1.

SISTEMUL NOSTRU STELAR-GALAXIA

Observând cerul în noapte senină şi fără lună, vedem o mulţime
de stele înghesuite spre acea fâşie albicioasă care parcă vrea să
împartă cerul în două emisfere. Este vorba despre Calea Lactee
despre care Galileo Galilei spunea că este alcătuită dintr-o mulţime
nenumărabilă de stele ( vezi foto F1).
De fapt Calea Lactee este un efect de perspectivă, fiind o
consecinţă a proiecţiei stelelor pe bolta cerească. Toate stelele pe care
le observăm cu ochiul liber fac parte dintr-un sistem de stele care, în
spaţiu, ocupă un volum relativ mic. Forma galaxiei se aseamănă cu
aceea a unei lentile biconvexe sau a unui bob de linte. Dacă am privi-o
din profil, atunci o vedem sub formă de fus (vezi foto F1). Dacă am
privi-o „de sus în jos” ni s-ar înfăţişa în formă circulară.
Avem de-a face cu o familie de circa 200 miliarde de stele- sistemul
nostru solar care în literatura astronomică este cunoscut sub
denumirea de Galaxia noastră. Termenul de „Galaxie” provine de la
denumirea folosită în Grecia antică galaxias kyklos ( cercul de lapte ).
Vârsta galaxiei este apreciată la 10-14 miliarde de ani.
În componenţa Galaxiei intră stelele pitice, gigantele şi
supergigan-
tele, stele duble şi multiple, roiuri stelare, stele variabile,
precum şi materia stelară.
Stea variabilă- strălucirea sa are fluctuaţii în raport cu
strălucirile celorlalte stele. Stelele duble- sunt alcătuite din
două stele care se influenţează reciproc. Roiul stelar- este o
„pată” luminoasă formată dintr-un număr mare de stele
apropiate între ele.
Datele observaţionale şi consideraţiile teoretice au arătat că
novele reprezintă o categorie de stele variabile care se caracterizează
printr-o creştere bruscă a luminozităţii şi, prin aceasta, o mărime
considerabilă a strălucirii.

-1-

în apropierea căruia se află nori masivi de stele. iar în exterior alte Galaxii-sisteme stelare. numită Nova Aquilae 1918. având în interior sistemul nostru solar. Ea are şi o formă de spirală. Se remarcă steaua care a erupt în 1918 în constelaţia Aquila. printre care cea mai apropiată este nebuloasa spirală din constelaţia Andromeda. Galaxia se învârteşte în jurul centrului comun de greutate al sistemului stelar. Axa este perpendiculară pe planul Galaxiei denumit ecuatorul galactic. Atunci când erupţiile unor stele sunt mai puternice decât acele care determină fenomenul de novă. Luminozitatea novelor devine de circa 100000 de ori mai mare decât aceea a Soarelui. Foto 1 . de unde şi denumirea de novă. Întreaga galaxie efectuează o mişcare de rotaţie în jurul unei axe ce trece prin centrul ei. Este vorba de aşa-numitele supernove . fenomenul respectiv datorându-se unora dintre cele mai violente explozii cunoscute în Univers. iar creşterea bruscă a acesteia dă impresia apariţiei unei stele noi. avem de-a face cu un fenomen în care luminozitatea stelei creşte şi mai mult.

EVOLU ŢIA ŞI MOARTEA STELELOR Astronomii presupun de mult timp că anumite galaxii adăpostesc un veritabil monstru. Energia potenţială de interacţiune gravitaţională este în parte convertită în energie de agitaţie termică. foto2a Contracţia se continuă în timp de sute de mii de ani. a căror masă este atât de concentrată că nu lasă nimic să scape. NA ŞTEREA. Ideea de gol negru sau altfel spus gaură neagră. oprind-o să se propage în spaţiu. astronomii au observat naşterea stelei V1057 Cygni din constelaţia Lebăda. Temperatura creşte şi lumina este emisă. este mai veche. atunci o stea suficient de masivă şi-ar putea „sufoca” propria lumină prin intermediul propriei gravitaţii. reacţiile nucleare de fuziune pot demara. notând că „în ecuaţiile lui Einstein zăcea un gol negru”. O stea s-a născut… -3 Când temperatura stelei depăşeşte 107K. Luminozitatea brusc apărută (vezi foto 2a) în sânul norilor de gaz ( în principal hidrogenul ) se datorează forţelor de gravitaţie care fac să se apropie moleculele formându-se o sferă încă rece ( -260ºC) şi întinsă. De fapt. Sunt obiecte cosmice care devorează tot ce este în apropierea lor. gaura neagră este o etapă din istoria unei stele. Dar cum se nasc stelele ? *** În 1969 . în 1917. ca obiect astronomic. Este vorba de găurile negre pe care teoretic le-a prevăzut astronomul Karl Schwarzschild. Iar atunci steaua ar deveni practic invizibilă unui observator exterior. Laplace argumenta că devreme ce lumina este afectată de forţa gravitaţională. . Încă din secolul al XVIII-lea.2- 2. Miezul stelei devine un enorm reactor .

destul de strălucitoare. se comprimă sub acţiunea forţelor de gravitaţie. unde hidrogenul este consumat pentru a produce heliu. Partea sa centrală se contractă pentru a forma o pitică albă . puternic comprimate. apoi se încălzeşte sub efectul contracţiei. Dacă masa stelei este mai mare decât 1. Această „combustie” nucleară produce energie. Dacă masa stelei este mai mică decât 1. Luăm ca unitate masa Soarelui MS. gigantescul foc de artificii în care steaua aruncă cea mai mare parte a sa în spaţiu: învelişul său gazos şi elemente grele create în ultimele minute ale existenţei sale.5 MS evoluţia sa este foarte diferită. steaua prezintă straturile superficiale luminoase: o nova s-a creat. chiar privită cu ochiul liber . S-ar părea că moartea unei stele ar fi un eveniment final. Temperatura atinge mai multe miliarde de grade. precum şi din electronii smulşi din atomii respectivi.o stea având miezul format din nuclee atomice ( în cea mai mare parte nuclee de heliu ). -4- .5 MS . care face parte din constelaţia Orion. steaua pare roşiatică. Astronomul Opik a sugerat că moartea explozivă a unei stele ar putea constitui naşterea altei stele datorită comprimării unui nor de gaz şi de praf interstelar de către unda de şoc provenită din explozie. Un exemplu de gigantă roşie este steaua Betelgeuse. temperatura atinge 108K. Supergiganta roşie. Aceasta explodează sub formă de supernovă (vezi foto F2). aşa numita materie degenerată. Ce se întâmplă după ce combustibilul nuclear s-a epuizat ? Evoluţia sa ulterioară depinde de masa sa. care antrenează o dilatare a stelei şi transformarea ei în gigantă sau supergigantă roşie. energia produsă prin reacţii de fuziune nemaifiind suficientă pentru a echilibra aceste forţe.termonuclear. de circa 1051J. după o fază de pulsaţie în care străluceşte puternic. Simultan. Reacţiile se opresc. Aceste stele au fost numite astfel : gigante in cauza amplei dilatări a straturilor exterioare şi roşii deoarece temperatura suprafeţei este relativ scăzută. steaua se răceşte. giganta roşie perde mai multă energie decât produce. explozia degajează o energie uriaşă sub formă de radiaţii. Când hidrogenul este epuizat.

astfel că. în elemente mai grele. După faza de epuizare a heliului. Dacă se întâmplă ca supernova să fie în apropiere. în Galaxia noastră. în final. fiecare reacţie termonucleară va genera din ce în ce mai puţină energie. Schema de formare a unei supernove arată că după ce cea mai mare parte a hidrogenului din miezul stelei a fost convertit în heliu. mai strălucitoare decât oricare altele şi uşor vizibilă cu ochiul liber chiar în cursul zilei. O supernovă are un efect atât de covârşitor în mediul interstelar încât rămăşiţele exploziei mai pot fi detectate pentru cel puţin 100000 de ani. Steaua devine o stea neutronică. o stea masivă colapsează până ce temperatura sa va creşte suficient pentru ca să devină posibilă transmutaţia heliului în carbon. Pentru o anumită masă miezul stelei continuă să colapseze până când va deveni o gaură neagră. la rândul său.1) forţele gravitaţionale vor comprima materialul. aducându-l într-o stare superdensă. -5- . în care electronii şi protonii vor fuziona. Apoi neutronii vor fi comprimaţi astfel încât vor constitui un aşa-numit „fluid nuclear”. atunci ea apare brusc ca o nouă stea. În galaxia noastră există probabilitatea ca la fiecare circa 50 de ani să apară o supernovă. *** Pentru o anumită masă (vezi fig. echilibrul stelei se strică în favoarea forţelor gravitaţionale care conduc la colapsarea stelei. Supernova – fenomenul de explozie al unei stele masive (vezi foto F2) este un spectacol deosebit în Univers care începe cu izbucnirea stelei în flăcări. Deci. cu o strălucire de multe milioane de ori mai mare decât a Soarelui. formând neutroni. în care caz câmpul gravitaţional va fi atât de puternic încât nici materia şi nici lumina nu-l va putea învinge. steaua trece printr-o altă etapă de colaps după care temperatura va creşte în continuare până ce carbonul rezultat se va transforma. însă multe dintre ele sunt atât de departe de noi încât praful interstelar care se află între ele şi sistemul solar le fac invizibile.

5 Supergigantă supernovă gaură roşie M > 4 neagră fig. care se împrăştie în spaţiu cu o viteză de peste 1000Km/s şi care conţine restul stelei care a explodat cu peste 900 de ani în urmă- timp terestru… -6- . Gigantă roşie novă pitică albă M < 1. Azi pe locul acestei supernove se află un mare nor de gaz.1 Ultima supernovă văzută în Europa a explodat în anul 1604 şi a produs senzaţie.5 < M < 4 M > 1. Dar una din cele mai vechi rapoarte a fost supernova din 1054. numit Nebuloasa Crab din constelaţia Taurus.5 Sfârşit de stare Unitatea de masă de echilibru este masa Soarelui stea neutronică 1. notată de astronomii chinezi.

fiind trasă înapoi de câmpul gravitaţional al stelei. lumina poate scăpa fără dificultate de pe pământ sau de pe soare. numele de gaură neagră – black hole a fost introdus numai în 1967 de fizicianul american John Wheeler. acesta va fi încetinit de gravitaţia terestră. atunci nu se va mai opri din mişcarea ascendentă şi va continua să se îndepărteze. care măsoară 186000 mile/s. A fost o lovitură de geniu: acest nume i-a asigurat obiectului respectiv intrarea în mitologia SF. G ĂURILE NEGRE ŞI UNIVERSURILE – COPII Deşi conceptul a ceea ce numim astăzi gaură neagră are o vechime de peste două sute de ani. Noi nu vom vedea această stea. Ambele viteze sunt mai mari decât viteza unui proiectil de artilerie. Această viteză critică se numeşte viteză de evadare. dar sunt mult mai mici decât viteza luminii. proiectilul se va opri şi va cădea înapoi pe pământ. Vom putea detecta prezenţa stelei prin efectul pe care îl produce câmpul său gravitaţional asupra materiei din apropiere. Numele a stimulat cercetarea ştiinţifică oferind o denumire concretă pentru ceva care înainte nu avusese un titlu potrivit. Michell a dedus că ar fi posibil să existe o stea cu o masă suficient de mare şi destul de mică în dimensiuni. care a scris o lucrare despre ele în 1783. Nu trebuie deloc subestimată importanţa unui nume bun în ştiinţă. Ideea lui a fost următoarea: Să presupunem că tragem cu tunul vertical în sus de la suprafaţa pământului. astfel ca viteza de evadare să fie mai mare decât viteza luminii. În cele din urmă. Aceasta înseamnă că gravitaţia nu are mare efect asupra luminii. deoarece lumina emisă de suprafaţa ei nu va mai ajunge până la noi. Dar dacă el va porni cu o viteză mai mare decât o anumită valoare critică. Ea este de circa 7 mile/s pentru pământ şi de circa 100 mile/s pentru soare. *** Prima persoană care a discutat problema găurilor negre a fost John Michell de la Cambridge. Pe măsură ce proiectilul merge în sus. -7- *** . 3.

curbarea luminii ar fi atât de mare încât lumina care părăseşte soarele ar fi trasă înapoi de câmpul gravitaţional solar. Putem observa această curbură măsurând devierea undelor de lumină sau radio care trec pe lângă soare în drum spre noi. În cazul luminii care trece pe lângă soare. curbat de materia şi energia pe care le conţine. spaţiul şi timpul împreună pot fi privite ca formând un spaţiu cvadridimensional numit spaţiu- timp. Graniţele sale formează aşa numitul orizont al evenimentelor. Dar dacă soarele s-ar contracta până la un diametru de câteva mile. ci distorsionat. dar care rămâne rotindu-se la suprafaţă ( vezi foto 3 ). ce conţine lumina care nu poate ieşi gaura neagră. devierea este foarte mică. numită gaură neagră. Acest spaţiu nu este plat. O stea cu masa de circa două ori mai mare decât a soarelui nu poate deveni o pitică albă sau o stea neutronică. Conform teoriei. Conform teoriei generale a relativităţii. Descoperirea stelelor neutronice în 1967 de către Jocelyn Bell şi Antonz Hewish de la Cambridge a constituit dovadă pentru existenţa găurilor negre. foto 3 -8- . astfel că va exista o regiune din care nimic nu mai poate scăpa în afară. nimic nu poate călători cu o viteză mai mare decât a luminii.

Totul ar fi ca parcurgerea cascadei Niagara într-un butoi. astronautul care cade în gaura neagră va fi făcut bucăţele de diferenţa dintre forţa de gravitaţie de la cap şi cea de la picioare. pentru a-şi aduce masa sub această limită. Cosmologul celebru care s-a ocupat de studiul găurilor negre este Stephen Hawking care explică „ călătoria printr-o gaură neagră” astfel: Legile fizicii sunt simetrice în timp. Nu este prea mare consolarea să ştii că odată prăbuşit într-o singularitate în timpul real. steaua va deveni o gaură neagră. Unele stele vor deveni atât de mici. găurile negre prezintă pentru mulţi o atracţie deosebită. Astfel. trebuie să existe alte obiecte din care ies lucruri care nu mai pot cădea înăutru. dacă există obiecte numite găuri negre. dar particulele care vor fi reemise nu vor mai semăna prea mult cu un astronaut. Nici o rază de lumină nu mai poate scăpa. Istoriile lor din timp real se vor sfârşi printr-o singularitate. încât câmpul lor gravitaţional va devia lumina până la întoarcerea ei către stea. Dar prezenţa navei spaţiale ar distruge „gaura viermelui” ( wormhole ) . Hawking spune că motto-ul celui care cade într-o gaură neagră ar trebui să fie : „Gândeşte imaginar!” Altfel. Nava spaţială ar fi sfărâmată în bucăţi de forţe infinit de puternice. Astronautul va fi transportat într-o altă regiune a universului. Se poate considera că ar fi posibil să intrăm printr-o gaură neagră într-un loc şi să ieşim printr-o gaură albă într-un alt loc.trecerea care duce de la gaura neagră la cea albă. -9- . Acestea au fost numite găuri albe. aceasta ar fi metoda pentru a călători la mari distanţe. În anumite cazuri. dar cele din timpul imaginar vor continua. în care cad lucruri care nu mai pot ieşi în afară. se poate considera că găurile negre sunt nişte porţi interuniversale prin intermediul cărora se poate călători în universuri paralele – Teoria Multiuniversurilor. particulele tale vor supravieţui în timpul imaginar. numit univers-copil ( baby universe ) care se produce într-un timp imaginar. Ele vor trece în universul-copil şi vor ieşi din nou ca particule emise de o altă gaură neagră. Obiectele care au căzut în gaura neagră ajung într-un univers propriu. Dar faptul nu se petrece în toate cazurile. Adevărate „ aspiratoare cosmice”. steaua poate exploda şi expulza destulă materie. În timpul real.

tinzând spre stadiul de gaură neagră. cercetătorii au emis şi un model intuitiv. dar mai sunt atât de multe lucruri pe care vreau să le ştiu. iar în final steaua dispare complet- calota devine un punct. deoarece era ştiinţa fundamentală prin excelenţă.o inepuizabilă izbucnire de materie şi energie. cum ar fi exploziile.timpului este mai mare. Voiam să sondez adâncimile universului.” -10- .o diagramă care are forma unui „ pahar” cu partea de sus răsfrântă pe o suprafaţă plană. iar în partea de jos a „paharului” s-ar afla steaua în plin proces de colapsare. datorită lucrurilor neaşteptate care se întâmplă mereu. În afara interpretărilor matematice date de teoria relativităţii generalizate. numit singularitate spaţio-temporală. fizica era obiectul cel mai plictisitor din şcoală. la vârsta de treisprezece sau paisprezece ani. *** Chimia era mult mai distractivă. 4. STEPHEN HAWKING Acest fizician de excepţie s-a născut la 8 ianuarie 1942 la Oxford. Poate că am reuşit într-o mică măsură . „la exact trei sute de ani de al moartea lui Galilei”. citez spusele sale din cartea scrisă de acesta „Visul lui Einstein”. În aceeaşi carte acesta mărturiseşte: „ Dar. fiind atât de uşoară şi de la sine înţeleasă. cu atât curbura spaţio. Şi acesta în pofida faptului că. Partea inferioară a diagramei ( „gaura neagră inversată” ) este reprezentarea unei găuri albe. Cu cât procesul de colapsare este mai avansat. Dar fizica şi astronomia ofereau speranţa de a înţelege de unde venim şi de ce suntem aici. ştiam deja că doresc să fac cercetare în fizică. o sursă care generează materie nouă şi o aruncă în Univers.

se pare. A publicat best-sellerul mondial „Scurtă istorie a timpului” care a detronat celebra carte a fizicianului american Steven Weinberg „Primele trei minute ale universului”. luându-şi teza de doctorat la cel mai distins astronom britanic la Cambridge. Contribuţiile lui Stephen Hawking în studiul găurilor negre şi al Universului l-au aşezat în rândul celor mai importanţi fizicieni teoreticieni ai umanităţii. Fred Hoyle. Aşa cum ne sugerează examinarea emisiei de particule din găurile negre. Dumnezeu nu numai că joacă zaruri. scleroză laterală amiotrofică sau maladia neuronilor motori. din acea vreme. Curând după venirea la Cambridge i s-a pus diagnosticul de SLA. atunci când a afirmat că „Dumnezeu nu joacă zaruri”. dar le şi aruncă uneori în locuri unde nu le mai putem vedea”. *** În articolul „Mecanica cuantică a găurilor negre” arăta : „Einstein a greşit de două ori. faptul descoperit că nu sunt total negre. Astăzi acest fizician teoretician ţine legătura cu lumea printr-un calculator care „vorbeşte” în locul lui. -11- . ci lasă să iasă radiaţii. *** Se dedică studiului cosmologiei.