreg felul de a fi al unei domnişoare de neam
mare, prin modestia purtării, înţelepciunea vorbelor şi alegerea
admirabilă a cuvintelor, cum se face că te-ai alăturat acestei trupe
rătăcioare de comedianţi, oameni cumsecade, fără îndoială, dar
nu de acelaşi neam şi rang ca dumneata?
— Să nu crezi cumva, datorită câtorva calităţi pe care le am,
că sunt o prinţesă nefericită sau o regină izgonită din regatul ei,
ajunsă în situaţia nenorocită de a-şi câştiga viaţa, jucând pe sce­
na unui teatru. Povestea mea este foarte simplă, şi întrucât viaţa
mea îţi stârneşte oarecare curiozitate, am să ţi-o istorisesc. De­
parte de a fi fost constrânsă la meseria cu care mă îndetelnicesc
astăzi de caţastrofe ale soartei, de ruini nemaiauzite sau de aven­
turi romaneşti, eu am văzut lumina zilei într-o trupă de teatru,
fiind, după cum se spune, copil al scenei ce a învăţat şi a moştenit
meseria părinţilor. Carul lui Thespis mi-a fost locul de naştere şi
patria călătoare. Mama mea, care juca roluri de prinţese tragice,
era o femeie foarte frumoasă. Ea îşi lua rolurile în serios, şi chiar
în afara scenei nu voia să audă vorbindu-se decât de regi, prinţi,

Căpitanul Fracasse. Volumul I_______________________________________ 179
duci şi alte mărimi, luând drept veritabile coroanele ei de tini­
chea lustruită şi sceptrele de lemn aurit. Când se întorcea în
culise, îşi purta intr-un chip atât de maiestuos catifeaua falsă a
rochiilor, încât ai fi putut spune că era un val de purpură sau
însăşi trena unei mantii regale. Dominată de această măreţie
trufaşă îşi astupa cu îndărătnicie urechea la mărturisirile,
rugăminţile şi promisiunile acelor filfizoni galanţi care zboară
întotdeauna în jurul comediantelor ca fluturii în jurul lumânării,
într-o seară, chiar în loja ei din culise, cum un tânăr ferchezuit şi
încrezut o cam luase razna, ea se ridică în picioare şi strigă ca o
adevărată Thomyris, regină a Sciţiei: „Gărzi! Puneţi mâna pe
el!“, pe un ton atât de suveran, de dispreţuitor şi de solemn,
încât curtezanul, năucit cu totul, o şterse de frică, neîndrăznind
să mai întreprindă ceva.
Or, aceste acte de mândrie şi izbucnirile tăioase, ciudate pen­
tru o comediantă bănuită totdeauna de purtări uşuratice, ajungând
la urechile unui foarte înalt şi puternic prinţ, acesta le găsi de
bun gust, spunându-şi că adâncul dispreţ faţă de lumea de rând,
netrebnică, nu putea purcede decât dintr-un suflet genoros. Cum
rangul său în lume echivala cu acela de regină în teatru, prinţul
fu primit cu mai multă blândeţe şi cu o frunte mai puţin încruntată.
Era tânăr, era frumos, vorbea minunat, era stăruitor şi poseda
acel mare avantaj de a fi nobil. Ce pot să spun mai mult! De data
aceasta regina nu şi-a mai chemat gărzile, şi poţi să vezi în mine
fructul acestei iubiri aprinse.
— Toate astea, spuse curtenitor Sigognac, explică de minime
graţiile fără de seamă cu care eşti dotată. Un sânge princiar curge
prin vinele dumitale. Aproape că ghicisem acest lucru!
— Această legătură, continuă IsabeUa, a ţinut mai multă vreme
decât obişnuiesc să dureze intrigile în teatru. Prinţul găsi la mama
mea o fidelitate care izvora atât din orgoliu, cât şi din iubire, şi
de la care nu se abătu niciodată. Din nefericire, raţiuni de stat se
aşezară de-a curmezişul iubirii lor; el a trebuit să plece să lupte

heophile Gautier
în războaie ori i s-au încredinţat ambasade în ţări îndepărtate. O
căsătorie ilustră, pe care a amânat-o pe cât i-a stat în putinţă, a
fost mijlocită, în numele său, de către familia prinţului. Până la
urmă a fost nevoit să cedeze, întrucât nu avea dreptul să între­
rupă, din cauza unui capriciu amoros, un lung şir de strămoşi ce
urcă până la Carol cel Mare şi să se stingă cu el acest neam
glorios. Sume de bani destul de mari îi fură oferite mamei mele
spre a îndulci această ruptură devenită necesară, spre a o pune
la adăpost de nevoie şi pentru a mă putea creşte şi educa. însă
ea nici nu a vrut să audă, spunând că nu înţelegea să primească
banii fără inima prinţului şi că prefera să-i rămână el dator, decât
să-i datozere ea ceva: întrucât ea îi dăruise, în generozitatea sa
nemărginită, ceea ce el niciodată nu va putea să-i înapoieze.
Nimic înainte , nimic după, aceasta era deviza mamei. Ea jucă,
aşadar, mai departe, aceleaşi roluri de prinţesă tragică, dar cu
moartea în suflet; şi, de atunci încolo, se topi încetul cu încetul,
până ce-şi dete sfârşitul, nu după multă vreme.
Eu eram pe vremea aceea o fetiţă de şapte-opt ani; jucam şi
eu, în roluri de copii, de amoraşi, sau în alte rolişoare pe măsura
staturii şi inteligenţei mele de copil. Moartea mamei îmi pricinui
o durere cu mult peste puterile vârstei şi-mi aduc aminte că a
fost nevoie să mă bată cu biciul, în ziua aceea, ca să joc rolul
unuia dintre copiii Medeii. Mai târziu, marea mea durere a
început să se potolească datorită mângâielilor comedianţilor şi a
comediantelor care mă răsfăţau pe cât se pricepeau mai bine şi
mă alintau care mai de care, strecurându-mi totdeauna în coşuleţ
dulciuri şi alte bunătăţi. Pedantul, care făcea parte din trupa
noastră şi mi se părea încă de pe atunci tot atât de bătrân şi de
zbârcit ca şi astăzi, s-a ocupat de mine, m-a învăţat recitarea,
armonia şi măsura versurilor, cum să vorbesc şi cum să ascult,
atitudinile, gesturile, fizionomiile potrivite dicţiunii, precum şi
toate secretele unei arte în care el excelează — deşi nu este
decât un comediant de provincie — întrucât are studii serioase,

Căpitanul Fracasse. Volumul I_______________________________________ 181
ca fost profesor de colegiu, de unde a fost îndepărtat din pricina
beţiei sale incorigibile. în mijlocul dezordinii aparente a unei
vagabonde, am crescut şi am trăit inocentă şi curată; deoarece,
pentru colegii mei, care mă ştiau încă din leagăn, eu însemnam
o soră sau o fiică, iar cât despre filfizonii care îmi dădeau târcoale,
m-am priceput, luând o înfăţişare rece, rezervată şi discretă,
să-i ţin la distanţă aşa cum se cuvine, continuând, şi în afară de
scenă, să-mi joc rolul de ingenuă, fără ipocrizie şi fără falsă
pudoare.
Şi astfel, pe când mergeau alături, pe drumul de ţară, Isabel-
la îşi depăna povestea vieţii şi a întâmplărilor sale, iar Sigognac
o asculta vrăjit.
— Şi numele acestui prinţ îl mai ştii sau l-ai uitat? întrebă
Sigognac.
— Poate că ar fi primejdios, pentru liniştea mea, să-l rostesc,
răspunse Isabella, însă el a rămas întipărit în memoria mea.
— Dar există oare vreo dovadă a legăturii sale cu mama du-
mitale?
— Am o pecete pe care este gravat blazonul său, rosti Isabel-
la; este singura bijuterie pe care mama a păstrat-o de la el, şi
asta datorită valorii nobiliare şi a semnificaţiei sale heraldice,
care lăsau cu totul în umbră valoarea sa materială; şi, dacă îţi
face plăcere, am să-ţi arăt cândva pecetea.
Ar fi desigur prea plictisitor să urmărim etapă cu etapă carul
comic, cu atât mai mult cu cât înaintau încet, cu popasuri mici,
fără întâmplări care să merite a fi consemnate pe răbojul nostru.
Prin urmare, vom sări câteva zile şi iată-ne sosiţi în împrejuri­
mile oraşului Poitiers. încasările nu fuseseră rodnice şi vremuri
grele se abătură asupra trupei. Banii marchizului de Bruyeres se
sfârşiseră de-a binelea, ca şi pistolii lui Sigognac, a cărui delicateţe
sufletească ar fi suferit de nu şi-ar fi ajutat tovarăşii aflaţi la
strâmtoare, desigur în măsura slabelor sale mijloace. Căruţa, trasă
la plecare de patru animale zdravene, nu mai avea acum la ham

182_______________________________________________ Theophile Gautier
decât un cal, şi ce cal! O mârţoagă nenorocită, care părea să se fi
hrănit, în loc de fân şi de ovăz, cu cercuri de butoaie, într-atât îi
ieşeau de mult coastele în afară. Oasele şoldurilor îi străpungeau
pielea, iar muşchii slăbiţi ai coapselor se iveau ca nişte mari
zbârdturi fleşcăite; picioarele, acoperite cu peri lungi şi zbârliţi,
păreau nişte butuci din pricina umflăturilor. Pe greabăn, din pri­
cina rosăturilor hamului, a cărui căptuşeală dispăruse de mult,
se vedeau multe jupuituri sângerânde, iar loviturile de bid zeb-
raseră cu tot felul de dungi flancurile strivite ale bietului animal.
Capul său însemna un întreg poem de melancolie şi de suferinţă,
înapoia ochilor i se vedeau nişte adâncituri profunde de-ai fi
crezut că au fost scobite cu bisturiul. Luminile ochilor, vinete,
aveau privirea întunecată, resemnată şi gânditoare a omului obosit
peste măsură. Nepăsarea faţă de lovituri, născută din zădărnicia
strădaniei, i se dtea trist în ochi, iar pocnetul bidului nu-i mai
stârnea nid o scânteie de înviorare. Urechile pleoştite, dintre
care una avea vârful despicat, îi atârnau jalnic de fiecare parte a
frunţii şi scandau, prin dătinatul lor, ritmul inegal al mersului
chinuit. O şuviţă a coamei, ajunsă galbenă din albă, îşi încurca
firele de curelele frâului, a cărui piele aspră rosese ieşiturile osoa­
se ale fălcilor, scoase şi mai mult în relief de slăbiciunea ani­
malului. Din zgârciurile nărilor se prelingeau picături de apă,
într-o răsuflare grea, iar pielea obosită ce-i acoperea dinţii gal­
beni părea crispată de nemulţumire, aidoma unor buze omeneşti
posace.
Pe părul bălan, cu m id pete roşcate, sudoarea îi aşternuse
nişte firişoare asemenea vărgăturilor pe care le lăsa ploaia peste
tencuiala zidurilor, îi lipise sub pântec m id smocuri de păr, îi
muiase pidoarele dinapoi şi, împreună cu noroiul, plămădise un
fel de ciment îngrozitor. Nimic nu putea fi mai jalnic de privit,
iar calul pe care apare Moartea în Apocalips ar fi putut fi luat
drept un patruped sprinten şi arătos, bun de paradă şi de întreceri
între cavaleri, alături de acest animal vrednic de milă şi prăpădit,

{'Apitanul Fracasse. Volumul 1 183

cu picioarele ce păreau gata să se rupă sau să se desfacă la Se­
cure pas, şi care, cu o privire dureroasă, parcă implora ca o graţie
lovitura ucigătoare şi izbăvitoare a hingherului. Cum începuse
oii se lase frigul, animalul păşea în mijlocul aburilor care îi ieşeau
din flancuri şi din nări.
în car nu se aflau decât cele trei femei. Bărbaţii mergeau pe
Jos ca să nu împovăreze şi mai mult amărâtul animal, pe care nu
numai că puteau să-l urmeze lesne, dar puteau chiar să-l şi în­
treacă. Numai gânduri triste îi stăpâneau pe toţi şi de aceea, fără
să scoată o vorbă, mergeau izolaţi, înfăşurându-se pe cât puteau
mai bine în capele lor destul de subţiri.
Sigognac, aproape descurajat, se întreba dacă n-ar fi făcut
mai bine să rămână în castelul dărăpănat al părinţilor săi, chiar
de-ar fi fost să moară de foame alături de blazonul său tocit, în
linişte şi singurătate, decât să înfrunte întâmplările unei călătorii
pe drumuri necunoscute, alături de nişte saltimbanci.
Şi gândul îl duse la bravul Pierre, la Bayard, la Miraut şi la
Belzebut, credincioşii tovarăşi ai îndelungii sale plictiseli. Oricât
voi să se stăpânească, inima i se strânse, iar din piept i se urcă
inspre gâtlej acel tremur nervos care de obicei se preface în la­
crimi; dar o privire aruncată spre Isabella, care stătea ghemuită
în mantila sa în partea din faţă a căruţei, îi întări din nou curajul.
Tânăra îi surâdea; nu părea să fie mâhnită din. pricina neca­
zurilor; sufletul îi era mulţumit: ce însemnătate puteau să aibă
suferinţele şi oboselile trupului?
Peisajul pe care-1 străbăteau nu era deloc potrivit pentru a
împrăştia melancolia. în prim plan se răsuceau scheletele con­
vulsive ale câtorva ulmi bătrâni, chinuiţi, strâmbi, ciuntiţi. Crăcile
lor negre, cu firicele capricioase, se desenau pe un cer cenuşiu-
gălbui, foarte jos, încărcat cu nori ce prevesteau zăpada şi prin
care nu străbătea decât o lumină lividă; în al doilea plan se întin­
deau câmpuri nelucrate, pe care le mărgineau, aproape de ori­
zont, coline pleşuve sau şiruri de copaci roşietici. Din depărtare

184____________________________________________ Theophile Gautitr
în depărtare, ca o pată de cretă, câte o colibă, înălţând spre cer
o uşoară spirală de fum, se zărea printre stinghiile subţiratice
ale împrejmuirilor. Adânciturile unui şanţ brăzdau pământul cu
o lungă cicatrice. Primăvara, câmpia ce se întindea în faţă,
îmbrăcată în verdeaţă, ar fi putut să aibă un aspect plăcut; însă,
învăluită în veşmintele cenuşii ale iernii, ea nu oferea ochilor
decât monotonie, sărăcie şi tristeţe. Din vreme în vreme, câte un
ţăran livid şi zdrenţăros sau câte o bătrână încovoiată sub o
legătură de vreascuri, păşeau încet pe drum. Departe de a însufleţi
acest pustiu, parcă dimpotrivă, accentuau şi mai mult singurătatea.
Coţofenele, ţopăind pe pământul negru, cu coada înfiptă în târtiţă
ca un evantai închis, păreau că sunt adevăraţii locuitori ai ţinu­
tului. Cârâiau de zor la vederea carului, ca şi cum şi-ar fi comu­
nicat reflecţiile şi gândurile despre comedianţi şi dansau pe di­
naintea lor a batjocură, ca nişte păsări rele şi fără inimă ce erau,
nesimţitoare la necazurile bietei lumi.
Vântul puternic şi rece ce se porni să bată lipea mantalele
subţiri de trupurile comedianţilor şi le pălmuia faţa cu degetele
sale roşii. Nu după mult timp, în vârtejurile vântului începură să
apară şi fulgi de zăpadă, ce se urcau, coborau, se încrucişau fără
să poată atinge pământul sau să se aştearnă undeva, într-atât de
puternică era vijelia. Fulgii ajunseră atât de deşi, încât alcătuiau
un fel de obscuritate albă, la câţiva paşi de drumeţii orbiţi. Văzute
prin acest furnicar argintiu, lucrurile cele mai apropiate îşi
pierdiau aparenţa reală şi nu mai era chip să le deosebeşti.
— S-ar părea, spuse Pedantul, care păşea înapoia carului spre
a se mai adăposti un pic, că gospodina cerească jumuleşte acolo
sus nişte gâşte şi îşi scutură peste noi puful din şorţ. Ca să fiu
sincer, carnea mi-ar plăcea mai mult şi m-aş simţi în stare s-o
mănânc, aşa, fără lămâie şi fără mirodenii.
— Chiar şi fără sare, răspunse Titanul, deoarece stomacul
meu nu-şi mai aminteşte de acea omletă, gătită din ouăle ce
piuiau când au fost sparte de marginea tigăiţei şi pe care am dat-o

Căpitanul Fracasse. Volumul I 185
peste gât, botezând-o cu titlul amăgitor şi sarcastic de dejun,
deşi era garnisită numai cu ciocuri.
Sigognac veni şi el să se mai adăpostească înapoia carului.
Pedantul începu vorba:
— Priviţi ce vreme îngrozitoare, domnule baron; îmi pare
tare rău pentru dumneavoastră că trebuie să împărtăşiţi restriştile
noastre, dar acestea sunt necazuri trecătoare şi, cu toate că nu
mergem prea repede, totuşi ne apropiem de Paris.
— Cât despre mine, n-am fost deloc crescut pe braţele moli­
ciunii, răspunse Sigognac, şi nu sunt omul care să mă sperii de
câţiva fulgi de zăpadă. Pe cine plâng, sunt aceste sărmane femei,
care, plăpânde prin natura lor, sunt silite să îndure oboseli şi
lipsuri întocmai ca nişte ostaşi la vreme de război.
— De tare multă vreme sunt ele obişnuite cu aşa ceva, şi ceea
ce ar însemna aspru şi greu pentru femei de neam sau pentru
burgheze, lor nu li se pare deloc anevoios.
Furtuna creştea. Gonită de vânt, zăpada alerga în nori albi,
ce de-abia atingeau pământul, şi se oprea doar când era stăvilită
de vreun obstacol: dâmburi, movile, grămezi de pietre, garduri,
povârnişuri de şanţuri. Şi se îngrămădea acolo cu o uimitoare
iuţeală, revărsându-se în cascadă peste cealaltă parte a stavilei
vremelnice. Alteori se prăvălea ca într-o prăpastie în vâltoarea
unei trombe şi se urca din nou spre cer, în vârtejuri nebune,
pentru a cădea iarăşi în mormane, pe care furtuna le spulbera
într-o clipită. Câteva minute fuseseră de ajuns pentru a aşterne
pe chipurile Serafinei, Isabellei şi Leonardei un strat de pudră
albă, deşi se refugiaseră în fundul carului şi se adăpostiseră sub
un parapet de bagaje, sub coviltirul tremurând de pânză.
Zăpăcit de biciuirile zăpezii şi ale vântului, calul nu mai înainta
decât cu mare greutate. Sufla din greu, trupul îi tremura, iar
copitele îi alunecau la fiecare pas. Tiranul îl apucă de căpăstru,
şi, mergând alături de el, îl susţinu un pic cu braţul său viguros.
Pedantul, Sigognac şi Scapin puseseră umărul la roată, Lendru

186_______________________________________________ Theophile Gautier
plesnea din bici pentru a mai îmboldi bietul animal. Să-l fi lovit
ar fi însemnat curată cruzime. Cât despre Matamore, el rămăsese
ceva mai în urmă, deoarece era atât de uşor, dată fiind slăbiciunea
sa fenomenală, încât vântul îl împiedica să înainteze, cu toate să
luase câte o piatră în fiecare mână şi îşi umpluse buzunarele cu
pietricele spre a se mai îngreuna.
Vijelia de zăpadă, departe de a se potoli, se dezlănţuise cu
mai mare turbare şi se rostogolea cu furie printre grămezile de
fulgi albi, pe care îi stârnea în mii de vârtejuri şi de luciri, ase­
menea spumei valurilor. Furtuna deveni atât de năpraznică, încât
comedianţii, cu toate că ţineau să ajungă cât mai neîntârziat în
sat, fură siliţi să se oprească locului şi, punând mâna, întoarseră
carul împotriva vântului. Nenorocita gloabă, care-1 trăgea, era
la capătul puterilor; picioarele i se înţepeniseră; fiori şi tremurături
îi alergau peste pielea fumegândă şi scăldată în sudori. O sforţare
încă şi ar fi căzut moartă; picături de sânge se şi prelingeau din
nările puternic dilatate de grozava apăsare a pieptului şi reflexe
sricloase treceau prin luminile ochilor.
Grozăvia în întuneric nu este greu de închipuit. Tenebrele
găzduiesc cu uşurinţă spaimele, dar teroarea albă poate fi mai
greu înţeleasă. Totuşi, nimic nu putea fi mai sinistru decât situaţia
sărmanilor noştri comedianţi, palizi de foame, vineţi de ger, orbiţi
de zăpadă şi pierduţi la marginea unei şosele în mijlocul unor
vârtejuri ameţitoare de ace de gheaţă, care îi învăluiau de pre­
tutindeni. Se ghemuiseră, cu toţii, sub pânza coviltirului,
aşteptând să treacă urgia, înghesuiţi unul într-altul spre a se fo­
losi de căldura trupurilor lor. într-un sfârşit, uraganul stătu, iar
zăpada, suspendată în văzduh, putu să coboare mai puţin furtu­
nos pe pământ. Cât de departe putea să răzbată privirea, câmpia
dispărea sub un linţoliu argintiu.
— Dar unde-i oare Matamore? întrebă Blazius; să-l fi dus
vântul^ din întâmplare până la lună?
— într-adevărat, rosti şi Tiranul, nu-1 văd. Poate că s-a ghemuii

Căpitanul Fracasse. Volumul I 187
pe sub vreun decor în fundul carului. Hei! Matamore! Destupă-ţi
urechile dacă dormi şi răspunde când te chemăm.
Matamore nici gând să răspundă. Nici o formă nu se mişcă de
sub grămada decorurilor vechi.
— Hei! Matamore! mugi din nou Tiranul cu cea mai groasă
voce tragică de care era capabil, şi cu o forţă în stare să trezească
în peştera lor şi pe cei şapte adormiţi din poveste, cu dulăul lor
cu tot.
— Nu l-am văzut, spuseră şi comediantele, vârtejurile de
zăpadă ne orbeau şi nu ne-am îngrijorat, de altminteri, de absenţa
sa, socotind că se află la câţiva paşi în urma carului.
— Drace! exclamă Blazius, lucrurile sunt destul de ciudate:
numai să nu i se fi întâmplat vreo nenorocire!
— Fără îndoială, spuse Sigognac, că se va fi adăpostit, în
toiul viscolului, după vreun trunchi de arbore, şi nu va întârzia
mult şi ne va ajunge.
Luară hotărârea să aştepte câteva minute, după care, dacă nu
se ivea, urmau să pornească în căutarea sa. Dar nimic nu apărea
pe drum, şi pe fundalul alb, deşi amurgul se lăsase, o formă
omenească s-ar fi desprins cu uşurinţă, chiar de la o distanţă
destul de mare. Noaptea ce coboară atât de repede peste zilele
scurte de decembrie îşi întinsese vălurile, dar fără să aducă cu ea
o obscuritate deplină. Răsfrângerile zăpezii se luptau cu tene­
brele cerului şi, printr-o bizară răsturnare, părea că lumina
izvorăşte din pământ. Orizontul se preciza în linii albe şi nu se
pierdea în depărtările zării. Arborii, parcă presăraţi cu făină,
semănau cu crengile şi trunchiurile cu care promoroaca împodobeşte
geamurile îngheţate şi, din vreme în vreme, fulgi de zăpadă
scuturaţi de ramuri cădeau asemenea lăcrămioarelor de argint
de pe giulgiurile mortuare, peste draperiile negre ale umbrei.
Priveliştea era încărcată de o tristeţe adâncă; un câine se porni
să urle a pustiu, parcă pentru a da glas dezolării locurilor şi
pentru a exprima melancolii sfâşietoare. Uneori, parcă natura,

. ca acel suflu despre care vorbeşte Iov. — Trebuie să mergem să-l căutăm fără de întârziere. rosti Blazius. în mijlocul câmpiei. în zăpadă. Nici omul cel mai curajos nu-1 aude fără să fie adânc mişcat şi urletul îţi încreţeşte pielea şi-ţi zbârleşte părul. a cărui lumină îi va sluji de călăuză şi de stea polară dacă a pierdut drumul bun şi a luat-o razna peste câmpuri. este foarte uşor să te rătăceşti. Se ştie cât este de lugubru în liniştea nopţii lătratul deznădăjduit care se sfârşeşte în horcăieli. strigă Tiranul. — Cred că i s-a întâmplat ceva sărmanului nostru tovarăş. se apropiase.188_______________________________________________ Theophile Gautltr plictisită de mutismul ei. pe care parcă îl pricinuieşte trece­ rea fantomelor nevăzute pentru ochiul omenesc. Scăpărară iute cremenele şi aprinseră un muc de lumânare pe care îl vârâră în pântecele felinarului. Instinctul ani­ malelor. Urletul. să luăm şi felinarul. fiindcă pe o aşa viforniţă. Tiranul. ce se află în comunicare cu sufletul lucrurilor. Buna şi generoasa Isabella murmură un început de rugăciune. un zăvod mare. spaimele teribile ale morţii şi teama de supranatural. Scapin şl Leandru rămaseră de pază lângă car şi spre a linişti pe cele trei femei. Numaidecât felinarul răspândi prin gemuleţele subţuri de corn o lumină destul de vie pentru a fi zărită de departe. Blazius şi Sigognac porniră în cercetare. şi acum putea fi desluşit. Femeile. cu inima strânsă de o presimţire sinistră. presimte nenorocirea şi o jeleşte mai înainte de a fi cunoscută. în acest urlet amestecat cu hohote de plâns se desluşesc groaza faţă dc viitor. îşi făcură cucernic semnul crucii. aşezat pe labele dinapoi. negru. mai întâi îndepărtat. care părea că sc gargariseşte cu gemetele astea jalnice. îşi încredinţează suferinţele tainice vaic telor vântului sau tânguirilor vreunui biet animal. animalul ăsta blestemat urlă ca pentru mort. pe care întreaga întâmplare începuse să le îngrijoreze. care a acoperit dru­ murile cu giulgiuri albe. cu botul ridicat către cer.

chiar de-ar fi ajuns până acolo. cu murmure surde. cu felinarul ridi­ cat. la piciorul unui arbore. Neliniştit de înţepeneala ciudată. Vijelia spulberase în aşa chip zăpada. dar nu paşii lui Matamore. dulăul negru nu mai contenea să urle cu disperare. 189 IVntru a spori şi mai mult caracterul lugubru al scenei. crezu că desluşeşte prin umbră. nu s-ar fi întipărit mai mult decât urmele unei păsări. găsea imprimate uneori. turmele picioarelor enorme ale Tiranului. în pul­ berea albă. căutarea era foarte anevoioasă. ciudat de înţepenită şi într-o sinistră nemişcare. Matamore rămase nemişcat mai departe. spre a atrage atenţia comediantului rătăcit. iar vântul rostogo­ lea peste câmpii carele sale aeriene. ca o stană de piatră.(ii. şi strigând întru­ na. care ar fi Nlârnit râsul în orice altă împrejurare. Uneori. ţipa îngrozitor de jalnic. Sigo- Kiiac dădu imediat de ştire tovarăşilor săi şi. cu toţii. pe care n-o părăsea niciodată. zăpăcită de lumină. la apropierea tovarăşilor săi. care avea o privire pătrunzătoare. numai liniştea le răspundea sau ţipătul vreunei păsări fricoase ce îşi lua zborul cu o fâlfâire bruscă din nripi. din toate puterile plămânilor: — Matamore! Matamore! Matamore! La această chemare. Străbătură astfel aproape un sfert de leghe. forma cu bustul său un unghi bizar. întinse pe pământ. în Nlârşit. sărmanul Matamore. asemănătoare aceleia pe care anticii o i oşteau către morţi mai înainte de a se despărţi de locul mormântului proaspăt. ca şi rum ar fi dus în noapte duhuri călătoare. într-adevăr. De altminteri. încât ştersese orice fel de urme sau în orice caz le făcuse nesigure. iar când Blazius Işi apropia felinarul de pământ. porniră în cea mai mare grabă într-acolo. Spatele îi era sprijinit (le un copac.titanul Fracasse. pentru a se duce să se piardă departe în noapte. din pricina nopţii. Sigognac. Blazius îndreptă lumina feli­ . rAte o bufniţă. dispăreau pe jumătate sub nămeţii de zăpadă. iar picioarele sale lungi. o figură cu aspect lantastic. Era. care. Imensa sa spadă.

Bietul om părăsise teatrul vieţii pentru acela al lumii de dincolo. într-atât de mult se sperie de ceea ce văzu. nu vedeţi că e mort? — Vai! aşa este. pielea i se întin­ sese pe tâmple. spuse Sigognac. Nasul. nu mai avea nici un pic din culorile vieţii. dar braţul ţeapăn căzu brusc. ce rămăseseră întipărite chiar pe chipul neînsufleţit. Mai rămăseseră în el câteva picături de vin şi vârî gâtul clondirului între buzele violete ale lui Mata­ more. iar capul de mort. Cu toate acestea. Sigiliul liniştei eterne pecetluise buzele de pe care îşi luaseră zborul atâtea palavre vesele. apăruse pe această figură palidă. Suflul vital părăsise pentru totdeauna acest lut plăpând. Era albă ca ceara. deoarece aceasta este una din nimicniciile meseriei de comediant: când e vorba de el. La fie­ care capăt al mustăţilor scânteia câte un mic sloi de gheaţă care le apleca sub greutatea sa. dar dinţii rămaseră încleştaţi cu îndărătnicie. buimăcit de viscol şi . cu nările strânse de degetele noduroase ale Morţii. răspunse Blazius. lucea ca un os de sepie. Tiranul încercă să-i scuture mâna lui Matamore. Tiranul îl întrebă pe Blazius dacă nu are cumva la el clondirul. iar ochii holbaţi priveau ca nişte ochi de sticlă. Fără îndoială că. întrucât cea mai neînsemnată răsuflare ar fi dat naştere unui abur vizibil în aerul rece. tot atât de mort ca şi Keops sub piramida cea mare. Fulgi de zăpadă i se adunaseră pe sprâncene şi pe gene. sculptat de slăbiciune. astfel luminată. dintr-o buca­ tă. moartea nu e în stare să-şi păstreze gravitatea. Masca. neputând concepe că Matamore murise cu adevărat. ca braţul de lemn al unei marionete căreia îi dai drumul la sfoară. cu un zgomot sec. Pedantul nu se despărţea niciodată de acest preţios obiect. Mai nutrind încă unele speranţe. în care obişnuinţa grimaselor şi a schimonoselilor săpase cute oribil de comice. — Nu-i mai chinuiţi bietul trup neînsufleţit.190_______________________________________________ Theophile Gautier narului spre faţa lui Matamore. prin colţurile gurii. şi lichidul întăritor ţâşni înapoi în picături roşii. dar aproape să-l scape din mână.

iar eu de picioare. deşi carnea lui înseamnă un prânz tare jal­ nic. . cum nu este greu. după ce. rosti Blazius. ai să-l apuci de cap. l-a pătruns numaidecât gerul până în măduva lor. când se va face ziuă. din pricina postului. şi-l vom duce amândoi până la căruţă. Dumneavoastră. Sărmane Matamore! Iată-te de-acum înainte la adăpost de bobârnace. de tifle. pe povârnişul ăsta. trupurile celor ucişi prin suplicii. Volumul I nemaiputând lupta împotriva furiei furtunii. la fel de costeliv ca şi un ogar la capătul sezonului de vânătoare. histrionilor. Sigognac dete din cap în semn de aprobare pentru această rânduială. Biserica vitregă ne închide porţile cimitirului şi nu ne îngăduie ultima bucurie. Cei doi comedianţi se aplecară. care le lumina calea cu razele felinarului. o veţi lua înainte şi veţi ţine felinarul. deteră la o parte zăpada ce îl şi acoperise pe Matamore ca un linţoliu prea timpuriu. de a dormi somnul de veci în pământ sfinţit. îşi micşora în fiecare zi porţia de mâncare şi ajunsese. toată viaţa noastră. am înveselit atâţia oameni cumsecade. în chipul cel mai cuviincios cu putinţă: fiindcă nouă. nu putem să-l lăsăm aici. pe care rolurile tale te sileau să le rabzi! Nimeni n-o să-ţi mai râdă în nas. ridi­ cară cadavrul ce cântărea mai puţin chiar decât trupul unui copil şi porniră la drum. îl vom înmormânta în vreun locşor retras. nimeni nu trecea pe 1 Gemona. Mâine. — Bineînţeles că nu.CăpitanulIFracasse. să-l sfâşie lupii şi câinii sau să-l ciugulească păsările. cu care nu s-ar sătura nici măcar viermii. cum nu avea un dram de carne pe oase. — Ce ne facem cu trupul lui? îl întrerupse Tiranul. a fost un camarad bun şi loial şi. Ne este scris să putrezim în gemonii1 ca nişte câini cu maţele scoase sau ca nişte cai morţi. la acest ceas din noapte. Ca să producă o impresie cât mai grozavă la Paris. la romani. s-a oprit lângă acest copac şi. înaintea lor păşea baronul. de lovituri de picior şi de ciomege peste spinare. Din fericire. scara colinei Capitolinum unde erau expuse. domnule baron.

răspunse Blazius. 1Hippocrate. 3Avicenna (AbuAii al-Hoseinibn-Sina) (980-1037). O linişte sepulcrală domnea departe. friguri. pietre la rinichi nu mai au nici o putere asupra sa. grupul alcătuit din Tiran şi din Blazius.). e cumva bolnav Matamore. ce aştemea în urma sa lungi umbre. când îşi ajunse camarazii.192 ■ Theophile Gautier drum. Chr. Scapin. mânaţi de o curiozitate dominată de nelinişte. ca şi cum îşi încheiase misiunea de a da de ştire. — Ei bine! ce s-a întâmplat? întrebă valetul de comedie. ar fi însemnat un specta­ col înfricoşător şi misterios acest grup funebru. Gută. 2Galien (131—210 d. nu a găsit leac. cel mai mare medic al antichităţii. reuniţi prin cadavrul culcat al lui Matamore. Galien1 2 sau Avicenna3. peste albeaţa zăpezii. diforme. ca două cuvinte printr-o trăsătură de unire. S-a vindecat pentru totdeauna de o boală pentru care nici un doctor. fără nici o îndoială. luminat bizar de reflexele roşietice ale felinarului. Leandru şi comediantele zăriseră luminiţa roşie ce se legăna în mâna lui Sigognac şi care arunca asupra lucrurilor reflexe neaşteptate. . ba chiar se bucură de o sănătate de neclintit. şi de care totdeauna ne scapă doar moartea. născut în insula Cos la 460 în. sub înfăţişări bizare sau îngrozitoare. Chr. la licăreala nesigură. scoţându-le din umbră. Se ivea şi se ascundea. purceseră înaintea cortegiului. Gândul unei crime sau al unei vrăjitorii i-ar fi trecut numaidecât prin minte. Cu puţin timp mai înainte. celebrufilozof şi medic arab. departe peste câmpie. fie el Hippocrate1. rând pe rând. Scapin şi Leandru. pentru orice călător. deoarece zăpada are darul de a înăbuşi zgomotele. deoarece. vreau să spun de viaţă. învăluiţi într-o aparenţă enigmatică şi lugu­ bră. Zăvodul negru contenise cu urletele. până ce se topeau din nou în întuneric. de-1 purtaţi aşa întins de parcă şi-ar fi înghiţit spada? — Nu-i bolnav. guturai. medic grec.

în mijlocul zăpezii. fără o bucată de lemn ca să aprindă focul. La vederea lui Matamore. înroşite de ger. Două lacrimi ţişniră chiar din ochii puri ai Isabellei. nu puteau să rămână în drum. iar ţăranii culcaţi. Satul unde ur­ mau să mâie peste noapte se afla încă la o depărtare de una sau două leghe. — A trăit! după cum se exprimă confidentul prinţului în sce­ na finală a tragediilor. iar când vor ajunge acolo toate casele aveau să fie zăvorâte demult. Cu tot gerul. în câteva minute ajunseră la căruţa oprită în mijlocul drumului. Dar vă rog să ne mai schimbăm puţin. cu toate că îndeletnicirea aceasta de cioclu nu-i era câtuşi de puţin pe plac. se împreu­ nară cu pioşenie. după care cortegiul porni iarăşi. comediantele scoa­ seră un ţipăt de spaimă şi de durere. rămăsese doar Duena. aşteptând să se crape de ziuă. Isabella şi Sera- fina coborâseră din căruţă. fără să tragem nădejdea vre­ unui fel de răsplată. înţepenit. Scapin îl înlocui pe Tiran. ghemuită. îngheţat. îngheţate degrabă de vântul rece şi aspru al nopţii. fiindcă la frigul firesc al morţii se adaugă răceala gerului. purtând pe faţă acea mască imobilă prin care sufletul nu mai priveşte. Frumoasele-i mâini. răspunse Blazius cu o voce tulburată. aplecându-se peste chipul lui Matamore. Este rândul vostru acum. pe de altă parte. îl purtăm de atâta vreme pe scumpul nostru tovarăş. dacă există grade în această situaţie. iar o rugăciune fierbinte pentru cel pe care îl înghiţise atât de năpraznic abisul veşniciei se înălţă pe aripile credinţei în profunzimile cerului întunecat. în tovărăşia atât de sinistră şi de neplăcută a unui cadavru. Volumul I 193 — Aşadar e mort! exdamă Scapin cu o intonaţie de surpriză dureroasă. Leandru pe Blazius. cum nu se poate mai mort. care-şi căsca mari ochii ei de cucuvea. — Foarte mort. Ce era de făcut? Situaţia era îngrijorătoare. palid. adăugă Tiranul. fără merinde spre a mai prinde puteri. în acest anotimp în care se face lumină aşa de târziu. \L . care trăda mai multă emoţie decât îngăduiau cuvintele. unde.

îl îndrumară către han. fără să poposească aici. pe care i-1 întinse Scapin mai aduseră un pic de vlagă în trupul bietei gloabe bătrâne şi spetite. se aşezară în partea din faţă a căruţei. deoarece drumul era greu. dar biata fiinţă simţea apropierea grajdului şi. Ba chiar părea înviorată şi în stare să pornească iarăşi la drum. răspunsuri şi coruri. iar acela care te înveselea te îngrozeşte acum ca o stafie sau un strigoi. Era un adevărat concert de urlete. altele ascuţite. Matamore fu culcat în fundul căruţei. cu tot întunericul nopţii. la capătul a două ore de mers începură să zărească. Aşa-zisul han se afla la celălalt capăt al satului şi sărmana gloabă a fost nevoită să se mai opintească puţin. Scapin lumina drumul cu felinarul în care puseseră o lumânare nouă. care le făceau să se desprindă. cu solo-uri. unele surde. într-o sforţare supremă. primele case ale satului. Ceasurile de odihnă şi nişte ovă/. deoarece moartea preface într-un spectru prietenul cu care vorbeai cu câteva clipe mal înainte. Zăpada aştrernuse cămăşi albe peste acoperişuri. care de obicei mergeau mai departe. potcoavele sale . Bărbaţii mergeau pe jos. ceea ce înlesni mult negocierile duse de Pedant spre a găsi un culcuş pentru trupă. în josul unui povârniş destul de repede. nu fără un fior de teamă. iar Tiranul apucase calul de căpăstru spre a-1 ajuta să nu se poticnească. In cadrul lu­ carnelor sau prin canaturile unor porţi întredeschise îşi făcură apariţia multe capete împopoţonate cu scufii de noapte. şi totuşi. sub o pânză. de prin gospodăriile singuratice de peste câmpuri. Nu înaintau prea repede. iar lătratul lor trezi şi pe alţi. Auzind încă din depărtare zdrăngănitul şi scrâşnetul roţilor căruţei. toţi paşnicii săi locuitori erau treji. locurile nefiind prea vizitate de călători.194 Theophile Gautltr Se hotărâră să pornească. când căruţa intră de-a binelea în sat. la care participa cu sârg întregul neam câinesc de prin partea locului. Comediantele. De aceea. sau cel puţin către casa care slujea la aşa ceva. pe fondul închis al cerului. câinii neliniştiţi se porniră pe o larmă grozavă.

constată prezenţa acestui simbol al ospitalităţii. ridicându-şi felinarul. de părea că acum o să ia foc. atârna deasu­ pra porţii. Ridicară trupul comedianului răposat. deshămă calul şi-l duse în grajd. când se reîntoarse. De aceea. câinii din ogradă ar putea să-l mpă în bucăţi. se duse să deschidă poarta dinspre curte. frecându-şi ochii cu mâinile-i murdare. care numaidecât făcură să trosnească şi să scânteieze un braţ de uscături. apoi bătrâna se urcă din nou în camera ei. flăcăruia tremurândă a unei lumânări de seu. Tiranul bătu toba cu pumnii săi mari pe tăblia porţii şi numaidecât răsună înăuntrul casei un tropăit de ghete ce coborau nişte trepte. iar Scapin. — Nu putem totuşi să-l lăsăm pe sărmanul Matamore în căruţă. o creangă de ilice. prin zăpadă. Mâinile fiindu-i ocupate. ferind cu o mână uscată. Se deschise un ca­ nat şi o bătrână. spre a mai pune pe ea o fustă şi un soi de bluză. O rază de lumină roşiatică răzbea printre crăpăturile lemnului. îşi făcu apariţia în toată oroarea unei cămăşi de noapte foarte puţin graţioasă. A fost botezat şi trebuie să-i facem veghea de mort. Nu puteau să se înşele. spuse Blazius. răscoli cenuşa din vatră pentru a înteţi nişte tăciuni pe jumătate stinşi. Un băieţoi. poate şi mai înfricoşătoare astfel decât dezvelită. bătrâna ţinea între dinţi sau mai degrabă între gingii marginile cămăşii croită din pânză groasă. n-a lipsit mult ca hangiţa să cadă pe spate de groază . îi pofti pe comedianţi în bucătărie. aşeză sfeşnicul cu lumânarea pe o masă. ca pe un căprior ucis cu care ne întoarcem de la vânătoare. ca unui bun creştin ce-a fost. cu intenţia pudică de a ascunde privirilor libertine nişte farmece care i-ar fi făcut s-o ia la goană de spaimă chiar şi pe ţapii nelipsiţi din adunările nocturne ale vrăjitoarelor.Căpitanul j Volumul I izbiră pietrele de pe drum de scăpărată scântei chiar aşa. ce semăna cu ramurile cufundate în apele sfinţite ale anticilor. îl întinseră pe masă şi-l acoperiră în chip smerit cu o mantie. Sub stofă se sculpta în mari cute rigiditatea cadaverică şi se detaşa profilul ascuţit al feţei. băgă înăuntru căruţa.

pentru că trebuiau se să ocupe de înmormântarea lui Matamore. uitând să-l dea pe gât. Bărbaţii se întinseră pe nişte maldăre de paie. Poate că pentru prima oară în viaţa sa. ca şi mantia de război a unui căpitan de oşti. iar somnul le fu tulburat de vise urâte. începuse chiar să se jelească şi. cusut şi împachetat în chip de mumie egipteană. ghirlande şi frunzişuri. pe care-1 socotea căpetenia bandei. spunându-i în câteva cuvinte ce se întâmplase. întinzându-şi mâinile bătrâne şi tremurânde. le trecuse pofta de mâncare şi de-abia se atinseră de bucate. Nu se făcuse bine ziuă şi toţi erau în picioare.196 Theophile Gautier la vederea mortului. adeseori. pe care îl luă drept un om ucis. După aceste rânduieli. se ocupase de îngroparea morţilor şi ştia ce este de făcut în aceste triste împrejurări. în lipsă de giulgiuri. făptaşii omorului. să n-o ucidă şi pe ea. oferindu-se să vegheze şi ea alături de doamna Leonarda. aduse de un argat. De bună seamă că era adânc mişcat sufleteşte. linţoliu tot atât de demn pentru un comediant. ca să le curgă întruna în gură de sub canea. chiar de-ar fi fost pusă la caznele cele mai cumplite. Pentru Isabella şi Serafina se găsi un pat păcătos într-o came­ ră învecinată. deşi vinul nu era rău. Leonarda şi gazda îl înfăşuraseră într-o bucată de decor vechi ce reprezenta o pădure. îl imploră pe Ti­ ran. întrucât. şi care ar fi în stare să se salte din coşciug şi să strige . Dormiră cu toţii rău. făgăduind că va păstra cu sfinţenie taina. Isabella o linişti.4a mai toarnă-mi“. când e vorba de sorbit un pahar de tun straşnic. şi dădeau impresia unui strat de iarbă şi de flori aşternut pentru a cinsti trupul. Blazius îşi lăsă pe masă paharul pe jumătate plin. . comedianţii se retraseră într-o altă încăpere. Câteva resturi de pictură colorate în verde imi­ tau. Bătrâna se duse atunci să mai caute încă două lumânări şi le aşeză de o parte şi de alta a mor­ tului. în sat. Din pricina atâtor scene lugubre şi mişcaţi de pierde­ rea bunului Matamore. iar pe comedianţi. deoarece făcea parte din tagma acelor teribili sugători care ar dori să fie îngropaţi sub butoi. pe urzeala uzată.

la capătul unui şirag de vertebre. spuse că ar fi bine să se oprească acolo. fără ca cineva să se poată împotrivi. ajunseră într-un loc mai deschis. Schelete de cai. lut turnat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. de care se foloseau în rolurile de pontifi sau de necromanţi. cu ochii ei cenuşii. Astfel rânduit. loc desigur nevrednic şi murdar pentru a primi nişte rămăşiţe omeneşti. de treburile şi de deşertăciunile sale. pentru a ajunge la un loc viran. şi care nu se îndrepta spre biserică. ca să evite privirile şi bârfelile curioşilor. Grămăjoare de . vrăjitori sau nelegiuiţi de hughenoţi. ceea ce nu se întâmplase cu Matamore. a cărei albeaţă făcea să pară lividă nuanţa palidă a cerului. câţiva ţărani ce por­ niseră să adune uscături se opriră şi priveau chiondorâş la comedianţi. dar canoanele bisericii sunt precise. înaintea căruia nu se afla nici crucea şi nu păşea nici preotul. iar histrionul excomunicat nu se poate odihni în pământ sfinţit. întrucât obiceiul era ca acolo să fie azvârlite animalele moarte de vreo boală. Scapin şi Leandru. hârci şi ciolane de animale pe jumătate acoperite de zăpadă formau numeroase moviliţe. O togă lungă din catifea neagră constelată cu stele şi semilune din foiţe aurii şi argintii. O lumină slabă şi rece se întindea peste câmpie. Uimiţi de înfăţişarea bizară a cor­ tegiului. în sfârşit. iar băiatul de grajd.Căpitanul Fracasse. cortegiul ieşi printr-o poartă dosnică ce dădea spre câmp. bănuindu-i că sunt eretici. Blazius. şi îşi desfăşurau coastele despuiate de carne ca spiţele unui evantai căruia i-a fost destrămată hârtia. anatomizate de vulturi şi de corbi. îşi întindeau. de care apucară Tiranul. Volumul I Dintr-o scândură aşezată pe două beţe mai groase înjghebară o năsălie. Dimineaţa. De jur împrejur. cu picioarele în omăt. începea să se trezească şi. dar fără să îndrăznească totuşi să spună ceva. pe care hangiţa îl arătase nimerit ca loc de înmormântare pentru Matamore. sluji drept veşmânt mortuar cu destulă decenţă. afară numai dacă nu s-a lepădat de teatru. care ducea cu el o cazma ca să sape groapa. cobora povârnişurile colinelor. cu orbitele goale. lungile căpăţâni descărnate.

iar rândaşul începu să sape vârtos. din vârful nasului roşu. în groapă. trupul cusut în petecul său de pădure avea mai degrabă înfăţişarea unei archebuze învelite în saia verde. Tiranul îl schimbă pe băiat la săpat. impresie ne­ spus de lugubră. iar pe feţele lor puteai citi că sunt gata să-i atace pe comedianţi. în chip de cuvântare . Cuprins de mânie împotriva acestor derbedei. ca o perlă a sufletului. La zgomo­ tul făcut de încăierare. Ceata se risipise urlând cât o ţinea gura şi blestemând de zor. pe care o îngropi spre a o ascunde. cu o voce tânguitoare. decât a unui cadavru ome­ nesc pe care îl înmormântezi. iar groapa se adâncea cu repeziciune. ce-i căzu. în prima lor noapte de mormânt. Fură azvârlite câteva pietre. Tiranul sări afară din groapă. apucă una din bâtele ce slujise la năsălie şi începu să-i croiască peste spate pe ţopârlanii răsturnaţi de atacul impetuos al baronului. nu mai fu în stare să-şi stăpânească o lacrimă.198_______________________________________________Theophile Gautier zăpadă aşternute intr-un chip fantastic sporeau şi mai mult oroa­ rea acestei privelişti bântuite de hoituri. dar care. şi suspină. de bună seamă că le este mai frig învăluiţi în zăpadă şi promoroacă. Comedianţii aşezară trupul pe pământ. Pedantul. din fericire. scoţând în relief ieşiturile şi articulaţiile oaselor. Când primele lopeţi de pământ se rostogoliră peste sărmanele rămăşiţe pământeşti ale comedian­ tului. deşi nu mai simt nimic. nu atinseră pe nimeni. mişcat. Sigognac îşi scoase iute sabia din teacă şi se aruncă asupra canaliilor. când gloata de ţărani începu să urle împotriva hughenoţilor. lovin- du-i cu latul săbiei şi ameninţându-i cu vârful ascuţit. deoarece li se pare celor vii că sărmanilor răposaţi. aruncând bulgării negri peste zăpadă. Ai fi putut spune că este vorba de acele animale himerice pe care călăreau Aspiolele sau Gulele în caval­ cadele sabatului. şi numai astfel putură sfârşi înmormântarea lui Matamore! Culcat în fundul gropii. îşi şi căscase fălcile destul de larg pentru a înghiţi dintr-o îmbucătură cadavrul subţiratec.

orfanii ţipând şi văicărindu-se. O oră mai târziu. această exclamare care reprezenta totodată bocirea şi elogiul funebru al defunctului: — Vai! Sărmane Matamore! Preacinstita persoană care era Pedantul. şi. lucruri plicticoase. Volumul 1 ______________________________199 funebră. O droaie de pigmei poate să vină de hac unui uriaş. . Ne-ar fi dat să au­ zim văduve bocindu-se. de teamă să nu se făptuiască vreun sacrilegiu asupra cadavrului. fiindcă mocofanii ăştia. pe când învârtea în mână ţeasta lui Yorick. fostul bufon al Curţii. Tiranul risipi zăpadă deasupra mormântului pentru a ascunde locul. socoteala de la han era plătită şi căruţa o pornea din nou la drum. rostind aceste cu­ vinte. în câteva minute groapa fu acoperită.Căpitanul Fracasse. întrucât nu mai avem nimic de făcut pe aici. Sfatul era bun şi fu urmat. poet foarte cunoscut în Englitera şi protejat al reginei Elisabeta. ar putea foarte bine să ne înfrunte. hai să părăsim degrabă locul. renumele dumneavoastră n-ar spori. Chiar dacă veţi străpunge burţile a cinci sau şase secături. Spada dumneavoastră şi pumnii mei n-ar mai fi de-ajuns. rosti: — Ei bine. iar morţii ăştia ne-ar băga în multe încurcături. Să înhămăm calul la căruţă şi să ne luăm valea. după ce ter­ mină şi această treabă. însăşi victoria ar fi lipsită de glorie şi fără de nici un folos. ce stârnesc mila şi de care avocaţii se vor folosi pen­ tru a influenţa judecătorii. nu bănuia că repetă lapidarele cuvinte ale lui Hamlet. aşa cum reiese din tragedia domnului Shake- speare. de s-or întoarce şi cu alţii. prinţul Danemarcei. să ne reîntoarcem la han.

la marginea drumului. şi pe cât permitea starea drumului acoperit de zăpada ce căzuse în ajun. la Milo Crotonianul. întrucât tristul sfârşit al lui Matamore spo­ rea cu tot felul de gânduri funebre melancolia situaţiei în care se aflau. sau seceraţi de moarte. în număr mai mare. Ţăranii înghiontiţi şi luaţi la goană de către Sigognac şi Tiran puteau să se întoarcă şi să atace din nou. care merge înainte mereu. în agonie. VII ÎN CARE ROMANUL ÎŞI JU STIFICĂ TITLUL La început merseră cu iuţeala pe care o îngăduiau forţele gloabei. iar Blazius. ca atare era bine să existe între car şi sat o distanţă sufi­ cientă spre a face inutilă orice urmărire. şi lăsat în voia profanărilor fanatice. printre hoituri şi mortăciuni. care a doborât un bou dintr-o singură lovitură de pumn şi l-a mâncat . răspunse Tiranul. înviorată de o noapte mai bună. Străbătură două leghe şi mai bine în tăcere. care avea mâncărime de limbă. pe care rolurile sale de Pedant i le întipăriseră adânc în memorie. sentinţe şi maxime. apoftegme. Preocupările sale călătoreau pe alte meleaguri. Tiranul îl asculta cu un aer posomorât fără să scoată o vorbă. observând aerul distrat al camaradului său. încât Blazius. Căruţa ce-şi urma drumul simboli­ za viaţa. îl întrebă ce gânduri îl frământau. petrecută în grajd. fără să-i pese de cei ce nu puteau să se ţină după ea şi cădeau în şanţuri. se pomi la reflecţii morale pe această temă. Dar simbolul acesta vădea şi mai mult sensul său ascuns. — Mă gândesc. Fiecare se gândea că într-o bună zi putea să fie şi el îngropat astfel. ajutându-se de nenumărate citate.

— Da. burduf. Volumul I într-o singură zi. tu ai o poftă nebună să bei. Anticii se dovedeau tare înţelepţi când. ciclop din mitologia greacă. dacă ne-au mai rămas ceva de-ale gurii. Guliaf ce eşti. Ulis'e a scăpat de el prin viclenie. încât nimic n-ar putea s-o umple. ţeavă. în aceste clipe. ce pădurice frumoasă. iar nouă ne va îngădui. să aduc la îndeplinire ritul filozofic de care pomeneam. — Din nenorocire lipseşte boul. — Cât de dulce şi de binevenită ar fi o contopire. Am putea să întoarcem carul şi. replică Tiranul. după funeralii. Oh! Cât de fericit sunt struţii care se hrănesc cu pietricele. nasturi de jambiere. de lungă şi de adâncă. indigeste pentru oameni. Polifem1. Mi se pare că. Gargantua. vom dejuna. — Cu alte cuvinte. la marginea drumului. spuse Scapin. tu vrei morţiş să mănânci.. şi burta. catarame de cingătoare şi alte merinde de acest gen.. la adăpostul vântului. Sugătoare. în clipele astea aş înghiţi toată recuzita teatrului. întru deplina glorie a răposaţilor şi întru cea mai straşnică sănătate a celor vii. Popasul va mai da răgaz şi calu­ lui să se odihnească. Isprava asta îmi place grozav şi mă simt în stare s-o făptuiesc şi eu. damigeană. am săpat şi în mine una aşa de largă. la masă. . amestecându-se şi el în discuţie. mă dezguşti adânc. Aş ţine tare mult. bute fără fund ce eşti. mânere de cuţite. fiul lui Poseidon. întin­ deau praznice bogate în tot felul de fripturi şi stropite din belşug cu vinaţuri. replică Tiranul. foarte po­ trivit pentru a zvânta lacrimile celor rămaşi. de bine de rău. pe când vom ronţăi 1Polifem. înapoia acestui paravan natural. — Şi tu. nu am decât pumnul . burete. cioburi de oale. îmi stârneşti o milă grozavă. a celor două elemente fundamentale! rosti Scapin cu un aer împăciuitor. exclamă Blazius.Căpitanul Fracasse. căpcăun. săpând groapa sărmanului Matamore. Ar fi un loc tare potrivit pentru un popas. Dar ia uitaţi-vă colo. pâlnie.

niscaiva rămăşiţe. Mestecaţi încet şi plini de reculegere. Comedianţii se aşezară turceşte în jurul acestei feţe de masă improvizate. Cu alde astea nici vorbă să ne putem potoli foa­ mea şi setea. deshămat. firimiturile scoase din căruţă. pe care le smulgea cu dinţii lungi şi galbeni.202 Theophile Gautie firimiturile. pe care Blazi- us aranjă. rosti Pedantul. Mai cu seamă. aşa cum se obişnuieşte pe plutele cu naufragiaţi. ci doar să le amăgim. iar calul. Ce păcat că pământul din acest ţinut neospitalier nu este ca huma cu care unii sălbatici din America îşi umplu burta când se înapoiază cu mâna goală de la vânătoare sau pescuit! întoarseră carul şi îl vârâră în desiş. începu să caute sub zăpadă fire de iarbă. să ştii că vocaţia ta adevărată era aceea de mare ofiţer al chiolhanurilor. în chip simetric. să nu vă aruncaţi cu lăcomie asupra bucate­ lor. vai! mai plată şi mai desumflată decât punga unui risipitor. puişorii mei nesătui. ultimele dintr-o trupă vitează. acest os jambonic de care mai atârnă încă o fâşie de carne. Tiranule. Aduseră din car un covor. aşa de puţine la acea vreme. pe care îl aşternură într-o poieniţă. Ai să-l sfărâmi cu dinţii tăi zdraveni şi al . prietene Scapin. ce frumoasă rânduială! exclamă Tiranul înveselit de acest spectacol! Nici chiar un majordom de casă princiară n-ar fi aranjat mai bine lucrurile. ca şi cum ar fi fost vorba de un festin în toată regula. Ţie. — Am ţinut nespus de mult la asta. Mai există în cufăr două sau trei sticle de vin. cu toate că joci minunat în rolurile de Pedant. să mai discutăm despre hotărârile ce trebuie luate cu privire la viitorul trupei. dar soarta vitregă s-a împotrivit. am să vă tai eu porţiile ce vi se cuvin. De altminteri. şi o să dezgropăm din măruntaiele traistei cu merinde. — O. resturi ale splendorilor de altădată: firimituri de plăcinte. care mi se pare al dracului de încărcat de nori. Blazius. pieliţe de cârnaţ şi coji de pâine. ciolane fără şuncă. răspunse Pedantul cu un aer modest. — Să ştii că ai gura aurită.

O paloare marmoreană îi acoperea obrajii şi. Dumneavoastră. dinţii îi clănţăneau ca nişte castaniete.Căpitanul Fracasse. iar Sigognac. Sigognac nu se putea stăpâni să nu admire buna dispoziţie şi verva comică a Pedantu­ lui. îi aruncă peste umeri. Dum­ neavoastră. în al său castel al Mizeriei. cu toată împotrivirea fetei. gus­ toasă şi atât de hrănitoare. liberi sunt să o înmoaie în apă şi să-i scoată aşchiile spre a-şi tăia din ele scobitori. Sigognac era deprins de tare multă vreme cu această cumpătare mai mult decât spaniolă şi. sprâncenată şi bărboasă ca un sihastru dintr-o peşteră. Volumul I 203 să-i scoţi măduva. în răstimpul în care înghiţea îmbucăturile. Leandru. în chip filozofic. astfel încât o vom suprima. că n-ai mai jindui după alta. Era însă neliniştit din pricina Isabellei. acei care o vor găsi prea tare. ca să nu se piardă un strop din această licoare. atrăgând-o lângă trupul său ca s-o dezmorţească şi să-i transmită un pic de căldură întăritoare. baroane de Sigognac. excesivă şi de prisos. Cu toate acestea. nu o singură dată îi fusese hărăzită o masă ale cărei firimituri i-ar fi pus în încurcătură pe şoareci. Veşmintele-i subţiri n-o apărau mai deloc împotriva frigului aspru. vă ofer acest fundament de plăcintă. care găsea prilej de râs într-o situaţie în care alţii ar fi gemut ca viţeii şi ar fi plâns ca vacile. doamnelor. Este o mâncare tare delicată. să fiţi atent numai să nu înghiţiţi şi sfoara care îi leagă pieliţa ca băierile unei pungi. care stătea lângă ea. într-o mişcare febrilă. pe care se străduia za­ darnic s-o oprească. fiecare are dreptul la un păhărel. Lângă această vatră de . întrucât cina este o masă indigestă. de-ar fi trebuit să le ronţăie. Cât despre vin. Trebuie s-o puneţi deoparte pentru supeu. şi în calitate de chelar-şef vă rog să-l deşertaţi cu grijă până la ultima picătură. jumătate din capa sa. în ceea ce priveşte pâinea. întrucât şoarecele era el însuşi. Scapin şi cu mine ne vom mulţumi cu această venerabilă bucată de brânză. umplută cu tocatură pe la colţuri şi înconjurată în interior cu nişte bastioane dintr-un strat de slănină foarte substanţial. acest capăt de câmăcior.

— Uite o friptură care se vâră singură în frigare. — Leandru are dreptate. care chiar dacă erau roşii de ger nu însemna că erau mai puţin sensibile. spuse Scapin cu jumătate de voce. înduioşat de torturile sto­ macurilor noastre flămânde. Cât despre Scapin. legănându-se cu o stupiditate maiestuoasă pe labele-i largi şi palmate. nevestele lui. şerpii sunt amorţiţi şi dorm mai ţepeni decât nişte beţe. în acelaşi timp prostesc şi mânios. la început. aş muri. şi numaidecât din desiş îşi făcu apariţia un gâscan magnific. Atenţia gâscanului era . Femeile se arătară cam speriate. încât zăpada nu scârţâi câtuşi de puţin sub paşii săi. nu-i acordară nici o atenţie. ne-o trimite cum nu se poate mai la timp. se auzi un zgomot destul de ciudat. şi privea cu nişte ochi iscoditori spre direcţia de unde veneau zgomotele. — Pe un aşa frig. Se auzea fâşâitul firelor de iarbă ce erau date în lături ca la trecerea unui animal. descriind atât de uşor un semicerc. în fundul vizuinii lor. nu altceva. Două gâşte. — Dacă o fi un şarpe! strigă Serafina. Ai fi zis că-i un fel de horcăit răguşit şi strident. Eu zic să ne ve­ dem de treabă şi să terminăm cu ciugulitul. spuse Leandru. de bună seamă că este vorba de altceva. şi pe care Cerul. Curând zgomotul deveni mai desluşit.204 Theophile Gautiir iubire Isabella se mai încălzi şi o uşoară roşeaţă apăru din nou pe faţa-i ruşinată. luându-1 drept şuieratul vântului ce bătea printre ramurile dezgo­ lite ale crângului. a cărui natură ar fi fost greu de explicat. exclamă Pedantul. Scapin făcu semn cu mâna comedianţilor să rămână nemişcaţi. îl urmau încrezătoare şi naive. cu capul sus. în timp ce comedianţii stăteau la masă. Vicleanul şi poznaşul nostru personaj se ridică şi se depărtă de restul trupei. la auzul acestui şuierat îşi ciulise urechile de vulpe. într-atât îmi inspiră repulsie aceste jivine îngrozitoare. vreo vietate de prin crâng pe care o înspăimântă sau o deranjează prezenţa noastră. căruia. cu gâtul întins.

neexplicându-şi. Murise. Scapin se apucă să taie cu cuţitul un băţ. adunau vreascuri şi uscături. Comedi­ antul. se alungiră într-o trepidaţie supremă. care părea obişnuit cu asemenea furtişaguri. scoaseră în chip de discurs funebru un gâgâit jalnic şi dispărură iarăşi în pădure. de dibace şi de rapidă. dar care nu este mai puţin providenţial. Capul îi căzu moale peste pumnul crispat al lui Scapin. semăna cu acel grup antic atât de admirat. valorând cât toate renghiurile cu care te îndeletniceşti la teatru. Orătania odată îmbrobodită. Scapin. Jupânul gânsac. răspândiţi prin crâng. temându-se de o soartă asemănătoare. ne salvează în alt chip.Căpitanul Fracasse. Volumul I 205 atrasă de grupul comedianţilor. în timp ce ea smulgea puful. exclamă Tiranul. Curând. cât colo. pe care îi privea cu o neîncredere amestecată cu o oarecare curiozitate. repede. pe care bătăile de aripi ale bietului animal ce se înăbuşea ar fi aruncat-o. Gâştele. aici de faţă. pe cât se pricepea mai bine. a galilor şi au salvat astfel Roma. pe . este adevărat. — Bravo. Tiranul şi Leandru. încât toată acţiunea dură mai puţin timp decât a fost nevoie pentru a o descrie. uite o festă bine jucată. Scapin se aruncă asupra ei şi o apucă de gât pe sub capă. Labele. Blazius. în această atitudine. Aripile nu se mai smuciră. aşa cum reiese din paginile de istorie unde stă scris că gâştele Capitoliului au simţit apropierea. scuturând zăpada de pe ele şi aşezându-le grămadă pe un petec de pământ uscat. în creierul său obscur de boboc. se ap­ ropie de gâscan pe la spate şi îl acoperi cu capa cu o mişcare atât de precisă. fiind prin natura lor foarte vigilente şi prevăzătoare. Gânsacul fu tăiat şi jumulit de bătrâna Leonarda. Gâştele sunt mai greu de luat prin surprindere decât alde Geronte şi Truffaldin. la ceas de noapte. încălţate în marochin portocaliu. prezenţa lor prin aceste meleaguri de obicei atât de pustii. Văzându-1 atât de absorbit în această contemplaţie. văduvele sale. numit Copilul cu gâscă. gâscanul sugrumat încetă să se mai zbată. histrionul.

din întreg Parisul. o zeamă sângerie ce răspândea cea mai delicioasă aromă. spuse Tiranul. ar fi nimerit să judecăm oleacă asupra a ceea cc avem de făcut. Cu ajutorul unui braţ de paie luate din căruţă. dar i se iertă din toată inima acest solecism culinar. că ne-am văzut şi sătui. întorcând din vreme în vreme gâscanul. nimeni nu avu vreo mustrare de cuget în privinţa modului în care acţionase Scapin. în chip de rezemători şi de grătar. care era un om foarte meticulos în materie de bucătărie. — Acum. şi răspândea o aromă de o suculenţă bună să-l aducă în extaz pe acel Cataligirone. cu un aer modest. Orătania fu tăiată în părţi egale. Pedantul.206_______________________________________________ Thiophile Gautier nişte furci tăiate deasupra nodului. căpăta o frumoasă culoare rumenie. iar dejunul începu iarăşi de la capăt. sub acţiunea cuţitului. focul se aprinse repede şi cât ai clipi din ochi începu să strălucească voios. vestita cetate. condiment obligatoriu după toate regulile artei. Mi-au mai rămas de-abia trei sau patru pistoli în fundul chimirului. Foamea amuţind conştiinţele. cu ochii plecaţi şi cu înfăţişarea spăsită. iar slujba mea de vistiernic este gata-gata să devină o sinecură. sub friptură. Trupa noastră a pierdut doi membri preţioşi. de la tentaţia de a se arunca asupra fripturii pe jumătate coaptă şi de a o înghiţi cu frigare cu tot. se scuză că nu are la dispoziţie portocale amare. foarte apetisantă la privit. De data aceasta nu mai era vorba de o hrană himerică şi amăgitoare. care. la dogoarea jăraticului. Blazius se dusese până la car să scoată dintr-o ladă o tavă mare de cositor ce slujea la marile ospeţe de pe scenă. ştergându-şl barba cu mâna. Scapin. felii. stătea cuminte la locul său. Din gâscanul aşezat pe tavă cu toată solemnitatea se scurgea. peste care scăpărară amnarul. să le aşeze. . care. nu admira nimic atât de mult ca ospătăriile înşirate pe strada Oiies. spunea el. Tiranul se ridicase şi se plimba cu paşi mari spre a se sus­ trage. fură înfipte în pământ. aşa cum îi şade bine eroului situaţiei. colorând cu limbile de flăcări gânsacul pus în frigare şi reînsufleţind prin căldura sa dătătoare de viaţă trupa aşezată roată în jurul focului.

Dar n-ar fi deloc luţelepl să ne bazăm pe asemenea încasări. dar nu ne spui nimic despre leac. bijuterii. răspunse Tiranul. a coţofenelor. M ciorilor şi a coţofenelor. cu înlesnirea de a-şi plăti locul în natură. nu sunt la fel când este vorba de provizii. pentru un loc în băncile mai din fund. linguri şi pocale. Vom primi. întrucât până acolo suntem expuşi să crăpăm de foame sau de frig la cine ştie ce margine de şanţ. este Cll lie putinţă de ajuns la Poitiers mai înainte de două zile. Apoi. — Expui cum nu se poate mai bine răul. Gâştele nu ir*N din tufişuri în fiecare zi gata fripte. o pâine de casă sau orice alte merinde asemănătoare. promiţând mârlanilor uluiţi un specta­ col extraordinar şi mirific. fiind dăruite de buna maică natura. nue mai că îşi dă sfârşitul între hulubele căruţei noastre. Asta nu ne va umple punga. cu excepţia. muncile câmpului s-au isprăvit. Un pui de găină. Cu calul Apocalipsului.) A împăcat poporul şi Senatul graţie apologului său Membrele şi Stomacul. şi de altminteri nu pulnm zentăm vreo comedie în plin câmp pentru desfătni'Pil rti|lilliii. Şi asta este foarte jalnic. Scapin va bate de zor toba în faţa porţii. dar în schimb ne va îndestu­ la vârtos burta.Căpitanul Fracasse. despre care se n|iiiiio i fl fură monede. . nu ne va fi greu să ajungem la 1Stomac (lat. A sosit vremea lungilor priveghiuri de noapte. Volumul I______________________ ____ i\lf pe Zerbina şi pe Matamore. o mână de legume. deoarece de gaste 1 depinde întreaga armonie şi sănătate a trupului. tare calici în privinţa banilor. pe care le au în căpistere şi care nu-i costă nimic. zise Pedantul. un urcior cu vin vor da dreptul la un loc în primele bănci. cum remarca atât de înţelepţeşte Menenius1 2. este să ne oprim în cel dintîi sat care ne va ieşi în cale. poate. o ciozvârtă de şuncă sau de carne. Ţăranii.) 2Menenius Agrippa. Se vor învoi să ne pună la dispoziţie vreun hambar sau vreun coşar. o duzină de ouă. consul roman (503 în. lucru important. — Părerea mea. Dumnealor nu şi-ar plăti locul. Chr. lU'iivAml bani. o pereche de po­ rumbei.

Palavrele căpitanului Matamore s-ar fl potrivit de minune. primiţi-mă fără şovăială ca pe unul de-ai voştri. care nu înţeleg nici măcar frumoasa limbă franceză. iar iedera îmi şterge blazonul de pe porticul pustiu. In afară de aceasta. plină de fericire. dc obicei palidă chiar sub muşcătura aspră a vântului rece. şl doar viermilor dacă le va mai putea debita tiradele. voi. de lovituri de picior în dos. ci cu râsete grosolane. Din nenorocire.. Uitarea acoperă numele meu. tăcuţi. O uşoară roşeaţă. sunt însă aproape la fel de slab ca şi el. în cazul în care ne va ieşi în cale satul nimerit? Repertoriul nostru s-a dat peste cap. Matamore şi-a trăit traiul. asezonată nu cu glume deli­ cate şi fine. mi-e ruşine că am profitat de prosperitatea voastră şi că vă sunt nefolositor în vremuri de restrişte.. îi coloră faţa. în lume. Când Scapin termină ce avea de spus. odinioară glori­ os. care mi-aţi întins mâna ca să ies din această criptă. Ar trebui o farsă zdravănă şi hazlie. Să joci tragedii şi tragi-comedii în faţa lor ar fi ca şi cum le-al vorbi pe chinezeşte acestor ţărănoi ignoranţi în ale istoriei şi ale mitologiei. — Dar ce piesă o să jucăm.208_____________________________________________ Theophile Gautitr Poitiers. . Eu nu mă mai numesc Sigognac. Sigognac făcu semn cu mâna că vrea să vorbească. De altminteri. unde cunosc un hangiu care ne va da casă şi masă pe datorie. căzături ridicole şi situaţii bufone. — Dacă nu am talentul sărmanului Matamore. de neamul Sigo­ gnac? Castelul meu se prăbuşeşte în ruine peste mormintele strămoşilor mei. în această tristă dărăpă­ nătură unde mi se prăpădea tinereţea fără de speranţe. ultimă adiere trimisă de inimă către obraji de către orgoliul nobiliar. Comedianţii rămaseră în aşteptare. îi voi lua rolul şi am să-l înlocuiesc pe cât mă voi pricepe mai bine. Sunt tovarăşul vostru şi vreau să fiu pe deplin. cui îi pasă. interveni Scapin. Până una-alta. Poate că într-o zi cele trei berze vor scutura voioase aripile argintii inr viaţa se va reîntoarce. cu sumedenie de ciomăgeli. după moda italienească.

însă respinsese această idee ca ruşinoasă şi laşă. ca pe o haină care nu se mai poartă. care nu mergeau bucuroase pe jos. 209 Isabella îşi puse mâna pe braţul baronului ca pentru a-1 între­ rupe. înhămară calul la car şi porniră Iarăşi la drum. drago­ stea sa pentru Isabella l-ar fi ţinut locului. şi toţi. astfel deghizat. Vom vedea dacă. în perspective nedesluşite bine. Sigognac întrevedea. nu era atât de neaşteptată pe cât lasă impresia. cu toate că mintea sa nu se lăsa uşor pradă himerelor şi viselor. coborâseră din car. Volumul. Tânărul roşea la gândul că trăieşte pe spinarea acestor saltimbanci de treabă. Ostaşul nu trebuie să dea niciodată înapoi în clipele grele. spre a-şi câştiga aşa cum se cuvine partea. Masa bună reînviorase trupa. Aşadar îi iau locul lui Mata- more şi mi-am ales porecla de căpitanul Fracasse! — Să trăiască noul nostru coleg. iar aplauzele să-l urmărească pretutindeni! Această hotărâre. Sigognac reflectase la ca multă vreme. care mai întâi îi miră pe comedianţi. De altminteri. voi fi recu­ noscut de către soarta potrivnică. tot felul de aventuri surprinzătoare. spre a uşura cât mai mult opintirile bietei gloabe. dar Sigognac nu dădu atenţie privirii rugătoare a fetei şi continuă: — Am să-mi împăturesc titlul de baron şi am să-l pun în fun­ dul geamantanului. care îşi împărţeau cu el atât de generos puţinele lor mijloace de trai. Odată lucrurile astfel hotărâte. decât s-o accepte ca un trândav. şi apoi. chiar de-ar fi putut să plece. şi socotea că este mai puţin nedemn pentru un gentilom să se urce pe scenă să joace. căpitanul Fracasse! strigă întreaga trupă în semn de acceptare. fără ca vreodată să-l facă să simtă că i-ar deranja. Să nu-mi mai daţi acest titlu. Isabel- . de întorsături ale soartei şi de întâmplări ferici­ te. De multe ori îl bătuse şi gândul să se reîntoarcă la castelul Sigognac. la care ar fi trebuit să renunţe de s-ar fi surghiunit iarăşi în vechiul şi dărăpănatul său castel. în chip de pomană sau de daruri.Căpitanul Fracasse. cu excepţia Duenei şi a Serafinei.

câmpia albită de zăpadă se întin­ dea pustie până unde cuprindeai cu ochii. De fiecare parte a drumului. de sat sau de cătun. Isabella ar fi vrut să-i facă reproşuri din pricina hotărârii luate. şi încasările noastre în carne sărată. spectatorii nu au aerul să se înghesuie prea mult. nu văd nici măcar o clopotniţă care să-şi arate cocoşul de tablă. în orătănii şi în legături de ceapă. deoarece făcen parte dintre acele femei care uită de ele când iubesc şi care nu au în vedere decât interesele celui drag. Blazius. de ciumă neagră. nici un horn. de holeră. friguri şi vărsat negru. se lăsa repede înserarea şi . debutul căpitanului Fracasse nu va avea loc prea curând. exclamă Pedantul după ce-şi plimbă privirile roată în jurul ori­ zontului. dar nu se simţea în stare să-l doje­ nească pentru această dovadă de devotament. neîndoindy-se nici o clipii că tânărul baron numai din dragoste pentru ea luase hotărâren de a se face comediant. — Judecând astfel. ochii înduioşaţi. — Ia uitaţi-vă. în timp ce pălăvrăgeau astfel. răspunse Tiranul. Mi-e tare teamă că dacă lucrurile vor continua astfel. nici o urmă de târg. simţindu-se cam obosită. pe furiş. Isabella se urcă din nou în car şi se ghemui sub o cuvertură lângă Dueha.210 Theophile Gautltr la se sprijinea de braţul lui Sigognac. oamenii de prin partea locului nu au de ce să se teamă de molime. Nu văd fumegând. către care îşi întorcea din când în când. lucru atât de contrar orgoliului unei persoane de familie nobilă. îmi par foarte compro­ mise. îşi au obârşia în înghe­ suiala populaţiei pe acelaşi petec de pământ. După câtva timp. dacă ar fi putut prevedea acest fapt. după spusele doctorilor. reprezentaţia noastră este foarte ameninţată. locuinţele îngrămădite viciază aerul şi este sănătos să fie mărite distanţele dintre sate. ea l-ar fi împedi- cat s-o dea. care. — Un pic de răbdare. cu care Tiranul ne aţâţa pofta. Pe cât de departe mă poartă ochii.

prefăcută într-o spumă albă din pricina frecării hamurilor. pipăi urechile calului întins la pământ de parcă ar fi fost un desen decupat din hârtie. ca un cal viteaz ce fusese. şi în van îşi înţepenea ca nişte ţăruşi picioarele zdrelite. se lovea când de o hulubă. zise Scapin. — E mort de-a binelea. şovăitor şi parcă cuprins de beţie. aplecându-se. îşi înălţa capul din când în când.Căpitanul Fracasse. cu toate că Scapin. Un vânt glacial întărise zăpada şi-i dăduse un luciu de oglindă. se lungi pe o parte. greutatea căruţei îl împingea înainte. care păreau că văd fantome. Spaime misterioase îi dilatau ochii vineţi. . în sfârşit se prăvăli şi. la cea mai uşoară pantă copitele îi alunecau. Trupu-i bătrân. lăsând dezgolite gingiile. în acest timp Scapin. femeile se porniră pe ţipete disperate. Sărmanul cal gârbovit nu mai înainta decât cu nespusă greutate. sudoarea îi şiroia pe picioarele şubrede şi pe coastele descărnate. apoi şi-l apleca. iar uneori încer­ ca să se abată din drum. de parcă ar fi vrut să muşte zăpada. Comedianţii alergară să le ajute şi le scoaseră numaidecât afară din căruţă. Cu tot frigul aspru. Volumul l_______________________________________211 îndărătul unei perdele dese de nori plumburii abia se mai desluşea o slabă lumină roşiatică. Isabella leşinase. când de cealaltă. urechile îi sunt reci şi pulsul venei auriculare nu mai bate. dar din pricina violenţei izbiturii şi a spaimei. parcă oprit de un obstacol invizibil. ridicându-se cu un aer descurajat. în zadar se lăsa pe crupa-i slabă. îi sosise ceasul din urmă şi se zbătea înainte de a-şi da ultima suflare. plictisit să lumineze acest peisaj livid şi posomorât. îndreptând o slabă şi ultimă lovitură de apărare împotriva morţii. care mergea alături de el. îl ţinea de hăţuri. pentru a nu se mai ridica. punctat de corbi. Leonarda şi Serafma nu aveau nici o rană. înspăimântate de această zguduitură bruscă ce era cât pe-aci să le arunce la pământ. Plămânii îi gâfâiau ca nişte foaie de făurar. Sigo- gnac o ridică în braţe inertă şi fără simţiţi. ce tradă locul unde apunea soarele.

Noi nu suntem din neamul celor obişnuiţi cu gerurile scitice. Oh! blestemată idee am avut să mă fac comediant! — Ai şi găsit momentul nimerit să te văicăreşti şi să te lamen­ tezi! mugi Tiranul.). strigă pe un ton jalnic Leandru. şi tu Scapin. face să apară mai bine luminile. iar aurora ne-ar găsi pe toţi înţepeniţi. dar dacă umbra întunecă lucrurile. celălalt se va răspândi peste câmpuri în căutare de ajutoare. şi o steluţă roşiatică se porni să clipească la picioarele unui colnic. plictisit de aceste ieremiade nepotrivite. deşi nu aveau motive să prevestească expediţiei prea mare suc­ ces. cu fundul în zăpadă. Haideţi. luaţi-o la picior! Alergaţi ca nişte cotoi ce-au postit şi întorceţi-vă degrabă cu ajutoare. tot atât de agreabilă călătorilor rătăciţi pe cât este steaua polară corăbierilor in pericula maris \ Steaua aceasta cu raze blânde1 1Pe marea agitată (lat. ca nişte oameni pe care soarta nu-i poate face să dispere. dar bine că nu-i aşa. căpitane Fracasse. iată că deschide ochii şi îşi vine în fire. astrul salvator. Cei trei bărbaţi hotărâţi de Tiran se pregătiră să pornească. la o depărtare destul de mare de drum. şi mai întâi de toate să vedem dacă blânda noastră Isabella nu este serios rănită. ca nişte fructe zaharisite. Blazius şi cu mine vom sta de pază lângă bagaje. steaua terestră. — Priviţi. Pentru aşa ceva ne lipsesc blănurile. să chibzuim mai bărbăteşte asupra celor ce avem de făcut. deoarece noaptea era neagră ca fundul cuptorului şi numai răsfrângerile zăpezii le îngăduiau să se călăuzească. Aşadar va trebui ca trupa să se despartă în două grupuri. care sunteţi cei mai uşori şi aveţi picioare iuţi ca Ahile Peleianul. Lean­ dru. spuse Pedantul. ca să rămânem aici până mâine di­ mineaţă. îngheţaţi şi albi de chiciu­ ră. graţie îngrijirilor lui Sigognac şi ale coanei Leonarda. Un grup va rămâne lângă car împreună cu femeile. să ne înhămăm acum ca nişte vite de povară sau ca nişte luntraşi ce trag la edec şi să ne opintim noi înşine la căruţă.212 Theophile Gautier — Aşadar o să fim nevoiţi. .

nu este câtuşi de puţin probabil să treacă niscaiva hoţi. direct către lumină. peste noapte. anume că această lumină presu­ pune o casă locuită. exclamă Tiranul. Comedianţii porniră la drum. Scapin trăgând-o după el pe Dueha. trupa ajunse la un fel de clădire mare.Căpitanul Fracasse. Isabella rezemată de braţul lui Sigognac. cu două sau trei sticle din vinul cel mai straşnic al gazdei. Ne vom reîntoarce mâine după car. atât pe cât puteai să-ţi dai seama prin întunecimea nopţii. cu pânze de păianjen! — Prietene Blazius. după multe poticneli şi căzături. în plus. . mai degrabă decât de lestrygoni1 sălbatici. pe drumul ăsta pustiu ca să ne fure pădurea. după moda antică. vă anunţ că am început să îngheţ şi că nu-mi mai simt vârful nasului. oh. îţi flutură pe dinaintea ochilor tot felul de vedenii. care ţi-a congelat materia cenuşie a creierului de sub chelia ta lucie. Pachetele nu sunt prea grele. In zidul negru lampa desluşea un pătrat luminos şi puteai să1 1Lestrygoni. iar Blazius şi Tiranul alcătuiau avangarda. Să ne luăm fiecare catrafusele. în sfârşit. popor legendar de care se vorbeşte în Odiseea. închipuire plăcută cu care fantezia mea se linge pe buze şi pe care o stropesc. în gând. Ca atare ne vom schimba planul de luptă. piaţa publică şi salonul. frigul. Totul îţi da impresia unei ferme. cu o poartă pentru căruţe. înconjurată cu ziduri lungi. Leandru susţinând-o pe Serafina. există ceva adevărat în delirul tău. şi afundându-se în zăpadă până la genunchi. Fără îndoială că în vatră pâlpâie un foc vioi şi că deasupra acestui foc se află un ceaun în care fierbe o ciorbiţă cu came. Ne vom îndrepta cu toţii către acest far al izbăvirii. Tăiară drept peste câmpuri. Totuşi. Vo olumul I 213 înseamnă o lumânare sau o lampă aşezată dinapoia unui geam. drapate. tu aiurezi. ceea ce presupune o încăpere bine adăpostită şi călduroasă. Pe de altă parte. împiedicaţi une­ ori de tufişuri sau de gropi. făcând parte dintr-o casă locuită de fiinţe omeneşti şi civilizate. antropofagi au mâncat pe unii dintre tovarăşii lui Ulisse.

cum aleargă. îi auzeai. o socoteau favorabilă şi cordială. din locul unde stăteau. veniţi fără teamă. la vreme de noapte. am să mă duc singur să bat la poartă şi să încep tratativele. atât de aplaudat odinioa­ . n-ar fi exclus ca numărul nostru să-i înfricoşeze pe aceşti oameni de treabă. Simţind apropierea unor străini. ne găsim la celebrul Bellombre. Cum eu sunt bătrân şi am o înfăţişare paternă şi blajină. după câteva vorbe schim­ bate şi pe care actorii nu puteau să le audă. dar pe care. câinii de pază porniră să se agite şi să latre de zor. luând o înfăţişare vrednică de milă şi modestă. începură să gesti­ culeze într-un chip bizar şi să se pornească pe îmbrăţişări repe­ tate. ca apoi să se deschidă de-a binelea. o simpatie a lui Thespis. Curând. ne aflăm la cineva din breasla noastră. comedianţii se apropiaseră cu timiditate. aşa cum se obişnuieşte în teatru în caz de recunoaştere. care mai întâi se întredeschise încet. cu picioarele în zăpada mare. sar şi se zbat înapoia zidurilor. după pantomima călduroasă. în mijlocul liniştii nopţii. ce să mai lungim vorba. care ar putea să ne ia drept o bandă de răufăcători ce vor să năvălească peste penaţii lor rustici. aşa cum se cade unor călători ce imploră ospitalitate în caz de nenorocire. un favorit al Thaliei. care îşi ridică felinarul spre a lumina faţa omului care îl tulburase astfel. Paşi şi voci de oameni se amestecau cu lătratul şi chelălăitul câinilor. Pedantul şi fermierul. — Hei. voi de acolo! strigă Pedantul cu o voce veselă. comedianţilor le fu dat să asiste la un spectacol destul de inexplicabil şi de surprinzător. Blazius îşi îndoi degetul arătător şi ciocăni în poartă. la o oarecare distanţă. Şi atunci. întreaga fermă fu trezită.214_______________________________________________ Theophile Gautier vezi geamurile unei ferestruici. Nu-i va fi frică nimănui de mine. Sfatul era înţelept şi fu urmat. ale cărei obloane nu fuseseră încă închise. muza comică. — Voi să rămâneţi mai încolo. încurajaţi de această primire din care nu înţelegeau nimic. spuse Pedantul.

se retrăsese din lumea teatrului când. în afară de minu­ nata potrivire a reîntâlnirii. îi cunoaşteţi doar cu toţii prea vestita sa glorie. Bellombre. încăperea în care pătrunseră actorii era destul de vastă şi. al dependinţelor şi acareturilor sale. care. Un arc din cărămizi. Din pricina vântului rece al nopţii ar putea să sufere preţioasele dumneavoastră gâtlejuri şi să vă alegeţi cu o răguşeală. slujea în acelaşi timp de cameră de culcare şi de bucătărie. doamnelor şi domnilor. ca să nu mai vorbim şi de scenele din provincie. Binecuvântaţi întâmplarea fericită care ne-a îndreptat paşii chiar către lăcaşul filozofic unde acest erou al teatrului se odihneşte pe laurii ce i-au încununat fruntea. cum se întâmplă în majoritatea fermelor. cum rolurile lor nu i-au dus la nici o rivalitate. Volumul I_______________________________________215 ră la Curte ca şi la Paris. Unul dintre pereţi era ocupat de un cămin cu coşul larg. pe care o viaţă foarte agitată îl aruncase pe scenă. şi. la moartea tatălui său. se văzu moştenitorul acestei ferme. iar bătrânii pasionaţi ai teatru­ lui îi descurajau pe tinerii comedianţi cu amintirea sa. ce se rotunjea în zidul negricios şi lucios. Cu toţii îl credeau răposat de multă vreme. iar partea superioară a căminului era împodobită cu o bandă lată din saia verde îngălbenită. — Intraţi. tovarăşii lui Blazius nu se lăsară rugaţi şi pătrunseră în fermă tare încântaţi de întâmplare.Căpitanul Fracasse. oricât de modestă ar fi locuinţa mea. cu inima grea. păşind în întâmpinarea comedianţilor cu o curtoazie plină de graţie. datorită unui deosebit gust comun pentru sfânta litruţă de vin. Rolurile în care juca cereau tinereţe şi de aceea. nu avea nimic deosebit în sine. vă veţi simţi desigur mai bine în ea decât în aer liber. tradă . de altminteri. ce trăda pe omul care n-a uitat manierele elegante chiar îmbrăcat fiind cu straie ţărăneşti. s-a decis să dispară mai înainte ca ridurile şi zbârciturile să vină să-i scrie pe frunte cererea de ieşire la pensie. rosti Bellombre. se apreciau reciproc şi deveniseră foarte buni prieteni. Cum este lesne de închipuit. Blazius făcuse parte dintr-o trupă în care juca şi Bellombre şi.

iar speranţa îşi înălţa din nou capul. reflexele jăraticului desco­ pereau în umbră un pat de formă gotică. cu un aspect bizar. se adresă el Tiranului. Văpăile focului strălucitor luminau încăperea cu răsfrângeri atât de vii. încât lumina lămpii ar fi fost inutilă. Pe nişte suporturi enorme de fier. lunecau în firicele strălucitoare peste grin­ zile înnegrite ale tavanului. şi a cărui sete era veşnic trează. lângă fereastră. patru sau cinci butuci grozavi. întreaga trupă încerca un adânc sentiment de mulţumire şi de tihnă. trosnind voios. însetat din naştere. Voioşia lumina ochii nu demult fără pic de viaţă. spre marea satisfacţie a lui Blazius. voia să se mulţumească doar cu această unică pradă. întretăiate de adâncituri în care puteau fi aşezate blide. proiectau dincolo de picioarele me­ sei din mijlocul camerei nişte umbre lungi. chiar şi în orele de noapte. acoperită în acel moment cu o placă de tablă. într-un colţ. şi nici de fantome. amintiri ale fostei sale îndeletniciri. cu numele de Ghinion. ardeau. înviorată de această atmosferă caldă şi de primirea ospitalieră. se săturase în sfârşit să persecute ceata de actori rătăcitori şi. două sau trei cărţi aruncate pe o măsuţă de lemn sculptat arătau că stăpânul casei nu devenise ţăran sadea şi că îşi petrecea răgazurile lungilor seri de iarnă cu lectura cărţilor. ori mai degrabă trunchiuri de arbori. Theophile Ga gura unui cuptor. şi aprindeau jocuri efemere de fluturaşi aurii pe reliefurile vaselor şi ale uneltelor rânduite pe rafturi sau agăţate de ziduri. alături . Zeul aces­ ta nesincer. Culorile trandafirii ale vieţii apăreau iarăşi pe feţele pali­ de şi pe buzele crăpate de ger. şchiop şi sâcâitor. ce dormea liniştit îna­ poia perdelelor sale. N-a fost vorba nici de miraje. potolit fără îndoială de moartea lui Matamore. care puseră iute peste faţa de masă sumedenie de farfurii şi de oale pântecoase. — Ai văzut cât de logic erau deduse previziunile mele în legătură cu lumina roşie. Aburii deşi se ridică în mici vârtejuri dintr-o ciorbă în care înoată din belşug carnea. Bellombre îşi chemă slugile.

— Fericirea noastră ar fi desăvârşită dacă sărmanul Mata- more ar fi şi el aici. napi şi alte legume. Tiranul îi povesti tragica întâmplare a căpitanului îngheţat prin zăpezi. prezenţi şi viitori. spuse Blazius. denumirea din antichitate a Mării Negre. Lacrimile frigului ar fi stins flăcările iubirii. Volumul I 217 de varză. — I s-a întâmplat oare vreo nenorocire? întrebă Bellombre. Acesta nu păru câtuşi de puţin surprins. niciodată îndeajuns de lăudatul Bellombre. ei n-ar fi fost în stare să încălzească nici măcar o inimă în acel întuneric lugubru şi glacial. interveni galant Bellombre. răspunse Sera­ fina. încât de-abia dacă poate Cimeria. prin aceste vorbe. ilustrul. — Fără întâlnirea atât de fericită a unui vechi şi brav cama­ rad. Şi. Focul arde cu atât mai vârtos cu cât afară gerul este mai aspru. fără să vreau. mai presus de toate. scânteiază în bardace. răspunse el. avem drept gazdă pe marele. care îl ştia pe Matamore după renumele ce şi-l căpătase. roata sa se învârteşte atât de repede. . tras proaspăt din butoi. Blazius îl informă pe Bellombre despre starea în care se găsea trupa. încununat de o spumă trandafirie. ca pe nişte corăbieri în beznele şi chiciurile cimeriene1. însă fără îndoială că aceste tinere zeiţe ar fi făcut să se topească zăpada şi ar fi dezgheţat natura cu văpăile din ochii lor.Căpitanul Fracasse. — Reuşita în lumea teatrului este şi mai mult femeie şi mai capricioasă decât reuşita în viaţa tuturor muritorilor. aruncând o ochiadă înspre Isabella şi Serafina. am fi păţit şi noi la fel în noaptea asta. — Acordaţi o prea mare putere ochilor noştri. Ne-ar fi găsit îngheţaţi sloi. floarea şi caimacul comedianţilor trecuţi. Vinul roşu şi limpede. — Ar fi fost tare păcat. suspină Isabella. în timp ce mâncau. să defăimez talentul cuiva.

răspunse Bellombre. spuse Pedan­ tul. lucru ridicol pentru rolurile mele de de­ moniac frumos şi de îndrăgostit tragic. — Cred că ai rămas acelaşi generos Bellombre. aici în faţa căminului. — Numai marele Bellombre poate să vorbească astfel despre sine. mai cu seamă pentru comediantul obligat să-şi exprime concepţiile cu ajutorul persoanei sale. studiez rolurile care-mi erau pe plac şi îmi dau seama că nu eram decât un închipuit teribil pe vremea când mă aplaudau pe scenă pentru că aveam vocea sonoră. continuă fostul actor. cu . în timp ce-mi cultiv pământurile nu-mi las nici mintea în paragină. dar înce­ pusem să capăt burtă. care ne va asigura îndeajuns de mulţi spectatori. Ca să-mi treacă timpul. — Arta este lungă. şi că nu te-ai ruginit în aceste îndeletniciri rurale şi bucolice. dacă se prăvăleşte adeseori. maniere plăcute şi curtenitoare şi picioare frumoase. fără să mai chibzuiesc la ceva. Nu departe de fermă există un târg destul de mărişor. viaţa este scurtă. — Nicidecum. şi răsfoiesc piesele literaţilor de seamă ai zilei. Succesul meu s-a datorat prostiei publicului. Talentul meu era în creştere. Mâine am să trimit oameni cu cai de povară ca să vă caute carul şi vom instala apoi teatrul într-un hambar. n-am să-l las pe scumpul meu Blazius şi pe prietenii săi la strâmtoare. N-am vrut să aştept mo­ mentul ca doi valeţi de teatru să vină să mă ridice de subsuori atunci când situaţia mi-ar fi cerut să mă arunc în genunchi în faţa prinţesei. spre a-i declara pasiunea mea mistuitoare. se şi înalţă din nou sprintenă şi îşi regăseşte îndată echilibrul. rosti Tiranul curtenitor. ca o cioară căreia îi vine pofta de nuci.__________________ Theophile Gautier să se ţină dreaptă câteva clipe. Pe vremea aceea nu mă îndoiam câtuşi de puţin de arta mea şi o luasem razna de tot. pe care reuşesc să mi le procur în bârlogul acesta unde m-am exilat. în fundul vechii mele pungi de piele dorm câţiva pistoli de o calitate mai bună decât jetoanele de teatru şi. recitesc vechii autori. cu picioarele rezemate de suportul din vatră. jur pe Apollo.218____________________________ . Dacă încasările de pe urma reprezentaţiei nu vor fi grozave. însă.

de coji de portocale şi de ouă răscoapte. să ne reîntoarcem la căruţa abandonată şi să vedem puţin ce se mai întâmplă pe aici. printre şuviţele răsfirate ale coamei. în care străluceau câteva fire argintii. Bărbia. Sigognac. se sleise în cristale de gheaţă. cobora în cârlionţi deşi până la umeri. Picioarele i se înţepeniseră ca nişte ţăruşi. un păr bogat. Calul zăcea mai departe între hulube. lăsau să se vadă nişte dinţi care ar fi făcut cinste chiar şi unei femei foarte pretenţioase în ale frumuseţii. Scobiturile în care erau vârâţi ochii sticloşi se adânceau din ce în ce mai mult. deşi re­ tragerea ta a fost prematură şi ai mai fi putut să rămâi încă zece ani în teatru. obişnuiţi să exprime pasiunile. Bellombre. Bellombre.Căpitanul Fracasse. Nările îi palpi­ tau. Leandru şi Scapin se culcară într-un colţ al staulului pe câteva braţe bune de paie proaspete. răsuflarea animalelor şi păturile miţoase pentru cal ferindu-i cu căldura lor de înţepăturile gerului. iar căpăţâna i se întinsese pe pământ. în bătaia vântului rece de peste noapte. deşi cu faţa pârlită de soarele şi de aerul de la ţară. ochii săi. în răstimpul în care unii ciocnesc pahar după pahar iar alţii dorm. M-am folosit de ocazia acestei moşteniri şi m-am retras în plină glorie. se însufleţeau şi se umpleau de o lumină intensă în focul discuţiei. Era încă un bărbat foarte frumos. în care se desluşea o gropiţă. iar fălcile slabe păreau disecate. spuse Blazius. se ridica semeaţă. Buzele. îşi păstrase o înfăţişare foarte impunătoare. largi şi frumos tăiate. Blazius şi Tiranul continuară să bea în tovărăşia lui Bellom­ bre. . care. Volumul I_______________________________________219 sughiţuri astmatice şi dând peste cap nişte ochi plângăreţi. nevoind să imit pe îndărătnicii care ajung să fie goniţi de pe scenă cu adevărate ploi de cotoare de mere. — Ai procedat înţelept. năclăite de sudoare. într-adevăr. Comediantele se retraseră într-o încăpere unde argaţii aprin­ seseră un foc straşnic. când se întredeschideau.

înfriguraţi de dorinţă. pe care o ureche omenească poate că nu l-ar II prins. surprins s-o întâlnească în mijlocul drumului fără stăpân. aruncând de jur imprejur o privire furişă şi circumspectă. se apropiau cu prudenţă de animalul mort. îşi lăsă jos povara pe care o ducea. răsuna desluşit în auzul fin al corbului. soarele de iarnă îşi arăta. ca şi iapa lui Roland. Primejdia nu era urgentă şi pasărea tuciurie nu-şi părăsi poziţia. Un pas greoi făcea să scârţâie zăpada. întrucât era o fetiţă de vreo doisprezece ani. Unul dintre corbi. temându se de niscaiva primejdii. lânjţrt un animal care. unui corb nestându-i prea rău întru oală cu ciorbă. executând ml soi de pavană bizară. iar acest zgomot. iar man . Bărbatul ajunse lângă căruţă şl. sărind întruna. călăuziţi de miros. se des prinse de stol.220 Theophile Gaulln începea să mijească de ziuă. jumătatea de disc colorat într-un nlh plumburiu şi îşi revărsa lumina palidă peste lividitatea peisaj u lui.ni nemişcată şi mohorâtă a căruţei îi alarma şi îşi spuneau în limbii lor croncănitoare că această maşinărie putea să ascundă foarte bine un vânător la pândă. avea drept principal cusut că era mort. Cor­ bul socoti mai prudent să se retragă şi îşi luă zborul cu un croncănii prelung. Prin albeaţa zăpezii ţopăiau câţiva corbi care. îşi şi aplecaşi» ciocul ca să străpungă şi să deşerte ochii hoitului. curse sau capcane. întreaga bandă zbură către arborii din vecinătate. Corbii înaintau. se schiţă forma vagă a unui bărbat ce purta ceva. departe. Pentru a examina mai bine lucrurile. scoţând nişte ţipete răguşite şi stridente. dar rămase aten tă la pândă. pe drum. se ridl că de la pământ şi se prăvăli peste capul calului. mai îndrăzneţ. în ceaţa dimineţii. deoarece ma. Povara se ţinu singură în picioare şi începu srt meargă. îşi zbârli penele şi păru să asculte. îşi scutură de vreo două ori aripile grele. Paşii se apropiau tot mai mult şi curând. întie două lungi fâşii de nori. pentru a-şi înştiinţa camarazii despre pericol. se opri locului. dar dădeau iute înapoi fugăriţi de teamă. când se opri deodată. pe care se schiţau în linii de un negru funebru scheletoli» arborilor.

mergând numai noaptea şi ascunzându-se peste zi. general bizantin. nu putuse să meargă mai departe. ba. Micuţa. — Poate că există totuşi ceva înăuntru. sătul să-şi exercite nobila sa profesiune pe drumuri pustii.Iustinian. de obicei noi suntem acei care oprim căruţele. te putea face să o iei drept o boccea sau o traistă mare de drum. scotocind prin ascunzişurile brâului. în căutarea unui adăpost. Un şirag de perle aşternea câteva puncte lu­ minoase peste umbra arămie a gâtului. dimpo­ trivă. banditul cu sperietorile. ce formau un contrast izbitor cu această veleitate de lux. zdrobită de oboseală şi pătrunsă de frig. se îndrepta către Paris. care îşi strecurase capul pe sub coviltirul căruţei. cu focul de la iască 1Belizarie (494-565). . o Nrt purcedem la o inspecţie. cremene şi nişte iască. Nişte ochi negri şi înfriguraţi străluceau plini de un foc întunecat de sub îndoitura unui petic de stofă ce-1 purta pe cap. în ceea ce priveşte comparaţia. după ce scăpără. doi ochi asemănători întru totul cu uceia ai Chiquitei. unde toate talentele îşi găsesc întrebuinţare. IFracasse. şi iată ncum o căruţă care ne opreşte din drum. de linx. aşa cum fac toate fiarele ucigaşe şi puse pe pradă. cu singura deosebire. când era aplecată peste umărul tovarăşului ei. Iar Agostin. — Ce să mai însemne oare şi asta? se adresă Agostin Chi­ nuitei. primul general al Imperiului în timpul lui . după cum susţine l'liniu cel Bătrân. şi camaradul ei nu era altul decât Agostin. continuă banditul. că Agostin nu era deloc orb. care. cu tot curajul de care dădea dovadă. Şi. o ducea aşa cum Homer nhu Belizarie1 îşi cărau călăuza. — Nu-i nimeni în ea. Volumul I 221 inua lungă ce-o învăluia din creştet şi până în tălpi. iar nişte cârpe răsucite ca nişte sfori. să fim cu luare aminte. poate vedea lucrurile chiar şi prin ziduri. Era într-adevăr Chiquita. se bucura de o vedere ageră. să nu fie plină de călători care să ne ceară banii sau viaţa. răspunse Chiquita. scoase un amnar. se încolăceau în jurul picioruşelor ei goale.

răscoleşte buzunarele şi săculeţele atârnai r de loitrele căruţei. sr desprindeau şi străluceau pete de zăpadă. pr care speranţa prăzii o făcuse să uite de oboseală. în razele palide ale zorilor. Ah! ba da: uite un sac care zornăie cu zgomot de metal — Dă-1 iute încoace. Chiquita. şi tu curând aţipi. absolut nimic. dar Chiquita nu văzu nimic altceva decât nişte pânze vechi pic­ tate. ca să aibă un pic de căldură. spuse brigandul. la îndemână.ie iveşte vreo primejdie. Ai să te culci. se vârî în căruţfl. dacă . Bietele tale picioruşe sângerânde nu te mai pot duce. cu navaja deschisă. şi aici nu sunt decât bucăţi rotunde de aramfl şi de plumb aurite. scrutând împrejurimile cu acea lungă privire a banditului căruia nu-i scapă nici un lucru suspect. în acest timp eu am să stau de veghe şi. — Nu există nimic. iar drumul e anevoios şi călătoriţi lungă. Agostin. alături. însă to­ tul în jur zăcea în imobilitatea cea mai liniştitoare. asemenea unor fan­ tome albe sau unor statui de marmură dintr-un cimitir. Liniştea cea mai adâncă domnea peste câmpia solită rA Pe coastele colnicelor îndepărtate. o să fim numaidecât gata. accesorii de carton şi câteva zdrenţe fără nici o valoare. care stătea la pândă. şi apropie felinarul ca sfi cercetez ce-ai găsit. Cel puţin să ne alegem cu oleacă de odihnfl de pe urma întâlnirii noastre şi să ne adăpostim sub coviltirul căruţei de şfichiuirile vântului de iarnă. cu toată voinţa şi constituţia sa de fier. simţea cum îl învăluie som . şi ai să dormi un ceas-două. întrucât la lumina zorilor nu puteau sf desluşească nimic înăuntrul întunecos al căruţei. Pe coamele şi pe coada lui Lucifer! Nu avem parte decât de necazuri! Nădăjduiam că o să avem de-a face cu monede adevărate.222_______________________________________________ Theophile Gaiillm aprinse un felinar orb pe care îl purta întotdeauna cu el In expediţiile sale nocturne. care să merite osteneala ilr a fi luat. acoperită cu pânzele de colo. îndreptând dâra de lumină spre pachetele cu care era încărcai A. Chiquita se ghemui cât putu mai bine în fundul cămţei. — Cercetează bine. spuse Agostin. drăguţa mea Chiquita. trăgând peste ea vechile decoruri. Agostin se aşeză în partea din faţă a căruţei.

în ciuda victoriei sale. murmură banditul. s-o luăm la picior. mi-ar fi tare neplăcut să mă trezesc în burta unei fiare însetate de sânge. îţi voi spune mulţumesc. întredeschişi. nu mai socoti nimerit să rămână locului şi o trezi pe Chiquita. aşadar. Am să omor desigur câţiva dintre ei. de aş adormi. — Lupii nu se mănâncă între ei. printr-o frântură incoerentă de vis. iar cu dreapta. Şi cu o mişcare mai iute decât gândul. să spălăm putina cât mai repede. Banditul cu manechinele şi fetiţa se îndepărtară cu paşi repezi şi. Hoitul ăsta va atrage lupii. imaginile obiectelor începeau să se încâlcească printre gene şi pierdea tot mai mult noţiunea lucrurilor. Volumul I nul. care sunt atât de turbaţi de foame iarna. care nu se arătă deloc înspăimântată la vederea lupului ucis. dar pot să vină cu duzinile şi. taie-mi gâtul cu cuţitul tău cel mare şi aruncă-mă în şanţ. Odată eu ronţăit. întins pe drum. cu mâna stângă înşfăcă strâns grumazul animalului. De altminteri. Agostin. ochii săi. Liniştiţi pe deplin din pricina plecării lor. când pământul este acoperit cu zăpadă şi nu găsesc nimic de mâncare. când. cum eşti plăpândă ca o păsărică şi cu oscioarele tale fragede. întâlniră două pupile fosforescente. Acum poţi să mergi. puiul ăsta de somn mi-a dat forţe noi. corbii coborâră de prin arborii vecini. în inimă. Hoitul ăsta are să le dea de lucru. se pierdură cu totul în umbră. i-o împlântă fulgerător.Căpitanul Fracasse. până în plăsele. Sărmane Agostin. adăugă ea cu o energie sălbatică. De mai multe ori chiar i se închiseseră pleoapele şi nu le deschisese decât cu o hotărâre bruscă. răspunse Chiquita. aşa cum am făcut şi cu ăsta. tu n-ai însemna pentru fiarele astea decât o îmbucătură. după câteva minute. micuţule. — Ar fi mai bine. i se păru că o răsuflare umedă şi călduţă îi bate în obraz. care nu era un copil răsfăţat crescut în puf. se năpustiră asupra leşului bietei gloabe şi îşi începură . n-ai să mai fii nevoit să mă duci ca pe o povară copleşitoare. nu-i aşa? — Da. Totuşi. apucând navaja. şi fălcile tale nu au măsele prea grozave ca să fii în stare să mă muşti. Agostin se trezi. spuse brigandul. când picioarele nu vor voi să mă mai asculte. Sus.

îşi făcu apariţia şi Tiranul. cu atâta sârg lucrară. Nu lipsea absolut nimic. pe jumătate mâncat.224 Theophile Gautier festinul. fără să so­ cotim şi pielea noastră bătrână şi tăbăcită! în vreme ce Tiranul făcea silogisme cu sine însuşi. căzut din buzunarul Chiquitei în timp ce trăsese acel pui de somn. Căruţa fu adăpostită în curtea fermei sub un şopron deschid. O. printre hamuri. a scheletului şi din pricina duhorii (In fiară sălbatică a lupului ucis. patrupede şi zburătoare. şi între hulube. fără să se mire prea mult de bătăile de aripi. în câteva ore. care duceau la căruţă. să-şi ia partea din acest praznic picat din senin. — Mi se pare. curăţat până la oase. pentru el. nu mai puţin primejdioşi. şi care puri» întipărită pe lama ascuţită o ameninţătoare deviză spaniolă: . în noaptea asta. Sacul cu bucăţi de metal ordinar îşi răspândise peste tot monedele false. preafericită întâmplare care ne-ai silit să ne întrerupem odi­ seea noastră comică. unele mari. că iubita noastră căruţă a Iul Thespis a primit. spre a căuta căruţa. Nu mai rămăseseră din el decât coada şi copitele. ca apoi să se îndepărteze. Doi sau trei lupi sosiră şi ei îndată. altele mici. văzu scheletul bietului animal. Când se lumină de-a binelea. nici nu ştiu cum să te binecuvântez! Graţie ţie am fost scutiţi să ne întâlnim cu lupii cu două picioare şi cu cei cu patru labe. rândaşul lui Bellombre eliberă căruţa şi înhămă la ea calul pe care îl adu­ sese. El se izbi cu piciorul de hoitul lupului. ba chiar se găsea ceva în plus: un cuţituj. Ce ospăţ de zile mari ar fi fost pentru dumnealor carneil fragedă a celor două puicuţe. iar în zăpadă erau întipărite cu multă claritate nişte urme. Isabella şi Serafina. apăru în zorii dimineţii în starea de schelet preparat parcă de chirurgii veteri­ nari. pe care nici colţii animalelor şi nici ciocurile păsărilor nu le rupseseră. al cărui sânge păta zăpada. încât calul. dacă nu chiar mul mult. câteva vizite de soiuri diferite. însoţit de un băiat de la fermă. rosti Tiranul. de croncăniturile şi de loviturile de cioc ale comese­ nilor tuciurii. din acelea care sunt fabricate la Albaceite. cu toate că animalul necheza şi sforăia de frică la priveliştoi îngrozitoare.

produse un bubuit atât de scurt. în care nu mai rămaseră decât suferinzii. pârâind ca o salvă de muschete şi grav ca un trăsnet.Căpitanul Fracasse. Un al doilea răpăit de tobă. încât ar fi fost în stare să trezească morţii la fel de bine ca şi trâmbiţa Judecăţii de Apoi. Tânăra era cam superstiţi­ oasă şi îşi croia cu multă uşurinţă prevestiri. pe care îi minuna costumul său bizar. care trăda din plin oşteanul. după tot felul de semne mărunte. escortat fiind de o droaie de haimanale şi de ştrengari. iar sensul neliniştitor al inscripţiei nu-i scăpase. Scapin pornise către târg îmbrăcat în costumul său cel fru­ mos. atât de magistral. plisat şi scrobit cu mare grijă. Volumul I_______________________________________225 „Cuando esta vivora pica. Sumedenie de capete împodobite cu tot soiul de scufe şi de bonete îşi făcură apariţia. Comediantul călca împingând toba cu genunchiul. acela zebrat cu dungi trandafirii şi albe. cei care1 1Astă viperă de te-a înţepat. goli Iute casele. . Adio de la viaţă ţi-ai luat (sp. Isabella se descur­ ca destul de bine în castiliană. mantia prinsă la vârful umărului. No hay remedio en la botica‘n Misterioasa descoperire îl intrigă nespus pe Tiran. dar şi înspăimântate. arborând un aer mândru şi triumfător. se propti straşnic pe picioare şi. atât de imperativ.). Când ajunse în piaţa Bisericii. în- tr-adevăr. neobservate de ceilalţi sau socotite fără de nici o valoare în ochii lor. îşi aşeză bine toca pe cap. izbind teribil pielea de măgar cu beţele. iar pe Isa- b elli o cufundă într-o stare de visare. către piaţă. închipuiţi-vă şi dumneavoastră efectul pe care îl produse asupra celor vii. favorabile sau fu­ neste. Scapin fusese aşa ceva mai înainte de a deveni come­ diant. porţile şi uşile se deschiseră ca mişcate de acelaşi resort. cu gulerul mare şi rotat. cu o mişcare automată şi ritmată. aruncând nişte priviri curioase. pălăria aplecată într-o parte. ca de altminteri toate persoanele cu oarecare învăţătură din acea epocă. Toate ferestrele.

aranjată cu grijă în acest scop. dar şi merinde şi provizii de-alc gurii spre a-i ajuta pe cei care nu au gologani. îşi opri deodată vacarmul. încât beţele dispăreau cu totul. La sfârşitul spectacolului. deoarece sunt aşteptaţi la Paris. Reprezentaţia va avea loc în şura jupânului Bellombre. suntem gata să primim nu numai bani. acompaniindu-se cu o tamburină bască. năstruşnicul şi şmecherul nostru personaj execută pe toba-i impunătoare câteva răpăieli şi contra-răpăieli într-un chip atât de viu. în costume noi. întreg târgul adunat alcătuia un cerc larg în jurul lui Scapin. Lucrând mai degrabă pentru glorie decât pentru câştig. de precis şi de îndemânatic. aflându-se în trecere prin acest ţinut. deşi încheie­ turile mâinilor păreau că nici nu se clintesc. pe care o mânuieşte mai bine decât orice gitană din Spania. o piesă minunat de amuzantă şi de comică. apoi. în afară de care va mai executa un îndrăcit dans breton. după câteva clipe de linişte. unde Curtea îi doreşte. Pentru a-şi fascina cât mai mult publicul. cu o voce chelălăitoare şi cu nişte intonaţii pe care le varia într-un mod fantastic. în caietele lor de caractere. cele mai amuzante de pe glob. Va fi un spectacol nemaipomenit. şi vor fi din abundenţă bănci şi facle. vor reprezenta numai o singură dată. înseamnă suprema expresie a mirării. îşi începu următoarea cuvântare. care. în momentul în care toboşarul văzu gurile larg căscftte ale naivilor târgoveţi luând acea formă de O. cu jocuri de scenă nemaiîntâlnite şi ciomăgeli grozave. cu clopoţei. nu altceva. domnişoara Serafina va dănţui moresca. emfatică şi burlescă: — Astă-seară ocazie unică! Mare spectacol! Reprezentaţie ex­ traordinară! Iluştrii comedianţi ai trupei peripateticiene1. După câteva minute. în iuţeala mişcărilor. după maeştrii în ale picturii. Theophile Gautia boleau în pat şi lehuzele. . piruete şi nişte cabriole după cel mai proaspăt gust al zilei. Spuneţi şi altoral1 1Peripatetidan — adept al doctrinei filozofice a lui Aristotel. care au avut onoarea să joace în faţa capetelor încoronate şi a principilor de sânge. con­ dusă de maestrul Irod. intitulată Palavrele căpitanului Fracasse.

repetând piesa pentru a-i indica lui Sigognac intrările şi ieşirile. în chip de peroraţie. im­ becili şi soţi. Spectacol foarte nobil pentru cei care ar fi putut să se desfete. mai înspăimântaţi chiar decât dacă ar fl avut legate de coadă niscaiva tinichele. — Cei dintîi paşi ai mei în teatru. ar avea de ce să se simtă umilit amorul meu propriu. Sigognac nu juca prea rău. nu se putea pretinde ca ele să fie căptuşite şi acoperite cu catifea. au drept spectatori viţei şi cornute. ar fi putut ţese un tapet mai fin. iar mai mulţi câini o luară la goană urlând. Scapin bătu toba cu atâta furie. în fundul hambarului se aranjase scena. din scânduri aşezate peste bu­ toaie. şi se simţea că se va deprinde repede cu noua sa meserie. pentru preţul stabilit. unde comedianţii se agitau de zor. există totdeauna. — Şi n-are să fie ultima oară când veţi avea un asemenea public. Păianjenii ţesători îşi luaseră misiunea să decoreze tavanul. Ce tapiţer. memoria sigură şi imaginaţia destul de instruită în ale literaturii pentru a mai adăuga la textul rolului acele replici care iau naştere . iar rozetele largi alcătuite din pânzele lor atârnau de la o grindă la alta. să fi fost chiar şi de la Curte. ajutaţi de Bellombre şi de rândaşii lui. aruncând îndelungi priviri către scenă. al căror aşternut de paie fusese curăţat cu multă grijă. Trei sau patru bănci lungi împrumutate de la cârciumă îndeplineau funcţia de staluri. răspunse Bellombre. Avea vocea clară. în acest timp. chiar de-ar fi fost din atlaz de China? Aceste pânze suspendate semănau cu steagurile blazonate ce se pot vedea cu prilejul marilor adunări cavalereşti şi ale ordinelor regale. încât geamurile bisericii se porniră să tremure şi să zornăie. comedianţii.Căpitanul Fracasse. dacă aş avea aşa ceva. Boii şi vacile. în închipuire. în reţelele lor de plumb. se mirau nespus de această harababură neobişnuită şi-şi întorceau capul deseori. cu această apropiere. din staule. lucraseră de zor şi isprăviseră treaba. în orice sală. Pentru un novice. Volumul I 227 Imediat ce îşi termină discursul. dar. spuse râzând baronul. la fermă. mai delicat şi mai aerian.

cunoscându-i titlul no­ biliar. şi atunci i se topeşte tot erois­ mul. camarazii săi. îl strigă din locul unde şedea: — Feriţi-vă să corectaţi în jocul dumneavoastră aceste ges­ turi care vă sunt naturale. îl menajau cât puteau mai mult. făcând nişte grimase teribile. Ceea ce-l supără mai mult era pantomima. Departe de pericol. Procedeul acesta este mai bun decât toate acele împleticiri şi tremurături de picioare. ce ţin mai mult de neamul maimuţelor decât de spiţa omenească şi prin care comedianţii proşti cerşesc râsul publicului şi nenorocesc arta. vitejii u plac şi se indignează el însuşi că este atât de poltron. Sigognac urmă sfaturile lui Bellombre şi îşi dirijă jocul după . imaginaţia sa prea vie îi înfăţişează durerea pricinuită de lovituri şi figura câmă a Morţii. şi turbarea îi umple de venin tot trupul. iubeşte curajul. şi totuşi Sigognac se mânia grozav. sunt foarte bine venite şi vor da naştere la o nouă varietate de „Matamore“. fără voia sa. Apoi. Când nu vă vor mai încerca aceste clocote de mânie şi indignări furioase. cu toate că loviturile nu proveneau decât de la nişte cârnaţi din pânză zugrăvită umpluţi cu câlţi. dar. grozav de amestecată cu sumede­ nie de lovituri de ciomag. el nu visează decât isprăvi eroice. când îşi face apariţia peri­ colul. reamintindu-şi deodată spiritul rolului pe care îl inter­ preta. se revoltă mai întâi grozav la gândul de a se lăsa bătut. cu îngrozitoare încruntări din sprâncene şi nemaipomenite priviri chiorâşe ori ameninţătoare. care îi revolta curajul. prefaceţi-vă că le simţiţi prin artă. lua din nou o fizionomie laşă.228 Theophile Gautier din inspiraţia momentului şi care dau vioiciune jocului. holbări de ochi şi alte grimase. dar prima lovitură primită u dă peste cap toate hotărârile luate. Bellombre. îngrozită şi subit mişelnică. acţiuni supraomeneşti şi gigantice. care îl privea cu atenţia pătrunzătoare a unui bătrân comediant. expert şi abil maestru în arta sa. prin artificiu: Fracasse este personajul pe care 3 aveţi de creat — întrucât acela care ar păşi îndărătul altora n-ar fi niciodată decât al doilea — şi el ţine mult să fie brav.

înapoia actorilor se proiectau um­ bre mari. dar soarta potrivnică îl adusese la grea strâmtoare şi nu avea alt mijloc de existenţă. Cu o oră mai devreme. Pe când se vâra în această vechitură de costum. care era un adevărat viteaz. care nu spulberă neclintita iluzie a bravilor ţărani. Piesa începu şi spectatorii o ascultară cu atenţie. dar care era cât pe-ad să-i facă să izbucnească în râs pe comedianţii de pe scenă. decât să se travestească în straie de histrion pentru a înfăţişa un fals brav. Sigognac se îmbrăcă în costumul lui Mata- more. întrucât fun­ dalul scenei nu era luminat. pe care Leonarda îl lărgi. Volumul I 229 această idee atât de bine.Căpitanul1Fracasse. bizare. Câteva vad. pe care hărmălaia le împiedica să doarmă. scoase un geamăt jalnic. Reprezentaţia urma să aibă loc la orele patru după-amiază. fantastice. tocmai el. Poporenii se şi adunaseră şi se înghesuiau de zor în hambar. un viţel chiar. cărunte. capabil de fapte îndrăzneţe şi de acţiuni eroice. Mai multe felinare atârnate de grinzile ce sprijineau acoperişul aruncau o lumină roşiatică peste toate acele capete oacheşe. dar acest detaliu grotesc rămase neobservat de către naivii spectatori preocupaţi cu totul de iţele piesei şi de jocul personajelor. Alte felinare fuseseră aşezate în loc de lumânări la marginea scenei. care păreau să parodieze piesa şi să imite toate mişcările cu gesturi dezordonate. deoarece . pe care le luau drept adevărate. Căpitanul Fracasse fu aplaudat în mai multe rânduri. printre care se desprindeau şi câteva scufiţe albe. poetul grec. încât actorii îl aplaudară şi îi preziseră un straşnic succes. un epitet de mare laudă pentru frumuseţea Junonei. într-un moment de puternică tensiune. baronul îşi spunea că ar fi fost fără îndoială mai glorios să se înveşmânteze cu pieptare grele de piele sau cu armuri de oţel ca strămoşii săi. deoarece trebuia mare grijă să nu ia foc paiele şi fânul. bălaie. priveau către scenă cu acei ochi mari care i-au inspirat lui Homei. desfăcând cusăturile impuse de slăbirile succesive ale defunctului.

pe care o ştergea cu limba credinciosul câine. sau când. vechile portrete ale strămoşilor. şi asta cu multă pricepere. luau nişte aere mai aspre şi mai posomorâte decât de obicei. Războinicii scoteau suspine adânci. cu tot atâta dex­ teritate ca şi o panderera de profesie. în scenele de efect.. O voce joasă. care îşi aţinteau lungi priviri întrebătoare către bătrân. în castelul dărăpănat al neamului Sigognac. Ceilalţi comedianţi. mai cu seamă când îşi agita şi îşi zomăia pe deasupra capului tamburina bască. care nu-şi precupeţeau deloc osteneala." şi pe obrazul ars de soare al bătrânului slujitor se prelingea o lacrimă. obţinea un fel de uruit surd. în acest timp. şi clătinau cu melancolie din cap. Pierre stătea trist şi gânditor între Belzebut şi Miraut. combinate cu salturi pline de supleţe şi schimbări rapide de picior. Serafina îşi execută dansul maur cu o mândrie voluptuoasă. Pierre îşi spunea: „Unde o fi oare acum sărmanul meu stăpân?. un glas de umbră. fură aplaudaţi vârtos de către mâinile bătătorite.. făcând să răsune plăcuţele de aramă. înşirate de-a lungul zidurilor. se desprindea de pe buzele lor pictate şi murmura: — Vai! ultimul din neamul Sigognac a apucat pe un drum greşit! în bucătărie. De altminteri Sigognac era convins că nici unul dintre ţopârlani nu-1 cunoştea. cu atitudini cambrate şi provocatoare. ca să nu mai vorbim de drăgălăşeniile şi de atracţiile de tot felul care ar fi făcut să cadă în extaz chiar şi un public alcătuit din nobili şi din curteni. . fără de timbru. lină. care le săltau platoşele de fier. neresimţind în faţa acestui public de rând emoţia pe care ar fi încercat-o dacă ar fi avut de-a face cu spectatori mai dificili şi mai instruiţi în ale artei şi ale literaturii. preanobilele văduve nemulţumite se strâmbau dispreţuitoare în coleretele lor scro­ bite şi plisate şi se înţepeneau parcă mai vârtos în sumedenia de balene a corsetelor şi în turnelele bufante. după spusele lui Bellombre.230____________________________ •___________________Theophile Gautier îşi juca foarte bine rolul. frecând pielea negricioasă a tamburinei cu degetul cel mare. Era de-a dreptul încântătoare.

de rugină şi de ciupercării. Lumina ochilor se scălda într-o la- . că nu-ţi vântur pe dinaintea ochilor banii ăştia ca să întărât şi să-ţi gâdil poftele lacome. Aşadar vezi că n-am să duc lipsă de aceşti bani. până în cele din urmă. se vor acoperi de mucegai. Banii înseamnă nervul războiului. desigur. sau ţi-1 împrumut. maica cea hrănitoare a oamenilor. rămas contemplativ în faţa acestei comori etalate. Ochii ciacâri ai Pedantului străluceau mai tare decât de obicei între pleoapele ce clipeau mereu. ca dintr-un minunat corn al abundenţei. o sută de pistoli frumoşi. în întunericul acestui chimir. se plictisesc să rămână culcate întruna pe burtă. pe care îi aranjă în fişic. trăind după obiceiurile ţărăneşti şi sugând de la sânul gliei. Bellombre îl luă deoparte pe Blazius şi. spuse Bellombre. Blazius băgă pistolii în buzunar şi îl îmbrăţişă din inimă pe Bellombre. întrucât sunt rotunde. unde. Ia aurul ăsta fără şovăire sau mustrări. desfăcând baierile unei pungi de piele mari şi lungi. rotind şi holbând nişte ochi plini de o adevărată lubricitate metalică. ca ale lui Tantal. — îţi închipui. spre marea admiraţie a Pedan­ tului. Ţi-1 dăruiesc. îi revărsă în mână. VIII LUCRURILE SE COMPLICĂ A doua zi după spectacol. Cu un gest superb. Negăsind nimic de răspuns la această retorică. dacă mândria ta se sbârleşte la gândul de a primi un dar de la un vechi camarad. Aici eu nu chel­ tuiesc nimic. De altminteri monedele acestea fiind fabricate pentru a se rostogoli. al dragostei şi al teatrului. Bellombre prinse toţi pistolii dintr-o sin­ gură mişcare şi îi puse în palma bătrânului său prieten.

pen­ tru a li se deschide. Hotărât lucru. încasările de pe urma spectacolu­ lui. De-a lungul străzilor întortocheate ale oraşului. dar destul de maiestuoasă totuşi. care purtau la gât curele zugrăvite în culori vii şi de care erau prinşi sumedenie de zurgălăi ce zornăiau în chipul cel mai plăcut de pe lume. iar potcoavele răsunau cu un zgomot vesel. pentru a se evapora pe pereţii săi. deoarece printre merinde se rătăcise şi o oarecare can­ titate de monede sunătoare. Băiatul care trebuia să ducă înapoi caii îi ţinea de hăţuri şi le mai modera mersul. mizerabil şi furişat . Toate acestea nu semănau cu chipul jalnic. iar eforturile pe care bătrânul histrion le făcea ca să reţină această perlă a recunoştinţei imprimau sprâncenelor sale groase şi zbârlite mişcările cele mai comice. mirosind de departe mireasma caldă a grajdului. roţile bubuiau. era acum aprovizionat din belşug. atât de golaş nu demult. Comedianţii noştri. să împiedice lacrima să se desprindă şi să se rostogolească de-a lungul unui nas înfierbântat. nu altceva. cu puteri noi şi bine dispuşi. când bravele animale călcau apăsat şi cadenţat. o intrare nu atât de magnifică şi de impunătoare ca aceea a lui Alexandru cel Mare în Babilon. Când se urcau până în mij­ locul frunţii. la Poitiers. deoarece iuţeau pasul. cu hamuri curate şi fru­ moase. pe caldarâmul tare şi aspru. care atrase lumea la ferestre şi în faţa porţii hanului. împreună cu pistolii lui Bellombre. la care patrupedele răspunseră prin tresăriri bruşte. când se coborau de erau cât pe-aci să-i împiedice privirea. ce puseră în mişcare muzica clopoţeilor de la gât. prin urmare. generosul Bellombre împrumută comedianţilor doi cai voinici de povară.232 Theophile Gautier crimă. Aceste manevre nu putură totuşi. formau un total destul de rotunjor. printre sumedenia de zbârcituri şi încreţituri compri­ mate. vizitiul execută o muschetadă voioasă din lovituri de bici. vântul nenorocirilor care suflase peste trupa comedianţilor se schimbase. Pentru ca să nu facă lucrurile pe jumătate. ce luase culoarea cireşelor roşii din pricina libaţiunilor din ajun. îşi făcură. iar carul lui Thespis. până la urmă.

Din hornuri se înălţa către cer. iar coada ochilor îi dispărea într-o labă de gâscă alcătuită dintr-o sumedenie de încreţituri poznaşe. făcând elogiul pro­ priei bucătării prin cele trei rânduri de bărbii. în fundul curţii se deschidea o arcadă pe unde puteai să ajungi la dependinţe. că nou-veniţii nu duceau lipsă de bani. grajduri şi şoproane. Olanele noi. Curtea în care pătrunse căruţa avea o înfăţişare atrăgătoare şi era înconjurată de clădiri foarte curate. cele patru faţade fiind ornate fiecare cu câte un balcon acoperit sau cu un coridor „în aplică". străluceau voioase în razele soarelui de iarnă. se înfăţişase hangiul. cu boneta în mână. de bun augur. şi alergă el însuşi să deschidă larg poarta destinată căruţelor. proaspăt vopsite. pe care-1 cunoştea de multă vreme şi-l ştia om bun de plată. ce îngăduia să ajungi la camerele cu ferestre exterioare şi uşura munca rândaşilor. după acest vacarm triumfător. în spirală. De aceea. nu altceva. pe lemnul parmalâcurilor. Zidurile. un om bine dispus şi tare corpolent. preceptorul lui Bachus. cu nuanţa lor de un roşu aprins. buna sa dispoziţie se dublă. Un surâs de la o ureche până la cealaltă îi umfla ca nişte baloane obrajii graşi peste măsură şi îi micşora ochii şireţi. încât îţi venea poftă să-l pui în frigare şi să-l înfuleci stropit cu zeama sa proprie! Când îl văzu pe Tiran. de rumen. un fum des. care mai păstrau în şănţuleţe câteva dâre subţiri de zăpadă. Volumul I a:1:1 în care comedianţii se apropiau altădată de hanurile cele mal posace. Era atât de proaspăt. precum şi al pivniţei cu băuturi prin minunata nuanţă purpurie a feţei. care părea frecată cu mure roşii. Hanul „Stema Franţei" era cel mai frumos din Poitiers şi locul unde poposeau cu plăcere călătorii bogaţi şi de familie aleasă. îţi înveseleau ochii. bucătării. aranjament comod. straşnicul beţiv. de potrivit. aşijderea măştii lui Silen. de gustos. pe baluştrii galeriilor nu găseai un fir de praf. La capătul de jos al peronului. iar tinerii din oraş se aştern . de gras. susţinut de stâlpi de fier. patronul hanului „Stema Franţei" înţelese. deoarece comedianţii atrag lumea. Un aer de prosperitate domnea pretutindeni.Căpitanul Fracasse.

să se scoată de pe frigare trei-patru claponi. . comedianţii coborâseră din car. Câţiva rândaşi puseră mâna pe bagaje şi le transportară în camerele indicate. vinuri fine. — Ce vânt bun vă aduce pe la noi. în tot felul de libaţiuni. — Atunci. la fel de bine ca şi la Paris. să sosească o duzină de sticle din vinişorul ăla straşnic pe care îl ştii. la care te constrânge viaţa rătăcitoare a comedianţilor. Această separare nu displăcu deloc gingaşei tinere. Un pic de absenţă este necesară. în timp ce Tiranul şi hangiul dialogau în modul de mai sus. — Este foarte adevărat. vânătorile s-au terminat şi lumea nu ştie ce să mai facă. care urmau să joace piesele celor mai renumiţi autori dramatici ai timpului. e tare multă vreme de când nu v-am mai văzut pe la „Stema Franţei". Camera Isabellei se nimeri a fi ceva mai depărtată de celelalte. festine. uneori deranjată de această promiscuitate de ţigani nomazi. şi dă iute sfoară prin oraş că ilustra trupă a seniorului Irod a debarcat la „Stema Franţei" cu un repertoriu nou şi are de gând să dea mai multe reprezentaţii. să ni se aducă cheile de la şapte-opt camere. O să aveţi spectatori. supeuri şi alte za­ iafeturi.234 Theophile Gautier pe cheltuieli. Spectatorii ajung până la urmă să-ţi cunoască toate festele şi ar fi în stare să le execute ei înşişi. Lucrul uitat preţuieşte cât cel nou. Datorită marii limbuţii a jupânului Bilot. seniore Irod. Nu poţi să mănânci şi să bei toată ziua. răspunse Tiranul. bomboane. seniore Irod? întrebă han­ giul. Se află multă nobilime în Poitiers în acest moment? — Multă. dacă nu chiar mai bine. dar nu trebuie nici­ odată să-ţi arăţi giumbuşlucurile în acelaşi loc. spre a trata actriţele şi a câştiga bunăvoinţa şi favorurile acestor cochete prin mâncăruri alese. întreg oraşul află de îndată că sosiseră nişte comedianţi. prăjituri şi alte delicatese. cele mai apropiate de a sa fiind ocupate. spuse Tiranul.

mai fine decât mătasea. Isabella nu putu rezista ispitei de a deschide fereastra şi de a-şi scoate puţin afară năsucu-i frumos. după o lungă călătorie făcută în tovărăşia unor bărbaţi. le pieptănă. Privindu-se în oglindă. într-o vâlcea ascunsă din Grecia antică. împreună cu un pat cu polog. culoare ce se potrivea bine cu tenul ei trandafiriu mat. zăpada se topise mai toată şi nu mai rămăseseră urme decât în locurile aflate către miazănoapte. Isabella îşi zâmbi cu acel surâs pe care şi-l dăruieşte femeia cea mai puţin cochetă. Apoi se primeni. turnă câteva picături de esenţă de bergamot şi le legă apoi cu fundiţe albastre. când se găseşte frumoasă. de o parte fiind hanul. Bilot le dădea răspunsuri discrete şi misterioase. iar de cealaltă parte un zid lung ce împrejmuia o grădină. Volumul 1 235 Domnişorii şi rafinaţii se informară despre frumuseţea actriţelor. spre a examina priveliştea ce se deschidea dinspre camera sa. apoi se ocupă cu atenţie de toaleta sa. lucru foarte firesc pentru o tânără delicată şi îngrijită. fantezie cu atât mai nevinovată cu cât fereastra da spre o ulicioară pustie. ar fi crezut că zăreşte o nimfă a Dianei care. Apoi îmbrăcă o ro­ chie cenuşie. Cine ar fi văzut-o atunci. înfrumuseţată cu podoabe albastre. Ba chiar strălucea şi o rază de soare. Dar parcă a fost doar un fulger. le descurcă.Căpitanul Fracasse. răsucindu-şi vârfurile mustăţilor cu un aer de glorie şi de înfumu­ rare prostească absolut ridicole. Sub influenţa unei temperaturi mai blânde. bune să-i scoată din minţi şi să aprindă curiozitatea tinerilor. zid pe care îl întreceau cu mult vârfurile dezgolite ale arborilor. acompaniate de gesturi şi grimase semnificative. se pregăteşte să păşească în undele râului. Isabella îşi rândui lucrurile pe rafturile dulapului. întreg mobilierul camerei. după ce şi-a părăsit veşmintele şi le-a aşezat pe mal. două fotolii şi o ladă cu lemne. Privi­ rea se cufunda în întinderea grădinii şi putea să urmărească . Isabella îşi despleti cosiţele lungi. o masă cu picioare răsucite. care alcătuia. Peste goliciunea sa albă se coborî numaidecât un nor gelos de voal. întrucât Isabella era castă şi ruşinoasă chiar şi când era singură.

nu avea nici pe departe aceeaşi siguranţă triumfătoare. şi mai plicticoase încă decât conversaţia. păşind ceva mai în urmă şi acordând întâietatea ori de câte ori. Oreste. odată ajunşi la capătul aleii. purta cizme din piele albă de Rusia. în acest cuplu pri­ etenesc primul era Oreste. întorcându-se odată ajuns la capătul aleii şi continuând o conversaţie începută mai înainte ca Isabella să fi deschis fereastra. în grădină. îi scotea şi mai bine în evidenţă talia suplă şi zveltă. tot atât de antipatic ca şi persoana sa. iar ochii şi pletele îi erau foarte negre. tivită cu un triplu firet de aur. îi atârna de umăr. de-a lungul unei alei de carpeni. exclamă Oreste. am dat poruncă slugilor să spună că nu sunt acasă când întreabă de mine şi am să-i înapoiez portretul. dragul meu. sigur că va fi pretutindeni bine primit şi în faţa căruia viaţa se deschidea fără obstacole. iar picioa­ rele sale ar fi stârnit gelozia multor femei din pricina micimii lor şi a formei cambrate. Avea figura palidă. amândoi tineri şi plăcuţi la înfăţişare. Judecând după uşurinţa îndrăzneaţă a mişcărilor. o mantie scurtă. se plimbau doi cavaleri. prinsă cu un şiret ai cărui ciucuri îi cădeau pe piept. că această Corisandă mă plictiseşte la culme. din catifea de un cafeniu-închis. 0 tunică elegantă. . dar nu egali în ceea ce priveşte condiţia. îmbrăcat în veşminte negre din cap până-n picioare. — îţi spun. putea să aibă cam douăzeci-douăzeci şi doi de ani. la capătul grădinii se înălţa un palat ale cărui ziduri înnegrite îi trădau vechimea. apreciind după deferenţa pe care o arăta unul dintre ei faţă de celălalt. cu toate că era un tânăr destul de chipeş. cu părul şi bar­ ba roşcate. ghiceai că era un mare senior. de aceeaşi culoare şi tot din aceeaşi catifea ca şi tunica. să-i dăm deocamdată acest nume întrucât nu-1 cunoaştem încă pe cel adevărat. se reîntorceau spre a-şi continua plimbarea. pe care le scotea şi mai bine în evidenţă tocul înalt al cizmei. iar al doilea Pilade. Pilade.236 ______________________________________________ Thiophile Gautier desenul unor bogate straturi cu flori marcate de chenare vii din merişor. după siguranţa trufaşă a ţinutei. împreună cu scrisorile ei.

misogin. când. sau din tafta. obiectă cu timidi­ tate Pilade. adică duşman înverşunat al fustei. ridicându-şi capul parcă pentru a lua Cerul drept martor al hotărârii sale. Corisanda asta blestemată m-a dezgustat pentru totdeauna de semenele ei. Tânărul îl lovi cu cotul pe tovarăşul său şi îi spuse: — Priveşte colo. Volumul I_______________________________________237 — Cu toate acestea Corisanda vă iubeşte.Căpitanul Fracasse. De aici înainte voi fi de o cruzime hyrcaniană. decepţii sau aventuri neplăcute.. în extaz. cu burghezele şi cu păstoriţele! Cine spune femeie spune necazuri. cu cosiţele casta- nii-cenuşii. de-i poţi vedea. am să fiu rece ca Hippolit şi voi fugi de femei întocmai ca şi Iosif. blestemându-mi în acelaşi timp bunătatea. Tare îndemânatecă va fi acea doamnă Putifar care îşi va agăţa ghearele de pulpana mantiei mele! Mă declar. de acum înainte. Parcă de asta îmi arde mie acum! Trebuie să fiu oare milostiv cu dragostea mea faţă de toate neroadele şi femeiuştile care au fantezia să se amorezeze de mine? Sunt eu prea bun. dacă eu n-o iubesc? replică Oreste cuprins de un fel de furie. de la pălărie până la botine şi am să mă zaharisesc în castitate la fel ca un călugăraş în gluga sa. cu faţa luminoasă şi ochii atât de dulci. Le urăsc din creştet până-n tălpi.. — Şi ce-mi pasă mie de asta. strălucitoare ca Aurora în pragul Răsăritului. de suspinele şi de ieremi­ adele lor continue şi sfârşesc prin a mi se aprinde călcâiele. fie ea din lână ordinară. cum stă aşa rezemată în coate şi puţin aplecată înainte. Mă las prea uşor înduioşat când îmi fac ochi dulci. Oreste ajunsese aici cu discursul său. rotunjimile sânului ei de fildeş! Pun rămăşag că are cel mai bun caracter şi nu seamănă deloc cu celelalte femeiuşti. Am să renunţ la. sub vălul cămăşuţei. De bună seamă că are o fire modes­ . o zări din întâmplare pe Isabella la fereastră. acea adorabilă şi deli­ cioasă făptură care pare mai degrabă o zeitate decât o femeie. câtă graţie. la fereastra de sus. slăbiciunea şi laşitatea. de scâncetele. Ce farmec. La naiba cu ducesele şi curtezanele.

închise fereastra şi trase perdeaua. al căror drapel sunteţi demn să-l purtaţi. amabilă şi politicoasă. nu vă mai înfierbântaţi atâta rărunchii. zeiţa iu­ birilor. şi din vârful degetelor trimise o sărutare în direcţia ferestrei. îşi aţinti privirea spre Isa- bella. îmi trebuie şi o voi avea. — Ea are să vă ierte. care observase desfăşurarea lucrurilor. pe care o arboraţi mai adineauri cu atâta îngâmfare? A fost deajuns prima mutrişoară drăguţă ca s-o pună pe fugă. eu nu văd nimic altceva decât o femeie stând la fereastră. ca pentru a-1 face să înţeleagă pe acest insolent că se înşela. fără nici o îndoială. eu nu ştiam că există pe lume acest înger al splendorii. să nu vă îndoiţi de asta. — Adineauri. rosti Oreste. întrucât este indulgentă cu îndrăgostiţii smintiţi. şi tot ceea ce am rostit nu sunt decât blesteme vrednice de afurisenie. ca să spun adevărul. nu posedă incomparabilele perfecţiuni cu care o înzestraţi cu atâta dărnicie. încât pana-i nesfârşit de lungă mătură pământul. aţi putea să căpătaţi o pleurezie. ce ochi straşnici puteţi să aveţi ca să descoperiţi toate acestea de aici! Despre mine. — Mai domol. spre a-mi ajunge ţelul. şi voi declara în chip curtenitor război frumoasei mele inamice. mai domol. monstruozităţi. dar care. Tinăra comediantă. îşi scoase pălăria într-un chip pe cât de galant pe atât de respectuos. iar conversaţia este agreabilă şi fermecătoare! — La dracu’! răspunse Pilade râzând. . Dar ce s-a întâmplat cu straşnica ură faţă de neamul femeiesc. să se îndure de iertare. curată erezie. să mă folosesc de cele mai subtile tertipuri şi înşelătorii. rosti Pilade.238 ___________________________________________ Theophile Gautier tă. să-mi cheltuiesc averile şi să spintec o sută de rivali. chiar de va fi nevoie. destul de drăguţă. tânărul se opri. Spunând acestea. când vorbeam şi ocăram cum m-ai auzit. M-am aprins nebuneşte după ea. — Am să încep operaţiile. pentru care o implor pe Venus. — Oh! o şi iubesc teribil. luă un aer rece şi grav.

cu paravane ce înconjurau toate- lete actriţelor. Cei doi prieteni urcară încet treptele vechiului palat şi dispă­ rură îndărătul uşii grele. drese decoru­ rile obosite şi şterse. cum nu se putea mai nimerită pentru a se da acolo spectacole. Toate locurile numerotate fuseseră reţinute din timp. răspunse Oreste. Este adevărat. îi spuse Tiranul lui Blazius pe când socoteau piesele pe care puteau să le joace. — Ce păcat. un fir foarte subţire. formând un fel de loji. dar pe care îl voi întări în aşa fel. Să ne întoarcem acum la actorii noştri. iar acest sărut o va sili să se gândească la mine toată noaptea. încăperea unde se dezbrăcau şi se îmbrăcau jucătorii fu aranjată ca foaier pentru comedianţi. ţi-o spun eu. încât să fac din el o frânghie spre a ajunge la balconul prinţesei. unul nou.Lupitanul Fracasse. Aripioara i-a fost atinsă. Volumul I — Iat-o pe Aurora ascunsă de un nor. Chiar astă-seară oamenii mei de încredere vor intra în acţiune. defect care nu displace fe­ meilor. sub directivele Tiranului. cu destul succes. o amenajă în vederea noii sale destinaţii. acum să intrăm în casă. ce păcat că Zerbina ne lipseşte! . care se îndeletnicea cu mâzgălirea firmelor şi cu zugrăvirea blazoanelor ori a armoriilor pe căleşti. — Dimpotrivă. chiar de-o fi numai ca să mă ocărască şi să mă învinovăţească de neruşinare. Comedianţii o închiriaseră. iar încasările promiteau să fie bune. şi lucrul acesta nu este de bun augur pentru restul zilei. eu consider ca un semn favorabil faptul că frumoasa s-a retras. Acum între mine şi această necunoscută există ceva. frumoasa înspăimântată nu-şi va mai face curând apariţia. Nu departe de han se afla o sală de jocuri cu mingea. Când ostaşul se ascunde înapoia crenelurilor turnului înseamnă că săgeata asediatorului a avut efect. Un pictor- geamgiu. rosti Pilade. — Am şi eu câteodată această impresie. rosti Pilade pe un ton respectuos. ba chiar pictă. iar un meşter tâmplar din oraş. — Cunoaşteţi de minune teoriile şi stratagemele dragostei.

Prima catârcă era încălecată de un hoţoman de lacheu. însă trebuie să ne lipsim de aşa ceva. minunea şi modelul subretelor. Nici Isabella şi nici Serafina nu pot juca acest rol. Subreta înseamnă un con­ diment preţios. De altminteri noi avem nevoie de o amoreză şi de o mare cochetă. . — Cu siguranţă. rezemându-şi coatele de balustrada galeriei prin care se plimbau. cărora le redeşteaptă adormitele înclinări spre desffâu. Veselia sa scânteietoare luminea­ ză scena. Culorile ţipătoare ale fustei îndrăzneţe distrează ochii. bine reliefat într-un ciorap roşu cu margini aurii. înarmat cu un cuţit de vânătoare la brâu şi cu o Fărâma de sare (lat. ciorchini de clopoţei şi pături vărgate. Totul era foarte curat şi măreţ. pentru bătrâni mai cu seamă. obrăzniciei şi lascivităţii sale pune mai bine în valoare prefăcătoriile pudice. perspectivă agreabilă atât pentru tineri.240 Theophile Gautier O Subretă este la drept vorbind grăuntele de sare. Să fie al dracului marchizul de Bruyeres. văzură trei catârci împopoţonate după moda spaniolă. ea reînsufleţeşte pasajele ce lâncezesc şi stimulează râsul care nu vrea să se hotărască.). dulceaţa vorbirii şi gânguritului amorezei. iar cei doi actori. şipul cu mirodenii pe care le presari la momen­ tul potrivit peste lipsa de gust a comediilor timpului. în livrea cenuşie. netrădând câtuşi de puţin nişte animale închiriate. broderii. ciucuri de lână. sau pe aproape. şi Subreta poate să-şi descopere până la jartiere. cu penaje pe cap. Datorită flecărelii. în faţa hanului se auziră sunete argintii de zurgălăi. răspunse Blazius. în persoana in­ comparabilei noastre Zerbina! Pe când cei doi comedianţi ajunseseră aici cu conversaţia. cât şi pentru bătrâni. elementul picant al comediilor. un picioruş fin. numaidecât un tropot viu şi cadenţat răsună pe caldarâmul curţii. ăsta care ne-a răpit perla. arătându-şi cele treizeci şi două de perle mărginite de carminul aprins. mica salis'.

de parcă ai porunci uciderea . să coborâm câte patru trepte deodată. — Ia stai! exclamă Blazius întorcându-se către Tiran. Să nu fii gelos. — Pe sfântul Alipantin! răspunse Tiranul. îl întrerupse Blazius. cu o înfăţişare mai arătoasă şi cu o călcătură şi mai mândră decât a celorlalte două. într-atât sunt de bu­ curoasă că te revăd. Lacheul trăgea după el. cu ajutorul unei curele încolăcite în jurul braţului. sare jos din şa. Uite cum îşi scoate pălăria şi cum îşi scutură părul. Irod.Căpitanul Fracasse. împovărată cu două pachete enorme ce stau în cumpănă de fiecare parte a samarului. ar fi putut trece foarte bine drept stăpân. altfel îmbrăcat. oh. ducea o femeie tânără. cortegi­ ul ăsta nu-ţi reaminteşte oare ceva? Mi se pare că nu aud pentru prima oară răsunând zurgălăii ăştia. aco­ perite cu o capă de muestra de Valencia. Volumul I 241 archebuză la oblâncul şeii. aerul îi era obraznic ca al unui mare senior şi. — I se vede pana. întocmai ca o păsărică penele. strigă ea unind acţiunea cu cuvântul. Blazius şi Tiranul coborâră în curte şi se întâlniră cu Zerbina la începutul peronului. cu aceeaşi pornire ca şi cum ai fi un tânăr chipeş. înfofolită călduros într-o haină îmblănită. şi nu mai încrunta din sprâncenele tale negre şi groase. pe cap purta o pălărie de fetru cenuşie împodobită cu o pană roşie. ce merită să fie însemnată cu creta albă! Este într-adevăr sehora Zerbina în persoană. cea de-a doua catârcă. şi să-ţi sărut din toată inima masca bătrână. Când vorbeşti de lup . Haidem să-i ieşim iute în întâmpinare. Cea de-a treia catârcă. astea sunt chiar catârcele care au venit să ne-o răpească pe Zerbina. cu borurile lăsate peste ochi. cu acea mişcare ştrengărească a şoldurilor care este specialitatea ei şi îşi aruncă haina în braţele lacheului. zi de trei ori şi de patru ori preafericită.. la răspântia Crucii. Sprinţara fată sări de gâtul Pedantului şi îi prinse capul între mâini: — Trebuie să te îmbrăţişez..

după un moment de linişte. Cum trecu pragul încăperii. Soarele mă plictiseşte şi viaţa reală mi se pare searbădă. Am început cu Blazius pentru că el este cel mai urât. Zerbina îşi îndeplini în chip loial promisiunea. ca să-mi desfăşor activitatea. Am să te îmbrăţişez şi pe tine. Nădăjduiesc că n-aţi angajat pe nimeni ca să mă înlocuiască. după cum nici aerul peştilor. — N id nu puteţi să vă închipuiţi câtă plăcere simt că mă regăsesc printre voi. se adresă ea celor doi comedianţi. când aş fi dat cu ea de rampa scenei. Eu sunt comediantă din fire. Oferind fiecăruia dintre cei doi actori câte un braţ. Zerbina se» urcă la catul unde jupân Bilot poruncise să i se pregătească o cameră. întrucât era fată de cuvânt şi care îşi avea. mirosul lumânărilor fumegânde îmi place mai mult decât parfumurile de civeta. Nu iubesc pe nimeni. Simt nevoia să slujesc iubiri imaginare şi îmi trebuie. Apa nu con­ vine păsărilor. iar peştii se înăbuşă în aer. mosc şi piele de Spania. Zerbina se aruncă într-un fotoliu şi începu să respire zgomotos. cinstea sa. smirnă. slavă Domnului! Marea mea bucu­ rie se datoreşte faptului că mă întorc iarăşi în elementul meu. iar teatrul este atmosfera mea. . am impresia că sunt mută. în felul ei. De când poeţii nu-mi mai împrumută glasurile lot. dar să nu credeţi acum că sunt îndrăgostită de mutrele voastre bătrâne. Dacă totuşi s-ar fi întâmplat acest lucru. Primele se îneacă în apă. sunt rea ca un diavol împieliţat. şi i-aş fi spart cel puţin patru dinţi din faţă. ambră cenuşie. şi întotdeauna te simţi rău în afara elementului tău. Mirosul de stătut al culiselor îmi alintă nările ca un bal­ sam. tocite de ceruză şi de tot felul de boieli. Când îmi încalcă cineva drepturile. ca o persoană căreia i s-a luat de pe umeri o povară grea. Prin urmare. Numai acolo pot respira în largul meu. lumea de aventuri romanţioase care se agită în comedii.242_______________________________________________ Theophile Gautier pruncilor nevinovaţi. numaidecât mi-aş fi înfipt ghearele în mutra paţachinei. vin să-mi reiau rolul. Este greu de altminteri să fiu înlocuită.

pe care comedianta le trecu în revistă. metamorfoză destul de tristă şi plicticoasă. Nu avem Subretă. .). Nişte rândaşi de la han intrară în cameră purtând o sumedenie de pachete. bucăţi de catifea. Dacă. pentru ca apoi să le deschidă şi să lase să cadă iarăşi ludo­ vicii de aur într-o ploaie strălucitoare. Autorul romanu- luiMăgarul de aur. pe atât de bogat. celebru prin nisipurile aurifere. la care ne împingea nevoia. în tumul ei de 1Apuleius (125 — sf. Zerbina desfăcu baierele săculeţului şi revărsă pe masă grămada de monede. Ai fi spus că ai de-a face cu apa Pactolului1 2 prefăcută în monede de aur. pindaric şi ditirambic. Leonarda este cea care îţi juca rolurile. — Minunat. dantele. fiica lui Acrise. valize. pentru ca apoi să le desfacă sau să le descuie. cutii. rosti Tiranul. anume de a-ţi auzi elogiul în stil liric. şi un săculeţ de piele lung. văd că sunteţi tot aceiaşi buni camarazi de altădată şi că i-aţi dus lipsa micuţei voastre Zerbinetta. larg. ţi s-ar fi întâmplat un lucru rar pentru absenţi. cu mai multe cheiţe. burduşit de bănet până la gură. Puteai să vezi o sumedenie de lucruri frumoase de găteală. 2Pactol. Volumul I 243 — N-are să fie nevoie să te dedai la nici un masacru. greu. lenjerie fină. ghipiuri. mic râu din Lydia. ai fi ascultat conversaţia dintre mine şi Blazius. în prezenţa celor doi colegi. mai deasă chiar decât aceea cu care a fost sedusă Danae. asemenea unei vânturătoare într-o grămadă de grâu şi ridi­ că atât cât puteau cuprinde palmele sale adunate în formă de cupă. Subreta îşi cufundă mâinile mici şi oacheşe în mormanul de aur.Căpitanul Fracasse. îmbătrânite şi schimbate ca pentru o duena. trecute printr-un inel de argint. Se mai afla acolo. folosin- du-te de una din acele alifii magice de care vorbea Apuleius1. mătăsuri de China: un întreg trusou pe cât de elegant şi de atrăgător. bijuterii. te-ai fi preschimbat adineauri într-o păsărică şi aşezată pe streaşină. scriitor latin. răspunse Zerbina.Chr. printre altele. secolului al II-lea d.

Şi totuşi era un senior magnific. eu vi-1 arăt pentru a vă dovedi că nu lipsurile mă aduc înapoi în sânul familiei. băgaţi-vă labele în grămada de bani şi luaţi cât veţi putea apuca cu toate cele cinci degete. — Aşadar i-ai dat paşaportul bietului marchiz. dacă l-am părăsit. ca pe bunul cel mai preţios din caseta mea.). se îndrăgosteşte de Teseu. Cât despre voi. dragi prieteni. răspunse Zerbina. care o răpeşte din Labirint. cu maniere ca la Curtea regală. nările i se dilataseră şi un râs nervos îi des­ coperea dinţii albi. asigurând-o că nu duceau lipsă de nimic. . este să-l păstrez cu grijă. şi. nu altceva. Comedianţii îi mulţumiră pentru generozitatea ei. luaţi vârtos. spuse Subreta întorcându-se către Irod şi Blazius. şi care merita. regele Cretei. rosti Blazius cu un aer plin de gravitate. temută pentru frumuseţea şi vrăjile ei. A trans­ format în purcei pe însoţitorii lui Ulise. — Serafina ar crăpa de furie. aceste patru cuvinte latineşti cu rezonanţă cabalistică. 3Fugarul (e) urmăritor. ca o visti- emică de încredere. personaj mitologic: fiica lui Minos. e ca să-l fac să vină după mine. Nu-1 abandonez câtuşi de puţin. atunci poate vă vor fi de folos cu altă ocazie. în toate privinţele. vrăjitoare mitologică. dacă m-ar vedea cu atâta bănet. dacă sunteţi lefteri. spiritual. chipeş şi falnic. Am să vă păstrez porţia în caseta mea. 2Circe. sequax fugax3. deoarece tu nu faci parte dintre femeile care sunt părăsite.244_______________________________________________ Theophile Gautier aramă. — Fugax sequax. — Ei bine! spuse Zerbina. Rolul Ariadnei1 nu ţi se potriveşte. ca pe un inel la deget. — Planul meu. Pe tine te prinde rolul lui Circe12. după moda nemţească. să fie iubit vreme mai îndelungată. reluă Pedantul. ce par un orăcăit de batraciene împrumutat din comedia Broaştele a domnului Aristo- 1Ariadna. ci numai dragostea curată faţă de artă. Ochii Zerbinei scânteiau cu o strălucire la fel de vie ca şi a pieselor de aur. urmăritorul (e) fugar (lat.

încât era o plăcere să o asculţi. conţin miezul teoriilor despre iubire şi pot sluji drept regulă de purtare atât pentru neamul bărbaţilor. cu nişte mutre vesele. După ce şi-a dat frâu liber nebuniilor. De calea i-o aţii. fuge precis de tine. Zerbi­ na se domoli şi deveni serioasă. la fel de pricepuţi la de-alde . cât o lăsase inima. când bosumflate. prin două sti­ huri sau versuleţe în forma următoare: De fugi. răspunse Blazius. — Ia te uită ce mai poezie. — Şi ce cântă latineasca ta. Nişte ver­ suri straşnice pentru răvaşele de plăcintă sau pentru gogoşile cu zahăr. spuse Zerbina râzând. Şi îşi acompania cântecul cu o mimică atât de expresivă. ai uitat să o tălmăceşti în franţuzeşte. Şi unde începu zvăpăiata creatură să cânte cât o ţinea gura versurile Pedantului. unul înflăcărat. Marchi­ zul poruncise valetului şi conducătorului de catâri care mi-au ieşit înainte la răspântia Crucii. întrucât este ascuns bine de nişte şiruri întunecate de brazi. bătrâne Pedant? întrebă Zerbina. Cred că merg pe melodia Robin et Robine. foarte retras şi greu de descoperit. celălalt dispreţuitor. afară numai dacă nu ştii de existenţa lui. de-ai fi putut crede că eşti de faţă la urmărirea şi la fuga celor doi amanţi. să mă ducă la un mic castel sau pavilion de vânătoare. scăpând din vedere că nu toată lumea a fost diriginte de colegiu ca tine. — Ascultaţi acum întâmplările prin care am trecut. 245 fan. de argintie şi de minunată. cât şi pentru toate femeile de pe lume.Căpitanul Fracasse. care mânuiai nu­ iaua printre elevi. — Am putea s-o tălmăcim. dar cu o voce atât de limpede. poetul atenian. Aici vine să se distreze şi să chefuiască veselul nostru senior împreună cu alţi câţiva prieteni. după tine se aţine. situat într-una din pădurile sale.

scaune şi taburete căptuşite după pofta inimii şi un covor turcesc atât de gros. — Pavilionul acesta ar putea constitui un straşnic decor pen­ tru desfăşurarea actului al cincilea al unei tragicomedii. Acest lăcaş retras este adăpostit în chip tainic la etajul al doilea al pavilionului. — Continuă-ţi povestea. opiate. Spun în chip tainic. Zerbina. este o locuinţă foarte veselă. Trecând pe dinaintea micului castel. o între­ rupse Tiranul. care aduce mereu sti­ cle pline în locul celor goale. care ar părea că sunt gata-gata să se năruie. fie ea chiar şi du­ cesă. întrucât de afară este cu neputinţă să-i bănuieşti măreţia şi luxul. „Pontez" şi „merg mai departe" Qajocuri de noroc) (fr. întrucât marchizul nu este câtuşi de puţin feroce. bureţi. cu perdele fine şi multe perne. — Obişnuinţa rolurilor tragice îţi întunecă imaginaţia. flacoane cu parfumuri. o masă de toaletă bine aranjată. tapisat cu tapete de Flandra. Dimpotrivă. în pavilion se află un apartament foarte drăguţ. de pe care nu lipseşte nimic din ceea ce îi e trebuincios unei femei. să vă spun cum era şi mobilat: un pat după moda veche. piepteni. cremă de migdale. rosti Blazius cu un gest de nerăbdare. cutii cu aluniţe. seara şi noaptea.). fo­ tolii. Scurgerea vremii a înnegrit zidurile. pomezi şi farduri pentru buze. reprezentând tot fe­ lul de păduri şi de crânguri. . exclamă Zerbina. ca lumina lumânărilor şi a focului din cămin să se răspândească peste câmpuri. într-o asemenea casă s-ar putea măcelări între ei în voie. l-ai crede nelocuit. jaluzelele şi draperiile de la ferestre împiedică. Poţi să strigi cât vrei tope şi masse1 fără ca să te audă nimeni altcineva decât un servitor bătrân. Tot aici îşi adăposteşte dumnealui amorurile şi fanteziile galante. încât puteai să cazi oricum pe el fără să păţeşti ceva.246_________________________ !______________________Thiophile Gautier astea. de n-ar fi o iederă care le îmbrăţişează şi le susţine. dar larg. moale.

oricât ar dăuna modestiei mele. după bunul plac al capriciilor sale. de unde să mă scoată din când în când.Căpitanul Fracasse. brăţări. dând la o parte portiera. dar prin minte mea trecut o clipă gândul că marchizul voia să mă zăvorască aici. nici chiar de-aş fi sultana favorită a preamăritului sultan. pe atât de delicat. Lumânări trandafirii îşi reflectau luminile în oglinzile candelabrelor din perete. va voi cineva să mă reţină aici cu forţa. Volumul I 247 — Când am ajuns aproape de acest castel sălbatic. surâdea oaspeţilor. printre scânteietoare . vorbele de duh şuvoiau nu altceva şi. nu mi-am putut stăpâni o oarecare teamă. de-a lungul vieţii mele. Ruină pe dinafară. în curând îşi făcu apariţia şi marchizul. totuşi. aştepta să fie servit un supeu pe cât de abundent. veni să-şi ofere serviciile şi mă ajută să-mi scot costumul de călătorie pen­ tru a îmbrăca o rochie mai potrivită. fără discuţie. iar pe masa încărcată cu sumedenie de vase de cristal. coliere. urmă Zerbi- na. Pe măsuţa de toaletă se aflau bijuterii. N-avea de ce să-mi fie frică pentru virtutea mea. Ar fi tare nostim ca vreun gelos s-o facă prizonieră pe Zerbina!“ Am intrat deci cu un aer brav şi am fost surprinsă în chipul cel mai agreabil de pe lume. care se afla gata pregătită în garderob. care se strâmba la trecători. Un foc straşnic ardea în cămin. N-am nici o înclinaţie pentru donjoanele cu răsuflări zăbrelite şi n-aş suporta captivitatea. trebuie să mărturisesc că am fost strălucitoare. Leonore şi Doralise încât voi putea. să găsesc un şiretlic pentru a mă salva şi pe mine. şi se jură că mă iubeşte într-adevăr la nebu­ nie. O ţărăncuţă. Apoi am cinat şi. în vreun soi de ascunziş. bucăţi mari de stofa adunau în cutele lor felurite răsfrângeri de lumină. dar mi-am spus: „Eu sunt de meserie Subretă şi. Mă găsi fermecătoare în rochia de casă din tafta strălucitoare. Aruncate neglijent pe marginea patului. de argintării şi sticle. cu ape albe şi cireşii. văzând că această locuinţă posomorâtă. cercei care aruncau flăcărui albastre şi licăriri jucăuşe de aur. lux pe dinăuntru. Mă simţeam îndrăcit de spirituală. am ajutat să evadeze atâtea Isabelle. Mă simţeam acum cu totul liniştită. dacă.

încât ar fi dus la afurisenie veşnică până şi pe un sfânt.___________Theophile Gautier explozii de râsete. frumoasa Imperia şi doamna Vannoza. Marchizul strălucea în gloria sa.248____________________________________ . dintr-o farfurie spartă de porţelan de Chi­ na mi-am făcut nişte castaniete şi am dansat o sarabandă atât de nebună. a fost o voioşie. care a fost iubita unui papă. Scumpul de el! Ar fi fost în stare să-şi respecte cuvântul. Marchizul orbit. mândru ca un rege de a avea o asemenea amantă. . o furie de veselie care nici nu pot fi închipuite. picioarele strălucitoare ca fulgerele în vârtejul fustelor. o vervă. când demon. Făcu câteva curse călare şi invită chiar doi sau trei prieteni ca pentru a se distra. spunându-i că asemenea vărsări de sânge erau lucruri searbede. totul incen­ diat de priviri şi de surâsuri capabile să aprindă o sală. Nu cred ca La'is. Zău de n-ar fi fost cu putinţă să-i fac să joace şi pe morţi şi să incendiez chiar şi cenuşa bătrânului rege Priam. de lascivă. şoldurile mai neastâmpărate decât argintul viu. trupul cambrat de atingeam parchetul cu umerii. deasupra capului. fără vlagă. încetul cu încetul. de turbată. burgheze şi comune. nişte sâni care zburdau în voie. A fost unic: braţele extaziate. dădeam replici scăpărătoare la tot pasul. dar a doua zi se arătă posomorât. Mi-am încercat filtrele cele mai irezistibile. la desert. Totuşi. dar vai! ele nu mai aveau nici o putere asupra lui. îmi propuse să-şi omoare soţia şi să se căsătorească cu mine. să fi înveselit vreodată un festin nocturn într-un chip mai galant. m-am gătit pe cât am putut mai frumos şi am dublat porţia în ceea ce privea amabilităţile. Această stare părea să-l mire chiar şi pe el. îmbătat mă numea când înger. cu gândurile aiurea. fascinat. marchi­ zul deveni visător. dar n-am vrut eu. dacă aş fi putut executa vreodată un asemenea dans pe scena unui teatru. Şi aşa a fost timp de mai multe zile. părea să caute ceva de care nu-şi dădea sea­ ma şi care îi lipsea. graţiile şi sclifoselile în faţa acestor boiernaşi care niciodată în viaţa lor nu mai luaseră parte la o asemenea sărbătoare. Ştiindu-1 vanitos.

era Marinette. Adeseori mas­ ca este cea preferată. deoarece chiar şi am­ brozia te poate dezgusta. mutrişoara neruşinată. dincolo de înfăţişarea mea de toate zilele. posedăm două frumuseţi. tot gândindu-mă la problema aceasta. parcă pentru a stu­ dia sub trăsăturile mele asemănarea cu o altă persoană. — Nu se săturase oare? spuse Blazius. — în sfârşit. actriţele. dorinţa şi admiraţia publicului. costumele năstruşnice. domnule neghiob. şi nu oamenilor veseli. Reîntorcându-mă în cu­ lise. ard de nerăbdare să aflu. şi spune-ne ce se petrecea în mintea plină de imaginaţie a domnului marchiz. — Iartă-mă. chiar dacă figura era frumoasă. după terminarea piesei. pierdusem pentru el o parte din farmecele mele. însă pe cine iubea el în mine era Lisette. pentru a sluji drept întrupare unei amintiri şi să-i fi redeşteptat o iubire pierdută? Nu.Căpitanul Fracasse. fantezii melancolice de acest soi nu intră în firea sa. reluă Subreta. — Află. era Marton. vine uşierul de stinge lumânările. Să mă fi luat el oare. Aseme­ nea visări şi himere se potrivesc hipocondricilor bilioşi. cu obrajii rumeni şi urechile roşii. am înţeles ce-1 mâhnea pe marchiz în fericirea sa şi am descoperit dorinţa vie după care suspina acest Sybarit pe culcuşul voluptăţii sale. diversitatea şi acţiunea rolurilor se risipise tot aşa cum se stinge splendoarea factice a scenei când. răspunse Zerbina. iar zeii vin uneori să ronţăie pe pământ pâinea neagră a oamenilor. Ceea ce dorea marchizul era Subreta pe care o văzuse în Palavrele . îmi răspundeam eu. El avea femeia. Nu-i mai rămânea decât Zerbina. Acea înfăţişare strălucitoare cu care te îmbracă luminile. Volumul I 249 Uneori mă privea cu foarte mare atenţie. înfăţişarea mea de teatru: deoarece noi. El căuta. dar tânjea după comediantă. o mască şi o figură. când nu suntem urâte. dând o mică palmă peste degetele Pedantului. Zerbina. că niciodată nu se plictiseşte cineva de mine. fulgerul surâsului şi văpaia ochilor. una compusă şi cealaltă naturală. costumele. replica alertă. gândeam eu. mi-ai spus-o chiar dumneata adineauri. fardurile.

De-abia aşteptam un prilej ca să termin cu această viaţă mizera­ bilă. dar nu supărat şi. mă înnobilează puţin. că prima venită putea foarte bine să facă acest lucru. Dorisem de tare multe ori să fiu iubită de un nobil cu vază. care mă transfigu­ rează. şi eu nu i-o înfăţişam decât pe jumătate. Fără această rază de artă. să am toalete bogate. poezia mea.250_______________________________________________ Theophile Gauticr căpitanului Matamore. după ce a reflectat câteva clipe. de trupul meu. Thalia. raţiunea mea de a fi. talentul meu. să trăiesc fără grijă în rafinamentele şi plăcerile luxului şi adeseori mi s-a întâmplat să blestem soarta aspră care mă silea să rătăcesc prin târguri şi oraşe. iar versurile poeţilor. ci tare mult şi de acea mică scânteie care străluceşte în mine şi datorită căreia mă aplaudă spectatorii. adevăraţi tăciuni aprinşi. atingându-mi buzele. Ei cred că ating idealul strângând în braţe realul. dar imaginea urmărită le scapă. . eu n-aş fi decât o neruşinată de rând ca atâtea altele. îmi spuse: „Şi ce-ai de gând să faci. decât a trupului. că ţineam mult la el şi că îi eram cu totul recunos­ cătoare pentru dărnicia sa. ca să-mi îndeplinesc nfeseria de saltimbancă. fără să bănuiesc că ea însemna chiar viaţa mea. mă ocroteşte cu mantia ei. fără supărare. le purifică de atâtea săruturi lascive şi prefăcute. Am priceput că acest brav gentilom nu era îndrăgostit numai de ochii mei. Este mai degrabă o pasiune a spiritului. înghemuită într-o căruţă. Eu însămi începusem să mă plictisesc. farmecul meu şi strălucirea mea personală. să plec. asudând vara şi degerând iarna. drăguţo?“ I-am răspuns: „Să ajung din urmă. o actriţă este ca un tablou pe care trebuie să îl contempli de la distanţă şi sub o lumină prielnică. de altminteri. Dacă te apropii. zeiţa fecioară. Zilele cât am stat în pavilionul marchizului mi-au deschis ochii. Marchizul păru mai întâi surprins. într-o bună zi i-am făcut cunoscut fără de nici un ocol că voiam să-mi iau zborul şi că nu-mi convenea să fiu amanta pe viaţă a unui senior. vraja se risipeşte. de dinţii mei. şi să-mi îngăduie. Capriciul care îi leagă pe anumiţi seniori de comediante este mult mai puţin senzual decât se crede. asigurându-1.

dacă iparchizul n-are să vină. pe atât de crud? Hotărât lucru. te-ai prostit de tot. Aha. ce-mi cereţi dumneavoastră!" Ca să nu mai lungesc vorba. dar care nu avea nimic descurajator. porneşte înainte cu echipajul de catâri pe care ţi-1 pun la dispoziţie. nu altceva. de-o fi să ciocănesc la uşa cabinei tale. Această idee i se păru atât de caraghioasă Zerbinei. Volumul I 251 pe drum. Leonarda arătă faţă de Zerbina slugărnicia cea mai josnică. a trecut multă vreme de când nu i-am mai păcălit pe-alde Geronte. Amorul ei propriu nu-i putuse ierta rivalei sale inexplicabila preferinţă manifestată de marchiz." Vorbele astea stârniră râsul marchizului. trupa lui Irod. şi în afară de asta a trecut atâta vreme de când ruginesc în provincie. Isabella veni şi ea. sper că ai să-mi deschizi". . Aveai mai multă minte altădată. Nu­ mai Serafina rămase închisă în cameră. Am de rezolvat câteva chestiuni pe care le-am neglijat şi care impun prezenţa mea la Curte. — însă. ai să fii teribil de păcălită. Tiranule. Curând apăru şi doamna Leonarda. aşa! te îndoieşti de farmecele mele. tot jucând în tragedii. — Să nu vină marchizul! strigă ea când se potoli. rosti Irod pe un ton de îndoială. dacă a şi ajuns cumva acolo. Am să te urmez cât de curând. din toată inima. Ai să-mi permiţi desigur să te aplaud şi. ai cărei ochi de buhă se aprinseră la vederea aurului şi a bijuteriilor întinse pe masă. după ce ne-am luat cel mai drăgăstos rămas bun. intrară în cameră şi îi urară bun venit. Leandru şi Scapin. iar Sub­ reta îi făcu cadou. Am luat un aer tare pudic. „Ah! Domnule marchiz. „Ei bine! exclamă el. ţinându-se de burtă de atâta râs. am sărit pe catârcă şi iată-mă la „Stema Franţei". sau s-o întâlnesc la Paris. care aflaseră de la rândaş despre sosirea Zerbinei. Vreau să-mi reiau rolul de Subretă. îmi era tare teamă ca în pasiunea lui înfocată să nu mi-o fi luat înainte. Poţi să dai dispoziţie de pe acum să-i reţină apartamentul. pe cât de neghiob. o bucată mare de tafta.Căpitanul Fracasse. încât se răsturnă în fotoliu şi se porni să râdă în hohote.

era cum nu se poate mai mulţumită de revedere. şi acum iată şi pentru căpitanul Fracasse. să ne interesăm de Oreste şi de Pilade. Oreste. deoarece acesta era tidul său. — Asta. nefiind încă obişnuit cu aceste libertăţi din teatru. Acum. pe tânăr tulburându-1 de altminteri şi prezenţa Isabellei. Chiar în această clipă Sigognac intră în încăpere. pe care i-am părăsit pe când intrau în casă. sărutându-1 cu înfocare pe amândoi obrajii. ceea ce îl făcu pe Sigognac să-şi piardă aproape cumpătul. adică tânărul duce de Vallombreuse. foarte reuşită şi ceremonioasă. — Are să fie o mare onoare pentru mine să joc alături de un gentilom ai cărui strămoşi au luat parte la cruciade. care luase drept poreclă pentru teatru numele. dar că îl înlocuiseră cu baronul de Sigognac. Zerbina. îi făcu o frumoasă reverenţă. şi am să mă silesc ca respectul să nu înăbuşe în mine verva. Din fericire acum m-am obişnuit cu persoanele de marcă. întoarcerea Zerbinei permitea schimbarea repertoriului într-un chip agreabil. rosti Zerbi- na. că am văzut-o instalată cu tot dichisul în camera ei. cu excepţia Serafinei.252 Theophile Gautier îi povestiră Zerbinei că Matamore îngheţase şi murise pe drum. îndoindu-şi genunchiul. abia gustă din mâncăruri şi nu o dată îşi uită pe masă paharul umplut de lacheu. Vallombreuse nu răspundea decât prin monosilabe la glumele amicale debitate de al său Pilade. cavalerul îi spuse ducelui: . De îndată ce fu luat de pe masă şi desertul. rosti ea. şi întreaga trupă. adăugă ea. de căpitanul Fracasse. în mijlocul veselilor ei camarazi. colegul meu. astfel încât să-şi înfoiască larg fusta. Zadar­ nic încerca să-l distreze cavalerul de Vidalinc. confidentul său. după plimba­ rea prin parc. este pentru domnul baron de Sigognac. într-atât ayea imaginaţia preo­ cupată de frumoasa femeie pe care-o zărise la fereastră. tare potrivit rolului. ca la Curte.

fie ea cu păr sau cu pene. nici nu se mai apleacă măcar să-l ridice. se pricepe de asemenea să tragă cu urechea şi cunoaşte istoria per­ soanelor care au tras la hanul său. cei doi tineri intrau în hanul „Stema Franţei" şi întrebau de jupânul Bilot. dar nu există aşa ceva pe globul pământesc. Am să aranjez o hăituială ca să vă -pice păsărică în plasă. Jupân Bilot îşi dezleagă bucuros limba. un foc pâlpâitor şi luminos. din această pricină. de fundiţe. şuviţe de păr negru. scoase . pline de bilete dulci. Poate că o să fiţi servit după pofta inimii. blond sau roşcat şi de atâtea alte dovezi de iubire. pentru ca să nu vă mai gândiţi la această frumuseţe. într-un cămin spaţios. stau drept temeinică mărturie că sunteţi modest când vorbiţi astfel. Are să se afle numaidecât în situaţia Corisandei. numai urmărirea mă amuză şi aş fi în stare să gonesc până la capătul pământului cea mai firavă vietate. până ce-aş cădea mort de oboseală. panglici. şi vânatul. Demnul hangiu. cred că aş adora-o. pudică şi rece. am să merg eu însumi. Oh! Dacă aş avea ferici­ rea să găsesc o fiinţă crudă. de minune. Am să-l fac să ciripească şi o să ne dea lămuriri despre această infantă pornită la drum. unde strălucea. îi dădu la o parte casca de ceară cu nişte precauţii infinite. flori uscate. îi conduse el însuşi într-o încăpere scundă. Hangiul luă din mâna pivnicerului sticla. — O să vedem noi. Haidem să bem la el o sticlă de vin din Insulele Canare. cenuşie din pricina pulberii şi tapisată cu pânze de păianjen. Nu-mi răpi această plăcere. însă scrinurile dumneavoastră.Căpitanul Fracasse. spuse Vidalinc. — Dacă n-ar fi cunoscute triumfurile dumneavoastră. odată ucis. — Nu. Dumneavoastră aveţi firea acelor visători cărora nu le plac din toată vânătoarea decât goana. Volumul I______________________________________ 253 — Cele mai scurte nebunii sunt cele mai plăcute. aţi putea fi învinuiţi. frumos tapetată. Câteva minute mai târziu. cunoscând rangul oaspeţilor săi. nu trebuie decât să intraţi în stăpânirea ei. de înfumu­ rare. aşa după cum ai spus. deoarece tânăra de la fereastră mi se pare a fi cuminte. de por­ trete. reluă Vallombreuse. din hăţiş în hăţiş. nicidecum.

Hangiul era pe punctul să se retragă. cu o mână tot atât de fermă ca şi cum ar fi fost turnată în bronz. — Ai lume multă în han? întrebă Vallombreuse. Bilot luase un aer de gravitate religioasă. când Vallombreuse. — Straşnic vin. dar tânărul duce preîntâmpină cuvintele hangiului şi continuă: La ce foloseşte oare să umblu cu şiretlicuri cu un bătrân nelegiuit ca tine? Cine este femeia care ocupă camera a cărei fereastră dă în străduţa din faţa palatului Vallombreuse. şi de altminteri Bilot nu se lăsă rugat pentru a ajuta un oaspe să-i consume comorile pivniţei. lovin- du-şi limba de cerul gurii. aşteptând să afle ce voiau de la el. Pe când îşi îndeplinea această funcţie de paharnic. — Jupân Bilot. dopul îndărătnic şi. cum eu sunt cu totul devotat senioriei voastre. Bilot se pregătea să răspundă. ai fi spus că e un preot al lui Bachus care oficiază şi celebrează misterele zeiţei sticle.. nu-i mai lipsea decât să fie încoronat cu iederă sau cu frunze de viţă de vie. cu picior în spirală. exclamă el cu un plescăit lacom şi sonor. ia un pahar de pe raft şi bea în sănătatea mea o duşcă din vinul acesta. pe care i le întinseseră ducele şi cavalerul. a treia pornind dinspre colţul zidului? Răspunde repede şi ai să capeţi câte o piesă de aur de fiecare silabă. Şi de ce soi?. spuse Bilot râzând din toată gura. ar trebui să fii tare virtuos pentru a întrebuinţa stilul laconic. Hangiul îşi ridică paharul în chip de salut şi îi dădu pe gât conţinutul până la ultima picătură.. Ceremoniile acestea sporeau valoarea vinului pe care-1 servea. — La acest preţ. într-adevăr foarte bun şi mai demn pentru un ospăţ regal decât pentru un han. n-am să mă folosesc decât de un singur cuvânt: Isabella! . vărsă un fir de licoare blondă ca topazul în pocalele de Veneţia.254_______________________________________________ Theophile Gautier din gâtul sticlei. Tonul nu admitea nici o replică. Cu toate acestea. îi spuse el. îl opri în pragul uşii. fără de smucituri. făcându-i un semn misterior din ochi. cu mâna reze­ mată de marginea mesei şi cu ochii aţintiţi asupra ducelui. atât de apre­ ciat de antici. apoi rămase în picioare.

Virtutea sa. Isabella este o comediantă care face parte din trupa domnului Irod. secretele mele sunt cu totul la dispoziţia sa. răspunse jupân Bilot. mai înainte chiar de a se fi dat asaltul. Ea joacă pe scenă rolul de ingenuă. şi asta cu atât mai mult cu cât fata este păzită de sentinela foarte atentă a unei iubiri curate. Fii mai vorbăreţ şi povesteşte-mi cu de-amănuntul tot ceea ce ştii despre această infantă. continuă Bilot. dar nu te mai folosi de această sobrietate lacedemoni- ană. Volumul I 255 — Isabella! Nume fermecător şi romanesc. aş fi luat-o mai degrabă. rosti Vallombreuse. Pivniţa mea. el nu credea deloc în virtutea femeilor. cu toate că dumneavoastră sunteţi un căpitan îndrăzneţ şi strălucitor. pe de o parte. Nimeni nu se pricepe să dea mai bine paşaportul curtezanilor insistenţi. şi nu urăsc nimic mai mult decât facilităţile prea făţişe şi cetăţile care sună preda­ rea. iar pe de altă parte era supărat că află de existenţa unui rival. care nu lasă nici un pic de speranţă. printr-o politeţe precisă şi glacială. — Aşadar are un iubit această cuminte Isabella? strigă tânărul duce pe un ton triumfător. drept o doamnă nobilă sau o burgheză bogată. dar în acelaşi timp şi înciudat. puţin obişnuit să întâmpinaţi rezistenţă. cerând să capituleze. — Am să mă supun ordinelor senioriei sale. domnişoara are purtări foarte decente. actualmente găzduită la hanul „Stema Franţei". închinându-se. — Oricine se poate înşela. — O comediantă! exclamă tânărul duce cu un aer de dezamăgire. exclamă Vallom- breuse. deşi foarte expusă. întrucât fata este frumoasă.Căpitanul Fracasse. n-a suferit nici o ştirbire şi ar avea dreptul să poarte pe cap coroana de lămâiţă virginală. rol pe care nu-1 părăseşte nici în afara teatrului. . — Toate astea îmi plac. decât drept o saltimbancă rătăcitoare. — Ar trebui mai multe forţe ca să fie cucerită această cita­ delă. bucătăria mea. exclamă Bilot. după înfăţişarea sa discretă şi rezervată. întrucât.

256_______________________________________________ Theophile Gautier
— Eu am spus iubire, şi nu iubit, continuă hangiul cu o insis­
tenţă respectuoasă, ceea ce nu este acelaşi lucru. Senioria voastră
este prea expertă în materie de chestiuni galante pentru a nu
aprecia această diferenţă, cu toate că are o aparenţă subtilă. 0
femeie care are un iubit poate să aibă şi doi, după cum spune
cântecul; dar o femeie care are o iubire este cu neputinţă sau cel
puţin foarte anevoios de înfrânt. Ea posedă ceea ce îi oferiţi
dumneavoastră.
— Discuţi despre problemele astea, spuse Vallombreuse, ca şi
cum ai fi studiat tratatele despre dragoste şi sonetele lui Petrarca.
Nu te credeam savant decât în materie de sosuri şi de vinuri. Şi
care este obiectul acestei platonice tandreţi?
— Un comediant din trupă, răspunse Bilot, despre care îmi
închipui, mai mult ca sigur, că s-a angajat din pricina unei pasiuni,
întrucât nu mi se pare că are purtările unui histrion de rând.
— Ei bine! se adresă cavalerul Vidalinc prietenului său, trebuie
să fiţi mulţumit. Iată nişte obstacole neprevăzute ce vi se ivesc în
cale. O comediantă virtuoasă este un lucru pe care nu-1 întâlneşti
în fiecare zi, ceea ce vi se potriveşte de minune. în plus, aşa o să
vă mai liniştiţi dinspre partea aristocratelor şi a curtezanelor.
— Eşti oare sigur, continuă tânărul duce urmându-şi gândurile,
că această castă Isabella nu-i acordă nici o intimitate nerodului,
pe care îl şi detest, de pe acum, din tot sufletul?
— Se vede bine că n-o cunoaşteţi, reluă jupân Bilot; este ca o
hermină care ar prefera să moară, decât să aibă o pată pe blana
ei albă. Când acţiunea comediei cere îmbrăţişări, poţi să o vezi
cum roşeşte pe sub fard şi cum îşi şterge uneori obrazul cu dosul
mâinii.
— Trăiască frumuseţile trufaşe, sălbatice şi îndărătnice la stru­
nit! strigă ducele; am s-o cravaşez aşa de bine, încât am s-o fac
să meargă la pas, în buiestru, la trap, la galop şi să execute toate
cabrările după bunul meu plac.
— Nu veţi obţine nimic în chipul acesta, domnule duce,
îngăduiţi-mi să v-o spun, rosti jupân Bilot făcând o plecăciune ce

Căpitanul Fracasse. 257
trăda cea mai profundă umilinţă, aşa cum se cuvine unui inferi­
or care contrazice un superior, despărţit de el prin atâtea trepte
ale scării sociale.
— Dar dacă i-aş trimite oare într-o cutie frumoasă de piele
nişte cercei cu perle mari, un colier de aur cu mai multe şiraguri
şi cu prinzători din nestemate, o brăţară în formă de şarpe cu
două rubine mari, roşii ca focul, în loc de ochi?
— V-ar înapoia toate aceste bogăţii, răspunzându-vă că o luaţi,
fără îndoială, drept alta. Nu este deloc interesată, aşa cum sunt
cele mai multe dintre colegele ei de breaslă, iar ochii ei, lucru
rar pentru o femeie, nu se aprind la focurile giuvaericalelor. Se
uită la diamantele montate în cel mai minunat chip ca la nişte
nimicuri.
— Ce ciudat şi fantastic exemplar din neamul femeiesc! ex­
clamă ducele de Vallombreuse puţin cam mirat; fără îndoială că
dânsa voieşte, prin aceste aparenţe de cuminţenie, să fie cerută
de soţie de imbecilul ăsta, care trebuie că-i putred de bogat.
Creaturilor acestora li se năzare câteodată să întemeieze o fami­
lie, să aibă urmaşi de treabă şi să se aşeze, când merg în soci­
etate, printre mironosiţe, cu ochii plecaţi în semn de modestie,
cu aere de sfântă, nu altceva.
— Ei bine, însuraţi-vă cu ea, exclamă Vidalinc râzând, dacă
nu există un alt mijloc. Titlul acesta de ducesă îmblânzeşte până
şi pe cele mai îndărătnice femei.
— Ia-o mai încetişor! ia-o mai încetişor! continuă Vallom­
breuse, să nu fim atât de expeditivi; trebuie mai întâi să stăm de
vorbă. Să căutăm vreun şiretlic ca să ne apropiem de frumoasa
noastră, dar să n-o înspăimântăm prea mult.
— Lucrul acesta este mai uşor decât să-i cucereşti iubirea,
rosti jupân Bilot; astă-seară, în sala unde se joacă de obicei cu
mingea, are loc repetiţia piesei care va fi reprezentată mâine;
câtorva amatori din oraş le va fi îngăduit să asiste, iar dumnea­
voastră n-aveţi decât să vă spuneţi numele pentru ca uşile să vă
fie larg deschise. De altminteri, am să-i suflu două vorbe jupânului

258 Theophile Gauticr
Irod, care îmi este bun prieten şi nu-mi poate refuza nimic; însă,
după umila mea părere, aţi face mai bine dacă v-aţi îndrepta
dorinţele către domnişoara Serafina, care nu este mai puţin fru­
moasă decât Isabella şi a cărei vanitate s-ar extazia de plăcere,
din pricina acestei preferinţe.
— De Isabela sunt scos din minţi, exclamă ducele pe un ton
brusc şi aspru, pe care se pricepea să-l folosească în chip admi­
rabil şi care curma orice altă discuţie, de Isabella şi nu de alta,
jupân Bilot; şi, după ce-şi vârî mâna în buzunar, revărsă pe masă,
în chip neglijent, o dâră destul de lungă de piese de aur. Opreşte
pentru sticla de vin, iar restul monedelor ţine-1 pentru dumneata.
Hangiul adună ludovicii cu multă gravitate şi îi făcu să lunece
unul după altul în fundul chimirului. Cei doi gentilomi se ridi­
cară, îşi traseră pălăriile până pe sprâncene, îşi aruncară manti­
ile pe umăr şi părăsiră încăperea. Vallombreuse se învârti de mai
multe ori, în sus şi în jos, pe ulicioară, ridicându-şi ochii de fie­
care dată când trecea prin dreptul preafericitei ferestre, dar os­
teneala se dovedi zadarnică. Isabella se ferea acum şi nu se mai
arătă. Perdeaua era lăsată şi s-ar fi putut crede că nu era nimeni
în cameră. Obosit să tot aştepte în uliţa pustie, bătută de un vânt
foarte rece şi tăios, într-o postură în care nu era obişnuit, ducele
de Vallombreuse se sătură curând să-şi mai piardă timpul în za­
dar şi porni spre locuinţa sa, blestemând impertinenta prefăcă­
torie a acestei proaste înfumurate, destul de îndrăzneaţă pentru
a-1 face să tânjească astfel pe un duce tânăr şi chipeş. Ba se gândi
chiar, cu o oarecare bunăvoinţă, la buna şi blânda Corisanda, nu
demult atât de dispreţuită, dar amorul propriu îi şopti la ureche
imediat că era suficient doar să apară pentru a triumfa aidoma
lui Cezar. în ceea ce-1 privea pe rival, dacă va fi să-l deranjeze
prea mult, avea să-l suprime, dând dispoziţie câtorva slugi înar­
mate sau cu ajutorul unor tâlhari plătiţi, demnitatea sa neîngă-
duindu-i să se compromită cu un asemenea netrebnic.
Este adevărat, Vallombreuse n-o zărise pe Isabella, care se

Căpitanul Fracasse. Volumul I 259
retrăsese în cameră, departe de fereastră; dar în timpul cât
aşteptase zadarnic în stradă, nişte ochi geloşi îl spionau prin gea­
mul unei alte ferestre, ochii lui Sigognac, căruia purtările şi
manevrele personajului îl displăceau la culme. De zece ori baro­
nul fu ispitit să coboare şi să-l atace, cu sabia scoasă, pe tânărul
galant, dar se stăpâni.
Nu se putea spune că exista un anumit element nepermis în
faptul de a te plimba de-a lungul unui zid spre a justifica o ase­
menea agresiune, care ar fi fost socotită drept smintită şi ridi­
colă. Scandalul provocat ar fi putut păgubi bunului renume al
Isabellei, cu totul nevinovată de acele priviri înălţate mereu către
acelaşi loc. Sigognac luă totuşi hotărârea să-l supravegheze înde­
aproape pe filfizonul galant şi îşi întipări trăsăturile lui în memo­
rie, pentru a-1 recunoaşte când va fi nevoie.
Irod alesese pentru reprezentaţia de a doua zi, anunţată cu
surle şi tobe în tot oraşul, piesa Lygdamon şi Lydias sau Asemănarea,
tragicomedie a unui oarecare Georges de Scudery, un gentilom
care, după ce slujise în oastea franceză, părăsea spada pentru
pană şi nu se folosea mai puţin bine de una decât de cealaltă, şi
Palavrele căpitanului Fracasse, în care Sigognac urma să-şi facă
debutul în faţa unui public veritabil, până atunci nejucând decât
pentru viţei, comute şi ţărani, în hambarul lui Bellombre. Toţi
comedianţii erau foarte preocupaţi cu învăţarea rolurilor: piesa
domnului de Scudery, fiind scrisă nu cu mult timp înainte, n-o
cunoşteau deloc. Visători şi mestecând din fălci ca maimuţele ce
scot sunete înţelese doar de ele, actorii se plimbau prin galerie,
când mormăind încetişor, când izbucnind în ţipete asurzitoare.
Cine i-ar fi văzut, i-ar fi luat drept nişte turbaţi şi smintiţi. Se
opreau brusc, apoi porneau din nou cu paşi mari, agitând braţele
ca nişte mori stricate. Leandru mai cu seamă, care urma să joace
rolul lui Lygdamon, căuta diverse atitudini, încerca efecte şi se
zbătea ca un drac într-o cristelniţă. Se bizuia mult pe acest rol
pentru a-şi realiza visul: să inspire iubirea unei doamne din lu­

Theophile Gautier
mea mare şi să-şi ia revanşa pentru loviturile de ciomag primite
la castelul de Bruyeres, lovituri de ciomag care îi rămăseseră
întipărite în suflet, mai multă vreme încă decât pe spinare. Acest
rol de amant languros şi sfios, care îşi depunea frumoasele senti­
mente la picioarele unei fiinţe crude, în versuri destul de bine
aduse din condei, prilejuia sumedenie de ocheade, suspine, palori
şi tot felul de gesturi afectate, ce căutau să înduioşeze, în care
excela mai cu osebire domnul Leandru, unul dintre cei mai buni
prim-amorezi de pe scenele din provincie, cu toate pretenţiile şi
aerele sale ridicole.
Blazius se decretase profesorul lui Sigognac şi în această pos­
tură baronul studia, în camera sa, împreună cu bătrânul comedi­
ant, perfecţionându-se în dificila artă a teatrului. Tipul pe care îl
întruchipa, prin caracterul său extravagant, se îndepărta de firesc,
şi totuşi trebuia ca sub exagerare să se simtă adevărul şi să se
desprindă omul din gesturile paiaţei. Blazius îi dădea sfaturi în
acest sens şi îl învăţa să pornească de la un ton simplu şi adevărat
pentru a ajunge la intonaţii bizare, sau să se reîntoarcă la
dicţiunea obişnuită după ce a ţipat ca un păun jumulit de viu,
deoarece nu există nici un personaj, oricât de afectat ar fi, care
s-o ţină întruna numai aşa. De altminteri această inegalitate îi
caracterizează pe lunatici şi pe cei ieşiţi din minţi; ea există de
asemenea şi în gesturile lor smintite, care nu concordă perfect
cu sensul vorbelor, dezacord din care artistul îndemânatic poate
scoate efecte comice. Blazius era de părere ca Sigognac să poarte
doar jumătate de mască, adică să-şi ascundă fruntea şi nasul,
pentru a respecta tradiţia figurii şi pentru a combina, pe faţa sa,
fantasticul cu realul, avantaj deosebit de însemnat în acest soi
de roluri, jumătate false, jumătate adevărate, caricaturi gene­
rale ale umanităţii, care nu sunt pentru ea un prilej de supărare,
aşa cum ar fi un portret. în mâinile unui comediant vulgar, un
asemenea rol poate să însemne doar o bufonadă ordinară, bună
să distreze mitocănimea şi să-i facă pe oamenii de treabă să ri­
dice din umeri, dar un actor merituos poate să vină cu trăsături

Căpitanul Fracasse. Volumul, 261
naturale, care să reprezinte mai bine viaţa decât dacă acestea ar
fi îndelung studiate.
Ideea jumătăţii de mască îi surâdea destul de mult lui Sigo-
gnac. Masca îi asigura incognito-ul şi îi insufla curajul să înfrunte
mulţimea. Această bucată de carton subţire îi dădea impresia
unei căşti cu vizieră lăsată, prin care avea să vorbească cu o voce
de fantomă. Fiindcă figura înseamnă însăşi persoana, trupul nu
are nume, iar faţa ascunsă nu poate fi cunoscută: acest aranja­
ment împăca respectul faţă de strămoşii săi cu obligaţiile situaţiei
sale. Nu se mai expunea în faţa lumânărilor într-un chip materi­
al şi direct. Nu era astfel decât sufletul necunoscut care dădea
viaţă unei marionete mari, nervis alienis mobile lignum1; numai
că el se găsea în interiorul acestei marionete, în loc să tragă
sforile din afară. Demnitatea sa nu avea nimic de suferit din
acest joc.
Blazius, care îl îndrăgise foarte mult pe Sigognac, îi modelă
el însuşi masca, astfel încât să-i compună o fizionomie de teatru
cu totul diferită de fizionomia de toate zilele. Un nas îndreptat
în sus, constelat de negi şi roşu la vârf ca o cireaşă coaptă,
sprâncenele circumflexe cu perii răsuciţi în chip de virgule,
mustăţile cu vârfurile subţiri şi curbate asemenea secerii lunii
făceau de nerecunoscut trăsăturile regulate ale tânărului baron;
acest soi de plasture, aşezat ca un surguci pe capul unui cal, nu-i
acoperea decât fruntea şi nasul, dar tot restul feţei era schimbat.
Porniră cu toţii către repetiţie, care trebuia să aibă loc în
costume, pentru a-şi putea da cât mai bine seama de aspectul
general. Ca să nu străbată oraşul îmbrăcaţi ca nişte paiaţe de
carnaval, comedianţii îşi trimiseseră costumele la sala de specta­
col, iar actriţele urmau să se aranjeze pentru reprezentaţie în
camera pe care am descris-o mai înainte. Persoanele de vază,
filfizonii galanţi, oamenii cultivaţi din oraş se agitaseră ca nişte
turbaţi ca să pătrundă în acest templu sau mai degrabă sacristie

Lemn mobil pentru nervi străini (lat.).

262 Theophile Gautier
a Thaliai, unde preotesele Muzei îşi îmbrăcau podoabele pentru
a celebra misterele. Toţi se arătau foarte prevenitori faţă de co­
mediante. Unii le ţineau oglinda, alţii aduceau lumânările mai
aproape, pentru a se vedea cât mai bine. Unul îşi dădea cu părerea
asupra locului unei funde, altul întindea cutia cu pudră; un altul,
mai timid, rămânea cocoţat pe câte un cufăr, bălăbănindu-şi pi­
cioarele fără să scoată o vorbă şi răsucindu-şi mustăţile, ca să se
poată spune că face şi el ceva.
Fiecare actriţă îşi avea cercul ei de curtezani, ai căror ochi
lacomi îşi căutau norocul în gesturile trădătoare şi în schimbările
întâmplătoare ale toaletelor. Câteodată o rochie de casă, ce lune­
ca la timp pentru aşa ceva, descoperea un spate ca marmura;
altădată apărea pe jumătate un glob de nea sau de fildeş, ener­
vat din pricina rigorilor corsetului şi care trebuia culcat mai bine
în pătucul său de dantele, sau un braţ frumos care, înălţându-se
spre a potrivi ceva la coafură, se arăta gol până la umăr. Vă
lăsăm pe dumneavoastră să apreciaţi câte madrigale, complimente
şi nerozii mitologice le-a smuls acestor provinciali priveliştea
unor asemenea comori: Zerbina râdea ca o nebună auzind atâtea
prostii; Serafina, mai mult vanitoasă decât spirituală, se delecta
cu aşa ceva; Isabella nu le asculta deloc, şi, sub privirile atâtor
bărbaţi, se gătea, modestă, refuzând pe un ton politicos, dar
rece, toate serviciile oferite de aceşti domni.
Vallombreuse, urmat de prietenul său Vidalinc, nu avea de
gând să piardă această ocazie pentru a o vedea pe Isabella.
El o găsi şi mai frumoasă de aproape decât de departe, iar
pasiunea îi spori în aceeaşi măsură. Tânărul duce se ferchezuise
pentru această împrejurare şi, de fapt, era cum nu se poate mai
frumos. Purta un magnific costum din atlaz alb cu bufanturi,
împodobit cu zorzoane şi funde de culoarea cireşii, prinse cu
agrafe de diamante. Valuri de rufărie fină şi de dantele se revărsau
din mânecile hainei; o bogată eşarfă din pânză de argint îi susţinea
spada; o pălărie largă, de fetru alb, cu pană sângerie se legăna în
mâna acoperită de o mănuşă parfumată cu aromă de frangipan.

Căpitanul Fracasse. Volumul I 263
Părul negru şi lung, ondulat în bucle subţiri, se revărsa de-a
lungul obrajilor ce formau un oval perfect şi îi punea în valoare
paloarea caldă. Sub mustaţa fină, buzele îi străluceau roşii ca
nişte rodii, iar ochii îi scânteiau între două rânduri dese de gene.
Gâtul, alb şi rotund ca o coloană de marmură, îi susţinea, mândru,
capul şi se desprindea dintr-un guler bogat de dantelă veneţiană
de cel mai mare preţ.
Şi totuşi exista ceva neplăcut în toată această perfecţie.
Trăsăturile atât de fine, atât de pure, atât de nobile erau urâţite
de o expresie antiomenească dacă poate fi întrebuinţat acest
termen. Fără îndoială că durerile şi plăcerile oamenilor nu
emoţionau decât în foarte mică măsură pe posesorul acestei fi­
guri nemilos de frumoasă. De bună seamă că trebuia să se creadă,
şi se credea într-adevăr, de o spiţă cu totul deosebită.
Vallombreuse se postase, în tăcere, lângă măsuţa de toaletă a
Isabellei, cu braţul sprijinit de rama oglinzii, astfel încât ochii
comediantei, obligată să consulte oglinda în fiecare moment, să
fie nevoiţi să-l întâlnească adeseori. Era o manevră savantă şi de
o bună tactică amoroasă, care ar fi izbutit, fără îndoială, cu ori­
care alta în afară de ingenua noastră. El voia, înainte de a rosti
vreun cuvânt, s-o uluiască prin frumuseţe, prin înfăţişarea tru­
faşă şi prin măreţie.
Isabella, care îl recunoscuse pe tânărul îndrăzneţ din ulicoară
şi a cărui privire de o înfocare trufaşă o stingherea, păstra cea
mai desăvârşită rezervă şi nu-şi întorcea privirea din oglindă.
Nici nu părea să fi observat că avea în faţa ei pe unul dintre cei
mai frumoşi seniori ai Franţei; dar Isabella era o fată cu totul
deosebită.
Plictisit de această poziţie, Vallombreuse se hotărî brusc şi îi
spuse comediantei:
— Dumneavoastră, domnişoară, jucaţi rolul Silviei în piesa
Lygdamon şi Lydias a domnului de Scudery?
— Da, domnule, răspunse Isabella, care nu putea să se sus­
tragă de la această întrebare abil banală.

264_______________________________________________ Theophile Gautier
— Niciodată un rol nu va fi fost mai bine jucat, continuă
Vallombreuse. Dacă este prost, îl veţi face bun; dacă este bun,
aveţi să-l faceţi excelent. Fericiţi poeţii care îşi încredinţează ver­
surile acestor frumoase buze!
Aceste complimente vagi nu depăşeau limitele vorbelor galante
pe care oamenii politicoşi le adresează de obicei comediantelor,
iar Isabella fu nevoită să le accepte, mulţumindu-i ducelui cu o
uşoară înclinare din cap.
După ce se costumă, cu ajutorul lui Blazius, în cabina ce le
era rezervată comedianţilor, Sigognac intră în camera actriţelor
pentru a aştepta începerea repetiţiei. Avea masca pe faţă şi îşi
încinsese centironul săbiei celei lungi, cu garda grea, cu pânză
de păianjen la vârf, moştenire de la bietul Matamore. Capa sta­
cojie, spintecată ca mustăţile unui rac, îi flutura bizar pe umeri,
cu marginile săltate de vârful spadei. Pentru a se conforma cât
mai bine spiritului rolului, Sigognac păşea cu şoldul înainte şi
despicat ca un compas, cu un aer insultător şi provocator, aşa
cum îi şade bine unui căpitan Fracasse.
— Sunteţi cu adevărat bine, şi niciodată vreun căpitan spani­
ol n-a avut o înfăţişare mai arogantă, îi spuse Isabella, când Si­
gognac veni s-o salute.
Ducele de Vallombreuse măsură cu cea mai dispreţuitoare
trufie pe nou-venitul, căruia tânăra comediantă îi vorbea pe un
ton atât de dulce. „După cât se pare, acesta este neisprăvitul
acela obraznic de care se zice că ar fi îndrăgostită tânăra noastră",
îşi spuse ducele în sinea lui, numai fiere şi venin de ciudă, de­
oarece nu concepea câtuşi de puţin ca o femeie să poată ezita o
clipă între tânărul şi splendidul duce de Vallombreuse şi acest
ridicol histrion.
Ducele se prefăcu, de altminteri, că nici nu bagă de seamă
prezenţa lui Sigognac acolo. Nu se sinchisea de el mai mult decât
de o mobilă. Pentru el acesta nu era un om, ci un lucru, şi se
purta de faţă cu baronul cu aceeaşi libertate ca şi cum ar fi fost

Căpitanul Fracasse. Volumul I______________________________________ 265
singur, sorbind-o pe Isabella cu privirile sale înflăcărate ce se
opreau la ivirea unor sâni lăsaţi cam dezgoliţi de croiala cămăşuţei.
Isabella, încurcată, se simţea roşind fără să vrea, sub această
privire insolent de fixă, fierbinte ca o ţâşnitură de plumb topit,
şi se grăbi să-şi termine toaleta pentru a scăpa de ea, cu atât mai
mult cu cât vedea cum mâna lui Sigognac, nespus de furios, se
crispa convulsiv pe mânerul săbiei sale.
Ea îşi puse o aluniţă în colţul gurii şi făcu gestul de a se ridica
spre a merge pe scenă, deoarece Tiranul, cu vocea sa de taur,
strigase de mai multe ori: „Domnişoarelor, sunteţi gata?“
— Permiteţi-mi, domnişoară, spuse ducele, aţi uitat să puneţi
o asasină.
Şi Vallombreuse, vârând un deget în cutiuţa cu aluniţe aşezată
pe măsuţa de toaletă, scoase o steluţă din tafta neagră.
— îngăduiţi-mi, continuă el, să v-o aşez eu; aici, foarte
aproape de sân; ea are să vă sporească albeaţa pielii şi va părea
ca o aluniţă naturală.
Acţiunea întovărăşi vorbele atât de repede, încât Isabella,
înspăimântată de această obrăznicie, de-abia avu răgazul să se
lase pe spatele scaunului pentru a evita insolenta atingere; dar
duceîe nu era dintre aceia care se intimidau uşor, iar degetul cu
peticul de tafta era cât pe-aci să atingă sânul tinerei comediante,
când o mână de fier se abătu asupra braţului său şi îl prinse ca
într-o menghină.
Ducele de Vallombreuse, scos din minţi de furie, îşi întoarse
capul şi îl văzu pe căpitanul Fracasse bine proptit într-o poziţie
care nu avea nimic comun cu poltronul din comedie.
— Domnule duce, exclamă Fracasse, ţinând strâns mai de­
parte încheietura mâinii lui Vallombreuse, domnişoara îşi pune
singură aluniţele. Nu are nevoie de serviciile nimănui.
Rostind acestea, dădu drumul braţului tânărului senior, a cărui
primă mişcare fu să apuce mânerul săbiei. în acest moment, cu
toată frumuseţea sa, Vallombreuse avea un cap mai oribil şi mai
înfricoşător decât acela al Meduzei. O paloare îngrozitoare îi

266_______________________________________________ Thiophile Gautier
acoperea faţa, sprâncenele sale negre se coborau peste ochii
injectaţi de sânge. Purpura buzelor sale căpătase o culoare vio­
letă şi se albise de spumă; nările îi palpitau de parcă adulmecau
măcelul. Ducele se azvârli asupra lui Sigognac, care nu se clinti
câtuşi de puţin din loc, aşteptând asaltul; dar, deodată, se opri.
O reflecţie bruscă îi stinse, ca un duş rece ca gheaţa, clocotul
turbării. Trăsăturile normale îşi reluară locul, culorile naturale îi
reveniră şi se putea spune că îşi recăpătase complet stăpânirea
de sine, iar faţa sa exprima dispreţul cel mai glacial, desconside­
rarea supremă pe care o creatură omenească o poate nutri faţă
de altă fiinţă omenească. îi fulgerase gândul că adversarul său
nu este de neam nobil şi că fusese cât pe-aci să se compromită
având de-a face cu un histrion. întregul său orgoliu nobiliar se
revolta la această idee. Insulta pornită de atât de jos nu putea
să-l atingă; te baţi oare cu noroiul care te împroaşcă? Totuşi nu-i
stătea în fire să lase o ofensă nepedepsită, ori de unde ar fi venit
ea, şi, apropiindu-se din nou de Sigognac, îi spuse:
— Secătură, am să pun lacheii să-ţi rupă oasele!
— Luaţi seama, monseniore, răspunse Sigognac pe tonul cel
mai liniştit şi cu aerul cel mai nepăsător din lume, luaţi seama,
am oasele zdravene şi ciomegele se vor sparge de ele de parcă ar
fi de sticlă. Eu nu mănânc bătăi decât în comedii.
— Oricât de insolent ai fi, puşlama, nu am să-ţi fac onoarea
să te bat eu însumi. Este o ambiţie care îţi întrece meritele, spuse
Vallombreuse.
— Lucrul rămâne de văzut, domnule duce, replică Sigognac.
S-ar putea foarte bine ca eu, având mai puţină mândrie, să vă
bat chiar cu mâinile mele.
— Nu răspund unei măşti, spuse ducele luându-1 de braţ pe
Vidalinc, care se apropiase între timp.
— Am să vă arăt faţa mea, duce, la locul şi la timpul potrivit,
continuă Sigognac, şi cred că are să vă fie şi mai dezagreabilă
decât nasul meu fals. Dar să curmăm discuţia. Aud clopoţelul
sunând şi dacă întârzii mai mult risc să pierd intrarea în scenă.

Căpitanul Fracasse. Volumul 1 267
Comedianţii îi admirau curajul, dar, cunoscând titlul de nobleţe
al baronului, nu se mirau ca ceilalţi spectatori ai scenei, năuciţi
de o asemenea îndrăzneală. Emoţia Isabellei fusese atât de vie,
încât îi căzuse tot fardul, iar Zerbina, văzând paloarea de moarte
care i se aşternuse pe faţă, fusese nevoită să-i pună o groază de
roşu pe obraji. Abia dacă mai putea să se ţină pe picioare şi,
dacă Subreta n-ar fi ţinut-o de braţ, s-ar fi împiedicat şi ar fi dat
cu nasul de podea la intrarea în scenă. A fi pricina unei certe îi
era profund dezagreabil dulcei, bunei şi modestei Isabella, care
nu se temea de nimic mai mult decât de zarva şi de scandalul
care se creează în jurul unei femei, reputaţia ieşind întotdeauna
ştirbită; de altminteri, deşi hotărâtă să nu-i cedeze lui Sigognac,
ea îl iubea din toată inima, iar gândul unei curse sau cel puţin al
unui duel, la care era expus, o tulbura mai mult decât s-ar fi
putut spune.
în ciuda acestui incident, repetiţia mergea înainte, emoţiile
reale ale vieţii neputându-i distrage pe comedianţi de la pasiu­
nile lor fictive. Isabella jucă chiar foarte bine, deşi sufletul îi era
năpădit de griji.
în ceea ce-1 privea pe Fracasse, aţâţat de ceartă, se arătă de o
vervă strălucitoare. Zerbina se întrecu pe sine. Fiecare din vor­
bele ei stârnea hohote de râs şi aplauze ce nu mai conteneau.
Dintr-un colţ al primelor fotolii porneau mai înaintea tuturor
celorlalte nişte bătăi de palme care încetau ultimele, iar persistenţa
lor entuziastă atrase în cele din urmă atenţia Zerbinei.
Subreta, simulând un joc de scenă, înaintă până lângă şirul
luminilor, îşi lungi gâtul cu mişcarea unei păsări curioase ce-şi
vâră capul printre două frunze, îşi aţinti privirea în sală şi îl
descoperi pe marchizul de Bruyeres, roşu-foc de satisfacţie, cu
ochii scânteietori de dorinţi, arzând ca nişte rubine aprinse.
Marchizul o regăsise pe Lisetta, pe Marton, pe Smeraldina din
visele sale! Era în al şaptelea cer de fericire.
— Domnul marchiz a sosit, îi spuse pe şoptite Zerbina lui
Blazius, care juca rolul lui Pandolphe, la intervalul dintre o

pentru că am pomenit de talentul comedianţilor noştri. Toate celelalte femei care îi acordaseră favorurile. cu Zerbina. Peste măsură de furios după scena în care nu ieşise biruitor. tânărul duce se întoarse la palatul Vallombreuse împreună cu confidentul său. ar sări peste rampă să vină să mă îmbrăţişeze de faţă cu toată lumea! Ah! domnule de Bruyeres. îi apăreau şterse. apoi apucă un vas mare de Japonia pe care îl trânti de parchet. cu picioarele în sus. cu acel glas rostit cu gura închisă. Repetară apoi piesa domnului de Scudery. unde se sparse în mii de ţăndări. din acest moment al acţiunii piesei. spirit şi pasiune. aşa. care se rostogoleau caraghios. iar Leandru. şi pe care le compara. în amintire. Şi. uită-te la el cum jubilează. ducele îşi frângea mâinile de furie şi alerga prin cameră ca un nebun. cum radiază. Părea că împrăştie lumină de atâta veselie.268_______________________________________________ Theophile Gautier întrebare şi o replică. Marchizul înţelese că nu se va mai putea lipsi de aici înainte de această senzaţie tulburătoare. în van încerca Vidalinc să-l potolească. să-i adun cu făraşul rămăşiţele şi să le arunc în lada de gunoi! Un ticălos care îndrăzneşte să se . să-l calc în picioare. pe care actorii ştiu să-l folosească atunci când vorbesc între ei pe scenă şi nu vor să fie auziţi de către public. Zerbina scăpără nu altceva şi jucă cu o vervă turbată. răsturnând mesele şi provocând tot felul de stricăciuni pen­ tru a-şi domoli turbarea. Ei bine! o să-ţi pregătim ceva pipărat şi ardeiat. — Oh! strigă el. cât este de pătimaş! Nu mai poate sta locului de plăcere şi. de nu i-ar fi ruşine. cele mai blânde nu vizau la nimic mai puţin decât la a da dispoziţie ca insolentul căpitan să fie ciomăgit până ce va fi ucis de-a binelea. fu încântător. de-ai să te lingi pe buze. lovind cu pumnul în fotolii. vi se aprind călcâiele după subrete. plictisitoare şi fade. meditând la o mie de proiecte de răzbunare. în rolul lui Lygdamon. deşi era mai puţin amuzantă. care plăcu şi ea. dar. aş vrea să-l pot zdrobi pe ticălosul ăla ca pe vasul acesta. să-i lăsăm la treburile lor şi să-i urmărim pe ducele de Vallombreuse şi pe prietenul său Vidalinc.

cu rezerva de a pedepsi mai târziu omul. să se urce pe scenă. cu tot nasul său de carton mâzgălit cu chinovar avea un aer maiestuos şi teribil.Căpitanul Fracasse. spuse Vallombreuse. cu pistolul. — N-are a face. spune-le să se înarmeze cu nişte ciomege straşnice şi să se ducă să-l aştepte la ieşirea din sală. aşteptă ordinele stăpânului. Acesta trebuie să fie. răspunse Vidalinc. Azolan. să se mânjească cu sulimanuri. judecând după gelozia lui şi după tulburarea infantei. pe Basque. derogare mai gravă de la maiestatea unui zeu olimpian. cu pumnalul. Un valet îşi făcu apariţia. spuse ducele. jupân Bilot ne-a vorbit despre un comediant care se angajase în trupă din dragoste faţă de cineva şi pe care Isabella îl priveşte cu ochi binevoitori. — Pune de-i scoală. — Cu atât mai bine. lucru tare greu în asemenea costum ridicol. aş fi destul de îndreptăţit s-o cred. sub claia de păr a sprâncenelor sale false şi. — Cum te poţi gândi oare. într-o imobi­ litate perfectă. se înclină profund şi. ochii îi străluceau ca nişte flăcări. reluă Vallombreuse. să primească bobârnace şi lovituri de picioare în fund! Nu! Asta este absolut cu neputinţă. mai întâi pe histrion. l-aş înfrunta cu spada. decât este pentru demnitatea unui nobil aceea de a juca în comedii. până ce i-aş pune călcâiul pe grumaz şi aş scuipa pe mutra cadavrului său! — Poate că este nobil. călare. — Dacă există vreunul! Să nu vă îndoiţi de lucrul acesta. Volumul I 269 aşeze între mine şi obiectul dorinţei mele! Dacă cel puţin ar fi gentilom. unde se află . — Jupiter s-a preschimbat în dobitoc şi chiar în soţ ca să se poată bucura de farmecele muritoarelor. apăsând cu degetul cel gros pe un clopoţel. dacă sunt culcaţi. dacă există vreunul înapoia aces­ tei măşti ridicole. rosti Vidalinc. pe jos. Merindol şi Labriche. după siguranţa sa. că o persoană de neam nobil ar avea de-a face cu nişte saltimbanci. răspunse prietenul lui Vallombreuse. în acest fel răzbunarea mea nu va da lovituri de spadă în vânt şi va întâlni un piept în faţa loviturilor ei. am să-l pedepsesc.

Se cuvine aşadar să-şi ispăşească crima într-un chip infamant. după ce valetul ieşi din încăpere. Nu vreţi oare. — Iţi mulţumesc. Pe când îl ciomăgesc să i se strige: . oricând sunt întrebat. cu toate că se spune că acela al nobililor este al­ bastru. rosti Vidalinc întinzându-şi picioarele pe un taburet. a dat dovadă de un curaj cu mult peste poziţia în care se află. ca să ştie. Avea dreptate jupân Bilot. Dacă este gentilom. dar nu pot s-o accept totuşi. dar nu de un rang atât de înalt ca al dumneavoastră şi susceptibilitatea mea nu se teme de compromitere. fără să-l omoare totuşi. ca un om care nu mai are altceva de făcut decât să asiste la desfăşurarea evenimentelor. răspunse ducele. la urma ur­ mei. Acest căpitan mi se pare mai demn de spadă decât de ciomag.• 270_______________________________________________ Theophile Gautier comedianţii lui Irod. Această însărcinare. vreau să vă spun că Serafina aceea este încântătoare! I-am spus câteva cuvinte drăguţe şi am şi obţinut o întâlnire. pe un anumit căpitan Fracasse. are să ştie cui să se adreseze. Să-l atace. că vă purtaţi astfel cu acest bufon. Spuneţi doar o vorbă. Eu sunt de aleasă şi veche spiţă. spuse Vidalinc. domnule duce. dând toate asigurările domnului duce că ordinele sale aveau să fie executate de îndată. de un soi destul de sălbatic şi de groso­ lan. — Cum veţi crede de cuviinţă. care. Fiindcă veni vorba. Sunt gata. aşteptând reîntoarcerea bătăuşilor. pentru această propunere care-mi dovedeşte deplina fidelitate faţă de interesele mele.Astea sunt din partea ducelui de Val- lombreuse". să-l ciomăgească fără milă şi să-l lase lat. şi pornesc. — Mă supără faptul. care se retrase. Ducele şi prietenul său se cufundară apoi în tăcere. . s-ar putea crede că mi-e frică! De rest mă ocup eu. să răspund cu spada. nu păru să-l surprindă prea mult pe lacheu. să mă duc să-i caut ceartă şi să-l ucid? Când este să verşi sânge. Această secătură neobrăzată a îndrăznit să mă atingă. toţi oamenii au sângele roşu. ca sub un pretext sau altul.

de-i lasă laţi ca pe nişte porci. cu umeri laţi. se pricepe să pună piedici mai bine decât oricine şi în mai puţin de un minut dă peste cap. chiar dacă nu ucigătoare. cu o gardă din fier în lucrături fine. şi cu acest soi de măciucă. nestându-i în caracter să-şi părăsească prietenii la primejdie. pe vreo doi dintre ticăloşii ăştia. au să le conducă Leandru şi Blazius: primul nu este decât un înfumurat şi-i fricos ca un iepure. — Căpitane. Scapin o să rămână cu noi. Era o spadă spaniolă. iar puterile i-ar trăda curajul. care îi apăra bine încheietura mâinii şi care. LOVITURI DE CIOMAG ŞI ALTE AVENTURI Repetiţia se terminase. Irod. . prin lovituri. IX LOVITURI DE SPADĂ. mânuită de un bărbat curajos. ciomagul meu stă la dispoziţia săbiei dumneavoastră. îmbrăcându-şi hainele de oraş. al doilea este prea bătrân. veche. dar prea deajuns pen­ tru slugile cărora ducele le dăduse misiunea să-l răzbune. Si- gognac făcu acelaşi lucru. după obiceiul ce domnea în teatru. Retraşi în cabinele lor. îşi păstră spada lui Matamore. în aşteptarea unui eventual atac. dacă într-adevăr va fi să ne atace. îşi puse în gând să facă prăpăd printre ticăloşii care l-ar ataca pe Sigognac. pe care o mânuia ca şi cum ar fi fost un pai. fiindcă ne-ar asurzi cu ţipetele lor. se adresă el baronului când ajunseră în stradă. ridicările de cortină. comedianţii îşi scoteau costumele de teatru. să lăsăm femeile să plece înainte. îşi luase cu el ciomagul ce-i slujea să anunţe. un bărbat zdravăn. întrucât era fără vârf şi tocită. oricum. dar de calitate bună. putea să ferească de lovituri şi să dea al­ tele zdravene. dar. lungă cât o zi de post.

Labriche şi Merindol. să nu riscăm să fim atacaţi prin surprindere. Nici o lumină nu răzbătea din casele adormite şi nici luna nu se arăta pe cer. brave Irod. prin mijlocul străzii. va trebui ca tâlharii ăştia. Merindol şi Labriche. servind de adăpost şi favorizând atacurile mişeleşti. astfel încât ciomegele lor să se abată toate peste Sigognac. nu iau lucrurile în tragic şi se mulţumesc să înco- voaie spinarea. pe cei patru . asemenea ciocanelor ciclopilor asupra ni­ covalei. se aşezară exact în faţa lor. de câteva clipe. prost pietruită. să iasă din umbră ca să ne ajungă şi. la o oarecare distanţă. le dăduse de ştire că Fracasse nu putea să mai întârzie. histri­ onii şi burghezii. dar să ne luăm măsurile de prevedere. de o parte a străzii. condus de Blazius şi de Leandru. care ne urmăresc şi care stau lipiţi de vreun zid. cu degetele încleştate pe bâte. grozav de potrivită pentru atacuri prin surprindere. bătăuşii tânărului duce. fără să bănuiască nicidecum că aveau să întâmpine un adversar puternic. Streşinile ce se plecau peste străduţă sporeau bezna. Grupul femeilor. Şi acum. Azolan şi Basque se ascunseseră în pervazul unei uşi. care nu putea să se înapoieze la han pe un alt drum. să scoatem spada din teacă. îi şi descoperise. Azolan. întortocheată. iar Scapin să-şi îndoiască puţin genunchii ca să aibă picioarele suple. răspunse Sigognac. cu toate că noaptea era foarte întunecoasă. dumneata să învârteşti măciuca.272 Theophile Gautier — Mulţumesc. propunerea nu este de refuzat. care avea o vedere ageră. Să mergem unul în spa­ tele celuilalt. Sigognac. Basque. Ulicioara era cufundată în întuneric. aşteptau de mai bine de o jumătate de oră să-şi facă apariţia căpitanul Fracasse. gata să-şi ducă la îndeplinire misiunea. pe care cei mari binevoiesc a pune valeţii să-i ciomăgească. şi erau în aşteptare. deoarece. lipiţi de un zid. vom avea timpul să-i vedem venind. de obicei. poeţii. astfel. Sigognac trecu în fruntea micii coloane şi înaintă cu prudenţă în străduţa care ducea de la sala de spectacol la hanul „Stema Franţei".

pe jumătate sufocat. iar victoria era de partea . De aici înainte strada era liberă. Ceafa lui Labriche se întâlni cu un pericol. simulând că ar vrea să se întoarcă brusc din drum. Volumul I_____________________________________ . cu acest manşon pară Sigognac lovitura de bâtă pe care i-o trase Azolan şi îi dădu apoi cu spada o lovitură atât de violentă în plin piept. Sigognac se opri. care. apăsându-1 cu tărie de braţul stâng şi împingându-1 cu braţul drept de era gata să-i tros­ nească vertebrele. care vedeau cum le scapă prada.273 haidăi ce stăteau la pândă. Azolan se repezi primul şi începură să strige cu toţii: „Omoară-l! Omoară-1! Căpitanului Fracasse din partea monseniorului duce!“ Sigognac îşi înfăşurase de mai multe ori braţul stâng cu capa. îl săltă de la pământ cu o piedică scurtă. nu fără a avea însă spatele strivit şi învineţit de formidabilul retevei. apoi. văzându-se dezarmat. Isprava lui Scapin a fost următoarea: îl apucă pe Labriche de brâu cu o mişcare atât de rapidă şi de energică. Această prefăcătorie îi determină pe ticăloşi. încât cel ce trebuia să aducă la îndeplinire răzbunarea lui Vallombreuse rămase leşinat pe câmpul de bătălie. încât mizerabilul căzu lat chiar în şanţul drumului. o luă la goană. Basque.Căpitanul Fracasse. nu se putu folosi câtuşi de puţin de bâtă. cu picioarele în aer şi cu pălăria în noroi. un fel de manşon de nepătruns. dar o furioasă lovitură de spadă. peste cap. iar izbitura fu atât de violentă. Măciuca lui Irod făcu să zboare în ţăndări ciomagul lui Merindol. la zece paşi depărtare. irezistibilă ca slobozirea unui resort de arbaletă. răsucită astfel. îi nenoroci scăfârlia şi îl făcu să vadă treizeci şi şase de stele verzi în această noapte mai neagră decât smoala. cu coşul pieptului frânt. să-şi părăsească ascunzătorile pentru a se arunca asupra căpitanului. lama i-ar fi străbătut corpul şi i-ar fi ieşit printre umeri. încât acesta. Dacă vârful spa­ dei n-ar fi fost prevăzut cu un inel. oricât de iute ar fi fost de picior. care alcătuia. dată cu latul. se avântă vitejeşte. fulgerătoare. şi îl trimise de-a rostogolul pe caldarâm. cu toată lipsa de succes a ca­ maradului său. cu toate aparenţele unui cadavru.

exclamă cavalerul de Vîdalinc. târându-se pe mâini. dar de data aceasta soarta a fost cu totul potrivnică valorii noastre. şi totuşi sunt oameni încercaţi. ca o mânecă goală. întrece în putere şi în curaj pe Herculii din poveşti. — Cum asta? exclamă ducele cu un gest de mânie. fără îndoială. nu mai puţin îngrozitoare decât măciuca lui Irod. patru câţi eraţi nu aţi reuşit să-l ciomăgiţi pe histrionul acela? — Histrionul acela. văzând că Vallom­ breuse se uită la Merindol cu o căutătură sălbatică. Faţa îi era pârlită de soare. Merindol. pe lângă care atârna un braţ inert şi fără vlagă. deoarece avea să dea faţă cu mânia tânărului duce. răspunse Merindol. înţepenise în pragul camerei. îl şi chemă. Labriche zăcea ca un beţiv de-a latul şanţului. mai puţin buşit. care păstra o tăcere deplină. Imobil şi fără să scoată un cuvânt.274 Thtophile Gautier comedianţilor. pe Azolan şi pe Basque. fără îndoială pentru ca cine­ va să supravieţuiască dezastrului şi să-l poată povesti. aşteptând o vorbă de încurajare sau o întrebare din partea ducelui. Merindol apăru cu un aer tare încurcat şi stângaci. sudoarea îi curgea pe frunte şi pe faţă şi nu mai simţea durerea din umărul scrântit. el încetini pasul. nu se poate îndoi de zelul nostru în executarea ordinelor domniei sale. La acest gând. spălase binişor putina. cât ai clipi din ochi. nerăbdător să afle succesul ciomăgelii. Cu toate acestea. Labriche a fost trântit la pământ de alt . — Ei bine. încercau să ajungă la vreun loc mai adăpostit pentru a-şi mai veni în fire. deoarece nu ai un aer prea triumfător. apropiindu-se de palatul Vallombreuse. iar broboane de sudoare îi acopereau fruntea. Abia intrase în palat. dar palori verzui se strecurau pe sub nuanţa arămie. căci suferea teribil din pricina braţului. Au căzut sub loviturile sale ca nişte figuri de pe cărţile de joc. — Domnul duce. S-a năpustit atât de furios împotri­ va noastră încât din atacat a devenit agresor şi i-a doborât la pământ. răspunse Merindol. ce veşti ne aduci? Proaste. că ducele. Azolan şi Basque.

de n-am să mă mai pot sluji de braţ cel puţin cincisprezece zile de aici înainte. îmi place această candoare în lucruri ticăloase. de balauri ce suflă foc şi flăcări pe nări. fără devotament şi fără curaj! strigă ducele de Val- lombreuse ieşit din minţi de furie. ca în poveştile cavalereşti. — înapoiaţi-vă în coteţele voastre. Basque şi Labriche. iar grumazul «Au ştie acum cât este de tare caldarâmul din Poitiers. ticăloşilor! răcni ducele. nici mai laşi! Dacă ciomegele nu mai erau de-ajuns.Căpitanul Fracasse. replică Merindol. întinzând către duce mâini rugătoare. Dar iată că se reîntoarce armata noastră. cu ochii rătăciţi. trebuia să puneţi mâna pe spade! — Monseniorul poruncise o ciomăgeală şi nu un asasinat. printr-o figură subtilă de gimnastică. Vallombreuse. Şi o babă. — Nu sunteţi decât nişte viţei. întrucât ceea ce obţineţi cu uşurinţă vă dezgustă. locuieşte într-un turn fără de punţi şi podişti şi este păzită. doar cu furca ei. îmi pare greu de ajuns la Isabella. cu de la noi putere. îşi făcură apariţia în uşa salonului. care îşi revenise din leşin. ordinele sale. Azolan. Eu insumi m-am ales cu ciomagul sfărâmat din pricina măciucii jupânului Irod. mânjiţi de noroi şi de sânge. Livizi. ar fi fost în stare să vă pună pe fugă. — Ia te uită. într-adevăr. ce spuneţi? Mica aventură ia o întorsătură destul de romanţioasă şi care de bună seamă că vă place. iar obstacolele vă încântă. y! cu umărul strivit. pre­ cis şi conştiincios. care era departe de a fi delicat. Pentru o comediantă. spuse râzând Vidalinc. Nu am fi îndrăznit nicidecum să depăşim. Mare greşeală am săvârşit că v-am salvat de la spânzurătoare şi de la galere! E la fel dacă ai în slujbă oameni cinsiţi: nu s-ar dovedi nici mai stângaci. deşi nu aveau alte vătămări decât nişte vânătăi — doar violenţa loviturilor făcuse să le curgă straşnic sânge din nas — şi pete roşietice le bălţau în mod hidos pielea galbenă a pieptarelor. care a fost pusă pe fugă. un ticălos formalist. nişte netoţi şi nişte destrăbălaţi nepricepuţi. Volumul I 171 măscărici. la vederea acestei trupe schi- .

dacă nu. iar mâinile-i crispate mototoleau splendida tunică din satin alb pe care încă n-o dezbrăcase. îmbrăcat într-un costum magni­ fic. care nu întâlnise niciodată o femeie care să-l refuze. Nu ştiu ce mă reţine ca să nu pun să vă biciuiască pentru imbecilitatea şi laşitatea voastră. nu putuse să obţină o privire binevoitoare din partea unei fete de nimic. Era oare cu putinţă să-i ţină piept cineva? Apoi se gândea la faptul că. constelat cu diamante. înfrântă şi buimăcită. a unei păpuşi expuse în fiecare seară fluierăturilor primului pierde-vară. într-atât tânărul duce îi băgase în sperieţi pe cei patru spadasini. se ridică brusc. Scrâşnea din dinţi de furie. ticăloşi vrednici de spânzurătoare. Gânduri furtunoase se succedau în creierul său ca nişte nori goniţi de un vânt furios pe un cer bântuit de uragan. pe care Vidalinc i-o respectă. Ştergeţi-o! Banda. Când bieţii păcătoşi dispărură pe uşă. Voia să dea foc hanului. Pentru prima oară în viaţa sa întâlnea o împotrivire! Poruncise un lucru care nu fusese adus la îndeplinire! Un măscărici îl brava! Simbriaşii săi dăduseră bir cu fugiţii. în sfârşit. care nu erau totuşi foarte timizi din fire. am să pun să vă jupoaie de vii ca pe nişte ţipari de Melun. s-o răpească pe Isabella. să-l omoare pe căpitanul Fracasse. pe care prinţesele îl primeau cu surâsul pe buze. Theophile Gautier loade. el. el. burduşiţi de un căpitan de teatru! Orgoliul său se revolta la acest gând. Vallombreuse se trânti pe o grămadă de perne şi rămase cufundat într-o tăcere adâncă. să înece întreaga trupă de comedianţi. în deplina strălucire a rangului şi a frumuseţii. a unei actriţe ambulante. chirurgul meu are să vă vadă şi are să-mi spună dacă au vreo gravitate ghionţii care pretindeţi că v-au fărâmat oasele. şi un fel de năucire îl năpădi. după care ducesele se topeau de iubire. ca şi cum ar fi voit s-o pedepsească pentru faptul că l-a secondat atât de rău în proiect­ ele sale de seducere. nu aşteptă să i se spună a doua oară şi dispăru cu o sprinteneală uimitoare. împodobit cu toate farmecele sale. schiţă un semn de rămas bun către .

căruia imaginea Serafinei îi ţinea o voioasă com­ panie. Strigătele: „Omoară-1! Omoară-l!“ şi zgomotul încăierării. din pricina mea. răspunse Sigognac. bine rostit şi mai bine acţionat! Doamne! Ce straşnice lovituri! Cât de bine le-a prins caraghioşilor ăstora că spada răposatului Matamore n-a . aţipi imediat şi dormi dus până a doua zi dimineaţă. se dete înapoi cu câţiva paşi şi îşi reluă rezerva obişnuită. i s-ar fi topit picioarele. Isa- bella scoase un strigăt uşor. Volumul I prietenul său Vidalinc şi. şi toate astea pentru o biată fată ca mine! Nu eşti înţelept. — Nu eşti rănit. Fata era cât pe-aci să leşine. Sigognac. — Bine rostit. care are privirea şi orgoliul lui Lucifer. datorită liniştii nopţii. Palidă ca ceara şi tremurând toată. trebuie să ştii să suporţi anumite insolenţe. ridică braţele către cer şi le lăsă să cadă în jurul gâtului tânărului. ajunse­ seră până la urechile Isabellei şi ale colegilor ei. nimănui. Vidalinc. Legănat de fantezii voluptuoase în care apărea neîncetat tânăra comediantă. nici nu observă că mănâncă de unul singur şi cină cu tare multă poftă. s-o insulte în prezenţa mea pe adorabila Isabella. — N-am să permit niciodată. îi găsiră foarte alarmaţi pe ceilalţi comedianţi. Când Sigognac. chiar dacă port pe faţă masca unui căpitan. ţi s-ar fi întâmplat cel mai mic rău! Şi ce imprudenţă! Să-l bravezi pe acest duce atât de frumos şi atât de rău. Văzându-1 pe Sigognac nevătămat. dominându-şi repede emoţia. unde somnul nu veni să tragă perdelele de damasc ale patului său. fără să se atingă de cina ce i se servise. şi. ascunzându-şi faţa la pieptul său cu un adorabil gest de pudoare. de n-ar fi fost Blazius care să o susţină de braţ.Căpitanul Fracasse. nu-i aşa? exclamă ea cu glasul cel mai dulce. dar. căpitane Fracasse. se desprinse imediat din îmbrăţişare. Irod şi Scapin se întoarseră la han. Cât de mâhnită aş fi fost dacă. exclamă Irod. aştepta în pragul uşii să afle ştiri. se retrase în camera de culcare. deoarece acum eşti comediant ca şi noi.

aşa cum făceau cavalerii rătăcitori cu sarazinii şi cu vrăjitorii. nu pot fi îndeplinite de oamenii cei mai cinstiţi. întorcând cu aceeaşi amabilitate complimen­ tul lui Irod. — Ciomagul dumitale lucra la fel de bine ca şi sabia mea. — Oh! nu. râzând în barba sa neagră şi bogată cu gura deschisă până la urechi. dar gentilomul nu. dar onoa­ rea spunea da. de data aceasta. dar la vârsta mea îmi cam tremură capul şi nu mai sunt bun decât cu paharul în mână. în lupte cu sticlele şi în bătălia cu oalele de mâncare. îşi dădu nişte ifose grozave. să atragă poate asupra colegilor săi mânia tânărului duce? Prudenţa vulgară spunea nu. care mai făcu câteva tururi prin galerie. Baronul nu putea rezista acestui glas poruncitor şi astfel îşi îndreptă paşii către camera Zerbinei. este cazul să recunoaştem. îşi duse mâna la inimă. răspunse Tiranul. După ce isprăviră taclalele. cu excepţia lui Sigognac. de adevăraţi ticăloşi. nu altceva! — Asemenea treburi. să-şi spună nu­ mele adevărat. dar să nu uităm să sărbătorim aşa cum se cuvine vitejia eroică a gloriosu­ lui Scapin. Scapin. Bătu încetişor la uşă. care se întredeschise. fiindcă altminteri i-aţi fi despicat din creştet şi până în tălpi. de­ oarece. nu era vorba deloc de nevinovăţia celor pe care-i masacrai. spuse Sigognac. demni de spânzurătoare. copleşit de modestie. era vorba de crema oc­ nelor. ca apoi să se de- . de parcă l-ar fi umflat laudele. ca şi cum ar fi meditat la un proiect: comediantul era răzbunat. Avea să lepede el oare masca ce-i asigura incognito-ul. ora fiind şi înaintată. — Aş fi ţinut mult să vă întovărăşesc şi eu. care a luptat şi a învins fără alte arme decât acelea dăruite de natură. iar conştiinţa dumitale trebuie să fie liniştită. bufon prin excelenţă. lăsă ochii în jos şi execută o reverenţă comică. spuse Blazius. comedianţii se retraseră fiecare în camera lui. replică Sigognac. să facă tărăboi.278 Thiophile Gautier fost ascuţită.

în cameră strălucea o lumină vie. deoarece niciodată şireata Subretă nu fusese mai seducătoare şi. Zerbina dădea pe gât un pahar. — Primesc amabila dumneavoastră invitaţie. — Este foarte drăguţ din partea dumneavoastră. căci nimic nu este mai dezagreabil pentru pofta de mâncare decât un martor care nu mănâncă. le ţineau companie. de­ oarece bănuia foarte bine că o împrejurare gravă îl aducea aici pe baron. care era de obicei foarte rezervat şi ocolea lumea. candelabre bogate încărcate cu lumânări trandafirii tronau pe masa acoperită cu o minunată stofă. căruia. dar nu vreau să vă tulbur de la masă. gelatine cu lapte de migdale şi pateuri cu peşte. Zerbina făcu. Volumul I 279 schidă larg când îşi spuse numele. în cinstea marchizului de Bruyeres. a cărui privire dogorea de o dublă beţie. exclamă marchizul de Bruyeres. marchizul era adeptul doctrinei după care Ve- nus moare de urât fără de Ceres şi fără de Bachus. într-o ga­ rafă asemănătoare. Pe masă erau doar două tacâmuri şi. nu pentru că mi-ar fi tare foame. îi făcea perechea un alt vin. gest în care se amestecau în mod abil familiaritatea actriţei faţă de co­ leg şi respectul femeii faţă de gentilom. ca un nobil ce era. pe care fumega un supeu ales. Domnul de Bruyeres îi tăie o aripă de potârniche şi îi umplu paharul fără să-i pună nici o întrebare. într-o garafă de cristal presărat cu floricele de aur scânteia un vin de culoarea rubinului. capodopera jupânului Bilot. în faţa marchizului şi alături de Zerbina. . jl Fracasse. de culoarea to­ pazului. servit în farfurii de argint. în clipa în care Sigognac intra pe uşă. pe de altă parte. că aţi venit să ne vizitaţi în cuibul nostru de îndrăgostiţi. Nădăjduiesc că teama de a ne tulbura intimi­ tatea nu vă va împiedica să luaţi masa cu noi. Jacques. răspunse Sigo­ gnac. cutată simetric şi împo­ dobită cu desene. Două potârnichi acoperite cu felii de slănină aurie se lăfăiau în mijlocul unui cerc de felii de portocale. un graţios semn din cap. către Sigognac. pune un tacâm pentru domnul. Baronul luă loc în fotoliul pe care i-1 aduse Jacques.

cu toate că până acum mi-aţi respectat incognito-ul. sub pretext că doreşte să prindă acolo o aluniţă neagră. patru derbedei s-au aruncat asupra mea. ca să nu le stârnesc gelozia. şi. ştiţi prea bine cine au fost strămoşii mei şi puteţi să garantaţi că sângele neamului de Sigognac este . M-a ameninţat că-şi va pune lacheii să mă ciomăgească. Marchize. Mă cunoaşteţi. — Eu sunt sobru atât din fire cât şi din obişnuinţă. pe atât de modestă. Fără îndoială că domnişoara Zerbina v-a povestit cum. pe cât de înţeleaptă. eu beau din amândouă. continuă Sigognac. rosti Zerbina. cum spuneau anticii. în foaierul actriţelor. n-aş putea să spun nimic rău despre dânsa. Irod şi Scapin i-au aranjat pe ceilalţi doi de-or să-i ţină minte multă vreme. Ducele îşi va fi închipuind că nu are de-a face decât cu un biet comediant. lascivă şi brutală. marchize. batjocoritor. cum în pielea acestui comediant se găseşte un gentilom. pe care n-o îndreptăţea nici o cochetărie sau vreun avans din partea acestei tinere. acţiune nedemnă. la această oră nepotrivită. pe când mă reîntorceam la hanul „Stema Franţei". îmi ajunge vinul roşu. am răspuns cu sânge rece. a cărui mânie s-a revărsat în ameninţări şi în invective. — Ea o merită cu prisosinţă. şi cu toate că sunt femeie şi îi sunt colegă. însă. — Am oprit braţul ducelui. rosti Sigo- gnac. la adăpostul măştii mele de Matamore. dar nu pentru a lua parte la un ospăţ am comis eu indiscreţia de a pătrunde în ascunzişul iubirii dumneavoastră. vin să vă cer un serviciu pe care un gentilom nu-1 refuză altui gentilom. şi îl temperez pe Bachus cu ajutorul nimfelor. în ceea ce mă priveşte. pe o uliţă întunecoasă. domnul duce de Vallombreuse a vrut să pună mâna pe pieptul Isabellei. chiar dacă aş vrea s-o fac. într-adevăr. o asemenea insultă nu va putea să rămână nepedepsită. adineauri. Cu câteva lovituri date cu latul spadei am pedepsit pe doi din ticăloşi.280_______________________________________________ Theophile Gautier — Vă place acest vin sau îl preferaţi pe cel alb? întrebă marchi­ zul. şi faţă de care declar că nutresc cea mai desăvârşită stimă.

unde a condus o sută de lăncieri îmbarcaţi pe o corabie echipată pe cheltuiala sa. îl veţi pro­ voca la duel. care lumina ca o flacără figura de obicei tristă a baronului. iar Zerbina. îmi pun spada mea. cu siguranţă că. Era bun prieten cu Hugues de Bruyeres. ca fraţi de arme. care contrasta cu buna sa dispoziţie obişnuită. se adresă Sigognac marchizului. orgoliul le devine ameninţător şi. la cea mai neînsemnată vorbă. Sigognac îşi înălţă capul. La depănarea acestor amintiri glorioase. dacă are defectul de a fi insolent. care fac astăzi pe mândrii. adresân- du-se pentru prima oară oaspetelui sau cu adevăratul lui nume. „Nobilii ăştia. spre deosebire de oa­ menii de rând. vechimea şi nobleţea familiei dumneavoastră. se cred ieşiţi chiar din coapsele lui Jupiter.Căpitanul Fracasse. interioară. şi. voi adeveri cu onoarea mea. strămoşul meu. Palamede de Sigognac a făcut minuni de vitejie în prima cruciadă. îşi zise Subreta. rosti marchizul de Bruyeres. nu erau nici măcar scutieri. ca secund. de dragul lui. rămase surprinsă de frumuseţea stranie şi. la dispoziţia dumneavoastră. pe domnul duce de Vallombreuse şi îi veţi transmite condiţiile luptei? — Am s-o fac. întrucât aceasta este opinia dumneavoastră asupra familiei mele. — Baroane de Sigognac. pur de orice mezalianţă. răspunse marchizul pe un ton grav şi măsurat. şi amândoi se culcau sub acelaşi cort. şi că toţi cei care au purtat acest nume nu au îngăduit niciodată vreo pată pe bla- zoanele lor. în plus. nu are cusurul de a fi laş şi nu se va . Tânărul duce. nu pot să digere insultele. Lucru­ rile se întâmplau într-o epocă în care strămoşii multor nobili. Eroismul arde ca o pălălaie în tinerelul ăsta de Sigognac!" — Prin urmare. care îl contempla. tare l-aş mai înşela pe marchiz. Oricum ar fi. în numele meu. Mâine mă voi prezenta la palatul Vallombreuse. pentru a spune astfel. simţea cum palpită în el inima strămoşilor. Volumul I 281 nobil de o mie de ani. dacă baronul m-ar privi cu ochii ăştia fascinanţi. în faţa oricui veţi dori.

nu mai veni vorba de­ spre acest subiect. dar uşor soporifice. a tatălui său. şi apoi. pe care o luase cu el ca pe o prietenă fidelă. preferând lui Lygdamon şi Lydias. iar marchizul nu mai contenea s-o copleşească cu laude. întrucât Subreta dăduse dovadă de un spirit. versuri pe care marchizul le găsea perfecte. Sigognac îşi luă rămas bun şi se retrase în camera sa. Să n-o plictisim mai mult pe Zerbina cu certurile noastre bărbăteşti. fără podoabe de prisos. domnul marchiz! De îndată ce-i stătu în putinţă. la care Sigognac putea să le alăture pe ale sale. Conversaţia se învârti în jurul jocului Zerbi- nei. Haide. şi nu căscatul. Discutară de asemenea despre versurile domnului de Scudery. unul dintre cei mai remarcabili literaţi ai timpului. fără să poată fi acuzat de complezenţă sau de curtenie. Sigognac luă un petic de lână şi îl trecu de mai multe ori peste lamă pentru a-i reda toată strălucirea. fii din nou veselă şi toarnă de băut baronului. şi nu de paradă. Pe lama de oţel albăstrui. Zerbina făcea bine tot ceea ce făcea. şi trebuie ca râsul. sprijinind sabia de uşă. Pipăi cu degetul tăişul şi vârful. câtă dibăcie. se vedea imprimată marca unuia dintre cei mai celebri armurieri din Toledo. nu s-ar fi priceput mai bine. Era o armă frumoasă. Nici Hebe. O trase încetişor din teacă şi îi sărută cu smerenie mânerul. Cu toată politeţea de care dă dovadă. Era un om de gust. o armă de luptă. de o vervă şi de un talent într-adevăr in­ comparabile. Subreta se supuse cu tot atâta graţie. să ne arate perlele pe care guriţa sa le adăposteşte ca într-un scrin. trăgând după el zăvorul. în restul timpului. bogată. Apoi scoase dintr-o învelitoare de saia. ce turna nectarul. cât mai dură masa. văd cum i se strâng buzele purpurii. . care o ferea de rugină. pentru a-i încerca supleţea. reliefată de câteva firişoare subţiri de aur.282_________________ _____________________ ________ Theophile Gautier ascunde îndărătul demnităţii sale de îndată ce va şti adevărata dumneavoastră calitate. îndoi lama până aproape de mâner. Palavrele căpitanului Fracasse. Zerbina. Dar acum destul despre toate acestea. o sabie veche.

Sigo- gnac începu să fandeze şi să ţintească spre zid. căpătase un fel de patimă pentru scrimă şi studiase în chip temeinic această nobilă ştiinţă. în lipsa posibilităţii de a urma academiile. îi dezvoltaseră supleţea naturală. umpleau de orgoliu inima bravului sluji­ tor. şi astfel tânărul baron dispunea de o forţă egală cu aceea a profesorului. cu care se îndeletnicise în tovărăşia bătrânului servitor. de asemenea. cu toate că ştia o ripostă la orice. constatând că nu uitase nimic din lecţiile pe care i le dăduse Pierre. Asemenea înfrângeri. cum s-ar fi cuvenit unui tânăr gentilom. dar tinereţea îi dădea mai multă supleţe şi rapiditate. în asalturile pe care le făceau împreună. Este adevărat că. îi întăriseră muşchii. mai bună. Volumul 1_______________________________________283 Nobilul oţel suportă vitejeşte aceste încercări şi dovedi că nu-şi va trăda prietenul pe câmpul de luptă. în modestia sa. Neavând nimic altce­ va de făcut. Aceste exerciţii. bătrânul îl ţinuse la principii. Timp de ani de-a rândul. cu toate că Sigognac se arăta uneori plictisit din cauza acestor exerciţii atât de îndelung repetate.lovitură. încât Pierre. şi vederea îi era. nu mai reuşea să îndepărteze lama baro­ nului cu aceeaşi regularitate ca altădată. el devenise de multă vreme un adevărat maestru şi i se întâmpla adeseori.Căpitanul Fracasse. să marcheze cu câte un punct albăstrui plastronul de piele de bivol cu care Pierre îşi acoperea pieptul. îi sporiseră forţa. tânărul Sigognac îşi spunea că bunul Pierre se lăsa intenţionat atins. întrucât aceşti gladiatori de profesie nu se lasă învinşi cu bucurie. chiar de către cei ce li-s foarte dragi. care ar fi înăcrit pe un maestru de arme obişnuit. pentru a nu-1 descuraja la infinit cu pa­ radele sale invincibile. cu toate că nu se credea încă decât un şcolar. însufleţit de strălucirea netedă a oţelului şi strângând bine în mână garda spadei. în timpul nesfârşitelor sale ceasuri de răgaz petrecute la castelul Mizeriei. Dar se înşela în această privinţă: bătrânul profesor de scrimă nu-i ascunsese scumpului său discipol nici unul din secretele artei sale. dar care îşi ascundea bucuria de teamă ca nu cumva baronul . fostul maestru de scrimă.

crezând că şi-a atins ţelul şi că a cucerit laurii măiestriei. arborele genealogic cu ramuri stufoase. dar nu-i trecu nici un moment prin gând să intervină pe lângă adversari. marchizul. . ca şi cum nu l-ar fi însărcinat pe marchizul de Bruyeres să-l provoace la duel pe puternicul duce de Vallombreuse. anticele pergamente de care atârnau sigilii mari de ceară prinse pe şireturi de mătase. în acest secol de rafinaţi. Isabella nu putu să închidă ochii toată noaptea: ea înţelegea că Sigognac nu se va opri aici şi îi era teamă. dar tare îndemânatic ar fi trebuit să fie oţelul în stare să pătrundă în micul cerc închis de garda sa. în acea vreme. diplomele rupte pe la toate îndoiturile şi parafate cu semnături regale. Chestiunile de onoare erau socotite. tânărul nostru baron.284_______________________________________________ Theophile Gautier să se lase pe tânjală. intră în camera lui Sigognac pentru a stabili împreună cu el condiţiile luptei. pe care femeile n-ar fi îndrăznit să le curme sau să le stingherească cu scâncelile lor. gata îmbrăcat. de despicători de nasuri. Astfel. ţinuta ţanţoşă. în sfârşit toate piesele care atestau nobleţea neamului Sigognac. într-o siguranţă perfectă. Pe la orele nouă. după puţin timp. din pricina urmărilor certei. drept lucruri sfinte. în caz de neîncredere sau de refuz din partea ducelui. care nu ieşise niciodată din foişorul lui decât pentru a vâna prin pârloage. lăudăroşenia provocatoare a cutărui sau cutărui gentilom renu­ mit pentru izbânzile sale în dueluri. pentru prietenul ei. fără să aibă conştiinţa valorii sale. una dintre cele mai fine lame ale timpului. pe care o aşeză aproape de căpătâi. Mulţumit de el şi de spadă. Poate că nu avea eleganţa insolentă. de duelişti şi de duelgii care frecventau sălile maeştrilor spanioli şi napojitani pentru a învăţa atacuri secrete şi lovituri ca a lui Jamac. cu ajutorul lui Miraut. de înfumuraţi proptiţi ameninţător în şold. capabilă să se măsoare cu spadele cele mai celebre. încărcate de ascendenţi faimoşi. vreun iepure costeliv. Baronul voi ca marchizul să ia cu el. vechile acte. Sigognac adormi. însemna. cu cerneala îngălbenită.

Vor­ bele ţin de partea femeiască. — Nu va trece prin nici o primejdie.Căpitanul Fracasse. pe care nimeni nu l-a pus vreodată la îndoială. scrise într-o gotică indescifra­ bilă. Dar destul cu discuţia. va fi de ajuns cuvântul meu. rosti marchizul. îi înmână teancul de acte şi ieşi din han spre a se duce la palatul Vallombreuse pentru a-şi îndeplini misiunea. Coroana de baron. După aceasta. să prezint dovezile dumneavoastră ca în faţa unui herald. întrucât s-ar putea ca ducele de Vallombreuse. — Eu nu cred. La tânărul duce storurile nu fuseseră încă ridicate. trebuie să trecem la acţiune. decolorată. să fiţi sigur. marchizul îşi chemă valetul. iar leşia onoarei nu se spală decât cu sânge. faptele sunt treaba bărbătească. — Veţi face tot ce veţi crede de cuviinţă. răspunse domnul de Bruyeres. ale cărui purtări trufaşe mă supără peste măsură. când spiţa este veche şi descendenţa pură de orice meza­ lianţă. comediant cu leafă în trupa jupânului Irod. Ai fi putut spune că este vorba de o fâşie din stindardul care îi dusese la luptă. odinioară. erau înfăşurate cu pioşenie într-o bucată de tafta cărămizie. şi îi vom veni noi de hac acestui duce batjocoritor. agitat şi . am să iau totuşi aceste piese. mă bizui pe înţelepciunea dumneavoastră şi încredinţez onoa­ rea mea în mâinile dumneavoastră. că va fi nevoie. pe care o să le ducă valetul meu şi pe care le voi arăta. să se prefacă şi să spună că nu vede în dum­ neavoastră decât pe căpitanul Fracasse. Cu toate acestea. de va trebui. pentru a căror lectură ar fi fost nevoie de ochelarii şi de ştiinţa unui benedictin. după cum spun spaniolii. răspunse Sigognac. în această împrejurare. frunzele şi perlele coroanei de marchiz preţuiesc tot atât cât şi cele opt floricele de aur ale coroanei ducale. ce luase o nuanţă gălbuie. datorită unui dispreţ exagerat şi unei semeţii nebune. pe cei o sută de lăncieri ai baronului Pala- mede de Sigognac împotriva oştilor sarazinilor. Volumul I 285 Toate aceste hârţoage ilustre.

nu se trezea cu surâsul pe buze. Cum am să mai pot adormi acum iarăşi? Mi-a fost teamă un moment că e vorba de drăgăstoasa Corisanda! . căutând vreun obiect să-l arunce în capul valetului. chiar când se culca bine dispus.. Să-l trezească pe duce! Să intre la duce mai înainte ca el să fi sunat! Lucrul acesta ar fi fost la fel cu a pătrunde în cuşca unui leu de Barca sau a unui tigru de India. — Ah! Domnul vine pentru un duel? întrebă valetul îmblânzit subit. după ce îl rugase pe marchiz să binevoiască să aibă răbdare câteva minute. care nu dormea decât pe jumătate. De ce nu mi-aţi spus-o imediat? Am să mă duc să anunţ monseniorului numele dumneavoastră. — Domnul ar face mai bine să aştepte. Ducele. Vallombreuse. De aceea. cu o săritură atât de bruscă încât trosni toată lemnăria patului. s-a culcat aseară îngro­ zitor de rău dispus. strigă protectorul Zerbi- nei cu o voce în care mânia începea să tremure. Şi lacheul. Monseniorul n-a sunat încă. când marchizul de Bruyeres îi spuse valetului lui Vallombreuse să-l anunţe stăpânului său. spuse lacheul tremurând la ideea unei asemenea îndrăzneli. păşi în apartamentul ducelui. La zgomotul provocat de deschiderea şi de închiderea uşii. cu un aer hotărât. şi nu îndrăznesc să iau asupra mea . ochii puşlamalei se holbară cât cepele la o aşa pretenţie enormă. se ridică în capul oaselor. sau sparg uşa şi intru singur. Vallombreuse nu aţipise decât foarte târziu. — Dracu’ să-l străpungă cu coamele sale pe triplul imbecil care îmi tulbură somnul! strigă el cu o voce foarte iritată.. se trezi de-a binelea şi. Nu ţi-am poruncit să nu intri până nu te chem? Am să pun pe ma­ jordom să-ţi dea o sută de lovituri de bici pentru că nu m-ai ascultat.286_______________________________________________ Theophile Gautier mâniat din pricina întâmplărilor din ajun. sau să se întoarcă mai târziu. — Anunţă-1 pe marchizul de Bruyeres. aşa încât va fi încântat dacă va fi trezit pen­ tru o dispută şi va găsi un pretext pentru a se bate în duel. trebuie să-i vorbesc numaidecât stăpânului tău des­ pre nişte lucruri foarte importante şi care interesează onoarea.

deschizând larg cele două canaturi ale uşii. Vallombreuse strânse şnurul pe mijloc. răspunse lacheul cu un respect plin de prosternare. de altminteri. Picard prezentă ducelui un soi de anteriu magnific. dacă crede de cuviinţă. Domnul marchiz de Bruyeres este aici şi ar voi să vorbească cu domnul duce despre o chestiune de onoare. am avut oare vreo ceartă cu el? Nu-mi amintesc deloc. oricare ar fi motivul care vă aduce. îşi luă un aer de nepăsare şi spuse lacheului: — Acum poţi să-l pofteşti înăuntru. după moda veneţiană.Căpitanul Fracasse. — Domnul marchiz de Bruyeres. nu am făcut-o fără motive serioase. insistenţa sălbatică pe care am depus-o spre a vă tulbura somnul. — Iertaţi-mi. exclamă tânărul duce de Vallombreuse ridicându-se pe jumătate din fotoliu. şi. Picard. dar am acceptat o misiune pe lângă dumnea­ voastră care nu suferă nici un fel de întârziere între gentilomi. oferă un scaun domnului marchiz. din catifea. Nu trebuie să-l lăsăm să aştepte pe bravul marchiz. să nu vedeţi în aceasta o lipsă de politeţe. marchize. ca să nu se vadă neorânduiala aşternutului. a trecut foarte multă vreme de când n-am mai vorbit cu el. dă-mi haina de casă şi trage perdelele patu­ lui. după câte am înţeles. Scuzaţi-mă dacă vă primesc în această cameră cam în dezordine şi în această ţinută matinală. . Picard. astfel încât să-i iasă în evidenţă talia fină. negre. pe care îl scoase din dulap şi pe al cărui fond de aur erau aşternute flori mari. — Bună ziua. legănat poate de cine ştie ce vis încântător. şi fiţi binevenit. ci un semn al grabei de a vă primi. replică marchizul. dar dacă am îndrăznit să calc porunca. Hai. se aşeză într-un fotoliu. fiindcă îndrăgostiţii îşi închipuie întotdeauna că ceilalţi au pus ochii pe obiectul pasi­ unii lor. Volumul I______________________________________ 287 — Monseniorul poate să dea dispoziţii să fiu ucis în bătăi. rosti Picard. Domnul duce nu zice că nu este acasă în aceste împrejurări şi este gata să primească întotdeauna acest soi de vizite. — Marchizul de Bruyeres! exclamă ducele. Poate îşi imaginează că vreau să i-o suflu pe Zerbina.

pentru a termina anec­ dota. am să vin în ajutorul memoriei dumneavoastră. aceste creaturi nu preţuiesc nici cât beţele rupte pe spinările lor. Acest procedeu. domnule duce. Nimeni nu are de spus ceva pe seama sa. i-a snopit zdravăn pe bătăuşii dumneavoastră. eu unul. că aţi uitat anumite întâmplări petrecute ieri seară. mi se pare. de altminteri. De aceea. un gentilom de viţă veche şi de cea mai bună nobleţe care există în Gasconia. adaug că i-am promis netrebnicului ăsta. îl întrerupse Vallombreuse. eu îl cred . sunteţi cel mai fidel şi cel mai conştiincios din­ tre istoriografi. de care nu sun­ tem mulţumiţi. Sub înfăţişarea căpitanului Fracasse. nu bănuiesc câtuşi de puţin care poate fi această afacere urgentă. dacă îmi îngăduiţi. voi răspunde în câteva cuvinte. printr-o glumă pe care. în foaierul comediantelor. Nişte detalii atât de mărunte nu sunt făcute spre a vi se întipări în memorie. o ploaie de ciomege pe spinare. căpitanul Fracasse. rosti marchizul. şi. Toate acestea sunt adevărate. aţi binevoit să onoraţi cu o atenţie deosebită pe o tânără care joacă în roluri de inge­ nuă: Isabella. — Marchize. insolent ca un nobil. — Fără îndoială.288_______________________________________________ Theophile Gautier — îmi aţâţi la culme curiozitatea. însă aici cazul este diferit. — Ce dracu’ caută în trupa aceea de măscărici? întrebă tânărul duce de Vallombreuse jucându-se cu cordonul hainei de casă. — Nu-i mare păcat când punem să li se tragă câte o ciomăgeală unui histrion sau unui neisprăvit de scriitoraş. răspunse Vallombreuse. n-o găsesc condamnabilă. între noi. de la un cap până la altul. rosti marchizul de Bruyeres. puteam eu oare să bănuiesc un Sigognac sub această costumaţie groteştii şi înapoia nasului de carton mânjit cu carmin? — în ceea ce priveşte prima dumneavoastră întrebare. Şi. care. pedeapsă foarte potrivită unui golan de teapa sa. aţi vrut să-i puneţi pe sân o „asasină". pe care nu-1 calific. rosti marchizul cu un aer de perfectă nepăsare. a jignit mult pe un comediant. care a avut îndrăzneala să vă oprească mâna. se află baronul de Sigognac.

şi să vă înmâneze pergamentele? — Nu este câtuşi de puţin nevoie. să vă provoace la duel prin intermediul meu şi să vă ceară socoteală pentru insulta pe care i-aţi adus-o. domnul cava­ ler de Vidalinc. Orice armă şi orice condiţii le consider bune. îl cunosc personal pe baronul de Sigognac. neputând să o reţină în castelul său.Căpitanul Fracasse. am aici toate piesele trebuincioase pen­ tru a vă linişti scrupulele. — Impertinentă — venind din partea unui comediant. din moment ce doamna gândurilor sale vă aţâţă fantezia. De asemenea. firească — venind din partea unui gentilom gelos pe iubita sa. admit toate acestea. replică marchizul de Bruyeres pe un ton plin de demnitate. cuvântul dumneavoastră îmi ajunge. dacă mai puneţi încă la îndoială titlurile sale de nobleţe. în calitate de baron de Sigognac. şi că fapta căpitanului Fracasse a fost impertinentă. nu m-aş supăra să văd că baronul de Sigognac ştie să pareze tot aşa de bine loviturile de spadă pe cât ştie căpitanul . Binevoiţi să vă înţelegeţi cu el. care uzurpă un nume onorabil pentru a avea onoarea să-şi încrucişeze sabia sa de lemn. al cărui castel se află doar la câteva leghe de domeniile mele. Dar veţi recunoaşte că nu puteam să ghicesc acest roman. cu spada mea? — Duce. con­ tinuă domnul de Bruyeres. accept duelul. n-aş sluji ca martor şi secund cuiva care n-ar fi nobil din naştere. prietenul meu. care aşteaptă în anticameră. — Dar cine îmi spune. Voiţi să-mi îngăduiţi să-mi chem lacheul. îmi va fi secund. Garantez eu pentru el. rosti Vallombreuse. De aceea căpitanul Fracasse îşi aruncă masca şi vine. De altminteri. Nu cred că tocmai dumneavoastră o să găsiţi de prost gust această urmărire galantă. care joacă roluri de Matamore într-o trupă de bufoni. Volumul I 289 pe baron foarte îndrăgostit de Isabella. baronul s-a angajat în trupă pentru a-şi urmări pasi­ unea. că acest pretins Sigognac. de care se folosesc arlechinii. — Nu. nu este cumva un intrigant din clasa cea mai de jos. răspunse Vallombreuse.

Geamurile de 1Cavalere. complet inutile. armei şi orei. în afara incintei zidurilor. tăria pământului şi avantajele naturale. obişnuită să facă cunoscute oficial edictele. de îndată ce se strângea în jurul lui un cerc de curioşi. arma firească a gentilomilor.). sărut mâna senioriei voastre (sp. dădu la o parte o portieră grea de catifea şi dispăru. Cu acestea. După ce rosti aceste cuvinte. . întâlnirea fu fixată într-un anumit loc. care îşi are apartamentul în palat. la fel ca în frumoa­ sele timpuri ale cavalerismului. Marchizul de Bruyeres se înapoie la hanul „Stema Franţei" pentru a-i relata îndeplinirea misiunii sale lui Sigognac. şi încă de di­ mineaţă pristavul oraşului porni să străbată străzile. şi aveţi să vă înţelegeţi cu el asupra locului. beso a vuestra merced la mano. Caraghiosul avea nişte plămâni de Stentor1 2. încărca titlurile pieselor şi numele actorilor cu atribute maiestuoase şi emfatice. iar întâlnirea fu hotărâtă pentru a doua zi. care îi mulţumi călduros pentru faptul de a fi aranjat atât de bine lu­ crurile. iar vocea sa. Aleseră spada. întrucât îi stăteau pe inimă privirile insolente şi liber­ tatea cu care o învăluia tânărul duce pe Isabella. Câteva momente mai târziu cavalerul de Vidalinc veni să se întâlnească cu marchizul. întrucât Sigognac nu voia ca din pri­ cina lui — în cazul în care ar fi fost rănit sau ucis — să nu mai aibă loc spectacolul anunţat în tot oraşul.290 Theophile Cautier Fracasse să se apere de loviturile de ciomag. 2Stentor a luat parte la asediul Troiei. Vestit pentru puterea vocii sale. caballero1. are să coboare. bătând din răsputeri în toba mare şi vestind spectacolul. ducele de Vallombreuse îl salută pe marchizul de Bruyeres cu o curtoazie studiată. Reprezentaţia urma să înceapă la orele trei. condiţiile fură stabilite numaidecât. Dar îngăduiţi-mi să mă retrag. Domnul de Vidalinc. Fermecătoarea Isa- bella va încorona pe învingătorul turnirului. într-o pajişte foarte apreciată de dueliştii din Poitiers pentru singurătatea sa.

zugrăvite cu pen­ sula de către Scapin. sau nu arătase un bilet de intrare în forma cuvenită. iar paharele vibrau în unison pe mese. mare motiv de ilaritate pentru ceilalţi. Ochii nu erau mai puţin solicitaţi decât urechile. când îi vedeau cum se ridică plini de noroi de sus şi până jos. Zadarnic încercară câţiva mici slujbaşi. Un rândaş de-al hanului. paji sau lachei să pătrundă pe furiş şi să se stre­ coare pe sub redutabila halebardă. adică nu-şi plătise preţul locului. un fel auto­ mat de a mişca din bărbie pe când îşi pronunţa frazele. Doamnele soseau în litiere.Căpitanul Fracasse. Mai avea. care îl făcea să aducă tare mult cu o jucărie de Niirenberg. iar aceia care nu auzi­ seră înştiinţarea puteau să vadă lipite pe la răspântiile cele mai populate. de care atârna de-a curmezişul o spadă. ceea ce stârnea un haz nebun printre ştrengari. ridurile Lygda- mon şi Lydias şi Palavrele căpitanului Fracasse. pe zidurile sălii de spectacol şi pe poarta hanului „Ste­ ma Franţei" nişte afişe mari. purtate de oameni de rând. jumătate gal­ benă. şi cu o pană lungă deasupra. 291 la ferestre tremurau. care alergau cu asemenea povară uşoară. nelăsând să treacă pe vre­ unul care nu vărsase bani într-un taler de argint aşezat pe o masă. la poarta pe care o barase cu un soi de halebardă lungă. cu o manta de pânză jumătate verde. caligraful trupei. după modelul roman. . Afişele erau redactate în stil lapidar. de-ar fi putut mătura pânzele de păianjen din tavan. voi­ nici. spărgătorul de nuci. că vigilentul cerber îi azvârlea cu o lovitură zdravănă în mijlocul străzii. trasă până pe ochi. care hohoteau zgomotos ţinându-se de coaste de atâta râs. pe care îl gătiseră în chip de portar de comedie. în interiorul locuinţelor. pe care stăteau scrise. cu o eşarfă lată de piele. cu litere ma­ juscule roşii şi negre ce alternau în chip savant. în afară de aceasta. ţinea în frâu mulţimea. cu o pălărie de pâslă cu boruri largi. şcolari. unde câţiva se şi prăvăliră în şanţul plin cu apă. cu picioarele în aer. iar gusturile delicate n-ar fi putut găsi nimic de obiectat.

se apropiară de poartă. Iar marchizul de Bruyeres. fapt.292 heophile Gautier Câţiva bărbaţi sosiţi călări. stârneau o impresie deosebită asupra mulţimii ce alergase să vadă pe cei care intrau la spectacol. Un fel de loji din scânduri de brad. Şi toate aceste femei erau minunat gătite. Tânărul duce de Vallombreuse. dar obişnuinţa sa împiedica să se mai observe ridicolul. băieţi de prăvălie. pentru a o putea aplauda mai în voie pe Zerbina. şi ieşiră din aceste căleşti. acoperite cu serj sau cu tapiţerii de Flandra reprezentând frunzişuri. spectatoarele se aşezau cât mai comod. îşi înfoiau fustele şi îşi treceau degetele prin tăietura croită în corsaje pen­ tru a-şi pune cât mai bine în valoare comorile pieptului lor alb. care purta un costum de catifea neagră împodobit cu diferite pietre preţioase de cu­ loare neagră. pe cai sau pe catâri. cam rămasă în urmă faţă . interi­ orul alcătuindu-1 parterul. îmbrăcat într-un minunat costum din satin liliachiu. unde stăteau în picioare târgoveţi mărunţi. desigur atât pe cât le îngăduia garderoba lor de provincie. trase de cai greoi. rânduite unele lângă altele în piaţă. alături de prietenul său. cu bogate garnituri de aur. tot felul de jivine provinciale. ucenici. Şi totuşi aceste căleşti. cavalerul de Vidalinc. scoase din remize cu această ocazie solemnă. Prin loji. scăldat în dantele. mici conţopişti de pe la judecătorie. şcolari. Peste puţin timp sala fu plină de nu mai puteai să vâri o sco­ bitoare. ocupa unul din aceste fotolii. desigur. ca din arca lui Noe. ocupase un fotoliu de orchestră. fuseseră aranjate de-a lungul pereţilor sălii. oricât de prăpădite ar fi fost. dăunător iluziei teatrale şi jocului actorilor. cu înfăţişare heteroclită şi împopoţonate cu haine la modă în timpul domniei răposatului rege. îndărătul vioriştilor. îşi aruncau frâiele unor lachei ce fuseseră aşezaţi acolo anume pentru acest lucru. lachei şi alţi oameni de aceeaşi teapă. fără să se compromită prea mult. caleştile făceau un efect destul de respectabil. De fiecare parte a scenei fuseseră aşezate fotolii pentru persoanele de marcă. Două sau trei căleşti cu poleiala înroşită şi cu picturile spălăcite de vreme.

Căpitanul Fracasse. Volumul I___________________________________ JV I de moda de la Curte. brocarturi şi mătăsuri lăsate moştenire de străbunice. ca pentru a-i apăra de luminile prea vii. de familie. într-o lojă. îndreptară din nou atenţia generală către scenă. pornind să cânte o ritornelă. din stofă bogată. dar de mare valoare. care ar fi fost foarte apreciate la Saint-Ger- main şi la Paris. care căutau flăcările lumânărilor pentru a ieşi cât mai bine în evidenţă. Veşmintele sale. este adevărat. care. o doamnă mascată cu mai multă îngrijire decât celelalte spectatoare se ţinea ceva mai retrasă. şi nimeni nu mai dete vreo atenţie acestei frumuseţi misterioase. întâlneai chiar şi fermecătoare chipuri fragede. Spectacolul începu cu Lygdamon şi Lydias. îşi păstraseră o mică mască. pentru ca lumina să nu cadă asupra-i. cel puţin în ochii mi îndeajuns de cunoscători ai publicului din Poitiers. fără îndoială. care . doar cu o femeie ce părea să-i fie însoţitoare. un evantai din pene negre. cum nu se mai ţes nici la Veneţia şi nici la Lyon. Viorile. dar de culoare închisă. dantele vechi. Se aflau acolo diamante mari. Un voal din dantelă neagră. ceea ce nu-i împiedica pe glumeţii de la parter să le ştie numele şi să le povestească aventurile. cu toate că erau prinse în mon­ turi vechi şi cam murdare. odihnite. Decorurile. mai mult sau mai puţin scandaloase. în centrul căruia era prinsă o oglinjoară. să nu fie recunoscute. voind. care ar fi putut fi luată drept la Dama tapada a lui Calderon. Uneori chiar îşi ridica la înălţimea ochilor. şi dejuca isteţimea curioşilor. Totuşi. înnodat sub bărbie. îi acoperea capul şi nu îngăduia să i se deosebească nuanţa părului. spre deosebire de celelalte femei. puţin cam galbene. Dar să fiţi convinşi că la multe din ple bogăţia înlocuia în chip avantajos eleganţa. lanţuri lungi de aur de douăzeci şi patru de carate. trandafirii. nu însemna că preţuiau mai puţin. pe care însă n-o consulta. se confundau cu umbra în care se ascundea necunoscuta. foarte grele şi preţioase. deşi de o lucrătură veche. Unele dintre aceste doamne. cu toată fizionomia lor cam prea inocentă şi naivă. singură.

împodobit cu câteva broderii verzi. Se făcu roşie ca racul din pricina dojanei. străluceau ca nişte perle după ce au fost bine lustruite. însă. Dinţii. cea mai emoţionată dintre toate era doamna mascată. Părul său frizat se revărsa în bucle spre ceafă. nu se putu opri să nu exclame cu o naivi­ tate ce îi aduse o mustrare din partea mamei sale: „E fermecător!" Această fetiţă. trasă pe marginea pleoapelor. iar o fată tânără de tot. aplecarea sa peste marginile lojii pentru a nu pierde nimic din spectacol. Două trăsături de tuş de China îi puseseră în ordine vârfurile sprâncenelor. deşi rasă cu mare grijă. de curând ieşită de la mănăstire. comparaţie pe care o adeverea şi mai bine încă frăgezimea ru­ menă a fardului întins discret pe pomeţi. exprima gândul secret al fe­ meilor care ştiau să se poarte mai bine în societate. ar fi trădat lesne interesul pe care-1 purta lui Leandru. era îmbrăcat într-un costum vioriu-roşcat. cu sumedenie de arbori. iar altă linie. ce se pierdea în depărtări cu estompări de munţi azurii. şi poate chiar al propriei sale mame. care îi săltau dan­ telele. de o ex­ tremă subţirime. în candoarea ei. udat de fântâni limpezi. iar aici o panglică i-1 strângea în chipul cel mai atrăgător. tremuratul uşor al evantaiului pe care îl ţinea în mână. Un murmur de satisfacţie străbătu sala: femeile se plecară unele către celelalte şuşotind.294________________________________________ Theophile Gautier reprezentau un crâng înverzit. dar nu fără să-i mai ridice totuşi pe furiş când nu era observată. Un guleraş uşor scrobit îi scotea admirabil în relief gâtul tot atât de alb ca şi acela al unei femei. după chipul costumelor pastorale. învioraţi de car­ minul buzelor şi frecaţi cu înverşunare. prin aspectul lor agreabil câştigară publicul. Zvâcniturile precipitate ale pieptului. care juca rolul lui Lygdamon. îi colora obrajii şi bărbia cu o imperceptibilă nuanţă albăstrie şi le dădea o catifelare ca a pufului de piersică. . nu mai scoase un cuvinţel şi îşi ţinu ochii aţintiţi asupra balenelor de la corset. cu siguranţă. Barba. dădea albului ochilor o strălucire extraordinară. Leandru. tapisat de muşchi.

atât de supus. cu nişte alternanţe între sfârşeală şi disperare nespus de înduioşătoare. părea că-1 rupe din fundul sufletului şi se plângea de cruzimile iubitei sale pe un ton atât de dulce. deoarece. Când scotea un suspin. Leandru debită această tiradă ca un actor desăvârşit. Avea o voce tremurată. Din fericire. . La sfârşitul acestei tirade. Volumul I_______________________________________295 dacă cineva ar fi avut răgazul s-o observe. în ciuda numeroaselor sale decepţii. Leandru îşi plimbă privirea peste femeile din sală. toţi ochii erau îndreptaţi către scenă. în care iubitul izgonit de Silvia dezbate importanta problemă de a şti cum să pună capăt unei existenţe pe care asprimile neînduplecate ale frumoasei sale o fac de nesuportat. în timp ce îl aplaudau gata-gata să se rupă scaunele. şi poate chiar la moarte. pentru a-şi termina tristele sale zile. pentru a-şi îneca dogoarea sufletului sub valuri? El ezită pe marginea sinuciderii şi nu ştie la ce să se hotărască. îşi începe scena cu un monolog foarte emoţionant şi patetic. îl opreşte să-şi ia viaţa. Acea vagă speranţă. atât de pătruns. pentru frumuseţea şi talentul său de actor. ceea ce îi dete timpul necesar să se liniştească. el nu renunţase la visul de a fi iubit de o doamnă din lumea mare. pe un păstor cu atâtea calităţi. ele n-ar fi fost de-o cruzime atât de sălbatică. după cum ştiu toţi. întrucât nimeni nu ignoră creaţiile ilustrului Georges de Scudery. care nu-i părăseşte pe îndrăgostiţi decât în clipele de supremă disperare.Căpitanul Fracasse. de-abia îşi stăpâneşte hohotele de plâns şi lacrimile. în locul ei. Poate că femeia inumană se va îmblânzi şi se va lăsa înduplecată de o adoraţie atât de încăpăţânată! Trebuie să mărturisim. când vorbeşte. Lygdamon. încât toate femeile din sală erau supărate pe această rea şi barbară Silvia. ca unul pe care durerea îl sugrumă şi care. susţinând că. Va alege el oare. atât de tandru. încât să-l aducă la disperare. oprindu-se la acelea care i se părea că au tiduri de nobleţe. ştreangul sau spada? Se va azvârli oare din vârful unei stânci? Se va arunca în apa râului.

ca şi cum i-ar fi mulţumit pentru puterea sa de pătrundere. cu un aer preocupat şi visător. Serafina salută printr-o uşoară reverenţă pe cava­ ler şi pe duce şi se pregăti să înceapă. iar celălalt sprijinit de cingătoare. binevoi să-şi apropie de trei sau patru ori palmele mâinilor sale albe. cu capul uşor aplecat. pentru a-i arăta că fusese înţeleasă. Lean­ dru ghici numaidecât sub această mască o pasiune pe care convenienţele o forţau să se reţină şi aruncă spre necunoscută o ocheadă arzătoare.296 Theophile Gautier Şi văzu ochi cărora lacrimile le dădeau o strălucire aparte şi sâni albi care palpitau de emoţie. Succesul nu-1 surprinde niciodată pe un actor. Acest mister prevestea aventura. Leandru excela în acest gen de tertipuri. dar curiozitatea îi fu aţâţată din plin de la Dama tapada. ştia să-şi moduleze glasul şi să declame o tiradă amoroasă astfel încât o persoană din sală să poată crede că o rostea numai pentru ea. Vanitatea îi fu satisfăcută. de acum înainte. iar ducele de Vallombreuse. cava­ lerul de Vidalinc se porni să aplaude cu multă căldură. unul din braţe atârnând alene. împreună cu Lygdamon. ori de câte ori acţiunea piesei o îngăduia. întruchipată de Serafina. . Aşa cum cere rolul Silviei. Legătura se înfiripase şi. voind să favorizeze izbânda în dragoste a pri­ etenului său. dar nu se miră deloc. cu degetele încărcate de inele cu pietre strălucitoare. se schimbau priviri între lojă şi scenă. La intrarea în scenă a Silviei. pentru a justifica replica lui Lygdamon: în reverie dulce eu cred că v-am surprins. care stătea retrasă în loja ei. Săgeata lansată îşi atinsese ţinta şi nobila îi făcu lui Leandru un semn imperceptibil din cap. acel frumos dialog pe care cunoscătorii îl socotesc drept unul dintre pasajele cele mai izbutite ale piesei. ea făcu câţiva paşi pe scenă. Serafina era plină de graţie în atitudinea ei nepăsătoare.

care. Serafina îşi avea şi ea admiratorii ei. De-a lungul acestei scene. bine învăţat de către Blazius şi slujit de o inteligenţă naturală. care îşi avură succesul lor obişnuit şi stârniră imense ho­ hote de râs. se jucară Palavrele căpitanului Fra­ casse. în chip meşteşugit. După Lygdamon şi Lydias. Vacarmul pe care îl făcea atrase chiar şi atenţia doamnei mas­ . câteva suspine către loja misteri­ oasă. era tivită cu funde de catifea neagră. Sigognac. cu toate că acest iubit găseşte în fiecare imagine pe care o întrebuinţează frumoa­ sa un simbol de iubire şi un prilej de legătură pentru a reveni la gândul care îl obsedează. despre zefiruri şi alte adieri. jucă rolul căpitanului cu o extravaganţă nespus de amuzantă. o aplauda cu furie. despre înălţimea pădurilor.Căpitanul Fracasse. iar marchizul. ca şi cum mâna sa distrată le-ar fi cules şi le-ar fi pus acolo fără să ia seama. despre cântecul păsărelelor. cât marchizul de Bruyeres. înr timp ce vorbea Silvia. prin care Silvia îl împiedică în chip răutăcios pe Lygdamon să-i vorbească despre patima sa. îşi îndreptă. Succesul lui Leandru fu desăvârşit şi toată lumea se miră că un comediant de valoarea lui nu apăruse încă în faţa Curţii regale. dacă nu preţuia. era tânăr. cu sclipiri ar­ gintii. iar vanitatea sa rănită se consolă prin cucerirea cavalerului de Vidalinc. Leandru. în ceea ce priveşte bogăţia. îi şedea de minune şi mai bine decât diamantele. Zerbina părea că-i unsă cu lumină. Este inutil să vorbim mai mult despre o lucrare ce se află acum în toate mâinile. în păr avea prinse câteva floricele de câmp. cu toate că nu aceasta era şi părerea ei. Volumul I 297 Fusta ţărănească. ieşit din minţi. Ea rosti într-un chip fermecător toate acele fraze poetice şi înflorite despre trandafiri. de alt­ minteri. de o nuanţă verde ca a apei. aşa de mult strălucea. care se încheie în zgomotul aplauzelor. dar sărăcia lucie din scrinul de bijuterii o silise să fie de bun gust şi să nu împodobească o păstoriţă la fel ca pe o prinţesă. lucru pe care îl repetă până la sfârşitul piesei. Această găteală. după gustul zilei şi pe cale de a parveni.

Se temea ca el să nu comită cine ştie ce faptă insolentă. pentru a se feri de vălmăşagul mulţimii. care ar fi putut fi observată de către public. sub catifeaua măştii sale. Doamna mascată se retrăsese cu puţin mai înainte de sfârşitul celei de-a doua piese. sau act de dezaprobare insultător. Buza i se răsfrângea în chip orgolios. de parcă ar fi fost vorba de un armistiţiu al lui Dumnezeu. Leandru alergă într-o goană spre poarta actorilor pen­ tru a o urmări pe necunoscută. dacă ea ar fi fost o comediantă cu mai puţină experienţă. o ciudată expresie de dispreţ stăpânit se aşternea peste trăsăturile tânărului duce. prezenţa ducelui de Vallom- breuse. o aplaudă chiar cu decenţă şi rezervă când jocul ei merita aplauze. aerul indolent şi trufaş. în ceea ce-o privea pe Isabella. Ducele nu căută s-o zăpăcească printr-o privire prea fixă sau prea deşănţată. fără să fie văzută. în tot timpul spectacolului. ieşită o . Dispariţia ei îl intrigă foarte mult pe Leandru. un surâs ironic îi ridică un pic colţul buzelor. Aruncând în grabă o mantie peste costumul său de păstor din Ligdamon. odată furia trecută. Cu toate că era violent din fire. din colţul unei culise. care. Dar teama ei nu se împlini. ca şi cum ar fi rostit numai pentru sine: „Mi-e silă!“ însă nu dete pe faţă nici unul dintre sentimentele care de bună seamă că îl agitau lăuntric şi îşi păstră. aşezat în partea dreaptă a scenei. îi provoca o oarecare nelinişte. Doamna. supraveghea sala şi urmărea mişcările femeii misterioase. până la litiera care o aştepta la câţiva paşi de sala unde avusese loc spectacolul. ducele de Vallombreuse. Ea înălţă uşor din umeri şi. ghionturi şi lovituri de baston. Firul subţire care îi lega pe unul de altul avea să se rupă dacă nu se grăbea. era prea gentilom pentru a-şi permite ceva împotriva legilor curtoaziei cu privire îa un adversar cu care trebuia să se bată a doua zi: până atunci ostilităţile erau suspendate. Numai când situaţiile din piesă îl înfăţişau pe căpitanul Fracasse primind bobârnace. şi pentru a ajunge.298_______________________________________________ Thiophile Gautier cate.

Litiera. răspunse Leandru. purtată de oameni vânjoşi. ascunzând-o astfel privirilor pasionatului Leandru. îşi zise în sinea lui. Cu toate că se grăbise de-i ieşise sufletul. să-mi pun hainele de oraş şi să-mi aştept necunoscuta la poarta teatrului. fiindcă era o nobilă. dacă bineînţeles sunteţi dispus s-o auziţi. nişte padaure de-alde Gothon. spuse pajul. acela care. apucase să dea după colţul unei străzi. Leandru nu zări în jurul său decât casele negre şi uliţele întunecoase. . purtând pe cap o pălărie lăsată pe ochi. pe care căuta să o îngroaşe spre a o preface: — Dumneavoastră sunteţi oare domnul Leandru. Aii! animalule! Ah! paiaţă! O doamnă din lumea mare. de-abia înjghebată. se reîntorcea acolo pentru totdeauna. o frază din partea unei doamne mascate. Maritome. când un soi de mic paj.Căpitanul Fracasse. fie că rămânea sau nu să vadă Palavrele căpitanului Fracasse. Leandru se afla în acest punct al discursului său interior. indiscu­ tabil. când ajunse afară. aţi jucat rolul păstorului Lygdamon în piesa domnului de Scudăry? — Chiar eu sunt. se destrăma. Volumul I 299 clipă din umbră. îţi face ochi dulci şi sub masca ei cade în extaz de admiraţie când te vede cum joci. unde licăreau câteva felinare purtate de valeţi ce-şi escortau stăpânii şi a căror lumină se oglin­ dea în băltoacele cu apă de ploaie. îmbrăcat într-o livrea cafenie şi fără galoane. eu nu doresc nimic de la dum­ neavoastră. se înălţă deodată în faţa lui ca o arătare şi-i spuse cu o voce cu timbru de copil. Ar fi trebuit să ies după prima piesă. adineauri. şi intriga. cu mâinile bătătorite de cât au ţinut coada măturii'1. am primit numai însărcinarea să vă repet o frază. Ce doriţi de la mine şi ce pot să fac spre a vă fi de folos? — Oh! mulţumesc. cu acea sinceritate pe care o foloseşti uneori faţă de tine însuţi în clipele de disperare. şi tu n-ai atâta minte să dai fuga după ea! Meriţi să ai toată viaţa ca amante nişte caţe. „Sunt un dobitoc.

Oh! rostiţi-o numaidecât! Mor de nerăbdare! — Iat-o cuvânt cu cuvânt. gata să-l schilodească şi să-i taie beregata? Aceste reflecţii îi îngheţau ca prin farmec entuziasmul. umerii i se înfiorau la amintirea bastona­ dei primite într-un anume parc. spre deosebire de vampirii de prin cimitire. o fi vreo babă tencuită cu tot felul de farduri şi cu ceruză. el se va găsi lângă bise­ rică la miezul nopţii. „Dar. Dacă inima îi zburda de bucurie la gândul unei aventuri galante. lăsându-1 foarte perplex asupra a ceea ce trebuia să facă. Să fi fost iarăşi vorba de vreo cursă întinsă vanităţii sale de cine ştie ce ursuz. dacă nu avea să se ducă. cărora. le 1Panurge. pentru care risc să-mi fie rupte oasele şi să fiu aruncat în cine ştie ce temniţă adâncă. la picioarele statuii ce reprezen­ ta pe Amor discretul. se putea ca altă ocazie să nu se mai ivească niciodată. pajul se eclipsase. Această idee insuportabilă îl hotărî pe Leandru. dacă această frumoasă. spuse pajul: „Dacă Lygdamon este tot atât de curajos pe cât este de galant. în afară de bătăi şi de moarte." Mai înainte ca Leandru. tip de beţiv cinic creat de Rabelais în Gargantua şi Pantagruel. Există bătrâne din astea înfocate. gelos pe farmecele sale? Avea să găsească oare la locul întâlnirii vreun soţ turbat. să se urce în ea şi să se lase condus. grozav de mirat. deoarece. după cum am mai spus-o. cu spada în mână. Leandru nu se temea de nimic. o caleaşcă îl va aştepta. şi odată cu ea pierea şi visul vieţii sale. Cu toate acestea. vis care îl costase atâta în pomezi. Apoi. să fi avut răgazul să răspundă. dacă nu profita de ocazia ce i se prezenta atât de favorabilă şi de romanţioasă. frumoasa necunoscută ar fi putut să-l acuze de laşitate. vampire ale dragostei. rufe fine şi riscuri de tot felul.300 ________________________________________ Thiophile Gautier — Din partea unei doamne mascate? strigă Leandru. cu perucă şi cu dinţi falşi? îşi spuse el. . ca şi Panurge1. gând mult prea oribil şi care ar fi dat curaj chiar şi fiinţelor celor mai mişele. cosmetice.

iar dangătul lugubru făcu să-şi ia zborul sumedenie de bufniţe din bătrânul turn. dispăreau ca nişte umbre pe sub vreo poartă rău închisă sau prin vreo răsuflătoare de pivniţă. unde se ferchezui şi se spilcui pe cât putu mai bine. Răsunetul sinistru al clopotului în mijlocul tăcerii nopţii stârni în sufletul atât de puţin liniştit al lui Leandru o groază religioasă şi misterioasă. într-o mantie de culoare închisă şi ieşi din han tiptil-tiptil.Căpitanul! Fracasse. se înfăşură. Volumul I 301 place să se hrănească cu carne fragedă. Amorezul nostru ajunse în piaţa bisericii exact când răsuna ultima lovitură de clopot ce anunţa miezul nopţii. Apoi îşi lăsă pălăria pe ochi. Luă de asemenea cu sine un pumnal lung şi o spadă. la celălalt capăt al galeriei. care sforăia de zor în odăiţa sa. I se părea că aude chiar dangătul înmormântării sale. dar văzu caleaşca ce-1 aştepta la locul hotărât şi pe . abia se atinse de cina comedianţilor şi se retrase în camera sa. Străzile erau pustii de mult. Ceea ce zăream din gâtul şi din sânii ei era alb. cu siguranţă! Am să mă urc în caleaşcă. O caleaşcă! Nimic nu este ma’i nobil şi nu face impresie mai bună!“ Odată luată această hotărâre. la zgomotul paşilor săi. sunt convins de acest lucru. Oh. apetisant şi făgăduia adevărate minuni în ceea ce privea restul! Da. voi merge. prudent. Leandru se reîntoarse la „Ste­ ma Franţei". O clipă stătu în cumpănă dacă n-ar fi mai bine să facă drum întors şi să meargă. deoarece paşnicii cetăţeni din Poitiers se culcau devreme de tot. după moda spaniolă. rotund. de parfum de mosc. dar un amant înarmat impune întotdeauna mai mult respect geloşilor supărători. să se lungească singur între cearşafurile sale. având norocul să nu fie zărit de răutăciosul Scapin. de pudră de iris. Leandru nu întâlni nici o vi­ etate în afară de câteva pisici jigărite ce dădeau târcoale melan­ colice şi care. făcând risipă de lenjerie fină cu broderii. deşi nu era câtuşi de puţin în stare să se servească de ele la nevoie. în loc să mai alerge după aventuri nocturne. nu! Doamna mas­ cată este tânără şi plină de nuri.

Comediantul nostru pipăi cu atenţie pernele. şi că trăsura nu mai trecea peste gârliţele uliţelor. Caleaşca aceasta. ţinând portiera deschisă. cu toate acestea i se păru. în caleaşcă domnea o profundă obscuritate. mesagerul doamnei mascate. apărătorile de piele erau lăsate de-a lungul geamurilor şi nu îngăduiau să deosebeşti nimic în afară. ca şi cum un soţ sângeros sau un frate feroce ar fi apărut deodată în faţa lui. deoarece puţini oameni au curajul să fie laşi faţă de mar­ tori. exemplu de vitejie şi . 1Galaor. în picioare. că vizitiul şi biciui caii. şi nu se putea discuta cu el şi nici să se afle de la el cea mai mică lămurire. sub picioare simţea un covor gros şi aspira un uşor parfum de ambră. în plin câmp. înaintă cu paşi hotărâţi. Nu mai era nici o cale să dea înapoi. ca atare. mărturie a eleganţei şi rafinamentului. Părea. către cine ştie ce culcuş tainic propice amoru­ rilor şi asasinatelor. Pajul rămăsese în picioa­ re pe scara caleştii. Leandru fusese zărit de către copil şi de către vizitiu. foarte laconic şi puţin dispus să spună ceea ce ştia. făcute din catifea şi împodobite cu sumedenie de ciucuri.302 Thdophile Gautier micul paj. de galanterie. şi se urcă în trăsură cu aparentul curaj neînfricat al unul Galaor1. se gândi Leandru străbătut de un uşor fior. dacă ştia cumva ceva. frate al lui Amadis. pe care îl răspândea stofa garniturii interioa­ re. de altminteri. pe scara trăsurii. fără nici o îndoială că îl ducea în chip atât de misterios către o per­ soană de vază! încercă să se orienteze. dar nu cunoştea decât prea puţin oraşul Poitiers. că zgomotul roţilor nu mai era repercutat de ziduri. pe lângă faptul că era noapte adâncă. care porniră într-un trap vioi. după câtva timp. în umbră. în romanul cu acelaşi nume. . ducând în acelaşi timp mâna la pumnal. pe care îi dezminţeau lăuntric nişte grozave bătăi de inimă. De-abia se aşeză Leandru pe pernele caleştii. Goneau în afară de oraş.

Leandru se supuse. Dar în aceste clipe lui Leandru nu-i mai era frică. tăiaţi în chip de piramidă. făclii de piatră. pe care se ridica un pavilion construit în stil rustic. Pădurii îi luă locul apoi o grădină mărginită de arbuşti de merişor şi împo­ dobită cu copaci de tisă. Volumul I 303 în sfârşit. din care se ridicau. ca şi amorezii lor. având un fel de dom în vârf şi. de îndată ce lucrurile ajung la urechile soţilor şi se întâmplă ca aceştia să aibă o fire brutală. se adresă pajul lui Lean­ dru. dacă o uşoară roşeaţă cernută printr-o perdea deasă de damasc n-ar fi împurpurat una dintre ferestre. şi amândoi merseră timp de câteva minute printr-o pădure încă destul de deasă. femeile îşi riscă buna lor reputaţie. Lean­ dru coborî şi se găsi în faţa unui zid înalt şi întunecat. Fără îndoială că îndărătul acestei perdele îl aştepta doamna mascată. caleaşca se opri. forme vagi de spectre sau de oameni la pândă. lucru şi mai înfricoşător încă pentru înspăimântând comediant. Curând deosebi în zid o poartă. este prea mare bezna spre a mă putea urma prin aceste labirinturi de copaci. orgoliul satisfăcut îi . deşi tare despuiată din pricina iernii. Aceste detalii fură observate de amorezul nostru la acea licăreală obscură pe care o răspândeşte totdeauna cerul. — Daţi-mi mâna ca să vă călăuzesc. în aceste escapade amoroase. nişte vase decorative. şi uneori chiar viaţa. înnegrit şi acoperit de muşchi. iar frunzele uscate foşneau sub paşii lor. care i se păru a fi împrejmuirea unui parc sau a unei grădini. După ce traversară grădina. emoţionată desigur şi ea: deoarece. sculptate. o făcea să se confunde la prima vedere cu pietrele zidului. Pavilionul ar fi părut nelocuit. Pajul impinse cu putere unul dintre cuiele ruginite care prindeau scândurile şi poarta se întredeschise. în colţurile acoperişului.Căpitanul Fracasse. Micul paj deschise portiera. iar lemnul ei crăpat. în obscuritate. care căpătau. reliefându-i cadrul pe fondul întunecat al clădirii. noaptea. Leandru şi călăuza sa urcară treptele unei terase. într-un loc deschis.

a cărei estetică fusese compromisă. îl văd. în faţa unei oglinzi de Veneţia. una dintre bucle. toate trădau o nobilă de primul rang. romanul domnului Hono- re d’Urfe. luă ţinuta cea mai graţioasă din repertoriul său şi îşi spuse plimbându-şi ochii în jur: „Ei bine! dar unde se află divinitatea acestor locuri? Templul. fără îndoială. ca o adevărată zeiţă. alcătuiau candelabre şi aruncau strălucirea lumâ­ nărilor lor peste toate aceste măreţii.304_________ ______________________________________ Theophile Gautier ascundea pericolul. Leandru nu remarcă dintru început că nu se afla nimeni în salon. în care pluteau norişori trandafirii şi zburau lin amoraşi în felurite atitudini pline de graţie. pajul. Se afla în al nouălea cer de fericire. . admiratoarea lui Lygdamon. prin mersul ei. Orbit de aceste splendori. izvorând din mâneci aurite. îşi scoase mantia. pline cu flori. grădina. pavilionul. Pajul împinse o uşă mare de cristal şi apoi se retrase. Braţe de negri sculptate în marmură neagră. Bolta formată de dom reprezenta un cer albastru de o nuanţă închisă şi mată. dar nu şi idolul. pe care o puse împreună cu pălăria de fetru pe un taburet. o masă aco­ perită cu un covor de Hircia. Caleaşca. O tapiţerie împodo­ bită cu scene împrumutate din Astree. şi intriga se înnoda într-un chip care nu avea nimic burghez. cu tot anotimpul rece. îmbrăca plăcut pereţii. vaze de China. după expresia lui Virgil?“ Leandru ajunsese aici cu lăuntrica sa frazeologie galantă. îşi aranjă încă o dată. mai bine. iar picioarele sale nu mai atingeau pământul. fotolii de catifea roşie cu ciucuri. când faldul unei portiere din damasc sângeriu de India se clinti. deschizând calea doamnei mascate. Ar fi voit ca răul şi batjocoritorul de Scapin să-l vadă acum în plină glorie şi triumfător. Scrinuri încrustate în pietra dura de Florenţa. lăsându-1 pe Leandru singur în pavilionul mobilat bogat şi cu mult gust. arătau îndeajuns că stăpâna casei era bogată şi de neam mare. Când are să iasă oare din norul ei şi are să se trădeze.

a căzut în mâinile marchizului. doamna de Bruyeres. răspunse Leandru pe un ton convingător. El era acela care a întocmit răspunsul pe . rosti marchiza. încredinţată unei slujnice necredincioase. care se prelungeau până peste umerii albi şi plini şi îndrăzneau chiar să sărute conturul anumitor jumătăţi de globuri. spuse marchiza. şi surâdea o gură cu dinţi frumoşi. deoarece doamna. într-adevăr. înflăcăraţi de pasiune. ceea ce îl nelinişti pe comediantul nostru. Aceasta dovedeşte un suflet ales şi generos. De bună seamă că m-ai crezut crudă. respectuos. descoperind. păşind către mijlocul salonului unde se afla. şi pot să sper că inima dumitale mă recunoaşte la fel ca şi ochii dumitale? — Oh! imaginea dumneavoastră este gravată în inima mea cu trăsături de flăcări. îşi desfăcu masca de pe faţă şi o aruncă pe masă. ingrată şi falsă. prietene. Leandru. la strălucirea lumânărilor. este oare cu putinţă? Sunt oare jucăria unui vis? Să îndrăznesc să cred în această fericire nesperată? — Nu te înşeli. eu sunt. nu am decât să privesc în mine pentru a o vedea împodobită cu toate graţiile şi cu toate perfecţiunile. un chip destul de armonios şi de agrea­ bil. roşie ca o cireaşă şi cu buza de jos crestată de o dunguliţă. această pasiune pentru mască mă alarmează. In jurul figurii se ondulau bogaţii ciorchini de cosiţe castanii. ale căror zvâcnituri se trădau prin freamătul dantelelor ce le învăluiau. Volumul I_______________________________________305 Ea îşi mai păstra încă pe faţă masca de catifea neagră. — Iţi mulţumesc că ai păstrat această frumoasă amintire des­ pre mine. amintirea bastonadei revenin- du-i în minte. şi cât de departe eram de a fi insensibilă la pasiunea pe care mi-o arătai. Vai! biata mea inimă este atât de iubitoare." Teama sa dură puţin. Scrisoa­ rea dumitale.Căpitanul Fracasse. în care străluceau doi ochi frumoşi de culoarea tutunului de Spania. „Să fie oare urâtă? reflectă el. — Doamna marchiza de Bruyeres! strigă Leandru cât se poate de surprins şi întrucâtva neliniştit.

care îi slujesc doar de fantome. dumnezeiască marchiză. alături de cuvintele izvorâte din suflet. că exprim cu căldură dragostea în piesele de teatru: pentru că eu nu m-am uitat niciodată la vreo actriţă şi pentru că gândurile îmi zboară întotdeauna mult mai departe. şi alături de elanurile unei inimi care ar voi să-şi ia zborul din piept. pasiunile dogoritoare contrafăcute. pentru a servi de pernă picioarelor fiinţei adorate? Dumnea­ voastră binevoiţi să găsiţi. domnul de Bruyeres. ce pot însem­ na cuvintele fardate. către o doamnă frumoasă. unde este încătuşată. nobilă. încât am vrut să văd dacă vei fi la fel de elocvent vorbind pentru dumneata însuţi. care se lăsase între braţele unui fotoliu. luând-o drept o epistolă de un ridicol desăvârşit.306_______________________________________________ Theophile Gautier care l-ai primit şi cu care te-a amăgit. suspinele deşarte aruncate la picioarele unei comediante mâzgălite cu carmin şi ai cărei ochi distraţi rătăcesc printre spec­ tatori. ascunsă sub această mască. te-am as­ cultat dând glas atât de bine unui amor fictiv. doamnă. am venit la Poitiers. de jarul care îţi mistuie până în măduva oaselor. către un ideal perfect. stihuri şi gânduri afectate imaginate la rece de poeţi care îşi rod unghi­ ile. — Doamnă. de hiperbolele unei pasiuni căreia întregul univers nu i-ar putea inspira îndeajuns de strălucitoare imagini pentru a-şi împodobi idolul. şi nu­ mai pe aceasta o iubesc sub numele de Silvia. Sentimentele pe care le nu­ tream pentru dumneata au devenit şi mai puternice. spirituală ca dumneavoastră. şi am luat hotărârea să te răsplătesc pentru suferinţele pe care le-ai îndu­ rat pentru mine. râzând de ceea ce numea el o festă grozavă. unde palpita dragostea cea mai vie şi cea mai pură. Mai târziu. mi-a citit această scrisoare. . sau mai degrabă regină şi zeitate. Dar n-a stârnit efectul pe care îl aştepta. de Doralisa şi de Isabella. parcă epuizată de efortul pricinuit pudorii sale de mărturisirea făcută. exclamă Leandru îngenunchind pe o pernă la picioarele marchizei. Ştiindu-1 pe soţul meu ocupat cu noua sa cuce­ rire.

fără pietre. Un surâs de răzbunare satisfăcută îi flutură pe buze. pe jumătate răsturnată în fotoliul ei. Ridicând colţul perdelei de piele pentru a recunoaşte drumul. Leandru îl zări de departe pe marchizul de Bruyeres care mergea alături de Sigognac şi se îndreptau spre locul fixat pentru duel. care mai prezenta avantajul de a-i ascunde pe combatanţi de ochii călătorilor ce treceau pe drum. Marchiza îşi lăsă degetele albe. să rătăcească prin părul mătăsos şi parfumat al comedian­ tului şi. sprijinindu-se cu mâna de perete. care era prea bun actor ca să uite că pantomima trebuie să întovărăşească vorbele. pe care caleaşca aproape că îl atinse în treacăt. Loviturile de ciomag erau plătite! Locul ales era adăpostit de vânt printr-un zid lung. fără să-i vadă. lungi şi încărcate de inele. Volumul I ____________________________________307 Spunând acestea. moviliţe sau tufe de iarbă. sărutările tale mă ard şi mă înnebunesc! Şi. bine bătătorit.Căpitanul Fracasse. . urmaţi de un chirurg-bărbier. rosti ea cu un glas întretăiat şi gâfâind. Deodată marchiza îl respinse pe Leandru şi se ridică clăti- nându-se: — Oh! sfârşeşte. privea. se aplecă asupra mâinii pe care marchiza i-o abandonase şi o acoperi cu sărutări înflăcărate. nu întârziară să-şi facă apariţia. ajunse la uşa prin care intrase şi ridică portiera. şi oferea toate înlesnirile pentru ca nişte oameni de onoare să-şi taie în mod corect beregata. Leandru. bine învelit în mantia sa şi pe jumătate adormit într-un colţ al caleştii. când Le­ andru. ale cărei falduri căzură în urma ei şi a lui Leandru. Actorul lăsă perdeaua de piele pentru a nu fi văzut de marchiz. la micii amoraşi înaripaţi de pe plafonul de un albastru mat. O auroră hibernală sufla în degetele sale roşiatice. Cei patru gentilomi se salutară cu o curtoazie trufaşă şi cu o politeţe rece. Leandru. sfârşeşte. fu adus îndărăt la poarta oraşului Poitiers. Ducele de Vallombreuse şi cavalerul de Vidalinc. de care s-ar fi putut împie­ dica picioarele. Terenul era tare. care se apropiase pentru a o susţine.

în fond. imediat ghicite. Ducele deveni mai atent. cu ajutorul unei lovituri care până atunci îi reuşise întotdeauna. găsi o lamă suplă şi fermă. care îi dejuca spada cu o admirabilă uşurinţă. Marchi­ zul şi cavalerul măsurară spadele combatanţilor. nu se putea împiedica să nu-1 dispreţuiască puţin pe Sigognac şi îşi imagina că nu va întâlni decât un adversar slab. dar mai avea nevoie de întreaga sa dibăcie pentru a se apăra. care. Vallombreuse. după câteva pase. fiind necesară o paradă promptă. dacă nu s-ar fi aplecat brusc înapoi. Sigognac nu făcea o figură mai puţin bună. ar fi fost atins în plin piept. au să se bată ca nişte lei. domnilor. Marchizul de Bruyeres era foarte satisfăcut de sângele rece pe care îl arăta Sigognac şi prevesti numai lucruri bune. Crezuse că va putea dirija lupta după placul său şi că. Pentru duce. Va fi un duel superb. fu surprins când. îl va răni pe Sigognac unde va voi. Fiecare se instală în terenul său. Vallombreuse riscă un atac. Aveau aceeaşi lungime. încercând în chip negli­ jent spada baronului. Theophile Gautier aşa cum se cuvine unor oameni bine crescuţi care se vor bate pe viaţă şi pe moarte. foarte brav şi de altminteri sigur de iscusinţa sa. îşi luă spada şi se aşeză în gardă. şi luptaţi ca nişte oameni curajoşi. — Recomandarea este inutilă. vârful spadei lui Sigo­ gnac înainta. spada sa. apoi încercă o serie de atacuri simulate. mânia îl năpădea tot mai . Vallombreuse îşi aruncă mantia şi pălăria şi îşi desfăcu tunica. Nu numai că acum nu mai era stăpân să atace după placul său. — începeţi. spuse cavalerul de Vidalinc. cu toate că se afla la primul său duel. aspectul luptei se schimba. Cu toate că se strădui din răsputeri să-şi păstreze sângele rece. îl lăsă des­ coperit şi. ros­ ti marchizul. înlăturată printr-o ripostă savantă. O desăvârşită nepăsare se citea pe figura tânărului duce. La cel mai neînsemnat răgaz pe care şi-l îngăduia. manevre care fură imitate întocmai de către Sigognac.

Sigo­ gnac o preveni şi îi plasă o lovitură directă atât de desăvârşită. din oţelurile încrucişate rapid ţâşnea câte o scânteie albăstruie. dar. Cavalerul de Vidalinc era foarte palid şi începuse să-i fie teamă pentru prietenul său. de comun acord. Ducele. impasibil. spuse marchizul. Sigognac. Din timp în timp. Vidalinc era superior marchizului de Bruyeres în ştiinţa scri­ mei şi. „Dar de ce dracu’ nu încearcă oare Vallombreuse lovitura învăţată de la Girolamo din Neapole şi pe care de bună seamă că acest gascon n-o cunoaşte?" murmură Vidalinc. încât îi traversă antebraţul dintr-o parte în cealaltă. după ce îşi obo­ sise adversarul. tânărul duce încercă să execute faimoasa figură. părea să-i facă plăcere să-l irite prin garda sa ireproşabilă. simţea cum devine nervos şi febril. Cum nu exista nici o ranchiună la mijloc.Căpitanul Fracasse. pentru bunii cunoscători în secretele scrimei. Durerea prici­ nuită de rană îl făcu pe duce să desfacă degetele. iar respiraţia îi devenise gâfâitoare. chiar şi numai ca să ne încălzim. începuse să plaseze lovituri şi să fandeze. se şi dăduse înapoi cu mai mulţi paşi. silit de tehnica şi de arta desăvârşită a baronului. — Cu multă plăcere. astfel o să ne mai dezmorţim. — Dar noi nu facem nimic în timp ce prietenii noştri se due­ lează? îl întrebă cavalerul de Vidalinc pe marchizul de Bruyeres. se opriră. şi îşi îndreptară atenţia asu­ pra lui Sigognac şi Vallombreuse. iar spada se rostogoli pe pământ. să ne batem puţin. începuse să obosească. făcu să-i sară spada din mână printr-un atac sec şi rapid. că întreg avantajul era de partea lui Sigognac. Ca şi cum ar fi ghicit gândurile prietenului său. care. îl făcea pe duce să dea mereu înapoi. Era evident. Volumul I 309 mult. . în clipa în care era pe punctul să expedieze lovitura printr-o mişcare ca de bici. la capătul câtorva lovituri. dar riposta slăbea în faţa atacului şi ceda. e tare frig în dimineaţa asta. în timp ce lui Sigognac.

care nu trebuia să se oprească la prima sângerare. cu toate că ar fi putut să repete. se opri de îndată. Sprijinindu-şl vârful lamei de pământ. căruia Vidalinc îi repusese spada în mână în urma unui gest de apro­ bare a lui Sigognac.310 Thiophilt Gam Sigognac. După care Sigognac şi marchizul de Bruyeres salutară în modul cel mai politicos de pe lume pe ducele de Vallombreuse şi pe cavalerul de Vidalinc şi îşi reluară drumul către oraş. însă Vallombreuse.lovitura fără a încălca regulile duelului. nu mai era în stare s-o ţină şi făcu semn că îi era de ajuns. îşi puse mâna stângă în şold şi păru câ aşteaptă hotărârile adversarului său. . cu o perfectă curtoazie. Sfârşitul volumului întâi* împărţirea romanului pe volume aparţine redacţiei prezentei ediţii.

în timpul drumului. ducele nu voi să se întindă în pat. valetul. iar mâna-i sănătoasă zgâria cu degetele crispate catifeaua litierei. De aceea. îşi scoase în afară capul palid pentru a-i ocărî pe purtătorii litierei. Vallombreuse păstra . sprijinit de perete. cavalerul de Vidalinc îi întindea din sfert în sfert de oră câte o lingură dintr-o băutură întăritoare prescrisă de chirurg. lucru deloc obişnuit. Adese­ ori. rana îl făcea să sufere. şi se culcă. pe lângă uşoarele contracţii pe care durerea le imprima uneori sprâncenelor negre ale tânărului duce. se putea citi pe faţa sa o expresie de furie rece. cu braţul legat de către chirurg şi susţinut de o eşarfă. susţinea el. deoarece îl scuturau. ca pe nişte cartofi dintr-un coş. adusă de Picard. dar orgoliul său sângera cu mult mai mult. căutând locurile netede pentru a evita cea mai mică zdruncinătură. fără să atingă vreo arteră sau vreun nerv. Rana sa. ceea ce nu-1 împiedica pe rănit să-i numească „bădărani” şi să le promită că va pune să-i biciuiască. nu era deloc periculoasă. care mergeau totuşi cu pasul cel mai egal. Hotărât lucru. foarte surprins şi perplex că îşi vedea stăpânul reîntorcân- du-se rănit. cu toate că îl punea în imposibilitate să mânuiască spa­ da pentru câteva săptămâni. Ajuns acasă. lama străbătuse numai carnea. Aşezat pe un taburet. pe un scaun cu rezemătoare. cu picioarele acoperite de o cuvertură de mătase pichetată. ţinând seama de îndemânarea tânărului duce în materie de scrimă. alături de prietenul său. UN CAP PR IN T R -0 FERESTRUICĂ Ducele de Vallombreuse fu aşezat cu multe precauţii într-o litieră.

ar fi rămas pe teren. care totuşi se pricep în materie de scrimă şi se numără printre lamele excelente ale oraşului. Marcilly şi Duportal. — Nu este oare ruşinos. cu un asemenea adversar. când este bosumflată. însufleţindu-se. care şi-a luat zborul din turnul ruinat al castelului său.4_________________________________________________ Thiophile Gautier tăcerea. care m-am măsurat cu cele mai fine lame ale timpului şi care m-am întors întotdeauna de pe teren fără o zgârietură. Faţa zeiţei Fortuna nu este întotdeauna aceeaşi: când surâde. ba lăsând. L-am observat bine în această întâlnire. să ajungă să mă găurească astfel cu ciocul ei lung. ce caută această fantoşă ridicolă. până acum neînvins? De bună seamă că este vreun gladiator de profesie. dibăcia sa fără pereche în mânuirea spadei mă uimeşte şi întrece dexte­ ritatea celor mai cunoscuţi spadasini. şi nu e cazul să vă îndoiţi de acest lucru. Până acum n-aţi avut nici un motiv să vă plângeţi de ea. spuse Vidalinc. răspunse în chip sentenţios Vidalinc. celebrii maeştri de arme. pentru care garantează marchizul de Bruyeres. acest boiernaş grotesc care înca­ sează pumni şi mănâncă bătăi straşnice pe scenă în farse josnice să-l înfrângă pe ducele de Vallombreuse. pe mine. fiindcă v-a alintat la sân ca pe copilul ei cel mai drag. Chiar şi înfrângerea dumneavoastră re­ prezintă o victorie. — Ştiţi bine calitatea sa adevărată. dar era vizibil că o mânie surdă fierbea în el. acolo. şi cei mai frumoşi duelişti ai noştri n-ar fi făcut decât să pălească în faţa lui. Vidalinc. ca această barză slăbănoagă. ca să nu moară de foame acolo. un oarecare amo­ rez leşinat şi dându-şi ochii peste cap în braţele martorilor săi? — Chiar şi oamenii cei mai fericiţi şi mai îndemânatici îşi au zilele lor de ghinion. nu au o tehnică mai perfectă. ascuns în pielea unui saltimbanc. fără de pene. dimpotrivă. . în sfârşit furia sa se revărsă în aceste cuvinte violente: — Concepi oare. cu toate acestea. A fost nevoie de toată îndemânarea dumneavoastră şi de lecţiile napolitanului ca să nu fiţi rănit grav. în ciuda calmului pe care îl afişa. continuă Vallombreuse. Nici Girolamo şi nici Para- guante.

rosti el forţându-se să râdă — dar râdea galben — . La urma ur­ melor. întâlnirea a fost serioasă. Cupidon invalid n-a avut niciodată suc­ ces pe lângă Graţii. în care credea că excelează. pentru a-1 provoca din nou. cu toate că se indigna din această pricină. ca să-mi iau revanşa. Acest Sigognac este un adversar de temut. Această mărinimie. Era chiar constrâns să-şi spună în sinea lui că baronul. ea nu putea să prevadă că un duce va avea capriciul să se îndrăgostească de ea. în aparenţă se arătă de acord cu sfaturile prietenului său. recunoştea justeţea aces­ tor opinii. îi pricinuise intenţionat o rană care să-l facă incapabil de luptă. apărat de o gardă inpenetrabilă. cu care nu trebuie să aibă nimeni de-a face în mod imprudent. întorceţi-vă la buna Corisanda. exclamă Vidalinc. — Uitaţi-o pe această ingrată.Căpitanul Fracasse. după aerul sumbru şi sălbatic al chipului. Vallombreuse. Studiase el însuşi îndeajuns scrima. Onoarea a fost satisfăcută în acest chip. care ar fi mişcat un caracter mai puţin orgolios. în faţa căreia se sfărâmaseră toate eforturile sale. Să fie învins! o asemenea idee îl înnebunea. s-ar putea să vă mai rămână în braţ o oarecare slăbiciune ce v-ar micşora şansele de victorie. cu braţul ăsta străpuns de amorezul ei. pentru a înţelege că spada sa. Opriţi-vă aici. nevoind să-l ucidă. s-ar fi putut ghici lesne că proiectele negre de răzbunare se şi urzeau în creierul său. pro­ iecte ce trebuiau clocite de ură pentru a fi duse la îndeplinire. oricât de dibace ar fi fost. îi irita trufia şi îi învenina resen­ timentele. Volumul II________________________________________ S — Ard de nerăbdare să mi se închidă rana. care vă . îi recunoştea uimitoarea superioritate. spuse cavalerul. Vă cunoaşte acum felul de a lupta şi siguranţa pe care ţi-o dă un prim avantaj îi va îndoi forţele. în forul său interior. — Grozavă figură am să mai fac acum în faţa Isabellei. continuă ducele după o clipă de tăcere. — Ar fi o acţiune primejdioasă şi pe care nu v-aş sfătui s-o încercaţi. nu va putea atinge pieptul lui Sigognac. dar.

dar el nu socoti nimerit să înceapă o controversă pe această temă. şi dumneavoastră ştiţi mai bine decât oricine. Nu aceasta era şi opinia cavalerului de Vidalinc. mândrii rebele. mă dezgustă şi mă plictiseşte peste măsură. că doar aţi suferit de multe ori de această pricină. Această duioşie slugarnică. Vidalinc. pe care n-am obiceiul s-o acord femeilor. care o remarcă şi care nu este prea rău făcut. acum când este atent şi se păzeşte. continuă Vallom- breuse. lua-l-ar toţi dracii? — Lucrul nu va fi uşor. pe care argumentele cavalerului nu-1 convingeau deloc. — Oh! dacă aş putea să-l ucid pe baron. îmi trebuie indiferenţe trufaşe. care fără îndoială că ar fi şi pălit până acum dacă ar fi fost acceptată! De bună seamă că n-are un suflet josnic şi de rând. cu toate aerele sale de mironosiţă şi de virtuoasă. Nimic nu se uită mai repede decât un amorez răposat. strigă ducele. — Nu pronunţa acest nume. în situaţia ei. chirurgul m-ar certa şi m-ar învinovăţi . care ar fi putut să învenineze firea iritabilă a lui Vallombreuse. ca un câine izgonit. — Vindecaţi-vă mai întâi. dar cum să-l alătur pe acest blestemat de boiernaş. dacă vrei nA rămânem prieteni. cât de încăpăţânate sunt femeile în dragostea lor. în pasiunea mea intră şi un fel de stimă. pe nenoroci­ tul de Sigognac. pentru totdeauna. aş domestici-o numaidecât pe domnişoara. virtuţi ce nu pot fi cucerite! Cât de adorabilă şi de fermecătoare mi se pare această dispreţuitoare Isabella! Cât de recunoscător îi sunt că îmi dispreţuieşte iubirea.f » ___________________________________________ Thiophile Gautier luhrşte din tot sufletul şi plânge ceasuri întregi la uşa dumnea- vonutrtt. aceste discuţii vă obosesc. încercaţi să vă odihniţi puţin şi să nu vă mai necăjiţi. pentru ca să respingă. gragostea Isabellei faţă de el. rosti Vidalinc. pe care nici o Insultă n-o descurajează. va rămâne mai departe. dacă ar fi să ne luăm după doamnele din oraş. avan­ surile unui senior. şi apoi vom chibzui la ceea ce este de făcut. Dar chiar de s-ar ajunge la suprimarea lui.

dar zidurile. bazându-se pe inducţiile cele mai frivole şi mai ridicole. nu-şi arătase publicului decât masca. bâzâind din aripi. frumuseţii şl n succeselor sale pe lângă femei. unde. întregul Poitiers ştia că ducele de Vallombreuse fusese rănit într-un duel de către un adversar necunoscut. dar valeţii rămaseră taciţurni ca muţii din seraiurl. Este de prisos să relatăm bizarele presupuneri făcute. supunându-se acestor sfaturi. Volumul II________________________________________ 7 că nu mă pricep să îngrijesc bolnavii. închise ochii şi nu întârzie să adoarmă. Sigognac şi marchizul de Bruyeres se întoarseră liniştiţi la hanul „Stema Franţei'1. dar nu-i trecuse nimănui prin cap năstruşnica idee că adevăratul învingător era căpitanul Fracasse. iar imaginaţiile lucrau cu înfri­ gurare pentru a decoperi numele învingătorului. nu su- flară nici o vorbă despre duel. încă la ora dejunului. despre care se spune că au urechi. nu şi figura. de nu v-aş recomanda liniştea. Rănitul. tăcu. trăind foarte retras la han. Mai multe persoane din lumea bună îşi trimiseseră oamenii la palatul Vallombreuse pentru a afla noutăţi despre duce. Trândăvia provin­ ciei dă naştere la multe din acele muşte invizibile sau puţin băgate în seamă care se învârtesc prin locurile în care trebuie să se întâmple ceva şi care. Vallombreuse. multe priviri iscoditoare spionaseră feluritele întorsături ale duelului. stârnise în jurul său multe invl* . socotind să obţină o informaţie cât de mică datorită indiscreţiei obişnuite a valeţilor. atât a spiritului cât şi a trupului. din pricina bogăţiei. au şi ochi: ele văd cel puţin tot aşa de bine pe cât aud. Fiecare îşi construia cu multă dificultate presupunerea sa. Un duel între un senior de un asemenea rang şi un măscărici ar fi părut o invenţie prea gogo­ nată şi prea neroadă pentru a putea da naştere la vreo bănuială. a trufiei. pentru temeinicul motiv că nu aveau nimic ce să spună. ca nişte gentilomi discreţi. de care râseseră atâta în ajun. în acel loc. Sigognac. Acest mister aţâţa la culme curiozitatea. zboară apoi să răspân­ dească pretutindeni noutatea.Căpitanul Fracasse. solitar în aparenţă.

Cu toţii se interesară de acest gentilom atât de brav şi cu o spadă aşa de grozavă. căpitanul Fracasse. era. plânse în văzul tuturor şi. Cu toate acestea. Cât despre nume. că eroul necunos­ cut. cât pe-aci să înnebunească de aflarea ştirii. care îşi dădu multă osteneală s-o liniştească pe această amantă. mai sensibilă decât era cazul la nenorocirile unui ingrat. cum nimic nu poate rămâne ascuns pe acest glob pământesc şi sublunar. deşi nu-1 văzuseră niciodată. mai blând şi mai indulgent. Doamnele. avu mult succes în Poitiers. Jacques îl uitase. cu riscul celei mai aspre şi urâte primiri. un baron ce se angajase din dragoste în trupa ambulantă a lui Irod. învingător al tânărului duce de Vallombreuse.8_________________________________________________ Thdophile Gautier dii. terminaţie comună în ţinutul Gasconiei. iar când căpitanul Fracasse apăru pe scenă. ci pe cavalerul de Vidalinc. dar înfrângerea sa făcea mare plăcere răutăţii obscure. şi toţi cei jigniţi de aroganţa sa se bucurau acum de această lovitură. care. Era primul eşec pe care-1 suferea. de faţă Ia convorbirea dintre Sigognac şi stăpânul său la supeul Zerbinei. sau. deşi romanţioasă. care o ştia de la Jacques. valetul marghizului. L-ar fi încoronat bucuros cu lauri şi cu mirt: să exceptăm însă din numărul lor pe drăgăstoasa Corisanda. Această istorie adevărată. prea bine păzit pentru aşa ceva. se arătau pline de entuziasm faţă' de acela care le răzbuna jignirile secrete. se află de la jupân Bilot. . aplauze prelungite. care ţintice din plin în cele mai delicate fibre ale amorului său propriu. întrucât Vallombreuse făcea parte dintre acei sacrifi- catori ale căror capricii răutăcioase pângăresc altarul unde au ars tămâie. dar era atât cât se poate de sigur de rangul său nobiliar. Era un nume care se termina în gnac. Nu mai conteneau să trăncănească despre bravura. fără nici un pic de îndoială. pentru a spune mai exact. îndemânarea şi minunata înfăţişare a adversaru­ lui. care toate aveau să se plângă mai mult sau mai puţin de purtările tânărului duce faţă de ele. care nu aveau curajul să se arate făţiş. chiar mai înainte de a deschide gura. reuşi să înfrângă consemnul şi să-l vadă nu pe duce.

încrezător în sprijinul lui Sigo- gnac şi al marchizului. pe care nu-1 înspăimântau nici ciomege şi nici spade şi care nu se temea. de firea răzbunătoare a lui Vallombreuse. a nasului de carton înroşit cu cinabru şi a rolului ridicol. deoarece nu o singură frumuseţe din oraş îi surâdea cu un aer foarte tan­ dru. zadarnic îşi răsucea cu degetul buclele perucii şi îşi arăta inelul cu diamant sau îşi descoperea dinţii până la gingii. el nu prevestea nimic bun de pe urma acestui triumf. chiar dacă nu s-au sfărâmat la prima izbitură.Căpitanul j Volumul II dovediră simpatia ce i se purta. Cât despre Blazius. în ciuda costumului extravagant. ea răspunse acestor dovezi de simpatie printr-o reverenţă modestă şi o graţioasă înclinare din cap. Dacă baronul n-ar fi fost sincer îndrăgostit de Isabella. iar faţa sa lată şi cam gălbuie înflorea ca o lună plină. se temea. îl numea poltron şi fricos ce ştie numai să tremure şi să clănţăne din dinţi. nu fără motiv. spunea el. ca un inimos apărător al frumuseţii. roşeaţa naturală a pudorii. toată lumea vrând să-l vadă pe acest faimos căpitan Fracasse. să se măsoare cu un duce. Oalele de pământ. nu mai producea nici un efect şi ar fi fost în . Din pricina sa. metalul fiind mai tare decât argila. care putea să găseasă multe şi felurite mijloace să-şi ia revanşa şi să joace cine ştie ce festă urâtă trupei. Fără să-şi întrerupă rolul. ar fi putut cu uşurinţă să comită o infidelitate şi chiar două. teroarea celor mai viteji. care erau cât pe-aci s-o zăpăcească pe tânăra actriţă. în zadar îşi arăta piciorul frumos şi se umfla în pene ca un porumbel moţat şi încălţat. care nu încuraja de loc iluziile romanţioase. pe sub pojghiţa de fard. Irod îşi freca mâinile de bucurie. deoarece încasările erau grozave şi casa ameninţa să crape din pricina unei supraabundenţe monetare. Cuvinte pentru care Irod. Şi pentru Isabella răsunară aplauze mai sonore decât de obicei. nu se sfiiră să-şi fluture batistele. trebuie să evite să se ciocnească cu oalele de fier. actor şi gentilom. succesul lui Leandru fu chiar com­ promis. şi făcură să i se ridice în obraji. Ba unele doamne. dintre cele mai cu vază şi mai bogate.

să-l soarbă din priviri şi să-i răspundă la semnele din ochi pe care i le făcea. continuă Isabella. Opinia lumii. prin cu­ . Comedianţii se înapoiară la han. pentru că o cunoaşte. îl voi pedepsi. Când o femeie a pus piciorul pe scenă. rosti baronul. — Este un jurământ pe care nu pot să-l fac.10 Theophile < stare să turbeze de ciudă dacă la Dama tapada nu ar fi fost la postul ei. De aici înainte încrede- te în mine. crede că este şi cunoscut şi. dacă este admis în culise. că eu nu sunt decât o biată comediantă. iar plăcerile pe care i le promitea noap­ tea îl consolau că nu este astrul serii. printr-o ţinută rezervată. Dacă este cuminte. dacă vreun îndrăzneţ îşi îngăduie să nu-ţi arate tot respectul cuvenit. vai! de obiceiurile din teatru. privirile lacome îi analizează cu de-amănuntul farmecele. fie el duce sau prinţ. prea justificată. O slujnică aprinse o lumânare. contrar obiceiu­ lui ei. prin uşoarele lovituri de evantai pe mar­ ginea lojii şi prin alte semne de înţelegere amoroasă. îi îngădui să intre. ea aparţine publicului. cu o voce tulburată de emoţie. iar imaginaţia se face stăpână pe ea ca pe o amantă. Isa- bella luă mâna lui Sigognac şi o strânse cu mai multă putere decât ar fi putut crede că au nişte degete plăpânde şi delicate şi. Jură-mi. este că orice actriţă este dublată de o curtezană. i se ia virtutea drept prefăcătorie curată sau calcul interesat. dacă mă iubeşti aşa cum spui. îi spuse: — Jură-mi că nu te vei mai bate pentru mine. mai puse nişte lemne pe foc şi se retrase discret. pentru a respinge. unde tânăra actriţă. aşa cum sunt dator. — Gândeşte-te. Fiecare. Când uşa se închise. Recenta sa izbândă galantă îi turna balsam peste această mică rană deschisă în amorul său propriu. expusă afronturilor primului venit. desigur. Sunt lucruri care trebuie suportate pentru că nu pot fi schimbate. îi tulbură pudoarea prin lipsa de decenţă a unor mărturisiri pe care ea nu le-a provocat. îi scrutează frumuseţea. iar Sigognac o conduse pe Isabella până la camera ei.

însă baro­ nul nici nu voia să audă de aşa ceva. Mişcat. feroci. ale secăturilor şi ale înfumuraţilor de tot felul care se holbează la toaleta mea sau zgârie cu pieptenele. să-mi torturezi astfel inima! Bărbaţii ăştia nu se gândesc deloc la bietele femei când le este în joc orgoliul. Isabella strângea mai departe mâna lui Sigognac într-a sa şi îşi aţintea asupra lui ochii albaştri plini de mângâieri şi de rugăminţi mute. impertinenţele seniorilor. spuse Sigo- gnac. la uşa cabinei mele. acum aş fi moartă? Lacrimile care străluceau în ochii Isabellei. fermecătoare Isabella. fără să vadă lacrimile. surzi. să fie stimată la fel ca o ducesă dintr-un salon. O lovitură cu o balenă de corset peste degetele ce-şi iau prea multă libertate face tot atât cât şi o lovi­ tură a spadei dumitale.Căpitanul Fracasse. Ştii oare că. Volumul II_______________________________________ 1_1 vinte tăioase. Oh! în ce nelinişte şi în ce spaimă am aşteptat reîntoarcerea dumitale! Ştiam că te duci să te baţi cu acest duce. de această pasiune sinceră. mai mult decât s-ar putea spune. era neînduplecat ca un hidalgo în ceea ce priveşte onoarea şi ar fi bravat de o mie de ori moartea decât să îngăduie ca stăpânei inimii sale să nu i se arate tot respectul cuvenit. rosti tânăra comediantă. în pauzele spectacolu­ lui. că nu te vei mai expune pentru motive fără însemnătate. promite-mi. printr-o înfăţişare rece. merg înainte fără să audă hohotele de plâns. despre care toţi vorbesc cu groază. — Te rog. numai la ideea primejdiei prin care trecuse Sigognac. pe scenă. voia ca Isabella. Rău ce ieşti. doar îi va smulge jurământul dorit. baronul de Sigognac. o atrase la pieptul său fără ca ea să opună vreo . dacă ai fi fost ucis. că spada bărbatului curtenitor poate să sprijine la timp balena de corset a femeii cinstite şi nu-şi retrage onoarea de a fi apărătorul şi cavalerul tău. orbi. şi tremurul nervos al vocii sale arătau că dulcea fiinţă spunea adevărul. Zerbina îmi povestise totul. învăluind talia Isabellei cu mâna rămasă liberă. — îngăduie-mi să cred.

mi-ai fi inspirat frică. dar Isabella se desprinsese din înlănţuirea sa nu ca o mironosiţă speriată. Fericit fiind. unicul dar pe care puteai să mi-1 oferi. am simţit pentru tine o milă duioasă şi melan­ colică. dar lui îi repugna să abuzeze de această castă uitare de sine izvorâtă din durere. continuă Isa- bella. Fericirea nu mă seduce. — Da. Ce importanţă pot avea clevetirile ordinare dacă eu îmi păstrez neîntinată stima faţă de mine şi dacă mă ştiu o virtuoasă? O pată m-ar face să mor. ba chiar mi-am rănit adversarul. continuă ea. Rflmaseră astfel câteva minute tăcuţi. am lăsat să cadă peste el o lacrimă înainte de a-1 ascunde în sân. mi-ai cules un mic trandafir sălbatic. şi. ţi-am dat în schimb inima mea. eu am drept ţel gloria ta. fiind convinsă că îmi voi respecta sinceritatea şi n-ai să încerci să obţii nici un avantaj de pe urma acestei destăinuiri. — Consolează-te. rosti el cu o voioşie duioasă. te iubesc. cu toate că trece drept un duelist destul de bun. Sigognac voi să sărute frumoa­ sele buze care le rostiră. Când te-am văzut atât de trist şi atât de părăsit. de aceea te şi iubesc şi nu mi-e teamă să ţi-o spun. iar nu plăcerea mea. când dădeai în lături mărăcini din faţa mea. în acel castel lugubru unde ţi se ofilea tinereţea. în tăcere. Theophile i ir/. Auzind aceste cuvinte suave. Ţin să fiu luată drept iubita ta.lulcnţrt. Fără îndoială. strălucirea ei mă înspăimântă. Cu prilejul acelei plimbări prin grădină. sângele nobil care îmi curge . inr buzele sale atinseră uşor fruntea plecată a tinerei. scumpa mea Isabella. într-un extaz de care un Iubit mai puţin respectuos decât Sigognac ar fi profitat. dar cu acea fermitate plină de modestie căreia un bărbat politicos nu trebuie să i se împotri­ vească. dar nu aşa cum te iubesc cele­ lalte femei. — Ştiu că ai o inimă vitează şi o mână sigură. nu sunt mort. deoarece este singurul motiv care poate scuza prezenţa ta în mijlocul acestei trupe de actori ambulanţi. tu timp ce respiraţia ei gâfâindă o simţea pe inima sa.

tânărul făcu câţiva paşi spre ea şi o prinse în braţele sale cu ardoare. suflet înaripat. implorând iertare. dar credea că un pic de îndrăzneală ar triumfa asupra scrupulelor ei. suspinând. lăsându-se pe spate pentru a se feri de sărutările tânărului. Credeam . Baronul. cuprins parcă de friguri. Isabella nu încercă să lupte. auzise spunându- se că ceasul îndrăgostiţilor. adevărate perle de castitate.Căpitanul Fracasse. o aşeză într-un fotoliu şi. dând vina pe focul tinereţii. înger viu în pragul paradisului iubirii. ce se rostogoliră de-a lungul obrajilor din care dispăruse dintr-o dată orice culoare. aţinti asupra lui o privire plină de dojană şi scăldată în durere. de-a sunat o dată şi nu te-ai folosit de el. i se părea că prin faţa ochilor îi trec flăcări. Aveam atâta încredere în delicateţea dumitale! Mărturisirea iu­ birii mele ar fi trebuit să-ţi fie de ajuns şi să te facă să înţelegi chiar prin sinceritatea ei că eram hotărâtă să nu cedez. înaintea lui. Sigognac nu punea câtuşi de puţin la îndoială virtutea Isabellei. liminoasă. dar. dar era tânăr. Volumul II_______________________________________ 13 prin vine îmi inspiră această mândrie. strălucitoare. şi tot trupul i se înmuie. Aceste încântătoare mărturisiri. îi luă mâinile pe care ea i le lăsă într-ale lui. Fata se afla acolo. îngenunchind în faţa ei. până pe buzele lui Sigognac. pe el îl copleşeau cu o beţie delicioasă şi îl tulburau nespus de mult. pe o clipă de ameţeală de care se căia şi pe care o va ispăşi prin supunerea cea mai desăvârşită. în toată gloria frumuseţii sale. un hohot de plâns înăbuşit îi umflă pieptul. O roşeaţă vie i se urcă în obrajii de obicei aşa de palizi. pierdut de spaimă. Din ochii ei frumoşi albaştri ţâşniră lacrimi curate. ca şi cum ar fi fost gata să-şi piardă cunoştinţa. care n-ar fi spus nimic unui înfumurat. Desigur. urechile îi ţiuiau şi resimţea până în gru­ maz zvâcnirile iuţi ale inimii. dar aşa sunt plămădită. spuse într-un sfârşit Isabella. Sigognac era timid. tare ridicolă — nu-i aşa? — la o comediantă. — Mi-ai făcut mult rău. nu se mai întoarce. tremurând.

în acea capelă unde se află mormântul mamei tale? Aş putea să stau fără teamă în faţa privirii morţilor care ştiu totul. îmi făurisem acest vis. — Vei fi soţia mea. Sigognac stătea mai departe în genunchi în faţa Isabellei. La aceste cuvinte tânăra se aplecă spre el şi. spuse Sigognac îmbătat la atingerea aces­ tei guri fragede ca o floare. eu. mă voi arăta demnă de o aşa onoare. ridicându-se. desfrânaţi. există unul. Printre toţi aceşti bărbaţi grosolani. Mi-ai gonit această încredere. — Adorabilă Isabella. să-ţi urmăresc gândurile în privirile ochilor! Doream să împart cu dumneata mâhnirile. fiecare cuvânt pe care îl rosteşti. soţul va şti să înfrâneze aventurile nesăbuite ale amantu­ lui.14_______________________________________________ Thdophile Gautier că mă vei lăsa să te iubesc după fantezia mea. lăsând altora plăcerile. — Niciodată. mă face să simt tot mai mult cât am fost de nedemn. niciodată! răspunse Isabella cu o exaltare ex­ traordinară. Vezi că nu eram foarte pretenţioasă. fată de teatru. Eu n-am decât numele meu. iar coroniţa virginală n-ar minţi pe fruntea mea! . făcu câţiva paşi prin cameră. de a avea o afecţiune pură. nu mă îndoiesc de cuvântul dumiţale. îmi spuneam. să te aud. Dar să nu te temi de nimic din partea mea. refuzând-o! Oh! prietene. ex­ clamă Sigognac. îmi era totuşi nespus de plăcut să te văd. care crede în pudoare şi ştie să respecte ceea ce iubeşte. fără să-mi sperii dragostea prin porniri vulgare. apoi. în ce încântare cerească pluteşte sufletul meu! Aşadar mă stimezi? Ai cuteza deci să mă conduci cu capul sus în acele săli unde se găsesc portretele strămoşilor tăi. luându-i capul în mâini cu un gest de pasiune delirantă. este curat şi fără pată ca şi tine. n-am ştiut să preţuiesc această inimă de înger. Ţi-1 ofer dacă vrei să-l accepţi. dar nu mai îndrăznesc să-mi mai ascult îndemnurile inimii. ar trebui să sărut urma paşilor tăi. arzătoare ca o flacără. libertini. urmărită fără încetare de o odioasă curte. Nu ceream decât să te conduc până în pragul fericirii şi să reintru apoi în adâncul umbrei mele. îşi apropie gura de buzele baro­ nului într-o sărutare fugară.

acope- ream din nou cu ardezie străvechile turnuri. smulgeam în gând iedera de pe ziduri. — Visul tău se va îndeplini. ar fi o mare greşeală să-ţi încurci soarta cu o biată comediantă ca mine. şi despre care nimeni nu va putea spune cu un surâs răutăcios: „Am fluierat-o sau am aplaudat-o la cu­ tare pasaj". căreia i s-ar reproşa totdeauna viaţa sa de teatru. nobilă şi bogată moştenitoare. auream din nou berzele şterse de pe blazonul tău. şi nici ca soţ? — Mi-ai oferit numele. în timp ce te sărutam. Pentru tine. deşi această viaţă a fost cinstită şi nepătată. drag prieten.( lanul Fracasse. aceasta îmi este de ajuns. după ce l-am păstrat un minut în inima mea. Când cu o privire duioasă te-am decis să-ţi părăseşti castelul. — Nu. aşezam la loc pie­ trele căzute. după ce te conduceam până la hotarele domeniilor tale. am spus da în sinea mea. cu mâna ta într-a mea. deznodământul ar fi prea trist. Volumul II_______________________________________ 15 — Cum! strigă baronul. dispăream înăbuşindu-mi un suspin. mă gândeam la cu totul altceva. de unde mărăcinii părăsirii şi ai soartei vitrege vor fi dispărut. te gândeai la iubiri trecătoare şi la aventuri amoroase. în veşminte magnifice. era foarte firesc. va fi vreo frumoasă. şi n-ai putea să provoci la duel pe răutăţile astea. nobilă Isabella. puneam iarăşi geamuri la ferestre. spui că mă iubeşti. demnă de tine în toate privinţele. înfrântă de soarta vitregă. Eşti ultimul vlăstar dintr-un neam no­ bil şi ai datoria să redai casei strălucirea de odinioară. pe care o vei putea prezenta cu orgoliu prietenilor tăi. Ai să fii prima care. dar nu aşa cum spui. — Este o adevărată cruzime să te arăţi atât de adorabilă şi de . şi. Te vedeam revenind la Curte. anticipând viitorul. O clipă ţi-am fost soţie şi nu voi fi niciodată a altuia. Ţi-1 înapo- Iez. Castelul Sigognac îşi recăpăta vechea strălucire. nu. vei trece acest prag. şi nu vrei să mă accepţi nici ca iubit. eu. Nu aveam dreptul la atâta fericire pe pământ. cu vreo înaltă demnitate. Privirile reci şi înţepate cu care m-ar întâmpina doam­ nele din lumea mare te-ar face să suferi.

16________________________________________________ Theophile Gautier perfectă şi să răpeşti orice speranţă. M-aş dispreţui dacă aş renunţa la ea. pe care îl înmână baronului de Sigognac. întors la el în cameră. Pe când rostea această frază. Râdea şi plângea. să deschizi cerul şi să-l fereci apoi. Era în acelaşi timp dezolat şi cuprins de încântare. Dacă ai să tot insişti şi ai să mă chinuieşti. nimic nu este mai barbar. adăugă ea surâzând. bucuria de a fi iubit de o . sărută-mă şi du-te. hotărârea este de nestrămutat. cea mai adevărată. dar nu-mi pretinde altceva. Isabella căută în fundul unui sertar un sul legat cu o panglicuţă trandafirie. spuse Sigognac. Dar voi îndu­ pleca această hotărâre. am moştenit această trăsătură de la mama mea. Aşadar ne-am înţeles. — Acum. miere şi pelin. — Da. Mulţumeşte-te cu dragostea cea mai pură. dar trebuie să mă accepţi aşa cum sunt. şi nici cu caracterul meu. că s-a făcut târziu. du-te în camera ta şi vezi de aranjează versurile rolului meu din piesa pe care ur­ mează s-o jucăm în curând. spuse ea întinzându-i obrazul. versuri care nu se potrivesc nici cu figura. continuă Isabella. — Să nu încerci. şi acum. cea mai devotată care a făcut vreodată să bată inima unei femei. fii marele meu poet. continuă Isabella cu o energie dulce. Este oare atât de chinuitor. Eu sunt mica ta prietenă. am să mă ascund în vreun azil unde n-ai să mă mai găseşti niciodată. să fii adorat de o ingenuă pe care mai mulţi bărbaţi au prostul gust s-o găsească fermecătoare? Vallombreuse însuşi ar fi mândru de acest lucru! — Să te dăruieşti şi să te refuzi fără de rezervă. radios şi sumbru. să pui în aceeaşi cupă dulceaţă şi amărăciune. Vei lucra pentru mine şi orice muncă se cuvine să fie răsplătită. lui Sigognac îi trebui multă vreme spre a-şi reveni de pe urma emoţiei iscate de această scenă. pradă sentimentelor celor mai tumultuoase şi mai contradictorii. în paradis şi în infern. sunt o fată bizară. tu singură eşti capabilă de un asemenea contrast.

îşi păstra aerul tandru şi modest şi ţinea în mână micul trandafir dăruit de Sigognac. Mintea sa reluă una câte una frazele Isabellei pentru a le analiza în toate chipurile. O coroană ducală îi strălucea pe frunte. blazonate cu armorii. căzu într-un fel de vis. Pierre. Sigognac se vedea pe sine însuşi îmbrăcat într-un costum pe cât de elegant pe atât de magnific. ca pentru a ura bun venit tinerilor soţi. i se înfăţişă în imaginaţia sa înfierbântată în culorile cele mai vii şi mai puternice. pe când păşea alături de Sigognac. Dar ceea ce îl surprinse foarte mult pe baron era faptul că lângă bătrân se afla un tânăr având cea mai mândră înfăţişare şi ale cărui trăsături nu le deosebi bine la . Volumul II 17 atât de frumoasă fiinţă şi cu un suflet atât de nobil îl făcea să exulte de fericire. pe care îl evocase Isabella. albă în soare. între Miraut şi Belzebut. încetul cu încetul aceste tala­ zuri nebune se potoliră şi calmul puse din nou stăpânire pe el. în picioare. Dar tânăra nu părea mai mândră astfel. un bătrân cu as­ pectul cel mai venerabil şi mai maiestuos. conducând-o spre palatul strămoşilor săi pe Isabella. sub poarta cu armoriile seniorale. îmbrăcat într-o livrea bogată. pe pieptul căruia străluceau mai multe decoraţii şi a cărui figură îi era cu totul străină lui Sigognac. Când tânăra pereche se apropie de castel. iar moriştile de vânt aurite proaspăt străluceau pe fondul cerului albastru. care purta veşminte de prinţesă. ale căror însemne şi culori păreau să aparţină uneia dintre cele mai ves­ tite case din Franţa. căruia timpul nu-i răpise deloc frăgezimea. iar tabloul castelului de Sigognac reconstruit. iar certitudinea de a nu obţine niciodată nimic îl arunca într-o descurajare adâncă. respira mireasma florii. făcu câţiva paşi în faţa porticului. Treaz fiind şi cu ochii deschişi. cu broderii strălucitoare şi sclipitoare.Căpitanul Fracasse. care dovedeau că bătrânul castel era populat de o mulţime de slugi şi de argaţi şi că abundenţa se reîntorsese acolo. Din căminurile stinse atât amar de vreme se înălţau nori voioşi de fum. Parcă faţada castelului radia voioasă. şi. îşi aştepta stăpânul.

cu atât viziunea pălea şi se estompa. El vedea. fără voia lui. din mijlocul unui desiş. într-adevăr. a cărei fustă de catifea se umfla ca o aripă. într-o stare de somnolenţă. neîncetat. în acest castel ruinat. în hainele prea largi moştenite de la răposatul său tată. cravaşân- du-şi un superb armăsar rebel. ce vâna în landa pustie. o amazoană ale cărei trăsături semănau mult cu cele ale Yolandei. decât păstoriţe pline de noroi. era neasemuit de frumoasă. Sigo­ gnac păstra despre această viziune o senzaţie de orbire. cum au cei care contemplă soarele. unde ochii nu aveau să se adape cu altceva decât cu priveliştea dezolării şi a mizeriei. pătrunse în verdeaţa unei poieni. dar cu cât o privea mai mult. prin contururile sale aproape şterse. minunată la trup pentru a fascina bărbaţi mai obişnuiţi cu societatea femeilor alese decât un biet boiernaş ce se plimba pe un căluţ răpciugos. îl îndemnă la un mers mai potolit. este adevărat. Ea atinse uşor cu mâna gâtul calului. Yolanda. Arendaşii şi şerbii strigau: „Trăiască Isabella! Trăiască Sigo- gnac!“ cu semnele celei mai vii bucurii. ba­ ronul trăise posomorât. şi trecu încet pe di­ naintea castelului. pierzându-şi cu totul culorile. Ea căpăta străvezimi de umbră şi. Sigognac. mai asemănător cu o umbră decât cu un bărbat. neînsufleţit. urmărea din ochi su­ perba vânătoriţă. plutind prin faţa ochilor. Nu mai văzuse până atunci decât ţărănci pârlite de soare şi de vânt. chiar şi când îi închidea. se distingeau mai multe amănunte ale peisajului. Dar. numaidecât. Prin tumultul aclamaţiilor răzbăteau sunetele unei fanfare de vânătoare. femele şi nu femei. până în ziua primei sale întâlniri cu Yolanda de Foix. Adevărata iubire făcea să se risipească primele vise ale adolescenţei. această figură strălucitoare care îi părea să aparţină unei alte sfere. Yolanda pierea ca o amintire confuză în faţa realităţii Isabellei.18________________________________________________ Theophile Gautier început. la surâsul stârnit de veşmintele sale . Tânărul îi surâdea prieteneşte şi nu mai avea expresia lui semeaţă. dar care numaidecât i se păru a fi ducele de Vallom- breuse.

Volumul II_______________________________________ 19 groteşti. Sigo­ gnac o închina. Sigognac. pe care Sigognac. mai caldă. pe toţi. Ea îi tămăduise rana pricinuită de dispreţul Yolandei. modestia tinerei comediante găsiseră ecou în cele mai duioase tainiţe ale sufletului lui Sigognac. se dojeni pentru lenea sa şi izbuti. în dispreţul său faţă de sine însuşi. afectată şi exprimată într-un stil obscur şi pretenţios. minunat de bine îmbrăcaţi. de nu există alte preocupări. neînchipuit de amabili. se reîntorcea la castel palid. Tăie anumite versuri care nu se potriveau cu fizionomia tinerei comediante şi adăugă altele. grozav de frumoşi. cu inima înveninată de o tristeţe amară. nu fără osteneală. a doua zi fii răsplătit printr-un graţios surâs al Isabellei. Sigognac simţise cât ar fi de ridicol să nutrească cea mai slabă nădejde privitoare la această insolentă frumuseţe. mai pasionată. Nici Hardy. după ce s-a lăsat pradă visărilor fantasmagorice. este însoţită de tot soiul de himere. preţioasă. Graţia. Apariţia Isabellei la castel dăduse o ţintă acestei vagi nevoi de iubire care chinuise tinereţea şi care. El o evita pe Yolanda. fără îndioală mai naturală. La reprezentaţia de seară publicul a fost şi mai numeros decât . dar se descurcă cu succes. pe drumurile pe unde Yolanda obişnuia să umble cu suita sa de admiratori. îi găsea. dulceaţa. care începu numaidecât să înveţe ver­ surile potrivite de poetul său. sau se ascundea pentru a o vedea. înapoia vreunui gard sau trunchi de arbore. cu bărbia în mâini. în acele zile. Compuse în locul ei alta. să-şi fixeze atenţia asupra piesei pe care i-o încredinţase Isabella pentru a-i retuşa câteva pasaje. aşa cum îl numea ea acum. abătut. iar acum o iubea într-adevăr nespus de mult. rămânea tăcut ceasuri întregi. refăcu declaraţia de dragoste a înamoratului ca fiind rece. nici Tristan n-ar fi izbutit mai bine.Căpitanul Fracasse. Isabellei în persoană. fără a fi zărit. nemişcat la marginea căminului. Această muncă o termină târziu în noapte. în gând. desfigurat. ca un om care s-a sculat după o boală şi. fiind satisfăcut de rezultat.

Numele lui era pe toate buzele. îl împiedică să treacă la acţiune. la o cârciumă. El se sinchisea destul de puţin de aceste succese care îl scoteau din obscuritatea unde ar fi vrut să rămână. creştea din ceas în ceas şi lua proporţii himerice şi fabuloase. care îl ajutaseră în clipe­ le de sărăcie lucie. Câţiva tineri gentilomi. Reputaţia căpitanului Fracasse. Aceşti comedianţi cumsecade. resemnân- du-se la a-şi juca rolul. îşi potrivi mantia pe umăr şi aşteptă să fie anunţat că i-a venit rândul să intre în scenă. era la modă. dar îi era peste putinţă să li se sustragă. cu totul uimit de enormele încasări pe care le făceau. un moment avu fantezia să fugă şi să nu mai apară pe scenă. trebuia să suporte efectele succe­ sului. doamnele din oraş se gătiseră cu tot ce aveau mai scump şi.). . Gândul disperării care l-ar fi prins pe Tiran. in fiocchi1. inamici ai ducelui. după cum se spune la Roma. îşi aranjă masca pe faţă. plătind şase pistoli de cap. încasările fiind frumoase şi trupa numeroasă. învingătorul lui Vallombreuse. se sfătuiseră să şi-l facă prieten pe acest viteaz gladiator şi să-l in­ vite să petreacă cu ei. încheie catara­ ma centironului. i s-ar fi atribuit cu plăcere isprăvile lui Hercule şi vitejiile celor doisprezece lorzi ai Mesei rotunde. Şi nu puţine doamne se străduiseră să ticluiască bileţele de dra­ goste înflăcărate adresate lui şi aruncaseră în foc cinci sau şase ciorne neinspirate. în speranţa că-1 vor seduce pe căpitanul Fracasse. cu toate că îşi plătiseră biletul. Irod. întocmai ca la un spectacol dat la Curte. Pe scurt. temându-se că nu vor mai găsi locuri. şi puţin a lipsit ca paznicul să nu fie strivit de spectatorii care se îmbulzeau care mai de care să intre în sală. Nici un diamant nu mai rămăsese prin scrinuri şi toate aceste pietre preţioase străluceau şi scânteiau pe piep- în haine de gală Cit.20________________________________________ ________Thiophile Gautier în ajun. nu trebuiau oare să profite de pe urma succe­ sului neaşteptat de care se bucura el acum? De aceea. ca direc­ tor generos. astfel încât sala era inundată de o lumină strălucitoare. dublase luminatul.

care mişcă scaunele. săltată de un abdomen destul de . iar toţi ochii se întorceau curioşi într- acolo. cărora li s-ar fi putut aplica epitetul de grifaigne. Pe când cortina se ridica uşor. cea mai bine văzută dinspre sală. Sprâncenele. fără de privirea care dădea întregii persoane o notă deosebită şi care nu îngăduia să nu te îndoieşti asupra calităţii personajului. aflaţi la posturile lor de mai bine de o oră. Un guler din dantelă de Veneţia lucrată cu acul se răsfrângea peste vestonul din brocart de aur. folosit îndeosebi de vechile romane eroice medie­ vale când ne prezentau barba lui Charlemagne. Irod. Bătrânul gentilom avea plete lungi şi albe. ce cădeau de pe tâmplele încă bogate. se zbârleau în chip de virtute în jurul gurii senzuale şi cu buze groase. o bărbie dublă îi lega figura de gâtul gros. iar rufflrin de-o albeaţă strălucitoare. întredeschise uşor cortina. termi­ nate în bucle argintii. pentru a da cele trei lovituri sacramentale să sosească şi cei ce dispreţuiau regulile teatrului. Volumul n 21 turile mai mult sau mai puţin albe. umbreau nişte ochi cărora vârsta nu le stinsese vioiciunea şi care scăpărau încă uneori în rotocoalele unor riduri întunecate. rămase negre şi foarte stufoase. Nişte mustăţi şi o muscă sub buza de jos. care aduceau mărturie despre obişnuinţa traiu­ lui în aer liber şi. Şuviţele ţineau tovărăşie unor obraji pe care erau întipărite culori violente. pe capetele mai mult sau mai puţin frumoase. în lojă luă loc o tânără şi alături de ea se aşeză cu greu un senior. poate. în timp ce creştetul capului lăsa să se vadă un craniu cu nuanţe ivorii. cu o înfăţişare venerabilă şi patriarhală. se aşează zgomotos şi distrag atenţia. despre un cult rabelaisian al zeiţei- sticlă. O singură lojă era încă goală. cea mai bine plasată. deoarece nimic nu este mai neplăcut la o comedie. iar aparenţa generală ar fi fost destul de comună. Lipsa de punctualitate de care dădeau dovadă cei care plătiseră loja îi mira pe gentilomii şi burghezii din Poitiers. dar pe care le însufleţea o vie dorinţă de a plăcea.Căpitanul Fracasse. decât aceste târzii şi foarte supărătoare intrări ale unor spectatori.

trăsături de spirit afectate şi strălucitoare (it. Fusta. prin eleganţa ei. dintr-un gule- raş scrobit. că e Diana ducând de zgardă un leu bătrân pe jumătate domesticit. adus în situaţia de duena de către o nepoată adorată. Toaleta tinerei dovedea. ovalul alungit. perfecţia ideală a unei urechi micuţe pe care ai fi putut-o crede cizelată în agată de către Benvenuto Cellini. care păreau scăldate în raze. răsărea. era aruncată în mod neglijent pe spătarul scaunului. graţios şi fin al figurii. de-ai fi spus că sunt turnate în aur viu. era numai ape de limină. bărbia delicată şi pură. ca pistilul din corola unei flori. ai fi spus. din dantelă fină. 2Agudezas. o mantie de aceeaşi culoare. zveltă şi vaporoasă. de transparenţa ala- bastrului. punea în valoare albeaţa ca de nea a unui piept descoperit în chip cast. O rochie de un verde ce bătea în albastru. iar gâtul. pentru a le cânta şi preamări n-ar fi fost de ajuns douăzeci de sonete. bogăţia şi rangul aceleia care o purta. a cărei roşeaţă de zmeură câştiga în vecinătatea catifelei negre.). se ondulau în mici bucle.22________________________________________________ Theophile Gautier proeminent.). tăietura perfectă a gurii. căruia i-ar fi plăcut mai mult să doarmă în vizuina lui decât să fie plimbat astfel prin lume. se revărsa şi îi acoperea cingătoarea unor pantaloni scurţi. ea. . Sala întreagă era orbită de această frumuseţe. iar punctele strălucitoare trădau luciul neasemuit de frumos al mărgăritarelor care tiveau rochia şi corsajul. dintr-o ţesătură de argint. el. dar care totuşi se resemnează în faţa acestei situaţii. Era uşor de ghicit în acest bătrân un unchi- însoţitor. greoi şi posomorât. dar tot ceea ce se vedea garanta pentru rest. văzându-i împreună. cu toate capriciile ei. Cosiţele. cu galoane de aur. străvezie. cu toate că nu-şi scosese încă masca. cu toate acele concetti1 italiene şi agudezas1 2 spaniole. 1Concetti. subtilităţi (sp. pe frunte şi tâmple. stăteau mărturie îndeajuns pentru farmecele ce puteau fi invidiate chiar şi de către zeiţele din Olimp. din acea nuanţă pe care pot s-o înfrunte numai blondele cele mai sigure pe tenul lor. din catifea de un cafeniu deschis.

Era Yolanda de Foix. înaintă până aproape de şirul lumânărilor. Plimbându-şi privirea liniştită peste sala emoţionată. căpitanul Fracasse. — Fii liniştită. nasul. să nu adormi. de care ei nu sunt deloc demni. ale căror lumini străvezii străluceau ca nişte pietre scumpe de lapis-lazuli. între gene lungi de aur întunecat. fie el grec sau roman. au să mă plictisească prea din cale afară. ţinând picioarele ca un foarfece deschis. rostogolind nişte ochi furibunzi şi abordând înfăţişarea cea mai insultătoare şi cea mai semeaţă de pe lume. voind să-şi arate generozitatea faţă de muritori. tânără zeitate îşi scoase odioasa bucată de carton care eclipsa jumătate din splendoarea sa. stingherită fără îndoială de căldura din sală sau.Căpitanul Fracasse. şi ar fi împotriva legilor vechii galanterii cu care te făleşti neîncetat. nepoata mea. ca ai unui monstru din fabulă. am să te privesc şi numaidecât am să deschid ochii mari. ale căror afaceri mă intere­ sează foarte puţin. n-ar fi deloc plăcut pentru mine. cu obrazul sprijinit în mână. Yolanda îşi rezemă coatele de marginea lojii. poate. o recuno­ scuse fără greş mai înainte de a-şi fi scos masca. pe jumătate grec. într-o atitudine care ar fi făcut reputaţia unui sculptor şi făuritor de imagini. ar fi putut să inventeze o ţinută de-o asemenea graţie dublată şi de-o atare eleganţă naturală. unchiule. Gelozia femeilor. care îşi căscă ochii numaidecât şi se îndreptă în scaunul pe care stătea. când neroziile şi năzbâtiile pe care le debitează saltimbancii ăştea. dacă un maestru. Volumul II ___________________________________ 23 Curând. care se simţeau ameninţate în succesele lor şi coborâte la treapta de urâciuni sau de bătrânituri. spuse ea cu jumătate de voce bătrânului senior. — Şi mai ales. Şi atunci cu toţii îi văzură ochii fermecători. pe jumătate acvilin. . şi obrajii rumeniţi de un imperceptibil carmin ce-ar fi făcut să pară spălăcite culorile celui mai fraged trandafir. în timpul acestui dialog dintre Yolanda şi unchiul ei.

ciocnindu-se şi încurcându-se ca nişte păsări 1Car. tumultuoase.24________________________________________________ Theophile Gautier Din toate părţile izbucniră aplauze frenetice la intrarea în scenă a actorului favorit. O sudoare arzătoare. după care îşi modelează jocul. tras de doi sau de patru cai. a mimi- lor a stârnit uneori gelozia personajelor suspuse. de luptători şi conducători de care1. (în antichitate) vehicul cu două roţi. stăpânii lumii. care nu dispreţuiau să-şi dispute. de mimi. Sigognac nu era deloc vanitos. Capetele spectatorilor pe care le desluşea în chip confuz la picioarele lui se topiră într-un fel de ceaţă informă. pentru a nu pomeni decât de cel mai celebru. coroanele de cântăreţi. Gloria histrionilor. îl scăldă de la rădăcina părului până la călcâie. nu mai avea un strop de salivă. luminile luară proporţii de nedescris. a împăraţilor romani şi a Cezarilor. jocuri şi ceremonii. n-am voi să afirmăm că amorul său propriu n-a fost măgulit puţin de această apreciere caldă şi zgomotoasă. Cu toate acestea. ca nişte sori. a gladiatorilor. Picioa­ rele. folosiţi în lupte. şi crezu că podeaua teatrului i se urcase până la brâu. 2Instrument folosit la supliciul prin strangulare (sp. care deveni numaidecât de gheaţă. căpitanul Fracasse îşi plimbă prin sală acea privire la care nici un actor nu renunţă. iar orgoliul său de gentilom dispreţuia această meserie de actor ambulant. Deodată baronul simţi cum îl cuprind ameţelile. şi. se îndoiră sub el. în circ sau pe scena teatrului. apoi i se părură că devin negre pe un fond luminos.). chiar dacă aveau atâtea altele pe cap: martor stă Aenobarbus Nero. Gura pârjolită. îngăduindu-şi sau refuzându-şi anumite libertăţi. pentru a se asigura dacă scaunele sunt ocupate şi pentru a ghici dispoziţia binevoitoare sau ostilă a publicului. iar atenţia se îndepărtă o clipă de la Yolanda. Când conteniră aplauzele. mai moi decât vata. uscată. un laţ de fier îi strângea grumazul la fel cum garrote. din creierul său. Negreşit.le1 2 spaniol strangulează un criminal. . la care îl silea nevoia. vorbele pe care trebuia să le rostească îşi luau zborul speri­ ate.

îşi zise el întărindu-se pe picioare. supraomeneşti! Şi să nu poţi să te furişezi. „Să avem cel puţin gloria infamiei noastre. dorea o a doua salvă de aplauze şi se porni să bată din palme. ruşine! o. S-ar fi spus că îl izbise un trăsnet invizibil. în prezenţa ei. înainte de-a începe. să se azvârlă prin decorul din fundalul scenei. pentru a se simţi mai uşor apoi. Cine şi-ar putea închipui un Sigognac sub acest costum de maimuţă savantă. eroice. stupid. să dispari. să te înghită măruntaiele pământului!" Lui Sigognac. îi trecu prin minte gândul să fugă. în chip violent. „O. pentru o clipă. spre nespusa mirare a lui Scapin.'<!iritanul Fracasse. închipuindu-şi că Sigognac şi-a uitat rolul. şi rămânea acolo pierdut. toate dispăruseră în acelaşi timp. Volumul II______________________________________ 25 ce fug din colivia deschisă. ai fi vrut să săvârşeşti doar fapte măreţe. făcând o gaură cu capul. îi sufla încet primele cuvinte ale tiradei. de arogantă şi dispreţuitoare. Făcu un efort suprem de voinţă şi re­ intră. dar parcă avea în picioare acele tălpi de plumb. asemenea unei baliste. şi puţin îi lipsi să nu cadă mort. memorie. S-ar putea să nu mă fi recunoscut îndărătul acestei măşti mârşave. Sânge rece. ţinută. despre care se spune că le folosesc alergătorii în exerciţiile lor. ghinion grozav de supărător pentru un suflet nobil! Să fii văzut sub o costumaţie grotescă. păcătoasă festă a soartei! o. tărcat cu roşu şi galben? Hai. n-ar mai lipsi decât să fiu fluierat în faţa ei şi să primesc. care aţintea spre el splendizii ei ochi albaştri cu ape verzui. Dacă am să joc bine. să facă cel mai triumfător vacarm care a fost auzit vreo­ dată într-o sală de teatru. în situaţia nedemnă şi înjositoare de a dis­ tra oamenii de rând cu tot felul de strâmbături. Toate acestea îi dădură lui Sigognac răgazul să-şi vină în fire. O zărise pe Yolanda de Foix. în faţa căreia. furie! o. să tropăie din picioare. nu se putea desprinde de podea. care. noroci Să fac şi imposibilul ca să reuşesc. în posesia facultăţilor sale. curaj. de către o doamnă atât de trufaşă. cu nasul în lumânări. are să mrt . nemişcat. liniştită şi radioasă în loja sa. Publicul crezu că actorul. pen­ tru a o umili şi a-i mai tăia din semeţie. o grindină de mere verzi şi de ouă răscoapte.f.

nu se putu opri să nu surâdă. încât acesta se dădea înapoi de frică. potrivnică zeiţă a norocului. prin nebunia fanfaro­ nadelor sale. Unchiul ei. Numai Isabella . încât publicul izbucni în aplauze ce nu mai conteneau. tremura din tot corpul. prin înverşunarea bufoneriilor. res­ pectul de sine. în culmea disperării. şi nu conteneau să producă un efect grozav.2 6 _______________________________ Theophile Gautier aplaude. se bâlbâia şi." Aceste reflecţii trecură prin mintea lui Sigognac în mai puţin timp decât am avut nevoie ca să le aşternem pe hârtie. printr-o tresărire bruscă. şi călca peste ele cu o bu­ curie delirantă şi feroce! „Trebuie să fii mulţumită. sunt destul de umilit şi de cufundat în mârşăvie. acum mă faci ridicol! Mă sileşti printr-o laşă festă să mă dezonorez în faţa acestei per­ soane mândre! Ce vrei mai mult?“ Câteodată îl cuprindea mânia. amintirea strămoşilor. părea că voieşte să se ridiculizeze pe sine însuşi şi să împingă ocara soartei sale până la limita extremă unde se putea ajunge. desigur. m-ai făcut sărac lipit pământului. pana neputând urmări iuţeala gândirii. care ar fi părut ridicole într-un rol mai puţin exagerat decât acela al lui Matamore. iar Yolanda însăşi. erau atribuite de către public vervei actorului. fiindcă n-o întrec mulţi când e vorba de jigniri. clănţănea din dinţi. cu o furie comică atât de îndrăcită. dădea toate semnele celei mai laşe poltronerii. spre marea plăcere a spectatorilor. în spiritul rolului său. cu intonaţii aşa de neaşteptate. Nefericitul de Sigognac. intrat cu totul în pielea personaju­ lui. reintrând. în timp ce-şi debita marea ti­ radă cu modulări de voce atât de stranii. gândea el pe când primea bobârnacele. Aceste extravaganţe. îşi arunca la picioare demnitatea. era treaz de-a binelea şi îşi izbea palmele gutoase în semn de satisfacţie. comandorul voluminos. prin exagerarea jocului său. şi atunci se zbârlea sub ciomagul lui Leandru cu un aer atât de îngrozitor şi de periculos. picioarele îi bâţâiau. ghionţii şi loviturile de picior. cu toate că lăsa impresia că nu gustă asemenea farse. nobleţea. un straşnic triumf. dar. Va fi.

Pe când îşi interpreta rolul. în comedie. asupra dulcei şi blândei Isabella. Piesa se termină. Blazius îi aduse o sticlă de vin. să se calmeze. de frică să nu fie cuprins de vreun acces brusc şi. în ceea ce-1 priveşte pe Sigognac. care să-l dezonoreze. El încerca. dimpotrivă. până în cele din urmă. trufaşa frumuseţe pe care. Figura ei încântătoare. Era livid şi se lăsă să cadă ca un trup fără viaţă pe un scaun ce se găsea acolo. începea să aibă din nou stimă faţă de el însuşi şi găsea forţa trebuincioasă pentru a-şi continua jocul. ţinându-şi privirea aţintită. îi reda inimii lui Sigognac un pic de linişte. susţinând că nimic nu este mai . nu îndrăznea s-o numească rivala sa. colegii săi fură izbiţi de strania schimbare a trăsăturilor sale. pierzându-şi raţiunea. să nu comită în faţa publicului cine ştie ce nebunie bizară. Volumul II_______________________________________ 27 ghicise cărui fapt i se datora tulburarea baronului: prezenţa în sală a acestei insolente vânătoriţe. ajuns în culise. cu orgoliul dispreţuitor şi liniştit al unei perfecţii sigure de sine. Acest supliciu. avu şi el un sfârşit. de temniţă şi de suplicii. dragostea uneia îl consola de dispreţul celeilalte. în umilinţa ei. iar când Sigognac. îşi scoase masca.C/lpitanul Fracasse. Aceste farmece atotputernice o făcură să înţeleagă nesăbuitele pasiuni amoroase pe care le aţâţa uneori în mintea puşlamalelor din popor graţia incomparabilă a vreunei tinere regine ce-şi face apariţia cu ocazia unei intrări triumfale sau a unei ceremonii publice. care. pe care o explica tirania supărătoare a unui tată. umbrită de o uşoară tristeţe. Văzându-1 că e cât pe-aci să leşine. întorcea pe furiş ochii către loja unde trona. îşi promisese să nu se uite la Yolanda. când rolul i-o îngăduia. amoruri urmate de rătăcirea minţii. sufocat. voia s-o căsătorească împotriva voinţei ei. ale cărei trăsături i se grava­ seră bine în memorie. Ea resimţea o amară duioşie să recunoască lăuntric această superioritate implacabilă şi îşi spunea că nici o femeie n-ar fi putut lupta împotriva farmecului unei asemenea zeiţe.

această splendidă persoană. dar trebuie să vă mai stăpâniţi. rosti Irod apro- piindu-se de căpitan. Nicicând vreun actor nu a reprezentat atât de profund emfaza. Bun- zdravăn. Domnişoara Yolanda de Foix. şi nicide­ cum pentru neamul omenesc. a binevoit să surâdă. Sigognac făcu semn că nu voia altceva decât apă. atât de mândră.28___________________________ _____________________ Theophile Gautier indicat în asemenea împrejurări ca o duşcă sau două dintr-un vin straşnic. — într-adevăr. — Este o mare onoare pentru mine de a o fi distrat pe această frumuseţe. dacă aţi putea să dispuneţi totdeauna de asemenea efecte de improvizaţie. O aseme­ nea vâlvătaie v-ar mistui curând de tot. Arta comediantului cere să se menajeze şi să nu înfăţişeze decât aparenţele lucrurilor. că am întruchi­ pat bine personajul? Eu însumi mă simţeam tare burlesc şi gro­ zav de bufon în scena în care îmi trece capul prin chitara pe care Leandru mi-o sparge de ţeastă. şi Sigognac începu să rotească în jurul lui nişte priviri mai puţin înspăimântate. aş muri pe dată de-ar fi să dau pe gât o singură picătură din această umezeală fadă. continuă Tiranul. gravă eroare diete­ tică. El trebuie să fie rece dând foc scenei şi să rămână liniştit în mij­ locul celor mai teribile furii. ai cărui obraji se împurpurară brusc. Acest . peşti şi lişiţe. de serioasă. Raţionamentele lui Blazius nu-1 împiedicară câtuşi de puţin pe baron să îngită o cană plină cu apă. de nobilă. spuse Pedantul. Am văzut cu ochii mei. impertinenţa şi nebunia lui Matamore şi. — Nu-i aşa. răspunse cu amărăciune baronul. apa nu e bună decât pentru broaşte. luaserăţi aerul cel mai bizar furibund şi rizibil care se poate imagina. care observase roşeaţa. Băutura rece îl refăcu complet. exclamă Tiranul. — Scuzaţi-mă. — Aţi jucat într-un chip admirabil şi fantastic. — Condamnabil regim. răspunse Sigognac. într-o farmacie care se respectă ar trebui scris pe carafele de apă: „Remediu pentru uz extern". aţi cuceri laurii comediei înaintea orcărui altul.

rosti Sigognac. trecu pe lângă Sigognac şi. A fost ca un balsam divin care i-a cicatrizat rănile orgoliului. răspunse Yolan­ da. oricât ar fi fost de ocupat s-o aplaude pe Zerbina în timpul spectacolului. Dar nu puteam să nu mă gândesc că tinereţea mea sperase la alte tri­ umfuri. trebuie să faci bine tot ceea ce faci. chiar de-ar fi ele ilustre. a acestei ţigăncuşe care joacă roluri de ingenuă cu un aer atât de pătruns. pasiune. fără să-l numească pe baron. Marchizul de Bruyeres era la postul său şi. sim­ patie. pentru un moment cel puţin. nu iută să se ducă s-o salute pe Yolanda. — Nu este deloc cazul să faceţi pe discretul. Volumul II_______________________________________ 29 succes care ne îmbată pe toţi. mult deasupra aplauzelor. fiind martorul unuia dintre cei doi adversari. pentru a urmări cât . în care se citea atâta tandreţe. şi nu se afla oare în castelul dumnea­ voastră în alaiul comedianţilor? După înfăţişarea sa de nătărău nu l-aş fi crezut să fie un aşa de straşnic măscărici şi un spadasin atât de viteaz. — Nu m-ai supărat deloc. bieţi comedianţi de profesie. despre duelul căpitanului Fracasse cu ducele de Vallom- breuse. care se îmbrăcase pentru cealaltă piesă. de bună seamă. ale cărui detalii le cunoştea mai bine decât nimeni altul. adăugă ea cu un surâs puţin cam forţat. încât tânărul o uită cu totul pe Yolanda şi nu se mai simţi nefericit. îi aruncă o privire de înger consolator. indiferent unei persoane de rangul dum­ neavoastră. trebuie să fie. foarte aproape de scenă.Cflpiranul Fracasse. îi povesti. brave Irod. deoarece rănile acestea se redeschid şi sângerează mereu. întinzând mâna Tiranului. am ghicit uşor: căpitanul Fracasse nu este altul decât baro­ nul de Sigognac. pe care o cunoştea şi pe care o însoţea uneori la vânătoare. Pe când vorbea Yolanda. Nu l-am văzut oare plecând din turnul său cu bufniţe în tovărăşia acestei gâsculiţe. marchizul îşi plimba privirile prin sală. mai înainte de a intra în scenă. Isabella. pe care o putea observa mai bine decât din locul pe care îl ocupa de obicei.

cu gândul să se ducă spre a se convinge asupra faptului. îşi luă rămas bun de la Yolanda şi de la bătrânul senior. îi scânteia un diamant destul de mare.30________________________________________________ Theophile Gautier mai bine jocul Zerbinei. pe care n-o zărise deloc până atunci. „Să fie oare îndrăgostită de acest Leandru? murmură el. şi acest indiciu tulburându-i fantezia. la locul unde pajul venea să-l ia cu caleaşca. se îndreptă spre piaţa bisericii. plecase. pe care marchiza avea obiceiul să-l poarte. atunci când ajunse la ţintă. întorcea aproape totdeauna spatele spec­ tatorilor. din fericire am pus să-l ciomăgească cu anticipaţie pe înfumuratul ăsta. după ce îi înmână o scrisoare însoţită de o mică cutie foarte grea. cu un felinar în mână. un lacheu care îşi căuta stăpânul într-o . care. care se şi miră că nu-1 vede dând fuga. Leandru. Dar la degetul inelar al mâinii pe care necunoscuta şi-o ţinea cochet pe marginea lojii. cu toate că era un soţ filozof. Cu toate că doamna mascată părea ca şi îngropată sub dantelele sale negre. marchizul crezu că recunoaşte în înfăţişarea şi în atitudinea acestei frumuseţi misterioase ceva care îi reamintea în chip vag de soţia sa. parcă pentru a se despăgubi de faptul că nu-şi arată figura. Atenţia i se îndreptă asupra doamnei mascate. unde am lăsat-o. fără pasăre. şi în privinţa asta nu-i mai datorez nimic. neliniştit de faptul că marchiza dispăruse brusc în mijlocul spectacolului. încât co­ mediantul s-ar fi putut îndoi de realitatea apariţiei. primindu-1 cu o proastă dispoziţie simulată. dacă n-ar fi ţinut în mâini biletul şi pachetul. „Eh! îşi zise el.“ Gândul acesta îi readuse obişnuita-i seninătate şi se duse înapoia cortinei să se întâlnească cu Subreta. cu care acest gen de femei ştiu să-i întărâte pe bărbaţi. marchizul. dispăru atât de repede în întuneric. găsi doar cuibul. marchiza. în acel moment trecea pe aco­ lo. II găsi pe paj singur. aşezat în primul rând. cu nişte forme de politeţe cam bruşte. de care dorea să nu prea fie remarcat. După reprezentaţie. dar nu suficient de prompte. din care pricină marchizul rămase foarte perplex şi descumpănit. pentru că el însuşi. alarmată. Doamna. astfel încât. marchiza trebuie să se afle la caste­ lul de Bruyeres.

atât de potrivnică amorului. pentru tine. Leandru rupse pecetea de pe scrisoare cu o mână grăbită şi tremurătoare şi. mult mai potrivite pentru tragedii decât pentru viaţa obişnuită. nu. dar destinul gelos pe fericirea mea s-a împo­ trivit. îmi este tare teamă că soţul meu m-a recu­ noscut la spectacol. să fii liniştită. doamnă. ori tic câte ori îl vei pune la gât. nu este decât Maria. apropiind biletul de feli­ narul pe care valetul i-1 ţinea la înălţimea nasului. Fie ca el. Cât poate să valoreze oare? Pe puţin o mie de ducaţi. Nu. ne recomandă să nu ne vedem în noaptea aceasta în pavilion. urmărit. “ „Vai! iată că frumosul meu roman ş-a sfârşit. Acest soţ brutal m-ar zdrobi fără milă şi ar împlânta lama pumnalului în sânul tău alb. te rog să porţi întreitul lanţ de aur pe care ţi-l va înmâna pajul meu. omorât poate. fă ră să mai vorbim de pericolele la care eu însămi pot să fiu expusă. Prudenţa.IWlanul Fracasse. îşi spunea Lean­ dru pe când dădea ceva mărunţiş lacheului care îi ţinuse feli­ narul spre a citi biletul. să-ţi amintească de aceea care nu te va uita niciodată şi te va iubi mereu! Aceea care. nu voi căuta nicidecum să te revăd şi mă voi mulţumi să sărut acest lanţ mai puţin fragil şi mai greu decât acela care ne-a unit o clipă. încât m-am retras în mare grabă spre a nu f i surprinsă. în aşteptarea unor ocazii mai fericite şi mai prielnice. fără asemenea măceluri sălbatice. judecând după greutate! Câtă dreptate am să iubesc doamnele din lumea mare! Ele nu prezintă alte inconveniente decât ciomăgelile şi loviturile . Chiar de-ar fi să-mi sângereze inima. Ai putea să fii spionat. Oprindu-l. Volumul II 31 insă învecinată. cu toată masca pe care o purtam. îşi aţintea ochii cu atâta insistenţă asupra lojii mele. Păcat! Ah! fermecătoare marchiză. n-am să te compromit prin pasiuni indiscrete. sunt sigur că te-aş fi iubit vreme îndelungată! continuă el după ce se îndepărtă valetul. citi rândurile următoare: „Scumpe Leandru.

aventura ia sfârşit într-un chip agreabil. care nu se culcase încă. La urma urmei. întrucât ea nu mai voia s-o suporte nici un minut în plus în preajma ei. Hangiul făcu pe miratul şi se jură pe toţi sfinţii săi. să nu ne plângem. jurământ tot atât de solemn pentru el ca şi Styxul pentru olimpieni. Intr-adevăr. trădând o mână puţin deprinsă cu aşa ceva: Pentru Isabella. blestemata de matroană vânduse ceea ce nu putea remite. în acest caz. nu suflaţi o vorbă despre toate astea căpitanului: deşi nu . care nu au influenţă decât asupra sufletelor josnice. ocupat fiind să prepare un festin pentru câţiva seniori. so­ cotind că o femeie bătrână reuşeşte acolo unde chiar şi diavolul dă greş. Isabella chemă pe jupân Bilot. lucruri foarte preţioase. încrezându-se prea mult în forţa de corupţie a pietrelor preţioase şi a aurului. că nu ştia cine pusese acolo caseta. înapoiaţi această cutie infamă celui care a trimis-o şi. Numai că. Isabella găsi pe masă o casetă aşezată în aşa fel. cu un mers destul de sigur pentru un iubit căruia tocmai i s-a dat paşaportul. mai cu seamă. curios să vadă cum îi străluceşte şi sclipeşte la lumină lanţul său de aur. care conţinea. întrucât ea însăşi era o bijuterie. cu toate că bănuia provenienţa sa. căreia i se adresase ducele. Leandru se îndreptă spre hanul „Stema Franţei"." Şi. Fără ca să deschidă cel puţin caseta. — Luaţi asta de aici. O hârtie îndoită era aşezată sub unul din colţurile cutiei. era persoana ce pusese pe ascuns bijuteriile pe masă. doamna Leonarda. O împurpurare de indignare se ivi numaidecât în obrajii co­ mediantei la vederea acestor daruri care ar fi dărâmat numeroa­ se virtuţi.32________________________________________________ Theophile Gautier de spadă pe care le rişti în slujba lor. Intrând în camera sa. se adresă Isabella către jupân Bilot. Hârtia nu purta peceţi şi cuprindea doar aceste cuvinte. din curiozitate feminină. şi îi spuse să ia cutia pentru a o restitui celui căruia îi aparţine. încât să atragă chiar şi privirea cea mai distrată. în absenţa Isabellei. aşternute cu un scris tremurat şi chinuit. de bună seamă.

;a£iţamdIFracasse. Volumul II 33
mă simt cu nimic vinovată, s-ar putea să-l cuprindă furiile şi să
facă un scandal grozav, care ar dăuna mult reputaţiei mele.
Jupân Bilot admiră dezinteresarea tinerei comediante, care
nici măcar nu se uitase la bijuteriile ce ar fi fost în stare să su­
cească chiar şi capul unei ducese şi le înapoia în chip dispreţuitor,
ca pe nişte zaharicale stricate sau nuci găunoase; şi, pe când se
retrăgea, îi făcu un salut din cele mai respectuoase, o plecăciune
pe care ar fi închinat-o şi unei regine, într-atât de mult îl sur­
prindea această virtute.
Agitată, cuprinsă de febră, Isabella, după plecarea jupânului
Bilot, deschise fereastra pentru a mai stinge, în răcoarea nopţii,
dogoarea obrajilor şi a frunţii. Prin ramurile copacilor strălucea
o lumină pe faţada cufundată în întuneric a palatului Vallom-
breuse, fără îndoială în camera tânărului duce rănit. Străduţa
părea pustie. Cu toate acestea Isabellei, cu acel auz fin al come­
diantei obişnuite să prindă din zbor murmurul sufletului, i se
păru că aude o voce ce şoptea: „Tânăra nu s-a culcat încă.“
Foarte intrigată de aceste cuvinte, Isabella se aplecă puţin şi i
se păru că distinge din umbră, la piciorul zidului, două forme
omeneşti învăluite în mantii, ce stăteau nemişcate, ca nişte sta­
tui de piatră, în portalul unei biserici; în celălalt capăt al uliţei,
cu toată obscuritatea ce domnea, ochii ei măriţi de frică desco­
periră o a treia fantomă ce părea să stea la pândă.
Simţindu-se observate, fiinţele enigmatice dispărură sau se
ascunseră cu mai multă grijă, deoarece Isabella nu mai deosebi
nimic şi nu mai auzi ceva. Obosită să mai facă de strajă şi crezând
că a fost jucăria unei iluzii nocturne, Isabella închise încetişor
fereastra, împinse bine zăvorul uşii, puse lampa alături de pat şi
se culcă stăpânită de o spaimă vagă, pe care nu o puteau domoli
toate raţionamentele ce şi le făcea. într-adevăr, de ce avea ea
oare să se teamă într-un han plin de lume, la doi paşi de priete­
nii ei, în camera bine zăvorâtă şi cu cheia întoarsă de trei ori în
broască? Ce legătură puteau să aibă cu ea aceste umbre întrezărite

34 Theophile Gautie
la poalele zidului, care erau fără îndoială niscaiva hoţi ce-şi
aşteptau prada şi care fuseseră deranjaţi de lumina de la ferea­
stra sa? Toate aceste reflecţii erau logice, dar n-o linişteau: o
presimţire în care se amesteca spaima îi strângea ca un cleşte
pieptul. Dacă nu i-ar fi fost teamă că au să râdă de ea, s-ar fi
sculat şi s-ar fi refugiat la vreuna din colege; însă Zerbina nu era
singură, Serafina n-o iubea deloc, iar dueha îi provoca o repulsie
instinctivă. Isabella rămăsese aşadar pradă unor spaime de nespus.
Cea mai mică trosnitură a lemnăriei, cel mai uşor sfârâit al
lumânării, a cărei feştilă netăiată se acoperea de o cuipercă nea­
gră, o făcea să tresară şi să se vâre sub aşternut, de teamă să nu
vadă în ungherele obscure vreo formă monstruoasă; apoi îşi
recăpătă curajul, cercetând cu privirea încăperea în care nimic
nu avea un aer suspect sau supranatural.
în partea de sus a unuia dintre ziduri era practicată o fere­
struică rotundă, destinată, fără îndoială, să dea lumină vreunui
cabinet întunecos. Ferestruica se rotunjea pe peretele cenuşiu,
din cauza slabelor reflexe de lumină, ca o enormă pupilă neagră
a unui ochi ciclopean şi părea că spionează mişcările tinerei fete.
Isabella nu se putea stăpâni să nu privească fix deschizătura pro­
fundă şi întunecoasă, zăbrelită, de altminteri, cu două bare de
fier aşezate în cruciş. Dinspre această parte nu există, aşadar,
nici un motiv de teamă; totuşi, la un moment dat, Isabellei i se
păru că vede, în fundul acestei întunecimi, cum strălucesc doi
ochi omeneşti.
Numaidecât, un cap oacheş, cu un păr lung şi ciufulit, pătrunse
într-una din despărţiturile înguste create de întretăierea bare­
lor; urmă un braţ slab, apoi trecură umerii, stâlcindu-se la con­
tactul aspru cu fierul, şi o fetiţă, cam de opt-zece ani, ţinându-se
cu mâna de marginea deschizăturii, îşi întinse cât putu mai mult
trupul plăpând de-a lungul zidului şi se lăsă să cadă pe podea,
fără să facă mai mult zgomot decât o pană sau decât un ftilg de
zăpadă ce coboară pe pământ.
Judecând după imobilitatea Isabellei, împietrită şi înfiorată

(Mpitanul Fracasse. Volumul II_______________________________________ 35
de groază, copila o crezuse adormită şi, când se apropie de pat,
pentru a se convinge dacă somnul îi era adânc, o surpriză fără
de margini se zugrăvi pe faţa ei negricioasă.
— Doamna cu colierul! exclamă ea, atingând perlele care
fâşâiau la gâtul ei slab şi oacheş, doamna cu colierul!
La fel şi Isabella, pe jumătate moartă de frică, o recunoscuse
pe fetiţa pe care o întâlniseră la hanul „La Soarele albastru'1şi pe
drumul către Bruyeres, în tovărăşia lui Agostin. Isabella încercă
să strige după ajutor, dar copila îi puse mâna pe gură.
— Să nu strigi, nu eşti deloc în primejdie; Chiquita a spus că
n-are să taie niciodată gâtul doamnei care i-a dăruit perlele pe
care avea de gând să le fure.
— Dar ce cauţi aici, copil nenorocit? întrebă Isabella, revenin-
du-i un pic de sânge rece la vederea acestei fiinţe slabe şi debile,
care nu putea fi prea de temut şi care, de altminteri, îşi arăta
faţă de ea o anumită recunoştinţă sălbatică şi bizară.
— Să deschid zăvorul pe care îl tragi în fiecare seară, con­
tinuă Chiquita cu tonul cel mai liniştit şi parcă neavând nici o
îndoială asupra legitimităţii acţiunii ei; m-au ales înadins pentru
asta deoarece sunt sprintenă şi subţire ca o şopârlă. Nu există
nici un fel de gaură prin care să nu pot să mă strecor.
— Şi pentru ce voiau să deschizi zăvorul? Ca să fure?
— Oh! nu, răspunse Chiquita cu un aer dispreţuitor; pentru
ca să poată intra câţiva bărbaţi în cameră şi să te răpească.
— Doamne! sunt pierdută! strigă Isabella gemând şi împre-
unându-şi mâinile.
— Nicidecum, rosti Chiquita, pentru că am să las zăvorul fere­
cat. N-au să îndrăznească să spargă uşa, asta ar face larmă, ar
veni lumea şi i-ar înhăţa; nu sunt atât de dobitoci!
— Dar aş fi strigat, m-aş fi agăţat de ziduri, m-ar fi auzit lumea.
— Un căluş înăbuşă strigătele, spuse Chiquita cu orgoliul unui
artist care explică unui ignorant un secret al meseriei, o pătură
înfăşurată înjurai corpului împiedică orice mişcare. E lucru foarte

36________________________________________________ Theophile Gautier
uşor. Băiatul de la grajd fusese atras de partea lor şi urma să
deschidă poarta din fund.
— Şi cine a urzit această uneltire odioasă? întrebă sărmana
comediantă, înspăimântată cu totul de pericolul prin care trecuse.
— Seniorul care a dat banii. Oh! mulţi banii Aşa, cu amândouă
mâinile! răspunse Chiquita, ai cărei ochi se aprinseră de o
strălucire lacomă şi sălbatică. Dar puţin îmi pasă, tu mi-ai dăruit
perle; am să le spun celorlalţi că tu nu dormeai, că era un bărbat
în camera ta şi că lovitura n-a izbutit. Au să se ducă. Lasă-mă să
te privesc; eşti frumoasă şi te iubesc, da, mult, aproape cât pe
Agostin. Tii! exclamă ea zărind pe masă cuţitul găsit în car, uite
aici cuţitul pe care l-am pierdut, cuţitul tatălui meu. Păstrează-1,
are o lamă straşnică.

Astă viperă de te-a înţepat,
Adio de la viaţă ţi-ai luat.

Uite, se roteşte veriga şi apoi se dă lovitura aşa; de jos în sus,
fierul pătrunde mai bine. Poartă-1 în sân, şi când ticăloşii or veni
să te supere, paf! tu ai să le spinteci burta.
Şi micuţa comenta cuvintele cu gesturi potrivite.
Această lecţie de mânuire a cuţitului, predată în toiul nopţii,
într-o situaţie stranie, de micuţa hoaţă cu ochii rătăciţi şi pe
jumătate nebună, îi producea Isabellei efectul unui coşmar de
care încerci în zadar să scapi.
— Ţine aşa cuţitul în mână, cu degetele bine strânse. N-au
să-ţi facă nimic. Acum eu am să plec. Adio, să-ţi aminteşti de
Chiquita!
Mica complice a lui Agostin apropie un scaun de perete, se
urcă pe el, se ridică pe vârful picioarelor, apucă bara, se curbă ca
un arc şi, sprijinind călcâiele de zid, printr-un salt nervos ajunse
la marginea ferestruicii, prin care dispăru, murmurând ca un fel
de vag cântec în proză: Chiquita trece prin gaura cheii, dansează

(butanul Fracasse. Volumul II_______________________________________ 37
l«* vârfurile grilajelor şi pe cioburi de sticlă fără să păţească ceva.
|)oar unul tare şiret ar fi în stare s-o prindă.
Isabella aşteptă cu nerăbdare ivirea zorilor, fără să poată
Închide ochii un moment, în aşa măsură o tulburase întâmplarea
bizară; dar restul nopţii s-a scurs în linişte.
însă, când tânăra coborî în sufragerie, colegii ei fură izbiţi de
paloarea feţei şi cearcănele vinete din jurul ochilor. N-o slăbiră
cu întrebările până ce fata nu le povesti întâmplările de peste
noapte. Sigognac, furios, avea de gând nici mai mult nici mai
puţin decât să-i devasteze casa ducelui de Vallombreuse, căruia
îi atribuia, fără nici o ezitare, această tentativă scelerată.
— Sunt de părere, spuse Blazius, că este cazul să strângem
cât mai neîntârziat decorurile şi să mergem să ne pierdem, sau
mai degrabă să ne salvăm în acest ocean al Parisului. Lucrurile
iau o întorsătură urâtă!
Comedianţii se alăturară cu toţii opiniei Pedantului, iar ple­
carea fu hotărâtă pentru a doua zi.

XI
PONT-NEUF

Ar fi prea lung şi prea plictisitor să urmărim etapă cu etapă
călătoria carului comic până la Paris, măreţul oraş; pe drum nu
s-a petrecut nici o întâmplare deosebită care să merite să fie
povestită. Comedianţii noştri aveau punga plină şi călătoreau
repejor, putând să închirieze cai de schimb şi să parcurgă distanţe
mari fără să se oprească. La Tours şi la Orleans, trupa se opri să
dea câteva reprezentaţii, ale căror încasări îl satisfăcură pe Irod,
mai sensibil în calitatea sa de director şi de casier la succesul
răsplătit în bani decât oricare alt soi de izbândă. Blazius începea
să se liniştească şi să râdă de trecutele lui spaime pe care i le
inspirase caracterul răzbunător al lui Vallombreuse.
Totuşi, Isabella mai tremura încă la gândul răpirii care nu
izbutise şi, cu toate că în hanurile la care trăgeau împărţea ca­
mera cu Zerbina, nu o dată în vis i se păru că vede din nou capul
înspăimântător de sălbatic al Chiquitei cum iese dintr-o ferestrui­
că, deschisă într-un hău întunecat, contrastând cu dinţii albi ai
copilului. înviorată, de această viziune, ea se trezea ţipând, iar
colega ei reuşea cu destulă greutate s-o calmeze.
Fără să manifeste de altminteri vreo stare de nelinişte, Sigo-
gnac se culca în camera cea mai apropiată, cu spada la căpătâi şi
îmbrăcat, gata pentru oricare atac nocturn. Ziua, cele mai ade­
seori mergea pe jos, înaintea carului, ca un cercetaş, mai cu sea­
ma când, aproape de drum, niscaiva tufişuri, desişuri, ziduri sau
colibe dărăpănate puteau sluji de ascunzătoare pentru o bandă
de răufăcători. Dacă vedea cumva un grup de călători cu înfăţişare

(Mpltanul Fracasse. Volumul II_______________________________________ 39
Kiispectă, se retrăgea spre căruţă, unde Tiranul, Scapin, Blazius
ţi Leandru reprezentau o respectabilă garnizoană, chiar dacă, în
ceea ce-i privea pe ultimii doi, unul era bătrân şi altul fricos ca
un iepure. Alteori, ca un vajnic general de armată, care ştie să
prevadă planurile şi stratagemele inamicului, rămânea în arier­
gardă, întrucât primejdia putea să vină foarte bine şi din această
parte. Dar toate aceste precauţii se dovediră inutile şi exage­
rate. Nici un atac nu se abătu asupra trupei, fie că ducele nu
avusese timpul necesar spre a-1 pune la cale, fie că renunţase la
această fantezie, sau poate pentru motivul că durerea pricinuită
de rană îi frânase curajul.
Cu toate că se aflau la vreme de iarnă, timpul nu era prea
rece. Bine hrăniţi şi aprovizionaţi, din spirit de prevedere, de la
telali cu veşminte călduroase şi mai groase decât serjul man­
talelor de teatru, comedianţii nu sufereau de frig, iar vântul as­
pru nu le pricinuia alt neajuns decât acela de a stârni în obrajii
tinerelor actriţe o rumeneală ceva mai vie decât de obicei, care
uneori se întindea chiar şi peste nasul lor delicat. Aceşti trandafiri
de iarnă, deşi puţin cam deplasaţi, nu le împodobeau deloc rău,
întrucât orice şade bine unor femei frumoase.
în ceea ce o privea pe coana Leonarda, obrazul său de duefia,
uzat de patruzeci de ani de farduri, era inalterabil. Gerul şi vântul
turbat nu mai aveau nici o influenţă.
în sfârşit ajunseră, către orele patru seara, în apropierea mare­
lui oraş, în dreptul râului Bievre. După ce trecură podişca arun­
cată peste apă, o luară de-a lungul Senei, acest fluviu ilustru
între toate celelalte, ale cărui valuri au cinstea de a scălda pala­
tul regilor noştri şi atâtea alte edificii renumite în lumea întreagă.
Norii de fum care se revărsau din hornurile caselor alcătuiau
sub linia cerului un mare banc de pâclă roşcată, pe jumătate
străvezie, înapoia căreia soarele apunea roşu ca focul şi despuiat
de razele sale. Pe acest fundal de lumină nedesluşită se desena,
într-o nuanţă cenuşiu-viorie, conturul clădirilor particulare, reli­

40________________________________________________ Theophik Gautier
gioase şi publice, pe care perspectiva îţi îngăduia să le cuprinzi
cu privirea din acest loc. Se zărea, de cealaltă parte a fluviului,
dincolo de insula Louviers, bastionul Arsenalului, mănăstirea
Celestinilor, iar ceva mai încolo se contura silueta catedralei
Notre-Dame. După ce trecură de poarta Saint-Bernard, priveliştea
deveni magnifică. Catedrala Notre-Dame se arăta în plin centru,
proiectân-du-şi partea opusă faţadei, cu stâlpii arcuiţi ce semănau
a gigantice coaste de peşte, cu cele două turnuri pătrate şi cu
săgeata ascuţită fixată pe punctul de intersecţie a naosurilor. Alte
clopotniţe, mai umile, trădând, pe deasupra acoperişurilor,
existenţa unor biserici sau capele ascunse în gloata clădirilor,
muşcau cu dinţii lor negri fâşia clară a cerului, dar catedrala
atrăgea mai cu seamă privirile lui Sigognac, care nu vizitase nici­
odată Parisul şi pe care îl uimea măreţia acestui monument.
Forfota carelor şi căruţelor încărcate cu felurite mărfuri,
numărul călăreţilor şi al trecătorilor ce se încrucişau tumultuos
pe malurile fluviului sau în străzile ce se întindeau de-a lungul
lui şi pe unde o lua uneori carul comedianţilor ca să scurteze
drumul, strigătele acestei mulţimi îl minunau şi îl zăpăceau pe
Sigognac, obişnuit cu vasta singurătate a landelor şi cu liniştea
mortuară a vechiului său castel dărăpănat. Credea ,că i se învârteşte
în cap o piatră de moară şi simţea că se clatină ca un om beat.
Curând săgeata de la Saint-Chapelle, subţire ca un ac, lucrată cu
atâta fineţe şi delicateţe, se înălţa peste crestele Palatului,
străbătută de ultimele luciri ale soarelui ce apunea. Luminile
care se aprindeau împungeau cu puncte roşii faţadele întune­
cate ale caselor, iar fluviul răsfrângea aceste luciri, alungându-le
ca nişte şerpi de foc în apele sale întunecate.
Curând se desenă în umbră, de-a lungul cheiului, biserica şi
mănăstirea Grands-Augustin, iar pe ridicătura de pământ de la
Pont-Neuf Sigognac văzu, la dreapta sa, desluşindu-se prin ob­
scuritatea crescândă, forma unei statui ecvestre, aceea a bunului
rege Henric al IV-lea; dar carul, făcând colţul străzii Dauphine,

IMliitanul Fracasse. Volumul II_______________________________________ 41
tic curând tăiată pe pământurile mănăstirii, făcu să dispară de
îndată şi cavalerul, şi calul.
în susul străzii Dauphine, lângă poarta cu acelaşi nume, se
tifla un hotel cu foarte multe încăperi, unde trăgeau uneori trimişii
ţărilor exotice şi himerice. Acest hotel sau han putea să găzduiască,
pC nepregătite, numeroase trupe de teatru. Animalele de povară
puteau găsi întotdeauna fân în iesle, iar stăpânilor lor nu li s-a
Întâmplat niciodată să rămână fără de pat. In acest han, socotit
<le el ca un loc propice, hotărăşte Irod să instaleze tabăra hoar­
dei sale teatrale. Situaţia strălucită a vistieriei trupei îngăduia
acest lux; lux folositor de altminteri, deoarece ridica prestigiul
trupei, arătând că nu era alcătuită nicidecum din vagabonzi, es­
croci şi desfrânaţi, siliţi de mizerie să se apuce de neplăcuta me­
serie de histrioni de provincie, ci din bravi comedianţi cărora
talentul le aducea un câştig cinstit, lucru cu putinţă, aşa cum se
vădeşte din argumentele expuse de domnul Pierre de Corneille,
celebrul poet, în piesa sa Iluzia comică.
Bucătăria în care intrară comedianţii, aşteptând să li se
pregătească încăperile, era mare de puteai găti aici în voie prânzul
lui Gargantua sau al lui Pantagruel.
în fundul imensei vetre, ce se căsca roşie şi scânteietoare, ca
gura de cuptor ce reprezintă infernul în comedioara cu diavoli a
lui Douai, ardeau copaci întregi. în mai multe frigărui supra­
puse, pe care le punea în mişcare un câine ce se zvârcolea ca un
posedat în interiorul unei roţi, se aureau şiruri de gâşte, de găinuşe
şi de cocoşei, se pârleau ciozvârte de vită, se rumeneau muşchiuleţi
de viţel, fără a mai pune la socoteală potâmichile, becaţinele,
prepeliţele şi alt vânat mărunt. Un ajutor de bucătar, pe jumătate
copt el însuşi, de pe care curgeau râuri de sudoare, cu toate că
nu era îmbrăcat decât cu o simplă vestă de pânză, stropea toate
aceste bunătăţi cu un polonic pe care îl vâra mereu în căldarea
de sub frigări, îndată după ce-i vărsa conţinutul; adevărată muncă
de danaidă, deoarece sucul strâns se scurgea mereu.

42 Theophile Gautier
în jurul unei mese lungi de stejar, acoperită cu o sumedenie
de bucate în curs de pregătire, se agita o întreagă armată de
bucătari, de mânuitori de satâre şi cuţite, de ajutori de bucătari,
din mâinile cărora rândaşii primeau fripturi împănate cu slănină,
asezonate, aromate cu mirodenii, pentru a fi duse până la cup­
toarele care, incandescente de atâta jăratic şi strălucitoare din
pricina scânteilor pe care le azvârleau, semănau mai degrabă cu
forjele lui Vulcan decât cu nişte oficine culinare, rândaşii având
prin pâcla încinsă înfăţişarea unor ciclopi. De-a lungul zidurilor
strălucea un formidabil sortiment de vase de bucătărie din aramă
roşiatică sau din alamă: căldări, cratiţe şi tigăi de toate mărimile,
cele de fiert peşte de-ai fi putut să prepari în ele un borş chiar şi
din Leviatan1, forme de cozonac turnate în chip de donjoane,
domuri, temple, mici căşti şi turbane ca ale sarazinilor, în sfârşit
toate armele ofensive şi defensive pe care le poate cuprinde ar­
senalul zeului Gaster.
în fiecare clipă sosea din bucătărie câte o slujnică voinică, cu
obrajii trandafirii şi bucălaţi, aşa cum îi zugrăvesc pictorii fla­
manzi în pânzele lor, ducând pe cap sau ţinând la şold coşuri
pline cu felurite merinde.
— Dă-mi nucşoarele! spunea unul. Un pic de scorţişoară! stri­
ga altul. Mie nişte mirodenii! Pune sare în solniţă! Cuişoare aici!
Frunze de dafin! O felie de slănină, te rog, subţire de tot! Mai
aţâţaţi focul la cuptorul ăsta, nu trage, mai domoliţi focul la
cuptorul de colo, e prea încins şi o să facă fripturile scrum, ca pe
nişte castane uitate în sobă! Toarnă nişte grăsime în supa asta!
Dă-mi rântaşul că se îngroaşă! Bate bine albuşurile astea de ou,
bate-le vârtos că nu fac spumă! Tăvăleşte în pesmet bucăţile
astea de şuncă! Scoate din frigare bobocul de gâscă de colo, e
tocmai bun! Mai ţine puicuţa încă cinci sau şase învârtituri! Re-

1Leviatan, monstru marin despre care se vorbeşte în Biblie.

t!fll>itanul Fracasse. Volumul II_______________________________________ 43
prde, repede, ia de pe foc muşchiul de vacă. Trebuie să fie în
nAnge. Mai ţine viţelul şi puii de găină:

Un viţeluş necopt şi un pui nerumenit
Cocoaşe-n ţintirim ridică negreşit.

Ţine minte asta, băiete. Nu oricine se pricepe la fripturi. E un
dar al Cerului. Du ciorba asta cu potroace la numărul 6. Cine a
cerut prepeliţe în pesmet? Pregătiţi repede spinarea asta de iepure
în vin!
Şi aşa se încrucişau într-un tumult vesel vorbele cu miez şi
cuvintele pipărate care îşi justificau mai bine denumirea decât
cele care nu făceau o ceapă degerată, auzite de Panurge la topi­
rea gheţurilor polare, întrucât toate aveau o legătură cu o sumede­
nie de mâncăruri, dresuri de bucate sau dulciuri.
Irod, Blazius şi Scapin, care erau foarte pofticioşi şi gata să
înfulece ca nişte cotoi aciuaţi pe lângă prea cucernici, îşi lingeau
întruna buzele la auzul acestei elocinţe atât de grase, de sucu­
lente şi de bine hrănite, despre care susţineau sus şi tare că o
preferă elocinţei lui Isocrate1, Demostene, Eschine1 2, Hortensi-
us3, Cicero şi alţi asemenea flecari ale căror fraze nu înseamnă
decât carne uscată şi nu au pic de măduvă gustoasă.
— Mai c-aş avea poftă să-l sărut, şi pe un obraz şi pe celălalt,
pe bucătarul ăsta gras şi pântecos ca un călugăr, care guvernează
toate tigăile şi cratiţele astea cu un aer atât de măreţ, rosti Blazius.
Nicicând vreun căpitan n-a fost mai minunat în bătaia focului!
în momentul în care veni un valet să le spună comedianţilor
că le erau gata camerele, un călător îşi făcu apariţia în bucătărie

1Isocrate, orator atenian, născut la 436 î. Chr. A susţinut unirea tuturor
grecilor împotriva perşilor.
2Eschine (390—314 î. Chr.), orator atenian, rivalul lui Demostene.
3Hortensius Hortalus (114—50 î. Chr.), orator roman.

44________________________________________________ Theophile Gautier
şi se apropie -de cămin: era un bărbat de vreo treizeci de ani,
înalt, subţire, viguros, cu o fizionomie neplăcută, deşi destul de
bine proporţionată. Reflexul focului de cămin îi înconjura pro­
filul cu un chenar de foc, în timp ce restul figurii sale era scăldat
în umbră. Această dâră luminoasă îi scotea în relief arcada
sprâncenelor, destul de proeminentă, ce adăpostea nişte ochi
aspri şi scrutători, un nas cu o curbă acvilină, al cărui vârf se
prăvălea în chip de cioc încârligat peste o mustaţă deasă, buza
inferioară foarte subţire, care se întâlnea brusc cu o bărbie strânsă
şi scurtă, ca şi cum naturii i-ar fi lipsit materia trebuincioasă
pentru a termina această mască. Gâtul care răsărea dintr-un gu­
ler lat, din pânză scrobită, era aşa de slab, încât puteai să vezi
acel cartilaj ieşit în afară, despre care femeile prostuţe îşi dau cu
părerea că ar fi sfertul din mărul fatal, rămas în gâtlejul lui Adam,
şi pe care unii dintre fiii lui nu l-au înghiţit încă. Costumul se
compunea dintr-o tunică de postav cenuşiu, prinsă în copci pes­
te o vestă de piele, dintr-un pantalon bufant, până la genunchi,
de o culoare ce bătea în negru, şi din cizme de pâslă ce treceau
peste genunchi şi se cutau în spirale vagi în jurul picioarelor.
Numeroase pete de noroi, unele uscate, altele proaspete încă,
trădau un tare lung drum străbătut, iar rozetele pintenilor înroşite
de un sânge negricios arătau că, pentru a ajunge la capătul
călătoriei sale, călăreţul fusese nevoit să îmboldească stăruitor
şalele calului său obosit. O spadă lungă, a cărei gardă din fier
cizelat de bună seamă că atârna mai mult de o livră, era prinsă
la un centiron lat, din piele, încheiat cu o cataramă din aramă,
care încingea talia slabă a necunoscutului. O manta de culoare
închisă, pe care o aruncase pe un scaun alături de pălărie, îi
completa îmbrăcămintea. Ar fi fost tare dificil să apreciezi cărei
clase îi aparţinea nou-venitul. Nu era nici negustor, nici burghez,
nici ostaş. Presupunerea cea mai plauzibilă l-ar fi rânduit în cate­
goria acelor gentilomi fără de avere sau aparţinând micii nobi-
limi, care se fac oameni de casă ai vreunui personaj important şi
îşi leagă soarta de norocul acestuia.

baronul se alătură comedianţilor. Cu toate acestea. fără să uite înSă şi de pocalele colegilor săi. simţea în mod confuz că nu avea de-a face pentru prima oară cu acest personaj enig­ matic. . Tiranul şi Scapin îi ţineau isonul. De altminteri Sigognac era preocupat de personajul zărit în bucătărie şi pe care îl găsea suspect. cu toate că nu-şi putea aminti nici unde şi nici când anume îl mai Întâlnise. ca nişte oameni tare înfometaţi şi însetaţi. Blazius. Dar cum memoria sa nu-i furniza nimic precis. a cărui fizionomie nu i se părea necunoscută. pe care o întâmpinară cu mare bucurie. Volumul II_______________________________________45 Sigognac. unde li se servi cina. iar o insistenţă mai îndelungată ar fi putut să dea naştere la o ceartă inutilă. lungile abstinenţe suferite la castelul de Sigognac îi creaseră deprinderi de sobrietate castiliană. Leandru se te­ mea ca. fără să-i pese prea mult de acest examen inchizitorial de care părea să-şi dea seama. să nu-i dăuneze albeţii tenului şi să nu-i înflorească pe nas niscaiva bube şi coşuri. în ceea ce-1 privea pe baron. îi plăcea aproape tot atât de mult să îmbie pe alţii la băutură. proclamă că vinul este straşnic şi îşi umplu în repetate rânduri paharul. chipurile pentru a-şi încălzi mai de-aproape mâinile. de îşi va oferi prea frecvente libaţii. în zadar Sigognac făcu apel la memoria sa.( 'il/iitanul Fracasse. întrucât nimic nu era mai firesc decât sosirea unui călător într-un han cu mulţi muşterii. fără a putea spune totuşi pentru ce. nu găsi nicidecum ceea ce căuta. se adunară într-o sală joasă. el îşi întoarse spatele de-a binelea către sală. la care nu putea renunţa decât cu greutate. privea cu o anumită curiozitate la acest vlăjgan caraghios. ornamente puţin indicate pentru un îndrăgostit. pe cât îi plăcea să bea el însuşi. aplecându-se spre cămin. deoarece nu făcea parte dintre acei beţivi egoişti care aduc zeului Bachus un cult solitar. care nu era pasionat de problemele bucătăriei ca Irod sau Blazius şi pe care contemplarea acestor bunătăţi gro­ zave nu-1 absorbea deloc. plescăind zgomotos din limbă. care îşi luară în primire camerele respective şi5 după ce se mai aranjară un pic.

Era adorabil de fru­ moasă şi dacă tânărul duce de Vallombreuse ar fi putut s-o vadă astfel. şi îşi oprea ochii asupra scumpului ei Sigognac. care trebuia să vină foarte curând după ea. vanitatea sa era ameţită. lăfăin- du-se în căleşti personale. pătrunşi de această atmos­ feră caldă. fiind scoasă din cauză datorită vârstei sale şi neputând sluji decât ca Iris mesageră. glumă pe care bătrâna o accepta bine dispusă. comandând piese celor mai renumiţi autori dramatici ai timpului. invitaţi la ospeţe de către marii seniori şi. Cu toate că nu băuse. aşezat la celălalt capăt al mesei. ea îl avea pe marchiz. In ceea ce-o priveşte pe Zerbina. comedianţii se lăsau pradă celor mai nebuneşti speranţe. bucuroşi în sfârşit că se aflau la Paris. mai bogat şi mai de vază. Doamna Leonarda. cu o iuţeală comică. se credea hotărât irezistibil. Blazius îi punea mereu în farfurie şi îi umplea paharul până sus. Aerul cald din sală îi adusese o delicată roşeaţă în obrajii mai adineauri puţin cam palizi din pricina oboselii călătoriei. chemaţi la Curte. care încetase de mult să mănânce. Serafina îi promitea să nu rămână fidelă cavalerului de Vadalinc decât până în ziua în care îşi va face apariţia un admirator bun de jumulit. Se vedeau aplaudaţi. . iubirea lui s-ar fi aprins până la furie. Isabella. tratând pe poeţi drept nişte începători fără talent. De la aventura cu marchiza de Bruyers. învăluindu-1 cu o pri­ vire scăldată în castă iubire şi angelică tandreţe. şi ca atare nu-şi ţesea planuri. nu se amuza cu asemenea fleacuri şi nu pierdea ocazia să bârfească. sărbătoriţi. frământa distrată între degete un cocoloş de miez de pâine căruia încerca să-i dea forma unei porumbiţe. în gând rivalizau cu „Hotel de Bourgogne“ şi cu trupa lui Marais. Leandru visa la cele mai înalte cuce­ riri şi cel mult dacă consimţea să n-o răpească pe regina însăşi.46 Theophile Masa era veselă: însufleţiţi de vinul bun şi de bucatele gus­ toase. iar amorul său propriu nu mai cunoştea hotare. atât de agreabilă după ceasurile îndelungate petre­ cute în frig într-un car. foarte curând. acest Eldorado al tuturor oamenilor plini de planuri.

el o contempla pe Isabella cu o admiraţie respectuoasă. în care răsuceşti cheia de trei ori. uşa de la cameră are o încuietoare. tetragramele şi formulele abracadabrante. replică Sigognac. Nicicând vreo prinţesă din poveştile cu zâne. plictisită să stea astfel mereu închisă. — Nu te teme de nimic. mie. există atâţia oa­ meni în hanurile astea. rosti Sigognac după ce o conduse pe Isabella până la uşa ei. răspunse tânăra comediantă.i H|)ifanul Fracasse. Volumul II 47 Cât despre Sigognac. Călătorii au adeseori lucruri care ar putea ispiti lăcomia răufăcătorilor. — Asta pentru că prinţesa. îl fa­ voriza pe inamic printr-o complicitate iscată din curiozitate sau din iubire. alesele sentimente ale acestei fete încântătoare îl emoţionau la fel ca şi farmecele cu care natura o înzestrase atât de darnic. ceea ce nu este nicidecum cazul meu. şi ar fi bună chiar şi pentru o temniţă. procedeu care păru tare mes­ chin băiatului ce avea sarcina să aducă de băut. şi de aceea camerele lor trebuie să se închidă per­ fect. continuă Isabella surâzând. Aşadar. ameninţată de-o ursită vrăjmaşă. femeile se retraseră. încât nu poţi să ştii niciodată dacă ai luat toate măsurile de siguranţă. dar pe care o monedă de argint strecurată pe sub mână reuşi să-l consoleze. şi regreta că din prea multă delicateţe ea îl refuzase ca soţ. întrucât nu mi-e deloc frică. — Baricadează-te bine în ungherul dumitale. Odată masa terminată. dragul meu baron. un zăvor lung cât braţul meu. — Uneori. fereastra este zăbrelită şi nici o ferestruică nu-şi mai cască în zid ochiul întunecat. care din fire sunt mai timidă decât o căprioară ce aude sunetul cornului şi lătratul haitei . la fel şi Leandru şi baronul. nu va fi fost mai în siguranţă la curtea sa păzită de balauri. chiar dacă acest lucru era spre binele ei. în afară de asta. toate farmecele sunt zadarnice şi inamicul pătrunde în cetate cu toate talismanele. Se mai află. lăsând trio-ul de beţivani emeriţi să golească sticlele de băutură până la ultima picătură.

Sigognac văzu cum se aşterne pe perete. va trebui să fa c avere şi să redau casei mele decăzute strălucirea de odinioară. Neavând poftă de somn. cum se îmbucă închizătoarea uşii şi cum scârţâie zăvorul. Când Isabella intră în cameră. pe care liniştea ce începuse să dom­ nească în han îl făcea şi mai lesne de auzit. cu alifii de castravete şi mănuşi anu­ mite. după cât se susţine. nu văd câtuşi . Era necunoscutul din bucătărie care se îndrepta. Lucrul era foarte simplu. Sigognac avu grijă să scrie foarte distinct carac­ terele. unde. până ce un cot al coridorului îl ascunse privi­ rilor sale. toate în chipul cel mai liniştitor cu putinţă. cu toate că. O uşă trântită cu zgomot. dar. Şi. prefăcându-se că nu nimereşte imediat gura cheii. a cărui înfăţişare îl preocupa într-un mod straniu. iată-mă în sfârşit la Paris. aşa cum îi promisese să facă de îndată ce va sosi la Paris. pe când păşea pragul camerei sale. şi pe cealaltă. a cărei albeaţă se pricepea s-o fe­ rească de pudrele de talc. Poţi dormi şi pe o ureche. spre camera ce-i fusese destinată de către hangiu. în semn de despărţire. umbra unui bărbat pe care nu-1 auzise venind şi al cărui trup fii cât pe-aci să-l atingă. Sigognac întoarse iute capul. dumneata trebuie să fii liniştit. conturată de razele felinarului ce lumina coridorul.48 _____________________________________________ Theophile Gautier de câini. tot atât de meşteşugit ca şi o ducesă. cu toate acestea baronul îl urmări din ochi pe misteriosul personaj. ea întinse spre buzele lui Sigognac o mână subţirică şi dulce. Sigognac se gândi să-i trimită o scri­ soare bravului Pierre. la drept vorbind. dumneata care îl egalezi în curaj pe Alexandru şi pe Cezar. întrucât fidelul servitor nu era mare învăţat şi nu silabi­ sea decât literele de tipar. Sigognac auzi cum se învârteşte cheia în broască. Epistola era concepută astfel: „Bunul meu Pierre. îi dădu de veste că necunoscutul intrase în camera sa şi că locuia într-o aripă destul de îndepărtată a hanului. fără îndoială.

în aşteptare. de aş fi folosit una din acele lovituri irezistibile. datorită oboselii. pe care mi le-ai arătat cu atâta răbdare în timpul acelor îndelungi asalturi pe care le făceam împreună în sala scundă din castelul Sigognac. Mă gândesc adeseori. să dormim bine peste noapte. graţie straşnicelor lecţii pe care mi le-ai dat. oricât de sărac ar fi acela ai cărui strămoşi au comandat şi care nu au primit niciodată ordine de la nimeni. Maiestatea-sa nu va îngădui ca o nobilă familie. serviciile aduse de strămoşii mei regilor de mai_ înainte (mi vor fi fără îndoială luate în seamă. Dar să lăsăm aceste lucruri. de altminteri. Aş fi făcut poate mai bine să mă angajez în vreo companie. ca să mai omorâm timpul. am câştigat câţiva pistoli. care s-a fu in at în războaie. De mai multe ori a rămas descoperit. dacă reuşesc să vorbesc cu regele. şi nimic nu mi-'ar fi fost mai uşor decât să-l las mort pe terenul de luptă. de la care purced toate favorurile. un om foarte rău şi foarte pri­ ceput spadasin. Volumul IJ_______________________________________ 49 ile puţin calea. în această meserie. Singura aventură însemnată pe care am avut-o în lunga mea călătorie a fost un duel cu un oarecare duce. fiind mai mult impetuos decât prudent şi mai puţin ferm decât rapid. să ne dezmorţim degetele şi. la acest sărman şi bătrân castel ale cărui ruine se prăbuşesc peste mormintele fami- . deoarece parada nu-i egala atacul. Elevul îţi face cinste. în lipsă de alte mijloace de trai.(Miritanul Fracasse. din care îţi voi trimite o parte de îndată ce voi găsi o ocazie sigură. un gladiator de mâna întâi. îi repugnă să asculte de cineva. m-am apucat să joc în comedii şi. cu toate distracţiile pe care le aduce o viaţă nouă. dar nu voiam să-mi ştirbesc libertatea şi. Opinia lumii ar fi că sunt indiscutabil un excelent spadasin. şi am crescut mult în ochii tuturor după această victorie cu adevărat prea uşoară. şi aş fi putut să termin repede cu el. I-am străpuns braţul dintr-o parte în cealaltă. spre gloria mea. Şi apoi singurătatea m-a făcut puţin neîmblânzit şi sălbatic. vreun prilej fericit ar putea să mă apropie de Curte şi. singura sală a cărei podea era îndeajuns de solidă pen­ tru a rezista repetatelor noastre fon dări şi retrageri. duel din care. Totuşi. să se stingă astfel în mare sărăcie. am ieşit victorios.

în acest lăcaş al mizeriei. Dacă mi-a fost dat să fiu ultimul din neamul Sigognac. să nu le laşi să se prăpădească de foame. Şi de ce oare aş roşi să ţi-o spun? Aş ţine tare mult să-l aud pe Belzebut torcând. la vederea mea. Neferi­ citul pe care îl părăsesc oamenii îşi dăruieşte o parte din suflet animalelor. aşa cum va vrea destinul. care îşi aduna ultimele forţe spre a mă putea duce. Din castelul de Sigognac. mai trăiesc ele încă. mai credincioase. de un surâs prietenesc. să-i aud lătratul lui Miraut şi nechezatul sărmanului Bayard. fericit sau deznădăjduit. nu-mi pare nici atât de urât şi nici atât de posomorât. Sigognac auzea vag cum . facă-se voia Domnu­ lui! Mai există şi pentru mine un loc gol în cavoul părinţilor mei. Din depărtări. Aş fi de asenemea foarte bucuros să-ţi văd din nou bătrâna şi blânda fa ţă pârlită de soare. pe care nu le sperie soarta nenorocită. Baronul de Sigognac“ Baronul pecetlui scrisoarea cu sigiliul de pe inel. cu toate că nu eram deloc greu. pri­ vind la portretele îngălbenite care singure mi-au ţinut de urât atât amar de vreme şi călcând peste cioburile de geam căzute de la vreo fereastră desprinsă. din bietul tău tain şi să le arunci câte o bucăţică? Străduiţi-vă să rămâneţi toţi în viaţă până ce mă voi reîntoarce. unde îl purtase imaginea lui Pierre.50________________________________________________ Theophile Gautier Hei mele şi unde mi-am petrecut trista mea tinereţe. şi par oare să-şi amintească de mine şi să mă regrete? Ai reuşit. iar această visare îmi pricinuieşte un fel de plăcere melancolică. în locurile unde am suferit. sunt chiar clipe când mă plimb pe aripile gândului prin acele săli pustii. Bravele necuvântătoare. şi să sfârşim laolaltă. cel puţin. pentru a împărtăşi cu mine dezastrul sau norocul meu. scrise adresa şi vârî scrisoarea într-un plic spre a o expedia când avea să plece vreun curier spre Gasco- nia. luminată. Cu toate că orele erau înaintate în noapte. sărac sau bogat. gândurile i se reîntoarseră la Paris şi la situaţia prezentă. care ţineau la mine. să-ţi iei de la gură. singura biju­ terie pe care o păstra de la tatăl său şi pe care erau gravate trei berze pe un fond de azur.

Volumul II______________________________________ 51 vâjâie în jurul lui acel murmur surd al unui mare oraş care. chiar şi atunci când pare că se odihneşte. un alt individ. cu toate că se străduia să calce cât mai uşor. cu o pană neagră. a cărui încălţăminte scârţia binişor. la fel cu şi oceanul. iar numărul de patru îi reaminti de cursa ce-i fusese întinsă şi căreia era cât pe-aci să-i cadă victimă în străduţa din Poitiers. strigătul vreunui trecător atacat de răufăcătorii de pe Pont-Neuf. şi o luă şi el pe coridor. Sigognac stinse lumina din cameră pentru ca razele să nu-1 trădeze şi. Era înarmat ca şi ceilalţi doi. Umbra pe care i-o proiecta peste figură borul unei pălării largi de pâslă. fără îndoială. care se îndrepta spre camera primului călător. urletul unui câine rătăcit sau orice alte vuiete nedesluşite. întredeschizând uşa. iar o spadă lungă îi sălta la spate marginea pelerinei. a cărui înfăţişare i se păruse sus­ pectă. lui Sigognac i se păru că distinge pe coridor un pas de bărbat încălţat în cizme. Nu trecuse o jumătate de oră şi iată că un al treilea vlăjgan. uruitul unei trăsuri ce se stinge în depărtări. acela care căzuse de-a berbeleacul. Câteva clipe după aceea.(ai>itanul Fracasse. care recunoscu în omul ce-1 intrigase atât de mult în bucătărie pe secătura al cărei atac i-ar fi putut fi fatal. văzu în adâncimile coridorului un individ. cu o înfăţişare destul de grosolană. Printre aceste zgomote. cu picioa­ rele în aer şi cu pălăria înfundată până la umeri. după disputa sa cu ducele de Vallombreuse. învăluit cu grijă într-o pelerină de culoare închisă. nu tace niciodată. ce călca cu multe precauţii. nu îngăduia să i se distingă trăsăturile. Era. îşi făcu apariţia. apucă pe acelaşi drum ca şi cel dintâi. zăngănitul unor săbii ce se încrucişează şi se lovesc una de alta. de nu s-ar fi aşteptat la el. sub răsfrângerea şovăitoare a felinarului ce era gata să se stingă. Această procesiune de vlăjgani i se păru tare nepotrivită şi bizară lui Sigognac. ca şi cum n-ar fi voit să fie auzit. la ieşirea din teatru. . A fost ca o rază de lumină pentru Sigognac. o frântură de cântec al unui beţivan întârziat. Puteai auzi trapul uşor al unui cal. sub ploaia de lovituri date vârtos cu latul săbiei de către căpitanul Fracasse.

mai învecinat. şi chiar în seara sosirii lor? De bună seamă c-o urmăriseră etapă cu etapă. primul individ. nesigur. sau. Răzbunarea sa încerca să prindă în aceeaşi plasă pe Isabella şi pe Sigognac. Şi cu toate acestea. dar cum să recunoşti un adver­ sar într-un călăreţ care trece cu un aer indiferent şi nu se opreşte. Sigognac su­ praveghease cu atenţie drumul. care nu era altul decât Merindol. De-abia răsunaseră două bătăi la ceasul clopotniţei de la Samaritaine şi la orologiul. drept. Ceilalţi . şi care de bună seamă că nu erau mai curajoşi când aveau o spadă în mână decât un ciomag. dar Sigognac se temea de vreo unel­ tire laşă şi rafinată. orice întâlnire? Ceea ce era sigur. atât de mândră şi de triumfătoare. urzită împotriva tinerei comediante.52 Theophile Gautier Ceilalţi. îşi luă deci precauţiile în consecinţă şi se hotărî să nu se culce. şovăitor şi cu un aer foarte plo­ uat. cu o înfăţişare atât de eroică. în prag. dacă era să se întâmple ceva. pentru a le avea la îndemână. aruncându-ţi de-abia acea privire vagă pe care o trezeşte. Foarte viteaz cum era din fire. apoi Sigo­ gnac luă un loc liniştit. când se auzi un zgomot uşor şi. chiar în locul unde dădea uşa Isabellei. gata de atac şi de apărare. încât Mărindol trecu fără să scoată o vorbă şi cu capul plecat. în călătorie. imediat. baronul nu se temea de atacurile acestor mercenari pe care nu­ mai vântul stârnit de straşnica lui spadă i-ar fi pus pe fugă. în cadrul luminos pro­ iectat pe perete apăru. de bună seamă că erau fârtaţii lui. pentru a vorbi mai exact. După ce aprinse toate lumânările care se găseau în camera sa. după ce mai întâi îşi trăsese spada şi îşi scosese pumnalul. cu spada în mână. unul dintre bătăuşii ducelui de Vallombreuse. deschise uşa astfel încât o masă de lumină să se proiecteze pe zidul opus al coridorului. era faptul că ura şi amorul tânărului duce nu erau deloc adormite şi căutau să fie amândouă satisfăcute. de la mănăstirea Grands-Augustins. ce complot îi aduna din nou tocmai la hanul unde se încar- tiruise trupa de actori. puşi vitejeşte pe fugă de către Irod şi Scapin. Aşteptă îndelung fără să vadă ceva. Sigognac stătea în picioare. Ce întâmplare.

Răzbunarea lui Vallombreuse ne dă târcoale. fie că vin. unul din cele mai vestite de pe glob. ba chiar ultimul scăpă din mână o rangă. stâncile. Noaptea trecută i-am văzut din nou pe cei patru ticăloşi pe care i-am pocnit aşa de bine în uliţa din Poitiers. menită fără îndoială să forţeze uşa căpitanului Fracasse. gentilomilor. ca acela despre care vorbeşte Vergilius Maro. şi despre care se povestesc atâtea? Dacă vă face plăcere. când am avut prima dată de-a face cu ele. escrocilor. dar voi avea grijă să nu cad cu nasul în apă. Să n-o părăsească un moment pe Isabella. dar înştiinţează-1 pe Scapin să rămână la han şi cu ochi de vulpe să supravegheze pe toţi cei la care observă purtări suspecte. burghezilor. am să vă slujesc de călăuză şi de cârmaci. să forţeze uşa de la camera mea. Euripele. cunoscând încă din adoles­ cenţă. curtezanelor. Charybdele şi Scyllele acestei mări periculoase pentru străini şi provinciali. răspunse Sigognac. o rupeau la goană. Baronul îi salută cu un gest batjo­ coritor. în timp ce acesta va dormi. Pont-Neuf fiind pentru Paris ceea ce era calea sacră pentru Roma. poeţilor. tâlharilor. văzând că le-a dat greş lovitu­ ra. La dejun Irod i se adresă lui Sigognac: — Căpitane Fracasse. Am să fiu un Palinurus pentru dumneavoastră. păşind în şir unul după altul. căutând să ne facă de petrecanie. coţcarilor. o şterseră cât putură mai repede. Ne place tare mult aici să privim spectacolul. vârtejurile. să mă surprindă în toiul somnului şi să-mi vie de . soldăţoilor şi a oamenilor de tot soiul. surprinşi de valul de lumină neaşteptat. Scopul lor era. şi îndată se auzi în curte zgomotul iscat de caii scoşi în grabă din grajd. fie că pleacă. îmi imaginez. în centrul căreia baronul scăpăra cumplit de furie. — Primesc cu mare plăcere propunerea dumitale. Volumul II trei. artera de circulaţie. brave Irod. Cei patru ticăloşi. recifurile. nu aveţi oare curiozitatea să mergeţi să vizitaţi niţel oraşul acesta. locul de întâlnire şi galeria peripatetică a zvoniştilor. nătăfleţilor.

Aşa îşi justifica Irod faptul că îşi înfundase pălăria pe ochi. . de teama vreunei certe sau a vreunui scandal pe stradă. îi arătă de asemenea şi pe zvonişti. Blazius şi Leandru vor fi prea de ajuns ca s-o păzească pe Isabella până ce vom reveni la han. fie că vine de la miazăzi. şi pe colportorii de noutăţi ce dezbăteau între ei destinele regatelor. Cum însă eram treaz şi îmi era gândul la vreo cursă ce i se putea întinde tinerei noastre prietene. s-au salvat într-o goană nebună. sărind pe caii ce-i aşteptau gata înşeuaţi în grajd. departe. lungă cât toate zilele. Tiranul îşi închise peste maiestuosul abdo­ men un centiron de care atârna o straşnică sabie. am să-mi iau şi eu spada. — Eu nu cred. lacheilor şi obrăznicăturilor. Spunând acestea.54 Theophile Gautier hac. La moment îţi ia pălăria de pe cap şi ţi-o trimite hăt. îşi aruncă peste umăr şi o mică manta scurtă. care nu-i împiedica mişcările. La cea mai mică chemare ni s-ar sări în ajutor şi de bună seamă că ticăloşii sunt încă foarte abătuţi din pricina neizbânzii. şi care dădeau năvală să obţină mai ieftin câte o ciozvârtă. Scapin. sub pretextul că voiau să plece a doua zi dis-de-dimineaţă. ticăloşii nu şi-au putut duce planul la îndeplinire şi. în public. răspunse Tiranul. în apa fluviului. dar prea cumsecadele comediant se gândea că mai târziu i-ar fi putut păgubi gentilomului Sigognac să fi fost văzut. spre marea veselie şi distracţie a pajilor. văzându-se descoperiţi. sub portalul mănăstirii Grands-Au- gustins. în zilele în care nu era voie să se taie. fie că bate de la miazănoapte. în colţul străzii Dauphine. şi îşi trase până pe sprâncene pălăria nea­ gră de pâslă cu pană roşie: deoarece când păşeşti pe poduri trebuie să nu te încrezi în vântul ce suflă hain. însă. De aceea îşi ascundea cum putea mai bine figura atât de cunoscută de popor. în tovărăşia unui histrion. că vor îndrăzni să încerce ceva la lumina zilei. Irod îi atrase atenţia lui Sigognac asupra oamenilor ce veneau să cumpere carnea confiscată de la măcelari. pentru ca la nevoie să vin în ajutorul spadei dumneavoastră.

Marele monarh. spuse Irod. care porun­ cise să fie construit. afară numai dacă nu ţineţi să fiţi Informat despre ultimul edict al şahului Persiei sau despre cere­ monialul uzitat la curtea hanului tătarilor sau în palatul negusu- lui Abisiniei. bravul rege era turnat călare pe un armăsar de bronz. Pe ridicătura de pământ ce alcătuieşte vârful insulei. perspectiva ce se desfăşura în faţa ochilor lui Si- gognac şi a călăuzei sale. urcat pe un soclu. Un grilaj din fier forjat. scrierile satirice şi alte broşuri subţirele ascunse pe sub mantale şi colportate pe sub mână. în birourile lor de lucru. împrejmuia statuia pentru a-i apăra baza de familiarităţile şi de actele ireverenţioase ale plebei: deoarece.Căpitanul Frac Volumul II 55 Nchimbându-le după placul lor hotarele. haimanalele şi ştrengarii se aventurau să se urce în cârca blândului . cu aerul calm al unui Marc-Aureliu. aşa cum nu ne înfăţişează nici teatrele. Pont- Neuf nu era împovărat. Toată această lume himerică avea chipurile palide şi slabe. pamfletele. împărţind imperiile şi reproducând până în cele mai mici amănunte discursurile rostite de miniştri. nu voise ca nişte case sărăcăcioase şi posomorâte să împiedice perspectiva somptuosului palat unde îşi au reşedinţa regii noştri. după ce străbătură arcadele aruncate peste micul braţ de apă. sărind peste grilaj. panoramă ce se deschide din acest loc în întreaga sa splendoare. de fiecare colţ al soclului sprijinindu-se câte un captiv de război. într-adevăr. din metal. — Să nu zăbovim ascultându-le prostiile gogonate. în decorurile lor cele mai izbutite. Să mai înaintăm câţiva paşi şi să putem admira linul din cele mai frumoase spectacole din univers. uneori. fără de nici un martor. ce se zvârcolea în lanţuri. un aer de nebunie şi hainele prăpădite de tot. cu bogate volute. n-am mai termina niciodată. ca podul Change şi podul Saint-Michel. Primul plan era format din podul însuşi. cu două rânduri de clădiri înalte. cu graţioasele sale semilune deschise deasupra fiecărui stâlp. Aco­ lo se răspândeau gazetele. nu avea pe atunci şi nu are încă nici ncum rival pe lume.

şi se înălţau acoperişurile înalte ale reşedinţei de Nevers. făcând loc grădinilor şi construcţiilor parazitare. mai cu seamă în zilele când îşi făcea intrarea familia regală sau când avea loc vreo execuţie mai deosebită. ceva mai la vale de turnul de Nesle. fie în dragul său oraş. îşi păstra încă o atitudine mândră pe fundalul orizon­ tului. cu toate că se afla de vreme îndelungată în stare de ruină. clădirea se retrăgea. cum i se mai spune. rămăşiţă a vechiului Luvru al lui Carol al V-lea. Luvrul ocupa. dar care dădea un relief. ţâşnea săgeata Saint-Ger- main-des-Pres. rămăşiţă antică a palatului Nesle. splendid. vechea biserică romană. începând din colţul unde se deschide balconul lui Carol al IX-lea. unic în felul său. se înălţa un alt turn. . malul drept. deasupra caselor. sculpturile fine. Culoarea severă a bronzului se detaşa puternic pe fondul imprecis al aeru­ lui şi pe fundalul povârnişurilor îndepărtate ce se zăreau dincolo de Pont Rouge. în mijlocul unui morman de dărâmături şi. detaliilor acestei arhitecturi. Spre malul stâng. şi într-o vagă pâclă azurie se distingeau. coloanele şi pilaştrii ce egalau creaţiile celor mai îndemânatici' arhitecţi greci sau romani. Dincolo de toate acestea se întindea La Grenoullere. cele trei cruci înfipte în vîrful Calvarului sau. ciuperci crescute la baza vechiului edificiu. îşi scălda temelia în apele fluviului. luminat şi aurit de o rază de soare voioasă. când găseşte de cuvi­ inţă. întocmire minu­ nată care îngăduie regelui să fie pe rând. Lungă galerie ce reuneşte Luvrul cu TUilleriile. aşa cum poate fi un soare de iarnă. nobilă şi bogată în acelaşi timp. mai mult luminos decât cald. ieşindurile vermiculate. la fruntariile cerului. fie la ţară. Pe chei podeţele îşi rotunjeau arcadele şi.56________________________________________________ Thâophile Gautier monarh. care flanca poarta construită între fluviu şi palat. mare palat veşnic neterminat. cornişele cu frumoase orna­ mente cu subiecte biblice. Ceva mai departe turnul. muntele Valerien. îşi desfăşura frumuseţile sale fără seamăn.

în josul Luvrului. lucrat într-un chip neobişnuit. ceea ce face încântarea mulţimii. Lângă chei. aşezate în diago­ nală unul faţă de celălalt. Volumul II 57 Aceste două vechi turnuri. arborii aleii Cours-la-Reine. şi ar trebui să ne ferim cu străşnicie să le nimicim. corăbiile regale atrăgeau privirile datorită ornamentelor sculptate şi aurite. care veneau aici spre a-şi etala caleştile. clădite în stil gotic. La capătul grădinii Tuilleriilor. se desluşea poarta Conference. aseme­ nea unui jilţ meşteşugit după stilul antic sau a vreunui dulap străvechi din stejar. Unui călător ce de-abia a sosit la Paris nu-i strică să caşte puţin gura. brăzdat de bărci ce se îndreptau de la un mal către altul. contribuiau în mare măsură la splen­ doarea perspectivei. asemănătoare cărţilor de joc sprijinite una de alta. încărcat cu tot soiul de luntri şi şlepuri legate cu frânghii şi adunate lângă ţărm. unde se sfârşeşte oraşul. locul de plimbare favorit al curtenilor şi al persoanelor de rang mare. Irod îl conduse pe Sigo- gnac în faţa Samaritaine-ei. . trebuie să te duci şi să faci la fel cu ceilalţi. puteai zări peste coame­ le ascuţite ale caselor. Dacă îţi îndreptai privirea către pod. încadrau ca două culise scena animată pe care o întruchipa fluviul. clopotniţele bisericii Saint-Germain rAuxerrios. Cele două maluri. Aceste relicve ule secolelor dispărute dau oraşelor o fizionomie respectabilă. altele cu lemne şi altele cu mărfuri. în mijlocul mobilelor modeme placate cu argint şi cu aurării. şi de-a lungul fluviului.I ilpitanul Fracasse. pe care le-am creionat fugar. După ce admirară îndeajuns această panoramă. prin atitu­ dini trufaşe. — Chiar dacă acesta este locul de întâlnire al prostovanilor care zăbovesc ceasuri îndelungate aşteptând să vadă cum clo­ potarul de metal anunţă ora izbind în clopotul orologiului. Ele reaminteau vremurile feudalităţii şi-şi păstrau locul lor printre construcţiile noi şi de bun gust. ca şi micilor drapele. unele încărcate cu fân. cu culo­ rile Franţei. dincolo de grădină. Ar însemna mai de­ grabă sălbăticie decât înţelepciune să dispreţuiască.

ce servea de giruetă. cu aceste vorbe. argintii sau cu timbrul de aramă. deşi inteligent din fire. goală pe dinăuntru. — Acum s-o luăm în partea cealaltă. şi totuşi acest turn Saint-Jaques. legate între ele cu lanţuri din piatră albă. clopoţeii începură să răsune în chipul cel mai voios de pe lume. întrucât nu-şi părăsise niciodată castelul din mij­ locul landelor. clopotniţa de la Saint-Mederic şi turnurile-săgeţi ale unor bise­ rici îndepărtate sunt la înălţimea marelui oraş. pe cheiul cursului principal al fluviului. se scuza Tiranul faţă de colegul său. pe insula Palatului. Vârful limbii atinse în sfârşit cifra X. încât îţi iau întreaga perspectivă. privind Christ-ul din plumb aurit ce vorbeşte Samaritencei rezemate de zidul fântânii. Giralda. cântând o arie de sara­ bandă. în timp ce-şi pierdeau şi ei amândoi vremea la poalele faţadei micii construcţii hidraulice. Clădirile de pe cheiul Megis- serie nu preţuiesc mai nimic. cu acoperişul său în chip de stingător de lumânări. asemenea zeiţei Fortuna la palatul Dogana din Veneţia şi la turnul pătrat. figura himerică sculptată ce vărsa apa înghiţită de fluviu. Casele de pe Pont au Change sunt prea aproape şi înghesuite. spuse Irod. aşteptând ca limba mecanismului să pună în mişcare voiosul cântec de clopoţei. precum şi statuia. la Sevilla. cadranul astronomic cu zodiacul şi cu măciulia de abanos ce arăta mersul soarelui şi al lunii. cu glăscioarele lor subţiri. panorama ce se deschide de acolo nu este câtuşi de puţin la fel de măreaţă. câte ore trebuiau vestite.58________________________________________________ Theophile Gautier Astfel. era foarte naiv în multe privinţe. îl amuză co­ pios pe Sigognac care. Acest meca­ nism ingenios elaborat de către flamandul Lintlaer. Piaţa Dauphine ce-şi deschide întinderea în trei . au un aspect monumental pe care îl desăvârşeşte în chip fericit vechiul turn al Orologiului. casele ordonate. care adeseori străpunge tocmai bine negurile cerului. clopotarul îşi ridică braţul de aramă şi ciocanul se prăvăli de atâtea ori peste clopot. De asemenea. din cărămizi roşii. Herculele cu soclul care sprijinea cu tot acest sistem de ornamente.

căci altfel s-ar prăpădi fără multă zăbavă. este numărul infinit al oamenilor care mişună şi foiesc prin toate străzile astea. Este straniu să te gândeşti că indivizii care alcătuiesc muţimea aceasta inepuizabilă au toţi o cameră. şi aproape nou. răspunse Sigognac.( tliuiimul Fracasse. chiar mai mult decât mărimea. bogăţia şi somptuozitatea clădirilor. şi de unde poţi vedea poarta Palatului. câte baniţe de făină. Parisul se înfrumuseţează zi de zi. ca nişte furnici cărora le-ai dărâmat furnicarul şi aleargă disperate încoace şi încolo. prin pieţe şi pe poduri. odată întorşi în patria lor. atât publice cât şi particulare. câte cirezi de vite. balansându-se pe arcuri mlădioase. datorită neistovitei dărnicii a regilor noştri. această biserică cu două etaje. în faţa regelui turnat în bronz.. unele proaspăt pictate şi aurite. când eram copil. de-abia dacă întâlneşti câte un om din loc în loc! într-adevăr. spre marea admiraţie a străinilor. fără să poţi bănui ce ţel are toată această agitaţie. cu lachei stând ţepeni înapoia trăsurii şi conduse de . — Ceea ce mă uimeşte. străpunse de lucarne frumos ornate. căptuşite cu catifea. Volumul II 59 colţuri. chiar eu. afluenţa oamenilor din popor care circulau pe Pont-Neuf era în măsură să surprindă pe un provincial. ce strălucesc cu 0 lumină proaspătă. deoarece nu a trecut multă vreme de când nu fost înălţate aceste clădiri. în landele noastre. câte poloboace de vin trebuiesc ca să hrăneşti toată lumea asta îngrămădită pe aceeaşi bucată de pământ. domină în chip graţios acoperişurile înalte de ardezie. găsindu-1 şi mai frumos. în timp ce. ori de câte ori îl revăd cu prilejul altei călătorii. jucam şotronul pe locul unde se află ele acum. şi mai tare. In mij­ locul drumului treceau şi se încrucişau şiruri de căleşti şi de trăsuri cu doi sau patru cai. cu cristaluri la portiere. nu mai contenesc să povestească despre minunile sale. atât de vestită prin te­ zaurul şi relicvele sale. poate fi considerată printre pieţele cele mai lilne rânduite şi mai curate. un pat bun sau rău şi mănâncă aproape în fiecare zi. Ce grămadă uriaşă de provizii. Săgeata ce se înalţă din Sainte- Chapelle.

Trecătorii se fereau de teamă să nu fie luaţi în coame. încercau să rămână la marginea curentului. medici şi alte personaje grave. care. Printre toate acestea se mai amestecau şi căruţe încărcate cu piatră. cu lemne sau cu butoaie. La un moment dat îşi făcu apariţia şi o cireadă de boi. care părea să fie vreo preoteasă a Zeiţei Venus în căutare de aventuri. le deranjau centrul de gravitate şi îi făceau să se întindă laţi ca nişte porci. în celelalte.60________________________________________________ Theophile Gautier vizitii cu obrajii roşii de mâncare şi băutură bună şi îmbrăcaţi în livrele bogate. se trezeau uneori cu cizma zgâriată şi murdărită de butucul unei roţi. dacă nu se strecurau cu iscusinţă. Prin acest dedal mişcător de care şi căruţe. Ba o damă sulemenită şi împopoţonată cu picăţele pe obraji. zăpăceala ajungând atunci la culme. îmboldiţi cu bâta de văcari. magistraţi. La vederea lor caii se speriau. ce abia puteau stăpâni. de-a lungul parapetelor podului. unele proprietate particulară. la cea mai mică încurcătură. vădeau belşugul mai redus al stăpânilor lor. mânate de căruţaşi brutali. Litierele. cu arcuri obosite. băgând capul în pământ. cărora sfârcul biciului trebuia să le trezească avântul. Vitele cor­ nute — nu vrem să vorbim despre bipezii căsătoriţi care treceau în acele clipe pe Pont-Neuf. în primele trăsuri puteau fi văzuţi prin geamurile de cristal curteni minunat îmbrăcaţi. loveau cu picioarele din faţă şi dădeau drumul la o serie de zgomote care pe deasupra mai miroseau şi urât. călăreţii căutau să-şi facă drum şi. pentru a nu fi târâte în vâltoarea lui. se poticni. cu perdele de piele. neastâmpărul armăsarilor înhămaţi. pe cât mai mult cu putinţă. gătită cu tot felul de imitaţii de pietre scumpe şi cu pan­ glici de culoarea focului. tropăiau. altele de închiriat. înjurau de Dumnezeu cu o vigoare îndrăcită. prin marea mulţime. doamne gătite în chipul cel mai cochet. trase de cai mult mai paşnici. cu picturile spălăcite. hărţuiţi de câini. ci despre boii sadea — alergau care încotro. celelalte trăsuri. strecurându-se printre picioarele cetăţenilor mai puţin speriaţi. mai puţin strălucitoare. şi mergeau. cu pantofii ei cu tocuri . înspăimântaţi. iar câinii.

murdar şi nerecunoscător. eu îl socotesc drept om. întrucât pipota îi este întotdeauna goală. după nebunia.Căpitanul Fracasse. care face curte regelui de bronz. şi se întinse lată pe spate. lipsa lui de curăţenie. alţii susţin că este una din cămilele aduse de domnul Nevers. Volumul II_______________________________________ 61 înalte. Nici un alt oraş în afară de Paris nu este în stare să creeze nişte figuri atât de heteroclite. zis poetul jegos. ce pot fi văzute oricând. cu drapelele fluturând în bătaia vântului şi cu toboşarii în frunte. o va primi înjurând şi blestemându-vă. este un om sadea. Alte dăţi trecea şi câte o companie de soldaţi ce se îndrepta către un post. Maimuţele se caută de purici şi alte insecte şi le ronţăie din spirit de răzbunare şi ca replesalii. pe care cred că este nimerit să le examinăm mai de-aproape. Să încercăm să răzbim prin mulţime şi să ajungem prin locurile pe unde îşi au sălaşul originalii de pe Pont-Neuf. — Toate acestea. fără să păţească ceva — obişnuită fiind foarte cu asemenea căzături — aşa cum nu pierdură ocazia nA remarce glumeţii de prost gust care îi întinseră mâna spre a se ridica de jos. cămilele îşi netezesc părul şi se stropesc cu pulbere ca şi cum ar fi pudră parfumată. iată-1 chiar pe Perigourdin du Maillet. cămilele au de alt­ minteri mai multe stomacuri şi îşi rumegă hrana: lucru pe care acesta nu l-ar putea face. Aruncaţi-i ceva de pomană. cât despre el. pentru că este nebun. nici pomeneală de aşa grijă. Hotărât lucru. Ei! ia priviţi. figuri extravagante şi caraghioase. iar mulţimea trebuia să se dea numaidecât In lături spre a face loc acestor copii ai lui Marte. aroganţa. Ele cresc printre pietrele caldarâmului ca nişte flori sau mai degrabă ca nişte ciuperci di­ forme şi monstruoase. obişnuiţi să nu întâlnească nici o rezistenţă. cărora nu le prieşte nici un alt pământ ca noroiul ăsta negru. ca şi căpăţâna. . Unii pretind că este o maimuţă scăpată din cine ştie ce menajerie. se adresă Irod lui Sigognac. de stânjenel. absorbit de spectacol. Problema n-a fost însă rezolvată: cât despre mine. sunt lucruri obişnuite.

care. încinsă cu o panglică de grăsime. clopotarul de la Samaritaine sau Jacquemard de la Saint-Paul s-au dus să se îmbrace la taraba cu haine vechi. Veşmântul acesta atât de poznaş crăpa Sculptor francez (1537—1590). trebuie s-o mărturisim. acompaniind totul cu mişcări din degete pentru a scanda picioarele versurilor pe care le murmura printre dinţi. spălată de ploaie. părea să fie într-o mai bună dispoziţie decât el. demonul versurilor punând din nou stăpânire pe el. în sfârşit. îi cădea până la sprâncene. cufundat într-o reverie profundă. sau decât sperietorile care sunt atârnate prin livezi sau prin vii pentru a înspăimânta lăcomia păsărilor. pârlită de soare. se pomi să mişte din fălci. S-ar fi spus.62 Theophile Gautier Sigognac scoase din chimir o monedă de argint şi o întinse poetului. să facă nişte strâmbături cel puţin tot atât de curioase ca şi schimonoselile capetelor sculptate de către Ger- main Pilon1 sub cornişa lui Pont-Neuf. bombănind nişte înjurături nedesluşite. ieşind din meditaţia lui găunoasă. era împopoţonat mai ciudat chiar decât momâia ce întruchipează lăsata secului. întrucât ochii îi erau aproape ascunşi sub marginea fleşcăită şi murdară a pălăriei. văzându-1. terminată. Acest poet. că micul maur din Marche-Neuf. apoi. O pălărie veche de pâslă. decât cu o pălărie de pus pe un cap omenesc. şi toate acestea spre bucuria ştrengarilor strânşi roată în jurul lui. la început. şi. cu o pană de cocoş mâncată de molii. nu-1 văzu pe baronul proţăpit în faţa sa. ceea ce-1 făcea să semene cu un scama­ tor. forţându-1 neîncetat să-şi ridice nasul pentru a putea vedea. aşa cum sunt de obicei oamenii ăştia scrântiţi la cap şi cu toane de neînchipuit. croită dintr-o stofă şi de o culoare imposibile de des­ cris. în chip de penaj. când este dusă cu mare alai să fie arsă în miercurea păresimilor. îl băgă în seamă. să-şi dea ochii peste cap. . semănând mai mult cu o strecurătoare folosită ca filtru de spiţeri. Hinica sa. întrucât râdea prin toate cusăturile. apucă moneda cu un gest brusc şi dement şi o azvârli în buzunar.

Nişte pantaloni scurţi din satin galben. pe un ton comic de lugubru. însoţit de o cumătră grasă ce-i servea drept ochi. bunicul lui Noe. îmbrăcat în nişte haine de saia roşie. în mână cu un cleşte de scos măsele. pe care toate anotimpurile o regăseau la postul ei. că avea desigur menirea să-l apere. Prima avea talpa plată. dintr-o lovitură de sabie sau dintr-un foc de pistol. de care s-ar fi ruşinat până şi un culegător de mere din Perche. Un brâu din postav miţos îi servea drept centi­ ron şi diagonală. cealaltă. alături de mânerul săbiei. roşie. o cuvântare în care se lăuda că este în stare să scoată fără nici o durere (chiar pentru el însuşi). şi al cărei vârf. din piele neagră. colţii cei mai rebeli şi cei mai înrădăcinaţi. . pe care de mult ar fi pierdut-o fără de ajutorul unei sfori răsucite de mai multe ori peste picior. răcnea nişte cuplete cam slobode sau. afară 1Personaj biblic. se pierdeau în cizmele felurite. înşiraţi pe fire de alamă. cu talpa micită. din piele albă de Rusia. urcat pe o estradă înfrumuseţată cu ghirlande de dinţi canini. dar de care poetul nostru părea să fie destul de mândru. psalmodia un cântec de jale despre viaţa. De sub cutele mantalei. împodobită cu un pinten. O manta din lână aspră. după bunul plac . incisivi. îşi Ncotea nasul un codru de pâine.cu un carâmb mare peste genunchi. Şarlatanul sporovăia. în chip de spadă. de care atârna. cure odinioară slujiseră unor măşti să se deghizeze la vreun car­ naval. într-alt loc. vieţuind de mai multă vreme chiar ilrcflt Matusalem1. se agita grozav. avea pingeaua ferfeniţă. într-unul din redanurile în formă de semilună construite deasupra fiecărui stâlp al podului.al doritorilor. A trăit 969 de ani. fărădelegile şi sfârşitul tragic al unui ucigaş vestit. un orb. scobea caldarâmul în urma sa. îi completa îmbrăcămintea. Mai încolo. ca un brăzdar de plug. una de pescuitor de stri­ dii. o floretă fără cir buton protector. asemenea cordelelor unui coturn antic. un şarlatan. olumul II 63 tir veselie ca şi de bătrâneţe. la droaia de gură cască ce se strânsese. alta.

totuşi. întrucât nu refuza nici o monedă.. Nenorocitul.. imita într-un chip tare comic strigătele. ridicându-şi braţul. Spectacolul acesta ridicol nu-i reţinu locului multă vreme pe Sigognac şi pe Irod.64________________________________________________ Thiophile Gautier de cazul în care. şi de acolo. îşi băga pălăria murdară sub nasul trecătorilor aplecaţi să răsfoiască o carte sau să privească cum călătoreşte apa. aceştia n-ar fi preferat să fie operaţi cu mijloace obişnuite. căruia îi venea tare greu să se despartă de el. eu îi culeg! Haideţi. striga el cu o voce care aducea cu un chelălăit. cu cârjele şi cu un blid lângă el. se ţinea după scumpul lui dinte. spre a-1 milostivi cu o dublă. a cărui falcă tare umflată nu lăsa nici o îndoială că suferă cumplit. o maimuţică. spuse Sigognac. legată de es­ tradă cu un lănţişor prins de o cureluşă de piele care îi încingea şalele. gesturile şi zvârcolirile pacientului. şi se înălţa la mai bine de două picioare în aer. sau chiar cu mai mult. La un moment dat Tiranul îi atrase atenţia camaradului său asupra unui cerşetor. veni să se aşeze pe scaun. Un soi de ţopârlan. — La noi. pe lăţimea comişei. care se opriră mai bucuroşi în faţa vânzătorilor de gazete şi a buchiniştilor ce-şi instalaseră prăvăliile pe parapete. dacă aceasta le era placul. iar felcerul flutură pe deasupra capetelor trofeul său teribil de însângerat. în loc să se prindă cu mâinile de braţele scaunului. O smuncitură violentă puse capăt supliciului. — Eu nu-i smulg. sau cu un teston. doar rândunelele îşi fac cuibul în cornişe. numai zdrenţe. ceea ce amuza enorm prostimea. în timpul acestei scene groteşti. iar cârpaciul îi vârî în gură înfricoşătorul cleşte din oţel lustruit. aici şi-l fac oamenii! . care se instalase în afara podului. fiind chiar în stare să le strecoare şi pe cele false. cei dintre voi care suferă de dinţi sau de măsele să vină aici fără nici o teamă şi am să vă lecuiesc cât aţi clipi din ochi.

cu piepturile tare dezvelite. Răcneau: „Omoară-1. în care. ca să-şi arate dinţii. ieşeau din îmbulzeală doar în tunică şi cu banii cheltuiţi până la ultimul sfanţ. or. de vreme ce suntem şi noi de faţă. N-o să aşteptăm vreme îndelungată. declarând cu toţii că onoarea le era . După cum sună proverbul. După aceasta duelgi- ii. De altminteri există din toate soiurile pe podul acesta. Volumul II 65 — Dumneavoastră numiţi pe acest ticălos om! rosti Irod. priviţi în faţa dumneavoastră la iapa ce se tot înalţă pe picioarele dinapoi. Gâlceava asta prefăcută avea drept ţel să işte o îngrămădeală a gloatei. de-i pocnesc sandalele. Eh! la dracu’. la celălalt capăt al podului se auzi o larmă grozavă şi mulţimea fugi iute într-acolo. căptuşită cu catifea. ca în duelurile de comedie. sulemenite ca nişte magaoaie şi râzând întruna. oricât de mulţi ar fi ucişi şi răniţi. şi cu punga dol­ dora de bani. şterpelito- rii de pungi şi hoţii de mantale să poată lucra după bunul plac. Nu maiAlipseşte decât curtezana. se împăcau şi îşi scuturau mâinile cu o mare afectare de lealitate. chipu­ rile pentru a-i despărţi. în loc de una sosesc trei. Se băteau doi contra doi şi păreau cuprinşi de o tul­ burare grozavă. nu poţi să treci pe aici fără să întâlneşti un călugăr. Ia uitaţi-vă. ! Fracasse. tocmai trece un călugăraş ce se grăbeşte foarte. într-adevăr. înlăturând spadele întinse de camarazii lor. cu un râs nefiresc. până la urmă nu există nici un mort de-a binelea. Asta înseamnă curată politeţe. decât lovituri reţinute şi politicoase. după legea creştină nu trebuie să dispreţuieşti pe nimeni. ca fiind locul cel mai liber şi mai potrivit. Erau nişte duielişti care îşi încrucişau spadele pe bucata de pământ de la picioarele statuii. pentru ca. care nu se ciorovăiseră niciodată. fără s-o ştie. poate chiar şi oameni cinstiţi. de parcă-ar fi între stănoage. calul bălan nu-i departe. Dar în realitate nu erau decât estocade simulate. nu puţini curioşi care se vârâseră în gloată. purtând pe umăr o capă splendidă. omoară-l!“ şi se prefăceau că se atacă cu o furie teribilă. un cal bălan şi o târfă. Deodată. în vălmăşag. Proverbul n-a minţit. fiind înţeleşi între ei ca nişte pungaşi de bâlci ce erau.

întrucât de bună seamă că suntem urmăriţi de emisarii ducelui de Vallombreuse. şi ar fi fost mult mai greu să-i . la drept vorbind. în chip prudent. fost decât o lovitură plănuită pentru a vă atrage în locul acesta. însă ducele ştie prea bine. ca această gâlceavă să nu fi . Dacă nu este satisfăcut de prima întâlnire. oricât ar fi de îmbătat de orgoliu. Cu toate acestea i se păru că recunoaşte în cei patru netrebnici pe indivizii din noaptea trecută. că sfârşitul luptei n-ar putea să-i fie decât funest. sunt gata să încrucişez din nou lama cu el. după sfatul lui Irod. Totul ar fi fost pus pe seama unei întâlniri şi încăierări cu totul întâmplătoare. onoa­ rea unor asemenea pezevenghi de bună seamă că nu cunoştea susceptibilităţi prea delicate. pe care îi supraveghease în hanul din strada Dauphine. nu se apropiase prea mult de luptători. la nevoie. spuse Irod.66 Theophile Gautier satisfăcută. Ceea ce nu era. îndărătul mulţimii. cumetrii lui v-ar fi isprăvit de-a binelea. atât de dificil. v-ar fi expediat. o lovitură asasină şi. regăseşti decât un ac într-un car cu fân. cel care a primit loviturile. Sigognac. până la moartea unuia sau a altuia. astfel încât nu-i putea vedea decât în chip nedesluşit. în asemenea scandaluri. ca din greşeală. Astfel se petrec lucrurile între oameni de onoare. dar duelgiii o şi şterseră. A făcut cunoştinţă îndeaproape cu lama dumneavoastră şi i-a simţit vârful. răspunse generosul Sigognac. fără să vă mai lase timpul să vă scoateţi măcar spada din teacă. — îmi repugnă să-l cred pe un gentilom capabil de o aseme­ nea josnicie: să-şi asasineze rivalul cu ajutorul gladiatorilor. le păstrează. — Este cu putinţă. replică Irod. iar bănuiala sa i-o împărtăşi lui Irod. prin spaţiile pe care le îngăduiau privirii capetele şi umerii curioşilor. Premeditarea şi întinderea cursei nu se pot dovedi. — Fără nici o îndoială. Unul dintre duelgii s-ar fi prefăcut că a fost deranjat sau jignit de prezenţa dumneavoastră şi. cei cu purtările mis­ terioase. Să fiţi convins că vă .

cu toate că tânărul se dădu înapoi cu o mişcare bruscă. aşa nu va mai putea să invoce priceperea mea în materie de scrimă. schiţat pe când am ridicat perdeaua unei trăsuri ce trecea cu cea mai mare iuţeală. exclamă el. din . unde nu lipsi mult ca Sigognac să fie zdrobit de-o caleaşcă. Volumul II 67 păstrează din pricina înfrângerii o ranchiună diabolică şi nu va avea nici un fel de scrupule în privinţa mijloacelor de răzbunare. cei doi colegi ajunseră pe cheiul şcolii. rosti Sigognac. printr-o uşoară mişcare a hăţurilor. Numai da­ torită taliei sale foarte subţiri reuşi să nu fie turtit de zid. iar mustaţa fină. cel puţin în acele clipe. cu pistolul. Cu tot efectul roşiatic al perdelelor lăsate. — Dacă nu-i convine spada. iar vizitiul. dar dacă cineva le-ar fi dat în lături. în care pa­ siuni colcăind de ură şi de răutate îi schimonoseau chipul. în timp ce caleaşca îl ducea de-a lungul Italienilor spre Poarta Conferinţei. cu braţul susţinut de o fâşie de tafta neagră. mai curaţi decât nişte perle. ar fi văzut un senior îmbrăcat în veşminte magnifice. era palid. dacă avea să fie atât de îndemânatic încât să-l agaţe pe blestema­ tul ăsta de Sigognac şi să-l zdrobească de vreo bornă aşa. pe care se părea că îl urmăreşte. în acest portret. ar fi putut evita lesne pe acest trecător. iar perdelele interi­ oare coborâte. întărită şi fixată cu cosmetice. se zbârlea cu nişte contracţii febrile. ca ale unui tigru ce-şi adul­ mecă prada. Era de-o frumuseţe fără de cusur. să ne batem călare. cu toate că de cealaltă parte a străzii era destul loc. Tot discutând astfel. încât ar fi inspirat mai degrabă groază decât iubire. Geamurile caleştii erau ridicate. Şi totuşi îi promisesem vizitiului meu douăzeci şi cinci de ludovici de aur. aşa de mult îl înghesuise trăsura. muşcau până la sânge buza de jos. — încă o lovitură neizbutită. îndoită în formă de eşarfă. am recunoscut fără nici o îndo­ ială peAtânărul duce de Vallombreuse. dar fizionomia sa avea o asemenea expresie de cruzime. iar arcurile subţiri ale sprâncenelor sale negre ieşeau în evidenţă pe fondul de un alb mat. Dinţii.

telegarii de la caleaşca asta păreau să aibă aceleaşi năravuri ca şi caii lui Diomede. cu cruci întortocheate sau cu marginile dinţate. cu pui de vultur sau cu mierle. Isabella pe el îl adoră. iar pe mine mă de­ testă. care se aruncau asupra oamenilor. în asemenea împrejurări. Chiar de-o fi invulnerabil sau protejat de cine ştie ce amuletă. cine ştie cu ce ţel sau cu ce gând de răzbunare ascunsă. Eram atât de ocupat să mă feresc de roţile trăsurii. răspunse Irod. încât nu-mi mai era gândul să observ dacă era blazonată cu lei pictaţi cu capul în profil sau cu lei cărora li se văd doar capul şi pieptul. şi cu atât mai puţin diviziu­ nile. sau mai ştiu eu cu ce alte embleme. m-a rănit pe mine însumi. nu sunteţi rănit. — Asta este neplăcut. îi sfâşiau şi se hrăneau cu carnea lor. — N-aş putea să spun despre acest lucru. cu discuri de aur sau cu figuri rotunde. — Humff! exclamă Irod. n-ar fi putut să dis­ tingă fondurile şi culorile unui scut. mânându-şi caii cu cea mai mare iuţeală. smălţuite. Cel puţin. Mi-a stâlcit bătăuşii. Aţi remarcat dacă pe portiere erau pictate armorii? în calitatea dumneavoastră de gentilom cunoaşteţi nobila ştiinţă heraldică. întrucât este evident că cineva căuta să se desco­ torosească de dumneavoastră quibuscumque viis\ cum ar spune 1Prin i silnicie (lat. Negreşit lucru. iar blazoanele principalelor familii vă sunt familiare.68________________________________________________ Theophile Gautier întâmplare. trăgând o mare cantitate de aer în pieptul său voinic. altminteri nu mai vreau să ştiu de numele meu şi de tidul de duce.) . împotriva dumneavoastră. trebuie să moară. în mod intenţionat. Sunt sigur de acest lucru. boieraşul ăsta de ţară mă învinge. figurile şi piesele onorabile. nu-i aşa? Tâlharul ăsta de vizitiu vă vedea foarte bine şi aş pune rămăşag pe cele mai frumoase încasări ale mele dacă nu urmărea să vă zdrobească. chiar şi un herald. steaua mea păleşte. observarea blazonului ne-ar fi pus pe o urmă bună şi poate că am fi găsit firul acestei intrigi sumbre. răspunse Sigognac.

din întâmplare. . domnule Irod! exclamă Sigognac. De altminteri rana nici nu era aşa de primejdioa- Nrt încât să-l împiedice pe un tânăr plin de vigoare să călătorească loarte comod în caleaşcă sau în litieră. cel puţin. mânat de o bănuială ce s-a dovedit adevărată. să ne urmărească şi chiar să ne întreacă. aşadar. ei v-ar fi măcelărit frumuşel In cămăruţa dumneavoastră. chipu- ille. nişte sărmani histri­ oni? Dacă mai există vreo îndoială că Vallombreuse s-ar afla la l'iuis. nu m-aş mira deloc ca trăsura cu pricina să aparţină ducelui de Vallombreuse. — Ce idei vă trec prin cap. prea nedemnă de un gentilom de neam mare aşa cum este... la urma urmelor. tăindu-1 sub genunchi cu reversul săbiei. 1 Căpitan francez care şi-a ucis adversarul în duel printr-o lovitură iiliprinzătoare. infamă şi scelerată. îngrijită de cei mai pricepuţi doctori. nr fi o acţiune josnică.<tfpitanul Fracasse. Moartea dumneavoastră ar lăsa-o pe iNiibella fără de apărare. Trebuie. care voia să-şi ofere plăcerea de a trece cu carul lui peste trupul duşmanului său. VoIl 69 pedantul Blazius în latineasca lui. acest Vallombreuse. emisarii săi. cu echipajele de care dispune. sau vi se întinde vreo cursă. Ce-am putea să facem împotriva unui senior atât de puternic. cu spada în mână. în privinţa rănii sale. Cu toate că ne lipsesc dove­ zile. deoarece chiar noaptea trecută. de n-aţi fi stat treaz. aşa. De altminteri. în mâinile ducelui. unde noi am sosit abia ieri? — Dar nu ne-am oprit oare destul de mult la Orleans şi la ’lburs. în care să pierdeţi. de bună seamă că s-a închis şi s-a cicatrizat foarte repede. întrucât *r plănuieşte împotriva dumneavoastră cine ştie ce lovitură a la Jarnac1. nu l-am lăsat oare în palatul său din Poitiers. să fiţi cu ochii în patru şi să vă păziţi bine. într-o stare destul de jalnică. din pricina rănii căpătate? Cum de s-ar putea să se găsească acum la Paris. îi ţin locul. scumpul ineu căpitan. unde am dat câteva reprezentaţii? în acest răstimp a pu­ iuţ prea bine. noi.

Un păr lung de culoare închisă îi încadra figura fără viaţă. Şi văzură o formă palidă. unde sclipeau fulgerări de arme şi luciri de cuirase. nici un gând. Trăsura trecu într-un vârtej orbitor. pentru a se asigura că se mişcă uşor şi nu se înţepeneşte în teacă. de aceea baronul nu mai răspunse decât printr-un semn de aprobare şi îşi duse mâna la garda spadei. în măreţia sa. întrucât < geamurile erau coborâte. îmbrăcată nu­ mai în negru. pe unde se ajunge la Cours-la-Reine. şi în care se sleia generosul sânge al lui Henric al IV-lea. în mijlocul unui soare de . cu o eşarfă lată. nici o dorinţă. Tot vorbind aşa. întristată de o incurabilă plic­ tiseală. Cu toate acestea. la fel de nemişcată ca şi o efigie de ceară. care personifica Franţa. ar­ bitru al destinelor sale. până la Poarta Conferinţei. Sigognac şi Irod putură să-şi arunce ochii în trăsură. Dezgustul profund de viaţă îi pleoştise buza de jos. strălucind. Ochii săi păreau că nu reflectă obiectele din jur. Se traseră înapoi pentru a lăsa să treacă escorta călare ce prece­ da trăsura regelui. asemenea mâinilor unor idoli egip­ teni. aşa cum numai Escurialul ştie s-o coacă în tăcerea şi în singurătatea sa. Mâinile albe şi slabe se odihneau pe genunchi. ca a lui Filip al II-lea. fără îndoia­ lă pentru ca poporul să-şi contemple pe săturate monarhul. nici un fel de voinţă nu aprindea în ei vreo flacără. iar perdelele date în lături. o plictiseală spaniolă. cei doi colegi merseră de-a lungul Luvrului şi al Palatului Tuilleriilor. peste piept. Theophile Gautier Argumentele pe care le înfăţişa Irod erau prea plauzibile pen­ tru a mai fi discutate. Sigognac rămase tare gânditor din pricina acestei apariţii. pe care o şi scosese pe jumătate. se mai putea desluşi încă o maiestate regală pe figura aceasta posomorâtă. urmată de un mare număr de călăreţi care încheiau escorta. albastră. ce-i cădea posacă ca un fel de strâmbătură bosumflată. care se întorcea de la Saint-Germain la Luvru. când în faţa lor se ivi un mare vârtej de pulbere. în imaginea sa naivă îşi reprezenta regele ca pe o fiinţă su­ pranaturală. de decoraţie.

noi domenii ar veni să se alăture patrimo­ niului meu atât de micşorat. amuzându-se să privească necontenitul du-te- vino al echipajelor. care ne-ar răpi prea multă vreme spre a le împărtăşi. spre care se întind. când justiţia spune „să fie ucis“. Apoi îi atrase baronului atenţia că în curând avea să fie amiază şi că era timpul ca acul busolei să fie îndrep­ tat spre polul supei. iată-1 pe rege. bolnăvicios. care înalţă sau prăvăleşte. „Cum aşa! îşi spunea el. ab­ sorbit fiind de cine ştie ce lugubră reverie. lin om necunoscut ar ajunge să fie salutat şi măgulit de toţi. splendid. mai mare. acela care întruchipează atâtea milioane de oameni. şi nepărând să dea vreo atenţie lumii înconjurătoare. atâtea mâini rugătoare. . mai puternic decât toţi ceilalţi. mai fru­ mos. Volumul II_________________________________ 71 nur şi de pietre nestemate. plictisit. ce simpatie se poate lega între noi?“ Aceste gânduri şi destule altele. mândru. plăpând. care face să amuţească sau să bubuie tunurile. care spune „să fie graţiat11dacă voieşte. şi care poate schimba cu o singură vorbă un destin! Dacă privirea sa ar cădea asupra mea. Nu se scurseseră decât două ore. ’llirnurile şi foişoarele ruinate ale castelului Sigognac s-ar înălţa din nou orgolioase. care mergea în tăcere alături de colegul său. care pedepseşte sau răsplăteşte.(Mpitanul Fracasse. Sigognac se supuse în faţa acestui raţionament peremptoriu şi apucară din nou calea hanului. care tronează în vârful piramidei. o masă încălzită fiind chiar mai rea decât o masă rece. din sărac lipit pământului aş deveni bogat. îi treceau prin minte lui Sigognac. într-un costum de culoare întunecată ce aducea a doliu. iar el nu văzuse decât un chip trist. aproape sărman ca înfăţişare. Aş fi senior peste munţi şi peste câmpii! Dar cum să mă gândesc oare că are să mă descopere vreodată regele în acest furnicar omenesc ce mişună nedesluşit In picioarele sale şi la care nici nu priveşte? Şi chiar de m-ar fi văzut. Isabella. din slab — puternic. de la picioarele sale. triumfal. Nimic deosebit nu se întâmplase în timpul absenţei lor. Irod îi respectă starea de reverie.

Merindol pomi aşadar în căutarea acestui spadasin care lo­ cuia în piaţa Marche-Neuf. iar duşmanii săi. Merindol. şi pătrunse apoi pe o alee obscură. întinzându-i mâna albă. Printre casele înalte şi negre. La care Sigognac răspunse bine dispus că se aflau la locul lor. găsi în . nu renunţau deloc la întune­ catele lor proiecte. cu toate că nu le izbutiseră câteva tentative. cu condiţia să fie bine plătită. trişori. tâlhari şi alţi netrebnici. pipăind zidurile igrasioase şi cleioa­ se de parcă nişte melci le-ar fi acoperit cu balele lor. de unde fusese scos. Sigognac fiind cu ochii în patru. cu nişte ferestre de unde se revărsau sumedenie de zdrenţe dezgus­ tătoare. îşi întâmpină prietenul cu dulcele ei surâs obişnuit. mai dărăpănată. se hotărî să apeleze la ajutorul unui om cura­ jos. ameninţat de către duce că va fi trimis iarăşi la galere. aproape de Petit-Pont. ochi una mai neagră. Această conversaţie plăcută îl făcu să uite numaidecât de sumbrele sale preocupări şi ajunse chiar să se întrebe în sinea lui dacă nu era cumva victima unei imaginaţii hipohondrice. Numaidecât lumina zilei ce venea din stradă se stinse şi Merindol. şi căruia nu-i repugna nici o faptă. în faţa unei supe înstelate cu mai mulţi ochi decât trupul lui Argus. lucru ce făcea apropierea de el tare dificilă. slujind de in­ trare în această cavernă.72________________________________________________ Theophile Gautier aşezată liniştit la masă. care nu vedea pretutindeni decât curse întinse. El nu se simţea în stare să-i vină de hac baronului. oricât de primejdioasă ar fi fost. dacă nu-1 descotoro­ sea de Sigognac. batistei şi pungii cu bani. care se sprijineau între ele ca nişte beţivi cărora le este teamă să nu cadă jos. mai leproasă încă decât celelalte. Comedianţii îi puseră fe­ lurite întrebări glumeţe sau curioase despre excursia prin oraş şi îl întrebară dacă se mai află în posesia pelerinei. ce semănau cu nişte pântece spintecate din care ies afară măruntaiele. ce se număra printre prietenii săi. Şi totuşi Sigognac avea dreptate. loc populat mai cu seamă de duelgii. care de altminteri îl cunoştea acum.

strat cu strat. în sfârşit. frânghie despre care ai fi zis că-i desfăcută de pe o spânzurătoare şi că-i unsă cu grăsime omenească. întrucât este îndoielnic faptul că preacinstitul cititor să fi pus vreodată piciorul într-o asemenea cocioabă. Profitând de faptul că uşa era deschisă. şi pătrunse fără altă ceremonie în mica încăpere ce alcătuia palatul Luvru al du- elgiului Jacquemin Lampourde. era tare murdar. îl înfrumuseţau nişte arabescuri obscene. . ajunse la ultimul etaj pe jumătate sufocat de gazele împuţite ce exalau din plumbul acoperişurilor. iar ceaţa devenind mai puţin deasă. nevoind s-o atingă cu mâna. fumul se risipi în gang. Merindol se căţără cu chiu cu vai pe această scară de moară. Merindol o împinse cu o lovitură de picior. Cu toate acestea. încă de pe tim­ pul când Parisul se numea Lutetia. O lumină palidă şi nedesluşită pătrundea prin geamurile galbene ale ferestruicilor construite pentru a lu­ mina scara. Două sau trei uşi dădeau în gangul al cărui tavan.Cilpitonul Fracasse. Una dintre uşi era întredeschisă. pe măsură ce Merindol înainta în periculoasa sa ascensiune. fresce demne de o asemenea chiţomârlie. în aşa hal. întunericul de­ venea mai puţin adânc. Un fum acru îi înţepă ochii şi gâtlejul. poticnindu-se la fiecare pas de cocoloaşele şi umflăturile pe care le formase la fiecare treaptă străvechiul noroi îngrămădit acolo. şi n-ar putea să-şi facă nicidecum o idee despre o sărăcie atât de lucie. Viziunea aceasta merită o descriere deosebită. vizitatorul aproape că era în măsură să distingă interiorul încăperii. din ipsos. şi trecură mai bine de două minute până ce fu în stare să vorbească. sumedenie de roto­ coale şi cuvinte mai mult decât rabelaisiene. încât se porni să tuşească asemenea unei pisici care înghite şi penele când ronţăie o păsărică. Volumul îl 73 întuneric frânghia ce ţinea loc de parmalâc al scării. trasate de fumul lumânărilor. ce dădeau spre o curte neagră şi adâncă asemenea unui puţ de mină.

74_______________________________________________ TMophile Gautier Magherniţa era mobilată mai cu seamă de patru pereţi de-a lungul cărora scurgerile de apă din acoperiş desenaseră insule necunoscute şi fluvii pe care nu le întâlneşti în nici o hartă geo­ grafică. pe care Homer îi numea (3oC3nLS pre­ cum şi o sumedenie de alte fleacuri tare plictisitoare de descris. Alţii. carte de rugăciuni. încercaseră să schiţeze nişte profiluri groteşti. nu trebuia ca el să semene cu ochii Junonei. un fier pentru frizat mustăţile. un ciob de oglindă cu luciul vărgat parcă de ghearele unui diavol. un felinar orb ce-şi rotunjea lentila asemenea pupilei unei păsări de noapte. în faţa căminului. legături de chei. o lume de obiecte bizare: o sticlă ce avea înfiptă în gât o lumânare pe jumătate arsă. se îngrămădea. în locurile ce se aflau mai la îndemână. Adeseori la aceste nume era împerecheat şi un nume de femeie. baroce sau hidoase. un cornet pentru zaruri. mai artişti. chiriaşii succe­ sivi ai chiţomârliei se amuzaseră să-şi graveze cu cuţitul numele lor necuviincioase. Orele1 lui Robert Besmeres scri­ se pentru jocul de cărţi. unde fumegau mustind ramurile din- tr-o legătură de nuiele furate. cu trei zaruri plumbuite. o oală de gresie pentru tabac. . cu un boţ de cărbune scos din cenuşă. rezultat al acelei înclinaţii care îi împinge pe oamenii cei mai obscuri să lase o urmă a trecerii lor prin această lume. deasupra cărora trona o inimă străpunsă de o săgeată asemănătoare cu un os lung de peşte. în plus. în praf. o grămadă de capete de pipe vechi. Iris de răspântie. adevărată torţă de fiu risipitor şi de beţivan. Pe marginea căminului. pe o bucată de zid mai puţin umedă decât 1Livre d’heures. întrucât în încăpere nu exista nici o mobilă ce-ar fi putut fi descuiată. cu seul revărsat în vaste cascade peste sticlă. fără îndoială false. în care cineva nu s-ar fi putut privi decât cu câte un ochi odată şi. un pantof avea înăuntru un pieptene fără dinţi. cu o lulea în dinţi sau vreun spânzurat ce-şi scoate limba de un cot şi se bălăbăneşte la capătul unei spânzurători.

. stilete şi alte arme de preţ. pe un cufăr sau pe cutia unei lăute. grozav de bine călite şi purtând pe oţelurile lor emblemele celor mai celebri armurieri din Spania şi din Ita­ lia. păreau să strălucească reflexe roşii. unse cu ulei. dacă te gândeai la meseria pe care o avea. care zăcea într-un colţ. apucând colţul feţei de masă. Erau acolo lame cu două tăişuri. sforăind ca pedala unei ţevi de orgă. Ea servea în acelaşi timp şi de pat. şi erai liber să rămâi în picioare ca să mai creşti. lame scobite la mijloc pentru a lăsa să se scurgă sângele. a cărei faţă o vânduse spre a-şi umfla pântecele. Scaune nu existau. lame triunghiulare. a căror bogăţie făcea un ciudat contrast cu dărăpănarea magherniţei. deşi toate orologiile de prin împrejurimi bătuseră orele patru după amiază. Masa se compunea dintr-un oblon de fereastră aşezat pe două capre. afară numai dacă nu preferai. stăpânul casei se întindea pe scânduri şi. iar pe toate oţelurile atât de bine lustruite. săbii scurte şi late cu un singur tăiş. pum­ nale. Nici o pată de rugină. atât de neglijent în privinţa celorlalte lucruri. Această deosebită grijă. nici un fir de praf nu le pângărea strălucirea. spre a-ţi cruţa pingelele. strălucea o panoplie de spade curăţate şi lustruite cu grijă. pumnale lungi cu garda largă. în această poziţie îl găsi Merindol pe Jacquemin Lampourde. spectacol deosebit de melan­ colic pentru beţivi. şi nici într-un arsenal princiar n-ar fi fost mai bine întreţinute. Ai fi zis că atunci ieşiseră proaspăt ascuţite din atelierul armurierului. îşi punea aici în joc întregul amor propriu şi toată priceperea. După ce îmbuca tot ce găsea. pentru a nu mai vedea sticlele goale. erau uneltele ucigaşului cu simbrie. se întorcea pe jumătate spre perete. Lampourde. Volumul II___________________________ 75 celelalte şi care era îmbrăcată de altminteri cu un petic de lână subţire verde şi tărcată. adică pluşul mantalei sale.Căpitanul Fracasse. căpăta un caracter oribil. şterse cu petice de lână şi păstrate de parcă n-ar fi fost nicicând folosite. să te aşezi pe un coş vechi. fără fund.

care i se vedea. în acel moment. între dinţi. în ale cărui ruine rumene se zăreau nişte dâre marmoreene de fistic. întinzându-se. dor­ mea cu pumnii strânşi. şi nu mă mai privi cu ochii ăştia holbaţi. pe care în beţia sa uitase să-l aprindă. Nu sunt nici comisar şi nici vreun sergent care a venit să te înhaţe şi să te ducă la Chatelet. încât pumnii aproape că atinseseră cei doi pereţi ai încăperii. pieptul osos şi roşu de atâta băutură. desfăcu nişte braţe aşa de lungi. se aşeză în capul oaselor şi. asemănător rictusului unui leu plictisit. ţinând încă în gură. Un cumătru. Nu era un Adonis acest Jacquemin Lampourde. Este vorba de o afacere importantă: încearcă să-ţi scoţi la suprafaţă mintea înecată în fundul oalelor cu vin şi să mă asculţi. aparenţe goale bune de făcut din ele cioburi de sticlă. ciubucul sfărâmat al unei pipe. zăcea pe jos spintecat şi devorat mai bine de jumătate. şira spinării deşirată. de femeile din lumea mare şi încă de cele mai avute. braţele de maimuţă. în tovărăşia unui număr fabulos de sticle. ajunge cu atâta dormit. Lampourde! exclamă simbriaşul lui Vallombreuse. coşul lulelei fiind rostogolit pe podea îndesat bine cu tutun. pe care Merindol nu-1 zărise dintru început. picioarele slabe. sub masă. — Hei. ca de cocostârc. ca un cadavru atacat de lupi în mijlocul unei păduri. din care fusese supt sufletul şi care nu mai însemnau decât fan­ tome de butelii. deschise o gură imensă dinţată cu colţi ascuţiţi şi. nu compuneau un fizic tare . ba chiar. trosnindu-şi fălcile. dacă ai fi stat să-l asculţi. destul de lungi ca să-şi poată lega jar­ tierele aproape fără să se aplece. totul însoţit de un fel de cloncănit nearticulat şi gutural. de care era tare mândru.76________________________________________________ Theophile Gautier Un enorm pateu din carne de vânat. Talia solidă. prin cămaşa desche­ iată. Personajul astfel interpelat se ridică cu o încetineală somno­ lentă. trase un căscat formidabil. cu toate că el se pretindea răsfăţat de femei ca nimeni altul.

de şireată şi de feroce îi era căutătura.(. Ai făcut să-şi ia zborul minunatul meu vis. — Să-l înhaţe Maulubec pe animalul care vine să mă deran­ jeze astfel în clipele mele de bucurie şi să se bălăcească printre visele mele anacreontice! Eram fericit.'tlimanul Fracasse. două sau trei cute perpendiculare. proaspăt. acum nu fac altceva decât să-mi mănânc şi să-mi beau partea ce mi s-a cuvenit. în această privinţă. foarte mulţi bani. Aşadar afacerile serioase să le amânăm pentru astă-seară. răspunse cu multă maiestate Jacquemin Lampourde. sprinten. Volumul II 77 ngreabil. la picioa­ rele calului de bronz. foarte încâlcit. prin pupile îi scânteiau fulgere reci de oţel. într-atât de neliniştitoare. se revărsa în jurul acestei fizionomii bună de sculptat pe coada unei viori. cu toate acestea. Pe obrajii descărnaţi. auzul şi aten­ ţia ta. Cu toate că ochii ti erau încă tulburi de beţie şi de somn. Am să fiu acolo. Dar Lam- pourde se consola. un nas peste măsură de volu­ minos. care amintea de nasul lui Cyrano de Bergerac. O să discutăm şi o să cădem de acord asupra sumei. cea mai frumoasă prinţesă de pe pământ mă întâmpina cu multă graţie şi bunăvoinţă. — Eu nu ascult pe nimeni când sunt cherchelit. cu zicătoarea populară: „Niciodată nasul mare n-a pocit chipul cuiva". dar de care. Un ciuf de păr negru. asemenea unor tăieturi de spadă. care nu erau nicide­ cum semnul unei firi blânde. Dar din câteva partide de cărţi o să se isprăvească iute. acordă-mi. Noaptea trecută eu şi alţii am prădat un milord englez doldora de pistoli. în deplina posesie a tuturor posibilităţilor mele. Să te găseşti la miezul nopţii pe platforma de la Pont-Neuf. nimeni nu avea poftă să-şi bată joc. pretext al ntâtor dueluri. — De ajuns cu prostiile şi cu gogoşile. îşi trasau liniile lor rigide. care. ocupa acolo locul cel mai important. numai pentru două minute. De altminteri am bani. ce trădau curajul şi hotărârea. să se . cu mintea lim­ pede. în ceea ce privea figura. exclamă Merindol cu nerăbdare. sprijinindu-se într-un cot.

însă acum destul. Nu se auzeau decât zgomotul zarurilor ce se rostogoleau în cornet şi hârşâitul cărţilor de joc azvârlite. deoarece îmi place să cred că un brav ca mine nu este deranjat pentru pungăşii de mâna a doua. Sunt un carnivor leonin. lachei. Ai să găseşti cu cine să discuţi. afară numai dacă nu pierd. Jacquemin Lampourde încercă i să adoarmă din nou. şi pe deasupra mai trebuie ca şi cel atacat să se apere. muşcau piesele pentru a le încerca. dar fu zadarnic. în care caz se mai rostesc şi felurite interjecţii cu iz de înjurături. — Oh! Cât despre asta fii liniştit. Hotărât lucru. nu mă mai ocup decât de asasinat. unde jucătorii. este mai nobil. întrucât jucătorii de cărţi sunt de obicei tăcuţi. furtul mă plictiseşte. Un pic de rezistenţă mă înviorează la lucru. pentru furturi neînsemnate sau alte păcate mărunte. din câţiva burghezi naivi aduşi aici de femei uşoare. După ce i-au surâs pe rând norocul şi ghinionul. bieţi porumbei sortiţi să fie jumuliţi de vii.78________________________________________________ Theophile Gautier ştie. Somnul întrerupt nu se ] mai întoarse. şi nu un animal de pradă. spadasini. sunt omul dumitale. Victimele sunt câteodată atât de laşe. funcţionăraşi. să vadă de nu cumva ludovicii însemnau doar plumb aurit. răspunse Merindol cu un surâs răutăcios. După plecarea lui Merindol. cu asta îţi spun bună seara şi lasă- mă să dorm. a trecut tare multă vreme de când nu m-am mai duelat cu vreunul de talia mea. îşi scutură straşnic cumătrul ce sforăia sub masă şi amândoi se îndreptară către un tripou unde se juca lanschenet şi basetă. . vidul. Duelgiul se sculă. puse stăpânire deplină în buzunarele lui Lampourde. trişori. şi mai cu seamă omul se îngrozesc. va trebui să fie grasă de tot. de care natura . Dacă este vorba de ucis. exclamă Jacquemin Lampourde. Voi să joace pe cuvânt. când luau în primire câştigul. încât mă dezgustă complet. Asistenţa era alcătuită din beţivani. dar acesta nu reprezenta o monedă care să aibă curs în acel joc. — Cu atât mai bine. iar monedele de argint nu erau din cositor bun pentru turnat linguri.

Din Inrindon redevin Cezar! Dar uite.ornăia prin buzunare monedele de aur cu o neruşinare ce arăta crtt era el de temut pe Pont-Neuf. mă simt plin de spirit. preocupat să-şi privească umbra la lumina argintie a lunii. deşi se uitară bine de jur împrejur. ca un coate-goale. . spre a vedea dacă nu se află cineva care să-i poată auzi. Merindol se afla la postul său.“ Şi se îndreptă către Pont-Neuf. ideile bâzâie în Jurul creierului meu întocmai ca albinele în jurul unui stup. părăsindu-1 pe emisarul ducelui de Vallombreuse. iată-mă lefter. clopotarul de la Samaritaine ciocăneşte orele douăsprezece. Acum. de bună seamă că Merindol mă aşteaptă în faţa regelui de bronz. e nostim cum mă ameţesc şi mă abrutizează banii! Nu mă mai minunez că perceptorii sunt atât de dobitoci. nu ştim. o bună bucată de vreme. vorbiră totuşi foarte încet. după ce-şi făcuse intrarea ca mare iniior şi vânturase pistolii cu amândouă mâinile! „Uf! exclamă Lampourde când aerul proaspăt al străzii îl izbi tn faţă şi îl făcu să-şi capete iarăşi sângele rece. nemaiavând nici o Icţcaie.i iljiimnuf Fracasse. Lampourde /. Ce şi-au spus. Volumul II_______________________________________ 79 l'Ană la urmă fu nevoit să se lase păgubaş. Cei doi spadasini. când nu mai am o para chioară. dar.

marcate pe margini. cu zornăitul său îndepărtat de piese de aur. ca o bucată de fier între doi magneţi de forţă egală. Pe de o parte. Supărătoare alter­ nativă! Cu toate că teologii fac din liberul arbitru cea mai fru­ moasă prerogativă a omului. aşa! Care va să zică am să rămân aici înfipt ca un idiot? îşi zise în sinea lui duelgiul. viziune încântătoare. cu înfăţişarea mea zăpăcită şi perplexă. o mare nehotărâre îl muncea pe Jacquemin Lampourde şi. care îi ţintui picioarele de pământ. un cornet plin cu zaruri plumbuite şi îi rotunji dinaintea ochilor un semicerc de cărţi de joc. pe de altă parte. spre a putea trişa. de asemenea. sau. Atunci Jocul îl agită în chip fantastic. acoperite de praf. cârciuma i se înfăţişa împodobită şi ea cu seducţii nu mai puţin însemnate. dar sticlele pântecoase. îi apărură în imaginaţie într-o lumină atât de vie. el se opri şi rămase câtva timp perplex. de bună . bălţat ca o coadă de păun. încât făcu trei paşi către cârciumă. în realitate. asemenea măgarului lui Buridan între cele două măsuri de ovăz. în măsura în care era beţiv era şi jucător de cărţi. când ajunse la capătul lui Pont-Neuf. coafate cu o cască de ceară roşie. făcând să-i ţiuie în urechi sunetele ca de clopoţei ale oalelor şi cănilor cu băutură. nerăbdător din pricina propriilor sale tergiversări. Făcu trei paşi către tripou. jocul de cărţi exercita asupra lui o atracţie imperioasă. în urechi. „Ah. nu ştia. dacă această comparaţie nu vă place. XII RIDICHEA ÎNCORONATĂ Părăsindu-1 pe Merindol. pentru care din ele să se decidă. drapate cu pânze de păianjen. întrucât în măsura în care era jucător de cărţi era şi beţiv şi.

Mărturie stau I lercule cu Dejanira sa. cu bărbia rezemată în gulerul încreţit în aşa fel încât îi flutura ciocul în aer. şi m-aş duce să-i fac o vizită zeiţei inele. nici măcar nu îl observase. Incer- litudinile sale luaseră sfârşit. Aşadar. la vreun bal sau festin nocturn. atrasă la pământ de greutatea sa. lucind ca un flutu- . Samson cu Dalila. La dracu’! Ce-ar fi dacă n-aş merge nici la cârciumă şi nici la tripou. Dar ce să aleg totuşi între aceste două lucruri încântătoare? Cine alege pe unul se poate aştepta să ducă dorul celuilalt. după ce exclamase în prealabil: „Marca înseamnă cârciumă. neasemuitei frumuseţi care mă ţine prins în mrejele ei? Dar s-ar putea ca la această oră să fie plecată de acasă. căzu pe o piatră a caldarâmului.I Uluianul Fracasse. în reveria sa distrată. se sperie şi o luă iute la picior. care trecea pe acolo. Deodată duelgiul nostru făcu o săritură atât de bruscă. dar o idee triumfătoare îi fulgerase prin minte. Scoase iute un dublon din buzunar şi îl aruncă în aer. întrucât s-au cules de multe ori prunii de când am terminat cu cu şcoala. aşa cum se întâmplă nu cu puţine personaje din Metamorfozele lui Ovidiu. încât un burghez întârziat. cu mâinele vârâte în buzunare. temându-se că o să tabere pe el sau cel puţin o să-i ia hainele. Jacquemin Lampourde părea să prindă rădăcini între bucăţile de piatră ale caldarâmului şi să se pietrifice în statuie. fără să socotim şi pe ceilalţi de care nu-mi mai amin­ tesc. pe care. Şi de altminteri volup­ tatea moleşeşte curajul. iar cei mai mari căpitani s-au căit gro­ zav că s-au lăsat prea mult subjugaţi de femei. Marc-Antoniu cu Cleo- patra sa. Lui Lampourde nici nu-i trecea prin gând să-l jefuiască pe acel nerod. capul — tripou!" Piesa făcu mai multe piruiete în aer şi. să renunţăm la această fantezie lascivă şi condamnabilă." în timp ce i se desfăşura în minte acest monolog. Irisul meu. Volumul II_______________________________________81 aramă că am aerul unui mocofan sadea ce priveşte cum zboară cai năzdrăvani înaripaţi.

curmeie şi frunze de viţă de vie. printre care ţopăiau câteva maimuţe ce trăgeau de coadă nişte vulpi. cu obloane ghintuite şi ferecate.82 Theophile Ga raş de aur sub razele argintii pe care le trimitea luna. pornind de la pingelele cizmelor. Şi. Hotărât lucru. după ce vâra în el vin cu nemiluita. la doi paşi de locuinţa sa. licăririle acestea se întin­ deau peste caldarâmul acoperit de noroi. sanctuar obişnuit al libaţiilor sale închinate zeului viţei de vie. în acel moment. menit fiind să înghită o mulţime de lucruri. pe jumătate tocite de trecerea timpului. după ce şterse noroiul de pe piesa de aur. la care ajungea din câteva zigzaguri. Pe bolta de deasupra uşii era înfăţişată o ridiche enormă. că trădau vechi sculpturi. ce oglindea razele de lumină. Bachus triumfase asupra zeiţei Fortuna. sprijineau bârna enormă care îi slujea drept friză şi ale cărei scorojeli luau diverse forme. Duelgiul îngenunche pentru a desci­ fra oracolul pronunţat de hazard. „Ridichea încoronată" prezenta pentru Lam­ pourde avantajul de a fi aşezată la colţul lui Marche-Neuf. se îndreptă grăbit spre cârciuma „Ridi­ chea încoronată". dar nu apropiate atât de ermetic încât să nu îngăduie să se strecoare razele unei lumini roşietice şi să răzbată o larmă surdă de cântece şi de certuri. — Bine. şi care slujea de generaţii întregi de băutori drept firmă şi nume al cârciumii. exclamă Lampourde care. cu frunze verzi şi având o coroa­ nă de aur. mărind compasul. până la omuşor. Spaţiile formate de deschiderile dintre stâlpi erau închise. de îi ajungea. dar îl lămuri în . zugrăvită după natură. Nişte proptele scunde. provocând un efect straniu. Cu multă atenţie ajungeai să desluşeşti o încolăcire de butuci. neînvăluită în acea clipă de nici un nor. în stare să facă faţă şi unui asediu. Moneda răspunsese „marcă" la întrebarea pusă. o lăsă să alunece în chimirul adânc ca o prăpastie. mă voi îmbăta. unse cu o vopsea roşie-sângerie. era cea mai abominabilă tavernă ce se poate imagina. totul foarte spălăcit. Partea de pitoresc a efectu­ lui de lumină îl lăsa complet rece pe Lampourde.

care se apleacă mereu dar nu cad niciodată. Era tare scundă. Norii de fum stârniţi de lulele şi de lumânări făcuseră tavanul tot atât de negru ca şi cuptorul vetrelor unde se prepară scrumbiile afumate. Sala unde stăteau beţivanii muşterii aducea destul de mult cu o cavernă. O scară de lemn. frecatul spetelor şi al coatelor. dar încetul cu încetul. Sub casa scării. Volumul II_______________________________________ 83 schimb că. moravurile devenind mai alese. se aflau încă numeroşi muşterii. asemănându-se în această privinţă cu turnul din Pisa sau cu tumul Asinelli din Bolognia. care îşi puseseră oribila lor pecete pe cârciumă. care de bună seamă că strălucise în floarea frăgezimii sale. cu toate că era tare întunecată şi semăna mai mult cu nişte pete de sânge uscat decât cu acea înveselitoare nuanţă stacojie. ocupa peretele din faţa intrării. cu toate că era solidă de-ar fi putut susţine şi un turn de primărie. unde tencuiala apărea murdară. icrele tescuite şi şuncile. stricaseră şi distruseseră toată partea de jos a pereţilor. zgâriată şi goală. ce ducea la o galerie spre care dădeau uşile unor odăiţe atât de joase încât nu puteai pătrunde în ele decât trăgându-ţi coarnele şi capul ca un melc. Duelgiul izbi puternic poarta cu mânerul spadei şi prin ritmul loviturilor date fu recunoscut de îndată drept un obişnuit al ca­ sei. cu ghirlande din curmeie şi din frunză de viţă de vie. în umbra ungherului . curtenilor şi căpitanilor le luase­ ră locul cartoforii. o întreagă clientelă de haimanale periculoase. hoţii. Odinioară cârciuma avusese vizitatori mai distinşi. părea gata-gata să se rupă. Pictura se păstrase în partea de sus a sălii. Umezeala. de pensula vreunui meşteşugar italian sosit în Franţa cu suita Ca- terinei de Medicis. tâlharii şi ucigaşii. Zidurile fuseseră pictate odinioară într-o nuanţă roşie. iar bârna de temelie care traversa tavanul. şi făcuseră din vesela tavernă un sinistru cuib de răufăcători. ajungând să facă burtă sub greutatea caturilor superi­ oare.Cdpitanul Fracasse. înăuntru. la „Ridichea încoronată'*. iar uşa se întredeschise pentru a putea pătrunde înăuntru. capetele jegoase ce se sprijineau de ziduri.

altele începute. Acest sabat de profiluri negre. In căminul cu coş mare se mistuiau în vâlvătăi legături de surcele şi uscături. dansau de-a lungul zidurilor umbrele beţivanilor conturate caricatural. împestriţat cu diverse nume săpate cu . era murdărit de sosuri şi pătat de vinul j vărsat. Trezite de tărăboiul din cârciumă. ale căror capete ardeau chiar şi pe podea care. unele pline. înapoia unui meterez alcătuit din oale. dar cea mai mare parte din mânecile ce ştergeau mesele j nu puteau să fie murdărite. . Când Jacquemin Lampourde intră la „Ridichea încoronată". se strecuraseră în sală printr-o uşă ce dădea în j curte şi ciuguleau pe sub picioarele beţivanilor firimiturile căzute de la ospăţ. care se agitau şi mişunau îndărătul figurilor reale. sticle şi ulcioare. datorite maestrului Alcofribas Nasier. nu era în primejdie să se aprindă. smocuri de păr ce amin­ teau de Riquet moţatul1 şi cu deformări tot atât de bizare ca acelea din Vise caraghioase. Focul din cămin lumina cu reflexele sale cositorul unei tejghele aşezate în partea opusă. basm de Ch. ce înăbuşea aure­ olele galbene ale lumânărilor ce pârâiau cu fum mult. unele dintre ele fiind chiar găurite la i cot. bărbii ţuguiate. La lumina vie a focului. câteva butii. Familiarii bombei. presupus doar că j este acoperit de mânecă. heophile Gautier de sub trepte. şi unde trona cârciumarul. cuţitul şi tatuat cu arsuri. care la acest ceas din noapte ar fi trebuit să fie cocoţate pe stinghiile lor. în stabiliment domnea cel mai triumfător vacarm. nefiind altceva decât o pardoseală din cărămidă veche. Vlăjgani cu 1Riquet moţatul. aşezaţi pe bănci. primejduind astfel numai pielea braţului. îşi rezemau coatele de mesele al căror lemn ciopârţit de sumedenie de crestături. cu nasuri extravagante. Perrault. erau aranjate într-o simetrie mai plăcută beţivilor decât orice altfel de ornament. păreau să-şi bată joc de ele şi să le imite într-un chip caraghios şi spiritual. două sau trei găini. Lazări I cu pene. căni.

în schim­ bul câtorva monede. care. Câţiva muşterii pufăiau din pipe lungi de Olanda şi se distrau să scoată fumul pe nări. cu zornăit de cuţite ce loveau marginile paharelor şi cu uruit de farfurii aşezate unele peste altele în formă de căpiţă. ciocnind cănile pline ochi. era lipit de frunţile ce luceau din pricina ceruzei. le încinseseră obra­ jii ca jarul. ale cărui cântece alternează cu acelea ale lui Corydon. Alţii strigau: „Hai noroc. vănturându-şi în aer cănile goale. de-ar fi fost în stare să omoare chiar şi tauri. şi făceau să tremure lumânările vârâte în sfeşnice de fier cu coadă. pe sub roşul cărămiziu cu care se fardaseră. cu braţele ridicate. şi îşi revărsa spiralele până la piepturile larg descoperite şi spoite parcă cu var. ţinând mai degrabă să-şi păstreze intacte tăvile cu mâncăruri decât virtutea. să-ţi fie de bine“. oprindu-se pe la mese. răsucit ca nişte semne de întrebare. sexul fru­ mos fiind reprezentat de câteva eşantioane destul de urâte: de­ oarece viciul îşi îngăduie uneori să nu aibă chipul mai atrăgător decât virtutea. se plimbau două câte două. sau ondulat cu fierul. . unul dintre păstorii din prima eglogă a lui Virgiliu. şi beau ca nişte porumbiţe nesperioase din paharul fiecăruia. Din toaletele lor se desprindea o afectare 1Tircis. Aceste Pfils. deasupra mulţimii. fals sau natural. Unii beţivani îşi acompaniau cântecul bahic urlat în cor. Părul. Volumul II____________________________ _______ 85 înfăţişarea brutală. putea deveni un Tircis1 sau un Tityr1 2. astfel încât semănau cu acei idoli pictaţi în două straturi de vopsea. împreună cu căldura focului.Căpitanul Fracasse. 2Tityr. Alţii provocau serioase îngrijorări pudorii ospătăreselor. nelipsind câte o vinişoară azurie desenată peste albeaţa lor falsă. duceau tăvi cu bucate fumegânde şi nu puteau să se apere împotriva acţiunilor lor galante. Duşcile astea repe­ tate şi copioase. în gloata zgomotoasă nu se aflau numai bărbaţi. cu nişte voci la fel de îngrozitor de false ca şi lătratul câinilor ce urlă la lună. izbeau teri­ bil cu pumnul în masă. unul dintre păstorii lui Virgiliu (Egloga a Vil a). pentru care primul venit.

fuseseră aşezate două pahare. dar această ele­ ganţă de proastă calitate era îndeajuns pentru a stârni o admiraţie fără margini în ochii buhăiţi de băutură ai petrecăreţilor adunaţi în cârciuma sordidă. i se păreau fireşti. Lampourde. găitane. agrafe. puteau fi văzute perechi ce urcau. nu avea nimic real în el şi că mirosea a dugheană de haine vechi: perlele nu erau decât sticlă goală. rochiile de mătase numai fuste vechi întoarse şi vopsite din nou. în timp ce Amaryllis a lor de ocazie îşi înfoia fusta cu aerul cel mai nepăsător de pe lume. cu spa­ tele rezemat de perete. propuneri anacreontice. făcut ca să ia ochii. pene. de altminteri. privea cu nişte ochi plini de iubire şi de poftă nestăvilită la o sticlă de vin de Canare pe care o slujnică tocmai o pusese pe masă. care. o sticlă antică şi ispititoare. din vinul cel mai bun al dughenei. mai suav decât răşinile frumos aromate. dacă aceste femei nu miroseau a trandafir. culori ţipătoare. ce voia să fie drăgălaşă. singurul miros îndeajuns de puternic pentru a domina exaltaţiile infecte din magherniţa păcătoasă. ele răspândeau un miros de mosc asemenea unei vizuini de dihor.86 Theophile Gautie galantă. Alţii coborau cu o mutră cam ruşinată. Aşezat la o masă. într-un sărut ordinar. obişnuit de tare multă vreme cu aceste moravuri. un beţivan înfierbântat de pofte desfrânate şi de băutură. primite cu râsete afectate şi cu un „nu“ care voia să spună „da“ . Cu toate că duelgiul era singur. nu acordă nici o atenţie tabloului pe care l-am creionat fugar. lua pe genunchi una din frumuseţile astea puţin sălbatice şi îi şoptea la ureche. Câteodată. pe masă. scoasă din colecţia rezervată specialiştilor şi beţivanilor emeriţi. ceaprazuri. apoi. prin comparaţie. în ceea ce priveşte parfumul. în faţa lui. bărbatul ţinând braţul în jurul taliei femeii. miros ce putea fi socotit. Numai panglici. deoarece era cunoscută . de-a lungul scării. deoarece chiar şi în desfrâul cel mai neruşinat este nevoie încă de unele aparenţe de pudoare. dar era lesne de observat că acest lux. broderii. bijuteriile de aur doar aramă. femeia ţinându-se de parmalâc şi făcând mici fasoane copilăreşti. ambra şi smirna.

la înălţimea ochilor. pentru ca în cele din urmă s-o expedieze spre gâtlej cu un plescăit aprobator. clătinând vinul printr-o mişcare uşoară. prin muzica. ce îi impri­ ma un fel de rotaţie. să . Lampourde îşi ridică încetişor. auzul. ceea ce însemna fapta unui epicurian foarte priceput. cu irizări luminoase. paharul cu picior subţirel şi lung. care ştia să stoarcă din lu­ cruri până şi ultima picătură de sevă şi chintesenţă de plăcere pe care o conţin. Rămânea simţul gustului. cu nişte nări tot atât de căscate ca şi fosele nazale ale unui delfin heraldic. Papilele cerului gurii. Volumul II 87 oroarea ce-o avea de a bea singur şi. aveau veleitatea. Dar toate astea sunt paradoxuri. Şi pretindea chiar că şi pipăitul şi auzul puteau să-şi găsească aici partea lor de plăcere: pipăitul.Câpitanul Fracasse. reuşise să desfete trei din cele cinci simţuri pe care le posedă omul. când se întredeschise uşa cârciumei. Apoi. turnat ca un clopoţel de rochiţa- rflndunicii. netezi­ mea şi forma cristalului. dar neurmată de vreun efect. în care strălucea. excitate cât era nevoie. îmbrăcat în ne­ gru din cap până-n picioare. dintr-o clipă într-alta. având de culoare albă doar gulerul mare ce îi cădea pe piept şi un val de lengerie albă ce răbufnea în dreptul pântecului între veston şi pantaloni. îşi făcu apariţia în stabiliment. vibraţiile şi acordul perfect ce se obţin când îl loveşti uşor cu lama unui cuţit sau când îţi plimbi de jur împrejur degetele ude pe marginea paha­ rului. se impregnaseră cu o înghiţitură din acest nectar. pe jumătate destrămate. aspiră cu nesaţ aroma. în afară poate de rafinamentul vicios al acestui ticălos. Duelgiul nostru se afla instalat la o masă de câteva minute. năzbâtii şi fantezii ale unui rafinament prea subtil care nu dovedeşte nimic vrând să dovedească prea mult. Şi astfel jupân Lampourde. Câteva broderii de mărgele negre. cu ajutorul unui singur pahar. blonda şi gene­ roasa licoare. în aşteptarea acestui conviv întâmplător. după ce-şi satisfăcu simţul văzului admirând această culoare caldă de topaz aprins. prin lustrul. putea să-i puce vreun tovarăş de băutură. Lampourde trecu la simţul mirosului şi. un individ. limba plimbă licoarea prin ascunzişurile gurii.

După Jacquemin. 5 Estradă pe care era torturat condamnatul. 3 Supliciu constând în a-1 ridica pe condamnat la o înălţime oarecare şi a-1 lăsa cu o frânghie să cadă de mai multe ori. prieten al lui Aeneas. fidus Achates1 2 al lui Jacquemin Lampourde. Personajul prezenta particularitatea de a avea faţa de o al­ beaţă palidă. era mai bine aprovizionat în materie de mantii decât curteanul cel mai gătit. . ar mai fi fost nevoie doar de doi sâmburi de măr în locul ochilor şi de o crestătură subţire reprezentând gura tăiată în chip de puşculiţă. prietenul de inimă. frumos. dar calităţile morale răscumpărau cu prisosinţă. butoaie de vin şi damigene de rachiu. chiar şi chestiunea apei. Altminteri.88________________________________________________ Theophile Gautier mai ascundă starea deplorabilă a costumului său. Astfel arăta Malartic. tânăr troian. brodechi- nii4. ca şi cum ar fi fost pudrată cu făină. Eury- alus1. estrapada3.). fără să descleşteze dinţii. Cal­ culul a tot ceea ce era necesar. era cea mai bună spadă din Paris. în Eneida. cu sigu­ ranţă. iar nasul tot atât de roşu ca şi un cărbune aprins. micile dezagremente fizice. om delicat în felul său. cea mai îngrozitoare 1Euryalus. astfel îl numeşte Virgiliu. bea mereu fără să pară vreodată ameţit. 4 Instrument de tortură format din patru piese de lemn ce alcătuiau o cutie în care era strâns piciorul condamnatului până ce era zdrobit. Pylade. La joc întorcea riga cu un noroc pe care nimeni nu-şi îngăduia să-l găsească insolent. 2 Credinciosul Achates (lat. Pentru a termina portretul. Vinişoare violete îi străbăteau şi stăteau mărturie a unui cult asiduu închinat zeiţei sticla. la el. şi cu toate că nu se ştia să aibă vreun croitor. nu era. chevale f-ul5. capabil să se lase ucis pentru a veni în ajutorul unui con­ frate şi să îndure. a cărui tăietură trăda totuşi un rest de veche eleganţă. ţinând în stimă legile ca­ vernei. pe cre­ dinciosul tovarăş al lui Eneas. ca să aducă acest nas la o asemenea intensitate de roşu. înspăimânta imaginaţia. Masca asta bizară semăna cu o bucată de brânză în care ai înfipt o cireaşă. faţă de care avea cea mai profundă admiraţie.

Unul grăbea slujba liturghiei. pentru a-şi recăpăta suflul. „Ridichea încoro­ nată" era un loc sigur. iar trapa pivniţei s-ar fi deschis sub picioarele ofiţerului . Sistemul său diferea de acel al lui Jacquemin. Volumul II______________________________________ 89 tortură pentru un beţiv de calibrul său. pe tăbliţa cârciumarului. nici un spion n-ar fi îndrăznit să se aventu­ reze aici. ca la doi credincioşi de culte diferite. izolaţi de ceilalţi beţivani. lungi tirbuşoane de fum. La sfârşitul şedinţei. aşa cum o dovedea purpura cardi- nalescă a nasului său. se văzu de îndată golită.(. începură o conversaţie. şi-l dete pe gât dintr-o singură înghiţitură. dar şi într-un caz şi într-altul liturghia era oficiată. ca şi prima. cei doi amici aveau acelaşi număr de semne. Lampourde. dar nu era mai puţin eficace. aceasta fu urmată de o a treia. dispărură amândoi.(}intanul Fracasse. se aşeză în faţa prietenului său. cei doi duelgii cerură câte o lulea şi se porniră să trimită spre tavan. care cunoştea obiceiurile confratelui său. dar de o râvnă egală. iar bunul tată Bachus. mai degrabă decât să-şi compromită banda printr-o vorbă indiscretă. altul o lungea. După care. care părea că-1 aşteaptă. le surâdea fără nici o preferinţă. asemenea acelora pe care copiii le pun în vârful coşurilor pe care le mâzgălesc în cărţile şi în caietele lor de şcoală. după exemplul zeilor lui Homer şi ai lui Virgiliu. care ar fi fost periculos să fie auzită de vreun căpitan de strajă. După un număr oarecare de fumuri aspirate şi date afară. asemenea unui meteor roşu. din fericire. notate cu creta. într-un nor unde strălucea singur nasul lui Malartic. Malartic merse drept la masa lui Lampourde. apucă în tăcere paharul plin. îi umplu de mai multe ori paharul până sus. care rezistă mai multă vreme şi făcu mai multe mofturi pentru a se preda. stând călare pe butoi. care. prin ceaţa condensată de deasupra capetelor lor. Această manevră duse în chip necesar la apariţia unei a doua sticle. Un individ tare încântător în genul său! De aceea se şi bucura el de stima gene- rnlă în lumea în care îşi exercita meseria. învăluiţi în ceaţa asta. luă un scaun fără spetează. cei doi cumetri.

Dorimenele. refuză să plătească chitanţele şi notele de plată. N-ar fi ieşit decât tocat mărunt drept carne pentru plăcintă. la care nu mă va sili nici cea mai cumplită sărăcie. Fără de un bătrân gelos încoronat. Lucrul ăsta dăunează comerţului. Alaltăieri am oprit. — Nu-mi mai vorbi despre astea. cel mai mic asasinat. Din două schimburi de cărţi şi trei aruncături de zaruri îi dau gata. e o adevărată ticăloşie. eram cel furat. unde l-au urmat şi curtenii. cu tonul unui negustor care se informează despre cursul mărfurilor. Regele îşi are reşedinţa la Saint-Germain. moartea perpendiculară părându-mi-se de o sută de ori mai dulce. de obicei atât de miloaşe cu bărbaţii viteji. Doamne-Dumnezeule! Urile se domolesc.90 ______________________________________ Theophile Gautier de poliţie atât de îndrăzneţ încât să pătrundă în acest cuib de tâlhari. cu înfăţişarea destul de prezentabilă. un tip bine făcut. ce-au şter­ pelit de prin sertarele părinţilor câţiva pistoli ca să vină să-şi încerce norocul. în loc să fiu cel ce fură. — Cum merg afacerile? îl întrebă Lampourde pe Malartic. ne aflăm acum într-un sezon mort. pe Pont-Neuf. nu se aflau în ea decât trei sau patru piese de câte cinci parale. ele nu mai sunt invitate la ospeţe şi nu mai primesc nici cadouri şi sunt nevoite pentru a avea cu ce trăi să-şi amaneteze boarfele. ananghie grozavă. mi-a aruncat punga. cea mai uşoară răpire. Nu mi s-a comandat nici cea mai măruntă capcană. cu toate că le burduşisem zdravăn. iar mantaua pe care mi-a lăsat-o nu era decât din lână subţire. nu se mai află la Paris decât burghezi şi oameni care valorează puţin sau nimic. cu un galon din imitaţie de aur. care m-a tocmit să ciomăgesc pe amanţii nevestei sale. ranchiunele se . ajutori de procurori sau copii precoci. n-aş fi câştigat în luna asta nici cu ce să beau apă. nemaifiind aici Curtea. i-am cerut banii sau viaţa. Ci- dalizele. sub pretextul că. răspunse Malartic. Este o insultă să-ţi desfăşori talentele pen­ tru un rezultat atât de neînsemnat! Lucindele. Nu mai întâlneşti la tripou decât lachei. Ce timpuri trăim.

Acum trebuie să lucrezi pentru public. că peste puţin timp voi putea să-ţi găsesc de lucru. Cei doi duelgii îşi îndesară pipele şi îşi umplură paharele. sentimentul răzbunării se destramă. Această hotărâre filozofică era prea înţeleaptă pentru ca tovarăşul lui Jacquemin să ridice cea mai mică obiecţie. se mulţumi să scoată un suspin care se putea tra­ duce prin cuvintele următoare: „Ce eşti tu de fericit!" — Mă gândesc. Altădată.i ilinltinul Fracasse. Lampourde îşi amesteca piesele de aur în buzunar. în paguba oame­ nilor de merit. replică Jacquemin Lam- pourde. Cu toate astea mai pică. Această muzică melodioasă făcu să Nt Anteieze în chip ciudat ochii lui Malartic. îi copleşeşte cu favorurile ri pe-o grămadă de fluturatici şi de ageamii. unele pleşti straşnice. Om ordonat fiind. hai să ne petrecem timpul bând papaliter până ce o să ni se umfle şi pingelele. secolul îmburghezit îşi cloieşte puterile şi moravurile devin de-o greţoşenie care mă dez­ gustă. cu prostul gust comun femeilor. banii unui camarad fiind un lucru sacru. fiindcă nu eşti leneş la treabă şi ai să-ţi sufleci numaidecât mânecile când va fi vorba să dai lovituri de Npadă sau să tragi nişte focuri de pistol. Până s-o hotărî târfa să se uite cu ochi buni şi la tine. Mă mir că zeiţa Fortuna n-a coborât din bulgărul ei de sticlă în faţa porţii tale. un nobil puternic ne-ar fi angajat curajul şi vitejia în serviciul său. dar numaidecât pri­ virea sa îşi reluă expresia placidă. Volumul II 91 duc pe apa sâmbetei. continuă Lampourde. aşa. . Şi pe când rostea aceste cuvinte. in­ cultele sunt uitate la fel ca şi binefacerile. l-am fi ajutat în expediţiile şi în prob­ lemele sale secrete. rezemându-se bine în coate. este adevărat că stricata lista. te pricepi să execuţi ordinele date în termenul hotărât şi îţi ei asu­ pra ta riscurile poliţiei. ca nişte oameni care vor să se bucure pe îndelete de traiul bun şi nu vor nicidecum să fie tulburaţi în tihna lor. — Timpurile cele bune au apus.

. şuieră un nume bizar. o fetiţă slabă şi palidă. La un moment dat grupul se sparse. care. fiindcă el era. din piele de bivol. deschisă. cu părul legat cu o batistă. cu un accent gu­ tural. lăsa să se vadă pe dedesubt o haină strâmtă până la genunchi. pe care beţivanii de la „Ridichea încoronată" nu-1 mai auziseră în viaţa lor. care. neîncheiată. ebraică sau chineză. pârlit la faţă ca un maur din Spania. înaintă spre Agostin. îi strânse cercul. şi nişte pantaloni negri împodobiţi la cusături cu un şir de nasturi de aramă în formă de clopoţei. nu o singură dată. într-un colţ al sălii se stârni o ru­ moare aprinsă. îşi scoase măntăluţa în care se înfăşurase cu multă grijă şi care o făcea să semene cu un pachet de cârpe. din lână roşie. ce doreşti de la mine? Sunt gata să te ascult aici ca şi în landă. şi aţintind asupra banditului ochii ei mari şi strălucitori. Gălăgia o făcea un grup de muşterii strânşi în jurul a doi oameni. care con­ trasta cu înfăţişarea ei plăpândă: — Stăpâne. însufleţiţi şi mai mult de o aureolă de un negru-închis. dar care a mai apărut. atingea lungimea unei săbii. îmbrăcat într-o mantie cu mâneci şi glugă de culoare castanie. deoarece îi spuse adevărul: „Sunt gata“. ce discutau condiţiile unei prinsori iscate de neîncrederea unuia în faptul susţinut de celălalt. a căror atenţie se trezise.92 Theophile Gautier Şi totuşi fură tulburaţi. Chiquita pronunţă aceste cuvinte în limba esquara sau dialec­ tul basc. adormită într-un colţ întunecos. Malartic şi Lampourde. îi spuse cu o voce gravă şi profundă. pentu că eşti viteaz şi navaja ta numără multe dungi roşii. dar deosebit de sprinten şi de viguros. în paginile acestei cărţi: „Chiquita! Chiquita!" La cea de-a doua chemare. la fel de neînţeles pentru francezi ca şi limba nemţească. zăriră un bărbat de talie mijlocie. apoi. Mijlocul îi era încins de un brâu lat. încercă vârful cu degetul şi păru satisfăcut de examenul său. afară numai dacă l-ar fi văzut cu propriii săi ochi. iar din el trase o navaja de Valencia.

pentru a nu fi tăiate în zbor. celălalt tras înapoi. ale cărui plăsele i se sprijineau pe antebraţ. impasibilă. Pe faţa micuţei. îngâmfată de aceste aplauze care se adresau tot pe atât curajului ei cât şi dexterităţii lui Agostin. oprindu-şi respiraţia. dar cu o astfel de precizie. Chiquita. braţul lui Agostin se destinse ca un resort. iar în gura întredeschisă dinţii. nici surpriză. aşezat la celălalt capăt al sălii. nările sale dilatate aspirau aerul cu putere. cerându-i să rămână nemişcată. iar secăturile care aveau abdomenul proemi­ nent îşi sugeau burta. curaţi ca ai unui ani­ . Dacă vârful cuţitului s-ar fi abătut cu trei Niiu patru degete.CăpitanulI Fracasse. Agostin îşi reîncepu demonstraţia de cea­ laltă parte a trupului. şi de data aceasta înfipse lama între braţul şi trupul Chiquitei. obişnuită cu asemenea exerciţii. cumpănea cuţitul său cel lung. pentru a arăta că dibăcia sa nu datora nimic întâmplării. Un rând dublu de curioşi alcătuia un fel de alee de la Agostin până la Chiquita. care pusese la îndoială că ar fi cu pu­ tinţă o asemenea lovitură. şi înfricoşetoarea armă zbură şi se înfipse în uşă exact deasupra capului Chiquitei. în timp ce Agostin. rămase acolo. Cu toate că galeria Ntriga că este de ajuns. In sfârşit. privind în faţă cu o seninătate de­ plină. un fulger străluci. spectatorii nu se putură opri să nu plece ochii. cu braţele atârnânde. nu se citea nici groază. Când navaja trecu şuierând. Agostin desprinse cuţitul. însuşi adversarul său. se reîntoarse la locul său. care mai vibra încă. de frică să nu depăşească linia. aplaudă plin de entuziasm. Volumul II 93 Agostin o luă pe Chiquita şi o rezemă în picioare de uşă. Iscusinţa banditului stârni o rumoare admirativă în rândurile acestui public dificil. dar genele bogate ale copilei nici nu tremuraseră măcar. fără să-i taie un firicel de păr. îşi plimba de jur Împrejur priviri triumfătoare. încât ai fi zis că voia să-i măsoare talia. cu un picior în faţă. Nasurile lungi ca nişte flaute de alambic se Irăgeau înapoi cu prudenţă. i-ar fi pătruns drept în inimă.

cu toate acestea se vedea că îi trece prin mintea ei sălbatică un număr mai mare de gânduri şi că în copil mijeau de pe acum unele nuanţe de fetişcană. tăbăcită de viaţa în aer liber şi de vânt. şi un fel de vestă sau de pieptar din lână groasă. La gâtul ei. iar imaginaţia ei naivă păstrase din aceste privelişti un fel de uluire. de culoarea canarului. Strălucirea dinţilor şi grăuncioarele fosforescente ale pupilelor sale îi prindeau pe faţa negricioasă. ce-o luminau. Chiquita nu mai purta acea fustă galbenă. erau încălţate cu nişte pantofi mult prea mari pentru ea. Părul neîngrijit se răsucea şi se încolăcea pe frunte şi pe obraji ca nişte lungi şerpi negri. Cât privea hainele de pe ea. deoarece cizmarul nu putuse să-i găsească unii atât de mici în magherniţa lui. suma pe care jucaseră. preferă să rămână . Luxul acesta părea s-o stânjenească. de un albastru-închis. cu mici cute încreţite pe şolduri. Purta o rochiţă scurtă. obişnuite să calce peste ierburile de câmp înflorite şi înmiresmate. ascunzând-o ici şi colo. luceau cu o albeaţă feroce. neavând o locuinţă bine stabilită. pe care era brodat un papagal. dar fusese nevoită să facă această concesie noroaielor reci de pe străzile pariziene. erau altele. Aici. Văzuse tare multe lucruri de când plecase din landă. pe care îl termină fără nici o grabă: deoarece. Muşteriul care pierduse prinsoarea plăti însoţitorului Chiquitei cei cini pistoli. i-ar fi dat o înfăţişare prea ciudată şi prea bătătoare la ochi. prins alandala cu o panglică roşie. se cufundă iarăşi în somnul întrerupt. trei puncte scânteietoare. la Paris. luceau ca nişte picături lăptoase perlele şiragului dăruit de Isabella. j înfăşurându-se bine în măntăluţă. încheiată peste piept cu doi sau trei nasturi de os. Chiquita se reîntoarse la colţişorul ei de mai înainte şi. neagră. Picioarele ei. mai bune. Tot la fel de sălbatică era micuţa ca şi la hanul „La Soarele albastru". Theophile Gautier mal sălbatic. peste care se revărsau buclele rebe­ le. de o culoare mai roşiatică chiar decât a pielii de Cordoba. Agostin strecură monedele în chimirul de la brâu şi se aşeză iarăşi la masă în faţa ulciorului pe jumătate golit.

e o treabă frumoasă şi corect exe­ cutată. are să fie peste doi-trei ani o bucăţică demnă de un rege. după bătaie. De altminteri. dar adăposteşte în micuţa colivie a pieptului ei slăbuţ o adevărată inimă de leu sau de erou antic. eşti dezarmat şi rămâi de căruţă. într-adevăr. Tot în aceeaşi situaţie np mai găseau şi alţi bieţi oameni ce sforăiau de zor. Plăpânda de ea! Nu are nici două degete de carne pe oase. care l'ace flacără. decât o lovitură de pistol. Volumul II 95 In cârciumă decât să tremure pe sub vreun pod sau sub cine ştie cp poartă de mănăstire. Chiquita. cu capul rezemat de zid. In mijlocul acestor dropii. fum şi zgomot. ea are înfăţişarea unui pui de şoim coborât într-un coteţ de găini. şi poate să cheme străjile în ajutor. în care victimele lui Bachus se îndreptau clătinându-se şi mătăhăind către vreun ungher întune­ cos. şi cu înfăţişarea ei sălbatică. gâşte pestriţe şi alte păsări din ograda orătăniilor. şi pe care am să mi-1 însemn cn să-l regăsesc la nevoie. aşa cum îi spune ticălosul ăsta oacheş.flflpltanul Fracasse. unii pe bănci. în misiuni dificile. . negri ca tăciunele şi înfriguraţi. — Pe Sainsanbreguoy! spuse Lampourde lui Malartic. — Da. raţe cu cioc roşu. continuă filozofic Jacquemin Lampourde. ceea ce m-a încântat în exerciţiul ăsta şi In demonstraţia de îndemânare primejdioasă. Cât despre mine. dar calmă. iar acolo. cu ochii ei mari. dar dacă nu nimereşti ţinta. zeflemisiţi de cumetrii lor mai robuşti în stomac. Lovitura asta de cuţit de la distanţă este mai preţioasă în cazul adversarilor de cnre e periculos să te apropii. alţii pe dedesubt. Ce spectacol caraghios îl constituiau toate acele ciz­ me ce se întindeau pe podea ca picioarele unor trupuri moarte. Bătălie. îşi întorceau jalnic maţele pc dos şi îşi vărsau vinul în loc de sânge. care se lăsa nlrtt de mult aşteptată la vreme de iarnă. — Sau de un hoţ. iată un pezevenghi care este foarte dibaci. îmi place. este bravura fetiţei. Mă pricep în materie de femei şi pot să apreciez floarea după mu­ gur. răspunse Malartic. aşteptând să se facă ziuă. înfăşuraţi în capele lor drept singură Invelitoare.

continuă duelgiul. iubită în acelaşi timp de nobilul de vază şi de his­ trion. iubita unui pun­ gaş şi a unui prinţ. şi pe care trupa de comedianţi are s-o apere împotriva răpitorilor. — Vasăzică din această pricină nu-1 va mai vedea lumea de la un cârd de vreme încoace. unul şi unul pentru o expediţie ce ni se propune. poate. apoi fiecare se duce la trebuşoarele lui. am primit misiunea să-l trimit pe lumea cealaltă pe un anumit căpitan Fracasse. Cum ţi se pare Piquenterre? — Excelent! răspunse Malartic. — Expediţie destul de complicată şi de periculoasă. — Frumoasă lână! exclamă Malartic cu nasul în pahar. într-atât de mult târfele astea au fantezia ticăloasă şi desfrânată. şi nu totdeauna prinţul este cel mai iubit. într-o cârcuimă pe cin­ ste. de câţiva oameni bravi.96___________________________________________ Theophile Gautier afară numai dacă soarta nu va împăca aceste două extreme. aşa este. Acum se leagănă la Montfaucon. făcând din această morena. nu atât de îndepărtată ca aceea a argonauţilor în căutarea lânii de aur. Opt zile mai încolo. Ce înseamnă şi viaţa! Faci şi tu într-o seară. un chefuleţ cu un prieten. peste oasele camarazilor care l-au precedat. iar vinul părea să sfârâie şi să fiarbă în contact cu acest cărbune aprins. amorul unui foarte mare senior. când întrebi: „Ce se mai aude de cutare?14. liniştit. de meserie măscărici. iar carcasa lui. O să am nevoie. să întocmim o listă de prieteni voinici şi fără scru-j puie. . cu cel mai frumos sânge rece de pe lume. ciopârţită şi mâncată de păsări. foarte curând.. o să cadă curând în j groapa spânzurătorii.' aş fi prea de ajuns eu singur. suspină prietenul lui Lampourde.Atârnă în ştreang11. Pentru treaba asta. rosti Lampourde. după cât se pare. cum spun spaniolii. ţi se răspunde: . la capătul unui lanţ de fier. Dar să lăsăm încolo discursurile astea de prisos şi să ajungem la lucrurile serioase. Aşa ceva s-a mai văzut. dar este vorba să se plănuiască şi răpirea fetei. — Vai! într-adevăr. care tulbură.. dar nu trebuie să te bizui pe el.

nu este mai mult de temut decât focul lunurilor. Regele are pentru el o stimă atât de deosebită. Piedgris. pentru a-1 putea regăsi oriunde. spătos şi îndesat. lăsând la o parte onoarea. încât a ordonat să-i blazoneze pe umăr cu o floare de crin.). ele aparţin unor bravi. prăpădul culevrinelor şi al bombardelor pe care le înfruntă soldaţii şi căpitanii. fără a inai pune la socoteală salvele de muşchetă şi armele albe. — Numele acestea îmi sunt de ajuns. . care. rosti duelgiul. — Corneboeuf. E un voinic şi jumătate. — Să nu ne lăsăm pradă scâncetelor şi văicărelilor femeieşti. dupăEvanghelie. Volumul II 97 luînd o atitudine tragic-elegiacă sau elegiac-tragică. de pildă. tocmai bun pentru treburi importante. ploaia ghiulelelor şi a pietroaielor. la urma urmei. sfidând spânzurătoarea. şi să ne continuăm drumul în viaţă. Primul s-a pocăit înainte de 2La dispoziţia dumneavoastră (sp. La Râpee şi Bringuenarilles sunt liberi şi ă la disposi- cion de usted12. Tordgueule. sub comanda lui Cadet la Perle. Le bon e le mauvais larron. să-l luăm pe Corneboeuf. şi ai să mă pui în legătură cu ei când va fi momentul potrivit. care de bună seamă că se găseşte în slava Cerului alături de tâlharul pocăit1. se află acum într-o călătorie de-a lungul coastelor africane. Să dăm dovadă de un curaj bărbătesc şi stoic. în care ce-i mai bun. în caz că s-ar pierde. au fost răstigniţi alături de Iisus. însă. Şi acestea fiind zise. cu pălăria trasă pe sprâncene şi cu pumnul în şold. în lipsa lui Piquenterre. răspunse Malartic. să dăm gata şi sfertul ăsta de sticlă şi să ne 1în franceză le bon larron. cei doi târhari care. aşa cum apune domnul de Malherbe în consolarea trimisă lui Duperrier: Era din lumea aceasta.

Apariţia neaşteptată a unui ofiţer de poliţie mi s-ar părea mai puţin neplăcută. asemenea lui tata Jupin cu fulgerele sale. slăbiciune lesne de înţeles. Şi fiindcă veni vorba. decât să vezi mutra îmbufnată a unui hangiu bătrân. a ulei ars.98________________________________________________ Theophile Gautier luăm tălpăşiţa de aici. unde te culci la noapte? — Nu mi-am trimis în cercetare ofiţerul cu încartiruirea ca să-mi pregătească locuinţa. răspunse Malartic. de patru ori fericit muritorul ce are lari şi penaţi şi care îşi poate aşeza lângă căminul său prietenul inimii! Jacquemin Lampourde îşi respectase promisiunea pe care şi-o făcuse 3ie însuşi. iar hotelul „Sub cerul liber“ înseamnă puţin cam mult cu o gheţărie în iarna asta aspră. deasupra căruia păsările nu pot zbura fără să nu pice moarte din pricina exalaţiilor grozav de vătămătoare. exclamă sentenţios Lampourde. răspunse Malartic. Oh. de trei ori. şi pentru la noapte n-am nici un hogeac. Homer şi Virgiliu au situat aici intrarea în Infern. înconjurat de bălţi cu exalaţii nesănătoase. — Simplă impresie nervoasă. Era beat turtă. care. Aerul proaspăt al nopţii ne va face bine. agitând un pumn de bonuri şi de chitanţe pe deasupra capului. . Locul a început să devină mai respingător chiar şi decât lacul Avemo1. îţi ofer ospitalitatea antică a cocioabei mele aeriene şi drept culcuş jumătate din scândura pe care îmi odihnesc mădularele. — Primesc cu adâncă recunoştinţă. aş putea ciocăni la hanul „Melcul fără casă“. dar nimeni nu era stăpân pe băutura înghiţită ca Lampourde. de­ oarece fiecare om însemnat îşi are slăbiciunea sa. după răspunsul oracolului ce înclinase în fa­ voarea cârciumii. se opune la cea mai neînsemnată cheltuială nouă. cerându-şi drepturile. dar am acolo o listă de plată lungă cât spada de la cingătoare. mârâind întruna. El dicta vinului şi vinul nu-i 1 Lac în Italia (Campania). şi nimic nu este mai neplăcut când te trezeşti dimineaţa. dar întrucât ţi-e silă să calci pragul „Mel­ cului fără casă“. a murdărie. Miroase a sudoare.

Cufundaţi în apa mării un burete îmbibat cu apă şi el nu va mai absorbi nici măcar o picătură în plus. îşi desprinse picioarele îngreuiate şi se îndreptă hotărât către uşă. cu capul sus şi fără să se bălăbănească. Hercule îl ucise şi îi jefui regatul. când se sculă. Regele nerespectându-şi promisiunea. Cu toate acestea. ce cădeau în 1Augias. Malartic îl urmă cu o călcătură destul de sigură. podeaua. făcându-1 să treacă prin grajduri. Lumânărilor nu le mai tăia nimeni mucurile şi. ca în grajdurile lui Augias1. Cu o scuturătură energică din încheieturi.Căpitanul Fracasse. avu impresia că picioa­ rele îi atârnau ca nişte greutăţi mari de plumb şi că i se aftindau în podea. acoperită de firimituri şi de noroi. rege legendar al Elidei. să se caţere pe scara lui Iacob ce urca din stradă până la podul lui Lampourde. pe măsură ce se răceau. cu toate că nu aveau nimic de îngeri în ei. Focul murea în vatră. cu car­ case dezgolite şi cu oase rămase de la şunci. parcă dădeau cu tifla. Ici şi colo. Părăsirea cârciumei de către cei doi cumetri se desfăşura aşadar fără sforţări deosebite şi reuşiră. abureala răsuflărilor şi a bucatelor se adunase aproape de tavan într-o ceaţă deasă. cârciuma avea un aspect lamenta­ bil şi ridicol. întrucât nimic nu-i mai putea spori beţia. Volumul II____________________________________ 99 dicta lui. pe care le-ai fi cre­ zut ciopârţite de colţii unor dulăi morţi de foame. din câte un ulcior răsturnat în timpul certurilor şi al încăierărilor se mai prelingeau ultimii stropi de vin. Hercule acceptă să le cureţe în schim­ bul unei zecimi din numărul lor. cu singu­ ra diferenţă că la el lichidul nu era apă. Sta­ lactite de seu se scurgeau de-a lungul sfeşnicelor şi se sleiau. iar picăturile. El schimbă cursul fluviului Alfen. iar de feştilele lor se aninau ciuperci mari şi negre. La această oră de noapte. pentru a fi curăţată. ar fi avut nevoie. de atâta seu adunat pe margini. Grajdurile sale numărau 3 000 de boi şi nu mai fuseseră curăţate de 30 de ani. ci suc sadea de viţă de vie. Fumul stârnit din lulele. să reverşi peste ea un fluviu. Mesele erau acoperite cu resturi de mâncare. . Aşa era Malartic.

100_______________________________________ ________Thiophile Gautier balta roşie pe care-o făcuseră. aruncară trei sau patru găleţi de apă pe podea şi în mai puţin de cinci minute. mai împărţind şi sumedenie de ghionţi. zgomotul căderii lor. cârciuma fu golită de muşteriii azvârliţi în stradă. intermitent şi regulat. o dată cu gunoaiele de pe jos. îşi chemă rândaşii şi le spuse: — S-a făcut târziu. care aţipise cu capul lăsat pe braţele încrucişate. mai ales că nid nu mai au de gând să bea! Rândaşii începură să-şi agite măturoaiele. se trezi şi îşi roti o privire severă de jur împrejurul sălii. . semănau cu picăturile de sânge ce se scurg dintr-un cap tăiat şi se adună înr-un lighean. ia măturaţi-mi pe toţi ticăloşii şi pe bleste­ matele alea. Micul maur de la Marche-Neuf bătu orele patru. Cârciumarul. scanda ca şi tic-tacul unui orolo­ giu sforăitul beţivilor. Văzând că deverul şi comenzile de băutură se potoliseră de tot.

modul dispreţuitor cu care înapoiase caseta cu bijuterii. întrucât nimic nu aprinde mai tare dorinţele decât sfiiciunile prefăcute şi aerele de mironosiţă. Chiar de-ar fi fost vorba de podoabe mult mai preţioase. în sufletele trufaşe şi violente. în toiul profundelor sale visări: „Cum se face oare că nu mă iubeşte?'1 într-adevăr. şi cu atât mai puţin în virtutea actriţelor. plimbărilor. din pricina victoriilor facile pe care le repurtase în cariera sa galantă. tot n-ar fi dus la rezultate mai bune. cuprins de o uimire neaşteptată. Cu toate acestea. îşi spunea. Dacă îl ura de moarte pe Sigognac. tn timplul discuţiilor. nutrea în schimb faţă de Isabella una din acele pasiuni turbate. la teatru ca şi la biserică. în oraş ca şi la Curte. întrucât Isabella nici nu deschidea ca­ setele. lucrul acesta era tare greu de înţeles pentru cine­ va care nu credea în virtutea femeilor. XIII DUBLU ATAC Ducele de Vallombreuse nu era omul care să-şi neglijeze dra­ gostea mai mult decât răzbunarea. dovedea cu prisosinţă că Isabella nu făcea parte din­ tre femeile care se tocmesc pentru a se vinde mai scump. exerciţiilor fizice. Se întreba dacă răceala Isabellei nu era cum­ va un joc bine ticluit pentru a obţine cât mai mult de la el. prea răsfăţat. ducele de Val­ lombreuse nu putea să-şi explice această înfrângere şi adeseori. pe care le aţâţă la culme sentimentul imposibilului. Gândul ce pusese cu totul stăpânire pe mintea sa era s-o cucerească pe comediantă. pusă în camera ei de către feonarda. obişnuite să nu le reziste nimic. la ce-ar fi folosit oare dacă ele ar fi fost pline cu mărgăritare .

Câteodată garnizoana se lasă pe tânjală şi cât ai clipi din ochi se deschide o poartă tainică. şi arătându-şi una sânii de alabastru. panglici şi împletituri de şnururi aurite. printr-o scară dosnică. în stare să ispitească până şi o regină? Nici scri­ sorile de dragoste n-ar fi mişcat-o. toate redate cu o artă atât de subtilă. ca de pildă Flora. în medalioanele acestea. Astfel. reprezentând sumedenii de funde. în camera par­ ticulară a ducelui. nimfe vânătoriţe şi zeităţi ale pădurilor. mijloacele acestea languroase. n-ar fi însemnat decât trudă zadar­ nică. chiar dacă fortăreaţa este greu de cucerit.102 Theophile Gautier şi cu diamante. oricâtă eleganţă şi pasiune ar fi putut irosi secretarii tânărului duce pentru a zugrăvi patima mistuitoare a stăpânului lor. alta nişte farmece mai tainice. încât ai fi putut spune că este vorba mai degrabă de tablourile datorate fanteziei pictoru­ lui. Leonarda fu introdusă. cu care nu încetase să întreţină legături se­ crete. nu se potriveau deloc cu firea întreprinzătoare a tânărului duce. cea de colo nişte umeri cu gropiţe încântătoare. Diana. datorate . sub aparenţa unor figuri mitologice. pe unde se strecoară inamicul. alcătuind o ingenioasă harababură. Era o încăpere de formă lunguiaţă. Graţiile. Venus. proză şi versuri. cu pilaştrii împodobiţi de ciubuce în stil ionic. bune pentru îndrăgostiţii timizi. erau pictate amantele tânărului duce. Chiar şi iubitele cele mai prefăcut virtuoase pozaseră pentru aceste picturi. Vallombreuse dădu dispoziţii să fie chemată doamna Leonarda. înveşmântate ca în antichitatea greacă. De altminteri. iar pereţii erau îmbrăcaţi în tăblii de lemn. Ea nici nu le deschidea. şi care ai fi zis că sunt atârnate de cor­ nişă printr-o sculptură în relief. deoarece este totdeauna bine să ai un spion într-o cetate asediată. unde nu-şi primea decât prietenii cei mai in­ timi şi slujitorii cei mai credincioşi. decât de portrete pictate după natură. spaţiile dintre colonade erau ocupate de cadre ovale — trădând un gust elegant şi bogat — sculptate adânc în lemn. alta piciorul minunat făcut. tirade şi sonete.

Leonarda repre­ zenta tipul ideal al duenei. în care. pe care Vallombreuse îl prefera aparta­ mentelor pompoase. Scrinuri încrustate în piatră dură de Florenţa. decât spre oglindă. la prima vedere. în jurul cărora cochetau fluturi având aripile făcute din pie­ tre scumpe. aduse de la Constantinopol de către ambasadorul franţei. se desprindeau buchete de flori în culorile cele mai vii. lacomă şi slu- Pictor francez (1590—1649). pe care se aşezaseră poate sultanele. . Ducele făcu cu mâna un semn de condescendenţă către Leo- narda şi îi arătă un scaun pe care să se aşeze. cu picioarele răsucite. cu şuviţe de păr. Veşmintele sale ne­ gre. dar se vedea bine că atenţia zeiţei era îndrep­ tată mai mult către Amor. fotolii din lemn de abanos. privirea ipocrit desfrânată a ochilor încercuiţi de riduri întunecate. împodobite cu ceaprazuri tot negre. iar luxul strălucitor şi tineresc ce-o înconjura făcea să iasă şi mai bine în relief faţa ei de ceară gal­ benă învechită. cu brăţări. celebrul maestru al epocii. ca şi urâţenia respingătoare. crezând că fac duce­ lui o favoare unică şi neimaginându-şi nicidecum că vor alcătui o galerie. al acestui ungher. în tavanul săpat în formă de scoică erau înfăţişate găteala şi loaleta Venerei. Zeiţa se privea cu coada ochiului. pe cât de bogat pe atât de volup- luos. expresia josnică. căruia artistul îi împrumutase trăsăturile ducelui. o masă din acelaşi material. ticsite cu bileţele de dragoste. 103 lui Simon Voue1. pe un fundal de marmură. un aer sever şi respecta­ bil. inele şi alte mărturii ale unor pasiuni uitate. alcătuiau mobilierul. îmbrăcate în imitaţie de brocart roz împodobit cu frunze şi flori de argint. un covor gros de Smirna. într-o oglindă ce i-o întindea un mare Cupidon aflat mai la o parte. vălurile de cap ce-i aco­ pereau faţa îi dădeau. dar surâsul echivoc care-i flutura printre smocurile de peri de la colţurile buzelor. şi unde locuia de obicei. după ce fuse­ se împodobită de nimfele sale.

— Coană Leonarda. femeia asta nici n-ar fi plecat urechea la spusele şarpelui.104_______________________________________________ Theophile Gautier garnică ce i se citea pe figură. însoţindu-şi vorbele cu gesturi mânioase. deschide poar­ ta către iubire. ca să mă sfătuiesc cu dumneata asupra mijloacelor de a o seduce pe sălbatica asta de Isabella. scoţând un suspin adânc. — Domnul duce. treburile mele nu au progresat câtuşi de puţin. vreo amuletă. cu toate acestea. dintre acelea care spală fetele tinere pentru sabat şi care sâmbăta încalecă pe o mătură şi călătoresc cât e noaptea de mare. ci cu o coană Macette. rosti Vallombreuse neglijent. şi mila. Era nenorocit şi. romanţioase şi mândre. cu ochii înotând în lacrimi. De altminteri. Are el vreun filtru. Aşa a fost şi cu Isabella. — Nu mă îndoiesc deloc. aduce o prea mare cinste slabelor mele cunoştinţe şi nu se poate îndoi de zelul meu în a-i fi cu totul pe plac. . pentru sufletele duioase. te scoteau îndată din eroare şi te lămureau că nu ai de-a face cu o coană Pemella. Isabella nu pare să fie plămădită dintr-un aluat obişnuit. te-am chemat deoarece ştiu că eşti o persoană foarte pricepută în ale iubirii. e în posesia vreunui talisman? — Nici vorbă de aşa ceva. O dueha care a fost primă- amoreză cunoaşte de bună seamă toate vicleşugurile. răspunse bătrâna comediantă cu un aer de adâncă gravitate. firile astea preferă să dăruiască decât să primească. gustând din ea în vremea tinereţii şi slujind-o la vârsta matură. Ce s-a mai întâmplat cu frumuseţea asta îndărătnică? E la fel de înamorată de Sigognac al ei? — La fel. de s-ar fi aflat în Paradisul terestru. tinereţea dă dovadă câteodată de nişte încăpăţânări ciudate. . pe care nu le poţi explica nicidecum. răspunse coana Leonarda. a consola înseamnă cea mai mare fericire cu putinţă. — Atunci cum de-a reuşit blestematul ăsta de Sigognac să se facă ascultat de o ureche atât de zăvorâtă la vorbele altora? strigă ducele. dar. O lasă rece orice ispită şi. spuse ducele întrerupând tăcerea.

ridicol. vreo viclenie care să nu dea greş. teoria nu este prea răspândită. Iubirea acestor amanţi perfecţi. ştii prea bine că aurul şi argintul nu mă costă nimic. toate astea sunt. vreo maşinaţie cu resorturi compli­ cate. motive ca să fii iubit? Cu ce poftă ar mai rrtde doamnele de la Curte de o asemenea filozofie. mâncând la aceeaşi masă. Şi Vallombreuse îşi vârî mâna. cast. culcându-se sub acelaşi acoperământ. din fericire. este absolut platonică şi se mulţumeşte cu câteva sărutări pe mână sau pe frunte. — Dacă aşa se prezintă lucrurile. în ceea ce-1 priveşte pe Sigognac. — Coană Leonarda. Virtutea Isabellei este neştirbită. deşi foarte înflăcărată.( ilpitanul Fracasse. ce-ai putea să faci pentru mine? Haide. numai la gândul că boiernaşul ăsta de la ţară reuşeşte acolo unde eu sunt înfrânt şi tşi bate joc de necazurile mele când îşi strânge în braţe iubita. — Senioria voastră poate să-şi cruţe supărarea asta. — într-adevăr. vrednic de plâns. mai albă decât a unei femei. deşi împreună în marea familiaritate a culiselor şi a călătoriilor. Volumul II 105 — îmi înşiri lucruri de pe altă lume. Sigognac nu se bucură de iubirea Isabellei aşa cum înţelege domnul duce. apropiaţi fără încetare unul de altul de obligaţiile repetiţiilor şi ale jocului pe Ncenă? Ar trebui să fie nişte îngeri. într-un hal fără de hal. care să-mi aducă victoria. după părerea dumitale. — Isabella este fără discuţie un înger şi nu are nici orgoliul care l-a făcut pe Lucifer să se prăvălească din cer. Din această pricină şi durează. o ascultă orbeşte pe iubita sa şi acceptă orice sacrificiu pe care i-1 impune ea. nu altceva. şi nu se întâlnesc multe femei care să împărtăşească asemenea ciudăţenii. — Să înnebuneşti de furie. iubirea lor s-ar stinge de la sine. spuse Vallombreuse. să fii slab. Senioria voastră a întâlnit o excepţie. şi . fără o para. odată satisfăcută. eşti foarte sigură de ceea ce mi-ai spus? Kste oare de crezut să trăiască ei aşa. caută în vreun sertar al cutiei dumitale cu şiretlicuri vreo veche stratagemă irezistibilă.

Dar pentru ce. ca deşteptată dintr-un vis. în aşa fel încât oglinda se apleca şi revenea la . bogat. plină ochi cu monede de aur. minunat înveşmântat. ochii de cucuvea ai duenei se porniră să scânteieze. pur şi simplu. cu mare trecere la Curte. dumneavoastră. aruncând o privire foarte binevoitoare spre o oglindă de Veneţia sprijinită de doi amoraşi sculptaţi. favoritul lui Venus. Ai fi zis că duena căzuse în adânci cugetări şi rămase astfel câteva clipe fără să scoată o vorbă. un trup inert. — Senioria voastră are deplină dreptate. în sfârşit. Un tipar de ceară al broaştei de la uşă. aşezată pe o masă. după cum nici acele băuturi care parcă-s preparate după reţetarul otrăvitoarelor. care nu-şi putu stăpâni o mişcare de dezgust. posedând tot ceea ce place femeilor. Mi-e silă! Să posezi o femeie adormită. străpungând cu două găuri luminoase pielea negricioasă a feţei sale moarte. şi nu vă propuneam această cale puţin obişnuită decât din lipsa altor mijloace. Vallombreuse aştepta cu nerăbdare rezultatul acestei profunde reflecţii. La vederea pieselor care zornăiau cu un clinchet tare convingător. bătrâna are dreptate. fără voinţă. o cheie falsă şi un narcotic bun ar rezolva cu bine problema. strigă Vallombreuse. într-o cupă făurită de Benvenuto Cellini. să ai o amantă care când se va trezi te va privi cu ochii uimiţi. — Fără aşa ceva! o întrerupse ducele. bătrâna rosti: — în lipsa sufletului. nutrită de iubirea ei pen­ tru altul! Să fii un coşmar. care se ţineau în echilibru pe o săgeată de aur. o statuie lipsită de cunoştinţă. care sunteţi fru­ mos ca Adonis. fără memorie. şi de îndată o va cu­ prinde din nou aversiunea faţă de tine. pentru ce nu-i faceţi. spuse Leonarda. lângă el. poate că aş fi în stare să vă pun la dispoziţie trupul ei. un vis lubric pe care îl uiţi în zori! Niciodată n-am să mă cobor atât de jos. posesiunea nu înseamnă nimic dacă nu ai şi consimţământul. Nu-mi plac nici mie procedeele acestea tenebroase. o moartă. Theophile Gautier tot atât de delicată. curte Isabellei? — Eh! la dracu’.

ca să te poţi privi în ea cât mai comod. dar mai întâi In aceasta. de care am să mă descotorosesc eu. poţi să te retragi. am să-i şoptesc vorbe cărora femeile nu pot să le reziste. cu obişnuinţa pe care i-o dăduseră anii petrecuţi în teatru. . Odată ajunsă la uşă. să vină să-l gătească. de altminteri comedianta asta este mândră şi asiduităţile unui duce nu pot decât srt-i flateze orgoliul. dar care îţi reţine pi ivirile şi le farmecă prin simetria şi coloritul său agreabil. — Ascultă. şi a căror vrtlvătaie. s-o spunem fără înfumurare. — Domnul duce nu mai are altceva să-mi spună? întrebă doamna Leonarda. Am să-i fac de bună seamă impresia unei statui sau a unui liililou pe care îl admiri. fără discuţie. ai să capeţi bice pe spinare. — Nu. şi îi întinse un pumn de ludovici de aur. în zadar lunbella este rece şi virtuoasă. de-o fi să mă întorc plouat. Kămas singur. Şi npoi. Ştii că sunt în urmărirea unei frumuseţi şi. nu este vina dumitale dacă în trupa lui Irod se găseşte o femeie pudică de nici nu-ţi vine să crezi. a incendiat frumuseţile cele mai septentrionale şi mai îngheţate de la Curte. Şi ar fi atunci un mlevărat miracol dacă se va mai gândi cât de cât la nimicul ăsta de Sigognac. răspunse Vallombreuse. Bătrâna îi mulţumi tânărului duce şi se retrase păşind înapoi pflnă la uşă. Am s-o sprijin să ajungă la Comedia Franceză ţl am să aranjez nişte cabale în faroarea ei. care se ridicase şi rămăsese cu mâinile încrucişate pe cingătoare. vreau să fiu mai fru­ mos decât Buckingham când se străduia să-i placă reginei Anna de Austria. Volumul II______________________________________ 107 loc după voie. ea nu este şi oarbă. trebuie să te întreci pe tine însuţi şi să-mi dai o înfăţişare irezistibilă. spuse ducele. fără să-şi încurce picioarele în fuste. Vallombreuse îşi sună valetul. însoţite de nişte priviri care topesc gheaţa inimilor. într-o atitudine de aşteptare respec- luoasă.•(1)1jianul Fracasse. şi natura n-a fost atât de vitregă cu mine încât prezenţa mea să-i inspire oroa- ic. fiindcă nu am nici lin defect sau cusur pe care să-l ascund prin vreo podoabă falsă. Picard. chiar dacă nu-1 iubeşti. Nt: întoarse brusc şi dispăru numaidecât în adâncimile scării.

îi întări mustăţile fine. Picard vârî nişte fiare de frizat într-o cupă de argint. astfel încât n-o să-i mai reziste nici o femeie. valetul. ardeau domol. Şi zicând aceste vorbe. unde sâmburi de măsline. priveşte ultima trăsătură de penel ce-a aşternut-o pe tablou. am să-l ferchezuiesc şi am să-l fac aseme­ nea lui Adonis. satinurile ţesute cu fire scumpe. — Ce costum doreşte domnul duce să îmbrace astăzi? Dacă mi-aş permite să dau o părere unei persoane care nu are nicide­ cum nevoie de ea. După ce domnul duce de Vallombreuse fu în sfârşit frizat. Dacă domnul duce binevoieşte să se aşeze în faţa oglinzii şi să stea liniştit câteva minute. satisfăcut de opera sa. să distragă privirile care trebuie să fie îndreptate numai şi numai spre figura domnului duce. ale cărui farmece nu au fost nicicând mai irezistibile. frumoasele bucle ca abanosul. negrul va scoate mai bine în relief această paloare delicată ce i-a rămas de pe urma rănii şi care îl face atât de interesant. mai înmiresmat decât balsamul. pânzele de aur şi de argint. prin strălucirea lor nepot­ rivită. şi la senioria voastră artei nu-i rămâne decât să dea naturii toată strălucirea ei. aş recomanda senioriei sale costumul de cati­ fea neagră cu tăieturi şi cu garnituri de satin de aceeaşi culoare. asemenea unui pictor care. lucru de care-şi dădu seama ap- ropiindu-le de obraz. ar putea. iar când fia­ rele fură încălzite tocmai bine. ca focul din brasero-urile1 spaniole.108_______________________________________________ Theophile Gautier ' — Nu există nimeni pe lume să aibă o graţie mai minunată decât a senioriei voastre. începu să frizeze. Recipient metalic conţinând jăratic. oricât de crudă ar fi ea. acoperiţi de cenuşă. pentru încălzitul camerelor. pietrele preţioase. Brocarturile. . răspunse Picard. a căror mlădiere nu cerea altceva decât să fie învârtite cu multă graţie în nenumărate spirale. închizând puţin ochii. se lăsă un pic pe spate pentru a-1 contem­ pla. cu ciorapi de mătase şi un guler simplu din dantelă de Ragusa. iar un cosmetic parfumat suav. asemănătoare arcului lui Cupidon. pornind de la vârfuri.

Picard dispăru imediat pentru a aduce la îndeplinire ordinele stăpânului său. nimic nu poate să se împotrivească voinţei unui Vallombreuse. ajută-mă să-mi pun tinu- ca şi pantalonii de catifea şi dă-mi spada de oţel lustruit. da. Volumul II 109 „Caraghiosul ăsta are tare mult gust şi se pricepe să linguşească lot atât de bine ca un curtean. : înfrânt Gat. cu toată răceala ei. va veni curând: fiindcă. aceasta este devi- Un lacheu veni să-l înştiinţeze că trăsura era trasă la scară. ai să apari foarte curând într-unul din aceste cadre ovale. Vallombreuse se plimba de-a lungul şi de-a latul camerei. Frango. spune-i lui Ramee să înhame caii la caleaşcă. pictate după natură. şi asta numaidecât. Vreau să plec într-un sfert de ceas. cu toate nazurile şi prefăcătoriile ei de virtuoasă şi în ciuda tânjelilor ei platonice după Sigognac. unde locuia ducele de Val- Frâng. frumoasa mea. silită. să-l sărute pe Endymion. continuă el cu voce tare. fără nici o discuţie. Ai să ei loc printre aceste zeităţi care la început s-au arătat la fel ca tine: mironosiţe. îşi şopti Vallombreuse în sinea lui. sălbatice şi îndârjite ca nişte hircaniene. „Ar trebui ca gâsculiţa asta să fie al dracului de trufaşă. care lipsea gloriei mele. nu este femeia căreia să-i ia vederile podoabele de aur. mica mea comediantă. îi arunca o privire întrebătoare." — Picard. şi care. şi cât mai repede. înfrângerea ta. în aşteptarea caleştii.Căpitanul Fracasse. . Distanţa dintre strada Tourneilles. iar aceasta. contrar obiceiului oglinzilor. de altminteri. în chip de Phoebe. îi trimitea la fiecare întebare un răspuns măgulitor. necfrangor1. iar de câte ori trecea prin faţa oglinzii de Veneţia.). sunt de un rang mai mare decât ai să ajungi tu vreodată. Da. negrul o să-mi vină foarte bine! Isabella. brocarturile şi scânteierile diamantelor. cei patru armăsari murgi. să ştii. Şi acum. de Îndărătnică şi de dezgustată ca să nu se îndrăgostească nebuneşte de mine.

Este acasă acum? Nu-i nevoie s-o înştiinţezi despre vizita mea. în chip insolent. mânaţi de un vizitiu de casă mare. care punea stăpânire pe el când îl tulbura o pasiune: — Domnişoara Isabella locuieşte în această casă. Aş vrea s-o văd. Când splendida caleaşcă aurită. se şi îndrepta spre intrare cu un pas foarte grăbit. aproape că îi atinse genunchii. lăsaţi-mi gloria să vă conduc eu însumi. mai degrabă se prăvăli decât coborî din înaltul peronului pentm a ieşi în întâmpinarea acestui magnific oaspete şi pentru a afla ce dorea. adăugă: — Senior. Oricât de repede ar fi alergat hangiul. o aseme­ nea onoare nu este făcută pentru o secătură de valet. . Tânărul duce îi spuse cu o voce stridentă şi sacadată. Fruntea hangiului. ‘ 110 _______________________________ Theophile Gautiif lombreuse. care sărise jos din caleaşcă fără â mai pune piciorul pe scara trăsuriii. Dă-mi doar un lacheu care să mă conducă până la uşa ei. destul de rar întâlnită la el. trasă de cai de preţ şi încărcată cu lachei îmbrăcaţi în livrele cu semnele lui Vallombreuse. după cum şi-o închipuia pe tânăra comedi­ antă rebelă sau ascultătoare faţă de dorinţele-i aprige. care răspunsese la toate aceste întrebări doar prin înclinări respectuoase din cap. De-abia dacă-i vrednic stăpânul casei de asemenea cinste. o lua înaintea tuturor trăsurilor. Oricât de îndrăzneţ şi de sigur de sine ar fi fost ducele. şi strada Dauphine fu repede străbătută în trapul bătut al celor patru viguroşi armăsari mecklemburghezi. Hangiul. prosternată până spre pământ. Sen­ timentele pe care le încerca erau foarte contradictorii. care n-ar fi cedat întâietatea nici măcar unui prinţ de sânge şi care. Incertitudinea provocată de faptul că nu ştia cum avea să fie primit de această dispreţuitoare Isa- bella făcea să-i bată inima ceva mai repede decât de obicei. pătrunse în curtea hanului din strada Dauphine. Oscilau între ură şi dragoste. Vallombreuse. cu boneta în mână. în timpul drumului nu-şi putea domina o oarecare emoţie. ale cărui porţi se deschiseră larg spre a-1 primi. hangiul.

răspunse Vallombreuse. şi provoca acel efect magic atât de căutat de către pictori. în care dădeau sumedenie de uşi. ducele şi călăuza sa o apucară pe un coridor lung. dar hai. într-o ro­ chie de dimineaţă. După ce urcară scara. han­ giul se opri şi spuse: — Pe cine am onoarea să anunţ? — Poţi să te retragi acum. Tânăra. aşa cum erau străbătute de lumină. cu genele ce păreau fire de aur. grăbeşte-te. ca să nu vadă cuvintele scrise pe caiet. Isabella. — Am s-o iau înainte ca să vă arăt drumul. care n-ar fi avut nevoie decât să fie copiat de un pictor îndemânatic pentru a deveni gloria şi nestemata unei galerii de pictură. Isabella. Volumul II______________________________________111 — Cum vrei. punând mâna pe clanţă. Lumina ce se revărsa prin fereastră. O răsfrângere de lumină tempera prin luciul ei argintiu tonul prea întunecat al umbrei. clar­ obscur. îi presăra scântei aurii în zulufii şi puful care se unduiau pe ceafă şi dădea strălucire sidefului transparent al dinţilor ce se zăreau în gura întredeschisă.*- ţHlliltanul Fracasse. repeta încetişor cele opt sau zece versuri pe care le citise de mai multe ori. reliefându-i conturul catifelat al profi­ lului. spuse hangiul. mă voi anunţa singur. exclamă Vallombreuse cu o nepăsare trufaşă. de parcă ar fi fost chiliile unei mănăstiri. (Inându-şi boneta cu amândouă mâinile şi apăsând-o pe inimă. cufundată într-o somnolenţă visătoare. care scălda pielea şi veşmintele fetei. con­ . aşezată lângă fereastră pe un scaun înalt. Crezând că este vorba de vreo slujnică ce intrase în cameră pentru vreo treabă oarecare. cu picioarele întinse alene pe un taburet tapi­ sat. Ajuns în faţa camerei Isabellei. pe care ei îl numesc. asemenea unui şcolar ce-şi pregăteşte lecţia. Isabella nici nu-şi ridicase pleoape- le-i lungi. uite că au şi apărut capete la ferestre şi se pleacă să se holbeze la mine de parcă aş fi sultanul turcilor sau Amorabachin. în limajul lor. Tânăra astfel aşezată alcătuia un tablou fermecător. Cu ochii închişi. tocmai îşi studia rolul pe care urma să-l joace în noua piesă.

ţinând într-o mână pălăria largă a cărei pană mătura podeaua. Gâtul său. începuse să mai capete puţină încredere. parcă arunca scântei şi. Dacă tânăra comediantă era frumoasă. în această clipă. Vallombreuse îşi pusese un genunchi pe pământ. pe care îl contempla cu o admiraţie uşor de înţeles. Atacurile împotriva lui Sigognac nu se repetase­ ră. într-adevăr. nu se gândea mai mult decât la hanul tătarilor sau la împăratul Chinei. oricât ar fi fost de timidă. atât de aproape de colegii ei. aproape fără să se gândească la versuri. la care ea. cu tresături de o regularitate perfectă şi care te făceau să-l asemeni cu un tânăr zeu grec care s-ar fi preschimbat în duce după prăbuşirea Olimpului. regină sau comediantă. aşa cum îţi înşiri mătăniile. ea nu avea nici un fel de teamă. Fulgere albăstrii îi treceau prin părul buclat şi uns cu pomezi înmiresmate. Vallombreuse înaintase până în mijlocul camerei. ca nişte jocuri de lumină pe un cărbune lustruit. Isabella întoarse capul şi îl văzu pe ducele de . Fără îndoială că răceala ei dezamăgise capriciul tânărului duce. în acea clipă iubirea şi admiraţia care i se zugrăviseră pe faţă izgoniseră acea expresie semeaţă şi crudă pe care regretai uneori că i-o citeşti pe chip. în plină zi. Ochii aruncau flăcări. păşind uşor. gura îi părea luminoasă. în obrajii palizi i se urca din inimă un fel de seninătate trandafirie. ca să nu tulbure acest graţios tablou. să-i reziste. şi neştiind că Vallombreuse se afla la Paris. iar tânăra comediantă. Iluminat de pasiune. era de o albeaţă marmoreană. Intr-un sfârşit. delicat şi robust în acelaşi timp. puteai să înţelegi de ce un duce astfel zămislit nu era în stare să con­ ceapă ideea ca vreo zeiţă. pe când cealaltă mână şi-o sprijinea pe inimă. în acest han ticsit de lume. trebuie să mărturisim că nici Vallombreuse nu era mai prejos.tinua să-şi debiteze în chip maşinal rimele. De altfel. strălucea. într-o atitudine pe care n-ai fi putut s-o pretinzi mai re­ spectuoasă nici măcar pentru o regină. aşteptând ca Isabella să-şi ridice ochii şi să-l zărească. ţinându-şi răsuflarea. razele de lumină îi scăldau din plin chipul.

printr-un miraculos efort de voinţă. Sunt de acord că intrarea mea a fost puţin cam neaşteptată yi bruscă. Irtră să fie în stare să facă vreo mişcare sau să scoată vreun strigăt. şi încă Isabella n-ar fi fost fulgerată de o ««•menea încremenire. ţintuită pe scutul său şi schimo- nosindu-se în chinurile agoniei în mijlocul unei sumedenii de |iul de şerpi încolăciţi. cu gura întredeschisă şi gâtlejul uscat. Perseu de i-ar fi vflrAt sub ochi masca Meduzei. împietrită. o sudoare rece îi liroboni spatele. iar slabele mele farmece nu merită o asemenea cucerire. — Vă rog.IJjiHwiul Fracasse. Uitaţi un capriciu trecător şi îndreptaţi-vă în alte părţi dorinţele pe care atâtea femei ar fi fericite să le împlinească. Nu faceţi geloase reginele. dacă eu ador mândria dumneavoastră. crezu că are să leşine. Eu nu sunt decât o biată actriţă de provincie. v-am înfruntat mânia. O paloare de moarte i se aşternu pe chip. îşi recăpătă forţele spre a nu rămâne expusă la «Incurile acestui îndrăzneţ. dar. — Şi ce-mi pasă mie de toate femeile astea. cu colţii ascuţiţi yi ghearele gata de atac. dacă severitatea dumneavoastră are mai mult farmec în ochii mei decât favorurile celorlalte. exclamă tânără come­ diantă. domnule duce. dacă cuminţenia . nu se cade să rămâneţi în poziţia aceasta. Pentru a vă vedea. Isabella rămase îngheţată. ridicaţi-vă. cu botul roşu. exclamă cu im­ petuozitate Vallombreuse. cu siguranţă că v-ar fi înspăimântat mai puţin. rosti Vallombreuse cu vocea cea mai dulce şi fără să se ridice în picioare. ducesele şi marchizele din pricina mea. ce-ar ieşi din caverna lui. dar nu trebuie să purtaţi pică pasiunii din cauza Impoliteţelor pe care ea te îndeamnă să le comiţi. rugătoare yl timidă. dacă numai vederea mea vă pricinuieşte un asemenea efect? Un monstru din Alrica. cu ochii măriţi de groază. — Vă inspir aşadar o oroare de nestăpânit. iar iubirea mea. cu riscul de a nu vă fi pe plac. se aşterne la picioarele dumneavoastră. ridicându-se. Volumul II______________________________________ 113 Vallombreuse îngenuncheat la şase paşi de ea.

să-mi permiteţi să vă fac curte şi să vă înduioşez inima. spuse Vallombreuse. care să se opună ca un tânăr curtenitor să vă dorească apropie­ rea şi să încerce să vă placă. o recunoştinţă fără margini. încântarea şi farmecul din poveştile cu zâne ar păli faţă de tot ce-ar imagina dragostea mea pentru a vă plăcea. nu mai întoarceţi astfel capul. ne-am urca spre Olimp. Picioarele dumneavoastră nu vor călca decât pe azur şi pe raze de lumină. nu mai păstraţi liniştea asta de moarte. Haideţi. în locul iubirii. — Nu aveţi nici tată. — Uitaţi-vă la mine cu nişte ochi mai binevoitori. nici soţ. şi tot aş refuza această onoare primejdioasă. — Cruţaţi-mă de aceste stăruinţe inutile. mai îmbătaţi decât Psyche şi Amor. aşa cum fac amanţii cei mai respectuoşi. în afară la renunţarea la ea însăşi şi la dum­ neavoastră.114 Theophile Gautier dumneavoastră mă îmbată. — Această pasiune cu care s-ar mândri oricare altă femeie. continuă . Veţi păşi pe nori ca o zeiţă. în acelaşi zbor. mai fericiţi. eu nu pot s-o împărtăşesc. vi le-aş surprinde în ochi şi le-aş lua-o înainte. nu vă cer altceva decât să-mi îngăduiţi să vă stau în preajmă. nu împingeţi în prăpastia disperării o pasiune care este în stare de orice. şi mă fălesc să spun că o preţuiesc mai mult decât viaţa. Toate cornurile abundenţei îşi vor revărsa comorile înaintea paşilor dumneavoastră. dacă trebuie să mă iubiţi sau să mor! Nu vă temeţi de nimic. Lumea din depărtări s-ar şterge ca un vis. răspunse cu modestie Isabella. Pentru ce să mă respingeţi? Oh! nu ştiţi ce viaţă splendidă v-aş crea dacă aţi consimţi să mă acceptaţi. adăugă el văzând că Isabella de­ schidea fereastra parcă pentru a se arunca în gol dacă ducele ar fi avut intenţia să treacă la acte de violenţă. nici amant. dacă modestia dumneavoastră îmi aţâţă pasiunea până la delir. Isabella. răspunse Isabella. Chiar dacă nu s-ar împotrivi virtutea. Dorinţele dumneavoastră nici nu vor avea timp să se zămislească. şi împreună. printre raze. mai frumoşi. Omagiile mele nu sunt o insultă. şi am să vă port.

— Spuneţi mai degrabă. . iar gelozia îi sporea şi mai mult furia. mai bogat. din palatele mele. mânia sa începu să clocotească. dar din prici­ na rezistenţei respectuoase şi hotărâte a Isabellei. că sunteţi nebună după Sigognac! Iată motivul acestei virtuţi de care faceţi caz! Ce va fi având oare acest fericit muritor de v-a fermecat astfel? Nu sunt oare mai frumos. Făcu câţiva paşi către tânără. de pe domeniile mele. de a-1 duce captiv îndărătul carului dumneavoastră de triumf. totuşi. şi n-aş voi să constrâng o libertate atât de preţioasă! Până aici ducele de Vallombreuse se stăpânise. îşi forţa violenţa sa naturală să ia aspectul unei blândeţi prefăcute. du o viaţă de regină. orbeşte şi lasă înmărmurit Parisul. care. iar aerul răutăcios îi apăruse din nou pe faţă. de a-1 numi sluga şi sclavul dumneavoastră pe acela care nu s-a supus niciodată şi pe care nici un lanţ nu l-a putut înfrâna. îşi muşca buzele. Dar poate vă va impresiona gloria de a-1 fi subjugat şi învins pe Vallombreuse. şi am să vă ofer un lucru ce-ar stârni invidia fe­ meilor celor mai alese şi mai de rang. goleşte-mi scrinurile pline cu diamante şi cu mărgăritare. de îndrăgostit ca şi el? — El are cel puţin o calitate care vă lipseşte: aceea de a res­ pecta ceea ce iubeşte. răspunse Isabella. pune de potcoveşte-ţi cu potcoave din argint fin caii de la căleşti. spuse tânăra actriţă. nu se mai uimeşte de nimic“. Vallombreuse simţea că îndărătul acestei virtuţi există o iubire. mai nobil. care puse imediat mâna pe închizătoarea feres­ trei.Căpitanul Fn Volumul II 115 Vallombreuse. Toate aceste farmece şi momeli sunt prea grosolane pentru un suflet ales ca al dumneavoastră. continuă el cu o voce schimbată. Unei alte femei i-aş fi spus: „Ia-ţi ce-ţi place din castelele mele. afundă-ţi braţele până la umeri în fundul cuferelor mele. nu sunt tot atât de tânăr. de spiritual. — Acest prizonier ar fi prea ilustru pentru lanţurile mele. Trăsăturile lui se contractaseră. îmbracă-ţi valeţii şi lacheii în haine prea bogate chiar pen­ tru prinţi.

exclamă Tiranul. . se apropiase de prietenii ei. nu ştiam că eşti într-o aşa de bună com­ panie. pe care îl are porumbiţa de asu­ pra căreia se roteşte. omorând sau rănind doi-trei din histrionii aceştia nu şi-ar fi rezolvat problemele. Isabella nu-şi putu stăpâni un fior de teamă. care. domnişoară!'1. părăsi încăperea. O încercă acel sentiment de spaimă adâncă şi de groază de moarte. Tiranul. — Scuză-mă. căpătau înţelesuri ameninţătoare şi teribile. dar care. sub îmbrăţişarea îndrăzneţului. prin uşa întredeschisă puteau fi văzuţi Pedantul. dar ora repetiţiei a sunat la toate orologiile. Leandru şi Zerbina. şi numai pe dumneata te aşteptam ca să putem începe. salutând-o cu o politeţe glacială pe Isabella. pătrunse în cameră şi se îndreptă spre Isa- bella. de altminteri sângele acesta era prea josnic pentru a-şi mânji cu el nobilele sale mâini. Scapin. aruncându-i duce­ lui o privire piezişă. într-adevăr. exclamă Vallombreuse luând-o în braţe pe Isabella. care alcătuiau un grup tare liniştitor pentru pudoarea ameninţată a Isabellei. fără îndoială. cu sabia în mână. El se stăpâni aşadar şi. îşi reluase expresia de perversitate diabolică. nişte vorbe foarte simple. scoase un strigăt slab. ajuns în pragul uşii. ducelui îi trecu prin minte ideea de a se azvârli. atât de încântător cu puţin timp mai înainte. numai temenele şi plecăciuni exagerate. tremurând toată. Capul lui Vallom­ breuse. In aceeaşi clipă se deschise şi uşa.116 Theophile Gautitr — Aceasta fiindcă nu iubeşte îndeajuns. O clipă. dar s-ar fi iscat un scandal inutil. în văzduh. în cercuri din ce în ce mai mari şi mai apropiate. domnişoară. căreia Vallombreuse îi dădu drumul de îndată. cu toate că prezenţa comedianţilor o punea la adăpost de orice tentativă. se întoarse. făcu un semn cu mâna şi rosti: „La revedere. dar. datorită tonului cu care fuseseră pronunţate. uliul. turbând de furie că fusese astfel întrerupt în isprăvile sale amoroase. asupra adunăturii de golani şi de a-i pune pe goană. al cărei trup se şi aplecase dincolo de fereastră şi care.

cunoscând intenţiile rele ale lui Val­ lombreuse. Era sortit ca ziua aceasta să fie furtunoasă. Crepusculul se lăsa re­ pede. i-o trase de pe . Vremea era friguroasă şi soarele apunea îndărătul Podului Roşu. iar trecătorii se şi răriseră. reţinut la teatru ca să probeze un costum nou. apucându-i mantia de un capăt. Sigognac îşi făcu apariţia. Ne amintim că Lampourde primise misiunea din partea lui Merindol să-l lichi­ deze pe căpitanul Fracasse. întrucât Sigognac. vuiet ce ajunse numaidecât şi la urechile Tiranului. pervers şi gata mereu de insulte. dincolo de palatul Tuileriilor. nici nu-1 observă pe Lampourde. în Himera sa. de aceea duelgiul. pentru a se întoarce la han. care. în sfârşit. să-şi înveţe rolul. în sfârşit. cu gândul de a interveni dacă s-ar îngroşa prea mult gluma. şi se zorea să se întoarcă acasă. în nişte nori sângerii. Mscultă discuţia atât de îndrăzneaţă. Sosirea ducelui de Vallombreuse în caleaşca Murită la hanul din strada Dauphine stârnise un murmur de uimire yl de admiraţie în întregul han. Volumul II 117 Viillombreuse se întoarse la trăsură urmat de hangiu. suflând în degetele îngheţate pentru a nu-i fi amorţite în clipa acţiunii şi bătând cu tălpile de caldarâm pentru a-şi încălzi picioarele. ocupat. Prudenţa lui salvase astfel virtutea Isabellei de cutezanţa acestui duce. om rău. care nu llini contenea cu ploconeli de prisos. ce scoteau din răbdări. bravul Irod. îşi luase angajamentul să fie cu ochii în patru şi. trebuia neapărat să treacă peste Pont-Neuf. Jac- quemin se afla acolo de mai bine de o oră. lată acum explicaţia ajutorului primit de Isabella la momen­ tul cel mai potrivit. pândind prilejul nimerit spre a-1 ataca. cu urechea lipită de gaura cheii. ca şi Isabella. în absenţa lui Sigognac. Stăpânit de această grabă. datorită unei indiscreţii lăudabile. se postase şi aştepta pe esplanada unde se înălţa regele turnat în bronz. şi numaidecât huruitul roţilor vesti că primejdiosul musafir ple- CttNe. mergând cu paşi grăbiţi: o vagă nelinişte îl frământa din pricina Isabellei.Uljillunul Fracasse.

Era mulţumit că adversarul său trecuse atât de repede în gardă şi îşi zise: „O să ne amuzăm puţintel". cu mânerul spadei. — Magnifică estocadă. care îi fu dejucată numaidecât. dar o întâlni pe cea a lui Sigognac. Mă simt vinovat. dar admirând în acelaşi timp lovitura adversarului său pen­ tru perfecţia şi regularitatea ei academică. când cu mare iuţeală. continuă el în sinea lui. cu şiretlicuri şi prudenţe care dovedeau forţa celor doi combatanţi. Sigognac îşi lipi spada de lama duelgiului şi îl atacă cu o flan- conadă pe care acesta o pară doar cu o retragere rapidă a corpu­ lui. lamele. exclamă duelgiul din ce în ce mai en­ tuziasmat. Lampourde încercă o lovitură fină. ce lovitură minunată! în mod logic. Lampourde. încât i se rupseră şnuru­ rile. pe de altă parte. După câteva tatonări de o parte şi de alta. care nu-şi mai putea stăpâni mai departe admiraţia faţă de jocul atât de sigur. Pândind un loc cât de mic pe unde să pătrundă. cu vârfurile împreunate. domnule. îşi scoase spada din teacă cu iuţeala fulgerului şi trecu imediat în gardă. de rigu­ ros şi de corect.118___________________ Theophile Gautier el cu o mişcare atât de rapidă şi bruscă. Fără a mai încerca să lupte pentru a-şi lua capa înapoi de la atacator. pe care îl socoti la început drept un borfaş de rând. Sigognac se văzu numai în tunică. răspunse Sigognac. Cât ai clipi din ochi. „Foarte bună para­ dă. să ştiţi că aveţi o metodă superbă! — La dispoziţia dumneavoastră. tânărul ăsta ştie carte". care era iarăşi gata de apărare şi de atac. parada mea este o paradă la noroc. neregulată. — Şi acum. bună cel mult ca să nu fiu străpuns . care o înlătură. administrând o lovitură de spadă perfectă duelgiului. când cu mişcări lente. sălbatică. îşi scoase şi el la fel de repede spada. printr-o mişcare a încheieturii mâinii tot atât de rapidă ca şi destinderea violentă a unui arc. şi spada sa descrise un cerc strălucitor. exclamă Lampourde. asta pentru dumneavoastră! strigă el. Lamele se încrucişară. ar fi trebuit să fiu cu siguranţă ucis. se învârteau una în jurul celeilalte. — Să ştiţi.

). nu vreau să vă iau pe nepregătite. iar importanţa pe care trebuia s-o acorde oamenilor o deci­ dea după priceperea lor în mânuirea armelor. domnule. — Drace! strigă Lampourde retrăgându-se iute cu un pas. — Ar fi oare o indiscreţie. şi am să v-o las după moarte. .Căpitanul Fracasse. bine executată. Pentru acest gladiator nu avea preţ pe lume decât scri­ ma. cât pe-aci să fiu atins. Sigognac căpăta tn ochii săi proporţii considerabile. semicercuri. Aproape că roşesc din pricina faptului că am Intrebuinţat-o faţă de un spadasin atât de straşnic ca dumnea­ voastră. Am să încerc asupra dumneavoastră lovitura mea secretă. care îţi cer nişte ochi de pisică. ca un trădător. N-are nici o Importanţă! A fost bine gândită. ţineţi. altminteri ar însemna să duc cu mine în mormânt această lovitură sublimă. paraţi-o. în plină zi m-aţi l'l străpuns. Toate aceste crâmpeie de discuţie erau amestecate cu încrucişări şi ciocniri ale spadelor. Paraguante şi C6te-d’Acier ar fi mândri de un asemenea elev. e una din lovituri­ le sale favorite. vârful a alunecat pe sub braţ. am să v-o arăt şi dumneavoastră. cu degajări care nu făceau decât să sporească stima lui Lampourde faţă de Sigognac. . terţe. Acum fiţi foarte atent. cu cuarte. pe care toată flecăreala asta ciudată îl amuza din plin. — Nu am avut drept profesor decât pe un bătrân ostaş. Dacă o veţi para. să vă întreb care este numele maestrului dumneavoastră? Girolamo. răspunse Sigognac. Este singura mea moştenire. fruc­ tul studiilor pe care le-am întreprins. bine ţintită.dar nu aveţi încă obişnuinţa acestor dueluri crepus­ culare şi nocturne. întrucât n-am întâlnit încă pe nimeni în stare s-o execute. poate numai pe dum- Nimic mai mult (lat. lovitura asta de spadă infailibilă şi-a ucis întotdeauna clientul. elixirul vieţii mele. Şi baronul fandă. cu numele de Pierre. Volumul II______________________________________ 119 la strâmtoare. aşa-zisul nec plus ultra1 al ştiinţei mele. Până în prezent.

câinele dumneavoastră. Am fost plătit ca să vă ucid. — Dacă restul spadei mele nu se află în burta dumneavoastră. dacă aş vrea. Am primit chiar bani înainte. sclavul. Acestea fiind zise. un zeu! — Nu. iar baronul nu mai văzu în faţa sa nici urmă de adversar. ridicându-se de jos şi atingând ciotul de spadă ce-i rămăsese în mână. atunci sunteţi un om extraordinar. Cele două atacuri ale ducelui de Vallombreuse dăduseră. într-adevăr. iar la capătul câtorva minute duelul reîncepu. se prăvăli atât de repede peste trupul său. greş.120_____________ Theophile Gautitr neavoastră. tinere minunat! Dar nu vreţi oare să vă odihniţi şi sil mai răsuflaţi puţin? Şi rostind aceste cuvinte. care cunoştea toate şiretli­ curile şi tainele scrimei. care rupse dintr-o dată lama lui Lampourde. pe care i-am tocat. i-o aşeză pe umeri ca un valet respectuos. ridică de jos mantia lui Sigognac. răspunse Sigognac. Am să fur ca să dau înapoi aceşti bani. de altminteri. aş putea chiar să vă ţintuiesc de un zid ca pe o bufniţă. nu sunt atins şi. permiteţi-mi ca de aici înainte să fiu ad­ miratorul dumneavoastă. — Domnule baron. îi făcu o plecăciune adâncă şi se îndepărtă. amândouă. După câteva atacuri. . încât nu mai avu răgazul decât să-l despice printr-o lovitură semicirculară a spadei. că faimoasa lovitură avea să se dezlănţuie asupra pieptului său. un erou. Sigognac. Mi-e indiferent. dar lucrul acesta repugnă generozităţii mele naturale şi. se adresă Lampourde lui Sigognac. dar un fulger. Jacquemin Lampourde îşi plecă vârful spadei. şfichiuit cu un şuierat ascuţit. Sigognac făcu şi el la fel. simţi. după modul special în care acţiona Lampourde. m-aţi amuzat cu ciudăţenia dumneavoastră. duelgiul se turti şi se plecă în faţă ca şi cum ar fi căzut în nas. a cărui spadă se eschiva cu o repeziciune uluitoare.

pe par­ chet. în clipa cea mai potrivită. se desfăcu la piept. îşi azvârli de pământ pălăria cu atâta violenţă. iar pana zbârlită se rupse cu totul. Vallombreuse trânti în urma sa cu atâta violenţă toate uşile ce i se deschideau în cale. pe o punte aruncată peste un şuvoi de apă. datorită crispării degetelor sale nervoase. cu un tigru înfometat. aju- Intă. cu picioa­ rele în sus. ar fi fost preferabil să te întâlneşti nas în nas. deoarece cruzimea sa firească. Când no înapoie în palatul lui. Insă când era supărat. II împingea la furii neroniene. ca nişte boabe de mazăre pe o tobă. un fotoliu pe care îl întâlnise mergând mânios de-a . Nu era deloc un senior indul­ gent ducele de Vallombreuse. la înfăţişarea pe care o luase chipul său. fără a mai lua seama la nasturii de diamant de la tunică. iar foiţele de aur de pe ornamente se desprindeau ca nişte solzi. chiar când era în bună dispoziţie. Dantelele de la cămaşă. în acest moment de exasperare. încât erau gata-gata să sară din ţâţâni. slugile începură să clănţăne din dinţi şi să le treacă sudorile agoniei. încât forma i se turti de-a binelea. răsturnă. cu o lovitură. pe care şi le revărsa asupra primului nenorocit care-i cădea sub mână. Ca să-şi mai ostoiască puţin furia şi să respire mai în voie. în dreapta şi în stânga. ce săreau. nu mai fură curând decât o zdreanţă destrămată şi. teribil de palid din pricina turbării reci pe care o încerca. XIV SCRUPULELE LUI LAMPOURDE Ne putem închipui cu uşurinţă furia lui Vallombreuse după înfrângerea pe care o îndurase din partea virtuţii Isabellei. Ajuns în camera sa. de intervenţia comedianţilor.

Sigo­ gnac odată suprimat. intră cu de la sine putere să aprindă lumânările. tremurând de groază şi dezlegată de o fidelitate de acum înainte fără obiect. orice-ar spune Vidalinc. Vallombreuse. fără să ia seama la goana ore­ lor care se scurg întotdeauna într-un ritm egal. nevrând să-şi lase stăpânul să fie măcinat de melan­ colie în întuneric. cu toate că nu fusese chemat. Desigur că ea se poartă frumos cu golanul ăsta în speranţa că are s-o ia de nevastă. — Dar cum se face că boiernaşul ăsta nenorocit n-a fost încă . atunci ce să fac? Şi Vallombreuse îşi continua plimbarea furioasă de la un capăt ’ la altul al încăperii. într-adevăr. i-am dat totuşi lui Merindol ordinul formal să-l lichideze el însuşi. iar iubirea ei faţă de Sigognac ar spori cu toată ura ce mi-aş atrage-o din parte-i. stăpânit de aceeaşi agitaţie extremă. a murit şi veninul". ■ de unde să nu mai iasă decât rasă pe cap şi biciuită. pe când se plimba prin came. ră. Nu mi-ar fi greu să obţin ordinul. în timp ce se zvârcolea astfel. ca şi cum luminile candelabrelor i-ar fi limpezit mintea. trimis pe lumea cealaltă? exclamă el. — Neruşinată creatură! strigă el. dar nu. fie că suntem furioşi. pe care îl absorbea dragostea sa faţă de Isabella. şi de aici toate prefăcătoriile astea de pudoare . sau cu ajutorul vreunui gladiator mai dibaci şi mai viteaz decât el. fără a izbuti să-şi J obosească turbarea neputincioasă. întrucât îi căşuna chiar şi lucrurile ţ neînsufleţite. îşi reaminti de ura ce i-o nutrea lui Sigognac. Isabella rămâne la bunul meu plac. iar Picard. . fie că suntem | mulţumiţi. statornicia sa ar deveni şi mai puternică din pricina acestei persecuţii. oprindu-se dintr-o dată. mă bate gândul să pun * arcaşii poliţiei s-o înhaţe şi s-o azvârle într-un fund de temniţă. ca să fie dusă la spital sau la vreo mănăstire pentru târfe pocăite.122___________________ Theophik Gautier ■ lungul şi de-a latul camerei. ca o fiară sălbatică în cuşcă. Planul ăsta nu face două parale. noaptea se lăsase. dacă el singur nu era îndeajuns pentru treaba asta! „De-i moartă fiara. mama gândurilor negre.

i-ar fi prins bine. ca să mai vină puţină salivă în gură. cu toate că nu băuse de di­ mineaţă nici măcar atât cât să înece o muscă. ca şi cum ai şi avea la gât cravata de cânepă pe care o meriţi chiar mai mult pentru laşitatea şi stângăcia ta decât pentru fărădelegile tale? — Aşteptam ordinele senioriei voastre.( tlpitanul Fracasse. asemenea lui Demostene.. rosti Merindol. Odată rămasă singură.. în aceste clipe de groază teribilă. Şi acum. exclamă brusc Vallombreuse. ai să mai rămâi multă vreme proţăpit aşa. Merindol îşi răsucea întruna pălăria pe piept. cu gâtlejul uscat şi limba încle­ iată. cu înfăţişarea asta de osândit la spânzurătoare. Merindol. ca şi cum ar fi vorba de nişte zbrenţăroşi. Volumul II 123 îndârjită şi de virtute inexpugnabilă. să aibă o pietricică în gură. se înfăţişă înaintea ducelui mai palid decât un tâlhar care este dus la spânzurătoare. chemat de către Picard. — Ei bine. bine! îl întrerupse ducele. a cărui privire o simţea cum cade asupra lui ca un duş. făcând mari eforturi pentru a se ţine drept pe picioarele ce-i tremurau de parcă ar fi fost beat. să mi-1 aduceţi pe Merindol şi să aflăm cum stau lucrurile. mă voi fi răzbunat pe un obraznic care m-a jignit destul. îi vin eu curând de hac şi. să-şi uşureze şirul vorbelor şi să-şi dezlege limbuţia. animalule. Domnul duce ştie că îi sunt devotat până la funia ştreangului inclusiv: îm i permit această glumă din pricina graţioasei aluzii pe care tocmai a făcut-o. care m-a rănit la braţ şi pe care îl întâlnesc mereu ca pe o piedică între mine şi obiectul dorinţei mele. într-o încurcătură stupidă. Nenorocitul. când de gheaţă. încer­ când să surâdă. cu lAmplele îmbrobonate de sudoare. nu ţi-am dat oare sarcina . cu atât mai mult cu cât faţa tânărului senior era mai furtunoasă decât aceea a oricărei mări sau a adunării poporului în Agora. oricum. când de foc. — Bine. oratorul atenian ce cuvânta în faţa mării. respingând iubirea celor inai chipeşi duci. nici nu îndrăznea să-şi ridice ochii către stăpânul său.

La prima întâlnire. la fel ca şi prietenii mei. fără să mai fie nevoie să deschid gura. ca să fii slujit astfel! N-ar trebui oare ca voi. cu toate că nu avea decât o spadă de teatru. la cea dintâi ocazie ce se va ivi la apusul soarelui sau noaptea. fără ca numele domnului duce să poată fi pronunţat în toate acestea. lucru ce nu s-ar fi putut evita dacă lovitura ar fi fost dată de noi. . Dar Sigo­ gnac nu este un vânat ca oricare. să-mi ghiciţi sentimentele după străfulgerarea ochilor. şi că n-am fost ascultat. Acum Sigognac îmi cunoaşte înfăţişarea şi. pentru a evita o luptă inutilă. de m-aş apropia de el. într- adevăr. numaidecât ar pune mâna pe spadă. Am fost aşadar obligat să mă duc să caut un spadasin. obiectă Merindol pe un ton umil şi spăsit. — Planul nu este rău. care aparţinem senioriei sale. ceea ce mi-a prins tare bine. lepădături şi ruşine a ocnei! — Domnul duce.124 _____________________________________Thfaphile Gautier să-mi cureţi drumul de acest Sigognac blestemat care mă stinghereşte şi mi se aşază în cale? N-ai făcut ce ţi-am poruncit. sceleraţi timizi. care îl pândeşte şi îl va lichida sub pretext că-i şterpeleşte mantia. nu apreciază aşa cum se cuvine zelul. cea mai bună spadă în oraş. şi să ucideţi pe tăcute pe oricine nu-1 pot suferi? Dar voi nu sunteţi buni decât să daţi năvală în bucătărie şi să vă ghiftuiţi şi n-aveţi curaj decât să tăiaţi gâturile unor pui de găină. asasini stângaci. puţin a lipsit să nu-mi crape ţeasta până la bărbie. nu merită osteneala să ai duelgii în soldă. care mi-e prieten. Dacă o să mai mergeţi pe drumul ăsta. întrucât. după tremurarea genelor. talentul credincioaselor sale slugi. că acest ticălos respiră încă. am să vă dau pe toţi pe mâna călăului care vă aşteaptă. după bucuria şi seninătatea Isabel- lei. răspunse neglijent Vallombreuse. pe care îl hăituieşti şi pe care îl dobori după câteva minute de goană. o văd cu întristare. încât am fost silit să mă eclipsez. şi aş îndrăzni să spun. canalii abjecte ce sunteţi. Cea de-a doua cursă l-a găsit foarte atent şi vigilent şi aşa de bine pregătit să treacă la acţiune. în care i s-ar fi sărit în ajutor şi care ar fi stârnit un scandal supărător. am văzut prea bine. tocită şi ştirbă.

această unealtă subalternă a cărei acţiune trebuia să se îndeplinească în umbră. în schimb este fără frică. — Adu-1 încoace pe netrebnicul ăla. încât o să-şi lase şi pielea. lui Merindol şi se oprise la câţiva paşi de duce. îi întrece în vitejie pe Ahilii din legende şi pe Alexandrii cei mari din istorie. pe bună dreptate. dar vai de el dacă mă deranjează pentru cine ştie ce bazaconie. răspunse ducele. când apariţia unui ciudat personaj îi ţintui picioarele pe loc. în carne şi oase. Picard. primind din plin. Jacquemin Lampourde nu părea câtuşi de puţin descumpănit. nu se codi să-i spună că un bărbat cu o înfăţişare destul de ciudată se afla afară şi cerea stăruitor să-i vorbească într-o chestiune importantă. Jacquemin Lampourde este un erou. Avea într-adevăr toate mo­ livele ca să rămână prostit de uimire. încă de la uşă.(Mpitanul Fracasse. pentru că a îndrăznit să-şi măsoare forţele chiar cu — Oh! replică Merindol plin de importanţă şi sigur de sine.. ce se tot învârtea de câteva minute prin cameră.. Valetul ieşi pentru a-1 introduce pe noul oaspete şi Merindol era pe punctul să se retragă discret. îi făcuse chiar cu ochiul. am să pun să-l scarmene atât de vârtos. cu toate că-1 urăsc. care. De altminteri. Merindol era foarte neliniştit văzându-1 că-şi face apariţia astfel. De aceea. Dar eşti oare atât de sigur de curajul şi de braţul acestui gladiator? Este nevoie de un viteaz ca să-l răpui pe Sigo- gnac. întrucât bărbatul condus de Picard în faţa lui Vallombreuse nu era altul decât prietenul Jacquemin Lampourde. pe acest agent de a doua mână. care a călcat greşit. prieteneşte. în faţa stăpânului său. fără intermediar. Nu este fără reproş. care arăta acum mai înseninat. trebuie s-o mărturisesc. Volumul II 125 îmblânzit. nu este deloc laş. şi poate că este mai bine ca lucrurile să se desfăşoare în acest chip. . văzând că îi mai trecuseră toanele lui Vallombreuse. Prezenţa sa neaşteptată într-un asemenea loc presupunea de bună seamă vreun eveni­ ment ciudat şi absolut neprevăzut.

prin broboane de sudoare. Gestul acesta de a oferi bani în loc de a lua era aşa de contrar obiceiurilor fizice şi morale ale lui Pictor şi gravor francez (1592—1635). din care pricină pe Merin- dol îl treceau toţi fiorii. dar robustă. Costumul său consta dintr-o tunică de piele. că spadasinul mersese tare repede sau că tocmai făcuse eforturi fizice violente. iar cioculeţul se ridica întocmai ca o virgulă aşezată de-a-ndoaselea. anume că braţul lui Lampourde. ieşind de sub mantie ca un candelabru pentru lumânări ce se desprinde dintr-un perete lam- brisat. care încingea talia uscăţivă. în ceea ce privea nasul său. semănau cu o frigare ce i-ar fi traversat buza de sus. Toate acestea reuşeau să-i compună fizionomia cea mai heteroclită de pe lume. năclăite cu o pomadă ordinară. Fruntea. 0 spadă cu garda grea atârna pe un centiron lat. se fixau asupra ochilor tânărului duce cu o neruşinare liniştită. din pantaloni cenuşii şi dintr-o mantie stacojie. acest promontoriu din carne îi despica în chip grotesc profilul ciudat şi monstruos. a ticălosului. aşa cum trădau dungile de cu­ loare mai vie. peste care apăsarea obişnuită a pălăriei brăzdase o dungă roşiatică transversală. vizibile pe fondul puţin cam decolorat al stofei. ale cărei galoane de aur păreau să fi fost de curând descusute.126__ _______________ Theophile Gautier în faţă. una dintre acelea pe care îi place lui Jacques Callot1 să le schiţeze cu peniţa sa originală şi plină de viaţă. trăda. lumina candelabrelor. a cărui umbră îi acoperea un întreg obraz. ase­ menea cicatricii unei răni. Mustăţile. care îi scotea în relief amănuntele fizionom iei sale caracteristice. aşa cum umbra Etnei acoperă o mare parte din Sicilia. aurit pe creastă de o rază de lumină care îl făcea să lucească. împletit cu fire de aramă. ochii săi. . care încă nu se uscaseră. ţinea în mână o pungă al cărei pântec rotunjor trăda o sumă destul de respectabilă. de un cenuşiu albăstrui amestecat cu reflexe metalice. Un detaliu inexplicabil îl preocupa în mod cu totul deosebit pe Merin- dol.

Nici în cele mai gro­ zave vremuri de restrişte nu mi-am părăsit îndeletnicirea de du- elgiu. epitetul acesta de bădăran. după spusele pictorilor şi ale fizionomiştilor. răspunse ducele de Vallombreuse. spadasin. după ce îşi întipări în ridurile lungi care îi brăzdau obrajii şi în colţurile gurii un fel de tremur nervos. solemnă şi ţeapănă. fără să supăr pe Măria voastră. Vreţi ceva mai nobil? Retrăgeţi-vă. cu braţul ăla lung de l-ai putea lua drept un braţ pentru agăţat firmele? — Mai întâi. Apoi ideea că Jac­ quemin Lampourde venea la ducele de Vallombreuse. încât Merindol holbă teribil ochii şi căscă o gură mare şi rotundă. jupân Jacquemin Lampourde. aşa de bine proptit în şolduri. reprezintă expresia caracteristică a culmii sur­ prizei. Eu mă numesc Jacquemin Lampourde.Căpitanul Fracasse. . pe care ciudăţeniile formaliste ale lunganului. acum ex­ plică-mi. Volumul II______________________________________ 127 Jacquemin. rogu-te. cu desăvârşire ridicolă. cu ce gând ai venit la mine cu o pungă în mână şi scuturându-ţi scuzii întocmai cum îşi agită un nebun marota sau un lepros morişca. nici un fel de comerţ sau de meserie nu m-au înjosit vreodată. era atât de colosal de neverosimilă. bădărane. pe care nu l-aş putea accepta decât cu titlu de glumă prietenească. Eu ucid ca să trăiesc. ca şi cum ar fi vrut să-i plătească pentru un serviciu oarecare. de-mi tot vânturi pe sub nas punga aia cu bani. încât duelgiul îl îndeplinea cu o stângăcie emfatică. îl amuzau fără să vrea. domnule duce. vrei cumva din întâmplare să-mi dai de pomană. nici o muncă manuală. Situaţia mea este onorabilă. ceea ce. întrucât primej­ dia te pândeşte şi mojicii nu înfruntă cu plăcere moartea. — Ei bine. el jigneşte prea grav scrupulele simţitoare ale amorului meu propriu. dacă ţii. exclamă ducele după ce-1 privi cu luare- aminte pe caraghiosul personaj. fiindu-mi scârbă de trădare şi de laşitate. rosti duelgiul. aşadar. întrucât lucrez întotdeauna singur şi dau de ştire celui pe care îl atac. pe riscul pielii şi al grumazului meu. — Fie. eu nu sunt un bădăran. care nu-ţi răpeşte calitatea de gentilom.

incognito. Acei care m-au văzut şi m-au apreciat la lucru ştiu că treburile uşoare mă dezgustă. nu era lipsit de nobleţe. cu toată înfăţişarea grotescă a personajului său. puse punga cu banii pe un colţ al splendidei mese încrustate cu piatră dură de Florenţa. măgari îmbrăcaţi în piele de leu al căror răget este un zbierat. Sigognac te-a băgat în sperieţi? — Lui Jacquemin Lampourde nu i-a fost niciodată frică. L-am atacat pe Sigognac după toate regulile artei. Am primit de la Merindol nişte bani înainte de a-1 trimite pe lumea cealaltă pe un anumit Sigognac.128 Theophile Gautier Jacquemin. Rostind aceste cuvinte. — Să vă spun chestiunea. . domnule duce. con­ tinuă spadasinul pe un ton care. nu am putut să aduc la îndeplinire această comandă şi. şi aş putea să fiu. cocoşat ca şi Esop. Datorită unor împrejurări independente de voinţa mea. o lamă Alonzo de Sahagun cel Bătrân. şi înot în ea ca peştele în apă. Lampourde. cu un gest care nu era lipsit de demnitate. un salut ce împerechea libertatea bărbătească a ostaşului cu supleţea omului de la Curte. pe ostaşii lui Irod. şi ex­ ecută apoi cu pălăria-i largă de pâslă mai multe învârtituri prin aer. rămânând mai departe cu trupul ţeapăn. pe alde ăştea care asudă de zece ori ca să mişte o pietricică. din spate sunt necunoscut. înclină din cap. am venit să înapoiez cui i se cuvin gologanii pe care nu i-am câştigat. după mintea sa. Haide. spuse Vallombreuse. — Iată-i aşadar. secundum artem. Primejdia îmi place. fii sincer şi mărturiseşte. zis căpitanul Fracasse. adică fără de fanfaro­ nada şi lăudăroşenia ce aminteau de moda spaniolă sau gas- conă. satisfăcut de concesia oferită susceptibilităţii sale. în nici o luptă adversarul nu mi-a văzut forma umerilor. care constituiau. a căror vitejie şi-o arată faţă de copiii de ţâţă şi care o iau la sănătoasa când victima lor îşi arată dinţii. pe fanfaronii buni să joace în comedii. cum sunt cinstit în meseria mea. înarmat cu una din cele mai bune spade de Toledo pe care le posed.

. degajări. cu care mă agitam ca o babă ce ia la goană. cum trebuia să termin odată cu el. Priviţi. a parat cu o viteză ameţitoare şi cu o lovitură de rever atât de i'ermă. purtând drept marcă un S încoronat. Am întrebuinţat împotriva lui toate resursele scrimei: atacuri simul­ tane. pe un ştrengar. pe care o cunosc doar cu în întreaga lume. încât nu mi-a lăsat în mână decât un ciot de spadă. atât de corect. mă delectam să privesc la acest joc atât de fin. Jacquemin Lampourde trase jalnic din teacă o bucată de spadă. cu o lingură de ciorbă. Ei bine! Acest diavol de căpitan Fracasse. am culcat la pământ treizeci şi şapte de oameni care nu s-au mai ridicat de jos.r Căpitanul Fracasse. deoarece Girolamo a murit şi mi-a lăsat-o mie moştenire. Dar Sigo- gnac se închide în garda sa ca într-un turn de aramă. după ce am prelungit lupta pe cât a fost cu putinţă pentru a-mi da răgazul să admir această magnifică metodă. el are paradă şi ripostă pentru fiecare atac. şi arătă ducelui frântura netă şi strălucitoare a lamei. în care nu pari să fi ieşit învingător. de care depinde tot succesul. surprize. Cu riscul de a fi străpuns. împotriva unu­ ia sau mai multora. cât şi în ciocniri cu asalturi. am ales momentul cel mai prielnic şi am ris­ cat lovitura mea secretă. retrageri. a Napolitanului. şi câtă siguranţă. totuşi. încât însuşi Girolamo n-ar fi fost în stare s-o execute mai corect. — Atât în dueluri. întrucât ai venit să-mi restitui banii? întrebă ducele. Aveam în faţă un partener demn de mine. lovituri neobişnuite. Volumul II______________________________________ 129 — Ce s-a întâmplat în lupta dintre voi doi. iată ce a făcut din Sahagunul meu! Zicând acestea. este un zeu cu spada în mână. combi­ nată cu ce viteză! Ce îndrăzneală temperată de prudenţă! Ce straşnic sânge rece! Ce imperturbabilă stăpânire de sine! Nu este un om. De altminteri. nu mai pun la socoteală pe schilodiţii sau răniţii mai mult sau mai puţin grav. Am dat lovitura atât de bine şi atât de precis. nimeni altul decât mine nu este capabil s-o execute în deplina ei perfecţiune. aşa cum i se spune. atât de superior.

exclamă Vallombreuse pe un ton care nu admitea nici o replică. fără s-o mai deschidă. în nici un caz n-ai fi capabil de acest gest frumos. N-am mai văzut în viaţa mea un ticălos cu atâtea scrupule. chiar de-aş avea mijloacele nece­ sare. cu banii tăi cu tot. nu voi mai întreprinde nimic împotriva sa. Merindol. Oricine a incasat-o s-a ales cu o butonieră în plus la tunică. o mărturisesc cu toată modestia. n-a făcut acest lucru. demn să figureze printre pildele destinate tineretului. ceea ce este foarte delicat din partea unui gentilom atacat pe înserate în plin Pont-Neuf. m-ar mustra cugetul să vatăm sau să ucid un spadasin atât de minunat. ca pe o potârniche. pe care a-i putea s-o atribui Durandal-ului lui Roland. dar conştiinţei mele îi repugnă aşa ceva. ca toţi vitejii. Poate că aş fi putut să opresc banii ca despăgubire pentru riscurile şi primejdi­ ile prin care am trecut. dată fiind preţuirea pe care i-o arăt. pe unde sufletul şi-a luat zborul pentru totdeauna. destul de uimit şi de stupefiat de păţania mea. chiar de nu-i mare scofală de capul ei. Theophile Gautier — Nu-i oare asta o lovitură prestigioasă. pentru mine e sfânt de acum încolo. sau pun să te arunce. mă simt recunoscător faţă de el. cea mai păcătoasă din­ tre toate. căpitanul s-a dovedit şi generos: mă ţinea la discreţia lui. şi asta cât mai repede. aceea care este făcută cu trupul. cu atât mai mult cu cât adevăraţii spadasini sunt aşa de rari în vremurile astea în care mişună duelgii de rând şi când spada este ţinută ca o coadă de mătură. TU. la capătul spadei. pe fereastră. Lovitura pe care i-am administrat-o nu a avut până în prezent decât o singură paradă. Şi în afară de asta. şi putea să mă tragă în frigare. întrucât duelgiul ezita. continuă spadasinul. — Pe toţi dracii. numai de-ar fi întins braţul. ia-ţi înapoi banii. De aceea am venit să-l anunţ pe domnul duce să nu se mai bizuie pe mine. sau Hauteclaire-i lui Amadis de Gaule? Să-l ucid pe căpitanul Fracasse este o faptă peste puterile mele. Vallombreuse adăugă: . De altminteri. îi da­ torez viaţa şi. Tisonei Cidului.

jocul imaginaţiei sale. Merindol. Are un cap straşnic ce zămisleşte idei şi mână spre a le executa. Oh! mulţi autori de comedii aplaudaţi la leatru pentru înjghebarea pieselor reprezentate ar trebui să-l consulte pe Malartic în ceea ce priveşte subtilitatea intrigilor. răspunse Lampourde. pe care Malartic îl va duce la bun sfârşit cu desăvârşirea şi cu perfecţiunea amănuntelor ce-i caracterizează modul său de lucru. dacă senioria voastră încuviinţează. îşi întinse braţul osos. cu un cornet cu zaruri şi cu o pereche de cărţi de joc. care-1 cunoaşte. senioria sa nu are decât să poruncească unui om de-al domniei sale să facă o cruce cu creta pe stâlpul stâng de la „Ridi­ chea încoronată". Isprăvind de rostit aceste cuvinte. unde se ciocni. va fi adus la îndeplinire cu sfinţenie. Lampourde făcu un pas către masă. domnule duce. socotesc că se­ nioria sa nu va fi supărată dacă am să joc câţiva dintre pistolii ăştea. de către alter-ego-ul meu. cu toate acestea. şi este un adevărat dar pe care i-1 fac. Când se va fi decis. scoţând un sunet metalic. Dar nu vreau să nbuzez prea mult timp de răbdarea senioriei sale. căreia îi faceţi onoarea de a vă interesa de ea. Este de altminteri spiritul cel mai descătuşat de preju­ decăţi şi de superstiţii care a existat vreodată. căruia I se pot încredinţa misiunile cele mai primejdioase. — Lucrul acesta. Npuse Lampourde. Era lesne de văzut că acest gest îi era mult mai firesc decât celălalt. domnul duce n-ar putea să facă o alegere mai bună. cavalerul Malartic. în vederea răpirii comediantei. Fără nici o îndoială. poate sta chezaş pentru deosebitele sale calităţi. dar ele pot fi continuate. Malartic are să priceapă şi. născocirea stratagemelor. deghizat cum se . am schiţat un soi de plan. într-atât este de dibaci. aşa de multă naturaleţe se simţea în mişcările sale. — Eu mă retrag din treburi în ceea ce îl priveşte pe Sigognac. apucă punga cu o dexteritate de scamator şi o făcu să dispară ca prin farmec în profunzimile buzunarului său. 131 — îţi dăruies pistolii ăştia ca să bei în sănătatea mea.

superioritate a cărei amintire o păstrase din plin braţul său. avea să se îmblânzească şi să . deoarece sângele unor asemenea oameni de nimic nu avea mai multă va­ loare în ochii săi decât apa din fântâni. idee care îi surâdea mai mult din perspec­ tivele amoroase cărora le dădea frâu liber imaginaţia sa. Ar fi preferat să-şi trimi­ tă el însuşi rivalul pe lumea cealaltă. va veni la palatul Vallombreuse pentru a primi ultimele ordine şi a stabili toate amănuntele. nu-i displăcea deloc. Odată terminat acest discurs triumfător. mai puţin ciudată totuşi în acest secol de rafinaţi şi de duelgii decât în orice altă epocă. se datora faptului că era realmente invincibil. oricât de turbat ar fi fost Vallombreuse. satisfăcut de elocinţa şi de frumoasa lui ţinută în faţa unui atât de mare senior. i se părea că întrece măsura. Apoi. iar mşinea de a fi fost rănit de Sigognac îi ustura njai puţin amorul său propriu. ci datorită faptului că duşmanul său era gentilom: căci nu şi-ar fi făcut nici un scrupul de conştiinţă să ucidă şi să facă fărâme o jumătate de duzină de burghezi care l-ar fi deranjat. Dacă baronul rezistase acestui gladiator de profesie. Caracterul original al lui Jacquemin Lampourde. de n-ar fi fost superiori­ tatea lui Sigognac în materie de scrimă. Vallom­ breuse nu se îndoia de faptul că tânăra comediantă. îl amuzase şi îl interesase pe tânărul duce de Vallombreuse. Gândurile sale se reîntoarseră aşadar spre răpirea Isabellei. nu din pricina delicateţii sufleteşti sau a susceptibilităţii conştiinţei. cu şanse favorabile. îl ierta chiar pentru faptul că nu izbutise să-l ucidă pe Sigognac. Această apariţie bizară. cinstit în felul său. şi care nu-i îngăduia să rişte. odată sepa­ rată de Sigognac şi de tovarăşii ei. îşi lăsă borul pe ochi şi ieşi din cameră cu paşi măsuraţi şi maiestuoşi. de a pune să-l asasineze pe Sigognac. fapta aceasta. Theophile Gauti cuvine. jupân Jacquemin Lam- pourde se pomi să execute cu pălăria de pâslă aceleaşi evoluţii pe care le mai efectuase o dată. când îl salutase pe duce la începu­ tul convorbirii. şi-o înfundă pe cap. cu rana de-abia cicatri­ zată. un nou duel sau un atac cu arma.

chiar şi cele mai caste. sau alte asemenea fermecătoare drăgălăşenii. ah! de-abia atunci am să mă răzbun pentru vechile ei refuzuri jignitoare. când o voi ţine în braţe. Ea îi justifica toate pretenţiile. Voi fi atât de curtenitor. tânărului duce i se părea ilogic. jignitor şi de necrezut să nu fie iubit." . cu toată înfrângerea suferită re­ cent în faţa Isabellei. Am s-o văd cum se tulbură. pe care femeile. cum îşi va lăsa capul pe umărul meu pentru a-şi ascunde sfiala şi tulburarea. se pricep să le găsească în asemenea împrejurări. încât ea însăşi are să se mire foarte curând că a fost aşa de mult timp neînduplecată cu mine. îşi zicea ducele în sinea lui. „S-o ţin doar câteva zile intr-o ascunzătoare de unde să nu-mi poată scăpa. Volumul II 133 devină simţitoare la farmecele unui duce cu un fizic atât de atrăgător şi după care înnebuneau cele mai nobile doamne de la Curte. înfumurarea lui Vallombreuse era incorigibilă. cum devine palidă. De aceea. de stăruitor. şi am să reuşesc fără discuţie s-o supun. de pasionat. cum îşi pleacă lungile-i pleoape la vederea mea şi. sau că nu era vorba decât de teama şi timiditatea unei muritoare urmărită de un zeu.Căpitanul Fracasse. Cu un sărut are să-mi spună că m-a iubit totdeauna şi că nu fugea de mine decât pentru a mă înflăcăra şi mai tare. căci nici­ odată o înfumurare n-a fost mai întemeiată. absurd. Dar când voi fi stăpân pe inima şi pe trupul ei. iar lăudăroşeniile sale cele mai impertinente nu însem­ nau decât adevăruri.

ar fi refuzat-o: întrucât Sigognac nefiind nici fratele. negreşit. mai puţin legitimă. ar fi apărut drept o năzuroasă şi o mironosiţă. să dea poruncă să fie ciomăgit. fără nici o îndoială. apărea în ochii lumii ca un josnic histrion. ! XV MALARTIC LA LUCRU Dacă mânia ducelui. de altminteri. nici soţul. presupunând chiar că aceste legături ar fi fost descoperite. Cât despre Isabella. ascunzându-şi cali­ tatea. nici mânia baronului n-a fost mai mică aflând fapta nesocotită a lui Vallombreuse împotriva Isabellei. ca un farsor de o treaptă inferioară. cum să le dovedeşti şi cui să ceri să-ţi facă dreptate pentru aceste atacuri laşe? Sigognac. întemniţat sau ucis fără ca cineva să fi îndrăznit să protesteze dacă îl supăra sau îl deranja cu ceva. când s-a reîntors acasă la el. pentru rezistenţa ei cinstită. nu avea nici un drept să ceară socoteală pentru un act care. cum puteau fi oare urmărite tenebroasele ramificaţii care îl legau pe acest ticălos vrednic de spânzurătoare de magnificul senior? Şi. în Franţa a existat întotdeauna libertatea să faci curte femeilor frumoase. a fost aprigă. nici curtezanul declarat al comediantei. A fost nevoie ca Tiranul şi Blazius să-i ţină îndelungate argumentări pentru a-1 împiedica să alerge la palatul acestui senior cu scopul de a-1 provoca la o luptă pe care ducele. pe care un gentilom ca Vallombreuse putea. dar cu toate că era probabil că lovitura fusese pusă la cale de către duce. întrucât virtutea femeilor de la teatru era pusă la îndoială de mulţi Toma- . după bunul său plac. era scuzabil de la sine. Agresiunea spadasinului de pe Pont-Neuf era.

persoane de vază îi cereau să dea spectacole în palatele lor. întrucât. cochetăria ele­ gantă a Serafinei. recunoscând. De aceea. verva scânteietoare a Subretei. Volumul II 135 necredincioşi şi Pyroni1sceptici. regele îşi exprimase dorinţa de a-i vedea jucând. de a tăcea chitic. primul dintre marii sceptici greci. emfaza maiestuoasă a Tiranului. temeini­ cia argumentelor susţinute de către Irod şi Pedant.). după ce obţinuseră laudele capi­ talei. îl împăcă de-a binelea pe baron şi lucrurile îşi reluară cursul lor obişnuit. cu ocazia vreunei sărbători sau a vreunui ospăţ. fapt care îl bucura nespus de mult pe Irod. nu avea să-şi lase baltă planurile. Graţia mo­ destă a Isabellei. O privire blândă a Isabellei. fără voia lui. Adeseori. perfecţia comică a duehei stârneau acelaşi efect la Paris ca şi în provincie. nu le mai lipsea decât aprecierea Curţii. datorită vâlvei ce se stârnise în jurul lor. într-o bună dimineaţă. din care pricină Sigognac turba nu altceva. extravaganţa superbă a căpitanului Fracasse. frumos ca un înger şi rău ca un diavol. 360 î. era vorba să fie chemaţi chiar la Saint-Germain. unde se găsesc cei mai mulţi oameni de gust şi cunoscătorii cei mai fini. Debutul trupei înregistrase un deosebit succes. la hanul din strada Dau- Pyron (n. îndemnându-1 să-şi înfrâneze curajul din dragoste pentru ea. dar având ochii bine deschişi şi urechea la pândă: întrucât acest blestemat de senior. Chr. . cu toate că până acum tot ceea ce încercase dăduse greş. bonomia grotescă a Pedantului. obişnuit fiind cu asemenea cereri. spiritul şiret şi hâtru al lui Scapin.Căpitanul Fracasse. dinţii albi şi gingiile trandafirii ale lui Leandru. în faţa doamnelor curioase să-i vadă pe aceşti actori care puteau fi comparaţi cu cei de la palatul Bourgogne şi cu trupa de la Marais. conducătorul şi casierul companiei. care luă între mâinile ei albe mâinile fremătânde ale lui Sigognac. Nu exista aşadar nici o cale pen­ tru a-1 face răspunzător pe duce în mod deschis. Irod nu se arătă surprins când.

Pletele sale lungi şi cu desăvârşire albe îi cădeau până la umeri şi îi dădeau înfăţişarea cea mai patriarhală şi mai cinstită. Purta ciorapi de mătase. Un guler larg ce-i cădea pe piept îşi revărsa albeaţa peste negrul tunicii şi scotea mai bine în relief faţa pârlită de soare şi aerul tare al câmpurilor. cu acea înfăţişare venerabilă pe care o au servitorii cărora le-a albit părul slujind în casele mari. după ce-1 salutase în vorbe curtenitoare. în chestiuni de teatru. Irod nu se mai sătura să admire frumoasa înfăţişare şi cinstea ce se citea pe chipul intendentului care. în timpurile de restrişte. îmbrăcat în catifea neagră din cap până în picioa­ re. îşi dăruiesc micile lor economii pentru a ajuta familia care i-a hrănit în vre­ murile de belşug. deoarece a ajuns până în colţurile îndepărtate ale do­ meniilor locuite de stăpânul meu? — Eu am această onoare. această admirabilă companie de teatru căreia i s-a dus vestea în tot Parisul şi a trecut şi dincolo de zidurile şi meterezele oraşului. contele de Pommereuil. care îngrijesc de averea stăpânului lor cu mai multă străşnicie chiar decât de a lor. — Contele de Pommereuil. care îi mustră pentru cheltuielile nebuneşti şi. ar dori foarte . aşa cum e potrivit să poarte un bătrân care are uneori crize de gută. pe care sprânce­ nele. trupa muze­ lor.136 Theophile Gautier phine se prezentă un fel de intendent sau de majordom. pătraţi la vârf şi puţin cam largi. îi spuse următoarele: — Dumneavoastră sunteţi într-adevăr acel Irod care conduce. continuă bătrânul. cu o mână tot atât de sigură ca şi aceea a lui Apollo. mustăţile şi ciocul apăreau ca nişte trăsături de zăpadă pe o sculptură antică. De bună seamă că era unul din acei intendenţi al căror neam s-a stins. avea la gât un lanţ alcătuit din bucăţi de aur. Majordomul. răspunse Irod. făcând salutul cel mai graţios pe care i-1 putea îngădui înfăţişarea sa rebarbativă şi tragică. şi care cerea să-i vorbească din partea stăpânului său. iar în picoare avea nişte pantofi cu cocarde late.

Volumul II______________________________________ 137 mult în cinstea unor oaspeţi de marcă să ofere. iar actriţelor. Tiranul privea monedele culcate unele peste altele cu un aer de satisfacţie. rosti majordomul. deşi ne vine tare greu să părăsim Parisul. o aplecă şi scurse din ea pe masă o sută de scuzi noi şi frumoşi. una pentru călătorie. broşe sau brăţări. spuse intendentul. Şi. întovărăşind vorbele cu fapta. strălucind cât se poate de atrăgător. spre a-i distra. El s-a gândit că nici o trupă n-ar putea aduce mai bine la îndeplinire această misiune decât trupa dumneavoastră şi mă trimite să vă întreb. ce nu se uită la cheltuieli şi care n-ar precupeţi nimic pentru a se bucura de prezenţa ilustrei dumneavoastră trupe. şi pot să-i spun stăpânului meu că îi veţi satisface cererea? — Sunt la dispoziţia senioriei sale cu toţi tovarăşii mei. Există la castel o sală de teatru dotată cu cele necesare şi nu vă mai rămâne decât să vă aranjaţi decorurile. în castelul său. faţă de care cochetăria feminină este întotdeauna sensibilă. când ne aflăm în culmea succesului. doldora de monede. şi ultima pentru întoarcere. spectacolul unei comedii. alta pentru reprezentaţie. fie chiar şi pentru câteva zile. . dacă v-ar fi cu putinţă să veniţi să daţi o reprezentaţie pe domeniile sale. Domnul conte. care se află doar la o distanţă de câteva leghe de aici. — Voi face tot ce-mi va fi posibil spre a mulţumi o persoană atât de curtenitoare şi de darnică. mai mult. aveţi să primiţi tot pe atât după spectacol. răspunse Tiranul. iată aici o sută de pistoli pe care domnul conte de Pommereuil mi-a dat dispoziţie să vi-i remit pentru cheltuielile mărunte de drum. După ce le contemplă destul. apoi le aruncă în buzunarul de la centură cu un gest de aprobare. mângâindu-şi stufoasa barbă neagră. este un senior magnific. le ridică de pe masă. intendentul contelui de Pom­ mereuil scoase din buzunar o pungă lungă şi grea. acceptaţi. le aşeză fişic. fără îndoială că li se vor face unele cadouri: inele. — Aşadar. — Trei zile vor fi de ajuns. stăpânul meu.Câpitanul Fracasse.

rele. încât ar fi fort suficiente chiar şi pentru un orb ce-ar fi dibuit pământul cu bastonul. bătrânul se retrase cu numeroase plecăciuni. temându-se. cu nişte noţiuni atât de vulgare şi de prozaice. în ceea ce priveşte piesa. in­ tendentul adăugă: — Nu vă mai încărcaţi memoria. caracterizată mai ales prin contacţii involuntare ale muşchilor. Boală nervoasă. . ca să ne luăm costumele şi accesoriile necesare. înclinându-se şi mai abitir. ca să nu ne rătăcim. după fiecare temenea a comediantului. să nu-şi amintească cu precizie de toate aceste: mergeţi drept înainte. versurile nu sunt. să fixăm ziua de joi. dar. acum să-mi spuneţi ziua în care trebuie să aibă loc reprezentaţia şi piesa pe care o doreşte domnul conte. apoi: luaţi-o la dreapta. fără îndoială. Aveau aerul a două paranteze apu­ cate de dansul sfântului Guy1 şi care se bâţâiau una în faţa celei- 1Dansul sfântului Guy sau coree. — Iluzia comică. bătrânul o lua iar de la cap cu salutul. am să trimit un lacheu care o să vă servească de călăuză. cărora Irod le răspundea la rândul său. şi apoi: apucaţi-o la stânga. şi există un rol de Matamore superb. de­ oarece nerăbdarea stăpânului meu este mare. scrisă de un tânăr autor nor­ mand. este tot ceea ce poate fi mai nou şi mai de preferat în momentul de faţă. spuse Irod. Treaba astfel încheiată. stăpânul meu lasă alegerea ei pe seama gustului şi comodităţii dumneavoastră. care promite mult. ca nu cumva comediantul.138 Theophile Gautitr răspunse Irod. nu mai rămâne altceva decât să ne indicaţi cât mai precis poziţia castelului şi drumul pe care trebuie să-l urmăm spre a ajunge la el. plină până la refuz cu cele mai frumoase versuri ale celor mai iluştri poeţi ai noştri. — Acum. odată pornit la drum. — Fie atunci Iluzia comică. — Ar fi bine. Intendentul contelui de Pommereuil dădu informaţii atât de exacte şi de amănunţite. răspunse intendentul.

un vlăjgan de lacheu cu o înfăţişare cam de puşlama. Dacă Irod l-ar fi urmărit cu privirea pe intendentul contelui de Pommereuil până la capătul străzii. când greoaia căruţă se urni din loc şi porni la drum. în mai puţin de o jumătate de oră lăsară în urmă poarta Saint-Antoine şi Bas- tilia. ce fu­ sese închiriată de Tiran pentru transportul trupei. şi după vioiciunea mişcărilor nu părea să sufere deloc de podagră. pentru schimbările de costume pe care le cere teatrul — coborâră în sfârşit şi se aşezară cât mai comod posibil pe scândurile bine căptuşite cu paie. cu braţele bălăbănindu-se şi cu capul dtingând aproape pământul. Miercuri dimineaţa. anume că talia i se mărea în raport invers cu depărtarea. pe care le rezemaseră de loitrele căruţei. îşi făcu apariţia plesnind din bici la poarta hanului. pentru a-i zori pe comedianţi să pornească la drum şi spre a le servi de călăuză. presărate cu căsuţe. Femeile — cărora întotdeauna le place să lenevească în pat şi să se gătească foarte pe îndelete. traversă curtea şi nu se opri decât în prag. Tiranul coborî scara. Nevrând să se lase învins în această luptă de amabilităţi şi «Ic politeţe. poate că ar fi remarcat un fapt contrar legilor perspectivei. şi o apucară peste câmpuri către Vincennes. Omuleţul de pe ceasul de la Samaritaine bătea de orele opt pe clopotul său. Străbătură apoi cartierele mărginaşe şi ogoarele deşarte. chiar şi comediantele ce sunt obişnuite să se îmbrace şi să se dezbrace cât ai clipi din ochi. tremuratul senil al mâinilor îi dispăruse. cu pieptul concav atât pe cât îi îngăduia burduhanul. . de unde trimise preacinstitului bătrân un salut miprem: cu spatele convex. al cărui donjon se vedea în depărtări.(i'(l]iHanul Fracasse. Volumul II_____________________________________ 139 Inlte. ce îşi oglindea mănunchiurile de turnuri în apele negre ale şanţurilor sale de apărare. pe când rândaşii de la han încărcau de­ corurile şi bagajele într-o căruţă trasă de doi cai voinici. îmbrăcat într-o livrea foarte curată şi călărind pe un căluţ perşeron. dar Irod apu­ case să intre în casă şi nu văzu nimic din toate acestea. Spinarea sa gârbovită se îndreptase.

străzi pline de noroi. pe care nici n-o auziseră. cu toate că n-ar mai fi fost în stare să reziste tunurilor şi bombardelor. S-ar fi simţit nespus de plictisit de n-ar fi fost tovărăşia blândei femei. mai putu fi urmărită încă o bucată de timp. Mai departe. La ieşirea din pădure li se înfăţişă un mic povârniş pe care trebuiau să-l urce. îndeletnicire foarte nimerită pentru un monarh. se înălţau maiestuos câţiva stejari străvechi. Caii fiind odihniţi şi mergând întins. 0 rupeau la fugă ca şi cum ar fi avut nişte ogari pe urmele lor. Pe Sigognac mai cu seamă îl interesau aceste lucruri. întrucât drumul nu era deloc umblat. unde nu vezi decât case. iar fuga sa. unde. păduri. semnul mântuirii. intrară în pădure. hornuri fumegânde. contemporani fără îndoială cu acela sub care împărţea dreptatea sfântul Ludovic. ca unul care crescuse şi vieţuise la ţară. privelişte de care era lipsit de când vieţuia la oraş. fapta oamenilor şi nu fapta lui Dum­ nezeu. Semilunele aurite aşezare în vârful minaretelor capelei clădite de Pierre de Montereau străluceau voioase dea­ supra meterezelor. ca şi cum ar fi fost mândre că se află alături de cruce. Sigognac îi spuse Isabellei: . printre arborii dezgoliţi de frunze. ajunseră numaidecât la vechea fortăreaţă. printre tufişuri şi arbuşti. Apoi. lucru care îi amuza straşnic pe comedianţi. ca nouraşii de fum stârniţi de artilerie şi pe care îi risipeşte vântul. tufişuri. iepurii ce se hârjoneau şi îşi treceau lăbuţele peste mustăţi se arătau surprinşi de trece­ rea căruţei. după ce admirară câteva minute acest monument ce purta pecetea vechii splendori a regilor noştri.140 1 Theophile Gautier înapoia unui uşor văl de ceaţă albăstrie. îl bucura să vadă câmpuri. animale în libertate. deoarece nu făcea zgomot pe pământul reavăn şi adeseori acoperit cu un covor de iarbă. în ai cărei ochi se scălda destul azur pentru a ţine loc de cer. un pui de căprioară traversă speriat drumul. rămăşiţă a umezelii de peste noapte. ce se destrăma sub razele soarelui. ale cărei ziduri gotice arătau încă destul de bine.

n-ai vrea oare să cobori şi să-ţi rezemi braţul de al meu. — Oh! exclamă Isabella. De va fi nevoie. Sigognac îi mărturisea Isabellei cât de mult o iubea. voi aştepta ca scrupulele tale să se risipească de la sine. nici nu se mai gândea la dispreţuitoarea Yolanda de Foix. scumpa mea. până ce frumoasele tale cosiţe de aur se vor preschimba în păr de argint. încercând să glăsuiască. socotind-o păgubitoare pentru viitorul baronului. Dar aceste discuţii şi certuri nostime nu făceau decât să aţâţe dragostea lui Sigognac. i se păreau tinerei cu desăvârşire noi. aceste cuvinte. n-ai să reuşeşti să-mi oboseşti statornicia. spri- Jlnindu-şi vârful degetelor pe mâna ce i se întindea. Tânăra comediantă acceptă propunerea lui Sigognac şi. atunci am să fiu adevărat leac de . rece şi înţepătoare. Era un prilej de a acorda iubitului ei o nevinovată con­ vorbire între patru ochi. braţ la braţ şi pierzându-şi privirile unul în ochii celuilalt. dar nu prea friguroasă. unul lângă altul. a doua zi după creaţiune. (Iintanul Fracasse. ca să facem câţiva paşi împreună? îţi vei încălzi astfel picioarele şi ai Nft-ţi dezmorţeşti încheieturile. în timp ce căruţa o să urce încetişor panta. senină. sări sprin­ tenă jos. în acel moment. Drumul este neted. — Orice-ai face. când oprindu-se la fiecare pas să se contemple şi să se bucure că sunt împreună. Mergeau când aproape ridicaţi «pre înalturi de dragostea lor şi atingând uşor pământul ca nişte păsări. îi spunea el iubitei sale. ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. ea încerca prin uşoare supărări şi dezaprobări blânde să zăgăzuiască în hotarele prieteniei o dra­ goste pe care nu voia s-o împlinească. cum de bună seamă că va fi fost şi prima vorbă rostită de Adam. şi e o vreme de iarnă tare frumoasă. întrucât In privinţa sentimentelor era persoana cea mai delicată şi cea mai dezinteresată de pe lume. pe care pudoarea ei i-ar fi refuzat-o în Ningurătatea unei încăperi închise. care. pe care el le rostise de mai bine de douăzeci de ori. Volumul II — Scumpa mea.

să terminăm cu glumele acestea. răsplătindu-1. inima îi era copleşită de bucurie la auzul acestor încredinţări şi mărturisiri de iubire. dând un chiot ca de copil. care este nemuritor. poet francez. Făcură câţiva paşi fără să rostească un cuvânt. cea dintâi floare a anului. — Chiar şi la şaizeci de ani îţi vei păstra farmecele. mulţu- meşte-te să fii iubit mai mult decât a fost iubit vreodată un muri­ tor. — Oricum. chiar dacă cu glasul tău ceresc i-ai spune: „Opreşte-te — Sigognac. mai graţioasă decât cel mai încântător surâs. Deodată Isabella îşi desprinse brusc mâna şi alergă spre marginea drumului. de când palpită inimi pe pământ. Dar. îndepărtă 1Frangois Maynard (1582—1646). cum dragostea mea este nemărginită. cu o sprinteneală de căprioară. . îngrămădite de iarnă. — O mărturisire atât de fermecătoare ar trebui să mă mulţumească. Sigognac se temea că. continuă ea. stăruind mai mult. spuse tânăra. Isabella zărise un toporaş. pe care nici o indiferenţă n-o descuraja. îngenunche.142___________________________________ Theophile Gautier dragoste şi urâtă încât să înspăimânt şi cel mai semeţ curaj. întrucât nu se aflau decât în februarie. ca fru­ moasa bătrână a lui Maynard1. ea n-ar putea să rabde nici o stavilă. recunosc acest lucru. mă superi cu vorbele acestea. dar. reluându-şi tonul serios. rosti Isabella. am să-ţi pedepsesc fidelitatea. îmi va fi teamă că. ai fi tare păcălit dacă te-aş lua în serios şi ţi-aş promite mâna mea pentru ziua în care voi număra doar zece lustre. răspunse în chip galant Sigognac. avea s-o supere pe aceea pe care-o iubea mai mult decât viaţa. şi să fie ascultat. făcând baronului o mică strâmbătură. Dar o pornire ca a mea nu cunoaşte ţărmuri şi ea creşte mereu. Dumnezeu poate să-i spună mării: „N-ai să înaintezi mai departe". la poalele unui stejar. fără voia ei. cunoşti hotărârea mea. La o margine de şanţ. desigur. întrucât frumuseţea ta izvorăşte din suflet. deoarece. printre frunzele uscate.

să miroase o floare. la poalele 1Giambatista Marino Marini (1569—1625). Căpitanul1Fracasse. con­ tinuă Isabella. de­ oarece îl luă iarăşi de braţ şi poate. Floarea are aceeaşi nuanţă ca şi ochii tăi. prin acele locuri netede. fără de nici un gând ascuns. ci privirea ta a făcut-o să se deschidă. acest gingaş şi suav parfum nu are nimic pământesc. — Nu soarele. şi drumul. chiar. tăie cu unghia tulpina plăpândă şi se înapoie cu floricica. cu petalele abia desfăcute la cea dintâi rază de soare. se sprijini ceva mai mult decât ar fi cerut mersul ei. — Priveşte cât este de micuţă. ducând la buze toporaşul spre a sorbi sărutarea Isabellei. uitată în muşchi de o prinţesă. Volumul II 143 ! uşor frunzele moarte şi firele de iarbă. — Tu ai înmiresmat-o. răspunse Sigognac. la orice vorbă. deoarece îi este frig. chiar şi cea mai simplă de pe lume. — Ah! răul! exclamă Isabella. răspunde cu un madrigal! Cu toate acestea. şi iată-1 cum s-a pornit pe concetti în stilul lui Marini1. Căruţa se urca încet pe o pantă destul de repede. punând friguroasa floricică în guleraşul ce-1 purta. — Ce frumos miroase acum! Căldura pieptului meu a făcut-o să-şi dea sufletul ei micuţ de floare timidă şi modestă. în ciuda îmbufnării ei aparente. Ceea ce dovedeşte că şi virtutea cea mai curată nu este nesimţitoare la laude şi că însăşi modestia ştie să răsplătească o măgulire. exclamă ea arătându-i-o lui Sigognac. tânăra co­ mediantă nu-i purta. eu îi dau. fără îndoială. mai mulţumită decât dacă ar fi găsit o agrafă cu pietre preţioase. După câteva minute o scoase de acolo. în loc să se găsească pe un drum bătut. Nu mai este de suferit. îi respiră îndelung parfumul şi o întinse lui Sigognac. răspunse Sigognac. — Mireasma ei nu se împrăştie. după ce o sărutase pe furiş. poet italian cunoscut prin stilul său preţios. ca o alee dintr-o grădină. multă pică lui Sigognac. ca şi cum. . ar cocheta în salonul vreunei ilustre preţioase. de obicei atât de uşor.

în care îşi jelea orbirea şi implora mila trecătorilor. . când privighetoarea cântă lângă tine. care îi ajungea până la buric. provocau un efect hidos. şi nu se vedea la marginea drumului decât un orb întovătăşit de un băieţandru. Pentru a le îndemna mila către dărnicie. se porni. partea de jos a figurii era ascunsă într-o barbă lungă şi căruntă. orbul îngenunchease pe câteva fire de iarbă mai strivite şi mai putrezite decât antica gunoişte a lui Iov. este plictisitor să auzi în depărtare cum croncăne corbul. compătimirea trebuia să se înfioare de dezgust. Ţăranii ce locuiai în ele erau plecaţi în câmp pentru felurite munci. în semn de pietate şi de supunere în faţa hotărârilor Providenţei. Orbul. şi pe spatele-i curbat ca o arcadă de pod era azvârlită o pătură groasă din lână cafenie. înştiinţat de călăuza sa. în faţa acestei zdrenţe omeneşti. şi mai tare pe gemete şi pe implorări. în ochii daţi peste cap se vedea doar albul lor şi. parcă pentru a-şi cruţa obo­ seala de a o urca. rămas acolo. şi pe care de bună seamă că o moştenise de la un catâr răposat de răpciugă sau de râie. care părea încărcat de ani. fără îndoală. iar baronul chiar îşi ieşise din răbdări: deoarece. ca un zbârnâit neplăcut şl supărător printre dulcile lor vorbe de iubire. iar pomana îi arunca dania întorcându-şi capul. Din tot trupul nu i se vedeau decât mâinile ce ieşeau tremurânde prin despicătura mantalei pentru a agita blidul pomenilor. foarte aspră şi tare grea. ca un antipod al părului din cap. un taler de lemn în care zomăiau câţiva golo­ gani. Vocea-i jalnică ajunsese demult la urechile Isabellei şi ale lui Sigognac. cu o mişcare sacadată. Când ajunseră aproape de bărtânul sărman. psalmodia cu un glas fornăit un soi de cântec tânguios. făgăduindu-le că se va ruga pentru ei şi chezăşindu- le raiul în schimbul pomenilor. bănuţi şi alt mărunţiş. Thiophile Gautitr căreia se ghemuiseră câteva colibe. potrivită mai curând pentru o vită de povară decât pentru un biet creştin. pe faţa negricioasă şi plină de zbârcituri. spre a implora mila drumeţilor. el scutura întruna. vrednică de un călugăr capucin sau de un sihastru. acesta. O zdreanţă găurită îi înfăşură capul.

Un lei de cojoc de pânză groasă peticită însemna tot veşmântul său şi contura un trup slab şi nervos. Isabella se simţi mişcată la priveliştea acestui grup vrednic de milă. Tânăra actriţă. spre marea spaimă a Isabellei şi. Dar nu-şi găsi punga şi. atât de cocârjat mai adineauri. bate din aripi. cu toată Nărăcia cumplită. în care se contopeau nenorocirile bătrâneţii cu cele ale copilăriei. întovărăşit de vocea ascuţită a călăuzei sale. care îi cădeau de-a lungul obrajilor. copilul avea o privire rătăcită şi sălbatică. lăsându-i în lumină doar bărbia şi gura. nu lipsit de eleganţă. Picioarele delicate şi goale. nu-i plăcea deloc. Volumul II______________________________________ 145 în picioare. o strânse pe un umăr şi o aruncă apoi cu o mişcare asemănătoare cu aceea a pescarilor care azvârl năvodul într-un heleşteu sau într-un râu. să alerge. îl rugă s-o împrumute cu unul sau doi bănuţi. în loc să-i mulţumească lui Sigognac pentru pomana pe care şi-o făcuse. se opri în faţa orbului. întorcându-se către Si- jţognac. li scălda în umbră partea de sus a feţei. desfăcând braţele ase­ menea unui vultur care. îl acoperi şi recăzu greoaie de-a lungul trupului. se îndreptă. mult prea mare pentru el. Stofa grea se desfăşură ca un nor peste capul lui Sigognac. pentru a o feri pe Isabella de a se apropia de o asemenea pleavă. lângă orb. care îşi sporovăia rugăciunile cu o volubilitate tot mai mare. O pălărie veche. răpindu-i în acelaşi timp vederea. sub care părea împovărat. fără ciorapi şi încălţări. şi căută în săculeţul ei o monedă măruntă spre a o da cerşetorului. spartă. cerşetorul. în care dinţii străluceau cu o albeaţă sinistră. respiraţia. se înroşiseră călcând pe pământul rece. împietrită de groază. lucru pe care baronul îl acceptă bucuros. cu tânguirile lui. culeasă de pe la vreo răspântie de drumuri. . Paţa îi era acoperită pe jumătate de şuviţe lungi de păr negru. desfăşură mantia aceea mare cafenie. întrucât marginile erau plumbuite ca acelea ale unei plase. Atun