Resursele energetice şi valorificarea lor

 Industria energetică

Dezvoltarea economică a ţărilor s-a reflectat de-a lungul timpului şi în creşterea consumului de energie,
aceasta fiind de neînlocuit în procesele vieţii economice şi sociale. În condiţiile societăţilor de consum se
pune tot mai acut problema eficienţei energetice ceea ce înseamnă că superioritatea unei economii nu
este demonstrată prin cantitatea de energie consumată ci prin modul în care aceasta este folosită, lucru
care ţine de nivelul de cultură şi civilizaţie. Problemele energiei sunt legate reciproc de cele ale
materiilor prime utilizate în circuitul energetic. Producţia de energie este dependentă de existenţa unor
resurse specific (combustibili fosili şi minerali), iar extragerea şi prelucrarea acestora necesită consum de
energie. Dezvoltarea sistemelor energetice în ultimele decenii este condiţionată de anumiţi factori:a)
volumul limitat al rezervelor de conbustibili fosili şi în special al celor de petrol.Rezervele de petrol sunt
apreciate la 162 mld.t şi, faţă de nivelul consumului mediu mondial din ultimii ani, ar putea asigura
consumul global pentru o perioada de 40 – 41 ani

 Rezervele de petrol şi principalele ţări producătoare

-evoluţia producţiei de petrol-Volumul rezervelor sigure de petrol a crescut permanent în acest secol, cu
ritmuri diferite, datorită descoperii unor noi câmpuri petrolifere, reevaluării marimii unor zăcăminte,
măririi coeficientului de recuperare din zăcământ. O creştere mare s-a înregistrat în perioada 1950–1970
când rezervele sigure au urcat de la 13 mld.t la 90 mld.t. Rezervele de petrol sunt prezente în peste 70
de ţări ale lumii, dar numai 14 au rezerve mai mari de 1 mld.t.

-principalele ţări producătoare- Producţia mondială de petrol a fost dominată multă vreme de S.U.A.
care în 1930 deţinea 72 % din totalul mondial, 60% în 1938 şi 63% în 1946. Ponderi mai mari aveau ex.
U.R.S.S. 11 % în 1938 şi 15 % în 1946. Regiunea Orientului Mijlociu extrăgea în 1946 doar 6 % din totalul
producţiei mondiale. În perioada următoare producţia a scăzut mult în S.U.A., şi a crescut foarte mult în
Orientul Mijlociu, în Africa. America de Sud, şi în ex-U.R.S.S. În anul 1973, la declanşarea primei crize
majore a petrolului, Orientul Mijlociu deţinea 37% din producţie. În prezent, Orientul Mijlociu oferă 30%
din producţia mondială, urmat de Europa cu 22% şi America de Nord cu 18%.

-principalele centre de exploatare a petrolului din fiecare ţară- Asia deţine 42% din producţia mondială
de petrol cea mai mare cotă revenind ţărilor din regiunea Golfului Persic. Exploatările din acestă zonă
prezintă avantaje incontestabile: adâncimile la care se află zăcămintele sunt reduse (o medie sub 2000
m), productivitatea sondelor este foarte mare iar densitatea petrolului este redusă ceea ce permite un
grad ridicat de valorificare. Arabia Saudită a devenit prima producătoare mondială în ultimii ani (13% din
producţia mondială) datorită scăderilor de producţie din Federaţia Rusă şi S.U.A. Principalele exploatări
sunt localizate în regiunea terestră la Ghawar, apreciat ca cel mai mare zăcământ al lumii cu cca.11 mld.t
rezerve recuperabile şi în regiunea submarină a Golfului Persic: Safanyah (cel mai mare zăcământ
submarin), Manyafa, Ras Tannurah. Iranul a exploatat primul petrol din Orientul Mijlociu şi în anul 1973
era al treilea producător mondial. Conflictul militar cu Irakul (1980-1988) a determinat o scădere foarte
mare a producţiei (20 milioane tone în 1987) urmată de o redresare treptată, fiind în 2003 a patra
producătoare mondială (5%). Principalele explatări sunt situate în sud-vestul ţării: Marun, Ahwaz, Agha

a doua capacitate de rafinare din lume. America de Nord prelucrează 25% din producţia de petrol. Philadelphia. are cele mai importante rafinării în regiunea Volga – Ural (3/4 din capacitatea totală de rafinare) la Samara. în statele Assam. butan. Asiei şi Americii de Nord. Kansas.Jari. Boston. Genova. Perm. la Golful Mexic (Houston. Vancouver. regiunea Peciora (Uhta). Olanda are cele mai mari rafinării în zona portului Rotterdam (mai multe rafinării fac din Rotterdam cel mai mare centru mondial al prelucrării petrolului). . Franţa prelucrează petrolul în marile rafinării situate în regiunile litorale: Lavera. În zona Golfului Persic exploatările submarine mai importante sunt în perimetrul Darius. Ravenna). păcură. în zona Marilor Lacuri (Chicago. parafină.  Prelucrarea petrolului Petrolul are o mulţime de întrebuinţări. România (6 mil. Federaţia Rusă (11. au ocupat poziţia fruntaşă în prelucrarea petrolului încă de la începutul acestei industrii. Valpiano. Indonezia este cea mai veche producătoare de petrol din Asia şi dispune de exploatările cele mai importante în insula Sumatera (Perlak. John şi Halifax.U. S.t în 2003) are o producţie constantă după 1990 principalele regiuni de exploatare fiind între Carpaţi şi Dunăre: Câmpia Română (25% din producţie). a materialelor plastice. cea mai mare fiind cea de la Gonfreville. Toledo. Rafinării importante sunt şi în nordul industrializat: Milano. Novara. Petrochimia permite fabricarea cauciucului sintetic. fibrelor textile. în California (Los Angeles). în apropierea Mării Caspice (Groznîi. Ingolstadt legate de conductele magistrale care vin dinspre porturile de la Marea Nordului şi Marea Mediterană. bitum. Berre la Marea Mediterană. Principalele perimetre de exploatare sunt în regiunea estică a Peninsulei Malaya. Romaşkino). principalele rafinării sunt în regiunea litorală estică (New York. Federaţia Rusă. Tuimazî. Beaumont – Port Arthur). Canada dispune de rafinării mai importante la Montreal (între cele mai mari din ţară). Cagliari în Sardinia. cât şi în apropierea teritoriilor deţinute în insula Kalimantan: Sabah şi Sarawak.5% din producţia mondială) este a doua producătoare mondială. Ufa. Cea mai mare parte a producţiei provine din exploatările submarine: Zakum. Germania dispune de mari rafinării în Gelsenkirchen. Raja). Cleveland).Emiratele Arabe Unite dispun de exploatări mai recente (după 1962) şi au devenit o mare producătoare în ultimii ani (3% în 2003). Augusta. iar mai nou în vest. Karlsruhe. Podişul şi Subcarpaţii Getici. Tuimazi.t cele mai mari ponderi revenind Europei. petrol lampant. Jambi. Principalele regiuni de extracţie sunt în partea europeană: spaţiul dintre Volga şi Ural (Sugurova. City). Kuban). Sarnia. Prin rafinare se obţin: benzină. Gach Saran. Punjab. In Uniunea Europeană cele mai importante capacităţi de rafinarese găsesc în: Italia are cele mai mari rafinării în porturi (Milazzo. Dunkerque la Marea Mânecii. în Sicilia.. De-a lungul Senei se află câteva rafinării. Malaysia realizează în totalitate producţia de petrol din exploatări submarine. Alte rafinării sunt chiar în porturi: Hamburg şi Wilhelmshaven. în zona Golfului Cambay. Baltimore). Torino. în Middlecontinent (Tulsa. India are exploatări mari în partea terestră a ţării. în insulele Kalimantan şi Jawa. -principalele ţări ce deţin capacităţi de rafinare- Capacitatea mondială a rafinăriilor era în 2003 de circa 4 mld. motorină.A. Subcarpaţii Curburii. St. Bihar. Köln. Umm Shaif în Abu Dhabi şi Fateh în Dubai (exploatări din anul 1969). detergenţilor etc. propan.

Frigg. negru de fum. Din platforma continentală a Mării Nordului extrage gaze naturale şi Norvegia. principalele ţări producătoare În Europa o producţie importantă realizează şi Olanda (3% din totalul mondial. . sectorul litoral sud- vestic şi în est. Piacenza. Cod. având exploatările principale în zona Mării Nordului la Lehman Bank. iar transportul este facil cu ajutorul conductelor la distanţe mari faţă de locul unde au fost exploatate. din nord-estul ţării. etc). cel din partea central vestică a ţării. Bordolano etc. Italia cu rezerve apreciabile în câmpia Padului (Parma.m 3 .13.5% din producţia mondială. principalele centre de exploatare a gazelor naturale din fiecare ţară Zăcăminte importante deţine Canada.000 . Alberta şi Saskatchewan. Marea Britanie realizează anual peste 100 mld. acetilenă. metanol. Regiunea golfului Maracaibo şi zona El Tigre asigură cea mai mare parte a producţiei. Pavia. de asemenea relativ recentă. Olanda este o importantă furnizoare de gaze naturale pentru ţările Uniunii Europene. acid cianhidric.500 kcal/m 3 ) şi numărul mare de produse realizate de către industria chimică (îngrăşăminte. Poza Rica. România (0. West Sal şi Wiking. mase plastice. Minatitlan. extrage o cantitate mică formată aproape exclusiv din gaze de sondă. Din America de Sud se remarcă Argentina cu o producţie obţinută din perimetrele Comodoro – Rivadavia şi Pico Truncado situat în sud.  Rezervele de gaze naturale şi principalele ţări producătoare evoluţia producţiei de gaze naturale Gazele naturale au intrat mai târziu în balanţa energetică. pe teritoriul statului Queensland şi din domeniul submarin nord-vestic. Rolul economic important al gazelor naturale creşte şi prin faptul că pot fi valorificate integral. din apropiere de Mendoza şi cel din nord. Principalul zăcământ este cel de la Groningen. Alte ţări europene producătoare de gaze naturale sunt: Germania care utilizează în principal zăcămintele din nordul ţării (Saxonia inferioară) şi din Bavaria. amoniac. Principalul areal gazeifer se încadrează în provinciile Columbia Britanică.) şi în Sicilia. Australia exploatează resursele gazeifere din partea centrală a ţării. Circa 40 % din producţia Canadei este exportată în SUA. Venezuela deşi dispune de cele mai mari rezerve din acest continent. Folosirea lor ca materie prima în industria chimică este. Mexic exploatează zăcămintele de la Reynosa. aldehidă formică. care care este a treia producătoare mondială. Tampico. principalele exploatări sunt la Ekofisk. apoi cel de la Placid din Marea Nordului. de la Salta. Importanţa lor este mai mare datorită puterii calorice (5.

care însumează peste 90 % din rezervele ţării . cu o producţie aproape în exclusivitate formată din huilă. având o creştere uşoară a producţiei în ultimii ani mai ales pentru cărbuni superiori. Cele mai importante sunt exploatările din partea estică: Noua Scoţie. 3. iar dintre marile producătoare doar Germania are o producţie dominată de cărbunii inferiori. în absenţa oxigenului atmosferic. .5% din totalul mondial. În structura producţiei domină net cărbunii superiori. Africa de Sud se remarcă prin existenţa unor rezerve formate aproape în totalitate de cărbuni superiori .Chineză a avut o creştere deosebită a industriei carbonifere după anul 1950 şi produce astăzi 33. Procesul de transformare se desfăşoară lent. cărbunii superiori au un uşor avantaj. Federaţia Rusă are mari bazine carbonifere în partea europeană. Bazinul Peciora dispune de rezerve mari de cărbuni superiori şi este considerat cel mai extins bazin carbonifer al Europei. care reprezintă 78%. New Brunswick şi cele din provinciile Alberta şi Saskatchewan (cele 25 de mine de aici asigură 95 % din producţia totală). Canada are o producţie echilibrată. cărbunii fiind principala sursă de energie a ţării. Cele mai mari exploatări se află la vest de Calcutta. Newcastle. Formarea cărbunilor a avut loc în ere geologice diferite.P. Australia este o mare deţinătoare de rezerve şi a III-a producătoare mondială. Acest izotop se găseăte în cantitate redusă. S. dar mai ales în partea asiatică.Zăcăminte importante se exploatează în provincia Transvaal (bazinul Witbank). principalele ţări producătoare si principalele centre de exploatare a cărbunilor din fiecare ţară R. Rezervele de uraniu au fost apreciate diferit în funcţie de criteriile folosite: 24. aproape în totalitate cărbuni superiori.5 milioane tone rezerve recuperabile la un preţ sub 80 USD/kg (uraniul ieftin).6 milioane tone rezerve recuperabile şi adiţionale. U 238 şi U 235 care interesează din punct de vedere energetic. a deţinut multă vreme supremaţia în industria carboniferă. Cele mai însemnate rezerve sigure se găsesc în regiunile foarte vechi ale uscatului.5 milioane tone rezerve certe şi probabile.  Rezervele de cărbuni şi principalele ţări producătoare clasificarea cărbunilor Cărbunele de pământ este o rocă sedimentară caustobiolitică şi provine din incarbonizarea resturilor vegetale. la presiuni şi temperaturi ridicate care depind de adâncimea la care se află acumulările vegetale.7%. Ipswich. 4.U. Celelalte rezerve de huilă se află în Silezia Inferioara . iar în prezent se situează pe poziţia secundă cu o pondere de 22%.  Combustibilii nucleari şi centralele nuclearo-electrice repartiţia rezervelor şi producţiei de uraniu Centralele nuclearo-electrice asigură 16% din electricitatea mondială şi se bazează pe reacţia de fisiune nucleară în care combustibilul principal este uraniul. având o concentraţie naturală de 0. Blair Athol. Polonia deţine rezerve mari de huilă în sudul ţării (Silezia Superioara). De remarcat că 13 mine produc exclusiv pentru export. Cea mai mare parte a rezervelor se află în regiunea Alpilor Australieni unde se remarcă bazinele: Sydney.bazinul Walbrzych şi în Podişul Lublin. Alte exploatări se găsesc în provinciile Orange şi Natal.A. Uraniul se găseăte sub forma a trei izotopi: U 234 (este nerecuperabil). India este a doua producătoare asiatică şi a treia mondială.

America de Sud. dar al IV-lea producător mondial are principalele zone de extracţie în partea central-nordică a ţării: Takriza şi Tamov. Zambezi.cantitatea şi regimul precipitaţiilor – valori mari şi o repartiţie uniformă sunt situaţiile favorabile.. America de Nord. din Australia de Sud care a funcţionat între anii 1954-1962. Prima centrală nuclearoelectrică cu caracter industrial a fost cea de la Obninsk (Rusia. dar în prezent extrem de competitivă. Shippihgfort (SUA) în 1957. Africa de Sud. Cea mai imprtantă zonă de extracţie este Vaal River. . energia nucleară Energia nucleară . obţinut din uraniu şi alte elemente radioactive. Rusă sau Australia. Canada dispune de 12% din rezervele mondiale. Chang Jiang. România. Au urmat apoi cele de la Calder Hall (Marea Britanie) şi Marcoule (Franţa) în 1956. a cărei utilizare presupune un înalt potenţial tehnic. Columbia. Rabbit Lake. Parana. Fluviile cele mai favorabile pentru obţinerea hidroenergiei sunt Zair. Germania. deşi cele mai mari rezerve sunt cantonate în state africane sau asiatice (Niger. exploatările fiind destul de vechi datorită asocierii cu minereuri de aur şi cu diamante. . la care se adaugă şi Canada. Prima mină de uraniu a fost Radium Hill. Nil. circa 1/3 din totalul mondial Celebrele exploatări de la Port Radium şi Blind River au fost închise. dar este de mulţi ani cea mai mare producătoare.rocile cu un grad foarte mic de permeabilitate sunt necesare. Enisei. centralele nuclearo-electrice Centralele nuclearo-electrice (CNE) pot funcţiona cu uraniu natural (cantitatea de combustibil este mai mare) sau cu uraniu îmbogăţit (combustibil mai puţin. Baza acesteia o constituie combustibilul nuclear. Brahmaputra. India).profilul longitudinal şi transversal al arterei hidrografice – este necesară o anumită pantă de scurgere şi o lăţime cât mai mică a văii. Cele mai mari valori ale potenţialului hidroenergetic teoretic se regăsesc în Asia.  Potenţialul hidroenergetic şi valorificarea sa Repartiţia potenţialului hidroenergetic Mărimea potenţialului hidroenergetic este dependentă de o serie de factori: . astfel că principalele exploatări se găsesc în nordul provinciei Saskatchewan: Mc Arthur River.recent intrată în uz. dar procesul de îmbogăţire este costisitor). constituind apanajul ţărilor dezvoltate.principalele centre de exploatare Australia este cea mai mare deţinătore de rezerve sigure (30%). Spania. Franţa. la început costisitoare. . cu rezerve mai mici. Alte ţări deţinătoare şi producătoare de uraniu sunt: Ucraina. Cluff Lake. În anul 1960 funcţionau 29 reactoare în 5 state (celor menţionate li s-a adăugat Germania). Portugalia. Fed. Uraniul este o resursă relativ rară. . Africa de Sud deţine rezerve apreciate la circa 8%. Africa.substratul geologic. înregistrând cea mai susţinută dinamică. Namibia.particularităţile reliefului – regiunile muntoase prezntă diferenţe de nivel mai mari. Niger. India. Cehia. cu o putere instalată de 5 MW).

) şi Angarei (Bratsk – 4 600 MW. elasticitate.8% şi 230 mld. Suedia. Italia.6 hidrocentrale (Saian - Sushensk – 6 400 MW. Franţa. Isar. Cercetările ulterioare au pus în valoare noi zăcăminte. argentan. Rezervele sunt mici.t. Principalele acumulări de minereu de fier se găsesc în anomalia magnetică de la Kursk – Belgorod (100 mld. Industria siderurgică  Repartiţia geografică a minereurilor de fier repartiţia rezervelor şi producţiei de minereu de fier După cel de-al doilea război mondial. Există şi un proiect.3 . astfel că a ajuns a 4-a producătoare mondială deşi este ţara cu cele mai mari resurse din lume.1%. Numeroase hidrocentrale de mică putere se află în Norvegia. În S. Rezerve importante se exploatează şi în zona centrală şi cea sudică la Madras-Myssore. început încă din 1976. constantan şi nichelină). Porţile de Fier II . Minereurile cu cel mai bogat conţinut de metal –75% se găsesc la Magnitnaia Gora în Ural şi deţin aproape 20% din rezervele ţării. Rezervele sigure pot acoperi necesarul mondial pentru 150 de ani. Se foloseşte la fabricarea sticlei şi porţelanului şi este utilizat în terapeutică. minereurile din India sunt exportate în multe ţări. abandonat din motive financiare. rezerve potenţiale cu un conţinut mediu în metal de 44. Boguciani – 4 000 MW). Nichelul este utilizat la fabricarea oţelurilor speciale rezistând la atacul acizilor.zona principală de extracţie o reprezintă statele Bihar şi Orissa. Amenajări mai importante sunt şi pe Dunăre (Porţile de Fier I – 2 100 MW.U. iar cele potenţiale pentru aproape 233 de ani. circa 3. Ust - Ilimsk – 4 300 MW. rezervele de minereu de fier au fost evaluate la 84. Federaţia Rusă are o producţie în declin puternic. producţie) Acestea sunt utilizate pentru a conferi produselor siderurgice anumite însuşiri: duritate. Austria.. rezerve şi exploatările se concentrează în zona Marilor Lacuri care deţine 75% din rezerve şi producţie. Krasnoiarsk – 6 000 MW etc. Cromul se obţine din cromit.t. B.A. de a construi o hidrocentrală de 2 200 MW pe fluviul Bureea (lucrările au reînceput în 2003). astfel că ultimele estimări indică 151 mld. -metalele pentru aliaje (rezerve.valorificarea potenţialului hidroenergetic În zona asiatică s-a valorificat potenţialul fluviului Enisei .850 MW. Cobaltul are o mare duritate. rezistenţă la coroziune etc. Inn (Germania). Cromul este folosit la fabricarea oţelului inoxidabil şi la cromare. În India. şi intră în componenţa unor aliaje.t). America de Sud are un potenţial foarte mare dar puterea instalată reprezintă numai 15% din cea mondială şi participă cu 18% la producţia totală. Situate aproape de suprafaţă şi având un conţinut bogat în fier (61%). Manganul se găseşte în natură sub formă de oxizi şi imprimă oţelului duritate şi rezistenţă la uzură.t. care este prezent în rocile eruptive. Iller. Cel mai ambiţios plan al Rusiei prevede o hidrocentakă de 20 000 MW la Turukhan (bazinul Tunguska). dar şi la obţinerea de aliaje (alpaca.5 mld. rezerve sigure cu un conţinut mediu în metal de 42. în peninsula Kola şi la sud de Moscova (Lipeţk).

industrie textilă. cu activităţi mai numeroase dominate de industrie). . cu o forţă de muncă bine pregătită.) în NE ţării. fiind în acelaşi timp şi continentul cu cea mai bună dinamică (creştere cu circa 10% pe an). cu peste 40% din totalul mondial. Bokaro. minereuri de fier. regiune bogată în resurse de cărbuni superiori. În Brazilia. ceea ce face ca această ţară să devină un importator net de produse de siderurgice. a realizat peste 33 mil.D. alimentară). Cuba 31%). China este primul producător realizând în 2004. Acaminas şi Macapa. Producţii mai mici de oţel realizează în această parte a lumii şi Mexic. t. iar în ultimul timp cel de “tehnopol” (concentrare de industrie modernă). “regiune industrială” (un spaţiu mai mare. În Franţa s–au introdus termenii de “complex industrial” (concentrarea puternică a industriei pe un teritoriu mic). realizând aproape un sfert din producţia industrială a ţării.. tone se află pe locul trei în lume. dar cu un consum intern mai mare. Industria siderurgică din această ţară a fost fondată de către japonezi încă înainte de cel de-al doilea război mondial şi a fost modernizată în ultimile decenii tot cu sprijin japonez. deşi răspândit în natură. chimie. C. Regiunea industrială din nord-estul S. un pigment alb. Argentina şi Venezuela. principalul producător din America de Sud (70% din totalul producţiei continentale). aproape 272 mil. t. Titanul. t. construcţii de maşini. Forme de localizare a industriei  Forme de localizare -tipuri de localizare Ierarhizarea formelor de concentrare a industriei a generat numeroase preocupări din partea multor cercetători. la Bhilai. construcţii aerospaţiale şi în pictură sub formă de oxid de titan. în 2004 valorificând o parte din minerul de fier extras în ţară. Este folosit la fabricarea oţelurilor speciale în aeronautică. crom şi mangan.U. Coreea de Sud este a treia producătoare de oţel din continentul asiatic şi a 5-a din lume în anul 2004 cu o producţie de circa 47 mil t.A Această regiune se suprapune megalopolisului Bos – Wash şi are un profil complex (siderurgie. cu o densitate sporită a reţelei de căi de comunicaţii. Uzine siderurgice de mare capacitate se găsesc la Volta Redonda. se găseşte în concentraţii mici. tone (R. gradul de urbanizare este ridicat.  Distribuţia producţiei de oţel repartiţia producţiei de oţel si principalele centre de producţie Asia reprezintă principala regiune producătoare de oţel din lume.  Mari regiuni industriale ale lumii principalele regiuni industriale Regiunea industrială este unitatea taxonomică superioară constituită dintr-o serie de grupări şi centre în care există o valorificare industrială deosebită a teritoriului. Jamshedpur. Belo Horizonte. India realizează o producţie însemnată de oţel (32 mil.mil.Congo 41%. SUA cu o producţie de aproape 98 mil.

construcţii navale în cadrul ţărilor cu economie de piaţă. Primul parc ştiinţific din lume a fost Silicon Valley (initial Stanford University Science Park) din California. Parcurile tehnologice combină caracteristicile unei zone industriale specializate în domenii de vârf cu cele ale instituţiilor de cercetare ştiinţifică şi ale unei zone economice libere. nucleele neoindustriale În ultimele decenii economia mondială a parcurs un proces activ de restructurare.Regiunea industrială Tokyo–Yokohama s. în special în domeniul cercetării . D. Parcurile tehnologice sunt create pentru companiile care utilizează tehnologii noi. care şi-a început existenţa în anii ‟50. Concentrarea deosebită a noilor industrii a dus la apariţia unor alte forme de localizare a industriei – nucleele neo industriale(tehnopoli. care aduce aproape 20% din producţia industrială a Japoniei. Kawasaki. Regiunea industrială Osaka–Kobe–Kyoto este suprapusă practic conurbaţiei Osaka– Kobe şi se remarcă prin construcţiile navale. Astfel de firme dezvoltă activităţi de producţie. servicii şi vânzare şi constituie în acelaşi timp centyre de inovare în sprijinul companiilor nou înfiinţate. Yokohama. marcat de declinul unor industrii tradiţionale–metalurgie. este o organizaţie condusă de o serie de specialişti în scopul de a creşte bogăţia comunităţii prin promovarea culturii inovaţiei şi a competitivităţii firmelor şi organizaţiilor ce o compun.dezvoltării. textile. sistemelor şi politicilor comerciale. Osaka este centrul acestei regiuni. industrie textilă. chimie. Chiba între care s-au stabilit importante relaţii de producţie. Rolul cel mai important în gestionarea comerţului mondial cu produse agricole îl are Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) care oferă cadrul juridic pentru armonizarea şi . parcurile ştiinţifice Parcurile ştiinţifice sunt înfiinţate de către universităţi şi unităţi de cercetare dezvoltare şi au ca scop lansarea unor companii care vor utiliza noi tehnologii. Regiunea industrială Rin – Ruhr este considerată ca una dintre cele mai complexe aglomerări industriale ale lumii. transferul de tehnologii între unităţile de cercetare şi cele de producţie Localizarea acestora este următoarea: 27% se găsesc în campusurile universitare.a dezvoltat în Câmpia Kanto şi în cadrul ei se găsesc multe din oraşele multimilionare ale Japoniei: Tokyo. Geografia agriculturii Caracteristici actuale ale agriculturii mondiale (rolul organizaţiilor internaţionale în liberalizarea comerţului cu produse agricole) Agricultura mondială asemenea complexului economic mondial este marcată de accelerarea procesului de globalizare şi integrare ce imprimă noi direcţii dezvoltării economice. Ea se desfăşoară pe aproape 4600 km 2 pe care trăiesc circa 10 milioane de locuitori. chimică. parcurile tehnologice Parcul tehnologic. SUA. parcuri de activitate) în a căror formare şi 27 dezvoltare se constată anumite diferenţieri datorate în primul rând nivelului de dezvoltare economică. poligrafie. Aceste structuri pot fi incluse în categoria parcurilor industriale constituind un mijloc de promovare a inovaţiilor şi de obţinere a unei valori adăugate. 17% pe terenuri aparţinând universităţilor şi peste 50% pe alte terenuri.

 Premisele economice ale dezvoltării agriculturii (populaţia ocupată în agricultură. India (aproape 2 mil.). . urmate de Japonia (peste 2 mil. Majoritatea vechilor civilizaţii antice (Mesopotamia. constituindu-se fie în elemente pe care acestea le asimilează. anual. Combaterea proceselor erozionale constituie o problemă vitală a agriculturii actuale dat fiind faptul că viteza cu care se manifestă fenomenul erozional depăşeşte cu mult pe cea de formare a solului. a rolului de oferire de locuri de muncă şi. Egipt. orientarea versanţilor şi pantă) şi clima (prin caracteristicile elementelor climatice şi zonalitate) au o influenţează importantă asupra potenţialul agricol şi modului de utilizare a terenurilor. iar decăderea lor este pusă pe seama pierderiii suprafeţelor irigate. la 44% în anul 2002. Parcul mondial de tractoare este de circa 30 mil. t. La nivel global. pierderea unei cantităţi de circa 23 mld.). Peru.standardizarea regulilor de conduită la nivel internaţional. Majoritatea factorilor naturali intervin însă direct şi activ în viaţa plantelor cultivate.  Tipologia sistemelor agricole contemporane Agricultura reprezintă. deţin 5 mil. Mexic) s-au dezvoltat datorită sistemelor de irigaţii. irigaţiile. unităţi fizice din care S. Agricultura este unul din factorii care condiţionează eroziunea solului şi determină. Situaţia este foarte diferită la nivelul continentelor şi a economiilor naţionale. Chimizarea agriculturii. Mecanizarea activităţilor agricole sporeşte producţia agricolă cu ponderi apreciate între 25-30%. în funcţie de particularităţile reliefului. După nivelul de dezvoltare identificăm următoarele tipuri de sisteme agricole:  Sisteme naturale: hrana se procură direct din natură de către grupuri de culegători. nu în ultimul rând. pentru majoritatea statelor.  Agricultură incipientă: orientarea unei părţi a populaţiei către cultivarea plantelor ca urmare a descoperirii uneltelor agricole primitive. dintre aceştia relieful (prin caracteristicile sale: altitudine. Irigaţiile extind limitele spaţiilor agricole şi contribuie decisiv la asigurarea necesarului de hrană pentru omenire. poate creşte producţia agricolă cu până la 50%. prin prisma rolului său ca principal producător de produse alimentare. din stratul de sol. mecanizarea. din diferite motive. O serie de factori influenţează direct sistemele de producţie agricolă. ca sursă de schimburi externe.  Premisele naturale ale dezvoltării agriculturii Dezvoltarea sistemelor de producţie agricolă a fost puternic influenţată de condiţionările naturale.U. în aşa fel încât să permită un climat de afaceri cât mai echitabil. ponderea celor care lucrează în agricultură (ca procentaj din totalul populaţiei ocupate) a scăzut continuu: de la circa 51% în anul 1980. chimizarea. fie în elemente care creează ambianţa concretă în care se produce procesul de asimilare. combaterea proceselor erozionale) Populaţia ocupată în agricultură reprezintă un element de referinţă în evaluarea nivelului de dezvoltare economică a unei ţări. relaţionări evidenţiate de relaţiile ce s-au stabilit între caracteristicile factorilor naturali şi modul de utilizare agricolă a terenurilor. care urmăreşte completarea necesarului de substanţe nutritive din sol şi protecţia culturilor împotriva dăunătorilor şi a buruienilor.A. solului şi climei. un sector strategic.

Formele de organizare sunt de tipul unităţilor cooperatiste. cerealele devin dominante în structura plantelor cultivate. abandonarea terenurilor agricole după un număr de ani pentru refacerea capacităţii de producţie. Se poate spune că din punct de vedere al organizării se aseamănă cu activităţile de tip industrial. prin participarea la formarea fluxurilor comerciale. şi. Agricultura tradiţională are ca principală trăsătură exploatarea terenurilor doar pentru întreţinerea colectivitîţilor respective (agricultură de subzistenţă). Principala ţintă este obţinerea de produse de calitate prin sisteme de producţie bazate pe mecanisme naturale. productivitate deosebită. creşterea animalelor şi cultura plantelor sunt delimitate în sectoare agricole distincte.  Agricultura biologică are ca scop obţinerea de alimente de calitate. metode de lucru învechite.  Agricultura integrată presupune alegerea unei căi de mijloc între tipurile anterioare. A apărut în Europa ca expresie a neîncrederii populaţiei în măsurile de siguranţă alimentară şi ca urmare a apariţiei de îmbolnăviri prin consum de produse purtătoare de noxe (dioxină. După criteriul ecologic se disting următoarele tipuri de agricultură:  Agricultura raţională: vizează limitarea folosirea îngrăşămintelor şi pesticidelor în condiţiile menţinerii unui randament ridicat.  Agricultura ecologică presupune obţinerea de produse agricole exclusiv pe cale naturală. apărute prin naţionalizarea unor proprietăţi. trichinele.  Agricultură tradiţională: adoptarea de tehnologii superioare.  Agricultura integrată se aseamănă cu timpul anterior însă nu insistă pe obţinerea unor randamente atât de ridicate. Agricultura socialistă este bazată pe proprietatea colectivă şi de stat asupra pământului şi mijloacelor de producţie. se folosesc mijloace agricole rudimentare. şi utilizarea de tehnologii performante. în care se foloseşte forţa de muncă salariată. protejarea fertilităţii naturale a solului şi eliminarea poluării. salmonele). Acest tip de 43 . se utilizează îngrăşămintele naturale. se aplică asolamentul. în care munca este efectuată de comunităţile locale şi de tipul unităţilor de stat.  Agricultură mixtă primitivă: defrişarea terenurilor. Acest tip de agricultură presupune eliminarea majorităţii îngrăşămintelor chimice. principalul scop fiind obţinerea unui profit cât mai mare.  Agricultură industrializată: utilizarea forţei mecanice în producţia agricolă. are uncaracter intensiv. Agricultura modernă (comercială) dispune de o puternică bază tehnico-materială. adică utilizarea unor agenţi chimici de producţie şi a unor tehnologii care să fie cât mai puţin dăunătoare ecosistemelor. este o componentă importantă a economiei mondiale. Este puternic dependentă de condiţiile naturale. animalele domestice sunt folosite pentru tracţiune. utilizarea îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor.  Agricultura biologică este un sistem agricol care nu utilizează îngrăşăminte chimice şi pesticide. ceea ce generează un randamet redus. După criteriul performanţă se delimitează următoarele tipuri de agricultură:  Agricultura convenţională presupune obţinerea de calităţi şi cantităţi comerciale.

Coreea de Nord. unele componente ale spaţiului CSI. Cuba.agricultură a fost prezent în Europa Centrală şi de Est şi mai poate fi întâlnit în Vietnam. .