ANALIZĂ MATEMATICĂ

,
ALGEBRĂ LINIARĂ,
GEOMETRIE ANALITICĂ ŞI
DIFERENŢIALĂ
pentru studenţi
ı̂n ı̂nvăţământul superior tehnic

Ciprian Deliu

2014

If it sits down, I teach it; if it stands up, I will continue to teach it;
but if it runs away, I may not be able to catch up.

John H. Conway

Prefaţă

După cum sugerează şi titlul, acest volum se adresează studenţilor din ı̂nvăţă-
mântul superior tehnic şi conţine principalele noţiuni teoretice de matematică
necesare acestora, precum şi numeroase exemple, aplicaţii, exerciţii rezolvate
şi exerciţii propuse.
Lucrarea este structurată ı̂n 4 părţi, fiecare parte corespunzând unui curs
de un semestru, şi este rezultatul activităţii de predare de cursuri şi seminarii
ı̂n perioada 2008-2014 la Facultatea de Hidrotehnică, Geodezie şi Ingineria
Mediului din cadrul Universităţii Tehnice ”Gh. Asachi” din Iaşi.
Primele două părţi parcurg calculul diferenţial şi integral, urmărind ı̂n
linii mari cursul de Analiză Matematică I şi II predat anterior de conf. dr.
Gheorghe Chiorescu, ı̂n timp ce ultimele două părţi vizează cursurile de Al-
gebră Liniară şi Geometrie Analitică şi Diferenţială, cursuri predate anterior
de conf. dr. Constantin Popovici.
Conţinutul lucrării acoperă ı̂ntr-un spaţiu relativ redus o arie destul de
largă a matematicii pentru ingineri şi ı̂n consecinţă sunt inevitabile unele
inadvertenţe şi inconsistenţe legate de notaţii, convenţii şi chiar de conţinutul
ı̂n sine. Autorul ı̂ncurajează studenţii care consultă acest material să sem-
naleze eventualele astfel de inadvertenţe, precum şi alte greşeli sesizate ı̂n
text, ı̂n vederea corectării acestora şi obţinerii unui conţinut omogen şi util.
De asemenea, orice alte observaţii şi sugestii sunt apreciate.

Ciprian Deliu
B mail@deliu.ro
m www.deliu.ro

iii

iv PREFAŢĂ

Cuprins

Prefaţă iii

I Calcul diferenţial 1
1 Mulţimi şi topologie pe dreapta reală 3
1.1 Numere reale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
1.2 Mulţimi mărginite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4
1.3 Structura topologică a dreptei reale . . . . . . . . . . . . . . . . 5
1.4 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8

2 Şiruri de numere reale 11
2.1 Definiţie. Şiruri mărginite. Şiruri monotone . . . . . . . . . . . 11
2.2 Şiruri convergente . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
2.3 Operaţii cu şiruri convergente . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
2.4 Şiruri fundamentale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
2.5 Dreapta ı̂ncheiată. Şiruri cu limită . . . . . . . . . . . . . . . . 16
2.6 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19

3 Serii de numere reale 25
3.1 Definiţie. Convergenţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
3.2 Serii cu termeni pozitivi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27
3.3 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30

4 Limite şi continuitate 39
4.1 Limita unei funcţii ı̂ntr-un punct . . . . . . . . . . . . . . . . . 39
4.2 Limite la infinit şi limite infinite . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41
4.3 Asimptote . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43
4.4 Limite fundamentale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43
4.5 Continuitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44
4.6 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48

v

vi CUPRINS

5 Derivabilitate 51
5.1 Funcţii derivabile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51
5.1.1 Definiţia derivatei. Derivate laterale . . . . . . . . . . . 51
5.1.2 Derivatele funcţiilor elementare . . . . . . . . . . . . . . 52
5.1.3 Operaţii cu funcţii derivabile . . . . . . . . . . . . . . . 53
5.2 Aplicaţii ale derivabilităţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 54
5.2.1 Puncte de extrem local. Intervale de monotonie . . . . 54
5.2.2 Derivate de ordin superior. Formula lui Taylor . . . . . 58
5.3 Diferenţiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60
5.4 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61

6 Şiruri şi serii de funcţii 65
6.1 Şiruri de funcţii. Convergenţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65
6.2 Serii de funcţii. Convergenţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
6.3 Serii de puteri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69
6.4 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 71

7 Funcţii de mai multe variabile 73
7.1 Spaţiul Rn . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 73
7.2 Şiruri de puncte ı̂n spaţiul Rn . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76
7.3 Funcţii reale şi funcţii vectoriale pe Rn . . . . . . . . . . . . . . 77
7.4 Limite şi continuitate pentru funcţii de mai multe variabile . 79
7.5 Derivate parţiale. Diferenţiabilitate . . . . . . . . . . . . . . . . 82
7.6 Extreme pentru funcţii de mai multe variabile . . . . . . . . . 88
7.7 Funcţii implicite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89
7.8 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93

II Calcul integral 97
8 Integrala definită. Primitive 99
8.1 Funcţii integrabile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 99
8.2 Proprietăţi ale funcţiilor integrabile . . . . . . . . . . . . . . . . 102
8.3 Primitive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104
8.4 Metode de integrare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 105
8.4.1 Primitivele funcţiilor raţionale . . . . . . . . . . . . . . 107
8.4.2 Schimbări de variabilă uzuale . . . . . . . . . . . . . . . 108
8.5 Metode de calcul al integralelor definite . . . . . . . . . . . . . 109
8.6 Aplicaţii ale integralei definite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 110
8.7 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 111

CUPRINS vii

9 Integrale improprii şi cu parametru 117
9.1 Integrala improprie de primul tip . . . . . . . . . . . . . . . . . 117
9.1.1 Convergenţa integralei ı̂n cazul funcţiilor pozitive . . . 118
9.1.2 Convergenţa integralei ı̂n cazul general . . . . . . . . . 119
9.2 Integrala improprie de al doilea tip . . . . . . . . . . . . . . . . 120
9.3 Metode de integrare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122
9.4 Integrale cu parametru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122
9.4.1 Integrale improprii cu parametru . . . . . . . . . . . . . 124
9.4.2 Integralele lui Euler . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 125
9.5 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 126

10 Integrala curbilinie 129
10.1 Elementul de arc. Lungimea unei curbe . . . . . . . . . . . . . 129
10.2 Integrala curbilinie de prima speţă . . . . . . . . . . . . . . . . 131
10.3 Integrala curbilinie de speţa a doua . . . . . . . . . . . . . . . . 133
10.4 Independenţa de drum a unei integrale curbilinii . . . . . . . . 136
10.5 Aplicaţii ale integralei curbilinii . . . . . . . . . . . . . . . . . . 139
10.6 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 139

11 Integrala dublă 143
11.1 Definirea integralei duble . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 143
11.2 Proprietăţi ale funcţiilor integrabile . . . . . . . . . . . . . . . . 145
11.3 Metode de calcul pentru integrale duble . . . . . . . . . . . . . 146
11.3.1 Integrarea pe domenii dreptunghiulare . . . . . . . . . 146
11.3.2 Integrarea pe domenii simple . . . . . . . . . . . . . . . 148
11.3.3 Continuitatea şi derivabilitatea integralei duble funcţie
de limitele de integrare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 149
11.3.4 Formula lui Green . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 150
11.3.5 Schimbare de variabilă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 151
11.4 Aplicaţii ale integralei duble . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 151
11.5 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 152

12 Integrala de suprafaţă 155
12.1 Elemente de teoria suprafeţelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . 155
12.2 Aria unei suprafeţe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 157
12.3 Integrala de suprafaţă de primul tip . . . . . . . . . . . . . . . 159
12.4 Integrala de suprafaţă de al doilea tip . . . . . . . . . . . . . . 161
12.5 Aplicaţii ale integralelor de suprafaţă . . . . . . . . . . . . . . . 165
12.6 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 166

. . . . . . . . . . . 177 13. . 219 . . . . . . . . . 207 16. . . . 201 15. . . . 213 16. . 185 14. .1 Generalităţi . . . . .4 Formula lui Gauss-Ostrogradski . . . Determinanţi.3 Dependenţă liniară. .3 Ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi sub formă implicită . . . .3. . . . . . . . . .2 Proprietăţi ale funcţiilor integrabile . . . . . . . . . . . .1 Integrarea pe un paralelipiped . . . . . . . . . .2 Ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi sub forma explicită . . 209 16. . . . .2 Ecuaţii omogene şi ecuaţii reductibile la ecuaţii omogene183 14. .5 Aplicaţii ale integralei triple . . 169 13. . . . . . .1 Definiţii şi exemple . . 188 14. . . . . . . 175 13. . . . .2. . . . . . 213 16. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .3. . . . . .viii CUPRINS 13 Integrala triplă 169 13. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 211 16. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .6 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . .6 Exerciţii . . . . . . . .2 Integrarea pe domenii cilindrice . . . . . . 197 15. . . . . . . . . . .4.2 Subspaţii vectoriale . . . . . . 176 13. . . . . . . . . . . . 173 13.1 Ecuaţii diferenţiale de ordinul n liniare . 203 16 Spaţii vectoriale 207 16. . Determinanţi . . . . . Bază. . . . Dimensiune . . . . . . . . 192 III Algebră liniară 195 15 Matrice. . . .2. . . . . . . . . 173 13. . . . . . . . 189 14. . . . 178 14 Ecuaţii diferenţiale 181 14. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .2 Sisteme de ecuaţii liniare . . . . .4 Schimbări de baze .3. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .3 Schimbarea de variabile la integrale triple . . . . . . . . . .5 Exerciţii . . . . .3. . 171 13. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .2. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .3 Metode de calcul pentru integrale triple . . . . .5 Spaţii euclidiene . . . .1 Ecuaţii diferenţiale care provin din anularea unei diferenţiale totale . . . . 186 14. . . . . . . . Sisteme de ecuaţii liniare 197 15. . . . . . .1 Definirea integralei triple . . 174 13. . . . . .1 Existenţă şi unicitate . . . . 182 14. . . . . . . . . . . . . . . . 188 14. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .3 Exerciţii . . . . . . .4 Ecuaţii diferenţiale de ordin superior . . . . . . . . . . . . . . . 181 14. . . . . .1 Matrice. . . 182 14.3 Ecuaţii liniare de ordinul ı̂ntâi şi ecuaţii reductibile la ecuaţii liniare de ordinul ı̂ntâi . .

. . . . . 281 21. . . . . . . . . . . . .3. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 269 20. .3 Unghiul dintre o dreaptă şi un plan . . . . . . . . . . .4 Distanţa de la un punct la un plan .2. . . . . . . . . 243 18. Distanţa dintre două drepte . . . 262 19. . 283 21. . . . . . . . . . 225 17. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .3. . . . . . . . . . . . . . . . .3.2 Forme pătratice . . . .1 Definiţii şi proprietăţi .3 Produsul mixt . . . . 271 20. . . . .4 Exerciţii . . . . . 274 20. . . .1 Unghiul a două drepte . . . . . . . . . . . . . . . . . 262 19. . . . .3. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 276 20. . . . . . . . . . . . . . . . . 259 19.3. . . . . . . . . . . . .1 Planul . . . . .3. . . . 229 17. . . . .2 Matricea unei transformări liniare . . . . . . 274 20. .5 Exerciţii . . . . . . . Forme pătratice 243 18. . . . . . . . . . . . . . . .3 Produse cu vectori liberi . . . . . . . . . .3 Exerciţii . . . . . . . 275 20. . . . . . . . . . . . .1 Cercul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .2 Unghiul a două plane . . . . . . . . 227 17. . . . . . . . . .3 Unghiuri şi distanţe . . . . 277 21 Conice 281 21. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 260 19. . . . . . . .2 Produsul vectorial . . 237 18 Forme biliniare. . . . . 275 20. . . . . 257 19. . . . .3. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 263 IV Geometrie analitică şi diferenţială 267 20 Planul şi dreapta ı̂n spaţiu 269 20. . . .4 Dublul produs vectorial . . 260 19. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .4 Endomorfisme pe spaţii euclidiene . . . . . . . . . . . . . . . .1 Forme biliniare . . . . . . . .3.2 Coliniaritate şi coplanaritate . . . . . . . . . . . . . . . . . . .4 Exerciţii . . . . . . . . .1 Produsul scalar . . . 254 19 Vectori liberi 257 19. . . . . . . .3. . . . . . . . . . .3 Valori şi vectori proprii . . . . . .6 Perpendiculara comună. . . . . . . . .2 Dreapta . . 276 20. . . . . . . . . 246 18. . . . . .CUPRINS ix 17 Transformări liniare 225 17. . 232 17. . . . . . . . . . . 261 19. . . .5 Distanţa de la un punct la o dreaptă . . . . . .1 Dreapta ı̂n plan . . . . . . . . . . .3. 274 20. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .2 Conice pe ecuaţii reduse . . . 284 . . . . .1 Spaţiul vectorilor liberi . . . . . . . . . . . . . .

. . .1. . . . . . . . . . . . . . Puncte ordinare . . . .x CUPRINS 21. . . 289 21. . . .4. . . 333 23. . 290 21. . . . . 288 21. .1 Curbe plane . . 305 22. . . 286 21. . . . . . . . . . .4 Reducerea conicelor la forma canonică . . . . . . . .4 Parabola . . . . . . . . . . . .3. . . . . . .2. . . . . 339 . .1. . . . . . . . . . . . . . . . . . .2 Forma canonică a conicelor cu centru . . .3 Generări de suprafeţe . . . . . . . . . . . . . . .1. . . . . . 322 22. . . . . . . . . . . . .3 Hiperbola .1. . . . . .2 Translaţia . . . . . . . . . . . 323 22. .2 Tangenta şi normala la o curbă plană . . 314 22. . . . 338 23. . . .4.5 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1. . . . 324 22.2 Curbe ı̂n spaţiu . . .1 Sfera . . . 309 22. . . . . . . . . . . . . . . 320 22. . . . . . . . . . 321 22. . . .4 Hiperboloidul cu două pânze .2. . . . . . . . . . . .2 Elipsa .1 Invarianţii unei conice . . .1 Suprafeţe cilindrice . . . . . .1. . . . . . . . . . . . . . 329 23. . . . . . . . . . . .3 Forma canonică a conicelor fără centru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 307 22. . . . . . . . . . . . .1 Rotaţia . . 310 22. .3. . . . . .1. . . . . . . . . . .1.1. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 295 21. . . . . . . . .5 Conul . . . . . . . . .3.7 Paraboloidul hiperbolic . 317 22. . . . . . . . . . 305 22. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .5 Înfăşurătoarea unei familii de curbe plane . 289 21. . . . . . . . . . .4 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 290 21. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 311 22. . . . . . . . . . . . . . . . . .2 Elipsoidul . . .1. . . . . . . . . . . . . . . . . . 336 23.9 Generatoare rectilinii . .2 Suprafeţe conice . . . . . . . . . .3 Suprafeţe de rotaţie . . . . .4 Curbura unei curbe plane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1. . . . . . . . . . . 291 21. . . .1 Reprezentări analitice. . . . . . . . . . . 284 21. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .2. . . . 318 22. . . . .3. . . . . . 299 22 Cuadrice 305 22. . . . . . . . . . . . . . . .1. . . . . . . . . . . . . . . . 338 23. . . . . . . . . .2 Reducerea cuadricelor la forma canonică . . . . .2 Triedrul Frenet . . . . . . . . . . 329 23. . .2. . . . . . . . . .3 Hiperboloidul cu o pânză . . . . . . . . .1 Exemple . . . . . . . .1.1 Cuadrice pe ecuaţii reduse . . .1 Introducere . . . . . . . . . . . .3 Elementul de arc al unei curbe plane . . . 292 21.3 Schimbări de repere carteziene . . . . . . . . .3. . . . . . . . . . .2. . . . . . .8 Cilindri . . . 326 23 Elemente de geometrie diferenţială 329 23. . 315 22. . . 334 23. . . . . . . . . . . . .1. . . . . . . . . . . .6 Paraboloidul eliptic . . . . . .4. . . 331 23.2. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 313 22. . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . .3 Integrale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .CUPRINS xi 23. . . . . . . 371 Bibliografie 373 Index 375 . 363 C Algoritmi importanţi 365 C. . .4 Forma canonică la conice . . . . . . . . . . . . . . .1 Puncte de extrem . . . . . . . . . . . . . . . . . 366 C. . . . . 342 23. . .3 Elementul de arc. . . . . . . . . .1 Funcţia exponenţială şi funcţia logaritmică . . . . . . . . .2 Funcţiile trigonometrice şi inversele lor . . . . . . . . . . . . . . 344 23. . . . . . . 369 C. . . . . . . . .2 Derivate . . . 362 B. . . . . . . . . 359 B Tabele şi formule 361 B. . .2. . . . . . . .2 Plan tangent şi normală la o suprafaţă .3. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curbură şi torsiune . 368 C. . . . . .1 Limite . . . .1 Generalităţi . . .4 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 346 23. . . .3 Suprafeţe . . . . . . . . . . . . . . . . .3. . . . 351 A Funcţii elementare 357 A. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 344 23.3 Prima formă fundamentală a unei suprafeţe . . . . . . . . 357 A. . . . .3. .3 Forme pătratice . . . . 361 B. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 348 23. . . . . . . .2 Procedeul de ortonormalizare Gram-Schmidt . . . . . . . . . . .

xii CUPRINS .

Partea I Calcul diferenţial 1 .

.

. 14159.1... 3 − = −0.. Numim mulţimea numerelor reale mulţimea tuturor nu- merelor care pot fi reprezentate cu ajutorul zecimalelor.. 4 1 = 0.. √3 2 = 1.. scădere..750000. 4142. Exemple: 5 = 5. ı̂mpărţire) ˆ proprietăţi de ordine (se referă la ordinea ı̂n care apar numerele pe axa reala) 3 . 3333..1 Numere reale Definiţia 1. Proprietaţi ale numerelor reale: ˆ proprietăţi algebrice (legate de operaţiile algebrice uzuale: adunare.. Numerele reale pot fi reprezentate geometric ca puncte pe o axa orientată pe care o vom numi axa reala si o vom nota prin R.Capitolul 1 Mulţimi şi topologie pe dreapta reală 1. π = 3. 00000. ı̂nmulţire.

1. ∀x ∈ A. .2 Mulţimi mărginite Definiţia 1. Spunem că mulţimea A este minorată (sau mărginită inferior) dacă există un punct a la stânga căruia nu se mai află niciun punct din A. Se notează m = inf A. } ˆ mulţimea numerelor ı̂ntregi: Z = {0. . ±3. .3. . b) = {x ∈ R∣a ≤ x < b} (a. Spunem că mulţimea A este majorată (sau mărginită superior) dacă există un punct a la dreapta căruia nu se mai află niciun punct din A.2. exemple: [a. pe axa reală nu există goluri. 3. 1. n ≠ 0} ˆ mulţimea numerelor iraţionale: R ∖ Q ˆ intervale de numere reale (finite sau infinite). Spunem că mulţimea A este mărginită dacă este şi minorată şi majo- rată. ∀x ∈ A. ±1. ∞) = {x ∈ R∣x > a} 1. Definiţia 1. Numărul a se numeşte majorant al mulţimii A. } ˆ mulţimea numerelor raţionale: Q = { m n ∣m. ∀x ∈ A. 1. ±2. Un număr m se numeşte margine inferioară a unei mulţimi A dacă este cel mai mare minorant al mulţimii A. fiecare punct corespunde unui număr real. 2. ∀x ∈ A. Numărul a se numeşte minorant al mulţimii A. adică astfel ı̂ncât a ≥ x. 3. Se arată uşor că o mulţime A este mărginită dacă şi numai dacă există un număr M > 0 astfel ı̂ncât ∣x∣ ≤ M. n ∈ Z. MULŢIMI ŞI TOPOLOGIE PE DREAPTA REALĂ ˆ proprietatea de completitudine: dacă A este o submulţime nevidă de numere reale cu proprietatea că ∃y ∈ R astfel ı̂ncât x ≤ y ∀x ∈ A atunci există un cel mai mic y ∈ R cu aceeaşi proprietate. adică astfel ı̂ncât a ≤ x.4 CAPITOLUL 1. . Submulţimi de numere reale: ˆ mulţimea numerelor naturale: N = {0. . . 2. Altfel spus. adică dacă există două numere a şi b astfel ı̂ncât a ≤ x ≤ b.

4. Se notează M = sup A. Teorema 1. Astfel. Vecinătăţile punctului x0 au următoarele proprietăţi: 1. b) sau vecinătăţi simetrice ale unui punct. Orice mulţime U care include o vecinătate V a lui x0 este de asemenea o vecinătate a lui x0 . Intersecţia a două vecinătăţi ale lui x0 este de asemenea o vecinătate a lui x0 . M ≥ x. ∀x ∈ A 2. 2. ∀α < M. STRUCTURA TOPOLOGICĂ A DREPTEI REALE 5 2. b) care conţine pe x0 este o vecinătate a lui x0 . este suficient să considerăm numai vecinătăţi de forma (a.3. ˆ Dacă A posedă un cel mai mic număr m. atunci M = sup A = max A 1. Se numeşte vecinătate a numărului real x0 orice mulţime V care include un interval deschis (a. Orice mulţime nevidă minorată are margine inferioară şi orice mulţime nevidă majorată are margine superioară. Un număr M se numeşte margine superioară a unei mulţimi A dacă este cel mai mic majorant al mulţimii A. x0 +α) cu α > 0 se numesc vecinătăţi simetrice ale lui x0 .1.3 Structura topologică a dreptei reale Definiţia 1. Orice interval deschis (a.1. ∃x ∈ A astfel ı̂ncât x > α ˆ Avem inf A = sup A dacă şi numai dacă mulţimea A este formată dintr- un singur punct. atunci m = inf A = min A ˆ Dacă A posedă un cel mai mare număr M . Vecinătăţile de forma (x0 −α. Orice vecinătate V a lui x0 include o vecinătate simetrică a lui x0 . ∀x ∈ A 2. . m ≤ x. ∀α > m. b) care conţine pe x0 . ∃x ∈ A astfel ı̂ncât x < α ˆ Un număr M este marginea superioară a unei mulţimi A dacă şi numai dacă verifică următoarele două condiţii: 1. Din definiţia marginilor unei mulţimi deducem că: ˆ Un număr m este marginea inferioară a unei mulţimi A dacă şi numai dacă verifică următoarele două condiţii: 1.

R şi ∅ sunt mulţimi deschise Definiţia 1. Intersecţia unei familii oarecare de mulţimi ı̂nchise este o mulţime ı̂nchisă 2. Dreapta reală are proprietatea că oricare ar fi x ≠ y. Adică dreapta reală este un spaţiu separat. Proprietăţi: 1. MULŢIMI ŞI TOPOLOGIE PE DREAPTA REALĂ 3. 4. Un punct x0 ∈ R este punct aderent al mulţimii A dacă ı̂n orice vecinătate V a lui x0 există cel puţin un punct din A. mulţimea numerelor reale R este un spaţiu topologic numit dreapta reală. Definiţia 1. Orice vecinătate V a lui x0 conţine pe x0 . b) a lui x0 astfel ı̂ncât V este vecinătatea fiecărui punct y ∈ W Alegând pentru fiecare număr real o familie de vecinătăţi care verifică proprietăţile de mai sus.5. O mulţme se numeşte ı̂nchisă dacă este egală cu ı̂nchiderea sa. Mulţimea punctelor aderente ale lui A se numeşte aderenţa (sau ı̂nchiderea) lui A şi se notează Ā. se spune că s-a definit o structură topologică sau o topologie. b) a lui x0 conţinută ı̂n A. Intersecţia unei familii finite de mulţimi deschise este o mulţime de- schisă 3. Reuniunea unei familii finite de mulţimi ı̂nchise este o mulţime ı̂nchisă 3. R şi ∅ sunt mulţimi ı̂nchise . Un punct y0 ∈ R se numeşte punct exterior lui A dacă y0 este punct interior al complementarei CA a lui A. Mulţimea punctelor interioare ale lui A se numeşte interiorul lui A şi se notează IntA sau Å.6. Cu această topologie. există o vecinătate U a lui x şi o vecinătate V a lui y fără puncte comune (U ∩ V = ∅). Pentru orice vecinătate V a lui x0 există o vecinătate W = (a. Fie A o mulţime de numere.6 CAPITOLUL 1. Reuniunea unei familii oarecare de mulţimi deschise este o mulţime deschisă 2. Un punct x0 ∈ A este punct interior al mulţimii A dacă ex- istă o vecinătate (a. O mulţme se numeşte deschisă dacă este egală cu interiorul ei. adică V ∩ A ≠ ∅. Proprietăţi: 1.

Un punct x0 ∈ R (nu neapărat din A) se numeşte punct de acumulare al lui A dacă orice vecinătate V a lui x0 conţine cel puţin un punct x din A diferit de x0 . . O mulţime A este ı̂nchisă dacă şi numai dacă complementara sa CA este deschisă 3. O mulţime ı̂nchisă şi majorată ı̂şi conţine marginea superioară. 3. Mulţimile R şi ∅ sunt singurele mulţimi ı̂nchise şi deschise Definiţia 1. adică V ∩ A ≠ {x0 }. O mulţime ı̂nchisă şi minorată ı̂şi conţine marginea inferioară 5. STRUCTURA TOPOLOGICĂ A DREPTEI REALE 7 Definiţia 1. Se spune că o mulţime A este densă ı̂ntr-o mulţime B dacă orice punct al lui B este aderent lui A.3.10. Marginile unei mulţimi mărginite sunt puncte aderente 2.1. Un punct x0 este punct de acumulare al unei mulţimi A dacă şi numai dacă ı̂n orice vecinătate V a lui x0 există o infinitate de puncte din A.9. Proprietăţi: 1. Proprietăţi: 1. O mulţime finită nu are puncte de acumulare. O mulţime formată numai din puncte izolate se numeşte mulţime discretă. 2.7. adică B ⊂ Ā. Dacă o mulţime A are un punct de acumulare. 5. O mulţime B este deschisă dacă şi numai dacă complementara sa CB este ı̂nchisă 4. Un punct al mulţimii A care nu este punct de acumulare se numeşte punct izolat. Definiţia 1. Mulţimea punctelor de acumulare ale mulţimii A se notează A′ şi se numeşte mulţimea derivată a lui A. O mulţime este ı̂nchisă dacă şi numai dacă ı̂şi conţine toate punctele de acumulare. Mulţimea punctelor frontieră se numeşte frontiera mulţimii A şi se notează FrA.8. aceasta este punct de acumulare. Definiţia 1. 4. Dacă o mulţime mărginită nu-şi conţine una din margini. Se spune că y0 este punct frontieră al unei mulţimi A dacă este aderent şi lui A şi lui CA . ea este infinită. O mulţime de numere reale se numeşte mulţime compactă dacă este ı̂nchisă şi mărginită.

∞). ∀m Pentru orice ε > 0 arbitrar. n ∣0 < m < n. 0 < m n < 1. Vom arata in continuare că inf A = 0 si sup A = 1. 4. R: C marginită ⇒ ∃m = inf C ∈ R şi M = sup C ∈ R. sup A. n ∈ A. există m ∈ Z. n ∈ Z}. n > 1 astfel ı̂ncât 0 < 1 n < ε. Evident. 3. m.8 CAPITOLUL 1. Sa se precizeze care din multimile următoare sunt deschise: . iar cum n1 ∈ A. 1) ∪ (3. Din nou. x ∈ C}. pentru orice ε > 0 arbitrar. In mod analog se arată că −M este marginea inferioară a lui −C. Să se arate că dacă C este marginită. R: nu. ∀x ∈ C. ∞). deci −m este un majorant al mulţimii −C. m > 0 astfel ı̂ncât 1 − ε < m+1 m < 1. Se consideră mulţimea A = { m nu are un cel mai mic element şi nici un cel mai mare element şi să se determine inf A. R: da. Vom arăta că −m este cel mai mic majorant al mulţimii −C. avem că 0 este cel mai mare minorant al lui A. Pentru orice submulţime nevidă C ⊂ R notăm −C = {−x. găsim 2n < n < 2n . MULŢIMI ŞI TOPOLOGIE PE DREAPTA REALĂ 1. ∀x ∈ C ⇔ −m ≥ −x. Dacă ar exista un alt majo- rant −m′ < −m al lui −C. 2). (b) V = [0. Care din submulţimile V ⊂ R următoare sunt vecinătăţi ale originii: (a) V = (−1. R: Pentru orice m n ∈ A. atunci sup(−C) = − inf C şi inf(−C) = − sup C. niciun interval deschis care conţine originea nu este inclus ı̂n V . atunci m′ ar fi un minorant al lui C mai mare decât m. Să se arate că A 2. ceea 2m−1 m 2m+1 2m−1 2m+1 ce implică faptul că A nu poate avea nici minim nici maxim. (c) V = (−3. ceea ce contrazice definiţia lui m ca fiind marginea inferioară a lui C. (d) V = Q.4 Exerciţii 1. există n ∈ Z. cu 2n . avem că 1 este cel mai mic majorant al lui A. R: da. Q nu conţine niciun interval deschis. m = inf C ⇒ m ≤ x. care este la rândul ei marginită. R: nu. 2n ∈ A. iar cum m+1 m ∈ A.

b]. b). n1 . n. }. R: [a. . b). 21 . Di = Z. . . . 6. (b) R. [a. B = [a. R: ∅. (c) [a. R: Da = R. b]. ∞). ∞). R: R. 0}. R: {1. . . (c) un interval deschis (a. 2. Di = ∅. . . b]. 7. R: nu. R: [a. b]. n1 . 2. . dar ı̂nchisă. }. 1) ∪ (5. (f) o semidreaptă deschisă. {a} 5. R: da. 1] ∪ [5. (c) A = R ∖ Q. . x ≠ 0}. Să se determine punctele de acumulare şi punctele izolate ale submulţimilor D ⊂ R următoare: (a) D = (−1. n. . . . . (d) o semidreapta deschisa.˚b] = (a. Să se afle aderenţa următoarelor mulţimi: (a) R. R: da.1. ˚ = ∅. R: da. (h) I = R ∖ Q. . R: R. x ∈ R. . . (b) D = (−∞. . b). . R: R. b) ≠ [a. . Di = ∅. R: Da = (−∞. . (e) (a. (h) {a}. (d) D = { x1 . (b) ∅. . . (i) {1. 1]. EXERCIŢII 9 (a) ∅. R: nu. R: {1. 1). .4. (g) Q. R: da. R: nu. R: da. b]. (a. }. b]. R: da. R: aceeaşi semidreaptă. R: Da = ∅. b]. (j) {1. B = R. Sa se precizeze dacă mulţimile A sunt dense faţă de mulţimea B: (a) A = (a. . B = R. R: da. (f) un interval [a. . R: nu. . b]. R: {x0 }. . (g) o semidreaptă ı̂nchisă. . (b) A = Q. 21 . (d) {x0 }. (c) D = Z. Di = ∅. . [a. (e) un interval [a. b). a ∈ R. R: Da = [−1.

Să se precizeze care din mulţimile următoare sunt compacte: (a) o mulţime finită. ¯ ˚ ¯ 9. 1] ∪ [3. 1) ∪ (3. Å = (0. R: Å = (0. (b) B = {x ∈ R. 4]. √ (f) D = domeniu maxim de definiţie pentru f (x) =arcsin(x− 1 − x2 ). 1] ∪ [3. n ≥ 1}. R: nu. R: Å = (−1. R: nu. 1) ∪ {2} ∪ [3. 4). 1) ∪ (3. ¯ ˚¯ ˚¯ Å = [0. ¯ ˚ ˚ Å. Di = {−1}. (b) un interval ı̂nchis. Ā. n ∈ Z. FrA = {−1. 1]. (d) [a. 4). 4]. 1}. 8. Ā = [0. 4). ∣x∣ = 1}. R: da. Fie mulţimea A = [0. R: B̊ = ∅. Ā. ∣x∣ ≤ 1}. 1). 10. (c) C = Q. Ā = [0. (c) o reuniune finită de intervale compacte. 1}. R: Da = {0}. Să se calculeze Å. (e) o semidreaptă. MULŢIMI ŞI TOPOLOGIE PE DREAPTA REALĂ (e) D = {(−1)n n1 . Să se determine interiorul şi frontiera mulţimilor (a) A = {x ∈ R. Å. R: da. Ā ˚ = (0. b). 1) ∪ (3. . 4]. 1] ∪ {2} ∪ [3. R: Da = [0. R: C̊ = ∅. FrB = {−1. Di = D. FrC = R. 4). R: da.10 CAPITOLUL 1. Ā.

iar numărul an se numeşte termenul general al şirului. Dacă există M > 0 şi n0 ∈ N astfel ı̂ncât ∣an ∣ ≤ M. . Şiruri mono- tone Definiţia 2. Se numeşte marginea inferioară a unui şir (an ) un număr m = inf an cu proprietăţile: n∈N (a) m ≤ an . Definiţia 2.1. .3.2. 1. ∀n ∈ N 11 . Se numeşte şir de numere reale o funcţie reală n → a(n) definită pe mulţimea numerelor naturale N. Un şir an este mărginit dacă şi numai dacă există M > 0 astfel ı̂ncât ∣an ∣ ≤ M. ∀n ≥ n0 . se numesc termenii şirului. Se notează (an )n∈N sau doar (an ).1 Definiţie. Un şir se numeşte minorat (sau mărginit inferior) dacă există un număr α ∈ R astfel ı̂ncât α ≤ an .Capitolul 2 Şiruri de numere reale 2. . a2 . atunci şirul este mărginit. Un şir se numeşte majorat (sau mărginit superior) dacă există un număr β ∈ R astfel ı̂ncât an ≤ β. 1. ∀n ∈ N 2. Şirul (an ) este mărginit dacă există două numere reale α < β astfel ı̂ncât α ≤ an ≤ β. Şiruri mărginite. ∀n ∈ N 3. Numerele a1 . Definiţia 2. ∀n ∈ N Observaţii: 1. ∀n ∈ N 2.

este un şir strict crescător de numere naturale.1. ŞIRURI DE NUMERE REALE (b) ∀α > m.6. Un număr a ∈ R este limita unui şir (an ) dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0.12 CAPITOLUL 2. Un şir se numeşte crescător dacă an ≤ an+1 . . . Teorema 2. Un şir se numeşte strict crescător dacă an < an+1 . să avem ∣an − a∣ ≤ ε. 2. ∃n ∈ N astfel ı̂ncât an > α Definiţia 2. . anp . cu excepţia unui număr finit de termeni. ∃n ∈ N astfel ı̂ncât an < α 2.5. Un număr a ∈ R este limita unui şir (an ) dacă orice vecinătate a lui a conţine toţi termenii şirului. . ∀n ∈ N 6. . ∀n ∈ N (b) ∀α < M. . Un şir se numeşte descrescător dacă an ≥ an+1 . . Se numeşte marginea superioară a unui şir (an ) un număr M = sup an cu proprietăţile: n∈N (a) an ≤ M. ∀n ∈ N 5. an2 . Dacă n1 < n2 < ⋅ ⋅ ⋅ < np < . n→∞ Şirurile care nu sunt convergente se numesc şiruri divergente. Se mai spune că (an ) are limita a. sau că şirul (an ) este convergent la a şi se notează an → a sau lim an = a. Şirurile strict crescătoare şi şirurile strict descrescătoare se numesc şiruri strict monotone Definiţia 2. ∀n ∈ N 2. Un şir se numeşte strict descrescător dacă an > an+1 .2. .2 Şiruri convergente Definiţia 2. şirul an1 . Şirurile crescătoare şi şirurile descrescătoare se numesc şiruri mono- tone 4. se numeşte subşir al şirului (an ). Fie (an ) şi (αn ) două şiruri şi a ∈ R. 1. atunci an este convergent la a. Teorema 2.4. Dacă ∣an − a∣ ≤ αn pentru orice n şi dacă αn este convergent la 0. . . există Nε ∈ N astfel ı̂ncât oricare ar fi n ≥ Nε . ∀n ∈ N 3.

atunci α ≤ lim an ≤ β. Teorema 2. 6. Dacă (an ) este un şir convergent la 0 şi (bn ) este un şir mărginit.4. Orice şir convergent este mărginit.5. Dacă şirul an+1 − an (bn ) este strict monoton şi nemărginit. Un şir convergent are o singură limită. 4.3 (Lema lui Stolz). şirul obţinut este convergent şi are aceeaşi limită. atunci şirurile (an ± bn ).3 Operaţii cu şiruri convergente Teorema 2. 2. Fie (an ) şi (bn ) două şiruri.2. 5. ∀n ≥ n0 . atunci lim an bn = 0. atunci lim = L. ∀n ≥ n0 . n→∞ bn 2. şi dacă lim = L (finit sau n→∞ bn+1 − bn an infinit). Dacă (an ) este un şir convergent şi dacă α < lim an < β. iar α ∈ R.3. Dacă la un şir convergent se adaugă sau se scoate un număr finit de termeni. (αan ) şi (an bn ) sunt convergente şi avem lim (an ± bn ) = lim an ± lim bn n→∞ n→∞ n→∞ lim (αan ) = α lim an n→∞ n→∞ lim (an bn ) = lim an lim bn n→∞ n→∞ n→∞ . Dacă (an ) este un şir convergent. atunci şirul (∣an ∣) este convergent şi avem lim ∣an ∣ = ∣ lim an ∣ n→∞ n→∞ 3. atunci există n→∞ n0 ∈ N astfel ı̂ncât să avem α < an < β. Prin schimbarea ordinii termenilor unui şir convergent se obţine un şir convergent către aceeaşi limită. n→∞ Teorema 2. Dacă (an ) este un şir convergent şi dacă există n0 ∈ N astfel ı̂ncât să avem α ≤ an ≤ β. Dacă (an ) şi (bn ) sunt două şiruri convergente. n→∞ 7. OPERAŢII CU ŞIRURI CONVERGENTE 13 Proprietăţi ale şirurilor convergente 1.

9 (teorema cleştelui). Orice şir mărginit conţine cel puţin un subşir convergent. n→∞ bn lim bn n→∞ Teorema 2.7.10. Un şir (an ) este con- vergent dacă şi numai dacă este şir fundamental.11 (Lema lui Cesaro). există Nε ∈ N astfel ı̂ncât oricare ar fi n ≥ Nε şi oricare ar fi p ∈ N să avem ∣an+p − an ∣ < ε. 2. ŞIRURI DE NUMERE REALE Teorema 2. lim an = a > 0.7. Dacă (an ) şi (bn ) sunt două şiruri convergente şi an ≤ bn . Teorema 2. Teorema 2.8. Orice subşir al unui şir convergent este de asemenea con- vergent şi are aceeaşi limită.6.12 (Criteriul general al lui Cauchy). lim bn = b n→∞ n→∞ atunci avem lim abn = ab n→∞ n Teorema 2.13 (Weierstrass). n→∞ atunci şirul abnn este convergent şi avem lim an an n→∞ lim = . Dacă an ≤ xn ≤ bn . atunci lim an ≤ lim bn n→∞ n→∞ Teorema 2. Teorema 2. ∀n ∈ N şi dacă şirurile (an ) şi (bn ) sunt convergente şi au aceeaşi limită.14 CAPITOLUL 2.4 Şiruri fundamentale Definiţia 2. Teorema 2. ∀n ∈ N. Dacă (an ) şi (bn ) sunt două şiruri convergente şi lim bn ≠ 0. Un şir (an ) este fundamental dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0. există Nε ∈ N astfel ı̂ncât oricare ar fi m ≥ Nε şi n ≥ Nε să avem ∣am − an ∣ < ε. Un şir (an ) se numeşte şir fundamental sau şir Cauchy dacă pentru orice ε > 0. Orice şir monoton şi mărginit este conver- gent. . Dacă (an ) şi (bn ) sunt două şiruri convergente şi an > 0 ∀n ∈ N. atunci şirul (xn ) este convergent şi are aceeaşi limită ca şi celelalte două şiruri.

Pentru orice număr real x există două şiruri (rn ) şi (sn ) de numere raţionale cu următoarele proprietăţi: 1.14.4.15. se poate schimba ordinea termenilor astfel ı̂ncât să obţinem un şir descrescător convergent către a. Dacă an → a şi an > a. Dacă (an ) şi (bn ) sunt două şiruri de numere reale care verifică următoarele două condiţii: 1. Şirul 1 n en = (1 + ) n este un şir crescător şi mărginit şi are limita egală cu numărul iraţional e ≈ 2. al doilea descrescător. n→∞ n→∞ Propoziţia 2. . Dacă (an ) şi (bn ) sunt două şiruri convergente cu aceeaşi limită c. lim rn = x = lim sn . ∀n ∈ N. ı̂ntr-o ordine oarecare. ŞIRURI FUNDAMENTALE 15 Teorema 2. Dacă an → a şi an < a.4. 5. a1 ≤ a2 ≤ ⋅ ⋅ ⋅ ≤ an ≤ ⋅ ⋅ ⋅ ≤ bn ≤ ⋅ ⋅ ⋅ ≤ b2 ≤ b1 2. ∀n ∈ N. 71828. este convergent şi are limita c. Limita unui şir crescător şi convergent este mai mare decât toţi termenii şirului. 2. 4. iar limita unui şir descrescător şi convergent este mai mică decât toţi termenii şirului. primul crescător. Teorema 2. Proprietăţi suplimentare ale şirurilor convergente 1. limn→∞ (an − bn ) = 0 atunci şirurile (an ) şi (bn ) sunt convergente şi au aceeaşi limită. orice şir obţinut cu termenii celor două şiruri.2. r1 ≤ r2 ≤ ⋅ ⋅ ⋅ ≤ rn ≤ ⋅ ⋅ ⋅ ≤ sn ≤ ⋅ ⋅ ⋅ ≤ s2 ≤ s1 2.1. ∀n ∈ N şi dacă există o infinitate de termeni la stânga lui a şi o infinitate de termeni la dreapta lui a. se poate schimba ordinea termenilor astfel ı̂ncât să obţinem un şir crescător convergent către a. atunci se pot forma cu termenii şirului două subşiruri (bn ) şi (cn ). ambele convergente către a. Dacă an → a şi an ≠ a. 3.

limita şirului aparţine de asemenea lui A. Spunem că +∞ este limita unui şir (an ) dacă orice vecinătate a lui +∞ conţine toţi termenii şirului. Un număr a este punct aderent al mulţimii A dacă şi numai dacă există un şir de puncte din A convergent la a. există x ∈ A astfel ı̂ncât α > x Definiţia 2. Şiruri cu limită Definiţia 2. ∀x ∈ A (b) dacă α > −∞. Definiţia 2. 1. Mulţimea formată din toate numerele reale. ı̂mpreună cu +∞ şi −∞. 2. Scriem lim an = +∞ sau an → +∞ n→∞ 2. a) Observaţie: +∞ este prin definiţie punct de acumulare al oricărei mulţimi nemajorate.16 CAPITOLUL 2. Se numeşte vecinătate a lui +∞ o mulţime care conţine un interval deschis şi nemărginit de forma (a. există x ∈ A astfel ı̂ncât α < x 2. format din puncte din A diferite de a. 1. vom spune că marginea ei infe- rioară este −∞ şi scriem inf A = −∞. adică (a) x < +∞. Un număr a este punct de acumulare al unei mulţimi A dacă şi numai dacă există un şir convergent la a.11. vom spune că marginea ei superioară este +∞ şi scriem sup A = +∞. O mulţime A este ı̂nchisă dacă şi numai dacă oricare ar fi şirul conver- gent de puncte din A. iar −∞ punct de acumulare al oricărei mulţimi neminorate. Dacă mulţimea A nu este majorată. Definiţia 2. Spunem că −∞ este limita unui şir (an ) dacă orice vecinătate a lui −∞ conţine toţi termenii şirului. 1. ∀x ∈ A (b) dacă α < +∞. +∞) 2. Scriem lim an = −∞ sau an → −∞ n→∞ .10. 7. Dacă mulţimea A nu este minorată.9. Se numeşte vecinătate a lui −∞ o mulţime care conţine un interval deschis şi nemărginit de forma (−∞. se numeşte dreapta ı̂ncheiată şi se notează cu R̄. adică (a) x > −∞.5 Dreapta ı̂ncheiată.8. ŞIRURI DE NUMERE REALE 6. cu excepţia unui număr finit dintre ei. 8. cu excepţia unui număr finit dintre ei.

atunci bn → −∞ Teorema 2. există Nε ∈ N astfel ı̂ncât oricare ar fi n ≥ Nε să avem an < ε Şirurile care au limita +∞ sau −∞ sunt nemărginite.5. Dacă an → +∞ sau an → −∞. Prin schimbarea ordinii termenilor unui şir care are limită. Dacă an → −∞ şi bn < an . se obţine un şir cu aceeaşi limită 5. Un şir are limita −∞ dacă şi numai dacă pentru orice ε ∈ R. Dacă an → −∞. 3. obţinem un şir cu aceeaşi limită 4.16. se poate schimba ordinea termenilor astfel ı̂ncât să obţinem un şir crescător cu limita +∞ 6. 2. Dacă an → +∞ şi bn > an . are limita L. 1. Operaţii cu şiruri cu limită 1. Din orice şir se poate extrage un subşir care are limită. Orice şir crescător şi nemărginit are limita +∞ 2. Dacă un şir are limită. se poate schimba ordinea termenilor astfel ı̂ncât să obţinem un şir descrescător cu limita −∞ 7. deci sunt divergente. Dacă un şir are limită. orice subşir al său are aceeaşi limită. şirurile convergente sunt doar cele care au limită finită. prin adăugarea sau ı̂nlăturarea unui număr finit de termeni. atunci orice şir format cu termenii şirurilor (an ) şi (bn ). Limita este finită dacă şi numai dacă şirul este mărginit. DREAPTA ÎNCHEIATĂ. ı̂ntr-o ordine oarecare. Teorema 2.2. Dacă an → +∞. ∀n ∈ N. atunci ∣an ∣ → +∞ . ŞIRURI CU LIMITĂ 17 Teorema 2. Aşadar. există Nε ∈ N astfel ı̂ncât oricare ar fi n ≥ Nε să avem an > ε 2. ∀n ∈ N. Proprietăţi ale şirurilor cu limită: 1. Orice şir monoton are limită. atunci bn → +∞ 2. 1. Dacă (an ) şi (bn ) au aceeaşi limită L ∈ R̄. 1.17 (Criteriul majorării). Orice şir descrescător şi nemărginit are limita −∞ 3. Un şir are limita +∞ dacă şi numai dacă pentru orice ε ∈ R.18.

Dacă şirurile (an ) şi (bn ) au limită şi dacă produsul limitelor are sens. ak > 0 2. lim = ⎨ bm . 0. a ∈ (−1. Dacă şirurile (an ) şi (bn ) au limită şi dacă raportul limitelor are sens.19 (Limite fundamentale). a>1 Teorema 2. lim (ak nk + ak−1 nk−1 + ⋅ ⋅ ⋅ + a1 n + a0 ) = { n→∞ −∞. atunci şirul (an bn ) are limită şi lim (an bn ) = lim an ⋅ lim bn n→∞ n→∞ n→∞ Caz exceptat 0 ⋅ ∞ 5. atunci şirul (abnn ) are limită şi lim bn lim (abnn ) = lim an→∞ n n→∞ n→∞ Cazuri exceptate 1∞ . Dacă şirul (an ) are limită şi α ∈ R. atunci şirul αan are limită şi lim (αan ) = α lim an n→∞ n→∞ 4. Dacă şirurile (an ) şi (bn ) au limită şi dacă ridicarea la putere a limitelor are sens. 3. k k=m n→∞ bm nm + bm−1 nm−1 + ⋅ ⋅ ⋅ + b1 n + b0 ⎪ ⎪ ⎪ ⎩ 0. atunci şirul (an + bn ) are limită şi lim (an + bn ) = lim an + lim bn n→∞ n→∞ n→∞ Caz exceptat ∞ − ∞. ∞0 . Dacă şirurile (an ) şi (bn ) au limită şi dacă suma limitelor are sens. ŞIRURI DE NUMERE REALE 2. atunci şirul ( abnn ) are limită şi lim an an n→∞ lim = n→∞ bn lim bn n→∞ ∞ 0 Cazuri exceptate ∞. a=1 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ∞. ak < 0 ⎧ ( ak ) ⋅ ∞. k<m . k > m ak nk + ak−1 nk−1 + ⋅ ⋅ ⋅ + a1 n + a0 ⎪⎪ bma ⎪ 3.18 CAPITOLUL 2. 1. 6. limn→∞ a = ⎨ n ⎪ ⎪ 0. ⎧ ⎪ 1. 1) ⎪ ⎪ ⎪ ⎩ ∄. 00 . a ≤ −1 ∞.

Fie şirul xn+1 √ (xn ) cu xn > 0. lim =1 xn →0 xn ax n − 1 6.2. (2. lim = lim = lim = lim =1 xn →0 xn xn →0 xn xn →0 xn xn →0 xn nk 9. trebuie să determinăm Nε ∈ N astfel ı̂ncât √ √ ∣ 2n + 3 − 2n∣ < ε. EXERCIŢII 19 1 xn 1 4. n→∞ Rezolvare: Pentru orice ε > 0. . Atunci şirul ( n xn ) are n→∞ xn limită şi avem √ xn+1 lim n xn = lim n→∞ n→∞ xn 2.1) Pentru ε > 0 arbitrar fixat avem: √ √ √ √ √ √ ( 2n + 3 − 2n)( 2n + 3 + 2n) ∣ 2n + 3 − 2n∣ < ε ⇔ √ √ <ε 2n + 3 + 2n 2n + 3 − 2n 3 √ √ 3 ⇔√ √ <ε⇔ √ √ < ε ⇔ 2n + 3 + 2n > 2n + 3 + 2n 2n + 3 + 2n ε √ √ √ √ √ Cum 2n + 3 > 2n ⇒ 2n + 3 +√ 2n > 2 2n.6 Exerciţii 1.6. lim (1 + ) = lim (1 + xn ) xn = e xn →±∞ xn xn →0 ln(1 + xn ) 5. Folosind criteriul de convergenţă cu ε să se arate că √ √ lim ( 2n + 3 − 2n) = 0. (2. ∀n ≥ Nε .1) este satisfăcută. aşadar inegalitatea de mai sus este satisfăcută dacă 2 2n > 3ε ⇔ 8n > ε92 ⇔ n > 8ε92 deci pentru Nε = [ 8ε92 ] + 1.20 (Criteriul Cauchy-D’Alembert al raportului). lim = ln a xn →0 xn (1 + xn )r − 1 7. lim =r xn →0 xn sin xn tg xn arcsin xn arctg xn 8. ∀k ∈ N. n→∞ an Teorema 2. ∀n ∈ N. a > 1. pentru care există lim . lim = 0.

fiecare termen al sumei este mai mic decât suma totală. Rezolvare: Avem x0 = cos 0 = 1 x1 = cos π2 = 0 x2 = cos π = −1 x3 = cos 3π 2 =0 x4 = cos 2π = 1 x5 = cos 5π 2 =0 ⋮ aşadar x2n+1 = 0.20 CAPITOLUL 2. x4n+2 = −1. n−1 n 2 +⋅⋅⋅+(n+1)3n < (n+1)3n = 1+2+⋅⋅⋅+2 2 Înmulţind cele două inegalităţi obţinem 1+2⋅3+3⋅3 n n 1 ( 2 ) . √ b) xn = n n. n+1 3 √ √ b) Pentru xn = n n. Numărătorul 1 + 2 + ⋅ ⋅ ⋅ + 2n−1 = 2n − 1 < 2n Numitorul 1+2⋅3+3⋅32 +⋅ ⋅ ⋅+(n+1)3n > (n+1)3n ⇒ 1 1+2⋅3+3⋅32 +⋅⋅⋅+(n+1)3n < 1 (n+1)3n . . . 3. aşadar ∣xn ∣ < n+1 1 ( 23 ) → 0 ⇒ limn→∞ xn = 0. ∀x ∈ R. n ≥ 0 este divergent. notăm yn = xn − 1 ⇒ n n = 1 + yn ⇒ n = (1 + yn )n În egalitatea de mai sus dezvoltăm membrul drept folosind binomul lui Newton: n (a + b)n = ∑ Cnk an−k bk = Cn0 an b0 + Cn1 an−1 b1 + Cn2 an−2 b2 + ⋅ ⋅ ⋅ + Cnn a0 bn k=0 şi obţinem n = (1 + yn )n = 1 + nyn + n(n−1) 2 yn2 + . x4n = 1. Folosind criteriul majorării să se calculeze limitele şirurilor: sin 1+2 sin 2+⋅⋅⋅+2n−1 sin n a) xn = 1+2⋅3+3⋅32 +⋅⋅⋅+(n+1)3n . Cum ı̂n membrul drept avem o sumă de numere pozitive. 1+2⋅3+3⋅32 +⋅⋅⋅+(n+1)3n . deci xn are 3 subşiruri convergente la limite diferite. Să se arate că şirul (xn ). n ≥ 2 Rezolvare: n−1 ∣sin 1+2 sin 2+⋅⋅⋅+2n−1 sin n∣ ∣ sin 1∣+2∣ sin 2∣+⋅⋅⋅+2n−1 ∣ sin n∣ 1+2⋅3+3⋅32 +⋅⋅⋅+(n+1)3n ∣ = a) ∣xn ∣ = ∣ sin 1+2 sin 2+⋅⋅⋅+2 sin n 1+2⋅3+3⋅32 +⋅⋅⋅+(n+1)3n ≤ 1+2⋅3+3⋅32 +⋅⋅⋅+(n+1)3n ≤ 1+2+⋅⋅⋅+2n−1 deoarece ∣ sin x∣ ≤ 1. xn = cos (n π2 ) . ŞIRURI DE NUMERE REALE 2. deci putem scrie √ n(n − 1) 2 2n 2 yn < n ⇒ yn2 < ⇒ yn < →0 2 n(n − 1) n−1 .

3x.2. ∀n ≥ 1. n Rezolvare: 10n−1 ≤ x1 x2 . EXERCIŢII 21 de unde folosind criteriul majorării obţinem lim yn = 0 ⇒ lim xn = lim (1 + yn ) = 1. n→∞ n→∞ n→∞ 4. . ∀a ∈ R. unde xn este o cifră nenulă. deci a − 1 < [a] ≤ a. . n→∞ yn b) zn = . . (2n − 1)x − 1 < [(2n − 1)x] ≤ (2n − 1)x sumând. . xn < log 10n n − 1 ≤ yn < n n − 1 yn n ≤ < n n n n−1 ≤ zn < 1 n de unde folosind criteriul cleştelui obţinem lim zn = 1. . n→∞ . (2n − 1)x obţinem x−1 < [x] ≤x 3x − 1 < [3x] ≤ 3x . . yn = log x1 x2 .. lim xn = 0. conform criteriului cleştelui. obţinem mai departe n2 x − n n2 x < x n ≤ . . xn . . xn < 10n log 10n−1 ≤ log x1 x2 .. . n3 n3 de unde. . Folosind criteriul cleştelui să se calculeze limita şirurilor: a) xn = [x]+[3x]+⋅⋅⋅+[(2n−1)x] n3 Rezolvare: Se ştie că [a] ≤ a < [a] + 1.6. obţinem: {1 + ⋅ ⋅ ⋅ + (2n − 1)}x − n < [x] + ⋅ ⋅ ⋅ + [(2n − 1)x] ≤ {1 + ⋅ ⋅ ⋅ + (2n − 1)}x Calculând 1 + 3 + ⋅ ⋅ ⋅ + (2n − 1) = n2 şi ı̂mpărţind prin n3 . Aplicând această inegalitate pentru a = x.

c) 3 n . Să se calculeze limitele şirurilor: √ √ n (a) xn = ( n+ n+2 √ ) . n2 + 1 n2 + 1 n n (2n)! n 6. d)(−1) 3 . 2n n Avem 2 π π 2 sin2 πn π 2 (n + 1) sin πn lim (n+1) sin = lim (n+1) ( ) ⋅ 2 2 = n→∞ lim ⋅( π ) = 0⋅1 = 0 n→∞ n n→∞ n (π) n2 n n π şi analog lim (n+1) sin2 = 0 de unde conform criteriului cleştelui n→∞ 2n rezultă că lim xn = 0. R: Avem sin n ↘ 0. Să se calculeze limitele şirurilor: √ 5 − 2n n2 − 4 n2 n n2 − 2 n + 1 en − e−n a) . f ) 3n − 7 n+5 n +1 n +1 1 − n − 3n2 en + e−n 1 n−3 n n−1 n √ √ √ g)n sin . . . sin . găsim π π (n + 1) sin2 < xn < (n + 1) sin2 . n→∞ (b) xn = sin2 πn + sin2 n+1 π + ⋅ ⋅ ⋅ + sin2 2n π . b) . n→∞ n→∞ 1 + 2 + ⋅ ⋅ ⋅ + n + 1 n→∞ n + 2 8. n→∞ .22 CAPITOLUL 2. ŞIRURI DE NUMERE REALE 5. h) ( ) . i) ( ) . k)n − n2 − 4n n n n+1 7. monotonia şi convergenţa următoarelor şiruri: 2n2 2n (−1)n 1 (n!)2 sin n . n k=1 1 + 2 + 3 + ⋅ ⋅ ⋅ + k n+1 1 R: lim xn = lim √ √ = lim √ = 0. e) . p+1 1 n k (b) xn = ∑ √ √ √ . Majorând (respectiv minorând) fiecare termen al sumei. deci cel mai mare (respectiv cel mai mic) 2 π termen al sumei din xn este sin2 πn (respectiv sin2 2n π ). np+1 (n + 1)p (n + 1)p R: lim xn = lim = lim = n→∞ n→∞ (n + 1)p+1 − np+1 n→∞ C 1 np + ⋅ ⋅ ⋅ + C p n + 1 p+1 p+1 1 . Folosind lema lui Stolz să se calculeze limitele şirurilor: 1p + 2p + ⋅ ⋅ ⋅ + np (a) xn = . 4 − . j) n + 1 − n. 2 n+1 √ √ n+ n+2 lim n [ √ − 1] R: lim xn = e n→∞ 2 n + 1 = e0 = 1. Să se studieze marginirea.

xn+1 = xn + . ln(n4 + e2n ) 2 2 2 ln en (1 + nen ) ln en + ln (1 + nen ) n + ln (1 + nen ) R: lim xn = lim = lim = lim = n→∞ n→∞ ln e2n (1 + n4 ) n→∞ ln e2n + ln (1 + n4 ) n→∞ 2n + ln (1 + n4 ) e2n e2n e2n 2 n [1 + n1 ln (1 + nen )] 1 + 0 ⋅ ln(1 + 0) 1 lim = = . 3 3 1− 31n R: Avem xn = 43 (1 + 31 + ⋅ ⋅ ⋅ + 3n−1 1 )= 4 3 ⋅ 1− 13 = 2− 2 3n . 10. b. n→∞ n (a + c + nb − n22 ) Rezolvăm sistemul ⎧ ⎪ ⎧ ⎪ √ ⎪ a2 − c = 0 ⎪ c = a2 ⎨ √ ⇒⎨ √ ⇒a+ a2 = 2 ⇒ a + ∣a∣ = 2 ⇒ a = 1. 1 1 an + bn − 2 an + bn 1 1 n nyn lim n [ ] R: lim xn = (1 + 1 − 1) = [(1 + yn ) yn ] =e n→∞ 2 = n→∞ 2 1 1 1 a −1 b −1 n n ln a + ln b lim [ 1 + 1 ] 1 √ n→∞ 2 e n n =e 2 = (eln ab ) 2 = ab. n→∞ n [2 + ln (1 + 1 n n4 e2n )] 2 + 0 ⋅ ln(1 + 0) 2 1 1 n (d) xn = ( a n 2+b n ) . c astfel ı̂ncât √ lim n(an − −2 + bn + cn2 ) = 1. 9. n ≥ 0. de unde obţinem lim xn = 2.2. Să se determine parametrii reali a. n→∞ . ⎪ ⎪ ⎩a + c = 2 ⎪ ⎩a + c = 2 ⎪ deci a = c = 1 şi b = 0.6. Să se studieze convergenţa şirului recurent liniar dat prin: 1 4 x0 = 0. EXERCIŢII 23 ln(n2 + en ) (c) xn = . n→∞ R: Amplificând cu conjugata obţinem: n [a2 n2 − (−2 + bn + cn2 )] n [(a2 − c)n2 − bn + 2] 1 = lim √ = lim √ = n→∞ an + −2 + bn + cn2 n→∞ an + n2 (c + b − 22 ) n n (a2 − c)n3 + 2n − bn2 √ = lim √ ⇒ a2 − c = b = 0 şi a + c = 2.

ŞIRURI DE NUMERE REALE .24 CAPITOLUL 2.

n=1 an se numeşte termenul general al seriei. . . .2. numită suma seriei. Spunem că seria ∑∞ n=1 an este convergentă dacă şirul sumelor parţiale Sn corespunzător seriei converge către o valoare finită S ∈ R. . n ≥ 1 k=1 se numeşte şirul sumelor parţiale. Dacă ı̂ntr-o serie convergentă se schimbă ordinea unui număr finit de termeni. (seria armonică) n=1 n 2 3 n ∞ ∑ an = 1 + a + a2 + a3 + ⋅ ⋅ ⋅ + an + . Se numeşte serie de numere reale o sumă infinită ∞ ∑ an = a1 + a2 + a3 + ⋅ ⋅ ⋅ + an + . Proprietăţi ale seriilor: 1.1 Definiţie. . 25 . . spunem că seria este divergentă. iar şirul n S n = ∑ an = a1 + a2 + ⋅ ⋅ ⋅ + an . Convergenţă Definiţia 3. Exemple de serii: ∞ 1 1 1 1 ∑ = 1 + + + ⋅ ⋅ ⋅ + + .Capitolul 3 Serii de numere reale 3. .1. În caz contrar. seria obţinută este tot convergentă şi are aceeaşi sumă. . a ∈ R (seria geometrică) n=0 Definiţia 3.

26 CAPITOLUL 3. respectiv B. şirul sumelor parţiale este mărginit. atunci seria este divergentă. 7. Dacă seria ∑∞ n=1 an este formată din termeni pozitivi. Fie seriile ∑ an şi ∑ bn convergente către A. n=1 n=1 . n=1 an este convergentă. atunci seria ∑ αan este divergentă. seria obţinută este tot divergentă şi are aceeaşi sumă +∞ sau −∞. teorema de mai sus este valabilă dacă A + B are sens. Dacă ∑ an = +∞ şi α ≠ 0. Dacă acest lucru nu se ı̂ntâmplă. ∀n ≥ 1. 5. seria obţinută este tot convergentă. atunci seria este divergentă. n=1 ∞ (b) ∑ (an + bn ) este convergentă către A + B.1. ∞ ∞ 2. atunci A ≤ B. n=1 (c) Dacă an ≤ bn . Dacă la o serie convergentă adăugăm sau eliminăm un număr finit de termeni. iar şirul sumelor parţiale este mărginit. ∞ ∞ Teorema 3. Observaţii: 1. atunci seria este convergentă. 4. SERII DE NUMERE REALE 2. Dacă lim an ≠ 0. Dacă seria ∑∞ n=1 an este convergentă. 3. seria obţinută este tot divergentă cu aceeaşi sumă +∞ sau −∞. n→∞ Aşadar o condiţie necesară pentru convergenţa unei serii este ca termenul ei general să conveargă către 0. Dacă ı̂ntr-o serie divergentă se schimbă ordinea unui număr finit de termeni. 6. Dacă sumele A şi B sunt +∞ sau −∞. Dacă seria ∑∞ lim an = 0. n=1 n=1 Atunci: ∞ (a) ∑ αan este convergentă către αA (unde α ∈ R). Dacă la o serie divergentă adăugăm sau eliminăm un număr finit de termeni. dar ı̂n general are altă sumă. atunci n→∞ 8.

3. există Nε ∈ N astfel ı̂ncât oricare ar fi n ≥ Nε şi oricare ar fi p ≥ 1 să avem ∣an+1 + an+2 + ⋅ ⋅ ⋅ + αn+p ∣ < ε ∞ Teorema 3. fără ı̂nsă a putea găsi suma lor. atunci seria este convergentă. Teorema 3. ∀n ≥ 1. Un prim tip de criterii sunt cele de comparaţie. ∀n ∈ N.4. Se numeşte serie alternată o serie de forma ∑(−1)n an . atunci seria ∞ ∑ an bn este convergentă.2 Serii cu termeni pozitivi O serie cu termeni pozitivi este o serie ı̂n care termenul general este pozitiv: an ≥ 0. SERII CU TERMENI POZITIVI 27 ∞ Teorema 3. n=1 Definiţia 3.4 (Criteriul lui Abel). Dacă ∑ an este o serie care are şirul n=1 sumelor parţiale mărginit şi dacă (bn ) este un şir descrescător de numere ∞ pozitive convergent către 0.3 (Criteriul lui Dirichlet). Astfel de serii se numesc semiconvergente. n=1 ∞ Teorema 3. ∞ Definiţia 3. n=1 Teorema 3.2.2 (Criteriul general al lui Cauchy). Dacă ∑ an este o serie convergentă şi n=1 dacă (bn ) este un şir de numere pozitive monoton şi mărginit. Pentru astfel de serii avem la dispoziţie un număr de criterii pentru a stabili convergenţa lor. cu an ≥ 0. Reciproca acestei teoreme nu este valabilă. atunci seria ∑ an bn este convergentă.5 (Criteriul lui Leibniz). ı̂n care este stabilită natura unei serii cu ajutorul unei alte serii a carei natură este cunoscută: .6. Dacă şirul an este descrescător si convergent către 0. Spunem că seria ∑ an este absolut convergentă dacă seria n=1 ∞ modulelor ∑ ∣an ∣ este convergentă.3. Există serii convergente care nu sunt şi absolut convergente. Fie o serie alternată ∑(−1)n an . 3. O serie ∑ an este conver- n=1 gentă dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0. aşadar produsul oricăror doi termeni consecutivi este negativ. Orice serie absolut convergentă este convergentă.

Fie două serii cu termeni pozitivi a ∑ an şi ∑ bn astfel ı̂ncât an+1 n ≤ bn+1 bn .7 (Criteriul 1 de comparaţie). Atunci: 1. ∞ 1 2. unde N ∈ N fixat. dacă ∑ bn este convergentă. dacă L = 0 şi ∑ bn convergentă. Dacă una dintre serii este convergentă.8 (Criteriul 2 de comparaţie). Atunci: 1. atunci şi ∑ an este convergentă. Fie două serii cu termeni pozitivi ∑ an şi ∑ bn astfel ı̂ncât există limita L = limn→∞ abnn . atunci şi ∑ an este convergentă. atunci şi cealaltă este convergentă. Exemple: ∞ 1 ∞ 2 + sin n ∑ sin . atunci şi ∑ an este convergentă. ∀n ≥ N . atunci şi ∑ bn este divergentă. 3. atunci şi ∑ an este divergentă. Exemple: ∞ 1 ∞ 1 ∑ sin . 2. 1) n=0 şi divergentă dacă a ≥ 1. ∑ . Atunci: 1. ∀n ≥ N . n=1 n2 n=1 n Teorema 3. Seria geometrică ∑ an este convergentă dacă a ∈ (0.11. n=1 n n=1 n Teorema 3. dacă 0 < L < ∞. şi di- n=1 n vergentă dacă p ≤ 1.9 (Criteriul 3 de comparaţie). 2. atunci şi ∑ bn este divergentă.10 (Criteriul de condensare). ∑ sin 2 .28 CAPITOLUL 3. SERII DE NUMERE REALE Teorema 3. dacă ∑ bn este convergentă. dacă L = ∞ şi ∑ bn divergentă. unde N ∈ N fixat. dacă ∑ an este divergentă. Considerăm de asemenea şi seria ∑ 2n a2n . În continuare prezentăm câteva criterii de convergenţă ı̂n care natura unei serii este găsită prin calculul unor limite: . 1. ∞ Teorema 3. atunci cele două serii au aceeaşi natură. Seria armonică generalizată ∑ p este convergentă dacă p > 1. Teorema 3. 2. Fie ∑ an o serie cu termeni poz- itivi având şirul termenilor (an ) descrescător. dacă ∑ an este divergentă. Fie două serii cu termeni pozitivi ∑ an şi ∑ bn astfel ı̂ncât an ≤ bn .

atunci seria este convergentă. atunci seria este convergentă. dacă L < 1. . Fie ∑ an o serie cu termeni pozitivi ln a1n astfel ı̂ncât există limita L = lim . 2. SERII CU TERMENI POZITIVI 29 ∞ Teorema 3. . . atunci seria este convergentă. ∑ n=1 2 ⋅ 5 . . Atunci: n→∞ ln n 1.12 (Criteriul rădăcinii). dacă L < 1.2. (2n − 1) n! ∑ . dacă L < 1. Exemplu: ∞ 1 ∑ n=1 1 + + ⋅ ⋅ ⋅ + n 1 1 2 Teorema 3. atunci seria este divergentă. (3n − 1) n n=1 n Observăm că niciunul din cele două criterii anterioare nu precizează natura seriei dacă limita L = 1. atunci seria este divergentă.15 (Criteriul logaritmic). 2. dacă L < 1. dacă L > 1.13 (Criteriul raportului). Fie seria cu termeni pozitivi ∑ an n=1 an+1 astfel ı̂ncât există limita L = lim . Exemple: ∞ ∞ 1 ⋅ 3 ⋅ 5 .3. dacă L > 1. . atunci seria este convergentă. Atunci: n→∞ an 1. 2.14 (Criteriul Raabe-Duhamel). dacă L > 1. Atunci: n=1 an+1 1. Atunci: n→∞ 1. Exemplu: 2n ∞ (1 + n1 ) ∑ n=1 en ∞ Teorema 3. dacă L > 1. Fie seria cu termeni pozitivi ∑ an astfel √ n=1 ı̂ncât există limita L = lim n an . 2. atunci seria este divergentă. atunci seria este divergentă. Pentru astfel de situaţii se poate utiliza următorul rezultat: Teorema 3. Fie seria cu termeni pozitivi ∞ an ∑ an astfel ı̂ncât există limita L = n→∞ lim n ( − 1).

Să se arate că seria ∞ 1 ∑ n=1 n(n + 1) este convergentă şi să se calculeze suma ei. Să se calculeze suma seriilor: ∞ 1 a) ∑ n=1 (3n − 2)(3n + 1) R: Descompunem ı̂n fracţii simple termenul general al seriei: 1 A B = + ⇒ 1 = A(3n + 1) + B(3n − 2) ⇒ (3n − 2)(3n + 1) 3n − 2 3n + 1 ⎧ ⎪ ⎧ ⎪ ⎪3A + 3B = 0 ⎪A = 31 1 = (3A + 3B)n + A − 2B ⇒ ⎨ ⇒⎨ ⎪ ⎪ ⎩A − 2B = 1 ⎩B = − 3 1 ⎪ ⎪ 1 1 1 1 deci = ( − ). Să se arate că ∑ este divergentă.3 Exerciţii 1. n=1 2n − 1 ∞ ∞ 1 1 3. 4. SERII DE NUMERE REALE 3. Suma parţială a seriei (3n − 2)(3n + 1) 3 3n − 2 3n + 1 este n 1 1 n 1 1 Sn = ∑ = ∑( − )= k=1 (3k − 2)(3k + 1) 3 k=1 3k − 2 3k + 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 = ( − + − + − + ⋅⋅⋅ + − + − )= 3 1 4 4 7 7 10 3n − 5 3n − 2 3n − 2 3n + 1 1 1 n n 1 = (1 − )= ⇒ S = lim Sn = lim = . iar ∑ (−1)n este semicon- n=1 n n=1 n vergentă. 3 3n + 1 3n + 1 n→∞ n→∞ 3n + 1 3 ∞ √ √ √ b) ∑ ( n + 2 − 2 n + 1 + n) n=1 .30 CAPITOLUL 3. Seria ∑ (−1)n 2 este absolut convergentă. ∞ n 2.

x ≠ kπ. k ∈ Z n=1 n n R: an = 1 n ↘ 0. Folosind criteriul lui Dirichlet. ∞ √ b) ∑ ( n4 + 3n2 + 1 − n2 ) n=1 3n2 + 1 3 R: lim an = lim √ = ⇒ seria este divergentă. EXERCIŢII 31 R: Calculăm suma parţială a seriei: n √ √ √ Sn = ∑ ( k + 2 − 2 k + 1 + k) = k=1 √ √ √ = 3−2 2+ 1+ √ √ √ + 4−2 3+ 2+ √ √ √ + 5−2 4+ 3+ ⋮ √ √ √ + n−2 n−1+ n−2+ √ √ √ + n+1−2 n+ n−1+ √ √ √ + n+2−2 n+1+ n √ √ √ √ √ Sn = 1 − 2 + n + 2 − n + 1 = 1 − 2 + √n+2+1 √n+1 ⇒ S = 1 − 2 5. pentru calculul sumei parţiale ∑ sin kx folosim for- k=1 mula trigonometrică sin a sin b = 21 (cos(a − b) − cos(a + b)). Să se stabilească natura următoarelor serii verificând dacă este in- deplinită condiţia necesară pentru convergenţa seriilor: ∞ 1 nn+ n a) ∑ 1 n n=1 (n + n ) n √ √ 1 nn ⋅ n n n n2 n R: lim an = lim n = lim n n( ) = lim n ( 2 n ) = n→∞ n→∞ (n + 1 ) n n→∞ n + n1 n→∞ n +1 1 1 n lim (− 2 )⋅n 1 ⋅ lim (1 − 2 ) =e n→∞ n +1 = e0 = 1 ⇒ seria este diver- n→∞ n +1 gentă. să se determine natura seriilor: ∞ sin nx (a) ∑ . ı̂nmulţind şi ı̂mpărţind prin sin x2 obţinem RRR (2n+1)x RR R ∣cos x2 ∣ + ∣cos (2n+1)x ∣ n R cos x − cos R 1 ∣Sn ∣ = ∣ ∑ sin kx∣ = RRRR RRR ≤ 2 2 2 R ≤ ∀n ∈ N k=1 RRR x 2 sin 2 RRR 2 ∣sin 2 ∣ x ∣sin x2 ∣ . n→∞ n→∞ n4 + 3n2 + 1 + n2 2 6.3.3.

∣Sn ∣ = ∣ ∑ cos kx∣ = RRRRR ln n 1 2 RRR ≤ ∀n ∈ n k=1 RRR x 2 sin 2 RRR ∣sin x2 ∣ N ⇒ seria este convergentă. n=1 . 8. să se studieze convergenţa seriilor: ∞ √ (−1)n n n (a) ∑ n=2 ln n √ ∞ (−1)n R: an = n n ↘ 1. ∑ convergentă conform criteriului lui n=2 ln n Leibniz ⇒ seria este convergentă. n=2 ln n ∞ 1 1 1 R: ln n < n ⇒ xn = > . 7. SERII DE NUMERE REALE de unde rezultă că seria este convergentă.32 CAPITOLUL 3. Folosind criteriul lui Abel. iar cum ∑ este divergentă ⇒ ln n n n=1 n ∞ ∑ xn este divergentă. să se studieze natura seriilor: ∞ (−1)n+1 (a) ∑ n=1 n − ln n 1 R: un = ↘ 0 ⇒ seria este convergentă n − ln n ∞ 1 (b) ∑ (−1)n+1 tg √ n=1 n n R: un = tg n√1 n ↘ 0 ⇒ seria este convergentă 9. Folosind criteriul lui Leibniz. Folosind criteriul 1 de comparaţie să se studieze natura seriilor: ∞ 1 (a) ∑ . ∞ ln n cos nx (b) ∑ √ n=1 n RRR R n sin (2n+1)x − sin x2 RRRR R: an = √ ↘ 0. ∞ sin n n + 1 (b) ∑ ln n=1 n n ∞ sin n R: an = ln n+1 n ↘ 0. n=1 n + 1 ∞ 1 (c) ∑ . ∑ convergentă conform exerciţiului an- n=1 n terior ⇒ seria este convergentă. n=1 +1 2n ∞ 3n + 1 (b) ∑ 3 .

lim = lim 3 = 1. vn = . n=1 n − 2n + 3 n+5 1 xn n3 + 5n2 R: xn = 3 . n=1 n=1 . n! < nn ⇒ n! < n ⇒ n ∞ an 1 √ n 1 n! > 1 n . Folosind criteriul 3 de comparaţie să se studieze natura seriilor: ∞ 1 (a) ∑ √ . yn = 2 . vn = . De asemenea. > . ∑ vn divergentă ⇒ ∑ un n2 + 7n n un vn n=1 n=1 este divergentă. n=1 n+1 ∞ n+5 (b) ∑ 3 . Folosind criteriul 2 de comparaţie să se studieze natura seriilor: ∞ 1 (a) ∑ n=1 20n + 9 1 1 un+1 vn+1 ∞ ∞ R: un = . n=1 √ 1 dacă a < 1 avem că n! = (n!) n > (n!)0 = 1 ⇒ < 1 ⇒ xn = n 1 √ n n! ∞ an √ n n! = an ⋅ 1 √ n n! < an . EXERCIŢII 33 ∞ 1 (d) ∑ √ n=1 n3 + n √ √ R: n3 + n > n3 ⇒ n3 + n > n3 ⇒ xn = √n13 +n < √1n3 = 13 . n=1 10. iar cum n2 ∞ ∞ 1 ∑ 3/2 este convergentă ⇒ ∑ xn este convergentă. n=1 n n=1 ∞ an (e) ∑ √ n . > . iar cum n n! n n ∑ este n=1 n ∞ divergentă ⇒ ∑ xn este divergentă. a>0 n=2 n! √ R: dacă a ≥ 1 ⇒ an > 1.3. 11. ∑ vn divergentă ⇒ ∑ un 20n + 9 n un vn n=1 n=1 este divergentă. iar cum ∑ an este convergentă pentru a < 1 n=1 ∞ ⇒ ∑ xn este convergentă.3. Cum n − 2n + 3 n n→∞ yn n→∞ n − 2n + 3 ∞ ∞ ∑ yn este convergentă ⇒ ∑ xn este convergentă. aşadar x n = √ n n! = a n ⋅ √1 > 1 ⋅ 1 = 1 . ∞ 1 (b) ∑ √ n=1 n2 + 7n 1 1 un+1 vn+1 ∞ ∞ R: un = √ .

SERII DE NUMERE REALE ∞ √ (c) ∑ n2 e− n n=1 √ ∞ 1 un n4 R: un = n2 e− n. să se determine natura seriilor: ∞ 2n + 3 2n+1 (a) ∑ ( ) n=1 n+1 1 2n+1 √ 2n + 3 2n+1 n 2n + 3 n R: lim n xn = lim [( ) ] = lim ( ) = n→∞ n→∞ n+1 n→∞ n+1 = 4 > 1 ⇒ seria este divergentă. n→∞ yn n→∞ ln n n→∞ ∞ ∞ Cum ∑ yn divergentă ⇒ ∑ xn este divergentă. n=2 13. ∞ n √ n (e) ∑ n=1 ln n √ √ n xn n n √ R: xn = ln n . Folosind criteriul de condensare. vn = . ∞ 1 (b) ∑ 2 n=2 n ln n ∞ 1 ∞ 1 R: un = 1 n ln2 n este descrescător. ∞ √ 2 (b) ∑ ( n2 + 2n + 5 − n)n n=1 . lim = lim √ = 0. să se determine natura seriilor: ∞ ln n (a) ∑ n=2 n ∞ ∞ R: un = ln n n este descrescător. şi avem ∑ 2n u2n = ∑ n=2 ln2 2 n=2 n2 ∞ convergentă ⇒ ∑ un convergentă. yn = ln n . n=1 n=1 12.34 CAPITOLUL 3. vn = n2 . ∞ π (d) ∑ (1 − cos ) n=1 n un 2 sin2 2n π π2 ∞ R: un = 1 − cos n . ∑ vn conver- n2 n→∞ vn n→∞ e n n=1 ∞ gentă ⇒ ∑n=1 un este convergentă. lim π 1 = lim 1 = . şi avem ∑ 2n u2n = ∑ n ln 2 diver- n=2 n=2 gentă ⇒ ∑∞n=2 un divergentă. ∑ vn n→∞ vn n→∞ 2 n=1 n2 convergentă ⇒ ∑∞ n=1 un este convergentă. lim n 1 = lim ⋅ ln n = lim n n = 1. Folosind criteriul rădăcinii.

n=1 n R: convergentă ∞ 2 n n (f) ∑ ( ) . 3 . n=1 n + 1 R: divergentă 14. Folosind criteriul raportului. 2 ∞ nln n (c) ∑ n=2 (ln n) n 1 ln n ln n ln2 n √ nln n n n n (eln n ) n e n R: lim n xn = lim [ ] = lim = lim = lim = n→∞ n→∞ (ln n) n n→∞ ln n n→∞ ln n n→∞ ln n e0 =0<1⇒ ∞ ∞ 3 a n (d) ∑ (cos ) n=1 n 1 3 2 √ a n n a n a R: lim xn = lim [(cos ) ] = lim (1 + cos − 1) = exp [ lim n2 (cos − 1)] = n n→∞ n→∞ n n→∞ n n→∞ n ⎡ a 2⎤ a ⎢ a 2 sin ⎥ a2 exp [ lim n2 (−2 sin2 )] = exp ⎢⎢ lim −2n2 ( ) ( a 2n ) ⎥⎥ = e− 2 < 1 ⇒ n→∞ 2n ⎢n→∞ 2n ⎥ ⎣ 2n ⎦ seria este convergentă. n2 (1 + n2 + n52 ) + n n ( 1 + n2 + n52 + 1) √ √ 2 n 1 √ lim n xn = lim [( n2 + 2n + 5 − n)n ] = lim ( n2 + 2n + 5−n)n = n→∞ n→∞ √ n→∞ √ lim n( n2 + 2n + 5 − n − 1) lim (1 + n2 + 2n + 5 − n − 1) = en→∞ n = n→∞ e > 1 ⇒ seria este divergentă.3.3. EXERCIŢII 35 √ √ √ ( n2 + 2n + 5 − n)( n2 + 2n + 5 + n) R: n2 + 2n + 5 − n = √ = = ( n2 + 2n + 5 + n) 2n + 5 n (2 + n5 ) √ = √ → 1. să se determine natura seriilor: ∞ π (a) ∑ 3n tg n=1 2n π π π π xn+1 3n+1 tg 2n+1 tg 2n+1 R: lim = lim = 3 ⋅ lim π ⋅ π ⋅ 2n 2n+1 = n→∞ xn n→∞ 3n tg πn n→∞ tg 2n π 2 2n+1 2n = 2 > 1 ⇒ seria este divergentă. ∞ 2n+1 (e) ∑ n .

36 CAPITOLUL 3. iar dacă a = 1 obţinem seria armonică generalizată. . . Dacă a < 3 ⇒ seria este divergentă. SERII DE NUMERE REALE ∞ an (b) ∑ p . a>0 n=1 a(a + 1)(a + 2) . (a + n) un R: lim n ( − 1) = a − 2. a cărei natură este cunoscută. Folosind criteriul Raabe-Duhamel. Folosind criteriul logaritmic. 16. a > 0. iar dacă a = 3. dacă a > 1 ⇒ seria este divergentă. deci este divergentă. ∞ n 9 (d) ∑ . să se determine natura seriilor: . obţinem o serie care conform criteriului III de comparaţie are aceeaşi natură cu seria armonică. (3n + 1) 1 (b) ∑ ⋅ n=1 2 ⋅ 5 ⋅ 8 . (4n − 3) (a) ∑ n=1 4n n! un 3 R: lim n ( − 1) = < 1 ⇒ seria este divergentă. n→∞ xn n→∞ n→∞ (n + 1)p an n→∞ n+1 np Dacă 0 < a < 1 ⇒ seria este convergentă. ∞ n 2 n! (c) ∑ n n=1 n 2n+1 (n+1)! xn+1 (n+1)n+1 2n+1 (n + 1)! nn 2(n + 1) ⋅ nn R: lim = lim = lim ⋅ = lim = n→∞ (n + 1)n+1 2n n! n→∞ (n + 1)n+1 n 2 n! n→∞ xn n→∞ n n nn n n 1 2 2 ⋅ lim = 2 lim ( ) = 2 ⋅ = < 1 ⇒ seria este con- n→∞ (n + 1) n n→∞ n + 1 e e vergentă. n→∞ un+1 3 ∞ 2 n!n (c) ∑ . n→∞ un+1 dacă a > 3 ⇒ seria este convergentă. . n=1 n! ∞ n5 (e) ∑ n . . n=1 2 ∞ (2n)! (f) ∑ . n=1 (n!) 2 15. (3n + 2) 2n + 1 un 4 R: lim n ( − 1) = > 1 ⇒ seria este convergentă. . . să se determine natura seriilor: ∞ 1 ⋅ 5 ⋅ 9 . n→∞ un+1 4 ∞ 1 ⋅ 4 ⋅ 7 . . p ∈ R n=1 n an+1 xn+1 (n+1)p an+1 np n p R: lim = lim an = lim ⋅ = lim a⋅( ) = a. .

∞ ∑ ∣un ∣ este convergentă.3. (2n + 1) (c) ∑ (−1)n n=1 2 ⋅ 5 . deci convergentă. EXERCIŢII 37 ∞ (a) ∑ aln n . .3. ∞ 1 (b) ∑ p n=2 ln n ln 1 ln(ln n) R: lim un = lim p = 0 < 1 ⇒ seria este divergentă. . . care este divergentă. . care conform criteriului III de comparaţie n=1 n=1 + sin n2 n2 ∞ 1 are aceeaşi natură cu ∑ 2 . . . . seria ∑ ∣un ∣ are aceeasi natura n=1 . n→∞ ln n 17. (3n − 1) teriului raportului. (2n + 1) R: ∑ ∣un ∣ = ∑ care este convergentă conform cri- n=1 n=1 2 ⋅ 5 . 18. Dacă a > 1e ⇒ seria este divergentă. n=1 n ∞ sin nx (b) ∑ 2 n=1 n R: Avem că ∣un ∣ < 1 n2 . Dacă 0 < a < 1e ⇒ ln a1 > 1 ⇒ seria este n→∞ ln n a convergentă. n=1 ∞ 3 ⋅ 5 . a > 0 n=2 ln u1n 1 R: lim = ln . . Dacă a = 1e obţinem seria armonică. Să se arate că seriile următoare sunt absolut convergente: ∞ (−1)n (a) ∑ n=1 n + sin n 2 2 ∞ ∞ 1 R: ∑ ∣un ∣ = ∑ . deci conform criteriului I de comparaţie. Să se studieze convergenţa absolută şi semiconvergenţa seriei: ∞ sin nx ∑ p n=1 n ∞ R: Conform criteriului III de comparaţie. (3n − 1) ∞ ∞ 3 ⋅ 5 . n→∞ ln n n→∞ ln n ∞ 1 (c) ∑ n n=1 n ln 1 R: lim un = ∞ > 1 ⇒ seria este convergentă.

38 CAPITOLUL 3. seria este absolut convergentă pentru p > 1 şi semiconver- gentă pentru 0 < p ≤ 1. . n=1 n ∞ Totuşi. deci convergentă pentru p > 1 şi divergentă pentru 0 < p ≤ 1. seria ∑ un este convergentă conform criteriu- n=1 lui lui Dirichlet. pentru 0 < p ≤ 1. SERII DE NUMERE REALE ∞ 1 cu ∑ p . In concluzie.

Definiţia 4.2.3.Capitolul 4 Limite şi continuitate 4. valoarea acestei limite se evaluează calculând f (a). Spunem că f are limita la stânga L când x tinde către a şi scriem lim f (x) = L x↗a dacă pentru orice ε > 0.1. există δ > 0 (depinzând de ε) astfel ı̂ncât 0 < x − a < δ ⇒ ∣f (x) − L∣ < ε. Definiţia 4.1) Altfel spus. Spunem că f are limita la dreapta L când x tinde către a şi scriem lim f (x) = L x↘a dacă pentru orice ε > 0. f (x) se poate apropia oricât de mult de L. Fie o funcţie f ∶ D → R şi a ∈ R un punct de acumulare al lui D. dacă acesta există. există δ > 0 (depinzând de ε) astfel ı̂ncât −δ < x − a < 0 ⇒ ∣f (x) − L∣ < ε. există δ > 0 (depinzând de ε) astfel ı̂ncât ∣x − a∣ < δ ⇒ ∣f (x) − L∣ < ε.1 Limita unei funcţii ı̂ntr-un punct Definiţia 4. Spunem că f are limita L când x tinde către a şi scriem lim f (x) = L x→a dacă pentru orice ε > 0. Fie o funcţie f ∶ D → R şi a ∈ R un punct de acumulare al lui D. dacă x este sufi- cient de aproape de a. Fie o funcţie f ∶ D → R şi a ∈ R un punct de acumulare al lui D. 39 . În multe cazuri. (4.

dacă f (x) ≤ g(x) pe un interval care ı̂l conţine pe a ı̂n interior. h cu proprietatea că f (x) ≤ g(x) ≤ h(x) pentru orice x ı̂ntr-un interval deschis conţinându-l pe a (eventual mai puţin chiar ı̂n x = a). atunci L ≤ M. Dacă lim f (x) = lim h(x) = L. Atunci: a) lim P (x) = P (a) x→a P (x) P (a) b) lim = . lim[f (x) − g(x)] = L − M x→a 3. Fie P (x) şi Q(x) două funcţii polinomiale şi a ∈ R astfel ı̂ncât Q(a) ≠ 0.4. Dacă limx→a f (x) = L şi limx→a g(x) = M . x→a x→a atunci de asemenea lim g(x) = L. x→a . O funcţie are limita L ı̂n punctul a dacă şi numai dacă există ambele limite laterale ı̂n a şi sunt egale cu L: lim f (x) = L ⇔ lim f (x) = lim f (x) = L x→a x↗a x↘a Teorema 4. lim[f (x)]α = Lα atunci când ridicarea la putere este posibilă x→a 7.40 CAPITOLUL 4. lim αf (x) = αL x→a f (x) L 5. O funcţie f ∶ D → R monotonă pe D are limite laterale ı̂n orice punct de acumulare al mulţimii D. Fie funcţiile f. lim f (x)g(x) = LM x→a 4. iar α este o con- stantă reală. lim[f (x) + g(x)] = L + M x→a 2. Teorema 4.3. lim = dacă M ≠ 0 x→a g(x) M 6. atunci: 1. Următoarea teoremă ajută la calculul limitelor multor tipuri de funcţii atunci când sunt cunoscute cateva limite elementare: Teorema 4. LIMITE ŞI CONTINUITATE Teorema 4. x→a Q(x) Q(a) Teorema 4.2. g.5 (teorema cleştelui).1.

Există funcţii ale căror valori pot creşte (sau scade) arbitrar de mult ı̂n vecinătatea unui punct (sau la infinit).4. Fie o funcţie f ∶ D → R. 3.2 Limite la infinit şi limite infinite Definiţia 4.2. nu avem decât să ı̂nlocuim in definiţiile anterioare ∣f (x) − L∣ < ε cu f (x) > ε (respectiv f (x) < −ε). LIMITE LA INFINIT ŞI LIMITE INFINITE 41 4. Pentru a obţine o definiţie formală. unde D conţine un interval nemărginit la stânga. Fie f ∶ D → R. În astfel de situaţii spunem că funcţia are limita infinit (sau −∞) ı̂n punctul respectiv (sau la infinit). unde D conţine un interval nemărginit la dreapta. Cu alte cuvinte. dacă x este suficient de mare. există δ > 0 (depinzând de ε) astfel ı̂ncât x < −δ ⇒ ∣f (x) − L∣ < ε. x ≠ a să avem f (x) ∈ U .5. Teorema 4. În mod similar se defineşte şi limita unei funcţii către −∞: Definiţia 4. Spunem că f are limita L când x tinde către infinit şi scriem lim f (x) = L x→∞ dacă pentru orice ε > 0. lim f (x) = L x→a 2. Fie o funcţie f ∶ D → R. n→∞ n→∞ Proprietăţi: . f (x) se poate apropia oricât de mult de L. pentru orice vecinătate U a lui L. a ∈ R̄ un punct de acumulare pentru D şi L ∈ R̄. Următoarele afirmaţii sunt echivalente: 1. există δ > 0 (depinzând de ε) astfel ı̂ncât x > δ ⇒ ∣f (x) − L∣ < ε.6. Spunem că f are limita L când x tinde către −∞ şi scriem lim f (x) = L x→−∞ dacă pentru orice ε > 0. pentru orice şir xn ∈ D. xn ≠ a să avem lim xn = a ⇒ lim f (xn ) = L.4. există o vecinătate V a lui a astfel ı̂ncât oricare ar fi x ∈ V ∩ D.

Fie P (x) = am xm + ⋅ ⋅ ⋅ + a1 x + a0 şi Q(x) = bn xn + ⋅ ⋅ ⋅ + b1 x + b0 două funcţii polinomiale de grade m. Atunci limita P (x) lim este: x→±∞ Q(x) (a) 0. Dacă funcţia f ∶ D → R are limită ı̂n a şi dacă lim f (x) > α. dacă m < n. atunci există o vecinătate V a lui a pe care funcţia f este mărginită. atunci x→a există o vecinătate V a lui a astfel ı̂ncât să avem f (x) > α pentru orice x ∈ V ∩ D. Dacă funcţia f ∶ D → R are limită finită ı̂n a. x→a x→a 3. atunci şi cealaltă funcţie are limită ı̂n a. 9. (b) am bn dacă m = n. Dacă funcţiile f.42 CAPITOLUL 4. semnul fiind dat de semnul raportului am bn şi de paritatea lui m − n. x ≠ a. (c) ±∞ dacă m > n. x ≠ a. Teorema 4. h ∶ D → R au limită ı̂n a şi dacă există o vecinătate V a lui a astfel ı̂ncât să avem f (x) ≤ g(x) ≤ h(x) pentru orice x ∈ V ∩ D. şi limitele sunt egale.7. 2. Dacă f. x→a x→a x→a 5. x ≠ a. x ≠ a. respectiv n. 8. 7. Dacă o funcţie f ∶ D → R are limită ı̂n a ∈ D′ . 6. atunci lim f (x) ≤ lim g(x) ≤ lim h(x). Dacă funcţiile f. x→a atunci există o vecinătate V a lui a astfel ı̂ncât să avem α < f (x) < β pentru orice x ∈ V ∩ D. g. g ∶ D → R coincid pe o vecinătate a lui a (cu excepţia lui a) şi dacă una dintre ele are limită ı̂n a. atunci x→a x→a există o vecinătate V a lui a astfel ı̂ncât f (x) < g(x) pentru orice x ∈ V ∩ D. x ≠ a. Dacă funcţia f ∶ D → R are limită ı̂n a şi dacă lim f (x) < β. Dacă lim f (x) = L. LIMITE ŞI CONTINUITATE 1. g ∶ D → R au limite ı̂n a şi dacă lim f (x) < lim g(x). Dacă funcţia f ∶ D → R are limită finită ı̂n a şi dacă α < lim f (x) < β. 4. atunci x→a există o vecinătate V a lui a astfel ı̂ncât să avem f (x) < β pentru orice x ∈ V ∩ D. . atunci această limită este unică. atunci lim ∣f (x)∣ = ∣L∣.

7.3. ASIMPTOTE 43 4. lim =a x→0 x .4.8. lim =1 x→0 x ax − 1 3.6. n = lim [f (x) − mx] x→±∞ x x→±∞ 4. Spunem că graficul funcţiei f are asimptota orizontală y = L dacă lim f (x) = L sau lim f (x) = L x→−∞ x→∞ sau ambele. lim = lim = lim = lim =1 x→0 x x→0 x x→0 x x→0 x ln(x + 1) 2. Există următoarele limite fundamentale: sin x tg x arcsin x arctg x 1. valorile lui m şi n se calculează ca fiind f (x) m = lim . Spunem că graficul funcţiei f are asimptota oblică y = mx + n dacă lim [f (x) − mx − n] = 0 sau lim [f (x) − mx − n] = 0 x→−∞ x→∞ sau ambele.4 Limite fundamentale Teorema 4. Definiţia 4. Spunem că graficul funcţiei f are asimptota verticală x = a dacă lim f (x) = ±∞ sau lim f (x) = ±∞ x↗a x↘a sau ambele. lim = ln a x→0 x (1 + x)a − 1 4.3 Asimptote Definiţia 4.8. Definiţia 4. În cazul ı̂n care există.

să avem ∣f (x) − f (a)∣ < ε Definiţia 4. pentru orice vecinătate U a lui f (a).10. Următoarele afirmaţii sunt echivalente: 1.10. ci poate fi şi punct izolat al lui D.9. Fie o funcţie f ∶ D → R şi a ∈ D. Fie f ∶ D → R.5 Continuitate Definiţia 4. LIMITE ŞI CONTINUITATE 4. O funcţie f ∶ D → R este continuă ı̂ntr-un punct de acumu- lare a ∈ D dacă şi numai dacă funcţia are limită ı̂n a şi aceasta este egală cu f (a): lim f (x) = f (a). să avem ∣f (x) − f (a)∣ < ε 4. pentru orice ε > 0.11. pentru orice şir xn → a. Se mai spune că a este punct de continuitate al lui f . Teorema 4. . pentru orice ε > 0. există o vecinătate V a lui a astfel ı̂ncât ∀x ∈ V ∩ D. Spunem că f este continuă pe D dacă este continuă ı̂n orice a ∈ D. există δ > 0 astfel ı̂ncât ∀x ∈ D cu ∣x − a∣ < δ. x→a Limita unei funcţii ı̂ntr-un punct poate fi infinită. există δ > 0 astfel ı̂ncât ∀x ∈ D cu ∣x − a∣ < δ. să avem f (x) ∈ U 5. Teorema 4. Teorema 4. există o vecinătate V a lui a astfel ı̂ncât oricare ar fi x ∈ V ∩ D să avem f (x) ∈ U . Dacă ı̂nsă funcţia este continuă ı̂n acel punct. avem f (xn ) → f (a) 3. Se spune că funcţia f este continuă ı̂n punctul a dacă pentru orice vecinătate U a lui f (a). f este continuă ı̂n a 2. O funcţie f ∶ D → R este continuă ı̂n orice punct izolat al domeniului de definiţie. ˆ punctul a ∈ D dar nu este ı̂n mod necesar punct de acumulare pentru D.44 CAPITOLUL 4. Fie f ∶ D → R şi a ∈ D. Observaţii: ˆ problema continuităţii nu are sens ı̂n punctele ı̂n care funcţia nu este definită (ı̂n particular ı̂n ±∞). limita este finită. xn ∈ D.9.

x ≠ a f ∶ D → R. 2. Definiţia 4. 1. CONTINUITATE 45 Alte exemple de funcţii continue: funcţiile polinomiale. Teorema 4. Definiţia 4. αf. Funcţia f¯ se numeşte prelungirea prin continuitate a funcţiei f ı̂n punctul a. Teorema 4. O funcţie este continuă ı̂ntr-un punct dacă şi numai dacă este continuă la stânga şi la dreapta ı̂n acel punct.14. rationale. Fie f ∶ D → R şi a ∈ D. f α g sunt continue ı̂n a (ı̂n cazul ı̂n care acestea sunt bine definite ı̂n a). 3.5. Atunci şi funcţiile: f f + g. atunci funcţia ⎧ ⎪ ¯ ¯ ⎪f (x). este continuă ı̂n a. . . iar a se numeşte punct de discontinuitate al lui f . f este continuă la stânga ı̂n a dacă lim f (x) = f (a) x↗a 2.12. spunem că f este discontinuă ı̂n a. Fie f. trigonometrice sunt continue pe domeniile pe care sunt definite.12. un punct de discontinuitate a al funcţiei f se numeşte punct de dis- continuitate de prima speţă dacă funcţia are limite laterale finite ı̂n a. logaritmice. Fie f ∶ D → R şi a ∈ D. g ∶ D → R două funcţii ocntinue ı̂n a ∈ D şi α ∈ R.4. f − g. f g.13. Dacă funcţia f ∶ D ∖{a} → R are limita finită L ı̂n a. Spunem că 1. expo- nentiale. f este continuă la dreapta ı̂n a dacă lim f (x) = f (a) x↘a Teorema 4.11. f (x) = ⎨ ⎪ ⎪ x=a ⎩L. un punct de discontinuitate a al funcţiei f se numeşte punct de dis- continuitate de speţa a doua dacă cel puţin una din limitele laterale nu există sau este infinită. dacă f nu este continuă ı̂n a.

a < b şi oricare ar fi numărul λ ı̂ntre f (a) şi f (b). a < b şi oricare ar fi numărul λ ı̂ntre f (a) şi f (b). Dacă f are proprietatea lui Darboux şi dacă f (a)f (b) < 0. dacă funcţia f ∶ D → R este continuă ı̂n a ∈ D şi dacă ı̂n orice vecinătate V a lui a există puncte ı̂n care f ia valori negative şi puncte ı̂n care f ia valori pozitive. dacă funcţiile f. atunci există cel puţin un punct ı̂n (a. Proprietăţi ale funcţiilor continue 1. Definiţia 4. atunci şi g ○ f este continuă ı̂n a. b) ı̂n care funcţia se anulează 3. atunci funcţiile min(f. există cel puţin un punct cλ ∈ [a. iar g este continuă ı̂n f (a).15. atunci pentru orice ε > 0. dacă funcţia f ∶ D → R este continuă ı̂n a ∈ D (sau pe D). atunci f (a) = 0 6. Fie funcţia f ∶ I → R şi a < b două puncte din I. atunci oricare ar fi punctele a. atunci funcţia păstrează acelaşi semn pe tot intervalul I . g) şi max(f. atunci funcţia ∣f ∣ este continuă ı̂n a (sau pe D) 2. dacă funcţia f ∶ D → R este continuă ı̂n a ∈ D şi dacă α < f (a) < β. g ∶ B → R şi a ∈ A. b ∈ I. Dacă f este continuă ı̂n a. Proprietăţi ale funcţiilor cu proprietatea Darboux 1. Fie funcţiile f ∶ A → B. b] astfel ı̂ncât f (cλ ) = λ. b] astfel ı̂ncât f (cλ ) = λ. Orice funcţie continuă pe un interval are proprietatea lui Darboux 2. x′′ ∈ V ∩ D să avem ∣f (x′ ) − f (x′′ )∣ < ε Teorema 4. LIMITE ŞI CONTINUITATE Teorema 4. g ∶ D → R este continue ı̂n a ∈ D (sau pe D).46 CAPITOLUL 4. b ∈ I. dacă funcţia f ∶ D → R este continuă ı̂n a ∈ D şi dacă f (a) ≠ 0. există cel puţin un punct cλ ∈ [a.16. Spunem că o funcţie f definită pe un interval I are pro- prietatea lui Darboux dacă oricare ar fi punctele a. g) sunt continue ı̂n a (sau pe D) 3. există o vecinătate V a lui a astfel ı̂ncât oricare ar fi punctele x′ .13. dacă funcţia f ∶ D → R este continuă ı̂n a ∈ D. Dacă funcţia f este continuă pe un interval I. Dacă funcţia f ∶ I → R are proprietatea lui Darboux şi nu se anulează ı̂n niciun punct din I. atunci există o vecinătate V a lui a astfel ı̂ncât să avem α < f (x) < β pentru orice x ∈ V ∩ D 4. atunci există o vecinătate V a lui a astfel ı̂ncât f (x) ≠ 0 pentru orice x ∈ V ∩D 5.

Dacă funcţia f ∶ I → R este continuă şi injectivă pe I. b]. ∀x ∈ [a.1. Teorema 4. Dacă funcţia f ∶ I → R are proprietatea lui Darboux şi dacă există una dintre limitele laterale ı̂ntr-un punct a ∈ I. Dacă funcţia f ∶ I → R are proprietatea lui Darboux şi este injectivă. Teo- rema anterioară arată existenţa maximului şi minimului unei funcţii. x′′ ∈ D cu ∣x′ −x′′ ∣ < δ. O funcţie cu proprietatea Darboux nu are discontinuităţi de prima speţă. Problemele de maxim şi minim apar foarte des ı̂n aplicaţii practice.5. atunci aceasta este egală cu f (a). să avem ∣f (x′ ) − f (x′′ )∣ < ε.4. iar M = f (x2 ) se numeşte valoare maximă a lui f .18. o funcţie continuă definită pe un interval compact (ı̂nchis şi mărginit). Fie o funcţie f ∶ [a. Teorema 4.20. există δ > 0 astfel ı̂ncât oricare ar fi x′ . CONTINUITATE 47 4. O astfel de funcţie. Aşadar. O funcţie continuă pe o mulţime compactă este uniform continuă pe această mulţime. insă nu spune nimic despre cum putem găsi aceste valori. care are proprietatea că ∃C > 0 astfel ı̂ncât ∣f (x)∣ < C se numeşte mărginită. atunci f este strict monotonă. Orice funcţie uniform continuă este continuă.19 (Weierstrass). Definiţia 4. este mărginită şi ı̂şi atinge marginile. Teorema 4. O funcţie care are proprietatea lui Darboux duce un interval tot ı̂ntr-un interval Teorema 4. Corolar 4. m = f (x1 ) se numeşte valoare minimă a lui f . b] astfel ı̂ncât f (x1 ) ≤ f (x) ≤ f (x2 ). lucru care va fi ı̂nsă posibil cu ajutorul instrumentelor date de calculul diferenţial. . x2 ∈ [a. atunci f este strict monotonă.17. O funcţie f ∶ D → R este uniform continuă pe D dacă oricare ar fi ε > 0.5.14. b] → R continuă. Atunci există x1 .

(b) Să se determine constanta α ∈ R pentru care următoarea funcţie are limită ı̂n punctul indicat: ⎧ √ 1 ⎪ ⎪ α2 − 2αx ln(xe) + x2 . (b) Fie funcţia f ∶ R∗ → R. a3 = 3. a1 = 2. există δε > 0 astfel ı̂ncât ∣f (x) − l∣ < 12 . f (x) = ∣x∣ x . 2 2 deci presupunerea făcută este falsă. a2 = −1. ambele convergente către a. x ∈ ( e12 . (a) Folosind definiţia cu ε si δ să se arate că lim5 (2x + 1) = 6. δε ).48 CAPITOLUL 4. ∀x ∈ R.6 Exerciţii 1. a = 1. x→ 2 R: Pentru ε > 0 arbitrar. x ∈ [1. (a) Să se calculeze lim (2 + sin x) ln x. 2. 2] → R. R: Presupunem că există l = limx→0 f (x). a2 − a = lim f (xn ) = lim f (x) = lim f (yn ) = 2. x→0 R: Se trece la limită ı̂n inegalitatea −x2 + x ≤ f (x) ≤ x2 + x. e ⎪ ⎪ α + x . x→∞ R: lim (2 + sin x) ln x ≥ lim ln x = +∞. f (x) = ⎨ . 3. x→∞ x→∞ (b) Fie f ∶ R → R cu proprietatea ∣f (x) − x∣ ≤ x2 . Să se arate că lim f (x) = 0. (a) Să se analizeze dacă următoarea funcţie are limită ı̂n punctele indicate: ⎧ ⎪ ⎪x2 − x. Insâ pentru x1 = − δ2ε şi x2 = δ2ε obţinem 1 1 2 = ∣f (x1 ) − f (x2 )∣ ≤ ∣f (x1 ) − l∣ + ∣f (x2 ) − l∣ < + = 1. x ∈ R ∖ Q ⎪ R: Fie şirurile xn ∈ Q şi yn ∈ R ∖ Q. Să se arate că f nu are limită ı̂n x = 0. x ∈ Q f ∶ R → R. ⎪ ⎩2. avem ∣f (x) − 6∣ < ε ⇔ ∣x − 25 ∣ < 2ε . f (x) = ⎨ . ∀x ∈ (−δε . . 2] ⎩ 2 R: ∣α − 1∣ = f (1 − 0) = f (1 + 0) = α + 21 ⇒ α = 14 . LIMITE ŞI CONTINUITATE 4. xn →a x→a yn →a deci funcţia are limită doar ı̂n a1 = 2. x ≠ 0. 1) f ∶ ( 2 . deci pentru δε = 2ε definiţia este verificată. Atunci pentru ε = 12 .

lim . ai > 0 x→0 n x ax1 + ⋅ ⋅ ⋅ + axn − n 1 n √ R: L = exp (lim ) = exp ( ∑ ln ai ) = n a1 . 3 √ √ √ ( x − 1)( 3 x − 1) . x = 1. k=1 x→0 x2 k=1 2 12 ln[1 + tg(x + 1)] (b) lim x→−1 ln[1 + arcsin3(x + 1)] ln(1 + tgy) 1 ln(1 + tgy) arcsin3y tgy 3y R: L = lim = lim [ ]= y→0 ln(1 + arcsin3y) 3 y→0 tgy ln(1 + arcsin3y) y arcsin3y 1 . cos nx (a) lim x→0 x2 n 1 − cos kx n k 2 n(n + 1)(2n + 1) R: L = ∑ lim =∑ = . lim √ x→∞ x x→±∞ 3x + 5 2 x→±∞ 2x − 1 x→±∞ x + 1 x→−∞ 3 2 x2 + 1 5. lim . 6. lim 2 . . x = 4 asimptote verticale la stanga si la dreapta. . . .4. x↗0 x x↘0 x x→0 x x→±∞ x→±∞ 1 2x2 − x + 3 5x + 2 x3 + 1 x lim . . lim . Să se calculeze limitele: 1 1 1 lim . Sa se determine asimptotele urmatoarelor functii: (a) f (x) = x2 −5x+4 x R: y = 0 asimptota orizontala spre ±∞. Să se calculeze limitele: 1 − cos x cos 2x . lim .6. an x→0 sin x nx n i=1 (e) lim xx x↘0 ln y lim x ln x lim − R: L = ex↘0 = ey→∞ y =1 √1 (f) lim x x x→∞ ln x lim √ R: L = e x→∞ x = 1. . ( n x − 1) (c) lim x→1 (x − 1)n−1 1 n (1 + y) k − 1 1 R: L = ∏ lim = k=2 y→0 y n! 1 ax + ax2 + ⋅ ⋅ ⋅ + axn sin x (d) lim ( 1 ) . lim (3x3 − x2 + 2). . EXERCIŢII 49 4. lim (x4 − 5x3 − x).

x ≠ 2 8. f (x) = ⎨ este continuă ı̂n a = 0. x ∈ Q (c) f ∶ R → R. x1 . ⎪ ⎪ ln(1 + x). x < 1 x−1 f (x) = ⎨ ı̂n punctul a = 1. f (x) = x − [x] R: Nu. x = 2 ⎪ ı̂n a = 2. 4 . Fie a = 8 şi b = 10. LIMITE ŞI CONTINUITATE 2 (b) f (x) = x+5 x R: y = x − 5 asimptota oblica spre ±∞. (b) Să se determine valoarea parametrului real α pentru care funcţia ⎧ ⎪ 1 ⎪(1 + αx) x . x = −5 asimptota verticala la stanga si la dreapta.50 CAPITOLUL 4. deci funcţia este continuă ı̂n 1. x ≠ 0 (a) f ∶ R → R. (a) Să se studieze continuitatea funcţiei f ∶ R → R. Pentru λ = 27 ı̂ntre f (a) şi f (b). deoarece f este continuă. x −x x +1 x √ 7. (b) f ∶ [−1. x ≥ 1 ⎩ R: f (1 − 0) = f (1) = f (1 + 0) = ln 2. nu există c ı̂ntre a şi b astfel ı̂ncât f (c) = λ. f (x) = ⎨ 3 ⎪ ⎪x . ⎧ ⎪ − 1 ⎪e (x−2)2 . ⎧ ⎪ ⎪ 2 x−1−1 . Să se precizeze dacă funcţiile de mai jos au proprietatea lui Darboux: ⎧ ⎪ ⎪ sin x . R: f (2 − 0) = f (2 + 0) = f (2). Pentru λ = 13 ı̂ntre f (a) şi f (b). f (x) = ⎨ ⎪ ⎩0. deci funcţia este continuă ı̂n 2. x ∈ R ∖ Q √⎩ √ R: Nu. [x] pe domeniile lor de definiţie. x = 0 ⎪ R: Da. Fie a = − 12 şi b = 41 . x ≤ 0 ⎩ R: e = f (0 − 0) = f (0) = f (0 + 0) = eα ⇒ α = 1 (c) Să se studieze continuitatea laterală pentru funcţia f ∶ R → R. . 9. nu există c ı̂ntre a şi b astfel ı̂ncât f (c) = λ. ⎪ ⎪ x + e. . Să se studieze continuitatea funcţiilor x. f (x) = ⎨ x ⎪ ⎩1. x > 0 f ∶ R → R. ⎧ ⎪ ⎪x. 1] → R. 1 x4 + x2 x2 + 1 (c) 2 .

Se numeşte derivată a funcţiei f ı̂n a. Fie f ∶ I → R şi a ∈ I.1 Definiţia derivatei. unde I este un interval şi a ∈ I. spunem că f este derivabilă ı̂n a.1. Teorema 5. dacă există. Derivata unei funcţii intr-un punct. Atunci f are derivată ı̂n a dacă şi numai dacă există ambele derivate laterale ı̂n a şi sunt egale. Fie f ∶ I → R şi un punct interior a ∈ I. Dacă funcţia f ∶ I → R este derivabilă ı̂n a ∈ I. Fie o funcţie f ∶ I → R. Dacă limita de mai sus este finită. derivata ne dă o măsură a vitezei cu care creşte (sau scade) funcţia ı̂n vecinătatea acelui punct.2.Capitolul 5 Derivabilitate 5. Derivate laterale Definiţia 5.1. Definiţia 5. spunem că f este derivabilă la stânga (respectiv la dreapta) ı̂n a. Aşadar.2. Teorema 5. Se numeşte derivată la stânga (respectiv la dreapta) limita f (x) − f (a) f (x) − f (a) fs′ (a) = lim (respectiv fd′ (a) = lim ) x↗a x−a x↘a x−a dacă aceasta există. limita f (x) − f (a) f ′ (a) = lim x→a x−a dacă aceasta există. atunci este continuă ı̂n a.1 Funcţii derivabile 5. Dacă limita este finită.1. este egală cu panta tan- gentei la graficul funcţiei ı̂n acel punct. 51 .

∀x ∈ R. f ′ (x) = ax ln a. ∀x ≠ 0. f (x) = xα . 13. ∀x ≠ (2k + 1) π2 . 12.1. ∞) → R. Dacă una din derivatele laterale ı̂n a este +∞ iar cealaltă −∞. f ∶ (0.4. ∀x > 0. f ∶ R → R. f ′ (x) = − x12 . f (a)) se numeşte punct unghiular al graficului. Funcţia f ′ ∶ I → R care asociază fiecărui punct x ∈ I valoarea derivatei f ′ (x) se numeşte funcţia derivată a lui f . f (x) = x1 . 5. f ∶ (0. Fie f ∶ I → R derivabilă. f (x) = xn . f (x) = x. ∞).5. Dacă f ∶ I → R are derivate laterale diferite ı̂n a ∈ I şi cel puţin una dintre ele este finită. ∀x > 0. f ′ (x) = ex . ∀x ∈ R. 5. Dacă funcţia f ∶ I → R este derivabilă pe I. f (x) = ax . n ∈ N.3. ∞). DERIVABILITATE Definiţia 5. f (x) = cos x. f ∶ (0. a ≠ 1. 7. ∀x ∈ R. f ′ (x) = αxα−1 . f ∶ R ∖ {(2k + 1) π2 } → R. f ′ (x) = 1 cos2 x . atunci f este continuă pe I. f (x) = x. f (a)) se numeşte punct de ı̂ntoarcere al graficului. f ∶ R → (0. ∀x ∈ (0. a > 0. f (x) = loga x. f ′ (x) = 0. 9. ∞). f ′ (x) = cos x. f (x) = c. 10. . f ∶ R ∖ {0} → R. ∞) → R. f ′ (x) = 1 x ln a . ∞) → R. 6. 2. f (x) = ln x. f ′ (x) = nxn−1 . ∞) → R. f ∶ R → R. ∀x ∈ R. 2. f ′ (x) = − sin x. f ∶ R → R. 11. ∀x ∈ R. Definiţia 5. ∀x ∈ R. 8. atunci punctul M (a. 1. ∀x ∈ (0. f ∶ R → (0. ∀x ∈ R. a > 0. f ∶ R → R. f ′ (x) = x1 . Observaţie 1.2 Derivatele funcţiilor elementare Teorema 5. f (x) = ex . 3. Următoarele funcţii sunt derivabile şi au următoarele derivate: 1. √ 4. Spunem că funcţia f ∶ I → R este derivabilă pe I dacă este derivabilă ı̂n orice a ∈ I. Definiţia 5.3. f (x) = sin x. α ∈ R. f ′ (x) = 2√1 x . ∞). atunci punctul M (a. f ∶ R → R. f ′ (x) = 1. f (x) = tg x.52 CAPITOLUL 5. c ∈ R. f ∶ (0.

1. 1] → [− π2 . f g. f (x) = arcsin x. iar derivata ei este dată de: 1 (f −1 )′ (y) = ′ −1 . (αf ). ∀y ∈ J. b ∈ R pentru care funcţia ⎧ ⎪ ⎪ax + b. Fie funcţiile f. f ∶ [−1. g ∶ I → R derivabile şi α ∈ R. f (f (y)) Aplicaţii: 1. iar derivatele lor sunt date de: (f ± g)′ = f ′ ± g ′ (αf )′ = αf ′ (f g)′ = f ′ g + f g ′ f ′ f ′g − f g′ ( ) = . f ′ (x) = 1 1+x2 . f (x) = arctg x. Teorema 5. f (x) = ⎨ ⎪ ⎩2 sin x + 3 cos x. 1). 5. 1−x2 ∀x ∈ (−1. Fie funcţiile f ∶ I → J şi g ∶ J → R derivabile. f ′ (x) = − √1−x 1 2 . FUNCŢII DERIVABILE 53 14. ∀x ∈ I. x < 0 f ∶ R → R. Fie funcţia f ∶ I → J strict monotonă şi derivabilă. Atunci şi funcţiile f ±g. ⎪ x≥0 2.6. este derivabilă. π] . Să se calculeze derivatele funcţiilor: √ (a) f (x) = 3 x2 − √2x3 3 √ 2 (b) f (x) = x (5 − x − x3 ) √ x5 3+x6 (c) f (x) = (4+x2 )3 . ∀x ∈ R. Atunci există funcţia inversă f −1 ∶ J → I. f (x) = arccos x.4.5.3 Operaţii cu funcţii derivabile Teorema 5. iar derivata ei este dată prin: (g ○ f )′ (x) = g ′ (f (x)) ⋅ f ′ (x). f ∶ R → (− π2 . 16. f ′ (x) = √ 1 . ∀x ∈ (−1. π2 ) . f ∶ [−1. Atunci şi funcţia compusă g ○ f ∶ I → R este derivabilă. 1).1.5. 15. g g2 Teorema 5. f /g (pentru g(x) ≠ 0) sunt derivabile. Să se găsească valorile a. π2 ] . 1] → [0.

Reciproca teoremei lui Fermat nu este ı̂nsă valabilă. Să se determine coordonatele punctelor de intersecţie ale axei Ox cu tangentele la graficul funcţiei f (x) = x−3 x+1 care formează unghiul 3π 4 cu axa Ox.1 Puncte de extrem local. Dacă sunt indeplinite condiţiile: 1. DERIVABILITATE √ (d) f (x) = sin x √ 1+cos x 3. b). b) ı̂n care derivata se anulează: f ′ (c) = 0. Dacă una dintre inegalităţile de la (5. b].54 CAPITOLUL 5. b ∈ I. f este continuă pe [a. atunci spunem ca este punct de extrem local al lui f . 3. f (a) = f (b).2.7 (Fermat). Un punct ı̂n care derivata funcţiei f se anulează se numeşte punct staţionar (sau critic) al lui f . a < b. Teorema 5. Fie o funcţie f ∶ I → R şi două puncte a.6.9 (Lagrange). (5. Teorema 5.1) Dacă a este punct de maxim sau minim local al funcţiei f .2 Aplicaţii ale derivabilităţii 5. f este derivabilă pe (a. spunem ca este un punct de extrem global al lui f . ı̂n sensul că nu orice punct critic este şi punct de extrem. b ∈ I. Dacă f are derivată ı̂n a. ∀x ∈ V ∩ I. Fie funcţia f ∶ I → R şi a ∈ I. Spunem că a este un punct de minim (respectiv maxim) local dacă există o vecinătate V a lui a astfel ı̂ncât f (x) ≥ f (a)(respectiv f (x) ≤ f (a)).1) are loc pentru orice x ∈ I.8 (Rolle). atunci există cel puţin un punct c ∈ (a. Dacă sunt indeplinite condiţiile: . Fie o funcţie f ∶ I → R şi două puncte a. 2. Fie f ∶ I → R şi a un punct de extrem local din interiorul lui I. Intervale de monotonie Definiţia 5. atunci aceasta este nulă: f ′ (a) = 0. a < b. Teorema 5. 5.

dacă f ′ (x) = 0. unde I este un interval deschis. atunci f este strict crescătoare pe I. ˆ Punctul intermediar c din formula creşterilor finite depinde atât de funcţia f cât şi de punctele a şi b. atunci f este strict descrescătoare pe I. f este continuă pe [a. atunci f este constantă pe I. consecinţă a teoremei lui Lagrange.2) b−a Teorema lui Lagrange este o generalizare a teoremei lui Rolle. Fie f ∶ I → R o funcţie derivabilă pe I. ∀x ∈ I. 2. dacă f ′ (x) > 0. O altă aplicaţie a derivabilităţii. ˆ Dacă graficul funcţiei f admite tangentă ı̂n fiecare punct (cu excepţia eventual a extremităţilor). Atunci avem: 1. f este derivabilă pe (a. 4.11. atunci f ′ (x0 ) există şi f ′ (x0 ) = lim f ′ (x0 ). atunci f ′ (x) ≥ 0. 2. dacă f este descrescătoare pe I. este stabilirea monotoniei unei funcţii: Teorema 5. Teorema 5. x→x0 . ∀x ∈ I. Observaţii ˆ Teorema lui Lagrange rămâne adevărată dacă se presupune că funcţia f are derivată finită sau infinită pe intervalul deschis. Formula (5. b).10. dacă f este crescătoare pe I. ∀x ∈ I.5. b) astfel ı̂ncât să avem: f (b) − f (a) = f ′ (c) (5. Aşadar studiind semnul derivatei unei funcţii putem trage concluzii asupra punctelor de extrem si a monotoniei acestei funcţii. atunci f ′ (x) ≤ 0. există cel puţin un punct pe grafic (care nu coincide cu extremităţile). ∀x ∈ I. ı̂n care tangenta este paralelă cu coarda care uneşte extremităţile. ∀x ∈ I. APLICAŢII ALE DERIVABILITĂŢII 55 1. 3. Dacă f este continuă pe I. b]. derivabilă pe I ∖ {x0 } şi dacă derivata sa f ′ are limită finită sau infinită ı̂n punctul x0 .2) poartă numele de formula creşterilor finite. atunci există cel puţin un punct c ∈ (a. dacă f ′ (x) < 0. 5.2.

a < b. b ∈ I. finită sau infinită. f ∶ R → R. b]. (5. Teorema 5. Dacă sunt ı̂ndeplinite condiţiile: 1. g ′ (x) ≠ 0.12. Dacă f are derivată mărginită pe intervalul I.56 CAPITOLUL 5. atunci derivata sa f ′ are proprietatea lui Darboux pe acest interval. f ∶ R ∖ {−2. f (x) = x4 − 2x2 − 3 2.3) g(b) − g(a) g ′ (c) Aplicaţie: Folosind rezultatele anterioare referitoare la puncte de extrem şi monotonie.14 (Cauchy). x→c x→c f ′ (x) 3. atunci f este uniform continuă pe I. Fie două funcţii f. f (x) = x2 −4 O altă aplicaţie a derivabilităţii este ı̂n calculul unor limite pentru cazurile de nedeterminare 00 şi ∞ ∞. Dacă f este derivabilă pe un interval I. există limita lim = L. x→c g ′ (x) . Dacă sunt indeplinite condiţiile: 1. 2} → R. 3. f ∶ R ∖ {0} → R. 2] → R. lim f (x) = lim g(x) = 0. b) astfel ı̂ncât să avem: f (b) − f (a) f ′ (c) = . atunci g(a) ≠ g(b) şi există cel puţin un punct c ∈ (a.15 (Regula lui l’Hospital pentru cazul 00 ). să se schiţeze graficele funcţiilor: 1. f şi g sunt continue pe [a. ∀x ∈ I. 2. Fie funcţiile f. g ∶ I → R şi două puncte a. Teorema 5. 2. b). f ∶ [−2. f (x) = xe−x 2 x2 +2x+4 3. Următoarea teoremă este o generalizare a teoremei lui Lagrange: Teorema 5. f (x) = 2x x2 −1 4. f şi g sunt derivabile pe (a. ∀x ∈ (a.13. g ∶ I → R derivabile şi c un punct de acumulare al lui I. b). g ′ (x) ≠ 0. DERIVABILITATE Teorema 5.

lim (1 + sin ) x→∞ x . 1∞ se poate aplica regula lui l’Hospital pentru f g = eg ln f Aplicaţie: Folosind regulile l’Hospital. lim xa ln x. lim x→∞ ex 4. Dacă sunt ı̂ndeplinite condiţiile: 1. 2.2.5. x→c g ′ (x) atunci f (x) lim = L. x→c f ′ (x) 3. lim g(x) = ±∞. x→c g(x) Teorema 5. g ′ (x) ≠ 0. ˆ ı̂n cazul 0 ⋅ ∞ se poate aplica regula lui l’Hospital pentru f ⋅ g = f 1 g − 1 1 ˆ ı̂n cazul ∞ − ∞ se poate aplica regula lui l’Hospital pentru f − g = g f 1 fg ˆ ı̂n cazurile 00 . ∞0 . există limita lim = L. ∀x ∈ I. g ∶ I → R derivabile şi c un punct de acumulare al lui I.16 (Regula lui l’Hospital pentru cazul ∞ ∞ ). Fie două funcţii f. lim x→1 x2 − 1 2 sin x − sin 2x 2. APLICAŢII ALE DERIVABILITĂŢII 57 atunci f (x) lim = L. x→c g(x) Observaţii ˆ Regulile lui l’Hospital se pot aplica de mai multe ori ˆ Pentru a reduce volumul de calcul este indicat să se combine regulile lui l’Hospital cu limitele fundamentale şi cu operaţiile cu limite de funcţii. lim x x→0 2e − x2 − 2x − 2 x2 3. să se calculeze limitele: ln x 1. unde a > 0 x↘0 3 x 5. finită sau infinită.

şi in general derivata de ordin n. 1+x Multe probleme inginereşti sunt prea dificile pentru a putea fi rezolvate exact. În mod similar se pot defini derivatele de ordin 3. Să se găsească linearizările funcţiilor 1 + x ı̂n jurul lui 0 şi x1 ı̂n jurul lui 21 .2. √ 2.). derivata acesteia se numeşte derivata a doua a lui f şi se notează cu f ′′ .. notată prin f (n) .8. 4. Aşadar. dacă f admite derivate de ordin n pe un interval deschis conţinându-l pe a. Fie f ∶ I → R o funcţie derivabilă. atunci putem găsi aproximări mai bune pentru f ı̂n vecinătatea lui a. Formula lui Taylor Definiţia 5.7. DERIVABILITATE 5.3. Fie f ∶ I → R şi a ∈ I.58 CAPITOLUL 5. Pe cazul general. Astfel. P1 (x) descrie comportamentul lui f (x) ı̂n vecinătatea lui a mai bine decât orice altă funcţie de gradul 1. Dacă funcţia derivată f ′ ∶ I → R este la rândul ei derivabilă pe I. g(x) = sin(ax + b). Dacă funcţia f ∶ I → R admite derivate de ordin superior ı̂n vecinătatea lui a ∈ I. Folosind linearizarea √ lui x ı̂n jurul lui 25.4) 1! 2! n! . Definiţia 5. O altă aplicaţie a derivatelor este ı̂n găsirea unor aproximări polinomiale pentru o funcţie ı̂n vecinătatea unui punct dat.. atunci polinomul f ′ (a) f ′′ (a) f (n) (a) Pn (x) = f (a) + (x − a) + (x − a)2 + ⋅ ⋅ ⋅ + (x − a)n (5. funcţia de gradul 1 definită prin P1 (x) = f (a) + f ′ (a)(x − a) Graficul linearizării ı̂n a este de fapt chiar tangenta la graficul funcţiei f ı̂n punctul corespunzător lui a.. folosind polinoame de grad superior (2. Aplicaţie: Să se găsească derivatele de ordinul n ale funcţiilor: 1 f (x) = . Aplicaţii: √ 1. aproximarea de ordinul 2 f ′′ (a) P2 (x) = f (a) + f ′ (a)(x − a) + (x − a)2 2 descrie comportamentul lui f ı̂n vecinătatea lui a mai bine decât aproximarea de ordinul 1 (linearizarea) şi decât orice altă funcţie polinomială de gradul 2. motiv pentru care ı̂n multe situaţii se optează pentru soluţii aproxima- tive cu o toleranţă acceptabilă. Se numeşte linearizare a funcţiei f ı̂n vecinătatea lui a.2 Derivate de ordin superior. să se găsească o valoare aproximativă a lui 26.

9. Dacă n este par. atunci a nu este punct de extrem al funcţiei f . n ≥ 2 ı̂ntr-un a ∈ I. . şi cu ajutorul acestuia să se aproximeze numărul e. Atunci: 1. . . Fie f ∶ I → R o funcţie derivabilă de n + 1 ori şi a ∈ I. . iar dacă f (n) (a) < 0. . Pn′ (a) = f ′ (a). iar a este punct interior intervalului I.5. 2. Definiţia 5.18. f (n−1) (a) = 0. 2. atunci a este punct de extrem al lui f . f ′′ (a) = 0. Dacă n este impar. astfel ı̂ncât f ′ (a) = 0. Funcţia f se numeşte concavă pe intervalul I dacă tangenta dusă ı̂n orice punct al graficului se află deasupra graficului. dacă f (n) (a) > 0 atunci a este punct de minim. Teorema 5. Funcţia f se numeşte convexă pe intervalul I dacă tangenta dusă ı̂n orice punct al graficului se află sub grafic. Pn (a) = f (n) (a) şi ı̂n consecinţă descrie comportamentul lui f ı̂n vecinătatea lui a mai bine decât orice alt polinom de grad n. Aplicaţie: Să se găsească polinomul Taylor de ordinul n corespunzător funcţiei ex ı̂n vecinătatea lui 0. APLICAŢII ALE DERIVABILITĂŢII 59 are proprietatea că derivatele lui calculate ı̂n a sunt egale cu cele ale funcţiei f ı̂n a: (n) Pn (a) = f (a). 1. Fie f ∶ I → R o funcţie derivabilă de n ori. Atunci pentru orice x ∈ I avem: f ′ (a) f (n) (a) f (n+1 (ξ) f (x) = f (a) + (x − a) + ⋅ ⋅ ⋅ + (x − a)n + (x − a)n+1 1! n! (n + 1)! ´¹¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¸ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¶ ´¹¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¸¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹¶ Pn (x) En (x) unde ξ este un număr ı̂ntre a şi x. Polinomul definit de (5. . . atunci a este punct de maxim.17 (Formula lui Taylor).2. f (n) (a) ≠ 0.4) se numeşte polinom Taylor de grad n al lui f ı̂n a. . Cantitatea En (x) se numeşte restul lui Lagrange şi ne dă o măsură a erorii aproximarii cu ajutorul polinomului Taylor de ordinul n: En (x) = f (x) − Pn (x) Teorema 5. .

DERIVABILITATE Teorema 5. Definiţia 5. spunem că este dife- renţiabilă pe I. Dacă f ′′ (x) ≥ 0. atunci funcţia f este convexă pe I. Teorema 5. ∀x ∈ I. β ∈ V cu x0 ∈ (α. ∀x ∈ I. x0 ) şi f ′′ > 0 pe (x0 .3 Diferenţiale Definiţia 5. Dacă f ′′ (x) ≤ 0.19. Funcţia f este diferenţiabilă ı̂ntr-un punct x0 ∈ I dacă şi numai dacă este derivabilă ı̂n x0 .60 CAPITOLUL 5. dacă există un număr finit A ∈ R şi o funcţie α definită pe I. astfel ı̂ncât pentru orice x ∈ I să avem f (x) − f (x0 ) = A(x − x0 ) + α(x)(x − x0 ). Se spune că punctul interior x0 ∈ I este punct de inflex- iune al funcţiei f dacă funcţia are derivată (finită sau infinită) ı̂n punctul x0 . √ √ Aplicaţie: Să se calculeze diferenţiala functiei f (x) = x2 + 1+ln x2 + 1 ı̂n punctul x = 1.20. β) sau invers. şi dacă funcţia este convexă de o parte a lui x0 şi concavă de cealaltă parte a lui x0 . Funcţia df (x0 ) ∶ R → R. atunci x0 este punct de inflexiune pentru f . Spunem că funcţia f este diferenţiabilă ı̂n punctul x0 ∈ I. Fie f ∶ I → R derivabilă ı̂n x0 ∈ I. 5. df (x0 )(h) = f ′ (x0 )h se numeşte diferenţiala funcţiei f ı̂n x0 . continuă ı̂n x0 şi nulă ı̂n x0 .12. Teorema 5. Dacă funcţia este diferenţiabilă ı̂n fiecare punct din I.11. Fie f ∶ I → R o funcţie de două ori derivabilă pe intervalul I. 1. . Dacă f este de două ori derivabilă ı̂ntr-o vecinătate V a lui x0 şi dacă există α.10. Fie f ∶ I → R şi x0 ∈ I. Diferenţiala df (x0 ) aproximează diferenţa f (x0 + h) − f (x0 ) pentru h su- ficient de mic. Definiţia 5. atunci funcţia f este concavă pe I. β) astfel ı̂ncât: (a) f ′′ (x0 ) = 0 (b) f ′′ < 0 pe (α. 2.21.

′ ′ ′ gs′ (0) = gd′ (0) = 1. ⎧ ⎪ ⎪ex − 1. 3 R: fs′ (1) = fd′ (1) = ∞ (b) Să se determine coordonatele punctelor de intersecţie ale axei Ox cu tangentele la graficul funcţiei f (x) = x−3 x+1 . fd′ (−1) = fd′ (1) = +∞ (c) Să se determine punctele de derivabilitate ale funcţiei ⎧ ⎪ ⎪ x3 − x2 . x ∈ Q f ∶ R → R. x0 = 2. x0 = 1. x < 0 g ∶ R → R. x0 = 3. 2. şi derivabilă doar ı̂n 0. fs (2) = fs (3) = −1. 3. (b) Să se arate că A(1. care formează unghiul 3π 4 cu axa Ox. care intersectează axa Ox ı̂n punctele de abscise 0 şi 8. f (x) = ∣x2 − 5x + 6∣.4 Exerciţii 1. corespunzătoare tangentelor y = −x şi y = −x+8. Să se calculeze derivatele funcţiilor: √ (a) f (x) = 3 x2 − √2x3 3 √ 2 (b) f (x) = x (5 − x − x3 ) . f (x) = x − 1. 0) si B(−1. x0 = 1. fd′ (2) = fd′ (3) = 1. (a) Să se stabilească dacă următoarele funcţii au derivate şi dacă sunt derivabile ı̂n punctele indicate: f ∶ R → R.4. x0 = 0. 0) sunt puncte de ı̂ntoarcere pentru graficul funcţiei √ f ∶ R → R. (a) Să se studieze derivabilitatea următoarei funcţii ı̂n punctul indicat: √ f ∶ R → R. g(x) = ⎨ . ⎪ ⎪ ln(1 + x). R: Rezolvând ecuaţia f ′ (x) = tg ( 3π4 ) obţinem x1 = 1 şi x2 = 5. x ∈ R ∖ Q ⎪ R: f este continuă ı̂n 0 şi 1.5. f (x) = ⎨ ⎪ ⎩0. f (x) = ∣x2 − 1∣ R: fs′ (−1) = fs′ (1) = −∞. EXERCIŢII 61 5. x ≥ 0 ⎩ R: f (1) = −3.

∃x ∈ R astfel ı̂ncât f (x) = y. 1] → R. 6. DERIVABILITATE √ x5 3+x6 (c) f (x) = (4+x2 )3 √ (d) f (x) = sin x √ 1+cos x 4. deci f este strict crescătoare. Aplicând teorema lui Lagrange. (f −1 )′ (4) = 41 şi că (f −1 )′ (y) > 0. ⎧ ⎪ ⎪ . (b) Dacă ai > 0. rezultă că f este bijectivă. b. (a) Fie funcţiile g. R: f ′ (x) = 3x2 + 4x + 4 > 0 ∀x ∈ R. (b) Să se determine a. Cum limx→±∞ f (x) = ±∞. 5. h ∶ R → R. x ≤ 0 funcţiei f ∶ R → R. x≤0 1 R: f este derivabilă pe R. b ∈ R astfel ı̂ncât funcţiei ⎧ ⎪ ⎪ex . x ∈ [−1. R: Punând condiţiile de continuitate şi derivabilitate ı̂n 0 obţinem a = b = 1. h(x) = x2 . atunci abc = 1. 1 7. x2 = 3. de unde (f −1 )′ (y) = f ′ (x) 1 > 0. f (x) = ⎨ ⎪ ⎩ax + b. g(x) = x2 + 3x + 2. ∀x ∈ R. x>0 ⎩ 2 x+1 ecuaţia f ′ (c) = f (xx22)−f −x1 (x1 ) şi se găseşte c = 13 36 . ax + bx + cx ≥ 3. f (x) = x3 + 2x2 + 4x + 4. ∀x ∈ R. 0] f ∶ [−1. 1 + x2 . x > 0 ⎪ ⎩ coarda care uneşte punctele de abscise x1 = −4. iar apoi rezolvând ecuaţia f ′ (c) = f (1)−f 2 (−1) obţinem c = ln (1 − 2e ). 1] ⎪ să i se poată aplica teorema lui Lagrange şi să se aplice efectiv teorema. (a) Dacă a. atunci ∏ni=1 aai i = 1. i = 1. x ∈ (0. c > 0. R: x = 0 este punct de minim al funcţiei f (x) = ax + bx + cx . ∀y ∈ R.62 CAPITOLUL 5. Să se calculeze derivata funcţiei f = h ○ g. (f −1 )′ (4) = (f −1 )′ (f (0)) = f ′ 1(0) = 14 ∀y ∈ R. n şi ∑ni=1 axi ≥ ∑ni=1 ai . Să se arate că f este bijectivă. R: x = 1 este punct de minim al funcţiei f (x) = ∑ni=1 axi . f (x) = ⎨√2 să fie paralelă la ⎪ x + 1. (a) Să se determine abscisa unui punct c ı̂n care tangenta la graficul ⎧ ⎪ ⎪ x+2 . Se rezolvă ⎪ ⎪ √ . să se demonstreze că x arctgx > . R: f ′ (x) = 2(x2 + 3x + 2)(2x + 3). (b) Fie funcţia f ∶ R → R. ∀x > 0. cu f (x) = ⎨ 2 1′ .

R: m = n = 4. Să se aplice teorema lui Cauchy următoarelor perechi de funcţii pe intervalele specificate. x ∈ [−2.4. g (x) = . 1] ⎩ Să se determine parametrii m. e] x R: c = e e−1 11. f (x) = ⎨ . n. x ∈ [−1. x ∈ (0. n. ∞). m.ı̂. Folosind monotonia unor funcţii alese convenabil să se demonstreze inegalităţile: (a) 2x3 + 3x2 − 12x + 7 > 0. 5] ⎩ 4 R: c = 16 1 e (b) f (x) = ln x . 1] → R. p ∈ R. p a. EXERCIŢII 63 8. 5] ⎪ ⎪ ⎪ . x ∈ [1. 9. R: Se studiază cu ajutorul derivatei monotonia funcţiei f (x) = ln x − x + 1 pe (0. ∞). 0] 2 f ∶ [−1. 1] şi să se aplice efectiv această teoremă. p = −7 10. determinând de fiecare dată punctele c: √ ⎧ ⎪ x+3 . x ∈ (1. f să satisfacă condiţiile de aplica- bilitate ale teoremei lui Rolle pe [−1. 1] ⎪ ⎪ (a) f (x) = ⎨ x + 7 . x ∈ [−2. ∀x > 0. g (x) = x .5. (b) ln x ≤ x − 1. ⎪ ⎪ px 2 + 4x + 4 . Se consideră funcţia ⎧ ⎪ ⎪ x + mx + n . Folosind regula lui l’Hospital să se calculeze limitele: sin2 (x − 1) 1 (a) lim R: x→1 x3 − x2 − x + 1 2 ln3 x (b) lim 3 R: 0 x→∞ x + 2x2 − 5 x sin x (c) lim 2 R: 1 x→0 x − 2x3 x − arctg x (d) lim R: 23 x→0 x(1 − cos x) . ∀x > 1 R: Se studiază cu ajutorul derivatei monotonia funcţiei f (x) = 2x3 + 3x2 − 12x + 7 pe (1.

R: 23 x→0 x x (i) lim [ln(x + 1)] .64 CAPITOLUL 5. R: 1 x→∞ . R: 1 x↘0 1 (j) lim (1 + x) x . DERIVABILITATE x sin 2x (e) lim R: 2 x→0 ln(1 + x2 ) ex − 1 − x 3 2 (f) lim . R:1 x→0 sin2 x 1 x (g) lim x [(1 + ) − e]. R: − 2e x→∞ x 1 (h) lim ( 2 − ctg2 x).

∃N (ε) astfel ı̂ncât ∣fn (x) − f (x)∣ < ε ∀n ≥ N (ε). Convergenţă Definiţia 6. ∀x ∈ B se n→∞ numeşte funcţie limită pe mulţimea B a şirului de funcţii (fn ). ∀ε > 0.4.Capitolul 6 Şiruri şi serii de funcţii 6.2. şirul numeric (fn (x)) este convergent către numărul f (x): ∀x ∈ A. Un punct a ∈ A se numeşte punct de convergenţă al şirului de funcţii (fn ) dacă şirul numeric (fn (a)) este convergent. Definiţia 6. Spunem că şirul de funcţii (fn ) este uniform convergent pe A către f dacă: ∀ε > 0.1.3. Mulţimea punctelor de convergenţă ale şirului de funcţii se numeşte mulţimea de convergenţă a şirului. ∃N (ε. s Scriem fn Ð → f. x) astfel ı̂ncât ∣fn (x) − f (x)∣ < ε ∀n ≥ N (ε.1 Şiruri de funcţii. x). O familie de funcţii (fn )n∈N definite pe o aceeaşi mulţime A se numeşte şir de funcţii şi se notează (fn ). Definiţia 6. Definiţia 6. ∀x ∈ A. 65 . Definiţia 6.5. Spunem că şirul de funcţii (fn ) este simplu convergent (sau punctual convergent) pe A către f dacă pentru orice x ∈ A. Fie (fn ) un şir de funcţii definite pe A şi fie B mulţimea de convergenţă a şirului de funcţii. Funcţia f (x) definită prin f (x) = lim fn (x). u Scriem fn Ð → f.

Teorema 6. uniform convergent către f pe I. ∀x ∈ A. are limita o funcţie continuă pe A.1. Fie I un interval mărginit şi (fn ) un şir de funcţii derivabile pe I. Un şir (fn ) de funcţii continue pe A.1. Fie (fn ) un şir de funcţii definite pe o mulţime A şi f o funcţie definită pe A. atunci şi funcţia limită f este continuă ı̂n punctul a. ∀n ∈ N. Teorema 6. Dacă: 1. Dacă şirul derivatelor (fn′ ) este uniform convergent către o funcţie g pe I.1. ∃N (ε) astfel ı̂ncât ∣fn (x) − fm (x)∣ < ε.3.2. ∀n. uniform convergent pe A.2 (Criteriul majorării). Corolar 6.66 CAPITOLUL 6.1 (Criteriul de convergenţă uniformă a lui Cauchy). m ≥ N (ε). Dacă avem ∣fn (x) − f (x)∣ ≤ ϕn (x). atunci fn Ð → f. Teorema 6. Teorema 6. Corolar 6. şirul derivatelor (fn′ ) este uniform convergent pe I către o funcţie g atunci (i) şirul (fn ) este uniform convergent pe I către o funcţie f (ii) limita f este derivabilă şi f ′ = g . ∀x ∈ A u u şi dacă ϕn Ð → 0. Fie (fn ) şi (ϕn ) două şiruri de funcţii definite pe A şi f o funcţie definită pe A. ŞIRURI ŞI SERII DE FUNCŢII Teorema 6.4. ∀n ∈ N. şirul (fn ) este convergent ı̂ntr-un punct x0 ∈ I 2. Şirul de funcţii (fn ) este uniform convergent către o funcţie f dacă şi numai dacă ∀ε > 0.5. Dacă toate funcţiile fn sunt continue ı̂ntr-un punct a ∈ A. atunci f este derivabilă pe I şi f ′ = g. Dacă există un şir (an ) de numere pozitive convergent către 0 astfel ı̂ncât ∣fn (x) − f (x)∣ ≤ an . Fie (fn ) un şir de funcţii uniform convergent pe mulţimea A către funcţia f . Fie (fn ) un şir de funcţii definite şi derivabile pe un interval I. ∀x ∈ A u atunci fn Ð → f.

Spunem că seria de funcţii ∑ fn este uniform convergentă pe B către funcţia f dacă şirul sumelor parţiale (Sn ) este uniform convergent către funcţia f pe mulţimea B Funcţia f se numeşte suma seriei pe mulţimea B. . Fie ∑ fn o serie de funcţii definite pe A şi ∑ an o serie convergentă de numere pozitive. Fie ∑ fn şi ∑ ϕn două serii de funcţii definite pe A. O serie de funcţii ∑ fn definite pe A este uniform convergentă pe A dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0. ∀x ∈ A Teorema 6.6 (Criteriul lui Cauchy de convergenţă uniformă). Fie (fn ) un şir de funcţii definite pe aceeaşi mulţime A şi f o funcţie definită pe o submulţime B ⊂ A.2. SERII DE FUNCŢII. ∀x ∈ A iar seria ∑ ϕn este uniform convergentă pe A. Corolar 6. CONVERGENŢĂ 67 6. ∀x ∈ A atunci seria ∑ fn este uniform convergentă pe A. . Spunem că seria de funcţii ∑ fn este simplu convergentă pe B către funcţia f dacă şirul sumelor parţiale (Sn ) este simplu convergent către funcţia f pentru orice x ∈ B 2. ∀n ∈ N. Dacă avem ∣fn (x)∣ ≤ ϕn (x). ∀n ∈ N. unde (fn ) este un şir de funcţii definite pe aceeaşi mulţime A. .7.6. Observaţie: Seria ∑ fn este convergentă ı̂n punctul a ∈ A dacă şi numai dacă şirul de funcţii al sumelor parţiale Sn = f1 + ⋅ ⋅ ⋅ + fn este convergent ı̂n a. 1. Suma infinită f1 + f2 + ⋅ ⋅ ⋅ + fn + . Convergenţă Definiţia 6. Mulţimea punctelor a ∈ A pentru care seria ∑ fn n=1 este convergentă se numeşte mulţime de convergenţă a seriei de funcţii. Dacă avem ∣fn (x)∣ ≤ an . se numeşte serie de funcţii şi se ∞ notează ∑ fn sau ∑ fn . atunci şi seria ∑ fn este uni- form convergentă pe A. există N (ε) ∈ N astfel ı̂ncât oricare ar fi n ≥ N (ε) şi p ≥ 1 să avem ∣fn+1 (x) + fn+2 (x) + ⋅ ⋅ ⋅ + fn+p (x)∣ < ε.2. Teorema 6. Definiţia 6.2 Serii de funcţii.7.6.1.

Dacă: 1. Teorema 6.9 (Criteriul lui Abel). atunci f este derivabilă pe I şi f ′ = g. uniform convergentă pe A. (αn (x)) este monoton descrescător şi uniform convergent la funcţia nulă pe A atunci seria de funcţii ∑ αn fn este uniform convergentă pe A. seria ∑ fn este convergentă ı̂ntr-un punct x0 ∈ I 2. Teorema 6. ∀x ∈ A 2.68 CAPITOLUL 6.13. Teorema 6.10. iar B este mulţimea de convergenţă a seriei ∑ gn şi g suma sa. Fie ∑ fn o serie de funcţii uniform convergentă pe mulţimea A către funcţia f .2. ∑ fn are şirul sumelor parţiale (Sn ) egal mărginite pe A: ∃M > 0 astfel ı̂ncât ∣Sn (x)∣ ≤ M. Fie ∑ fn o serie de funcţii derivabile pe un interval I. Corolar 6. ŞIRURI ŞI SERII DE FUNCŢII Teorema 6. . Teorema 6. atunci: 1. uni- form convergentă către f pe I. Dacă seria derivatelor ∑ fn′ este uniform convergentă către o funcţie g pe I. Dacă A este mulţimea de convergenţă a seriei ∑ fn şi f suma acestei serii. Fie ∑ fn o serie de funcţii definite pe A şi şirul de funcţii (αn (x)). Seria ∑ αfn este convergentă pe A şi are suma αf . Fie ∑ fn o serie de funcţii definite pe A şi şirul de funcţii (αn (x)). Dacă sunt ı̂ndeplinite condiţiile: 1.2. seria derivatelor ∑ fn′ este uniform convergentă pe I către o funcţie g atunci (i) seria ∑ fn este uniform convergentă pe I către o funcţie f (ii) limita f este derivabilă şi f ′ = g Teorema 6.11. O serie ∑ fn de funcţii continue pe A. Seria sumă ∑(fn + gn ) este convergentă pe A ∩ B şi are suma f + g 2. Dacă toate funcţiile fn sunt continue ı̂ntr-un punct a ∈ A. Fie I un interval mărginit şi ∑ fn o serie de funcţii deriv- abile pe I. Dacă sunt ı̂ndeplinite condiţiile: 1. ∑ fn este uniform convergentă pe A 2. are suma o funcţie continuă pe A.12. (αn (x)) este monoton descrescător şi egal mărginit pe A atunci seria de funcţii ∑ αn fn este uniform convergentă pe A. atunci şi funcţia sumă f este continuă ı̂n punctul a.8 (Criteriul lui Dirichlet).

3 Serii de puteri Definiţia 6. . Fie seria de puteri ∑ an xn . 1). 2. seria este divergentă. seria este uniform convergentă pe intervalul [−r. De aceea ne vom ocupa numai de serii de forma ∑ an xn . . 1.6. an . 3. . n=0 care este convergentă pentru orice x ∈ (−1. a2 . . pentru orice 0 < r < R. . Atunci n=0 există 0 ≤ R ≤ +∞ astfel ı̂ncât : 1. . ∞ Teorema 6. pentru orice x cu ∣x∣ > R. Dacă ı̂ntr-o serie de puteri centrată ı̂n a facem schimbarea de variabilă x − a = y obţinem o serie de forma ∑ an y n . iar a1 .3. Termenii şirului (an )n∈N se numesc coeficienţii seriei de puteri. având suma 1−x 1 . constante reale. . seria este absolut convergentă pe intervalul (−R. r] Numărul R se numeşte rază de convergenţă a seriei. . R) se numeşte intervalul de convergenţă al seriei de puteri. Raza de convergenţă a unei serii de ∞ puteri ∑ an xn este R = L1 . n=0 Un exemplu de serie de puteri este seria geometrică ∞ ∑ xn = 1 + x + x2 + x3 + . . iar dacă L = 0 atunci R = ∞. 2. .8. Teorema 6. R). a + R). Pentru o serie de puteri ∑∞ n=0 an (x − a) cu raza de convergenţă R. Se numeşte serie de puteri o serie de funcţii de forma ∞ ∑ an xn = a0 + a1 x + a2 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + an xn + . n=0 pentru x ∈ R.14 (Teorema lui Abel). inter- n valul de convergenţă este (a − R. . .15 (Cauchy-Hadamard). iar intervalul (−R. Se numeşte serie de puteri centrată ı̂n a o serie de forma ∞ ∑ an (x − a)n . unde n=0 an+1 √ L = lim ∣ ∣ sau L = lim n ∣an ∣. n→∞ an n→∞ Dacă L = ∞ atunci R = 0. SERII DE PUTERI 69 6.

Atunci seria de puteri ∞ f (n) (a) f ′ (a) f ′′ (a) ∑ (x − a)n = f (a) + (x − a) + (x − a)2 + . Atunci conform formulei lui Taylor avem: f (x) = Pn (x) + En (x). Teorema 6. Avem: f (x) = Pn (x) + En (x). Seria are o rază de convergenţă 0 ≤ R ≤ +∞. Demonstraţie. Fie f ∶ I → R şi a ∈ I astfel ı̂ncât f are derivate de orice ordin ı̂n a. Fie f ∶ I → R şi a ∈ I astfel ı̂ncât f are derivate de orice ordin ı̂n a.16.9. n=0 n! 1! 2! se numeşte seria Taylor asociată funcţiei f ı̂n punctul a. a+R) ⊂ A. o mulţime de convergenţă A care conţine cel puţin punctul a. Dacă a = 0. ∀x ∈ I. . . ∀x ∈ A ∩ I n→∞ n→∞ . ∀x ∈ I unde En (x) este restul lui Lagrange. ∀x ∈ A ∩ I n→∞ n→∞ aşadar lim Pn (x) = f (x) ⇔ lim En (x) = 0. atunci seria Taylor corespunzătoare ∞ f (n) (0) n ∑ x n=0 n! se numeşte seria MacLaurin asociată lui f . Atunci seria Taylor a funcţiei f ı̂n punctul a este convergentă ı̂ntr-un punct x ∈ A ∩ I către valoarea f (x) dacă şi numai dacă valorile ı̂n x ale resturilor En (x) din formula lui Taylor formează un şir convergent către 0. Sumele parţiale Pn (x) ale seriei Taylor sunt chiar polinoamele Taylor de ordinul n corespunzătoare funcţiei f ∶ I → R ı̂n vecinătatea lui a ∈ I. şi un interval de convergenţă (a−R. ∀n ∈ N de unde obţinem prin trecere la limită: f (x) = lim Pn (x) + lim En (x). ŞIRURI ŞI SERII DE FUNCŢII Definiţia 6.70 CAPITOLUL 6.

a2 ] 2n n!∣a∣2n−1 1 (b) 1−x+x2 . n R: f (x) = ∑∞ n=0 [1 + (− 6 ) ] x 1 n . α ∈ R ∖ N. Să se dezvolte ı̂n serie de puteri funcţia (1 + x)α . R: f (x) = ∣a∣ + 2∣a∣ x + ∑∞ n=2 (−1) n−1 1⋅2.. R: f (x) = 21 + ∑∞ 2n−1 n=0 (−1) (2n)! x . (−1)n+1 n R: ∑∞ n=1 n x 5. Să se dezvolte ı̂n serie de puteri..6.4. EXERCIŢII 71 6.. (−1)n 2n+1 R: ∑∞ n=0 (2n+1)! x (c) f ∶ R → [−1. determinând şi mulţimea de convergenţă. ∞) → R. Să se afle mulţimea de convergenţă a seriilor: n2 (a) ∑∞ n=1 ( n ) x n+1 n (b) ∑∞ 2⋅4⋅6. 4. R: ∑∞ 1 n n=0 n! x (b) f ∶ R → [−1. f (x) = cos x.4 Exerciţii 1. x ∈ R n2 2n 12−5x (d) 6−5x−x2 . următoarele funcţii: √ (a) x + a2 .(2n) n=1 3⋅5⋅7.(2n−3) xn ...(2n+1) x n 2. 1]. Să se dezvolte ı̂n serie MacLaurin funcţiile: (a) f ∶ R → R. f (x) = ex . x ∈ [−a2 .. Să se dezvolte in serie de puteri funcţiile: 1 (a) 1+x 1 (b) 1−x 1 (c) 1+x2 (d) arctgx 3. x ∈ (−1. (n+1)π n R: f (x) = ∑∞ n=0 (−1) (x +x n 3n 3n+1 ) = √2 3 ∞ ∑n=0 sin 3 x . a ≠ 0. f (x) = sin x. 1) (c) cos2 x. 1]. f (x) = ln(1 + x). (−1)n 2n R: ∑∞ n=0 (2n)! x (d) f ∶ (−1.

să se calculeze 1 −x2 lim 4 (cos x − e 2 . 1) 1 7. R: 21 [ 12 (ex + e−x ) + cos x] (b) ∑∞ n=0 (n + 1)x . ŞIRURI ŞI SERII DE FUNCŢII 6. Folosind dezvoltarea ı̂n serie MacLaurin. x ∈ (−1. n=0 R: e (b) ∑∞ 2n−1 n=1 2n . n R: (1−x)2 .72 CAPITOLUL 6. Să se calculeze suma următoarelor serii numerice: (a) ∑∞ 1 √2n n! . R: 3 8.) x→0 x R: − 12 1 . Să se determine suma următoarelor serii de puteri: (a) ∑∞ x 4n n=0 (4n)! .

. 0. 0). iar coordonatele ai se numesc componentele vectorului a. . . Vectorii e1 = (1. Mulţimea Rn = R × R × ⋅ ⋅ ⋅ × R se numeşte spaţiul cu n di- ´¹¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹¸¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¶ n ori mensiuni iar elementele sale x = (x1 . vectorii bazei canonice e1 . . . . . 0. e3 se pot identifica cu versorii Ð→ Ð→ Ð → axelor Ox. . . j . . aşadar pentru a = (a1 . λa2 . x2 .1 Spaţiul Rn Definiţia 7. an + bn ) şi ı̂nmulţirea cu scalari : λa = (λa1 . . an ) ∈ Rn avem n a = ∑ ai ei i=1 În spaţiul R3 . . . . . 0). . . . . . . en = (0. xn ) se numesc puncte. 1) formează baza canonică ı̂n Rn . . Oy. . Mulţimea Rn este un spaţiu vectorial faţă de adunarea a + b = (a1 + b1 . 0. Oz: i .Capitolul 7 Funcţii de mai multe variabile 7. . . . a2 . 73 . 1. . xn se numesc coordonatele punctului x.1. . 0. . k iar pentru a ∈ R3 avem Ð → Ð → Ð → Ð→ a = a1 i + a2 j + a3 k . x2 . . a2 + b2 . 0. . . λan ) Punctele a ∈ Rn se mai numesc şi vectori. . . Valo- rile x1 . . e2 = (0. e2 . .

. b⟩ (inegalitatea Cauchy-Schwarz) Vectorii bazei canonice e1 . Definiţia 7. .3. a⟩ = 0 ⇔ a = 0 2. . . . an ).5. . b2 .2. . b + c⟩ = ⟨a. c⟩. bn ) ∈ Rn . en verifică: ⎧ ⎪ ⎪1. b) ≥ 0. ∥a∥ = 0 ⇔ a = 0 2. b⟩ + ⟨a. a⟩ = a21 + a22 + ⋅ ⋅ ⋅ + αn2 Proprietăţi: 1. b = (b1 . . a⟩ = a21 + a22 + ⋅ ⋅ ⋅ + a2n ≥ 0 şi ⟨a. . ej ⟩ = δij = ⎨ (simbolul lui Kronecker) ⎪ ⎩0. Se numeşte norma vectorului a numărul real pozitiv √ √ ∥a∥ = ⟨a. a2 . b2 . . b⟩ = ⟨b. i = j ⟨ei . c⟩ (distributivitate) 4. b) = ∥a − b∥ = (a1 − b1 )2 + (a2 − b2 )2 + ⋅ ⋅ ⋅ + (an − bn )2 Proprietăţi: 1. a⟩ (comutativitate) 3. ⟨a + b. . . a2 . b⟩ = ⟨λa. Fie punctele a = (a1 . an ) ∈ Rn . . bn ) ∈ Rn . .74 CAPITOLUL 7. λb⟩ (omogenitate) 5. ∥λa∥ = ∣λ∣ ⋅ ∥a∥ 3. Se numeşte distanţa dintre punctele a şi b numărul real pozitiv √ d(a. a⟩ ⋅ ⟨b. ⟨a. . ⟨a. c⟩ = ⟨a. b⟩2 ≤ ⟨a.4. c⟩ + ⟨b. . b⟩ = ⟨a. an ). i ≠ j ⎪ Definiţia 7. . ⟨a. Fie vectorul a = (a1 . ⟨a. . d(a. . e2 . Pro- dusul scalar al vectorilor a şi b este numărul ⟨a. ∥a∥ ≥ 0. a2 . FUNCŢII DE MAI MULTE VARIABILE Definiţia 7. b⟩ = a1 b1 + a2 b2 + ⋅ ⋅ ⋅ + an bn Proprietăţi: 1. . . b) = 0 ⇔ a = b . λ⟨a. Fie vectorii a = (a1 . . b = (b1 . . . ∥a + b∥ ≤ ∥a∥ + ∥b∥ Definiţia 7. Un spaţiu vectorial pe care s-a definit o normă cu proprietăţile de mai sus se numeşte spaţiu vectorial normat. d(a.

1. Spunem că a este punct de acumulare al mulţimii A dacă orice vecinătate V a punctului a conţine cel puţin un punct x ∈ A. Punctele din A care nu sunt puncte de acumulare se numesc puncte izolate.7.12. . adică este egală cu ı̂nchiderea sa. Definiţia 7.7. Mulţimea punctelor aderente se numeşte aderenţa mulţimii şi se notează cu Ā. Spunem că a este punct aderent al mulţimii A dacă pen- tru orice vecinătate V a punctului a avem V ∩ A ≠ ∅. O mulţime A este ı̂nchisă dacă şi numai dacă ı̂şi conţine toate punctele de acumulare. Se numeşte vecinătate a unui punct a ∈ Rn orice mulţime care include o sferă deschisă Sr (a) cu centrul ı̂n a. Mulţimea tuturor punctelor frontieră ale lui A se numeşte frontiera lui A şi se notează cu FrA. Fie A o submulţime a lui Rn şi a ∈ Rn . Se numeşte sferă deschisă cu centrul ı̂n a şi de rază r mulţimea Sr (a) = {x ∈ Rn ∣∥x − a∥ < r} formată din punctele x a căror distanţă până la punctul a este mai mică decât r. Spunem că a este punct frontieră al mulţimii A dacă pentru orice vecinătate V a punctului a conţine atât puncte ale lui A. c) + d(c. cât şi puncte ale complementarei CA . b) ≤ d(a. Un spaţiu pe care s-a definit o metrică se numeşte spaţiu met- ric.6. Definiţia 7. Mulţimea punctelor interioare se numeşte interiorul mulţimii şi se notează cu IntA sau Å. b) = d(b. b numărul real d(a.11. Definiţia 7. b) Definiţia 7. Definiţia 7. O funcţie reală care asociază unei perechi de puncte a. x ≠ a. Definiţia 7. d(a. a) 3.10. adică este punct aderent atât pentru A cât şi pentru complementara CA . Spunem că a este punct interior al mulţimii A dacă există o vecinătate V a punctului a conţinută ı̂n A. Definiţia 7. SPAŢIUL RN 75 2. b) cu proprietăţile de mai sus se numeşte metrică sau distanţă. d(a.8.9. O mulţime formată numai din puncte interioare se numeşte mulţime deschisă. Se numeşte mulţime ı̂nchisă o mulţime care ı̂şi conţine toate punctele aderente.

2. Se numeşte şir de puncte din spaţiul Rn o funcţie f ∶ N → Rn . . Teorema 7. 3. O mulţime A ⊂ Rn se numeşte conexă dacă oricum am descompune-o ı̂n două submulţimi A1 şi A2 disjuncte şi nevide.16.76 CAPITOLUL 7. O mulţime deschisă şi conexă se numeşte domeniu. 7. Spunem că o mulţime A este mărginită dacă există o sferă Sr (0) cu centrul ı̂n origine care include mulţimea A. Din orice acoperire cu mulţimi deschise a unei mulţimi compacte A ⊂ Rn se poate extrage o acoperire finită a lui A. oricare din mulţimile A1 şi A2 are cel puţin un punct de acumulare ı̂n cealaltă. Prin schimbarea ordinii termenilor unui şir convergent se obţine un şir convergent către aceeaşi limită. Proprietăţi ale şirurilor convergente 1. Un punct a ∈ Rn este limita unui şir (ap ) de puncte din Rn dacă pentru orice ε > 0. Orice şir convergent este mărginit.13. Definiţia 7. FUNCŢII DE MAI MULTE VARIABILE Definiţia 7. adică ∥x∥ ≤ r. Un punct a ∈ Rn se numeşte limita şirului de puncte (ap ) din Rn dacă ı̂n afara oricărei vecinătăţi a lui a se află cel mult un număr finit de termeni ai şirului. Se notează (ap )p∈N sau (ap ). Definiţia 7. şirul obţinut este convergent şi are aceeaşi limită.1 (Weierstrass-Bolzano). Dacă la un şir convergent se adaugă sau se scoate un număr finit de termeni.3.2 (Borel-Lebesgue). 4. există un număr Nε astfel ı̂ncât pentru orice p > Nε să avem ∥ap − a∥ < ε.2 Şiruri de puncte ı̂n spaţiul Rn Definiţia 7. O mulţime ı̂nchisă şi mărginită se numeşte mulţime compactă. Un şir de puncte care are p→∞ limită se numeşte convergent. Se scrie lim ap = a. Orice mulţime mărginită şi infinită are cel puţin un punct de acumulare. Într-un domeniu D. ∀x ∈ A. există o linie poligonală L ⊂ D care uneşte punctele a şi b.14. Teorema 7.15. Teorema 7. Un şir convergent are o singură limită. b ∈ D. oricare ar fi punctele a.

fm (x1 . x2 . Un spaţiu metric ı̂n care fiecare şir fundamental este convergent se numeşte spaţiu complet. Valorile funcţiei se scriu astfel: f (x) = (f1 (x1 . În cazul m = 1. 1. 2. 1. .17. Un spaţiu normat complet se numeşte spaţiu Banach. Un spaţiu Banach ı̂n care norma se poate deduce dintr-un produs scalar se numeşte spaţiu Hilbert 4. 7. 3.19. . . . Se mai scrie ⎪ ⎪ y = f 2 (t) ⎩ Ð → Ð → Ð → f (t) = f1 (t) i + f2 (t) j . x2 . . . Un şir de puncte (ap ) din Rn este convergent cu limita a ∈ Rn dacă şi numai dacă pentru fiecare i = 1. O funcţie f ∶ E ⊂ Rn → Rm se numeşte funcţie vectorială de variabilă vectorială sau funcţie vectorială de n variabile reale. . Orice şir mărginit de puncte din Rn conţine cel puţin un subşir convergent. . .18. Definiţia 7. Un spaţiu Hilbert cu n dimensiuni se numeşte euclidian n-dimensional Teorema 7. . .7. . 2. f2 (x1 . x2 . există Nε ∈ N astfel ı̂ncât oricare ar fi m ≥ Nε şi p ≥ Nε să avem ∥am − ap ∥ < ε. . xn ). t ∈ I. 2. . n şirul coordonatelor (api ) are limita ai . FUNCŢII REALE ŞI FUNCŢII VECTORIALE PE RN 77 Teorema 7. . xn ). t ∈ I se numeşte curbă plană. . f2 (t)). f2 (t)). . . .5 (Criteriul general al lui Cauchy).3 Funcţii reale şi funcţii vectoriale pe Rn Definiţia 7. m se numesc componentele reale ale funcţiei vectoriale f . . funcţia se numeşte funcţie reală de variabilă vecto- rială sau funcţie reală de n variabile reale Definiţia 7.4. Definiţia 7. . Fie funcţia f ∶ I ⊂ R → R2 . . . Mulţimea punctelor din plan (f1 (t). Un şir de puncte (ap ) se numeşte şir fundamental dacă pentru orice ε > 0. i = 1. . xn )) Funcţiile fi (x). . Un şir (ap ) de puncte din Rn este convergent dacă şi numai dacă este fundamental.6 (Lema lui Cesaro). f (t) = (f1 (t).3. t ∈ I ı̂mpreună cu o reprezentare ⎧ ⎪ ⎪x = f1 (t) parametrică ⎨ . Teorema 7.20.

v) = (f1 (u. v). f2 (t). Fie funcţia f ∶ I ⊂ R → R3 . z). v). v) j + Ð→ f3 (u.78 CAPITOLUL 7. Mai multe parametrizări parametrice diferite pot defini aceeaşi curbă (plană sau ı̂n spaţiu) sau aceeaşi suprafaţă. y. t ∈ I ı̂mpreună cu o reprezentare ⎧ ⎪ x = f1 (t) ⎪ ⎪ ⎪ parametrică ⎨y = f2 (t) . Analog se defineşte câmpul vectorial şi transformarea punctuală ı̂n plan. Se mai spune că ecuaţiile ⎨Y = f2 (x. v) ∈ I se ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = f3 (u. f (t) = (f1 (t). z) i + Ð→ Ð→ Ð → Ð → Ð → f2 (x. 3. Definiţia 7. z). f3 (u. v) k . z). Mulţimea punctelor din spaţiu (f1 (t). z) ⎪ ⎪ ⎪ al punctului M (x. t ∈ I. Se mai scrie f (u. (x. y. f2 (t). z) ∈ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩Z = f3 (x. v) ∈ I ⎧ ⎪ x = f1 (u. (u. αf ∶ E → Rm definite astfel: (f + g)(x) = f (x) + g(x). Mulţimea punctelor din spaţiu (f1 (u. (αf )(x) = α ⋅ f (x) 2. f2 (x. Funcţiile f + g. f3 (t)). y. f2 (u. y. v) . Se mai scrie f (Ð r ) = f1 (x. y. Funcţia f ∶ I ⊂ R3 → J ⊂ R3 . Se mai scrie f (t) = f1 (t) i +f2 (t) j +f3 (t) k . Fie funcţia f ∶ I ⊂ R2 → R3 . Operaţii cu funcţii vectoriale Fie f. v)). z) I realizează o transformare punctuală ı̂n spaţiu. f3 (t)). v) ∈ I. v) ⎪ ⎪ ⎪ ı̂mpreună cu o reprezentare parametrică ⎨y = f2 (u. FUNCŢII DE MAI MULTE VARIABILE 2. z) . v) Ð → Ð → Ð → numeşte suprafaţă. v) = f1 (u. v). y.21. v)). y. unde Ð → r = x i +y j +z k este vectorul de poziţie ⎧ ⎪ X = f1 (x. Produsul funcţiei f cu o funcţie reală ϕ ∶ E → R este o funcţie ϕf ∶ E → Rm . f3 (x. y. z) = (f1 (x. f (x. f2 (u. g ∶ E ⊂ Rn → Rm şi α ∈ R. (u. (ϕf )(x) = ϕ(x)f (x) . z)) Ð → → Ð → se numeşte câmp vectorial definit pe I. 1. z) j +f3 (x. y. y. z) k . t ∈ I se numeşte curbă ı̂n spaţiu sau ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = f3 (t) Ð→ Ð→ Ð → Ð → curbă strâmbă. f3 (u. y. y. f (u. v). (u. v) i + f2 (u.

gp (f1 (x). fm (x)). . Funcţia vectorială f este mărginită dacă şi numai dacă toate componen- tele sale reale f1 . 1. . LIMITE ŞI CONTINUITATE PENTRU FUNCŢII DE MAI MULTE VARIABILE79 3. . . Se scrie lim f (x) = l. gp (f (x))) = (g1 (f1 (x). Funcţia reală ⟨f. . g(x)⟩ = ∑ fi (x)gi (x) i=1 4. Spunem că funcţia f ∶ E ⊂ Rn → Rm este mărginită dacă mulţimea valorilor f (E) = {f (x)∣x ∈ E} ⊂ Rm este mărginită.7. . xk ∈ E. avem f (xk ) → l . putem defini funcţia compusă g ○ f ∶ E → Rp .7. . . . x→a Teorema 7. 7. Definiţia 7. . g⟩ ∶ E → R definită prin m ⟨f. lim f (x) = l dacă şi numai dacă x→a ∀xk → a. x ≠ a să avem f (x) ∈ U .4 Limite şi continuitate pentru funcţii de mai multe variabile Fie funcţia f ∶ E ⊂ Rn → Rm şi a un punct de acumulare pentru E. . . xk ≠ a. Funcţia f ∶ E → Rm este mărginită dacă şi numai dacă există M > 0 astfel ı̂ncât ∥f (x)∥ ≤ M. . . g2 (f (x)).4. fm (x))) Definiţia 7. f2 .22. . g⟩(x) = ⟨f (x). . fm sunt mărginite. . dată prin: g(f (x)) = (g1 (f (x)). Astfel studiul funcţiilor vectoriale mărginite se reduce la studiul funcţiilor reale mărginite. ∀x ∈ E. . .23. Funcţia ∥f ∥ ∶ R → R+ definită prin ∥f ∥(x) = ∥f (x)∥ Pentru două funcţii f ∶ E ⊂ Rn → F ⊂ Rm şi g ∶ F ⊂ Rm → Rp . Spunem că l ∈ Rm este limita funcţiei f ı̂n punctul a dacă pentru orice vecinătate U a lui l ı̂n Rm există o vecinătate V a lui a ı̂n Rn astfel ı̂ncât oricare ar fi x ∈ V ∩ E. .

. Alte definiţii echivalente sunt: Teorema 7.24. există δε > 0 astfel x→a ı̂ncât oricare ar fi x ≠ a din E cu ∥x − a∥ < δε . Proprietăţile funcţiilor reale continue. x2 . . i = 1.8. . n. 1. Definiţia 7. Dacă există limita funcţiei ı̂ntr-un punct şi una din limitele iterate. xn ) xi1 →ai1 xi2 →ai2 xin →ain unde i1 . f2 . . lim f (x1 . rămân valabile şi pentru funcţii vectoriale continue. . .. . . . să avem ∥f (x) − f (a)∥ < ε. in reprezintă o permutare a numerelor 1. m. . . . Funcţia f este continuă ı̂n punctul a dacă şi numai dacă ∀xk → a. . există δε > 0 astfel ı̂ncât oricare ar fi x ∈ E cu ∥x − a∥ < δε . Aşadar funcţia f este continuă ı̂n punctul a dacă şi numai dacă lim f (x) = x→a f (a). FUNCŢII DE MAI MULTE VARIABILE 2. Atunci lim f (x) = l = (l1 . . Funcţia vectorială f ∶ E ⊂ Rn → Rm este continuă ı̂ntr-un punct a ∈ E dacă şi numai dacă fiecare din componentele sale reale f1 . . lm ) dacă şi numai x→a dacă lim fi (x) = li . care nu implică relaţia de ordine. . . se păstrează şi pentru funcţii vectoriale. avem f (xk ) → f (a) 2. . Fie funcţia f ∶ E ⊂ Rn → Rm şi f1 . care nu implică relaţia de ordine. Limitele funcţiei f (x1 . x2 . lim f (x) = l dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0. xn ) când xi tind succesiv la ai se numesc limite iterate: li1 i2 .in = lim lim . Spunem că funcţia f este continuă ı̂n punctul a dacă pen- tru orice vecinătate U a lui f (a) există o vecinătate V a lui a astfel ı̂ncât oricare ar fi x ∈ V ∩ E să avem f (x) ∈ U . Fie funcţia f ∶ E ⊂ Rn → Rm şi un punct a ∈ E. . i2 . . Teorema 7.80 CAPITOLUL 7. Teorema 7.10. . . . Funcţia f este continuă ı̂n punctul a dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0. . atunci aceste limite sunt egale.25.11. 2.9. x→a Definiţia 7. . . fm ∶ E → Rm componentele sale reale. Toate proprietăţile limitelor de funcţii reale. l2 .. xk ≠ a. . să avem ∥f (x) − l∥ < ε. . 2. . fm ∶ E → R este continuă ı̂n a. Teorema 7. . xk ∈ E. . . f2 . . . .

. .12. . Observaţii: 1. . . an ) dacă funcţia parţială fi este con- tinuă ı̂n punctul ai ∈ Ei . Fie o funcţie vectorială f ∶ E ⊂ Rn → Rm şi a = (a1 . an ) un punct din E. . O funcţie vectorială continuă pe o mulţime compactă este uniform con- tinuă 2. O funcţie reală de n variabile. O funcţie vectorială continuă pe o mulţime compactă este mărginită 3. a2 . Dacă o funcţie este uniform continuă.7. Se numeşte funcţie parţială de o singură variabilă o funcţie fi ∶ Ei ⊂ R → Rm . 2. LIMITE ŞI CONTINUITATE PENTRU FUNCŢII DE MAI MULTE VARIABILE81 Definiţia 7. . . fi (xi ) = f (a1 . Definiţia 7. . a2 . . xi . Funcţia f este uniform continuă pe E dacă pentru orice număr ε > 0 există δε > 0 astfel ı̂ncât oricare ar fi punctele x′ . O funcţie vectorială continuă transformă o mulţime compactă tot ı̂ntr-o mulţime compactă 4. Definiţia 7. .28. pentru valori fixate ale celorlalte variabile. să avem ∥f (x′ ) − f (x′′ )∥ < ε. ai−1 . .26. a2 .27. xi . . . an ) ∈ E}. atunci este continuă ı̂n acest punct ı̂n raport cu fiecare variabilă.4. a2 . . . continuă pe o mulţime compactă ı̂şi atinge marginile pe această mulţime 5. . Dacă funcţia f este continuă ı̂ntr-un punct a. Teorema 7. Dacă f este o funcţie vectorială continuă pe o mulţime compactă E. . . . . ai+1 . ai+1 . Proprietăţi: 1. an ) unde mulţimea Ei = {xi ∈ R∣(a1 . atunci este uniform continuă ı̂n raport cu fiecare variabilă. . . Spunem că funcţia f este continuă parţial ı̂n raport cu variabila xi ı̂n punctul a = (a1 . . ai−1 . atunci există un punct xM ∈ E astfel ı̂ncât ∥f (xM )∥ = sup ∥f (x)∥ x∈E . O funcţie vectorială este uniform continuă dacă şi numai dacă toate componentele sale reale sunt uniform continue. x′′ ∈ E cu ∥x′ − x′′ ∥ < δε .

Teorema 7. . . a2 . f2 . f este derivabilă pe intervalul deschis (a. an ). an ) un punct interior al lui E. atunci f este continuă parţial ı̂n raport cu xk ı̂n punctul a. ı̂n care nu este impli- cată relaţia de ordine.5 Derivate parţiale. 2. .29. Valoarea acestei limite se numeşte derivata parţială a funcţiei f ı̂n raport cu xk şi se notează cu fx′ k (a). fn′ (a)). . . spunem că f este derivabilă pe I. . fn sunt derivabile ı̂n a. . Proprietăţile şi operaţiile funcţiilor reale derivabile. f este continuă pe intervalul ı̂nchis [a. . . . . f2 . . . . . a2 . Această limită se numeşte derivata funcţiei ı̂n a şi x→a x−a se notează cu f ′ (a). xk . f2′ (a).14 (Teorema creşterilor finite pentru funcţii vectoriale). b]. . Funcţia f este derivabilă ı̂n punctul a ∈ I dacă şi numai dacă toate componentele sale reale f1 . . . ∂x ∂f k (a) sau Dxk f (a). .30. Funcţia f este derivabilă ı̂ntr-un punct a ∈ I dacă există f (x) − f (a) limita lim . b) atunci ∥f (b) − f (a)∥ ≤ (b − a) sup ∥f ′ (x)∥ a≤x≤b Definiţia 7. . fn . Dacă: 1. În acest caz avem f ′ (a) = (f1′ (a). a2 . Funcţia f este derivabilă parţial ı̂n punctul a ı̂n raport cu variabila xk dacă f (a1 . Fie f ∶ I → Rn o funcţie şi a < b două puncte din I. . Regulile de derivare stabilite pentru funcţii de o variabilă se menţin şi pentru derivarea parţială. an ) − f (a) lim xk →ak x k − ak există şi este finită. ak−1 . . Dacă f este derivabilă ı̂n fiecare punct din I. Definiţia 7.82 CAPITOLUL 7. ramân adevărate. . . . . x2 . . . . Teorema 7. . . xn ) este derivabilă ı̂n raport cu xk ı̂n punctul a = (a1 . . Diferenţiabilitate Fie I un interval de numere reale şi funcţia vectorială f ∶ I → Rn având componentele reale f1 . ak+1 .13. Fie f ∶ E ⊂ Rn → R o funcţie reală de n variabile reale definită pe mulţimea E ⊂ Rn şi a = (a1 . Dacă funcţia reală f (x1 . . FUNCŢII DE MAI MULTE VARIABILE 7.

Vectorul derivata parţială a funcţiei f ı̂n raport cu xk ı̂n punctul a. . 2. y) (x − a)2 + (y − b)2 . f = (f1 . y) − f (a. . Teorema 7.15. (a) ∂xk ∂xk ∂xk Fie funcţia f ∶ E ⊂ R2 → R şi (a. b) dacă există numerele reale λ ∈ R şi µ ∈ R şi o funcţie ω ∶ E → R continuă ı̂n (a. .31. . . atunci este continuă ı̂n acest punct. m au această proprietate.32. ak+1 .b) astfel ı̂ncât pentru orice punct (x. an ) ı̂n raport cu xk dacă toate componen- tele sale fi . . fm ) o funcţie vec- torială de variabilă vectorială x = (x1 . an ) − f (a) lim xk →ak x k − ak şi are componentele ∂f1 ∂f2 ∂fm (a). b) = 0 (x. . b) = µ Egalitatea din definiţia diferenţiabilităţii se rescrie atunci astfel: f (x. b) şi nulă ı̂n acest punct. Fie f ∶ E ⊂ Rn → Rm . . Proprietăţi: 1. b) = fx′ (a. . . . (a). . b) = λ(x − a) + µ(y − b) + ω(x. . b)(y − b) + ω(x. adică lim ω(x. . b) = λ. 2. Dacă f este diferenţiabilă pe E. fy′ (a. DIFERENŢIABILITATE 83 Definiţia 7. DERIVATE PARŢIALE. √ unde ρ = (x − a)2 + (y − b)2 . Definiţia 7. . . f2 . notat cu fx′ k (a) este definit de f (a1 . atunci f are derivate parţiale ı̂n (a. . xk . b) şi fx′ (a. y) = ω(a. atunci are derivate parţiale fx′ şi fy′ pe E. a2 . . . xn ). x2 . Dacă f este diferenţiabilă ı̂n punctul (a. b). Dacă funcţia f este diferenţiabilă ı̂n punctul (a. a2 . . y)ρ. b)(x − a) + fy′ (a. . i = 1. b). . y) ∈ E să avem egalitatea √ f (x. . . . b) un punct interior al lui E. . ak−1 . . . Funcţia este derivabilă parţial ı̂n punctul a = (a1 . Spunem că funcţia f este diferenţiabilă ı̂n punctul (a. .7.y)→(a.5. y) − f (a.

b. c)u + fy′ (a. c) următoarea funcţie liniară: df (a. Dacă f are derivate parţiale fx′ şi fy′ ı̂ntr-o vecinătate V a lui (a. c) ∈ E. y. Fie f ∶ E ⊂ R2 → R o funcţie diferenţiabilă ı̂ntr-un punct interior (a.34. z) = ω(a. Dacă derivatele parţiale fx′ şi fy′ există şi sunt continue pe E. Se numeşte diferenţiala funcţiei f ı̂n punctul (a. v) = fx′ (a.c) astfel ı̂ncât pentru orice punct (x. b. z) = x. adică lim ω(x. b). y. ψ(x. b)v. z)ρ √ unde ρ = (x − a)2 + (y − b)2 + (z − c)2 . c) dacă există numerele reale λ. y. b) următoarea funcţie liniară: df (a.35. atunci f este diferenţiabilă ı̂n (a. c)(u. atunci f este diferenţiabilă pe E. Dacă f este diferenţiabilă pe E. y) = y. c) un punct interior al lui E. Fie f ∶ E ⊂ R3 → R şi (a. Spunem că funcţia f este diferenţiabilă ı̂n punctul (a. Definiţia 7. y. FUNCŢII DE MAI MULTE VARIABILE 3. b. c) şi nulă ı̂n acest punct. b)(u. c) = λ(x − a) + µ(y − b) + ν(y − b) + ω(x. b. b. µ. b. z) = y şi θ(x. obţinem: ∂f ∂f df = dx + dy ∂x ∂y Definiţia 7. Se numeşte diferenţiala funcţiei f ı̂n punctul (a.y. z) ∈ E să avem egalitatea f (x. w) = fx′ (a. b. Definiţia 7.84 CAPITOLUL 7. Dacă notăm cu dx şi dy diferenţialele funcţiilor ϕ(x. b) ∈ E. ν ∈ R şi o funcţie ω ∶ E → R continuă ı̂n (a. b. atunci este continuă pe E. y. b)u + fy′ (a. b. b. z) = z. b. v. z) − f (a. b). y. y.b. b) şi dacă aceste derivate parţiale sunt continue ı̂n (a.33. c) = 0 (x. c)w.z)→(a. Dacă notăm cu dx. y) = x şi ψ(x. Fie f ∶ E ⊂ R3 → R o funcţie diferenţiabilă ı̂ntr-un punct interior (a. dy şi dz diferenţialele funcţiilor ϕ(x. c)v + fz′ (a. 5. obţinem: ∂f ∂f ∂f df = dx + dy + dz ∂x ∂y ∂z . 4.

. .40. . Diferenţiala funcţiei ı̂n punctul interior a ∈ E se defineşte prin n ∂f df (a)(u) = ∑ (a)ui i=1 ∂xi Definiţia 7. n Definiţia 7. . . obţinem: n ∂f df = ∑ dxi i=1 ∂xi Definiţia 7. fy′ (x. Definiţia 7. i=1 ∂xi Dacă notăm cu dxi diferenţialele funcţiilor ϕi (x1 . . x2 . . . x2 .36. . Spunem că funcţia f este diferenţiabilă ı̂n punctul a dacă există numerele reale λi ∈ R şi o funcţie ω ∶ E → R cu lim ω(x1 . . .39. . x2 . a2 . Dacă există derivatele parţiale ale funcţiilor fx′ (x. . Se numeşte diferenţiala funcţiei f ı̂n punctul a următoarea funcţie liniară: n ∂f df (a)(u) = ∑ (a)ui . . . . . an ) = 0 x→a astfel ı̂ncât pentru orice punct x ∈ E să avem egalitatea n f (x1 . a2 .7. . a2 . y). xn )ρ i=1 √ unde ρ = ∑i=1 (xi − ai )2 . . DIFERENŢIABILITATE 85 Definiţia 7. . xn ) − f (a1 . an ) un punct interior al lui E. an ) = ∑ λi (xi − ai ) + ω(x1 . xn ) = ω(a1 . Fie f ∶ E ⊂ R3 → R o funcţie diferenţiabilă ı̂ntr-un punct interior a = (a1 . Fie f ∶ E ⊂ Rn → Rm . x2 .38. . . f ′′ se numesc derivate partiale mixte de ordinul doi. DERIVATE PARŢIALE. y). an ) ∈ E. Fie f ∶ E ⊂ Rn → R şi a = (a1 . . . . . a2 . . Spunem că funcţia f este diferenţiabilă ı̂n punctul interior a ∈ E dacă toate componentele sale reale sunt diferenţiabile ı̂n a. . ele se numesc derivate parţiale de ordinul doi ale funcţiei f şi se notează ∂ ∂f ∂ 2f fx′′2 = (fx′ )x = ( )= 2 ∂x ∂x ∂x ′′ ∂ ∂f ∂ 2f fxy = (fx′ )y = ( )= ∂y ∂x ∂y∂x ′′ ∂ ∂f ∂ 2f fyx = (fy′ )x = ( )= ∂x ∂y ∂x∂y ∂ ∂f ∂ 2f fy′′2 = (fy′ )y = ( )= 2 ∂y ∂y ∂y ′′ . Funcţiile fxy yx . .37. . xn ) = xi . Fie f ∶ E ⊂ Rn → Rm o funcţie vectorială de n variabile. . .5.

şi similar se definesc derivatele parţiale de un ordin oarecare. doi fx′′2 . .41. . O funcţie de n variabile f (x1 . f ′′ . b) ∈ E şi dacă fx′ şi fy′ sunt diferenţiabile ı̂n (a. fxy xz yx y 2 yz zx zy z 2 2. y) ∈ E şi dacă fxy ′′ ′′ este continuă ı̂n (x. b) şi sunt egale ı̂n acest punct: ′′ ′′ fxy = fyx Definiţia 7. f ′′ . b). FUNCŢII DE MAI MULTE VARIABILE Observaţii 1. xn ) poate avea n derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi şi n2 derivate parţiale de ordinul doi. ˆ Folosind criteriul lui Young. . b) ∈ E dacă toate derivatele parţiale de ordinul n − 1 ale lui f există ı̂ntr-o vecinătate V a lui (a. 3. Teorema 7. atunci fxy = fyx . b). b) şi sunt diferenţiabile ı̂n (a. ca fiind derivatele parţiale ale derivatelor parţiale de ordinul doi. atunci toate derivatele parţiale de ordinul n există ı̂n (a. b). y). .17 (Criteriul lui Young). . Teorema 7.86 CAPITOLUL 7. O funcţie de trei variabile poate avea nouă derivate parţiale de ordinul ′′ . Spunem că funcţia f ∶ E ⊂ R2 → R este diferenţiabilă de n ori ı̂n punctul interior (a. rezultă că dacă f este diferenţiabilă de n ori ı̂n (a. b) până la ordinul n inclusiv nu are importanţă. f ′′ . x2 . b). Observaţii: ˆ În mod analog se defineşte diferenţiabilitatea de ordinul n pentru funcţii reale sau vectoriale de mai multe variabile. f ′′ . atunci derivatele parţiale mixte de ordinul doi există ı̂n (a. f ′′ . f ′′ . y) are derivate ′′ parţiale mixte de ordinul doi ı̂ntr-o vecinătate V a lui (x.16 (Criteriul lui Schwartz). iar ordinea de derivare ı̂n (a. f ′′ . Dacă funcţia f ∶ E ⊂ R2 → R are derivate parţiale mixte de ordinul ı̂ntâi fx′ şi fy′ ı̂ntr-o vecinătate V a lui (a. ˆ Rezultate similare criteriilor Schwartz şi Young sunt valabile pentru derivate de ordin superior ale unor funcţii reale sau vectoriale de mai multe variabile. Se definesc ı̂n mod asemănător derivatele parţiale de ordinul trei. Dacă funcţia f (x.

b) se defineşte prin: ∂ ∂ n dn f (a. Fie f ∶ Y ⊂ R2 → R şi u. b)+ 1! ∂x ∂y 2 1 ∂ ∂ + ((x − a) + (y − b) ) f (a. y). v) are derivate parţiale continue pe Y . Dacă funcţiile u(x). Se poate scrie n ∂ ∂ dn f (x. Fie f ∶ X ⊂ R2 → R şi fie (a. 2! ∂x ∂y 1 ∂ ∂ n ⋅ ⋅ ⋅ + ((x − a) + (y − b) ) f (a. v(x. F (x) = f (u(x). v) = ( u + v) f (a. b) + Rn n! ∂x ∂y . y)) are derivate parţiale continue pe X. y) au derivate parţiale continue pe X şi dacă funcţia f (u. v(x.5. atunci funcţia compusă F ∶ X ⊂ R → R. b) + ((x − a) + (y − b) ) f (a. DERIVATE PARŢIALE. atunci pentru oricare (x. y. Dacă funcţiile u(x. b)(u.18. z) n ∂x ∂y ∂z iar pentru funcţii de k variabile avem: k n ∂ d f (x) = (∑ n dxi ) f (x) i=1 ∂xi Teorema 7. b) + . v) are derivate parţiale continue pe Y . v(x)) are derivata continuă pe X. . y). F (x.42. y) = f (u(x. b) ∂x ∂y unde exponentul n ı̂nseamnă ordin de derivare pentru f şi putere pentru u şi v.20 (Formula lui Taylor). DIFERENŢIABILITATE 87 Definiţia 7. Diferenţiala de ordinul n ı̂n punctul (a. z) = ( dx + dy + dz) f (x. v(x) au derivate continue pe X şi dacă funcţia f (u.7. v ∶ X ⊂ R2 → R. Fie f ∶ E ⊂ R2 → R.19. b) un punct interior lui X. y) = f (a. y. . date de ∂F ∂f ∂u ∂f ∂v = ⋅ + ⋅ ∂x ∂u ∂x ∂v ∂x ∂F ∂f ∂u ∂f ∂v = ⋅ + ⋅ ∂y ∂u ∂y ∂v ∂y Teorema 7. Fie f ∶ Y ⊂ R2 → R şi u. Dacă funcţia f este derivabilă de n + 1 ori pe X cu toate derivatele mixte egale. y) ∈ X are loc formula 1 ∂ ∂ f (x. dată de ∂f du ∂f dv F ′ (x) = ⋅ + ⋅ ∂u dx ∂v dx Teorema 7. y) = ( dx + dy) f (x. v ∶ X ⊂ R → R. y) ∂x ∂y Pentru funcţii de 3 variabile avem: n ∂ ∂ ∂ d f (x. atunci funcţia compusă F ∶ X ⊂ R2 → R.

. . b) ∈ D un punct staţionar al lui f . η) ∈ V cu ξ ı̂ntre a şi x. FUNCŢII DE MAI MULTE VARIABILE cu 1 ∂ ∂ n+1 Rn = ((x − a) + (y − b) ) f (θa + (1 − θ)x. b). an ) un punct interior lui D. . astfel ı̂ncât f (x. . . an ). . . . . . 1.23. b)) − 2 (a. Teorema 7. Fie o funcţie de n variabile f ∶ D ⊂ Rn → R şi a = (a1 .6 Extreme pentru funcţii de mai multe vari- abile Definiţia 7. Teorema anterioară ne spune că punctele de extrem local ale unei funcţii se găsesc printre punctele critice. an ). . . pentru orice (x1 . . iar η ı̂ntre b şi y. . an ) ∈ D se numeşte minim local al lui f dacă există o vecinătate a lui a astfel ı̂ncât f (x1 . Notăm cu 2 ∂ 2f ∂ 2f ∂ 2f ∆=( (a. . an ) ∈ D se numeşte maxim local al lui f dacă există o vecinătate a lui a astfel ı̂ncât f (x1 . b) ∈ X. . n. . . . Un punct a = (a1 . .43. Teoremele următoare precizează care dintre punctele critice sunt ı̂ntr- adevăr şi puncte de extrem: Teorema 7. . Fie o funcţie de n variabile f ∶ D ⊂ Rn → R. η). xn ) ≥ f (a1 .21 (Lagrange). . se numeşte punct staţionar (sau critic) al lui f . . . Dacă f ∶ X ⊂ R2 → R are derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi pe o vecinătate V a lui (a. . atunci pentru orice (x. ∂x∂y ∂x ∂y Atunci avem: .88 CAPITOLUL 7. xn ) ∈ V ∩ D. Teorema 7. . Dacă f are ı̂n punctul a un extrem local şi admite derivate parţiale de ordinul 1 ı̂n acest punct. . . Un punct a = (a1 . . . . . . . pentru orice (x1 . 2. an ) = 0. ∂xi Un punct care are proprietatea de mai sus ca derivatele parţiale se an- ulează. b) = (x − a)fx′ (ξ. ∀i = 1. . θb + (1 − θ)y) (n + 1)! ∂x ∂y unde 0 < θ < 1. y) − f (a. atunci aceste derivate se an- ulează ı̂n a: ∂f (a1 . . . xn ) ≤ f (a1 . . . . .22. y) ∈ V există un punct (ξ. . 7. Fie o funcţie de 2 variabile f ∶ D ⊂ R2 → R derivabilă parţial de 3 ori pe D şi (a. . . η) + (y − b)fy′ (ξ. b) 2 (a. xn ) ∈ V ∩ D.

. an ) ∈ D un punct staţionar al lui f . . . Se numeşte matrice Jacobiană a lui f ı̂n a = (a1 . ∂f2 ⎟ Df (a) = ⎜ ⎜ ∂x1 ∂x2 ∂xn ⎟ ⎟ ⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟ ⎝ ∂fm ∂x1 ∂fm ∂x2 . ∀i. f2 . . b) nu este punct de extrem local. . . . . . atunci (a. . Dacă ∆ > 0. ∆n = RRRR 21 A11 A12 A22 .7. ∆n = (−1) RR RRR A21 A22 RRR ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ RRR RRR A A . 3. . . A2n RRR ∆∗1 = −A11 . n. . . . Dacă ∆ < 0 şi ∂x2 (a. Teorema 7. .. . . an ) este punct de minim local. . ∂fm ∂xn ⎠ unde toate derivatele parţiale sunt calculate ı̂n a. Dacă numerele RRR A11 A12 . . A1n RRR RRR RRR A11 A12 n RRR A21 A22 . Fie o funcţie vectorială f ∶ D → Rm de n variabile. . . . an ). . fm admit derivate parţiale ı̂n raport cu x1 . ∂xi ∂xj Atunci avem: 1.44. . Dacă numerele RRR A11 A12 . b) este punct de minim local. . Fie o funcţie de n variabile f ∶ D ⊂ Rn → R derivabilă parţial de 3 ori pe D şi (a1 .. an ) este punct de maxim local.24. ∆∗2 = ∣ ∗ ∣ . 7. ∆2 = ∣ RRR A21 A22 RRR ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ RRR RRR A RRR R n1 An2 . an ) ∈ D matricea ∂f1 ∂f1 ∂f1 ⎛ ∂x1 ∂x2 . . .. .. b) < 0. . ale cărei componente f1 .7. b) > 0.. . FUNCŢII IMPLICITE 89 ∂2f 1. . atunci (a1 . . Notăm cu ∂ 2f Aij = (a1 . . Dacă ∆ < 0 şi ∂x2 (a. atunci (a. A RRR R n1 n2 nn sunt toate pozitive. atunci (a.7 Funcţii implicite Definiţia 7. j = 1. . . A1n RRR RRR RRR R A RRR ∣ . 2. . . ∂2f 2. . atunci (a1 . . . . . b) este punct de maxim local. . . . . x2 . . . ∂xn ⎞ ⎜ ∂f2 ∂f2 . a2 . A2n ∆1 = A11 . . .. xn . . Ann sunt toate pozitive. .

∀x ∈ I. . iar determinantul ei se numeşte Jacobian al lui f : RRR ∂f1 ∂f1 . . xn ) RRRR ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ RRR RRR ∂fn ∂fn ∂fn RRR RR ∂x1 ∂x2 . (7.90 CAPITOLUL 7. dacă ∂F În mod asemănător se pot calcula şi derivatele de ordin superior ale funcţiei implicite y(x) calculate ı̂n x = a. y) = 0.25. şi că F are derivate parţiale continue ı̂n vecinătatea lui (a. Fie f ∶ Rm → Rn .. . .. b). .1) În cazul ı̂n care o astfel de funcţie există. . Se pune problema existenţei unei soluţii y ca funcţie de x ı̂n vecinătatea lui (a. . . .. x2 . FUNCŢII DE MAI MULTE VARIABILE Teorema 7. y(x)) = 0. b). fn ) RRRR ∂x ∂f2 ∂f2 . ... ∂f1 RRR RR ∂x1 ∂x2 ∂xn RRR ∂(f1 . Să presupunem că (a. . b) y ′ (a) = − ∂F ∂x ∂y (a. Aşadar căutăm o funcţie y(x) definită pe un interval deschis I = (a − h. Atunci matricea jacobiană a funcţiei compuse g ○ f ∶ Rm → Rp ı̂ntr-un punct x = (x1 . y) = 0 implicit ı̂n raport cu x şi evaluând rezultatul ı̂n (a. . ∂f2 RRR =R 1 R ∂x2 ∂xn RRR ∂(x1 . b) ∂y (a. atunci matricea Jacobiană este pătratică. ∂xn RR În studiul funcţiilor de o variabilă ı̂ntâlnim de multe ori funcţii definite implicit ca soluţii ale unor ecuaţii ı̂n două variabile de forma F (x. y(0) = 1. Dacă ı̂n definiţia anterioară avem m = n. a + h) cu proprietatea că y(a) = b şi astfel ı̂ncât F (x. xn ) este D(g ○ f )(x) = Dg(f (x))Df (x). b) ≠ 0. b): ∂F ∂F dy + =0 ∂x ∂y dx de unde obţinem ∂F (a. Aplicaţie: Fie funcţia implicită y(x) dată prin x3 + y 3 + xy − y 2 = 0.. . g ∶ Rn → Rp două funcţii vectoriale care admit derivate parţiale. b) este o soluţie a ecuaţiei anterioare. putem calcula derivata acesteia ı̂n x = a derivând ecuaţia F (x.

y). v. y) ı̂n vecinătatea unui punct (x0 . y0 . Derivând cele două ecuaţii ı̂n raport cu u obţinem: ∂F ∂x ∂F ∂y ∂F + + =0 ∂x ∂u ∂y ∂u ∂u ∂G ∂x ∂G ∂y ∂G + + =0 ∂x ∂u ∂y ∂u ∂u .2) şi căutăm o funcţie implicită z(x.7. z0 ) ≠ 0. y0 . y. y) = 0 G(u. calculate ı̂n (2. z) + (x. z(2. y0 . z) = 0 (7. z) + (x. 2) = 0. Derivând ecuaţia ı̂n raport cu x şi cu y obţinem: ∂F ∂F ∂z (x. v0 . y0 . z) =0 ∂y ∂z ∂y de unde găsim ∂x (x0 . x. x. 2). z0 ) ∂y ∂z (x0 . z0 ) ∂x ∂y (x0 . z0 ) care satisface (7. y. v) ı̂n vecinătatea unui punct (u0 . z0 ) ∂F ∂z (x0 . v. y) = 0 şi căutăm funcţiile implicite x(u. Un alt caz este acela ı̂n care avem o ecuaţie ı̂n 3 variabile: F (x. Un al treilea caz este acela ı̂n care avem un sistem de ecuaţii F (u. y) dată prin (x + y)ez − xy − z = 0. FUNCŢII IMPLICITE 91 Să se găsească y ′ (0). dacă ∂F Aplicaţie: Fie funcţia implicită z(x. z0 ) ∂F ∂z (x0 . z) =0 ∂x ∂z ∂x ∂F ∂F ∂z (x.7. y. y0 ) care satisface sistemul anterior. x0 .2). y0 . y. y. v) şi y(u. Să se găsească derivatele parţiale de ordinul 1 şi 2 ale lui z(x. y ′′ (0). y0 ) = − ∂F ∂z (x0 . y0 ) = − ∂F ∂z (x0 . y0 .

Fn ) ∂xj ∂(y1 . . . . am ) date prin: ∂(F1 . . x0 . FUNCŢII DE MAI MULTE VARIABILE ∂x ∂y Rezolvând sistemul anterior ı̂n necunoscutele ∂u şi ∂u găsim: ∂(F. . aceste funcţii implicite au derivate parţiale continue ı̂n vecinătatea lui (a1 .. . . b2 . . . v0 .. . . . .. yn ı̂n vecinătatea lui P0 . i = 1... a2 . yi (a1 . v0 ).. bn ) care satisface sistemul de mai sus. am ... . . . xm . .. . ∂(F1 . . . . . F2 . . ..G) ∂u ∂(x. ∀i = 1.yj . . y1 . .xj ..G) ∂y ∂(x.G) ∂u ∂(x..y) ∂(F.Fn ) ∂yi ∂(y1 . . . Să enunţăm acum rezultatul general care include toate cele 3 cazuri par- ticulare anterioare: Teorema 7. . . . y0 ) ∂(F. Fn au derivate parţiale continue ı̂n raport cu x1 .. y1 .G) ∂x ∂(u. yn ) = 0 şi un punct P0 = (a1 .. am ) = bi .. . Dacă avem: (i) F1 . . xm ). Fi ((x1 .yn ) . xm . n Mai mult. . y2 .yn ) (P0 ) ≠ 0. x2 . y1 . . .. . . . . ...G) ≠ 0. . . . .y) = − ∂(F. . . .Fn ) (ii) ∂(y1 .. .. În mod asemănător se găsesc şi derivatele lui x şi y ı̂n raport cu v calculate ı̂n (u0 .. .u) =− ∂(F. xm . . . . . xm )) = 0.. xm . . b1 . .. . yn ) = 0 ⋮ Fn (x1 .. y2 . n definite pe o vecinătate a lui (a1 . 2. Atunci există funcţiile implicite yi (x1 . . n. . . . . .. x2 . am ) astfel ı̂ncât : 1. y1 (x1 .. .92 CAPITOLUL 7. . . . .26 (Teorema funcţiilor implicite)... . Fie sistemul F1 (x1 .y) care pot fi evaluate ı̂n (u0 . . . . . ∀i = 1. .. yn (x1 .yn ) = ∂(F1 . ...y) (u0 .. . . . . . v0 ) dacă ∂(x. xm ).

(x. y) = { 0. Să se arate că următoarea funcţie nu are limită ı̂n punctul indicat: x2 y 2 f (x. . y) = . y deci f este continuă. nk ) = 5k k2 +4 ⇒ f discontinuă ı̂n (0. y) ≠ (0. 0) (c) f (x. y) ≠ (0. x = y = 0 4.7. x + y ≠ 0 x+ y 1. Să se calculeze limita sin(xy) lim x→0 x y→5 R: 5 2.y)→(0.0) f (x. Să se calculeze derivatele parţiale de ordinul 1 pentru funcţiile: (a) sin(2x − xy) + ln(x2 + y 2 ). y) = { 0. n1 ) = 1 ≠ 0 = limn→∞ f ( n1 . y) = { (1 + xy) .8.y)→(0. (d) sin2 (ax + by). x ≥ 0. x = y = 0 R: limn→∞ f ( √1n . (c) xy . √ 1√ √ √ (d) f (x. 0).(x. 0) (e) f (x. (x. (0. Să se studieze continuitatea funcţiilor: ln(1+x2 +y 2 ) . y) = { x2 +y 2 1. 2n 1 ) 3. (b) x3 y − xy 2 + 5xy. x = y = 0 5x2 y 4x4 +y 2 . sin(x5 +y 5 ) x4 +y 4 . y) = exp (lim(x. x = y = 0.0) ln(1+xy) xy ⋅ √x+ xy √ ) = 1. EXERCIŢII 93 7. x = y = 0 sin(xy) x2 +y 2 . y ≥ 0. y) = { 0. R: lim(x. y) ≠ (0. 0) (a) f (x. 0) (b) f (x.(x. 0).8 Exerciţii 1. x2 y 2 + (x − y)2 R: limn→∞ f ( n1 . x+y (e) arctg x−y . y) ≠ (0.

94 CAPITOLUL 7. FUNCŢII DE MAI MULTE VARIABILE

(f) ln(x2 + y 2 );

(g) ln (x + x2 + y 2 );
(h) x2 y 3 z + cos(3x − y + z 2 );
(i) x
y − 2y
z + x;
3z

y
(j) x z ;
2 +3y 2 −z 2
(k) ex .

5. Să se calculeze derivatele parţiale de ordinul 1 şi 2 ale funcţiilor
z 2 x2 2
(a) f (x, y, z) = y + + +
4y z x

(b) f (x, y, z) = z sin(x y) + ye−x z
2

x 2y 3z
(c) f (x, y, z) = − +
y z x
6. Să se calculeze derivatele de ordinul ı̂ntâi şi doi ale funcţiilor

(a) u(x) = f (sin 2x, e3x )
(b) u(x, y) = f (xy, xy )

7. Să se arate că funcţia u(x, y) = xy + xf ( xy ) verifică relaţia

∂u ∂u
x +y = xy + u
∂x ∂y

8. Să se scrie formula lui Taylor de ordinul 2 corespunzătoare funcţiei
x
f (x, y) = arctg
y

ı̂n punctul M0 (1, −1).

9. Să se determine punctele de extrem ale funcţiilor

(a) f (x, y) = x4 + y 4 − x2 − y 2
(b) f (x, y) = x4 + y 4 − 4xy
(c) f (x, y) = x4 + y 4 + 4xy − 2 (x2 + y 2 )
(d) f (x, y) = x3 + y 3 + 12xy + 7 (x2 + y 2 )
(e) f (x, y) = 2x3 + 2y 3 + 24xy + 13 (x2 + y 2 ) + 27;

7.8. EXERCIŢII 95

(f) f (x, y) = 3x2 y + 36x − y 3 − 15y + 9;
z 2 x2 2
(g) f (x, y, z) = y + + + , x > 0, y > 0, z > 0.
4y z x
10. Să se calculeze y ′ (0), y ′′ (0) pentru funcţia implicită y(x) dată prin

x3 + y 3 + xy − y 2 = 0

ce satisface condiţia y(0) = 1.

11. Să se calculeze dz şi d2 z pentru funcţia z(x, y) definită implicit de
ecuaţia
(x + y)ez − xy − z = 0
ı̂n punctul (2, 2, 0).

96 CAPITOLUL 7. FUNCŢII DE MAI MULTE VARIABILE

Partea II

Calcul integral

97

Capitolul 8

Integrala definită. Primitive

8.1 Funcţii integrabile
Definiţia 8.1. Fie un interval ı̂nchis şi mărginit [a, b].

1. Se numeşte diviziune a intervalului [a, b] o mulţime de puncte ∆ =
{x0 , x1 , . . . , xn } ⊂ [a, b] astfel ı̂ncât

a = x0 < x1 < x2 < ⋅ ⋅ ⋅ < xn−1 < xn = b.

2. Lungimea celui mai mare subinterval de forma [xi , xi+1 ], i = 0, 1, . . . , n − 1
al unei diviziuni ∆ se numeşte norma diviziunii:

∥∆∥ = max (xi+1 − xi )
0≤i≤n−1

3. Dacă ı̂n fiecare subinterval [xi , xi+1 ] al unei diviziuni ∆ alegem câte un
punct xi ≤ ξi ≤ xi+1 , i = 0, 1, . . . , n − 1, aceste puncte se numesc puncte
intermediare ale diviziunii ∆.

4. Se numeşte sumă Riemann a funcţiei f ∶ [a, b] → R corespunzătoare
diviziunii ∆ şi punctelor intermediare ξi , i = 0, . . . , n − 1 următoarea
sumă:
n−1
σ∆ (f ) = ∑ f (ξi )(xi+1 − xi )
i=0

Din punct de vedere geometric, sumele Riemann corespunzătoare unei
funcţii pe un interval aproximează aria subgraficului acestei funcţii atunci
când diviziunea este foarte fină (norma este suficient de mică).

99

100 CAPITOLUL 8. INTEGRALA DEFINITĂ. PRIMITIVE

Definiţia 8.2. Spunem că funcţia f ∶ [a, b] → R este integrabilă Rie-
mann pe [a, b] dacă pentru orice şir de diviziuni ∆n cu norma tinzând către
0 şi orice alegere a punctelor intermediare corespunzătoare ξin , şirurile core-
spunzătoare de sume Riemann σ∆n (f ) au o limită finită comună I. Această
valoare I se numeşte integrala definită a funcţiei f pe intervalul [a, b] şi
se notează cu
b
∫ f (x)dx.
a

Dacă f este o funcţie integrabilă pe [a, b], atunci definim
a b
∫b f (x)dx = − ∫a f (x)dx,
a
având consecinţa imediată că ∫a f (x)dx = 0.
De asemenea, se poate vedea uşor că dacă f este o funcţie constantă
f (x) = C pe [a, b], atunci
b
∫a f (x)dx = C(b − a).

Teorema 8.1. Funcţia f este integrabilă pe [a, b] dacă şi numai dacă există
un număr I ∈ R cu proprietatea că pentru orice ε > 0, există δ > 0 astfel ı̂ncât
oricare ar fi diviziunea ∆ cu ∥∆∥ < δ şi punctele intermediare corespunzătoare
b
ξi să avem ∣σ∆ (f ) − I∣ < ε. În acest caz, I = ∫a f (x)dx.

Teorema 8.2. Fie f ∶ [a, b] → R. Dacă f este integrabilă pe [a, b], atunci f
este mărginită pe [a, b]:

∃m, M ∈ R, m = inf f (x), M = sup f (x).
a≤x≤b a≤x≤b

Definiţia 8.3. Fie f ∶ [a, b] → R mărginită şi ∆ o diviziune a lui [a, b].

1. Se numeşte sumă Darboux inferioară corespunzătoare lui f şi di-
viziunii ∆ suma
n−1
s∆ (f ) = ∑ mi (xi+1 − xi ), unde mi = inf f (x), i = 0, 1, . . . , n − 1
i=0 x∈[xi ,xi+1 ]

2. Se numeşte sumă Darboux superioară corespunzătoare lui f şi di-
viziunii ∆ suma
n−1
S∆ (f ) = ∑ Mi (xi+1 − xi ), unde Mi = sup f (x), i = 0, 1, . . . , n − 1
i=0 x∈[xi ,xi+1 ]

Fie f ∶ [a. deci există x′i . Teorema 8. atunci avem: a≤x≤b a≤x≤b m(b − a) ≤ s∆ (f ) ≤ σ∆ (f ) ≤ S∆ (f ) ≤ M (b − a) pentru orice puncte intermediare corespunzătoare diviziunii ∆. Deoarece f este continuă pe [a. . . b] dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0. ∀xi ≤ x ≤ xi+1 . xi+1 ]. . b]. atunci este integrabilă pe [a. Teorema 8. pentru i = 0. f (x′′i ) = Mi . este mărginită şi ı̂şi atinge marginile. xi+1 ] astfel ı̂ncât f (x′i ) = mi . n − 1 deci mi = f (xi ) şi Mi = f (xi+1 ). Dacă f este monotonă pe [a. M = sup f (x). Atunci n−1 S∆ − sδ = ∑ (f (xi+1 ) − f (xi ))(xi+1 − xi ) i=0 Pentru ε > 0 alegem δε = ε f (b)−f (a) şi obţinem că pentru ∥∆∥ < δε . b]. Fie f ∶ [a. Atunci n−1 S∆ − sδ = ∑ (f (x′′i ) − f (x′i ))(xi+1 − xi ) i=0 Fie acum ε > 0.3 (Criteriul de integrabilitate Darboux).8. b] → R. Dacă f este continuă pe [a. atunci este integrabilă pe [a. Avem f (xi ) ≤ f (x) ≤ f (xi+1 ). Teorema 8. b].1. n−1 n−1 ε ε S∆ −sδ < ∑ (f (xi+1 )−f (xi )) = ∑ (f (xi+1 )−f (xi )) = ε i=0 f (b) − f (a) f (b) − f (a) i=0 de unde conform criteriului lui Darboux rezultă că f este integrabilă. . . Fie o diviziune ∆ a intervalului [a. este şi uniform continuă pe [a. . O funcţie mărginită f este integrabilă pe [a. deci există δε > 0 astfel ı̂ncât ε ∣x′ − x′′ ∣ < δε ⇒ ∣f (x′ ) − f (x′′ )∣ < b−a . deci f (a) < f (b). n − 1. x′′i ∈ [xi . Demonstraţie. . Fie acum o diviziune ∆ a in- tervalului [a. există δ > 0 astfel ı̂ncât oricare ar fi diviziunea ∆ cu ∥∆∥ < δ să avem S∆ (f ) − s∆ (f ) < ε. Presupunem că f este crescătoare şi nu este constantă (funcţiile constante sunt integrabile). FUNCŢII INTEGRABILE 101 Dacă m = inf f (x). Deoarece f este con- tinuă pe intervalul compact [xi . Demonstraţie. b] → R. b]. b]. i = 0.5 (Integrabilitatea funcţiilor continue). b].4 (Integrabilitatea funcţiilor monotone). b]. . b].

M = sup f (x). β ∈ R.102 CAPITOLUL 8. Dacă f şi g sunt integrabile pe [a. INTEGRALA DEFINITĂ. atunci αf + βg este integrabilă pe [a. b]. PRIMITIVE Dacă alegem diviziunea ∆ cu ∥∆∥ < δε . unde m = inf f (x). Dacă f şi g sunt integrabile pe [a. fg . b] şi dacă g ≥ 0. 4. Teorema de medie: dacă f şi g sunt integrabile pe [a. Dacă f şi g sunt integrabile pe [a. f g sunt integrabile pe [a. atunci şi f g. atunci există µ ∈ [m. b] şi b b b ∫a (αf (x) + βg(x))dx = α ∫a f (x)dx + β ∫a g(x)dx. Demonstraţie. 8. b]. b] şi α. M ]. ∀x ∈ [a. b]. b] (dacă sunt bine definite). b] şi f (x) ≤ g(x). astfel a≤x≤b a≤x≤b ı̂ncât b b ∫a f (x)g(x)dx = µ ∫a g(x)dx. a a 5. atunci şi ∣f ∣ este integrabilă pe [a. Dacă f este integrabilă pe [a. m ≤ f (x) ≤ M ⇒ mg(x) ≤ f (x)g(x) ≤ M g(x) Integrând pe [a. b] şi avem b b ∣∫ f (x)dx∣ ≤ ∫ ∣f (x)∣dx. b] găsim b b b ∫a mg(x)dx ≤ ∫ f (x)g(x)dx ≤ ∫ M g(x)dx a a . obţinem n−1 ε ε n−1 S∆ − sδ < ∑ (xi+1 − xi ) = ∑ (xi+1 − xi ) = ε i=0 b−a b − a i=0 de unde conform criteriului lui Darboux rezultă că f este integrabilă.2 Proprietăţi ale funcţiilor integrabile 1. 2. 3. atunci b b ∫a f (x)dx ≤ ∫a g(x)dx.

b]. a]. atunci f este integrabilă pe orice subinterval [a′ . Dacă f este o funcţie pară integrabilă pe [−a. b]. 11. Proprietatea de aditivitate: Dacă f este integrabilă pe [a. atunci şi cealaltă este inte- grabilă pe [a. 9. b]. 13. b] astfel ı̂ncât b ∫a f (x)dx = f (ξ)(b − a) 8. Dacă f este continuă pe [a. a]. c] şi [c. Proprietatea de ereditate: Dacă f este integrabilă pe [a. b]. atunci f este integrabilă pe [a. b] astfel ı̂ncât b b ∫a f (x)g(x)dx = f (ξ) ∫ g(x)dx a 7.2. atunci există ξ ∈ [a. Dacă f este o funcţie impară integrabilă pe [−a. Dacă f şi g sunt egale pe [a. b] şi integralele lor sunt egale. b] şi c ∈ [a. 12. b]. b] cu excepţia unui număr finit de puncte. b]. atunci a a ∫−a f (x)dx = 2 ∫0 f (x)dx. Dacă f este continuă şi g este integrabilă şi pozitivă pe [a. iar una dintre ele este integrabilă pe [a. atunci a ∫−a f (x)dx = 0. atunci b c b ∫a f (x)dx = ∫ f (x)dx + ∫ f (x)dx. . b]. PROPRIETĂŢI ALE FUNCŢIILOR INTEGRABILE 103 de unde b ∫ f (x)g(x)dx m≤ a b ≤M ∫a g(x)dx ´¹¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¸ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¶ µ 6. a c 10. b]. atunci există ξ ∈ [a.8. b′ ] ⊂ [a. Dacă f este integrabilă pe [a.

Definiţia 8. Aşadar dacă avem o primitivă a unei funcţii f . ∀x ∈ I. x ∈ R ∖ {0}. putem obţine o infinitate de alte primitive prin adăugarea unei constante arbitrare reale. α ≠ −1. Atunci oricare ar fi C ∈ R. Mulţimea tuturor primitivelor unei funcţii f ∶ I → R se notează cu ∫ f (x)dx şi se numeşte integrala nedefinită a funcţiei f . Din teorema anterioară deducem că ∫ f (x)dx = {F (x) + C ∣ F primitivă a lui f şi C ∈ R} Teorema 8. ∫ x1 dx = ln ∣x∣ + C.7. lucru care este datorat faptului că derivata oricărei funcţii constante este nulă. atunci aceasta nu este unică: Teorema 8. orice altă primitivă a lui f pe I este de această formă. ∫ sin xdx = − cos x + C.5. Se numeşte primitivă a lui f pe I o funcţie F ∶ I → R cu proprietatea că este derivabilă şi F ′ (x) = f (x). 4. ax 3. Mai mult. 2. ∫ cos xdx = sin x + C. funcţia G ∶ I → R definită prin G(x) = F (x) + C. x ∈ R. ∀x ∈ I este de asemenea o primitivă a lui f . Următoarea teoremă arată că dacă o funcţie admite o primitivă.3 Primitive Definiţia 8. Fie f ∶ I → R şi F o primitivă a lui f . ∫ xα dx = α+1 + C. PRIMITIVE 8. Există următoarele integrale nedefinite: xα+1 1. x ∈ R. ∫ ex dx = ex + C.4. ∫ ax dx = ln a + C. 6. a > 0. x ∈ [0. a ≠ 1. .104 CAPITOLUL 8.6. x ∈ R. ∞). INTEGRALA DEFINITĂ. 5. Fie f ∶ I → R unde I este un interval de numere reale. x ∈ R.

4. 11. a > 0. ∫ 1 sin2 x dx = − tg1x + C. x ∈ (−∞. atunci are proprietatea lui Darboux. ∫ 1 x2 −a2 dx = 1 2a ln ∣ x+a x−a ∣ + C. Următoarea teoremă arată proprietatea de linearitate a integralei nedefinite. x ∈ R ∖ {kπ. ∞). x ∈ R. a ≠ 0. ajută la găsirea primitivelor funcţiilor obţinute prin sumarea sau ı̂nmulţirea cu o constantă a funcţiilor elementare. k ∈ Z} . a > 0. care. ∣x∣ ≠ a. 10. √ 13. dacă o funcţie admite primitive. De asemenea. ∫ 1 cos2 x dx = tg x + C. Atunci: ′ ′ ∫ f (x)g (x)dx = f (x)g(x) − ∫ f (x)g(x)dx. β ∈ R. 8. atunci şi αf + βg admite primitive pe I şi avem: ∫ (αf + βg)(x)dx = α ∫ f (x)dx + β ∫ g(x)dx. √ 12. k ∈ Z}. x ∈ (−a. Fie f. Demonstraţie. Avem (f g)′ = f ′ g + f g ′ deci ′ ′ ′ ∫ (f (x)g(x) + f (x)g (x)) dx = ∫ (f (x)g(x)) dx = f (x)g(x) + C . Teorema 8. care ı̂mpreună cu primitivele funcţiilor elementare ajută la găsirea primitivelor unor funcţii mai complicate. ∫ √ 1 x2 +a2 dx = ln(x + x2 + a2 ) + C. METODE DE INTEGRARE 105 7. 8. ı̂nsă nu este neapărat continuă. x ∈ R. ∫ √ 1 a2 −x2 dx = arcsin xa + C. 9.9 (metoda integrării prin părţi).8. −a) ∪ (a. În secţiunea următoare prezentăm diverse alte metode de integrare. x ∈ R.4 Metode de integrare Teorema 8. g ∶ I → R cu derivate de ordinul 1 continue pe I. ı̂mpreună cu teo- rema anterioară.8. Dacă f şi g admit primitive pe I. În general. x ∈ R ∖ {(2k + 1) π2 . ∫ √ 1 x2 −a2 dx = ln ∣x + x2 − a2 ∣ + C. Din ipoteză avem că funcţiile f g ′ şi f ′ g sunt continue. a). deci integralele ∫ f (x)g ′ (x)dx şi ∫ f ′ (x)g(x) au sens. Fie f. a > 0. orice funcţie continuă admite primitive. g ∶ I → R şi α. ∫ 1 x2 +a2 dx = a1 arctg xa + C.

a > 0. Demonstraţie. ∫ eu(x) u′ (x)dx = eu(x) + C. ∀x ∈ I. u(x) ∈ R ∖ {0}. iar integrala devine ′ ∫ f (u(x))u (x)dx = ∫ f (y)dy = F (y) + C = F (u(x)) + C. u(x) ∈ [0.106 CAPITOLUL 8. atunci avem dy = u′ (x)dx. cos2 u(x) u (x)dx 1 7. obţinem: u(x)α+1 1. Avem că F este derivabilă.7. PRIMITIVE deci ′ ′ ∫ f (x)g (x)dx = f (x)g(x) + C − ∫ f (x)g(x)dx = f (x)g(x) − (∫ f ′ (x)g(x)dx − C) = f (x)g(x) − ∫ f ′ (x)g(x)dx Teorema 8. Aplicând teorema anterioară funcţiilor elementare din teorema 8. ∫ cos u(x)u′ (x)dx = sin u(x) + C. 4. ′ u(x) u (x)dx = ln ∣u(x)∣ + C.10 (metoda schimbării de variabilă). ∫ au(x) 3. Atunci: ′ ∫ f (u(x))u (x)dx = F (u(x)) + C. 5. ∫ sin u(x)u′ (x)dx = − cos u(x) + C. u(x) ∈ R ∖ {(2k + 1) π2 . ∞). a ≠ 1. ∫ u(x)α u′ (x)dx = α+1 + C. ∫ . ∫ au(x) u′ (x)dx = ln a + C. Fie funcţiile u ∶ I → J derivabilă şi f ∶ J → R care admite primitiva F . 1 2. ′ = tg u(x) + C. α ≠ −1. deci funcţia F (u(x)) este deriv- abilă şi are loc (F (u(x))′ = F ′ (u(x))u′ (x) = f (u(x))u′ (x) adică funcţia F (u(x)) este o primitivă a lui f (u(x))u′ (x) deci ′ ∫ f (u(x))u (x)dx = F (u(x)) + C Dacă notăm y = u(x). 6. INTEGRALA DEFINITĂ. k ∈ Z} .

mai precis câtul ı̂mpărţirii lui P (x) la Q(x). Folosind teorema de mai sus şi proprietatea de linearitate a integralei nedefinite. METODE DE INTEGRARE 107 8. ∫ √u(x)1 2 −a2 u′ (x)dx = ln ∣u(x) + u(x)2 − a2 ∣ + C.4. Fie o funcţie raţională f ∶ I → R. f (x) = Q(x) al cărei numitor se descompune ı̂n factori ireductibili Q(x) = (x − a1 )k1 . . a > 0.6. x ≠ a sau 2 . ∫ 1 sin2 u(x) u′ (x)dx = − tg u(x) 1 + C. ′ u(x)2 +a2 u (x)dx = a1 arctg u(x) a + C. (x − al )kl (x2 + b1 x + c1 )m1 . u(x) ∈ R ∖ {kπ. −a) ∪ (a. u(x) ∈ (−a. ∫ √ 1 a2 −u(x)2 u′ (x)dx = arcsin u(x) a + C. putem scrie orice primitivă a unei funcţii raţionale ca o sumă de primitive de fracţii simple. 1 1 10. ∞). . . . care pot fi calculate folosind metodele de integrare prezentate in secţiunea anterioară. a). . Se numeşte fracţie simplă (sau ireductibilă) o funcţie raţională de forma A Ax + B .11. √ 13. ∀j = 1. (x2 + bn x + cn )mn . .1 Primitivele funcţiilor raţionale Definiţia 8. k ∈ Z}. . n ∈ N. . √ 12.4. 8.8. cu b2j − 4cj < 0. ∫ 2a 11. a ≠ 0. ∫ √ 1 u(x)2 +a2 u′ (x)dx = ln(u(x) + u(x)2 + a2 ) + C. a > 0. Atunci f (x) se poate descompune ı̂n mod unic ca o sumă de fracţii simple de forma: l Ai1 Ai2 Aiki f (x) =R(x) + ∑ ( + + ⋅⋅⋅ + )+ i=1 x − ai (x − ai ) (x − ai )ki 2 n Bj1 x + Cj1 Bj2 x + Cj2 Bjmj x + Cjmj + ∑( 2 + 2 + ⋅⋅⋅ + 2 ) j=1 x + bj x + cj (x + bj x + cj ) (x + bj x + cj )mj 2 unde R(x) este un polinom. u(x) ∈ (−∞. . 1 9. a > 0. (x − a) n (x + bx + c)n P (x) Teorema 8. ∫ ′ u(x)2 −a2 u (x)dx = ln ∣ u(x)−a u(x)+a ∣ + C. ∣u(x)∣ ≠ a. b2 − 4c < 0. n.

unde R este o funcţie raţională de două variabile. dar m+1 n ∈ Z. Pentru astfel de integrale folosim următoarele schimbări de variabilă: 1.4. dar 3. atunci folosim a+bxn = ts unde s este numitorul lui p. cos x) este pară atât ı̂n sin x cât şi ı̂n cos x sau se poate scrie sub forma R1 (tg x). dacă p ∈ Z. pentru care avem: 2t 1 − t2 2 sin x = . dx = dt. cos x) atunci se poate folosi schimbarea de variabilă t = sin x. 1 + t2 1 + t2 1 + t2 Alte schimbări de variabilă trigonometrice se pot folosi ı̂n una din următoarele situaţii: I. cos x) atunci se poate folosi schimbarea de variabilă t = cos x. INTEGRALA DEFINITĂ. II. 2. cos x) este impară ı̂n sin x. III. . adică R(− sin x. adică R(sin x. PRIMITIVE 8. Dacă R(sin x. cos x = . folosim x = tr unde r este cel mai mic multiplu comun al numitorilor lui m şi n. − cos x) = −R(sin x. cos x) este impară ı̂n cos x.108 CAPITOLUL 8. 1+t 2 1+t2 1 + t2 Integrale binome O integrală binomă este o integrală nedefinită de forma ∫ x (a + bx ) dx m n p unde a.2 Schimbări de variabilă uzuale Schimbări de variabilă trigonometrice Fie o primitivă de forma ∫ R(sin x. atunci folosim ax−n + b = ts unde s este numitorul lui p. pentru care avem: t2 1 1 sin2 x = . n. dacă m+1 m+1 n + p ∈ Z. atunci se poate folosi schimbarea de variabilă t = tg x. cos2 x = . Dacă R(sin x. Pentru astfel de primitive se poate folosi schimbarea de variabilă t = tg x2 . cos x)dx. dx = dt. dacă p ∉ Z. cos x) = −R(sin x. p ∈ Q. n ∉ Z. b ∈ R şi m. Dacă R(sin x.

b] → R o funcţie integrabilă. cu b2 − 4ac > 0. n − 1 Atunci suma Riemann corespunzătoare diviziunii ∆n şi punctelor intermedi- are ξi este n−1 n−1 σ∆n (f ) = ∑ f (ξi )(xi+1 − xi ) = ∑ (F (xi+1 ) − F (xi )) = F (b) − F (a) i=0 i=0 Trecând la limită cu ∥∆n ∥ → 0. i = 0. Dacă F este o primitivă a lui f .5 Metode de calcul al integralelor definite Teorema 8. METODE DE CALCUL AL INTEGRALELOR DEFINITE 109 Substituţiile lui Euler Primitivele de forma √ ∫ R (x. √ 3. Fie f ∶ [a. . . . ax2 + bx + c = tx + c dacă c > 0.5. n−1. xi+1 ] astfel ı̂ncât F (xi+1 ) − F (xi ) = F ′ (ξi )(xi+1 − xi ) = f (ξi )(xi+1 − xi ). . Aplicând teorema lui Lagrange pe fiecare subinterval [xi . Fie ∆n un şir de diviziuni ale intervalului [a. . xi+1 ].8. găsim b ∫a f (x)dx = F (b) − F (a). . b] cu ∥∆n ∥ → 0. avem că există ξi ∈ [xi . √ √ 2. i = 0. ax2 + bx + c = ax + t dacă a > 0. Demonstraţie. ax2 + bx + c = t(x − λ) unde λ este o rădăcină a lui ax2 + bx + c. . atunci b ∫a f (x)dx = F (b) − F (a). . 8. ax + bx + c) dx 2 unde R este o funcţie raţională de două variabile. se reduc la primitive de funcţii raţionale cu ajutorul uneia din următoarele schimbări de variabilă: √ √ 1. .12 (Formula Leibniz-Newton).

110 CAPITOLUL 8. b] → R două funcţii integrabile astfel ı̂ncât f (x) ≥ g(x).1. b] → R o funcţie integrabilă care admite primitive.14 (formula de schimbare de variabilă). Fie f ∶ [a. Fie f ∶ [a.6 Aplicaţii ale integralei definite 1. Dacă f şi g sunt două funcţii care au derivatele de ordin 1 continue pe [a. Fie f ∶ [a. a . a 4. β] → [a. Atunci b β ′ ∫ f (x)dx = ∫ f (u(t))u (t)dt. b]. b] cu derivată continuă pe [α. cu derivată de ordinul 1 continuă pe [a. b] → R con- tinuă şi u ∶ [α. b]. b] → R.5.13 (formula de integrare prin părţi). Atunci aria subgraficului lui f este b A=∫ f (x)dx. Atunci funcţia x G ∶ [a. atunci b b ′ ′ b ∫a f (x)g (x)dx = f (x)g(x)∣a − ∫a f (x)g(x)dx. b]. Fie f ∶ [a. INTEGRALA DEFINITĂ. β] şi u(α) = a. Atunci conform teoremei anterioare avem G(x) = F (x) − F (a). PRIMITIVE Corolar 8. g ∶ [a. b] → R o funcţie integrabilă pozitivă. b] → R integrabilă şi pozitivă. u(β) = b. Atunci aria suprafeţei dintre graficele lui f şi g este b A = ∫ (f (x) − g(x))dx. Atunci volumul corpului obţinut prin rotirea graficului lui f ı̂n jurul axei Ox este b V = π ∫ f 2 (x)dx. a 3. b] → R o funcţie integrabilă şi pozitivă. Fie f. Demonstraţie. Fie F o primitivă a lui f . G(x) = ∫ f (t)dt a este o primitivă a lui f . Fie f ∶ [a. de unde prin derivare obţinem G′ (x) = F ′ (x) − 0 = f (x) deci G este o primitivă a lui f . a 2. Teorema 8. ∀x ∈ [a. a α 8. Atunci aria suprafeţei obţinute prin rotirea graficului lui f ı̂n jurul axei Ox este b √ A = 2π ∫ f (x) 1 + f ′2 (x)dx. Teorema 8.

Să se calculeze ∫ dx.8. astfel ı̂ncât pentru orice interval deschis (x′ . 0 0 1+x x. 0 1 1 dx R: ∫ f (x)dx = ∫ = ln 2. 6 xdx n+1 5. Să se calculeze lim (n4 ∫ ). x′′ ) 1 astfel ı̂ncât f (ξ) = 1 1+ξ . 2. 0 0 1 6 4. 1] 3. x ∈ (1. n→∞ n 1 + x5 R: Din teorema de medie avem că există ξ ∈ [n. n→∞ 1 arctgx 6. Să se demonstreze inegalitatea: 1 1 2 dx π <∫ √ < 2 0 1 − x2n 6 1 1 1 1 1 1 2 2 dx 2 1 R: 1 ≤ √ ≤√ ⇒ = ∫ dx ≤ ∫ √ ≤∫ √ = 1 − x2n 1 − x2 2 0 0 1 − x2n 0 1 − x2 π . f (x) = { .7. . EXERCIŢII 111 8. 2] se arate că f este integrabilă şi să se calculeze integrala sa.7 Exerciţii 1. există cel puţin un punct ξ ∈ (x′ . x ∈ [0. Să se arate că ∫ f (x)dx = ln 2. Se consideră o funcţie f ∶ [0. 2 1 2 23 R: ∫ f (x)dx = ∫ xdx + ∫ (x2 + 1)dx = . 1] → R integrabilă. 2] → R. x′′ ) ⊂ [a. Să se calculeze limita şirului 1 n √ 2 Sn = ∑ n − k2 n2 k=1 √ √ 2 1 R: Sn = 1 n n ∑k=1 1 − ( nk ) = ∫0 1 − x2 dx = π4 . −1 ex + e−x arctgx R: funcţia ex +e−x este impară. n + 1] astfel ı̂ncât n+1 xdx ξ n5 n4 (n + 1) In = ∫ = ⇒ ≤ n4 In ≤ n 1 + x5 1 + ξ 5 1 + (n + 1)5 1 + n5 de unde conform teoremei cleştelui rezultă lim n4 In = 1. Să x2 + 1. Se consideră o funcţie f ∶ [0. deci integrala este 0. b].

112 CAPITOLUL 8. INTEGRALA DEFINITĂ. PRIMITIVE

7. (a) Fie f ∶ R → R o funcţie continuă şi periodică de perioadă T > 0.
Să se arate că are loc egalitatea
a+T T
∫a f (x)dx = ∫ f (x)dx, ∀a ∈ R.
0

2nπ
(b) Să se calculeze ∫ ∣ sin x∣dx, n ∈ N.
0
x+T
R: Funcţia G(x) = ∫ f (t)dt are derivata 0, deci este constantă.
x
Egalitatea din enunţ corespunde la G(a) = G(0).

ex , x≤0
8. Fie g ∶ R → R, g(x) = { , a, b ∈ R. Să se determine a, b
ax + b, x > 0
astfel ı̂ncât g să admită primitive pe R.
R: Punând condiţia de continuitate ı̂n 0, obţinem b = 1, iar a ∈ R
oarecare.
1, x ≠ a+b
9. Să se arate că funcţia g ∶ [a, b] → R, g(x) = { 2 , este inte-
−1, x = a+b
2
grabilă dar nu admite primitive.
R: g diferă de funcţia constantă 1 pe [a, b] doar ı̂n x = a+b
2 , deci este
integrabilă, ı̂nsă nu admite primitive deoarece nu are proprietatea lui
Darboux.

10. Să se arate că funcţia

2x sin x12 − x2 cos x12 , x ∈ [−1, 0) ∪ (0, 1]
f (x) = {
0, x=0

admite primitive dar nu este integrabilă.
R: O primitivă a lui f este

x2 sin x12 , x ∈ [−1, 0) ∪ (0, 1]
f (x) = {
0, x=0

dar f nu este integrabilă deoarece nu este mărginită.

11. Folosind integrarea prin părţi, să se calculeze integralele:

(a) ∫ ln xdx
(b) ∫ (x3 + 5x2 − 2)e2x dx
(c) ∫ x2 cos 2xdx

8.7. EXERCIŢII 113

(d) ∫ eax sin bxdx, a, b ∈ R
(e) ∫ x2 arctg 3xdx

R:

(a) x ln x − x
(b) ( 21 x3 + 74 x2 − 74 x − 18 ) e2x
(c) (2x2 − 1) sin42x + x cos22x
a sin bx−b cos bx ax
(d) a2 +b2 e
x3 x2
2+1)
(e) 3 arctg 3x − 18 + ln(9x
162

12. Să se calculeze integrala
π
2
Im = ∫ sinm xdx, m ∈ N
0

R: Im = m−1
m Im−2 , I0 = π2 , I1 = 1.

13. Folosind prima metodă de schimbare de variabilă, să se calculeze:

(a) ∫ xe−(x
2 +1)
dx
1
ex
(b) ∫ x2 dx
x+arccosx

(c) ∫ 1−x2
dx
(d) ∫ x(1+ln2 x)

(e) ∫ cos2 xdx

R:

(a) − 21 e−(x
2 +1)

1
(b) −e x
2
(c) − sin t − t2 , t = arccosx
(d) arctg t, t = ln x
t2 √
(e) 2 + 2t sin 2t + 14 cos 2t, t = x

14. Să se calculeze
3 dx √
(a) ∫2 √
x−1−3 4 x−1
2
(b) ∫ √ x dx
x2 +x+1

114 CAPITOLUL 8. INTEGRALA DEFINITĂ. PRIMITIVE

R:

4 √
(a) (2t2 + 12t + 36 ln ∣t − 3∣) ∣1 2 , t = 4 x − 1
√ √
(b) ( 21 x − 34 ) x2 + x + 1 − 81 ln (x + 12 + x2 + x + 1)

15. Să se calculeze primitivele următoarelor funcţii raţionale:
1
(a) (x+a)(x−b)
x2 −5x+9
(b) x2 −5x+6
1
(c) x3 +1
1
(d) (x2 +1)2
1
(e) x(x+1)2

R:

(a) 1
a+b ln ∣ x+a
x−b

(b) x + 3 ln ∣ x−2
x−3


(c) 1
2 ln(x2 − x + 1) − 3arctg 2x−1

3

(d) 1
2
(arctg x + x2x+1 )
(e) ln ∣ x+1
x
∣ + x+1
1

16. Să se calculeze primitivele:

(a) ∫ sin2 x cos3 xdx
sin3 x
(b) ∫ cos4 x dx
1
(c) ∫ 1+sin2 x
dx
1
(d) ∫ sin x+tgx dx
1
(e) ∫ 2+sin x cos x dx
1
(f) ∫ sin x dx

R:
t3 5
(a) 3 − t5 , t = sin x
−3
(b) −t−1 + t 3 , t = cos x
√ √
(c) 22 arctg (t 2), t = tg x
2
(d) 1
2 ln ∣t∣ − t4 , t = tg x2

8.7. EXERCIŢII 115

17. Să se calculeze:
ex − 2
∫ e2x + 4 dx

R: − 12 ln t + 14 ln(t2 + 4) + 21 arctg 2t , t = ex

18. Să se calculeze următoarele integrale binome:
√ √
(a) ∫ x(1 + 3 x)2 dx
(b) ∫ √ x√ 3
dx
1+ x2

(c) ∫ a2 − x2 dx
(d) ∫ √1 dx
x4 1+x2

R:
6t13 11 9 √
(a) 13 + 12t
11 + 9 , t =
6t 6
x
2
3t5 3
(b) 5 − 6t3 + 3t, t2 = 1 + x 3
a2 a2
(c) 2
( t2t+1 − arctg t) , t2 = x2 −1

19. Să se calculeze primitivele:

(a) ∫ √ dx
x+ x2 +x+1
xdx

(b) ∫ (x−1) 1+x−x2

(c) ∫ x −x2 + 4x + 5dx
(d) ∫ √−x2x+3x+4 dx

20. Să se calculeze aria subgraficului funcţiei f ∶ [4, 9] → R, f (x) = √
x
x−1
.
R: 27 + ln 2.

21. Să se calculeze aria suprafeţei dintre graficele funcţiilor f (x) = e−x şi
g(x) = ex pentru x ∈ [0, 1].
R: e + 1e − 2.

22. Să se afle aria suprafeţei de rotaţie determinată de funcţia

1 √
f ∶ [0, √ ] → R, f (x) = 2 1 − x2 .
3
√ √ √
R: 2 3
3 π [ 2 + ln(1 + 2)]

116 CAPITOLUL 8. INTEGRALA DEFINITĂ. PRIMITIVE

23. Să se calculeze volumul corpului de rotaţie determinat de funcţia

f ∶ [0, 2] → R, f (x) = 2x − x2
16π
R: 15

Capitolul 9

Integrale improprii şi cu
parametru

9.1 Integrala improprie de primul tip
Definiţia 9.1. Fie f ∶ [a, ∞) → R o funcţie integrabilă pe orice interval

compact de tipul [a, b], b > a. Integrala ∫a f (x)dx se numeşte integrala
b
improprie de primul tip. Dacă lim ∫ f (x)dx există şi este finită vom
b→∞ a

spune că integrala improprie ∫a f (x)dx este convergentă şi avem
∞ b
∫a f (x)dx = lim ∫ f (x)dx
b→∞ a

Dacă limita de mai sus nu există sau este infinită, atunci integrala improprie

∫a f (x)dx este divergentă.

În mod similar se pot defini integralele improprii:
a a
∫−∞ f (x)dx = b→∞
lim ∫ f (x)dx
−b

∞ a b a ∞
∫−∞ f (x)dx = lim ∫ f (x)dx + lim ∫ f (x)dx = ∫ f (x)dx + ∫ f (x)dx
b→∞ −b b→∞ a −∞ a

Teorema 9.1. Fie a > 0. Atunci integrala improprie
∞ 1
∫a xα
dx

este convergentă pentru α > 1 şi divergentă pentru α ≤ 1.

117

118 CAPITOLUL 9. INTEGRALE IMPROPRII ŞI CU PARAMETRU

Demonstraţie. Funcţia f ∶ [a, ∞) → R, f (x) = x1α este continuă pe orice
interval de tipul [a, b], b > 0, deci este integrabilă pe orice astfel de interval.
Pentru α < 1 avem:
∞ 1 b
−α x−α+1 b b1−α a1−α
∫a dx = lim ∫ x dx = lim ∣ = lim ( − ) = ∞ (9.1)
xα b→∞ a b→∞ −α + 1 a b→∞ 1 − α 1−α
Pentru α = 1 avem:
∞ 1 b 1
b
∫a x dx = b→∞
lim ∫
a x
dx = lim ln x∣a = lim (ln b − ln a) = ∞
b→∞ b→∞
(9.2)

Pentru α > 1 avem:
∞ 1 b
−α x−α+1 b b1−α a1−α a1−α
∫ a xα dx = lim ∫ x dx = lim ∣ = lim ( − ) =
b→∞ a b→∞ −α + 1 a b→∞ 1 − α 1−α α−1
(9.3)
Din (9.1), (9.2) şi (9.3) rezultă că integrala este divergentă pentru α ≤ 1
şi convergentă pentru α > 1.

9.1.1 Convergenţa integralei ı̂n cazul funcţiilor pozi-
tive
Dacă funcţia f ∶ [a, ∞) → R este pozitivă pe [a, ∞), atunci integrala
b
Φ(b) = ∫ f (x)dx
a

este o funcţie monoton crescătoare pe [a, ∞). Problema existenţei limitei fi-
nite lim Φ(b) se reduce atunci la mărginirea acestei funcţii (fiind crescătoare,
b→∞
limita există, ea fiind ∞ sau finită ı̂n cazul ı̂n care funcţia este mărginită).

Astfel, pentru convergenţa integralei ∫a f (x)dx, unde f ≥ 0 pe [a, ∞), este
necesar şi suficient ca integrala Φ(b) să fie mărginită superior:
b
∫a f (x)dx ≤ M, ∀b ∈ (a, ∞)
Dacă această condiţie nu este ı̂ndeplinită, atunci integrala improprie dată
are valoarea ∞. Pe aceasta se bazează următorul criteriu de comparaţie
pentru integrale improprii de primul tip din funcţii pozitive:
Teorema 9.2. Fie f, g ∶ [a, ∞) → R două funcţii astfel ı̂ncât f, g ≥ 0 pe
[a, ∞). Dacă există limita
f (x)
lim = l ∈ [0, ∞]
x→∞ g(x)
atunci:

∀b > a şi b ∣∫ f (x)dx∣ ≤ M. Fie f ∶ [a. INTEGRALA IMPROPRIE DE PRIMUL TIP 119 ∞ 1. ∞) → R astfel ı̂ncât f ≥ 0 pe [a. Dacă ∃α > 1 astfel ı̂ncât lim xα f (x) < ∞.4 (Criteriul lui Abel). Dacă l > 0 şi integrala improprie ∫a g(x)dx este divergentă. ∞). Integrala improprie ∫a f (x)dx este convergentă 2. ∞) → R două funcţii astfel ı̂ncât ∞ 1. atunci ∞ şi ∫a f (x)dx este convergentă ∞ 2. Fie f. b].1. ∀a < b < ∞ a 2. ∞) → R două funcţii astfel ı̂ncât 1. Fie f. atunci ∫a f (x)dx este diver- x→∞ gentă 9.9.2 Convergenţa integralei ı̂n cazul general Teorema 9. ∞ Atunci integrala improprie ∫a f (x)g(x)dx este de asemenea convergentă. Alegând ı̂n particular funcţia g ∶ [a. Atunci ∞ 1. g ∶ [a. g ∶ [a. x→∞ ∞ Atunci integrala improprie ∫a f (x)g(x)dx este convergentă. Dacă ı̂n condiţiile teoremei de mai sus obţinem 0 < l < ∞.3.1. atunci şi ∞ ∫a f (x)dx este divergentă Corolar 9. ∞) → R. atunci ∫a f (x)dx este con- x→∞ vergentă ∞ 2. a > 0.1.1. atunci cele două integrale au aceeaşi natură. Dacă ∃α ≤ 1 astfel ı̂ncât lim xα f (x) > 0. Funcţia g este monotonă şi lim g(x) = 0. Teorema 9. . Funcţia f este integrabilă pe [a. g(x) = 1 xα obţinem următorul criteriu de convergenţă: Teorema 9.5 (Criteriul lui Dirichlet). Dacă l < ∞ şi integrala improprie ∫a g(x)dx este convergentă. Funcţia g este monotonă şi mărginită.

Integrala x↘a b b ∫a f (x)dx se numeşte integrala improprie de al doilea tip.120 CAPITOLUL 9. Funcţia f ∶ [a. Demonstraţie.3.2 Integrala improprie de al doilea tip Definiţia 9. atunci integrala improprie b ∫a f (x)dx este divergentă. b] → R o funcţie integrabilă pe orice interval compact de tipul [c.2. Pentru λ < 1 avem: c b 1 c −λ (b − x)−λ+1 ∫a dx = lim ∫ (b − x) dx = lim ∣ = (b − x)λ c↗b a c↗b λ−1 a (b − c)1−λ (b − a)1−λ (b − a)1−λ = lim ( − )= (9. b) şi pentru care lim f (x) = ∞. b) → R o funcţie integrabilă pe orice interval compact de tipul [a. Integrala x↗b c b ∫a f (x)dx se numeşte integrala improprie de al doilea tip. b]. Fie f ∶ [a. Dacă lim ∫ c↘a c f (x)dx b există şi este finită vom spune că integrala improprie ∫a f (x)dx este conver- gentă şi avem b b ∫a f (x)dx = lim ∫ f (x)dx c↘a c Dacă limita de mai sus nu există sau este infinită. INTEGRALE IMPROPRII ŞI CU PARAMETRU 9.4) c↗b λ−1 λ−1 1−λ . c].6. b). Fie f ∶ (a. Definiţia 9. c]. deci este integrabilă pe orice astfel de interval. b) → R. ∀c ∈ (a. b) şi pentru care lim f (x) = ∞. Dacă lim ∫ c↗b a f (x)dx b există şi este finită vom spune că integrala improprie ∫a f (x)dx este conver- gentă şi avem b c ∫a f (x)dx = lim ∫ f (x)dx c↗b a Dacă limita de mai sus nu există sau este infinită. Teorema 9. ∀c ∈ (a. f (x) = (b−x) 1 λ este continuă pe orice interval de tipul [a. ∀c ∈ (a. atunci integrala improprie b ∫a f (x)dx este divergentă. Integrala improprie b 1 ∫a (b − x)λ dx este convergentă pentru λ < 1 şi divergentă pentru λ ≥ 1.

9. b).6) rezultă că integrala este convergentă pentru λ < 1 şi divergentă pentru λ ≥ 1.9.8. Atunci b 1.7. (9. Fie f ∶ (a. Dacă ∃λ < 1 astfel ı̂ncât lim(x − a)λ f (x) < ∞ atunci ∫a f (x)dx este x↘a convergentă b 2. INTEGRALA IMPROPRIE DE AL DOILEA TIP 121 Pentru λ = 1 avem: b 1 c 1 c ∫a b − x dx = lim ∫ c↗b a b − x dx = lim − ln(b − x)∣a = lim (− ln(b − c) + ln(b − a)) = ∞ c↗b c↗b (9. Atunci b 1. Fie f ∶ [a. Integrala improprie b 1 ∫a (x − a)λ dx este convergentă pentru λ < 1 şi divergentă pentru λ ≥ 1.6) c↗b λ−1 λ−1 Din (9. b) → R astfel ı̂ncât f (x) ≥ 0.4). b] → R astfel ı̂ncât f (x) ≥ 0.5) Pentru λ > 1 avem: c b 1 c −λ (b − x)−λ+1 ∫a dx = lim ∫ (b − x) dx = lim ∣ = (b − x)λ c↗b a c↗b λ−1 a (b − c)1−λ (b − a)1−λ = lim ( − )=∞ (9. b]. Teorema 9. Aplicând acest criteriu pentru g(x) = (b−x) 1 λ obţinem: Teorema 9. ∀x ∈ (a. Dacă ∃λ < 1 astfel ı̂ncât lim(b − x)λ f (x) < ∞ atunci ∫a f (x)dx este x↗b convergentă b 2. ∀x ∈ [a.2. ı̂nlocuind ∞ cu b.5) şi (9. Criteriul de comparaţie pentru integrale improprii de al doilea tip se enunţă la fel ca şi cel de la integrale improprii de primul tip. Dacă ∃λ ≥ 1 astfel ı̂ncât lim(x − a)λ f (x) > 0 atunci ∫a f (x)dx este x↘a divergentă . Dacă ∃λ ≥ 1 astfel ı̂ncât lim(b − x)λ f (x) > 0 atunci ∫a f (x)dx este x↗b divergentă În mod asemănător se găsesc rezultatele: Teorema 9.

atunci şi cealaltă este convergentă şi cele două integrale sunt egale: β b ∫α f (t)dt = ∫ f (u(x))u′ (x)dx a 9. b]×[c. d] → R continuă de ambele variabile cu derivata parţială fy′ (x. ∀y ∈ Y . INTEGRALE IMPROPRII ŞI CU PARAMETRU 9. y)dx α(y) se numeşte integrală cu parametru. atunci b b b lim I(y) = lim ∫ f (x. y→y0 y→y0 a a y→y0 a Teorema 9. Teorema 9. y). b). b] ı̂n punctul y0 . atunci dacă una din integralele ∫a f (x)g ′ (x)dx. unde y0 este un punct de acumulare al lui Y y→y0 şi dacă f (x. b] × [c. y)dx = ∫ [ lim f (x. β) (unde b şi β pot fi şi ∞) cu u(a) = α. atunci spunem că α(y) funcţia β(y) I ∶ Y → R. Fie f ∶ [a.13. atunci dacă una din integralele ∫α f (t)dt. Fie f. rezultă că şi cealaltă este convergentă şi b b ∫a f (x)g ′ (x)dx = lim f (x)g(x) − f (a)g(a) − ∫ f ′ (x)g(x)dx x→b a Teorema 9.3 Metode de integrare Teorema 9.4 Integrale cu parametru Definiţia 9. Fie funcţia f ∶ [a. x→b Dacă f este continuă şi u este strict crescătoare. d]. Dacă b există şi este finită lim f (x)g(x). b]×[c.11 (Teorema de schimbare de variabilă). b) → [α. y)dx este o funcţie continuă pe [c. x→b b ′ ∫a f (x)g(x)dx este convergentă. y) continuă de ambele variabile pe [a. b] × Y → R şi funcţiile α(y). lim u(x) = β şi f ∶ [α. β) → R. β(y) ∶ Y → [a. Fie u ∶ [a. b]. b) → R derivabile cu derivata continuă pe intervalul [a. d] → R continuă de ambele variabile. g ∶ [a.12. derivabilă şi cu derivata con- β b tinuă pe [a. y)dx există pentru orice y ∈ Y . β(y) Dacă integrala ∫ f (x. b) unde b poate fi şi ∞. d].4. ∫a f (u(x))u′ (x)dx este convergentă. Dacă există g(x) = lim f (x. b Atunci integrala I(y) = ∫a f (x. Fie funcţia f ∶ [a. b].122 CAPITOLUL 9.10 (Teorema de integrare prin părţi). I(y) = ∫ f (x. Teorema 9. y)] dx = ∫ g(x)dx. Fie funcţia f ∶ [a. .14. y) converge uniform către g(x) pe [a. b] × Y → R continuă pe [a.

8) rezultă că cele două funcţii de variabila t diferă doar printr-o constantă.4. Atunci avem: d b b d ∫c [∫a f (x. t) sunt continue ı̂n raport cu y. iar cum pentru t = c ambele sunt nule. d] şi α(y) β(y) ∂f I ′ (y) = ∫ (x.t) pentru t ∈ [c. t)dx = ∫ f (x. y)dx] dy = ∫ [∫ f (x. d] → R continuă ı̂n raport cu ambele variabile. Fie funcţia f ∶ [a. .7) dt c a Derivând membrul drept ı̂n raport cu t şi aplicând teorema 9. INTEGRALE CU PARAMETRU 123 Dacă funcţiile α(y). obţinem: d t b (∫ F (y)dy) = F (t) = ∫ f (x. d]. y)dx a ∂y Teorema 9. y)dx + β ′ (y)f (β(y). Dacă α(y). d].13 rezultă că funcţiile F (y) şi G(x. Întrucât f este continuă ı̂n raport cu ambele variabile. d] → [a.9. y)dy] dx Demonstraţie. b] au derivate continue pe [c. obţinem: d b b ∂G b (∫ G(x.14. d] atunci β(y) funcţia I(y) = ∫ f (x.15. y) α(y) ∂y Corolar 9. Derivând membrul stâng ı̂n raport cu t. y) − α′ (y)f (α(y). β(y) sunt funcţiile constante a şi b. t)dx (9. atunci b ∂f I ′ (y) = ∫ (x. β(y) ∶ [c. b]×[c. y)dx este derivabilă pe [c. y)dy] dx a a c ´¹¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¸¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¶ ´¹¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹¸¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹¶ F (y) G(x. t)dx) = ∫ (x. Vom demonstra egalitatea mai generală t b b t ∫c [∫ f (x.4.7) şi (9. din teorema 9.8) dt a a ∂t a Din (9. Vom considera ambii membri ai egalităţii de mai sus ca funcţii de t şi le vom deriva ı̂n raport cu t. y)dx] dy = ∫a [∫c f (x. t)dx (9.1. respectiv x. rezultă că sunt egale pentru orice t ∈ [c.

y)dx uniform convergentă ∞ ∂f 2. d]. d] → R o funcţie continuă de ambele variabile. ∞) × [c. cu fy′ (x. Fie f ∶ [a. ∞) × [c. ∞). ∫a ∂y (x. Fie f ∶ [a. ∣f (x. spunem că integrala este uniform convergentă. Dacă integrala ∞ I(y) = ∫ f (x. y)dy) dx convergentă Atunci avem: ∞ d d ∞ ∫a (∫ f (x. d] ∞ 2. y)dx uniform convergentă ∞ d 2. d] şi g ∶ [a. y)dx a ∂y Teorema 9.4. d] a este (simplu) convergentă dacă există limita b lim ∫ f (x.5. b→∞ a Dacă limita de mai sus are loc uniform ı̂n raport cu y ∈ [c. y)dx. INTEGRALE IMPROPRII ŞI CU PARAMETRU 9. ∞) → R astfel ı̂ncât 1. y)∣ ≤ g(x). ∞) × [c. y)dx uniform convergentă Atunci I(y) este derivabilă şi ∞ ∂f I ′ (y) = ∫ (x. Teorema 9. y)dy) dx = ∫ (∫ f (x. Fie f ∶ [a. y)dx. y)dx este uniform convergentă. Fie f ∶ [a. şi cu proprietăţile ∞ 1. ∫a f (x. ∞) × [c.18.1 Integrale improprii cu parametru Definiţia 9. ∞) × [c. Teorema 9.17.16. atunci I(y) este o funcţie continuă pe [c. d] → R.124 CAPITOLUL 9. y ∈ [c. Teorema 9. Spunem că integrala cu parametru ∞ I(y) = ∫ f (x.19. y) continuă de ambele variabile. ∫a (∫c f (x. Fie f ∶ [a. d]. y)dx) dy c c a . I(y) = ∫a f (x. ∫a g(x)dx < ∞ ∞ Atunci ∫a f (x. d] → R continuă de ambele variabile cu proprietăţile ∞ 1. y)dx a este uniform convergentă. y ∈ [c. ∀x ∈ [a. d] → R continuă de ambele variabile.

∫0 1 (1−xm ) n ∞ xm−1 5. 12 ) = π 5. Integralele lui Euler sunt convergente pentru p. B(p. B ( 21 . Γ(p + 1) = pΓ(p) 3. B(p. q) = Γ(p)Γ(q) Γ(p+q) Următoarele integrale pot fi reduse la integrale Euler: ∞ 1. ∫0 xp e−ax dx ∞ 2. ∫0 2 sinm x cosn xdx 1 dx 4.9.4. Integralele cu parametru ∞ Γ(p) = ∫ xp−1 e−x dx 0 1 B(p. ∫0 x2n e−x dx 2 π 3. Teorema 9.4.2 Integralele lui Euler Definiţia 9. ∫0 (1+x)n dx .6. p) 4. q > 0 şi sat- isfac următoarele proprietăţi: √ 1. Γ(1) = 1.20. INTEGRALE CU PARAMETRU 125 9. q) = B(q. q) = ∫ xp−1 (1 − x)q−1 dx 0 se numesc integralele lui Euler. Γ ( 21 ) = π 2.

2π dx (b) ∫ 2 sin x+3 cos x+4 . dx (h) ∫−∞ x2 +4x+9 . 2 dx (x5 +1) 2 (n) ∫1 ln x 2. 0 R: 2. (i) ∫0 √dx . (m) ∫0 2 ctg xdx. 2x+(x2 +1) 3 +5 3 1−x2 5 ∞ x2 1 dx (d) ∫0 (k) ∫0 √ 1+x2 dx 4 1−x4 ∞ (e) ∫1 √dx . arătând mai ı̂ntâi că este convergentă. (g) ∫0 1+x2 . a (b−a)π R: 2 . x2 + 3 4 x +1 ∞ arctg x 2 (b) ∫1 x dx. (i) ∫1 dx x ln x . ∞ x 1−x2 (j) ∫1 (1+x)2 dx. ∞ dx π (f) ∫0 1+x4 . INTEGRALE IMPROPRII ŞI CU PARAMETRU 9. Să se calculeze ∫ (x+1) ∣x2 −1∣ . 4. (l) ∫0 e−ax sin bxdx. ∞ dx ∞ (c) ∫−∞ 1+x 2. Să se studieze convergenţa integralelor: √ ∞ ∞ x3 (h) ∫0 dx √ (a) ∫0 1+x2 dx. 0 dx ∞ (b) ∫−∞ 1+x 2. ∞ xdx (g) ∫0 1 . (j) ∫0 1 √ dx . (k) ∫1 √dx . 01 ∞ (e) ∫−1 √1−x dx. a > 0 ∞ dx √ 3.126 CAPITOLUL 9. . x 2−x ∞ dx (c) ∫1 1 .5 Exerciţii 1. 0 2π √ R: 3 . 2 x x2 +1 ∞ 11 (f) ∫−1 √1−x 2 dx. Să se calculeze următoarele integrale improprii: ∞ dx ∞ arctg x (a) ∫0 1+x2 . Să se calculeze: b√ b−x (a) ∫ x−a dx. √ (d) ∫0 1 √ 1 dx. 1 dx x 1+x2 (l) ∫0 x3 +3x2 .

a > 0 şi apoi. Să se calculeze ∫ dx a+cos x . a 0 0 a 1+b R: ln 1+a . Să se calculeze 1 xb − xa ∫ ln x dx 0 b 1 1 b folosind egalitatea ∫ dy ∫ xy dx = ∫ dx ∫ xy dy.9. . 0 π dx să se calculeze ∫ (a+cos x)2 . a2 −1 ∫ dx (a+cos x)2 0 0 6. EXERCIŢII 127 π 5. 0 π π = πa(a2 − 1)− 2 3 R: ∫ dx a+cos x = √π . considerând pe a ca parametru.5.

INTEGRALE IMPROPRII ŞI CU PARAMETRU .128 CAPITOLUL 9.

b]. Lungimea unei curbe Definiţia 10. t ∈ [a. R]. O curbă poate fi dată prin mai multe parametrizări. y = R sin t. b]. y(t). ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = z(t) Dacă funcţiile x(t). În acelaşi timp. un cerc cu centrul ı̂n origine şi de rază R are reprezentarea parametrică x = R cos t. t ∈ [−R.Capitolul 10 Integrala curbilinie 10. 2π].1. z(t) sunt continue pe [a. Se numeşte curbă ı̂n spaţiu o mulţime de puncte din R3 ale căror coordonate sunt date parametric prin ⎧ ⎪ x = x(t) ⎪ ⎪ ⎪ (C) ∶ ⎨y = y(t) . Fie un interval de numere reale I = [a. t ∈ [a. deci poate fi imaginea mai multor drumuri echivalente. Se numeşte curbă plană o mulţime de puncte din R2 ale căror coor- donate sunt date parametric prin ⎧ ⎪ ⎪x = x(t) (C) ∶ ⎨ . t ∈ [0. ⎪ ⎩y = y(t) ⎪ 2. atunci reprezentările parametrice de mai sus se numesc drumuri. b]. y = R2 − t2 .1 Elementul de arc. semicercul de deasupra axei Ox mai poate fi reprezentat şi prin √ x = t. 1. De exemplu. b]. 129 .

Notăm cu M0 . b] un drum ı̂n plan. i=0. . t ∈ [a... b] şi o diviziune ∆ ∶ a = t0 < t1 < t2 < ⋅ ⋅ ⋅ < tn−1 < tn = b a intervalului [a. y(ti )) . Numim normă a diviziunii ∆C numărul ∥∆C ∥ = max ∥Mi Mi+1 ∥.. y1 (t)) . y(t) au derivată continuă şi nu există nicio valoare t ∈ [a.n−1 . t ∈ [a. 1. 2. b] (C2 ) ∶ r2 (t) = (x2 (t). i = 0. aşadar Mi (x(ti ). . ⎪ ⎩r2 (t). Pentru astfel de puncte.2. b]. Mn punctele de pe curbă core- spunzătoare punctelor diviziunii ∆. Un punct corespunzător unei valori t0 ∈ [a. y(t)) . c] ⎪ Definiţia 10. pe care o vom nota cu ∆C . c] cu proprietatea că r1 (b) = r2 (b). Definiţia 10. b] cu proprietatea că x′ (t0 ) = y ′ (t0 ) = 0 se numeşte punct singular al curbei. Aşadar curba corespunzătoare nu are puncte multiple. b] C1 ∪ C2 ∶ r(t) = ⎨ . Un drum se numeşte neted pe porţiuni dacă este juxta- punerea unui număr finit de drumuri netede. . . . b] pentru care x′ (t) = y ′ (t) = 0. n. y2 (t)) . tangenta la curbă nu există.130 CAPITOLUL 10.3. dacă t ∈ [a. y(t)). Aşadar. ı̂nchis dacă x(a) = x(b). nu se autointersectează. y(a) = y(b). M2 . t ∈ [a. t ∈ [b. . neted dacă x(t). . dacă t ∈ [b.4. M1 . Aceste puncte definesc o diviziune a lui C. Să considerăm acum o curbă dată prin (C) ∶ r(t) = (x(t). Se numeşte juxtapunerea curbelor C1 şi C2 următoarea curbă: ⎧ ⎪ ⎪r1 (t). un drum neted are proprietatea că admite tangentă ı̂n orice punct. simplu dacă r(t) este o funcţie injectivă. Spunem că acest drum este: 1. . Fie C1 şi C2 două curbe date prin reprezentările parametrice (C1 ) ∶ r1 (t) = (x1 (t). 3.. INTEGRALA CURBILINIE Definiţia 10. În mod similar se pot defini noţiunile de mai sus şi pentru curbe ı̂n spaţiu. Fie r(t) = (x(t).

. Mn−1 Mn ı̂nscrisă ı̂n C. mai precis √ 2 2 ∥Mi Mi+1 ∥ = (x(ti+1 ) − x(ti )) + (y(ti+1 ) − y(ti )) . Teorema 10. b].1. a √ Cantitatea ds = x′ (t)2 + y ′ (t)2 dt se numeşte elementul de arc pe curba C. INTEGRALA CURBILINIE DE PRIMA SPEŢĂ 131 unde prin ∥Mi Mi+1 ∥ ı̂nţelegem lungimea segmentului Mi Mi+1 .10. ⎪ ⎩y = y(t) ⎪ Atunci lungimea acestei curbe este b√ L=∫ x′ (t)2 + y ′ (t)2 dt. . . Valoarea acestei limite L = lim l∆C ∥∆C ∥→0 se numeşte lungimea curbei C. Fie o curbă netedă dată prin ⎧ ⎪ ⎪x = x(t) (C) ∶ ⎨ . .5.2 Integrala curbilinie de prima speţă Fie din nou o curbă plană netedă dată prin ⎧ ⎪ ⎪x = x(t) (C) ∶ ⎨ . În mod similar se definesc lungimea unei curbe şi elementul de arc pentru curbe ı̂n spaţiu: b√ L=∫ x′ (t)2 + y ′ (t)2 + z ′ (t)2 dt a √ ds = x′ (t)2 + y ′ (t)2 + z ′ (t)2 dt 10. .2. i = 0. n − 1 Diviziunea ∆C a lui C defineşte o linie poligonală M0 M1 M2 . O curbă C se numeşte rectificabilă dacă există şi este finită limita lungimilor liniilor poligonale ı̂nscrise ı̂n C când norma diviziunii tinde către 0. t ∈ [a. a cărei lungime este n−1 n−1 √ 2 2 l∆C = ∑ ∥Mi Mi+1 ∥ = ∑ (x(ti+1 ) − x(ti )) + (y(ti+1 ) − y(ti )) i=0 i=0 Definiţia 10. . t ∈ [a. 1. b] ⎪ ⎩y = y(t) ⎪ .

M1 . i = 0. 2 2 . . . Fie f ∶ D → R o funcţie de două variabile. . Considerăm acum pe fiecare dintre arcele de curbă Mi Mi+1 punctele intermediare Pi corespunzătoare valorilor t = θi ∈ [ti . Fie o curbă netedă C dată parametric prin ⎧ ⎪ ⎪x = x(t) (C) ∶ ⎨ . i = 0. Mn } corespunzătoare diviziunii ∆ ∶ a = t0 < t1 < t2 < ⋅ ⋅ ⋅ < tn a intervalului [a. y(θi ))si . i=0 i=0 Definiţia 10. y(t)) x (t) + y (t) dt. . ti+1 ]. Notăm prin ti+1 √ si = ∫ x′ (t)2 + y ′ (t)2 dt. . n − 1 ti lungimile arcelor de curbă Mi Mi+1 corespunzătoare diviziunii ∆C . INTEGRALA CURBILINIE şi o diviziune ∆C = {M0 . . 1. b].132 CAPITOLUL 10. şirurile corespunzătoare de sume integrale σ∆C (f ) au o limită finită comună I: lim σ∆C (f ) = I ∥∆c ∥→0 Această valoare I se numeşte integrala curbilinie de prima speţă a funcţiei f pe curba C şi se notează cu ∫C f (x.6. 1. b] ⎪ ⎩y = y(t) ⎪ şi o funcţie f ∶ D → R. n − 1. . atunci f este integrabilă pe C şi avem b √ ′ ′ ∫C f (x. . Dacă funcţia compusă f (x(t). y(t)) este integrabilă pe [a. . unde domeniul D include curba C. M2 . Fie funcţia de două variabile f ∶ D → R şi o curbă C inclusă ı̂n domeniul D. unde domeniul D include curba C. b]. Se numeşte sumă integrală a funcţiei f corespunzătoare diviziunii ∆C a curbei C şi punctelor intermediare Pi suma n−1 n−1 σ∆C (f ) = ∑ f (Pi )si = ∑ f (x(θi ).2. t ∈ [a. Definiţia 10. . . Spunem că f este integrabilă pe curba C dacă pentru orice şir de diviziuni ∆C cu norma tinzând către 0 şi orice alegere a punctelor intermediare corespunzătoare Pi . .7. Teorema 10. y)ds. y)ds = ∫a f (x(t).

M1 . şi o diviziune ∆C = {M0 . p. . .8. y)ds = ∑ ∫C f (x. Con- siderăm acum pe fiecare dintre arcele de curbă Mi Mi+1 punctele intermediare Pi (αi . Se numeşte sumă integrală ı̂n raport cu x a funcţiei f corespunzătoare diviziunii ∆C şi punctelor intermediare Pi suma n−1 x σ∆ C (f ) = ∑ f (αi . Atunci f este integrabilă pe C şi avem p ∫C f (x.3. y. . . . Fie f ∶ D → R o funcţie de două variabile. Cp un drum neted pe porţiuni şi f o funcţie integrabilă pe fiecare Ci . Definiţia 10.3 Integrala curbilinie de speţa a doua Fie o curbă plană netedă C pe care alegem un sens de parcurgere. . yi ). i = 1. . . . . . şi avem: b √ ∫C f (x. . n − 1. Spunem că f este integrabilă pe C ı̂n raport cu x dacă pentru orice şir de diviziuni ∆C cu norma tinzând către 0 şi orice alegere a punctelor intermediare corespunzătoare Pi . Fie f ∶ D → R o funcţie de două variabile. i=0 II. 10. i=0 Definiţia 10. . z(t)) x′ (t)2 + y ′ (t)2 + z ′ (t)2 dt. z)ds = ∫a f (x(t).10. INTEGRALA CURBILINIE DE SPEŢA A DOUA 133 Teorema 10. βi )(xi+1 − xi ). I. . M2 . unde domeniul D include curba C. y(t). i = 0. unde domeniul D include curba C. y)ds. şirurile corespunzătoare de sume inte- x grale σ∆ C (f ) au o limită finită comună I x : x lim σ∆ (f ) = I x ∥∆C ∥→0 C . I. Se numeşte sumă integrală ı̂n raport cu y a funcţiei f corespunzătoare diviziunii ∆C şi punctelor intermediare Pi suma n−1 y σ∆ C (f ) = ∑ f (αi . Mn }. i = 0. unde Mi (xi . .9. βi ). i=1 i În mod similar se defineşte integrala curbilinie de prima speţă a unei funcţii de trei variabile pe o curbă netedă ı̂n spaţiu. βi )(yi+1 − yi ). 1. . . Fie C = C1 ∪ C2 ∪ . n. .3.

unde D include curba C. aşadar avem ∫ f (x. C̃ C ∫C̃ f (x.10. y)dx + ∫C Q(x. INTEGRALA CURBILINIE Această valoare I x se numeşte integrala curbilinie de speţa a doua ı̂n raport cu x a funcţiei f pe curba C şi se notează cu ∫C f (x.134 CAPITOLUL 10. Teorema 10. y)dx = − ∫ f (x. Fie o curbă netedă orientată C ⊂ R2 şi P. atunci integrala ∫C P (x. y(t)) şi Q(x(t). y)dx. y)dy se numeşte integrală curbilinie de speţa a doua sub forma generală. b] ⎪ ⎪y = y(t) ⎩ şi P. atunci avem b ′ ′ ∫C P (x. Fie o curbă netedă orientată ⎧ ⎪ ⎪x = x(t) C∶⎨ . Spunem că f este integrabilă pe C ı̂n raport cu y dacă pentru orice şir de diviziuni ∆C cu norma tinzând către 0 şi orice alegere a punctelor intermediare corespunzătoare Pi . y)dy. y)dx + Q(x. iar Q este integrabilă pe C ı̂n raport cu y. atunci sumele integrale corespunzătoare aceleiaşi diviziuni ı̂şi schimbă semnul. II. y)dx. b]. Definiţia 10. y(t))y (t)] dt. y)dx + Q(x. Dacă P este integrabilă pe C ı̂n raport cu x. y(t))x (t) + Q(x(t).4. Q ∶ D ⊂ R2 → R. y)dy. y)dy = − ∫C f (x. y)dy = ∫C P (x. şirurile corespunzătoare de sume inte- y grale σ∆ C (f ) au o limită finită comună I y : y lim σ∆ (f ) = I y ∥∆C ∥→0 C Această valoare I y se numeşte integrala curbilinie de speţa a doua ı̂n raport cu y a funcţiei f pe curba C şi se notează cu ∫C f (x. Q ∶ D ⊂ R2 → R. Observăm că dacă C̃ este aceeaşi curbă dar parcursă ı̂n sens opus. y)dy = ∫a [P (x(t). unde D include curba C. t ∈ [a. y(t)) sunt continue pe [a. Dacă funcţiile compuse P (x(t). .

. y(t). . INTEGRALA CURBILINIE DE SPEŢA A DOUA 135 Demonstraţie. y(t))] x′ (t)dt i=0 ti Deoarece funcţia P (x(t). z)dx + Q(x. y(τi )) − P (x(t). ti+1 ] i = 1. iar teorema de mai sus se transcrie: ∫C P (x. y)dy = ∫a Q(x(t). y(τi ))(x(ti+1 ) − x(ti )) = ∑ P (x(τi ). dacă diviziunea este suficient de fină avem ∣P (x(τi ). . . deoarece funcţia continuă x′ (t) este mărginită. atunci avem: ∫C P dx + Qdy + Rdz = ∫C P dx + Qdy + Rdz + ∫C P dx + Qdy + Rdz 1 2 . z(t))x′ (t) + Q(x(t). y(t))x′ (t)dt = ∑ ∫ P (x(t). y. . . Atunci suma integrală corespunzătoare funcţiei P este n−1 n−1 ti+1 σ x = ∑ P (x(τi ). n. obţinem b ∫(AB) P (x. y(t). y(t))x′ (t)dt a t i=0 i de unde rezultă că n−1 ti+1 σx − I = ∑ ∫ [P (x(τi ). y(τi )) − P (x(t). y(t))y (t)dt În mod similar se defineşte integrala curbilinie de speţa a doua pentru curbe ı̂n spaţiu. An = B} a curbei C core- spunzătoare valorilor a = t0 < t1 < ⋅ ⋅ ⋅ < tn = b şi punctele intermediare Mi (t = τi ). y(t). avem ∣x′ (t)∣ < M . y(τi )) ∫ x′ (t)dt i=0 i=0 ti Pe de altă parte. y. z)dz = b =∫ [P (x(t). y)dx = ∫ P (x(t).3. z(t))z ′ (t)] dt. Fie o diviziune {A = A0 . De asemenea. τi ∈ [ti . z(t))y ′ (t) + P (x(t). z)dy + R(x. a Dacă C = C1 ∪ C2 este o curbă netedă pe porţiuni. . y. A1 . rezultă că pentru orice ε > 0. y(t)) este continuă. . b n−1 ti+1 I = ∫ P (x(t). y(t))x′ (t)dt a În mod analog se arată că b ′ ∫(AB) Q(x.10. de unde deducem ∣σ x − I∣ < εM ∣b − a∣ Trecând la limită cu norma diviziunii tinzând către 0. y(t))∣ < ε.

există o linie poligo- nală L ⊂ D care uneşte punctele A şi B. = Q(x. Definiţia 10. respectiv x. Prin convenţie. y) ∂x ∂y Derivând aceste relaţii ı̂n raport cu y. O mulţime D deschisă şi conexă se numeşte domeniu. y) diferenţiabilă pe D astfel ı̂ncât să avem dV = P (x.12. y) şi Q(x. cel puţin una dintre acestea are un punct de acumulare ı̂n cealaltă 2.4 Independenţa de drum a unei integrale curbilinii Definiţia 10. (x. Într-un domeniu D. Într-un plan orientat drept. Teorema 10. B ∈ D. . se numeşte sens pozitiv de parcurgere al unei curbe simple ı̂nchise. O mulţime D se numeşte mulţime conexă dacă oricum am descompune-o ı̂n două mulţimi D1 şi D2 disjuncte şi nevide.11.1) rezultă ∂V ∂V = P (x. y) ∈ D ∂y ∂x ı̂n ipoteza că P şi Q admit derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi continue pe D. 1. y). dacă drumul de integrare C este o curbă ı̂nchisă simplă şi dacă nu există nicio indicaţie asupra sensului de parcurgere al conturului. Observaţii: 1. oricare ar fi punctele A. (x. y) sunt continue pe D. obţinem ∂P ∂Q = . Un sistem de coordonate xOy se numeşte orientat drept dacă axa Oy se obţine din axa Ox prin rotirea acesteia cu 90o ı̂n sens trigonometric (contrar acelor de ceasornic) 2. Fie C = (AB) o curbă netedă pe porţiuni conţinută ı̂ntr-un domeniu D. Dacă funcţiile P (x. y)dy. atunci condiţia necesară şi suficientă pentru ca integrala curbilinie I = ∫(AB) P dx + Qdy să nu depindă de drum ı̂n D este să existe o funcţie V (x. acela ı̂n care partea cea mai apropiată de observator a mulţimii mărginite de curbă este situată la stânga obser- vatorului. 1. y) ∈ D (10. INTEGRALA CURBILINIE 10. y)dx + Q(x. prin ∫C P dx + Qdy se ı̂nţelege o integrală luată ı̂n sensul pozitiv.1) O astfel de funcţie V se numeşte primitivă a expresiei de sub integrală.5. Din condiţia (10.136 CAPITOLUL 10.

y. = R(x. (x. z)dy + R(x.10. z)dx + Q(x. Q şi R admit derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi continue pe D. Dacă integrala ∫(AM ) P dx + Qdy nu depinde de drum.4. y. y. y. z) ∈ D (10. atunci condiţia necesară şi suficientă pentru ca integrala curbilinie I = ∫(AB) P dx + Qdy + Rdz să nu depindă de drum ı̂n D este să existe o funcţie V (x. y. = Q(x. y. = . alegând un drum particular paralel cu axele de coordonate A(a. Q(x. z) ∈ D ∂y ∂x ∂z ∂y ∂x ∂z ı̂n ipoteza că P . y) se obţine pentru primitiva V (x. z) sunt continue pe D. .2) rezultă ∂V ∂V ∂V = P (x.2) Observaţii: 1. t)dt (AM ) a b deci integrala pe orice drum ce uneşte punctele A şi B are valoarea ∫(AB) P dx + Qdy = V (B) iar cum V (A) = 0. y) formula x y V (x. z). z. b) → M (x. y. = . putem scrie ∫(AB) P dx + Qdy = V (B) − V (A) adică formula lui Leibniz-Newton. Dacă funcţiile P (x. Din condiţia (10. z) ∂x ∂y ∂z Derivând aceste relaţii ı̂n raport cu x.6. z). obţinem ∂P ∂Q ∂Q ∂R ∂R ∂P = . (x. z) şi R(x. z)dz. y. y. INDEPENDENŢA DE DRUM A UNEI INTEGRALE CURBILINII137 2. y) = ∫ P dx + Qdy = ∫ P (t. Integrala curbilinie ∫(AB) P dx + Qdy nu depinde de drum ı̂ntr-un dome- niu D dacă şi numai dacă este nulă pe orice curbă ı̂nchisă conţinută ı̂n D. 3. z) diferenţiabilă pe D astfel ı̂ncât să avem dV = P (x. b)dt + ∫ Q(x. z). Fie C = (AB) o curbă netedă pe porţiuni conţinută ı̂ntr-un domeniu D. y. Teorema 10. b) → N (x. y. y. y.

c) → M (x. t.13. Un domeniu D din spaţiu se nnumeşte simplu conex dacă pentru orice curbă C ı̂nchisă şi simplă din D există cel puţin o suprafaţă S mărginită de C situată ı̂n ı̂ntregime ı̂n D.138 CAPITOLUL 10. integrala are aceeaşi valoare numită constantă ciclică. y. Un domeniu plan D se numeşte simplu conex dacă orice contur C ı̂nchis şi simplu din D delimitează un domeniu conţinut ı̂n ı̂ntregime ı̂n D. y. Presupunem că funcţiile P şi Q sunt continue ı̂mpreună cu derivatele lor parţiale ı̂ntr-un domeniu multiplu conex D şi care ı̂ndeplinesc ∂y = ∂x pe D. ∂x = ∂z pe D. z) = ∫ P (t. Un astfel de domeniu ı̂n plan conţine goluri. Atunci avem ∫C P dx + Qdy + Rdz = ∫C P dx + Qdy + Rdz 1 2 Pentru o integrală independentă de drum. y. Q şi R sunt continue ı̂mpreună cu derivatele lor parţiale ı̂ntr-un domeniu multiplu conex D ⊂ R3 şi care ∂y = ∂x . Presupunem că funcţiile P. 3. c)dt + ∫ R(x. 1. y. Integrala curbilinie ∫(AB) P dx + Qdy + Rdz nu depinde de drum ı̂ntr- un domeniu D dacă şi numai dacă este nulă pe orice curbă ı̂nchisă conţinută ı̂n D. pe orice curbă ı̂nchisă care ı̂nconjoară un gol G. INTEGRALA CURBILINIE 2. Un domeniu care nu este simplu conex se numeşte multiplu conex.7. integrala are aceeaşi valoare numită constantă ciclică. c)dt + ∫ Q(x. y. b. b. . Atunci avem ∫C P dx + Qdy = ∫C P dx + Qdy 1 2 Pentru o integrală independentă de drum. pe orice curbă ı̂nchisă care ı̂nconjoară un tub T .8. Dacă integrala ∫(AM ) P dx + Qdy + Rdz nu depinde de drum. iar ı̂n spaţiu conţine tuburi Teorema 10. Fie C1 şi C2 două contururi care ı̂nconjoară un gol ∂Q condiţia ∂P G al acestui domeniu. z) formula x y z V (x. c) → P (x. 2. alegând un drum particular paralel cu axele de coordonate A(a. ∂z = ∂y . b. Fie C1 şi C2 două ∂Q ∂Q ı̂ndeplinesc condiţiile ∂P ∂R ∂R ∂P contururi care ı̂nconjoară un tub T al acestui domeniu. t)dt a b c deci integrala pe orice drum ce uneşte punctele A şi B are valoarea ∫(AB) P dx + Qdy + Rdz = V (B) Definiţia 10. z) se obţine pentru primitiva V (x. c) → N (x. 3. Teorema 10.

2]. unde (C) ∶ y = x2 . unde (C) ∶ x = 4 . (C) R: 0. (C) 3 R: 1 9 (65 2 − 1). y.5 Aplicaţii ale integralei curbilinii ˆ Masa unui corp filiform: m(C) = ∫ ρ(x. z)ds C unde ρ este densitatea de masă. APLICAŢII ALE INTEGRALEI CURBILINII 139 10. yG = C . 1]. y4 (b) ∫ y 5 ds. Q şi R sunt componentele forţei F care acţionează asupra unui corp care se deplasează de-a lungul curbei C. Să se calculeze următoarele integrale curbilinii de prima speţă: (a) ∫ xyds. ˆ Lucrul mecanic al unui câmp de forţe: Ð → → L = ∫ F dÐ r = ∫ P dx + Qdy + Rdz C C Ð → unde P. Să se calculeze lungimea unui cerc de rază R.5. zG = C ∫C ρds ∫C ρds ∫C ρds unde ρ este densitatea de masă. ˆ Aria unui domeniu plan: 1 A(D) = xdy − ydx 2 ∫C unde D este domeniul plan delimitat de curba ı̂nchisă netedă (sau netedă pe porţiuni) C.10. . x ∈ [−1. 10. ˆ Coordonatele centrului de greutate al unui corp filiform: ∫C xρds ∫ yρds ∫ zρds xG = .6 Exerciţii 1. 2. y ∈ [0.

4) y = x3 . 2) y = x2 . x ∈ [0. (e) ∫ (x + y + z)ds. Să se calculeze ∫C xdx + dy − xzdz. x ∈ [0. INTEGRALA CURBILINIE 2 x2 (c) ∫ xyds. t ∈ [0. unde curba (C) este dată prin (C) ⎧ ⎪ x=t ⎪ ⎪ ⎪ √ (C) ∶ ⎨y = 13 8t3 . y = r sin t. t ∈ [0. Să se calculeze următoarele integrale curbilinii de al doilea tip: (a) ∫ (x2 + y 2 )dx. ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = 2 t 1 2 √ 16 2 R: 143 . (C) ∶ 1) y = x. z = ht. C2 şi C3 parcursă ı̂n sensul precizat pe figura: 4.140 CAPITOLUL 10. 3) x = y 2 . C ab(a2 +ab+b2 ) R: 3(a+b) . (d) ∫ xyzds. 1] (C) R: 1 . C fiind porţiunea din primul cadran a elipsei a2 + yb2 = 1. (C) ∶ y = x2 . unde C este elicea circulară C x = r cos t. 2π]. x ∈ [0. unde curba C este juxtapunerea curbelor C1 . 1]. (C) ∶ y = x2 . 2] (C) R: − 88 3 (c) ∫ 2xydx+x2 dy. 2] (C) 136 R: 15 (b) ∫ (x2 + y 2 )dy. 3.

y = π − t sin t. A(2. S-au specificat numai capetele curbei de integrare. ρ = x2 + y 2 + z 2 √ −a 2 (1 − e ) k 3 R: 9. Să se calculeze masa firului material cu densitatea ρ şi care este imag- inea curbei k (C) ∶ x = et cos t. R: π3 7. constatând ı̂n prealabil că sunt independente de drum. π2 ] . y = et sin t. a]. y = e−t . (a) ∫ ydx + xdy. y = a sin3 t.10. t ∈ (−∞. 3 3 R: 13 [(1 + x22 ) 2 − (1 + x21 ) 2 ] 8. (C) t ∈ [0. y = et sin t. Să se afle constanta ciclică a integralei ∫ 9x2 +4y 2 referitor la punctul (C) (0. Să se calculeze coordonatele centrului de greutate ale următoarelor fire materiale omogene (ρ = 1): (a) (C) ∶ x = a cos3 t. z = 2t. EXERCIŢII 141 (d) ∫ y 2 dx−x2 dy. B(2. 0). a > 0 √ √ (b) (C) ∶ x = π − t cos t. t ∈ [0. z = t.6. −4π √ (e) ∫ xdx + xydy + xyzdz. π] (c) (C) ∶ x = et cos t. A(1. 2) x = 1+cos t. t ∈ [0. 1] (C) e2 −1 R: 2 + 1e 5. t ∈ [0. 0). z = et . 3. y = sin t. t ∈ [0. z = et . dacă densitatea liniară a curbei ı̂n fiecare punct este egală cu pătratul abscisei punctului. 1. 0] . y = 1 + sin t. 3) (C) R: 1 (b) ∫ yzdx + xzdy + xydz. Să se afle masa segmentului curbei y = ln x cuprins ı̂ntre punctele de abscise x1 şi x2 . (C) ∶ 1) x = cos t. 2π] R: 0. 1) (C) R: 6 dy−ydx 6. 1). Să se calculeze următoarele integrale curbilinii. (C) ∶ x = et . B(1.

z = ct. (C) ∶ x = a cos3 t. y = b sin3 t. INTEGRALA CURBILINIE 10. Să se calculeze aria elipsei cu semiaxele a şi b. t ∈ [0. y = bt. când punctul de aplicaţie se deplasează pe curba (C): Ð → Ð→ Ð → (a) F = −k(x i + y j ). 2]. t ∈ [0. y = a sin3 t. √ R: − kc a2 + b2 + c2 ln 2 . 2π]. Să se calculeze aria astroidei: x = a cos3 t. 2 R: 3a8 π Ð → 12. t ∈ [1. Să se calculeze lucrul mecanic al forţei F . π2 ] R: k2 (a2 − b2 ) Ð → Ð → Ð → Ð → (b) F = −k(x √ i +y j +z k ) z x2 +y 2 +z 2 .142 CAPITOLUL 10. R: πab 11. (C) ∶ x = at.

. Fie o mulţime mărginită D ⊂ R2 . re- spectiv aria submulţimii Di .n norma diviziunii ∆. a căror reuniune este D: n ∆ = {D1 . i=1 Pentru o diviziune ∆ a domeniului D. şi alegem câte un punct intermediar Pi (αi . Se numeşte diametru al mulţimii D marginea superioară a distanţelor dintre două puncte din D: d(D) = sup ∥AB∥... Fie f ∶ D → R o funcţie de două variabile. .. Di ⊂ D. i = 1. . Definiţia 11. .2. n. Se numeşte diviziune a mulţimii D o mulţime finită de submulţimi ale lui D. . Definiţia 11. . βi )ωi .Capitolul 11 Integrala dublă 11. fără puncte interioare comune. n. ⋃ Di = D. . .1. i=1 i=1 143 . Definim de asemenea ∥∆∥ = max di i=1. D2 . . βi ) ∈ Di . Dn }.. . i = 1. A. Se numeşte sumă Riemann a funcţiei f corespunzătoare diviziunii ∆ a mulţimii D şi punctelor intermediare Pi următoarea sumă: n n σ∆ (f ) = ∑ f (Pi )ωi = ∑ f (αi . notăm cu di şi ωi diametrul.1 Definirea integralei duble Fie D ⊂ R2 o mulţime de puncte din plan. .B∈D Spunem că o mulţime de puncte din plan este mărginită dacă diametrul ei este finit. .

. Fie f ∶ D → R mărginită şi ∆ o diviziune a lui D. y). unde Ω este aria lui D. avem ε Mi − mi < . . n.4. . Dacă alegem o diviziune ∆ a lui D astfel ı̂ncât ∥∆∥ < δ. . M = sup f (x. Funcţia f ∶ D → R este integrabilă pe D dacă şi numai dacă oricare ar fi ε > 0. y) şi Ω este aria domeniului D. (x. Spunem că funcţia f ∶ D → R este integrabilă pe D dacă pentru orice şir de diviziuni ∆ ale lui D cu norma tinzând către 0 şi orice alegere a punctelor intermediare corespunzătoare Pi . Atunci F este integrabilă pe D. INTEGRALA DUBLĂ Definiţia 11. Deoarece funcţia f este continuă pe domeniul ı̂nchis şi mărginit D. rezultă că este şi uniform continuă pe acest domeniu. S∆ = ∑ Mi ωi i=1 i=1 se numesc sume Darboux inferioară. i = 1. . n Ω . (x.y)∈D Teorema 11. D Dacă funcţia f este mărginită.y)∈D (x. y). există δ > 0 astfel ı̂ncât pentru orice diviziune ∆ cu ∥∆∥ < δ să avem S∆ − s∆ < ε.2. Fie f ∶ D → R continuă pe domeniul ı̂nchis şi mărginit D. Sumele n n s∆ = ∑ mi ωi . Avem următoarea inegalitate: mΩ ≤ s∆ ≤ σ∆ (f ) ≤ S∆ ≤ M Ω unde m = inf f (x. y)dxdy. . y). variaţia funcţiei este mai mică decât Ωε .y)∈Di (x. Mi = sup f (x. şirurile corespunzătoare de sume Riemann σ∆ (f ) au o limită finită comună I: lim σ∆ (f ) = I ∥∆∥→0 Această valoare I se numeşte integrala dublă a funcţiei f pe domeniul D şi se notează cu ∬ f (x. deci pentru orice ε > 0 există δ > 0 astfel ı̂ncât pe orice subdomeniu al lui D cu diametrul mai mic decât δ. respectiv superioară corespunzătoare funcţiei f şi diviziunii ∆. atunci putem defini mi = inf f (x. Teorema 11.y)∈Di Definiţia 11. . ∀i = 1.144 CAPITOLUL 11.3. Demonstraţie.1 (Criteriul de integrabilitate Darboux). .

de-a lungul unui număr finit de curbe netede. Dacă f este integrabilă pe D. y)dxdy. y) ∈ D. Dacă f este o funcţie constantă f (x. ∀(x. 11. iar funcţia modificată rămâne mărginită.3. y) ∈ D. y) ≤ g(x. y)dxdy+β ∬D g(x. atunci noua funcţie este de asemenea integrabilă pe D. 3. Aşadar. y)) dxdy = α ∬D f (x. y)∣dxdy. ∀(x. D 2.2 Proprietăţi ale funcţiilor integrabile 1. PROPRIETĂŢI ALE FUNCŢIILOR INTEGRABILE 145 de unde n ε n S∆ − s∆ = ∑(Mi − mi )ωi < ∑ ωi = ε i=1 Ω i=1 de unde conform criteriului de integrabilitate Darboux rezultă că f este in- tegrabilă pe D. Dacă f şi g sunt integrabile pe D şi α. D D 4. y)dxdy∣ ≤ ∬ ∣f (x. y) + βg(x. y)dxdy ≤ ∬ g(x. Dacă mulţimea tuturor punctelor de discontinuitate ale funcţiei f ∶ D → R constă dintr-un număr finit de curbe netede.11. Teorema 11. β ∈ R. atunci şi ∣f ∣ este integrabilă pe D şi avem ∣∬ f (x. iar integrala ei este aceeaşi cu integrala lui f . D D . atunci αf + βg este integrabilă pe D şi ∬D (αf (x. y)dxdy = cA(D) unde A(D) este aria domeniului D. dacă se modifică ı̂n mod arbitrar valorile funcţiei f integrabilă pe D. atunci ∬D f (x. y)dxdy. y). În particular. y) = c. Dacă f şi g sunt integrabile pe D şi f (x.2. pentru c = 1 găsim A(D) = ∬ dxdy. atunci ∬ f (x. atunci f este inte- grabilă.

y)g(x. y)dxdy = f (ξ. y). Proprietatea de aditivitate: Dacă f este integrabilă pe D. η) ∈ D astfel ı̂ncât ∬D f (x. y)dxdy. y)dxdy. b] există integrala I(x) = ∫c f (x. 8. M ].1 Integrarea pe domenii dreptunghiulare Teorema 11.146 CAPITOLUL 11. y). M = sup f (x.4. y)dxdy = µA(D). Fie o funcţie f integrabilă pe domeniul dreptunghiular D = {(x. η) ∈ D astfel ı̂ncât ∬D f (x. y)dxdy = µ ∫D g(x. atunci există (ξ. 6. Dacă f este integrabilă pe D.y)∈D (x. Dacă f este continuă pe D. 7. y). care este ı̂mpărţit ı̂n două subdomenii D1 şi D2 printr-o curbă netedă (eventual pe porţiuni). y)dxdy + ∬D f (x. . y)dy] dx.y)∈D (x. M = sup f (x. η) ∫D g(x. c ≤ y ≤ d} d astfel ı̂ncât pentru orice x ∈ [a. y)dxdy = ∬D f (x.y)∈D astfel ı̂ncât ∬D f (x. şi avem ∬D f (x. y)dxdy. Atunci b există şi integrala ∫a I(x)dx şi avem b d ∬D f (x. atunci există (ξ. astfel ı̂ncât (x. (x. Teorema de medie: dacă f şi g sunt integrabile pe D şi dacă g ≥ 0. INTEGRALA DUBLĂ 5. unde m = inf f (x. y)dy. atunci există µ ∈ [m. Dacă f este continuă pe D iar g este integrabilă şi pozitivă pe D. 1 2 11. atunci f este integrabilă pe D1 şi D2 .3. atunci există o valoare µ ∈ [m. y)g(x. unde m = inf f (x. y) ∈ R2 ∣a ≤ x ≤ b. M ].y)∈D ∬D f (x. η)A(D). y)dxdy = ∫a [∫c f (x.3 Metode de calcul pentru integrale duble 11. y)dxdy = f (ξ. y). 9.

y) ∈ R2 ∣a ≤ x ≤ b. . m găsim m d m ∑ mij (yj − yj−1 ) ≤ ∫ f (ξi . ξi ) ≤ S∆ Trecând acum la limită cu ∥∆x ∥ → 0 şi ∥∆y ∥ → 0 obţinem b ∬D f (x.y)∈Dij (x. . Mij = sup f (x. y) ≤ Mij . y)dxdy = ∫c [∫a f (x. y)dy = I(ξi ) ≤ ∑ Mij (yj − yj−1 ) j=1 c j=1 Înmulţind această dublă inegalitate cu (xi − xi−1 ) şi sumând după indicele i = 1.11. y) (x. . Considerăm diviziunile ∆x ∶ a = x0 < x1 < ⋅ ⋅ ⋅ < xn−1 < xn = b ∆y ∶ c = y0 < y1 < ⋅ ⋅ ⋅ < ym−1 < ym = d ale intervalelor [a. dreptunghiul D se descompune ı̂n ∆ = {Dij = [xi−1 . n. ∀j = 1. b]. y). n avem: n m n n m ∑ ∑ mij (xi −xi−1 )(yj −yj−1 ) ≤ ∑ I(ξi )(xi −xi−1 ) ≤ ∑ ∑ Mij (xi −xi−1 )(yj −yj−1 ) i=1 j=1 i=1 i=1 j=1 adică s∆ ≤ σ∆x (I(x). . Corespunzător. Atunci d există şi integrala ∫c I(y)dy şi avem d b ∬D f (x. . respectiv [c. yj ]. ∀y ∈ [yj−1 . . . y)dx] dy. . obţinem: yj mij (yj − yj−1 ) ≤ ∫ f (ξi . c ≤ y ≤ d} b astfel ı̂ncât pentru orice y ∈ [c. d]. . . yj ] Integrând ı̂n raport cu y pe [yj−1 . . yj ]. . y)dx. y)dxdy = ∫a I(x)dx Teorema 11.y)∈Dij Pentru x = ξi ∈ [xi−1 .5. y)dy ≤ Mij (yj − yj−1 ). . . . m} Fie mij = inf f (x. . . d] există integrala I(y) = ∫a f (x. . j = 1. m yj−1 Sumând acum după indicele j = 1. METODE DE CALCUL PENTRU INTEGRALE DUBLE 147 Demonstraţie. xi ] fixat avem: mij ≤ f (ξi . .3. Fie o funcţie f integrabilă pe domeniul dreptunghiular D = {(x. xi ] × [yj−1 . . . i = 1.

Fie o funcţie f integrabilă pe domeniul D simplu ı̂n raport cu g (x) Oy astfel ı̂ncât pentru orice x ∈ [a. y)dy. y)dy] dx.6. f ∗ este integrabilă şi pe D̃ ∖ D deoarece este funcţie constantă (f ∗ (x. INTEGRALA DUBLĂ 11. ⎧ ⎪ ∗ ⎪f (x. . y)dxdy = 0 Deci f ∗ este integrabilă pe tot dreptunghiul D̃ (valorile de pe frontiera lui D nu joacă niciun rol) şi avem ∗ ∬D̃ f (x.5. y) = ∬D f (x. b] există integrala F (x) = ∫g12(x) f (x. g1 (x) ≤ y ≤ g2 (x)} se numeşte simplu ı̂n raport cu axa Oy. Funcţia f ∗ este integrabilă pe D şi avem ∗ ∬D f (x. y) ∈ R2 ∣a ≤ x ≤ b. y) = ⎨ ⎪ ⎪ (x. y). b] × [c. d] unde c = min g1 (x). Pentru un astfel de domeniu avem: Teorema 11. y)dxdy = ∫a [∫g f (x. 1 (x) Demonstraţie. Un domeniu plan mărginit de două drepte verticale x = a şi x = b şi de graficele a două funcţii continue y = g1 (x) şi y = g2 (x) D = {(x. y) ∈ D f (x. (x. b Atunci există şi integrala ∫a F (x)dx şi avem b g2 (x) ∬D f (x.148 CAPITOLUL 11. y)dxdy.3.2 Integrarea pe domenii simple Definiţia 11. Acoperim domeniul D cu dreptunghiul D̃ = [a. d = max g2 (x) a≤x≤b a≤x≤b şi definim pe acest dreptunghi funcţia f ∗ ∶ D̃ → R. y)dxdy De asemenea. y) ∈ D̃ ∖ D ⎩0. y) = 0) şi are integrala ∗ ∬D̃∖D f (x. y)dxdy = ∬D f (x.

METODE DE CALCUL PENTRU INTEGRALE DUBLE 149 Pentru x ∈ [a. Pentru un astfel de domeniu avem: Teorema 11. 1 (y) 11.7. y)dx] dy. y)dy g1 (x) Acum. . Un domeniu plan mărginit de două drepte orizontale y = c şi y = d şi de graficele a două funcţii continue x = h1 (y) şi x = h2 (y) D = {(x. Dacă funcţia f ∶ D → R este integrabilă pe D. h1 (y) ≤ x ≤ h2 (y)} se numeşte simplu ı̂n raport cu axa Ox. y)dxdy = ∫a [∫c f (x. conform teoremei 11. y)dxdy = ∬D̃ f (x. y)dy = ∫c f ∗ (x. y)dy + ∫ f ∗ (x. y) = ∫ [∫ f (u. atunci funcţia x y F (x. y)dxdy = ∫c [∫h f (x. y)dy g1 (x) g2 (x) g2 (x) =∫ f (x. d] există integrala G(y) = ∫h12(y) f (x. d Atunci există şi integrala ∫c G(y)dy şi avem d h2 (y) ∬D f (x. y)dy] dx. Fie o funcţie f integrabilă pe domeniul simplu ı̂n raport cu h (y) Ox astfel ı̂ncât pentru orice y ∈ [c. a 1 (x) g Definiţia 11.3 Continuitatea şi derivabilitatea integralei duble funcţie de limitele de integrare Teorema 11.3. y) ∈ R2 ∣c ≤ y ≤ d.11.6.4 b d ∗ ∗ ∬D f (x.3. b] fixat avem d g1 (x) g2 (x) d ∗ ∫c f (x. v)dv] du a b este continuă pe D. y)dx. y)dy] dx = b g2 (x) =∫ [∫ f (x. y)dy + ∫ f ∗ (x.8.

Q ∶ D → R două funcţii de 2 variabile.10 (Formula lui Green). (M2 N2 ) ∶ y = g2 (x). atunci funcţia x y F (x. . y)dx şi ∫(M2 M1 ) P (x. date prin ∂F y ∂F x = ∫ f (x. Atunci avem: ∂Q ∂P ∫C P (x. mărginit de o curbă C ı̂nchisă şi netedă (pe porţiuni). v)dv] du a b are derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi continue pe D.4 Formula lui Green Teorema 11. y)dx care sunt nule. Demonstraţie. g2 (x))dx − ∫a P (x. v)dv. Fie P. N1 N2 paralele cu axa Oy. y)dx (N2 M2 ) (M1 N1 ) Adăugând integralele ∫(N1 N2 ) P (x. şi sumând integralele pe aceste domenii găsim că (11.3.1) Dacă domeniul nu este simplu ı̂n raport cu Oy. = ∫ f (u. a ≤ x ≤ b şi segmentele M1 M2 . astfel ı̂ncât P are derivată parţială continuă ı̂n raport cu y şi Q are derivată parţială continuă ı̂n raport cu x.1) este valabilă ı̂n general. ∂x b ∂y a În plus. g1 (x))dx 1 = −∫ P (x.4. y)dx − ∫ P (x. y)dx (11. obţinem ∂P ∬D ∂y dxdy = − ∫C P (x. y)du. avem ∂P b g2 (x) ∂P b b ∬D ∂y dxdy = ∫a [∫g (x) ∂y dy] dx = ∫a P (x. Dacă funcţia f ∶ D → R este continuă pe D. Fie D un domeniu plan ı̂nchis. y)dx + Q(x. y) ∂x∂y ∂y∂x 11. mărginit de curbele (M1 N1 ) ∶ y = g1 (x). Presupunem mai ı̂ntâi că domeniul D este simplu ı̂n raport cu Oy. ı̂l putem descompune ı̂ntr-un număr finit de domenii simple ı̂n raport cu Oy. şi astfel ı̂ncât atât paralelele la axa Ox cât şi paralelele la axa Oy intersectează curba C numai ı̂n două puncte. y) = ∫ [∫ f (u. y)dy = ∬D ( ∂x − ∂y ) dxdy unde sensul de parcurgere al curbei C este ales astfel ı̂ncât domeniul D să rămână ı̂n stânga. continue. derivatele de ordinul doi mixte există şi sunt date prin ∂ 2F ∂ 2F = = f (x. INTEGRALA DUBLĂ Teorema 11.150 CAPITOLUL 11. Conform teoremei 11.9.

y)dxdy D unde ρ este densitatea de masă.11. Fie două domenii plane D şi D′ mărginite de curbe ı̂nchise netede (eventual pe porţiuni). 11. y) ∬D f (x. v). APLICAŢII ALE INTEGRALEI DUBLE 151 În mod asemănător se obţine ∂Q ∬D ∂x dxdy = ∫C Q(x. y) A(D) = ∬ ∣ ∣ dudv D′ D(u. y)dy (11. y(u. Atunci avem: D(x. Atunci aria domeniului D este D(x. ∀(u. v). y(u.4 Aplicaţii ale integralei duble ˆ Masa unei plăci plane: m(D) = ∬ ρ(x. v)). v) ∣ dudv.4. ˆ Coordonatele centrului de greutate al unei plăci plane: ∬D xρdxdy ∬ yρdxdy xG = .2) descompunând domeniul ı̂ntr-un număr finit de domenii simple ı̂n raport cu Ox.2) se obţine formula din enunţ. 11. ϕ(u. şi o funcţie vectorială bijectivă ϕ ∶ D′ → D. v) ∂x ∂x unde D(x. ∂u ∂v Teorema 11. .11. Din (11.12. v) ∈ D′ ale cărei componente admit derivate parţiale continue ı̂n raport cu x şi y. Fie f ∶ D → R continuă şi transformarea ϕ definită mai sus. v)) ∣ D(u. y)dxdy = ∬D′ f (x(u. v) = (x(u.v) =∣ ∂u ∂y ∂v ∂y ∣ este jacobianul transformării ϕ.y) D(u.3.5 Schimbare de variabilă Teorema 11.1) şi (11. yG = D ∬D ρdxdy ∬D ρdxdy unde ρ este densitatea de masă.

y)dxdy D D unde ρ este densitatea de masă. unde D = {(x. A(1. unde D = {(x. y) ∈ R2 ∣1 ≤ x ≤ 3. unde D = {(x. y)dxdy. unde D = {(x. B(1. 1 ≤ y ≤ 3} D R: 660 x2 (b) ∬ dxdy. 0 ≤ y ≤ 1} D R: 31 (e) ∬ xydxdy unde D este triunghiul determinat de punctele O(0. 11. INTEGRALA DUBLĂ ˆ Momente de inerţie: – momentul de inerţie faţă de originea axelor: IO = ∬ (x2 + y 2 )ρ(x. 2). 0).152 CAPITOLUL 11. 0 ≤ y ≤ 1} D 1 + y2 π R: 12 (c) ∬ xex+y dxdy. y) ∈ R2 ∣0 ≤ x ≤ 1. IOy = ∬ x2 ρ(x. 0). unde D este domeniul limitat de parabola y = x2 şi de D dreapta y = 2x + 3 R: 53 + 31 . y = x D şi hiperbola xy = 1 R: 49 (h) ∬ xydxdy.5 Exerciţii 1. 0 ≤ y ≤ 1} D R: e − 1 (d) ∬ (1 − x)(1 − xy)dxdy. y) ∈ R2 ∣2 ≤ x ≤ 5. y)dxdy D – momentul de inerţie faţă de axele de coordonate: IOx = ∬ y 2 ρ(x. y) ∈ R2 ∣0 ≤ x ≤ 1. unde D este domeniul mărginit de dreptele x = 2. D (f) ∬ (2x + y)dxdy. Să se calculeze următoarele integrale duble: (a) ∬ (5x2 y − 2y 3 )dxdy. unde D este triunghiul mărginit de axele de co- D ordonate şi dreapta x + y = 3 R: 27 2 x2 (g) ∬ y 2 dxdy.

5. Să se afle aria domeniului plan mărginit de curbele xy = 12. 2). y) ∈ R2 ∣1 ≤ xy ≤ 2. Să se calculeze folosind formula lui Green următoarele integrale cur- bilinii: (a) ∫ 2(x2 + y 2 )dx + (x + y)2 dy. unde D = {(x. 3) R: − 34 (b) ∫ (−ydx + xdy). 1). unde D = {(x. B(2. y) ∈ R2 ∣x2 + y 2 ≤ R2 . Să se calculeze schimbând ordinea de integrare integrala iterată ∫ dx ∫ ln y 0 ex R: e − 1 3. să se calculeze următoarele integrale duble: (a) ∬ xydxdy. y) ∈ R2 ∣x ≤ x2 + y 2 ≤ 2x} D 45π R: 32 (c) ∬ dxdy 1+xy .11. C(1. x2 + y − 13 = 0 situat ı̂n primul cadran R: 52 3 − 12 ln 3 7. unde (C) ∶ x2 + y 2 = 1 (C) R: 2π 2 2 2 5. Folosind o schimbare de variabile convenabilă. unde D = {(x. y G = 4(a2 +b2 ) . x > 0. R: 38 πa2 6. y > 0} D R4 R: 8 (b) ∬ (x2 + y 2 )dxdy. Să se calculeze aria domeniului mărginit de curba x 3 +y 3 = a 3 (astroida). 2 +2b2 ) a(2a2 +3b2 ) R: xG = a(3a 4(a +b ) 2 2 . EXERCIŢII 153 1 e dy 2. unde (C) este linia poligonală cu (C) vârfurile A(1. Să se calculeze coordonatele centrului de greutate al unui dreptunghi de laturi a şi b dacă densitatea variază direct proporţional cu pătratul distanţei de la punct la unul din vârfurile dreptunghiului. x ≤ y ≤ 3x} D ln 3 R: 2 ln 32 2 2 −( x2 + y2 ) x2 2 (d) ∬ e a b dxdy unde D este exteriorul elipsei a2 + yb2 − 1 = 0 D πab R: e 4.

Să se calculeze coordonatele centrelor de greutate pentru următoarele domenii plane: (a) 0 ≤ y ≤ sin x. ρ = 1. b > a cu densitatea ρ = k. Folosind integrala dublă improprie să se calculeze integrala Euler- Poisson ∞ I = ∫ e−x dx 2 0 √ π R: 2 . y ≥ 0 de densitate ρ = 1 + xy. √ (b) x2 + y 2 ≤ a2 . yG = 0 9. x2 + y 2 = bx. 2 +ab+b2 R: xG = a 4(a+b) . INTEGRALA DUBLĂ 8. Să se calculeze momentele de inerţie ı̂n raport cu axele de coordonate ale domeniului plan determinat de x + y ≤ 1. x ≥ 0. 0 ≤ x ≤ π4 . x ≥ 0. R: Ix = Iy = 120 11 11. Să se calculeze coordonatele centrului de greutate al domeniului plan mărginit de x2 + y 2 = ax.154 CAPITOLUL 11. ρ = a2 + x2 + y 2 10.

(u0 . Parametrii u şi v se numesc coordonate curbilinii ale unui punct de pe suprafaţa S. v0 ) ∂v ∂v ∂v 155 . F (u.Capitolul 12 Integrala de suprafaţă 12. v) D(u. D(u. v). . Parametrii directori ai tangentei la curba u = u0 ı̂n P0 sunt ∂f ∂g ∂h (u0 .1 Elemente de teoria suprafeţelor Definiţia 12. v) 2. v). 1. h) D(h. v) ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = h(u. suprafaţa se numeşte suprafaţă netedă 3. Dacă funcţiile f. f ) D(f. v) nu se anulează simultan pe D. v) = (f (u. Fie D un domeniu mărginit şi ı̂nchis din R2 şi funcţia F ∶ D → R3 . v). (u. h(u. Curbele de pe suprafaţa S date prin u = u0 şi v = v0 se numesc curbe de coordonate Fie o suprafaţă netedă S. g. h sunt continue cu derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi continue pe D şi dacă determinanţii funcţionali D(g. g(u. g) . v)) Mulţimea S = {M (f (u. Prin punctul P0 (u0 . v) ∈ D} se numeşte suprafaţă dată prin reprezentarea parametrică ⎧ ⎪ x = f (u. v)). v). v) D(u. (u0 . g(u.1. v0 ). v0 ) trec curbele de coor- donate u = u0 şi v = v0 . v) ⎪ ⎪ ⎪ (S) ∶ ⎨y = g(u. v0 ). h(u.

√u ± G ± G ± G ± E ± E ± E unde E = (fu′ )2 + (gu′ )2 + (h′u )2 G = (fv′ )2 + (gv′ )2 + (h′v )2 toate derivatele fiind calculate ı̂n P0 . f ) D(f. (Ð → r u.156 CAPITOLUL 12. cos β = ± √ . √v şi √u . G avem identitatea: A2 + B 2 + C 2 = EG − F 2 Pentru vectorii tangenţi Ð → r u şi Ð → r v la curbele de coordonate ı̂n P0 avem: Ð → r 2u = E. v0 ). v) În fiecare punct al suprafeţei S avem doi vectori normali la suprafaţă. F.C = D(u. Elementul lungime de arc al unei curbe oarecare de pe suprafaţa S este ds2 = dx2 + dy 2 + dz 2 = Edu2 + 2F dudv + Gdv 2 expresie numită şi prima formă fundamentală a suprafeţei S. Ð → r 2v = G. h) D(h. v0 ). cos γ = ± √ A2 + B 2 + C 2 A2 + B 2 + C 2 A2 + B 2 + C 2 unde D(g. B. Cosinuşii directori ai normalei Ð → n la suprafaţă ı̂n punctul P0 sunt A B C cos α = ± √ . g) A= . O astfel de suprafaţă se spune că are două feţe. v0 ) ∂u ∂u ∂u Cosinuşii directori ai tangentelor corespunzătoare sunt f′ g′ h′ f′ g′ h′ √v . √v . v) D(u. Unghiul θ dintre cele două curbe de coordonate este dat de fu′ fv′ + gu′ gv′ + h′u h′v F cos θ = ± √ = ±√ EG EG unde F = fu′ fv′ + gu′ gv′ + h′u h′v . Între A. de sensuri opuse. INTEGRALA DE SUPRAFAŢĂ iar ai tangentei la curba v = v0 ı̂n P0 sunt ∂f ∂g ∂h (u0 . v) D(u. (u0 . (u0 . Ð → r v) = F . C şi E.B = . √u .

. ... Fie ∆ = {D1 . v) ⎪ ⎪ ⎪ (S) ∶ ⎨y = g(u. 12. Dreptelor u = ui . . Sp } a suprafeţei S. . . (u. v) ∈ D ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = h(u. . m şi v = vj . B) A. Dp } o diviziune a domeniului D. În planul tangent la suprafaţă ı̂n punctul P (ui .. . v) ∈ D∣u ∈ [ui . Reciproc. . .2 Aria unei suprafeţe Fie suprafaţa ⎧ ⎪ x = f (u. D2 . . vj ) considerăm paralelo- gramul determinat de vectorii tangenţi (ui+1 − ui )Ð→ r u şi (vj+1 − vj )Ð → r v . v = vj . z0 sunt coordonatele carteziene ale lui P0 . . ui+1 ]. j = 1. . . . v = vj+1 . v) unde D este un domeniu ı̂nchis şi mărginit din R2 . v ∈ [vj . .2. La fel ca şi ı̂n cazul suprafeţelor plane. corespunde pe domeniul D o diviziune ∆ formată din paralele la axele de coordonate. şi vom aproxima aria suprafeţei Sk cu aria acestui paralelogram: √ σ = ∥Ð k → r ∥∥Ð u →r ∥(u − u )(v − v ) sin θ = EG − F 2 (u − u )(v − v ) v i+1 i j+1 j i+1 i j+1 j .p Considerăm un domeniu elementar Dk = {(u. n care formează diviziunea ∆ le corespund pe suprafaţa S o reţea de curbe de coordonate care la rândul lor determină o diviziune ∆S = {S1 . la o diviziune ∆S a suprafeţei S formată dintr-o reţea de curbe de coordonate.. ARIA UNEI SUPRAFEŢE 157 iar pentru versorul normalei Ð → n la suprafaţă avem Ð→ r u×Ð→ Ð→ n =± Ð rv → Ð → ∥r × r ∥ u v Ecuaţia planului tangent la suprafaţă ı̂n P0 este A(x − x0 ) + B(y − y0 ) + C(z − z0 ) = 0 unde x0 . u = ui+1 . i = 1.12. vj+1 ]} Acestui domeniu ı̂i corespunde pe S suprafaţa Sk mărginită de curbele de coordonate u = ui . definim dk = sup d(A. y0 . v) . .B∈Sk şi norma diviziunii ∆S : ∥∆S ∥ = max dk k=1.

1. Dacă suprafaţa S este dată prin ecuaţia carteziană z = f (x. Spunem că suprafaţa S are arie dacă integrala dublă ∬D EG − F dudv există şi este finită. v) atunci găsim E = 1 + p2 . (x. F = pq unde p = ∂f ∂x .j √ care este suma Riemann corespunzătoare funcţiei EG√− F 2 . 1. Dacă funcţia EG − F 2 este inte- grabilă pe D. (u. Aria unei suprafeţe S este independentă de reprezentarea parametrică a suprafeţei. G = 1 + q 2 . 2. y).2. ∥∆ ∥→0 S D Definiţia√12. v) ∈ D ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = f (u. vj ). vj )(ui+1 − ui )(vj+1 − vj ) k=1 i. y) ∈ D. atunci trecând acum la limită cu ∥∆S ∥ → 0 obţinem √ lim A∆S = ∬ EG − F 2 dudv. diviziunii ∆ a lui D şi punctelor intermediare (ui . Valoarea acestei integrale duble 2 reprezintă aria suprafeţei S. folosind parametrizarea ⎧ ⎪ x=u ⎪ ⎪ ⎪ ⎨y = v . . Forma diferenţială √ √ dS = EG − F 2 dudv = A2 + B 2 + C 2 dudv se numeşte elementul de arie al suprafeţei S.158 CAPITOLUL 12. q= ∂f ∂y . Elementul de arie va fi √ dS = 1 + p2 + q 2 dudv iar aria suprafeţei este √ A=∬ 1 + p2 + q 2 dudv D Teorema 12. INTEGRALA DE SUPRAFAŢĂ Aria suprafeţei S se aproximează atunci cu p √ A ≈ A∆S = ∑ σk = ∑ EG − F 2 (ui .

. . . C̄ = CJ iar conform formulei de schimbare de variabile pentru integrale duble avem √ √ √ 2 + B 2 + C 2 dudv = 2 + B 2 + C 2 ∣J∣dūdv̄ = ∬D̄ Ā + B̄ + C̄ dūdv̄ 2 2 2 ∬D A ∬D̄ A 12. . mărginită de un contur neted (pe porţiuni) şi fie funcţia f ∶ S → R. v) ∈ D ⊂ R2 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = z(u. Pentru punctele inter- mediare arbitrare Mi (xi . (ū. . n. . v̄) . . . Considerăm schimbarea de variabile ⎧ ⎪ ⎪u = u(ū. v̄) ∈ D̄ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = h̄(ū. . Descompunem suprafaţa S cu ajutorul unei reţele de curbe netede pe porţiuni alese ı̂n mod arbitrar ı̂n ∆S = {S1 . v) . v) ⎪ ⎪ ⎪ (S) ∶ ⎨y = y(u. v) cu două feţe. Sn }. yi . v̄) ⎨ . v̄) ∈ D̄ ⎪ ⎩v = v(ū.3 Integrala de suprafaţă de primul tip Fie suprafaţa ⎧ ⎪ x = x(u. v̄) Dacă notăm cu D(u. . zi )Ai i=1 unde Ai este aria lui Si . v̄) ⎪ ⎪ ⎪ ⎨y = ḡ(ū. v̄) jacobianul transformării. B̄ = BJ. din proprietăţile determinanţilor funcţionali rezultă Ā = AJ. i = 1. (ū. netedă (sau netedă pe porţiuni). v) J= D(ū. . INTEGRALA DE SUPRAFAŢĂ DE PRIMUL TIP 159 Demonstraţie.3. yi . v̄) ⎪ Suprafaţa va avea reprezentarea parametrică ⎧ ⎪ x = f¯(ū. zi ) ∈ Si . n se defineşte suma integrală n σ∆S (f ) = ∑ f (xi . (u. . .12. i = 1.

atunci avem √ ∬S f (x.3. . n ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩zi = z(ui . . atunci această limită se numeşte integrala de suprafaţă de primul tip a funcţiei f pe suprafaţa S şi se notează cu ∬S f (x. . . Demonstraţie. . i = 1.2. n unde (ūi . INTEGRALA DE SUPRAFAŢĂ Definiţia 12. . y(u. . . Teorema 12. z(ui . Dacă suprafaţa S este simplă. z)dS. v). . . vi ). . vi ) . n Di Aplicând teorema de medie pentru integrale duble obţinem √ Ai = EG − F 2 (ūi . zi )Ai . yi . y(ui . . z)dS = ∬D f (x(u. Descompunem suprafaţa S ı̂n ∆S = {S1 . .160 CAPITOLUL 12. v̄i )A(Di ) (12. v). vi ) ∈ Di . netedă şi neı̂nchisă. i = 1. v̄i ) ∈ Di . iar suma integrală σ∆S (f ) devine n √ σ∆S (f ) = ∑ f (x(ui . Sn } cu ajutorul unor curbe netede pe porţiuni şi corespunzător domeniul D ı̂n ∆ = {D1 . . i = 1. Dn }. v)) EG − F dudv 2 ı̂n ipoteza că cel puţin una din aceste integrale există. zi ) ∈ Si corespunzătoare punctelor (ui . iar funcţia f ∶ S → R este mărginită.1) i=1 . . . i=1 Conform definiţiei ariei unei suprafeţe avem: √ Ai = ∬ EG − F 2 dudv. n: ⎧ ⎪ xi = x(ui . Dacă există şi este finită limita lim σ∆S (f ) ∥∆S ∥→0 indiferent de alegerea diviziunii şi a punctelor intermediare. . . . . y. vi ). . . vi ) Suma integrală pentru integrala de suprafaţă este: n σ∆S (f ) = ∑ f (xi . . vi )) EG − F 2 (ūi . i = 1. yi . y. v̄i )A(Di ). z(u. Alegem punctele intermediare (xi . vi ) ⎪ ⎪ ⎪ ⎨yi = y(ui . .

daca diametrele d(Di ). Dacă se alege pe . y) atunci avem √ ∬S f (x. vi )A(Di ) (12. y. z)dS = ∬D f (x. . Dacă pe suprafaţă s-a ales una din cele două feţe. z) ∈ S găsim ∣σ∆S (f ) − σ∆ ∣ < εM A(D) şi trecând la limită cu ∥∆S ∥ → 0. y). . netedă (eventual pe porţiuni) de ecuaţie z = z(x.12. spunem că s-a ales o orientare pe suprafaţă sau că suprafaţa este orientată. v̄i ) − EG − F 2 (ui . z(x.4 Integrala de suprafaţă de al doilea tip Fie S o suprafaţă cu două feţe. y. vi ). y(ui . vi )) EG − F 2 (ui . Dacă suprafaţa S este dată prin ecuaţia carteziană explicită z = z(x. vi )∣ ≤ ε Scăzând ecuaţiile (12. INTEGRALA DE SUPRAFAŢĂ DE AL DOILEA TIP 161 iar suma integrală pentru integrala dublă din membrul drept al formulei din enunţ este n √ σ∆ = ∑ f (x(ui . y)) 1 + p + q dxdy 2 2 unde D este proiecţia suprafeţei S pe planul xOy.1) şi (12. ∀(x. 12. ∥∆∥ → 0 se obţine formula din enunţ. z(ui .4.2) şi folosind mărginirea funcţiei f : ∣f (x. i = 1. y. n sunt suficient de mici avem √ √ ∣ EG − F 2 (ūi . z)∣ ≤ M. . Teorema de mai sus rămâne valabilă dacă funcţia f este continuă pe S. y.2) i=1 √ Pentru ε > 0 arbitrar. ı̂n virtutea continuităţii uniforme a funcţiei EG − F 2 . y) ∈ D unde D este un domeniu plan mărginit de o curbă ı̂nchisă netedă pe porţiuni. . 2. vi ). (x. Observaţii: 1.

y. neı̂nchisă. ∬S f (x. . . Definiţia 12. zi ) ∈ Si . z)dxdy = lim σ∆S (f ) S ∥∆S ∥→0 Dacă se ı̂nlocuieşte faţa considerată a suprafeţei cu faţa opusă. y. y). INTEGRALA DE SUPRAFAŢĂ S faţa superioară (cos γ > 0). Sensul de parcurgere al lui Si va determina sensul de parcurgere al lui Di . . n. de ecuaţie z = z(x. .3. . Definiţia 12. Sn } a suprafeţei S. . simplă. y. yi . z)dzdx Combinaţia celor trei integrale de suprafaţă de al doilea tip ne dă forma generală a integralei de suprafaţă de al doilea tip: ∬S P (x. cu două feţe. ı̂n timp ce pe faţa inferioară sensul de parcurgere se alege negativ. y. z)dxdy Teorema 12. y. Se numeşte sumă integrală a lui f corespunzătoare diviziunii ∆S şi punctelor intermediare Mi următoarea sumă: n σ∆S (f ) = ∑ f (xi . pe faţa superioară sensul de parcurgere se alege pozitiv. În mod similar (proiectând pe planele yOz şi zOx) se obţin integralele de suprafaţă ∬S f (x. Astfel. (x. atunci această limită se numeşte integrala de suprafaţă de al doilea tip a funcţiei f pe faţa aleasă a suprafeţei S şi se notează cu ∬ f (x. y. z)dydz + Q(x.5. z)dydz. . . i = 1. indiferent de alegerea diviziunii şi a punctelor intermediare. integrala ı̂şi schimbă semnul. . iar aria proiecţiei se consideră cu semnul minus. Proiectând fiecare din suprateţele Si pe planul xOy obţinem o diviziune ∆ = {D1 .162 CAPITOLUL 12. Dacă S este o suprafaţă netedă. Dn } a lui D. Considerăm funcţia reală f definită pe un domeniu din R3 care include suprafaţa S.4. Fie acum o diviziune ∆S = {S1 . iar aria proiecţiei se consideră cu semnul plus. . z)dzdx + R(x. . y) ∈ D . Dacă există şi este finită limita sumelor integrale σ∆S (f ) atunci când norma lui ∆S tinde către zero. . atunci dacă o curbă ı̂nchisă de pe suprafaţă este parcursă ı̂n sens pozitiv. atunci privită de pe faţa inferioară curba este parcursă ı̂n sens negativ. zi )A(Di ) i=1 unde semnul ariei A(Di ) se alege conform regulii de mai sus. şi punctele intermediare Mi (xi . yi .

În mod similar se obţine forma generală: ∬S P dydz + Qdzdx + Rdxdy = ∬S (P cos α + Q cos β + R cos γ)dS unde cos α. cos β. z)dxdy = ∬D f (x. y. orien- tată ı̂n concordanţă cu faţa aleasă a suprafeţei. z) cos γdS unde cos γ este cosinusul director al normalei cu axa Oz. z(x. atunci ambele integrale din teorema an- terioară există. z)dxdy = ∬S f (x. z(u. v. avem cos γ = ± √A2 +B C şi √ 2 +C 2 dS = A + B + C dudv. Dacă suprafaţa S este dată parametric. Înlocuind faţa superioară cu cea inferioară. Dacă funcţia f este continuă. y. din normala la suprafaţă schimbându-şi orientarea. integrala de suprafaţă de al doilea tip considerată se reduce la o integrală dublă: ∬S f (x. adiacente una la alta. Deoarece cos γ = √1+p12 +q2 şi dS = 1 + p2 + q 2 dxdy. se schimbă semnul mem- brului stâng al egalităţii. se schimbă semnul lui cos γ şi o dată cu el şi semnul integralei din membrului drept al egalităţii. 5. v))Cdudv unde D̃ este domeniul ı̂n care se află parametrii u. Dacă suprafaţa S este dată parametric. y. √ 3. de unde 2 2 2 ∬S f (x. y.4. y(u. cos γ sunt cosinusurile directoare ale normalei. În acelaşi timp. ı̂n ipoteza că există cel puţin una din aceste integrale.12. 2. y))dxdy 4. atunci avem ∬S f (x. v). avem forma generală: ∬S P dydz + Qdzdx + Rdxdy = ± ∬D̃ (P A + QB + RC)dudv 7. v). Observaţii: 1. Rezultatele de mai sus se aplică şi ı̂n cazul mai general al unei suprafeţe ı̂nchise formată dintr-un număr finit de părţi netede simple şi neı̂nchise. INTEGRALA DE SUPRAFAŢĂ DE AL DOILEA TIP 163 şi dacă funcţia f este mărginită. z)dxdy = ± ∬D̃ f (x(u. . 6. y.

164 CAPITOLUL 12. Formula se poate aplica şi la suprafeţe netede pe porţiuni. Fie S o suprafaţă orientată. z). atunci are loc egalitatea ∂R ∂Q ∂P ∂R ∂Q ∂P ∫C P dx+Qdy+Rdz = ∬S ( ∂y − ∂z ) dydz+( ∂z − ∂x ) dzdx+( ∂x − ∂y ) dxdy Observaţii: 1. 2. Dacă suprafaţa S este situată ı̂n planul xOy (z = 0) se obţine formula lui Green: ∂Q ∂P ∫C P dx + Qdy = ∬D ( ∂x − ∂y ) dxdy 3. Dacă P (x. Alegem faţa suprafeţei S astfel ı̂ncât un observator situat pe acea faţă să vadă conturul C parcurs ı̂n sens direct. v) mărginită de o curbă C netedă pe porţiuni. netedă. = ∂x ∂y ∂z ∂x ∂y ∂z . Egalând cu 0 cei trei termeni din membrul drept al formulei lui Stokes. INTEGRALA DE SUPRAFAŢĂ Teorema 12. scriind for- mula pentru fiecare porţiune netedă şi adunând membru cu membru. g. z) sunt funcţii continue cu derivate de ordinul ı̂ntâi continue ı̂ntr-un domeniu din spaţiu care conţine suprafaţa S.5 (Formula lui Stokes). y.4. neı̂nchisă dată prin ⎧ ⎪ x = f (u. y. v) ⎪ ⎪ ⎪ ⎨y = g(u. se obţine condiţia necesară şi suficientă pentru independeţa de drum a unei integrale curbilinii de speţa a doua ı̂n spaţiu: ∂Q ∂P ∂P ∂R ∂R ∂Q = . funcţiile f. h având derivatele parţiale de ordinul doi continue. R(x. ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = h(u. y. Teorema 12. v) ∈ D̃. = . (u. z). simplă. atunci volumul acestui domeniu este dat de 1 1 V(V ) = ∬ xdydz + ydzdx + zdxdy = ∬ (x cos α + y cos β + z cos γ)dS 3 S 3 S integrala luându-se pe faţa exterioară a suprafeţei. Dacă S este o suprafaţă ı̂nchisă care delimitează un domeniu V ⊂ R3 . Q(x. v) .

APLICAŢII ALE INTEGRALELOR DE SUPRAFAŢĂ 165 12. Momentele de inerţie ale unei suprafeţe: (a) ı̂n raport cu planele de coordonate: ⎧ ⎪ Iyz = ∬S x2 ρdS ⎪ ⎪ ⎪ ⎨Izx = ∬S y 2 ρdS ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩Ixy = ∬S z ρdS 2 (b) ı̂n raport cu axele de coordonate: ⎧ ⎪ Ix = ∬S (y 2 + z 2 )ρdS ⎪ ⎪ ⎪ ⎨Iy = ∬S (x2 + z 2 )ρdS ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩Iz = ∬S (x + y )ρdS 2 2 (c) ı̂n raport cu originea: IO = ∬ (x2 + y 2 + z 2 )ρdS S . z)dS S unde ρ este densitatea de masă.5. Coordonatele centrului de greutate al unei suprafeţe: ⎧ ⎪ xG = m1 ∬S xρdS ⎪ ⎪ ⎪ ⎨yG = m1 ∬S yρdS ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩zG = m ∬S zρdS 1 4. Aria unei suprafeţe S: √ √ A(S) = ∬ dS = ∬ EG − F 2 dudv = ∬ 1 + p2 + q 2 dxdy S D̃ D după cum suprafaţa este dată parametric sau explicit. y. 3. 2. Masa unei suprafeţe: m = ∬ ρ(x.12.5 Aplicaţii ale integralelor de suprafaţă 1.

unde (S) este faţa supe- (S) rioară a jumătăţii inferioare a sferei x2 + y 2 + z 2 = R2 . Să se afle masa suprafeţei unei emisfere. unde (S) este porţiunea din paraboloidul z = 2 (S) decupată de cilindrul x2 + y 2 = 8. Să se calculeze următoarele integrale de suprafaţă de primul tip: (a) I = ∬ (x+y +z)dS. R: 2π 3 a 3 5. (S) R: πR3 (b) I = ∬ (x+y+z)−1 dS. unde (S) este suprafaţa x2 +y 2 +z 2 = R2 . Să se calculeze integrala I = ∬ x2 y 2 zdxdy. unde (S) este porţiunea din planul x+y+z = a (S) decupată √ de planele de coordonate. (S) unde (S) este faţa exterioară a sferei x2 + y 2 + z 2 = a2 situată ı̂n primul octant.166 CAPITOLUL 12. R: 25 πa3 bc 4. z ≥ 0. dacă densitatea sa superficială ı̂n fiecare punct este egală cu distanţa de la acest punct la diametrul vertical. 2 3 R: π 2R . Să se calculeze integrala de suprafaţă I = ∬ xdydz + ydzdx + 2zdxdy. R: − 105 2π R7 3. INTEGRALA DE SUPRAFAŢĂ 12. Să se afle aria părţilor sferei x2 +y 2 +z 2 = R2 decupate din ea de cilindrul x2 + y 2 = Rx R: 4R2 ( π2 − 1) 7. R: 596 15 π 2. R: 2π3 (5 5 − 1) 6.6 Exerciţii 1. Să se calculeze integrala I = ∬ x3 dydz pe faţa superioară a jumătăţii (S) 2 x2 2 superioare a elipsoidului a2 + yb2 + zc2 = 1. a 3 R: 2 x2 +y 2 (c) I = ∬ zdS. Să se calculeze aria porţiunii din paraboloidul x2 + y 2 = 2z mărginit de planul z√= 2.

6. 0 ≤ z ≤ 2.12. R: 4π35 (1 + 225 5) (d) Să se calculeze √ momentul de inerţie ı̂n raport cu originea. Să se calculeze coordonatele centrului de greutate al unei porţiuni omo- gene din suprafaţa sferei x2 + y 2 + z 2 = a2 . y ≥ 0. are densitatea ρ(x. R: G ( a2 . EXERCIŢII 167 8. a2 ) 9. z ≥ 0. pentru x ≥ 0. z) = 1 + 2z. y. √ 35 (1 + 225 5) R: 2π (c) Să se calculeze√momentul de inerţie ı̂n raport cu axa Oz. R: 315 (14200 5 + 32) π . a2 . (a) Să se calculeze √ aria suprafeţei. Suprafaţa materială 2z = x2 + y 2 . R: 3 (5 5 − 1) 2π (b) Să se calculeze momentul de inerţie al suprafeţei ı̂n raport cu planul xOz.

168 CAPITOLUL 12. INTEGRALA DE SUPRAFAŢĂ .

respec- tiv volumul submulţimii Di .Capitolul 13 Integrala triplă 13. Definim de asemenea ∥∆∥ = max di i=1. i = 1. Se numeşte diviziune a mulţimii D o mulţime finită de submulţimi ale lui D. i=1 169 . . . .B∈D Spunem că o mulţime de puncte din spaţiu este mărginită dacă diametrul ei este finit. Se numeşte diametru al mulţimii D marginea superioară a distanţelor dintre două puncte din D: d(D) = sup ∥AB∥. Se numeşte sumă Riemann a funcţiei f corespunzătoare diviziunii ∆ a mulţimii D şi punctelor intermediare Pi următoarea sumă: n σ∆ (f ) = ∑ f (αi . . Di ⊂ D. βi .. ⋃ Di = D.. . Fie o mulţime mărginită D ⊂ R3 .. n. n. γi )Vi . A.n norma diviziunii ∆.2. D2 . . Definiţia 13. . γi ) ∈ Di . Definiţia 13. βi . notăm cu di şi Vi diametrul. .1 Definirea integralei triple Fie D ⊂ R3 o mulţime de puncte din spaţiu.. . şi alegem câte un punct intermediar Pi (αi . i=1 Pentru o diviziune ∆ a domeniului D. i = 1.1. . fără puncte interioare comune. . Dn }. Fie f ∶ D → R o funcţie de trei variabile. . a căror reuniune este D: n ∆ = {D1 .

S∆ = ∑ Mi Vi i=1 i=1 se numesc sume Darboux inferioară. Funcţia f ∶ D → R este integrabilă pe D dacă şi numai dacă oricare ar fi ε > 0. Atunci f este integrabilă pe D. y.3.z)∈D (x.170 CAPITOLUL 13. Deoarece funcţia f este continuă pe domeniul ı̂nchis şi mărginit D. y. z). INTEGRALA TRIPLĂ Definiţia 13. atunci putem defini mi = inf f (x. avem ε Mi − mi < .y. n.2. D Dacă funcţia f este mărginită.4. Demonstraţie. Spunem că funcţia f ∶ D → R este integrabilă pe D dacă pentru orice şir de diviziuni ∆ ale lui D cu norma tinzând către 0 şi orice alegere a punctelor intermediare corespunzătoare Pi . Avem următoarea inegalitate: mV ≤ s∆ ≤ σ∆ (f ) ≤ S∆ ≤ M V unde m = inf f (x. . Fie f ∶ D → R continuă pe domeniul ı̂nchis şi mărginit D. n V . z). Sumele n n s∆ = ∑ mi Vi .y. există δ > 0 astfel ı̂ncât pentru orice diviziune ∆ cu ∥∆∥ < δ să avem S∆ − s∆ < ε. Teorema 13.z)∈Di Definiţia 13. . M = sup f (x. Teorema 13. y. . respectiv superioară corespunzătoare funcţiei f şi diviziunii ∆. . .y. ∀i = 1. variaţia funcţiei este mai mică decât Vε . rezultă că este şi uniform continuă pe acest domeniu. z). (x.1 (Criteriul de integrabilitate Darboux). y. şirurile corespunzătoare de sume Riemann σ∆ (f ) au o limită finită comună I: lim σ∆ (f ) = I ∥∆∥→0 Această valoare I se numeşte integrala triplă a funcţiei f pe domeniul D şi se notează cu ∭ f (x. deci pentru orice ε > 0 există δ > 0 astfel ı̂ncât pe orice subdomeniu al lui D cu diametrul mai mic decât δ.z)∈Di (x. Fie f ∶ D → R mărginită şi ∆ o diviziune a lui D. Mi = sup f (x.y. . Dacă alegem o diviziune ∆ a lui D astfel ı̂ncât ∥∆∥ < δ. i = 1. z) şi V este volumul domeni- (x. . unde V este volumul lui D.z)∈D ului D. . y. z)dxdydz.

y. y. y. y. ∀(x. 13. z) = c. z)dxdydz ≤ ∭ g(x. de-a lungul unui număr finit de suprafeţe netede. D 2. D D . y. Dacă f şi g sunt integrabile pe D şi α. z)dxdydz. z) ∈ D. atunci ∭D f (x. iar funcţia modificată rămâne mărginită. Teorema 13. y. dacă se modifică ı̂n mod arbitrar valorile funcţiei f integrabilă pe D. D D 4. Dacă f şi g sunt integrabile pe D şi f (x. y. z) ≤ g(x. ∀(x. iar integrala ei este aceeaşi cu integrala lui f . În particular.3. Dacă mulţimea tuturor punctelor de discontinuitate ale funcţiei f ∶ D → R constă dintr-un număr finit de suprafeţe netede. β ∈ R. atunci f este in- tegrabilă. z)∣dxdydz. y. z).13. Aşadar. atunci şi ∣f ∣ este integrabilă pe D şi avem ∣∭ f (x. z)dxdydz. 3. z)dxdydz+β ∭D g(x. atunci ∭ f (x. z) ∈ D.2 Proprietăţi ale funcţiilor integrabile 1.2. y. PROPRIETĂŢI ALE FUNCŢIILOR INTEGRABILE 171 de unde n ε n S∆ − s∆ = ∑(Mi − mi )Vi < ∑ Vi = ε i=1 V i=1 de unde conform criteriului de integrabilitate Darboux rezultă că f este in- tegrabilă pe D. Dacă f este o funcţie constantă f (x. y. z)dxdydz∣ ≤ ∭ ∣f (x. y. y. pentru c = 1 găsim V(D) = ∭ dxdydz. atunci noua funcţie este de asemenea integrabilă pe D. z)dxdydz = cV(D) unde V(D) este volumul domeniului D. Dacă f este integrabilă pe D. atunci αf + βg este integrabilă pe D şi ∭D (αf + βg) dxdydz = α ∭D f (x.

astfel (x.172 CAPITOLUL 13. w)dw ∂y a c ∂F x y = ∫ du ∫ f (u. y. atunci există o valoare µ ∈ [m. z)dxdydz = µV(D). M ]. care este ı̂mpărţit ı̂n două subdomenii D1 şi D2 printr-o suprafaţă netedă (even- tual pe porţiuni). 7. y.y. z)dxdydz = ∭D f (x. v. y. y. M = sup f (x. atunci f este integrabilă pe D1 şi D2 . y. atunci funcţia x y z F (x. z)dxdydz. z) ∂x∂y∂z . w)dw ∂x∂y ∫c ∂ 2F x = ∫ f (u.z)∈D (x. v. INTEGRALA TRIPLĂ 5. z). atunci există (x∗ . 6. Proprietatea de aditivitate: Dacă f este integrabilă pe D. z)dv ∂z a b ∂ 2F z = f (x.z)∈D ı̂ncât ∭D f (x. z)dv ∂z∂x b ∂ 3F = f (x. z)dxdydz = f (x . Dacă f este integrabilă pe D. Teorema de medie: Dacă f este integrabilă pe D. şi avem ∭D f (x. y. y. y. z ∗ ) ∈ D astfel ı̂ncât ∗ ∗ ∗ ∭D f (x. z)dxdydz+∭D f (x. y ∗ . y. w)dw ∂x b c ∂F x z = ∫ du ∫ f (u. unde m = inf f (x. 1 2 8. z )V(D). y. y . z) = ∫ du ∫ dv ∫ f (u. z)du ∂y∂z a 2 ∂ F y = ∫ f (x. v. y.y. Dacă f este continuă pe D. v. w)dw a b c este continuă pe D şi are următoarele derivate parţiale continue: ∂F y z = ∫ dv ∫ f (x. z). y.

y. z)dydz = I(ξi ) ≤ ∑ ∑ Mijk ∆yj ∆zk j=1 k=1 R j=1 k=1 . t]. . yj ] × [zk−1 . obţinem: mijk ∆yj ∆zk ≤ ∬ f (ξi . xi ] fixat avem: mijk ≤ f (ξi . z) ∈ R3 ∣a ≤ x ≤ b. j = 1. . j = 1. . . . . . z)dydz] dx. . k = 1.3. . . . y. . c ≤ y ≤ d. z)dxdydz = ∫a [∬R f (x. y. n. y. Fie o funcţie f integrabilă pe paralelipipedul D = {(x. . [c.13. . . z)dydz. . y.z)∈Dijk (x. y. . m.4. y. k = 1. m. . m. b]. l găsim m l m l ∑ ∑ mijk ∆yj ∆zk ≤ ∬ f (ξi . Considerăm diviziunile ∆x ∶ a = x0 < x1 < ⋅ ⋅ ⋅ < xn−1 < xn = b ∆y ∶ c = y0 < y1 < ⋅ ⋅ ⋅ < ym−1 < ym = d ∆z ∶ s = z0 < z1 < ⋅ ⋅ ⋅ < zl−1 < zl = t ale intervalelor [a. R b unde R = [c. . METODE DE CALCUL PENTRU INTEGRALE TRIPLE 173 13. Atunci există şi integrala ∫a I(x)dx şi avem b ∭D f (x. Mijk = sup f (x. . z)dydz ≤ Mijk ∆yj ∆zk . Demonstraţie. .1 Integrarea pe un paralelipiped Teorema 13. zk ]. zk ]. d] × [s. .3 Metode de calcul pentru integrale triple 13. z) (x. t]. . s ≤ z ≤ t} astfel ı̂ncât pentru orice x ∈ [a. . z) ≤ Mijk . ∀(y. k = 1. b] există integrala I(x) = ∬ f (x. Corespunzător.3. . yj ] × [zk−1 . xi ] × [yj−1 . . . paralelipipedul D se descompune ı̂n ∆ = {Dijk = [xi−1 . y. k = 1. . d]. . . y. l} iar dreptunghiul se descompune ı̂n ∆R = {Rjk = [yj−1 .y. . i = 1. z) ∈ Rjk Integrând ı̂n raport cu y şi z pe Rjk . respectiv [s. . l} Fie mijk = inf f (x. z). ∀j = 1. . . .y. l R jk Sumând acum după indicii j = 1.z)∈Dijk Pentru x = ξi ∈ [xi−1 . . m.

ξi ) ≤ S∆ Trecând acum la limită cu ∥∆x ∥ → 0 ∥∆y ∥ → 0 şi ∥∆z ∥ → 0 obţinem b ∭D f (x.y) f (x. z)dz.5. . INTEGRALA TRIPLĂ Înmulţind această dublă inegalitate cu ∆xi şi sumând după indicele i = 1. y. (x. z) ∈ R3 ∣g1 (x. În mod similar se pot calcula integralele triple pe domenii cilindrice cu generatoarele paralele cu Ox. (x. . d]. y. y.174 CAPITOLUL 13. z)dz. y)dxdy şi avem g2 (x.y) Demonstraţia are la baza aceeaşi idee ca şi la integrale duble: se defineşte funcţia ⎧ ⎪ ∗ ⎪f (x. y. y) definite pentru (x.3. y. y) ∈ D̄ ⊂ R2 : D = {(x.y) (x.4 pe un domeniu paralelipipedic care conţine pe D. z)dxdydz = ∬D̄ dxdy ∫g f (x. y). y. se poate ı̂nlocui integrala dublă din enunţ cu o integrală iterată şi se obţine b d t ∭D f (x. y) şi z = g2 (x. Fie o funcţie f integrabilă pe D astfel ı̂ncât pentru orice g (x. z). y) ∈ D̄ există integrala F (x. respectiv Oy. b] şi orice y ∈ [c.y) ∭D f (x. z)dxdydz = ∫a I(x)dx t Dacă se mai presupune şi existenţa integralei simple ∫s f (x. 1 (x. z)dz 13. y) ∈ D̄} Pentru un astfel de domeniu avem: Teorema 13. y. y) ≤ z ≤ g2 (x. y. . . z) = ⎨ ⎪ ⎪ (x. z) ∈ D f (x. z)dz pentru orice x ∈ [a. z) ∉ D ⎩0. y.2 Integrarea pe domenii cilindrice Fie acum un domeniu cilindric D cu generatoarele paralele cu Oz şi mărginit de două suprafeţe z = g1 (x. z)dxdydz = ∫a dx ∫c dy ∫s f (x. şi se aplică teorema 13. Atunci există şi integrala ∬D̄ F (x. y. y. n avem: n m l n n m l ∑ ∑ ∑ mijk ∆xi ∆yj ∆zk ≤ ∑ I(ξi )∆xi ≤ ∑ ∑ ∑ Mijk ∆xi ∆yj ∆zk i=1 j=1 k=1 i=1 i=1 j=1 k=1 adică s∆ ≤ σ∆x (I(x). y) = ∫g12(x. . y.

w∗ ) ∈ ∆. dată prin ⎧ ⎪ x = x(u. w) nenul pe ∆. v. ∞). v. ϕ. v. v. θ. θ ∈ [0. v.6. Presupunem că funcţiile x. w)∣dudvdw.1) ı̂ntre domeniile ∆ şi D cu ja- cobianul J(u. v.1) ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = z(u. w) . Teorema 13. z) sunt ρ. Considerăm o funcţie continuă şi bijectivă de la ∆ la D. w) = = RR ∂y ∂y ∂y RRR D(u. ρ ∈ [0. w) ⎪ ⎪ ⎪ ⎨y = y(u. y.3. π]. Fie transformarea (13. w∗ )∣V(∆) (13. y. (u. w) RRRR ∂u ∂z ∂v ∂z ∂w ∂z RRR RR ∂u ∂v ∂w RR Exemplu: Coordonatele sferice ale unui punct M (x. Teorema 13. v. z admit şi .13. z) RRRR ∂u ∂v ∂w RRR J(u.1) ı̂ntre domeniile ∆ şi D cu ja- cobianul J(u. v ∗ .3. Presupunem că funcţiile x. w) ∈ ∆ (13. ı̂nchise şi mărginite de suprafeţe netede pe porţiuni. Fie transformarea (13. 2π) ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = ρ cos ϕ Jacobianul transformării este J(ρ. y.3 Schimbarea de variabile la integrale triple Fie D şi ∆ două domenii din R3 . v. ϕ.2) unde (u∗ . Atunci volumul domeniului D este V(D) = ∭ ∣J(u.7. w) nenul pe ∆. θ) = ρ2 sin ϕ. y. atunci jacobianul transformării este RR ∂x ∂x ∂x RRR D(x. ϕ este unghiul făcut de OM cu axa Oz iar θ este unghiul făcut de OM0 cu axa Ox. z admit şi derivate parţiale de ordinul 2 continue pe ∆. Avem: ⎧ ⎪ x = ρ sin ϕ cos θ ⎪ ⎪ ⎪ ⎨y = ρ sin ϕ sin θ . unde ρ este lungimea segmentului OM . w) Dacă funcţiile de mai sus admit derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi continue pe ∆. ∆ Observaţie: Aplicând teorema de medie integralei din teorema ante- rioară obţinem: V(D) = ∣J(u∗ . v ∗ . M0 fiind proiecţia lui M pe planul xOy. v. ϕ ∈ [0. METODE DE CALCUL PENTRU INTEGRALE TRIPLE 175 13.

4 Formula lui Gauss-Ostrogradski Teorema 13. Presupunem că orice paralelă la axele de coordonate inter- sectează suprafaţa S ı̂n două puncte. y. y). y. wi∗ )∣V(∆i ) unde (u∗i . vi∗ . . vi∗ . y(u∗i .176 CAPITOLUL 13. unde integrala din membrul drept se aplică pe faţa exterioară. z(u∗i . zi ). S2 ∶ z = g2 (x. vi∗ . v. wi∗ )∣V(∆i ) i=1 care este o sumă Riemann pentru integrala din membrul drept. atunci avem: ∂P ∂Q ∂R ∭D ( ∂x + ∂y + ∂z ) dxdydz = ∬S P dydz + Qdzdx + Rdxdy. ∆n } a lui ∆. (x. Fie D ⊂ R3 un domeniu ı̂nchis şi mărginit de o suprafaţă S netedă pe porţiuni. w). w). y. yi . 13. ∂z continue pe D. y). obţinem egalitatea din enunţ. wi∗ ))∣J(u∗i . vi∗ . w)∣dudvdw Demonstraţie. Alegem acum punctele intermediare Mi (xi . vi∗ . wi∗ ) . v. INTEGRALA TRIPLĂ derivate parţiale de ordinul 2 continue pe ∆. Făcând normele diviziunilor lui D şi ∆ să tindă la 0. z) ∂Q ∂R sunt continue pe D şi au derivatele parţiale ∂P ∂x . şi corespunzător diviziunea {∆1 . Vom presupune mai ı̂ntâi că D este un domeniu cilindric cu generatoarele paralele cu axa Oz şi mărginit de suprafeţele S1 ∶ z = g1 (x. . yi . unde ⎧ ⎪ xi = x(u∗i . v. . z)dxdydz = ∭∆ f (x(u. z). . R(x. w))∣J(u.8. wi∗ ). y. wi∗ ). vi . wi ) ∗ Suma Riemann corespunzătoare integralei triple din membrul stâng este: n σ = ∑ f (xi . y(u. . z). Dacă funcţiile P (x. Conform observaţiei anterioare avem V(Di ) = ∣J(u∗i . Dn } a lui D. wi∗ ) ⎪ ⎪ ⎪ ⎨yi = y(u∗i . vi∗ . z(u. Considerăm funcţia f ∶ D → R continuă. zi )V(Di ) = i=1 n = ∑ f (x(u∗i . vi∗ . Atunci avem: ∭D f (x. wi∗ ) ∈ ∆i . vi∗ . . . v. Q(x. . ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ∗ ∗ ⎩zi = z(ui . Considerăm diviziunea {D1 . Demonstraţie. y) ∈ D̄ ⊂ R2 . ∂y .

y. deci cos γ = 0.5. ˆ Coordonatele centrului de greutate al unui corp: ∭D xρdxdydz ∭ yρdxdydz ∭ zρdxdydz xG = . y.4) şi (13.5). (13.3) Dacă D este un domeniu mărginit de o suprafaţă oarecare netedă pe porţiuni. il descompunem ı̂n subdomenii cilindrice ca mai sus. iar formula (13. g2 (x. z)dxdy S2 S1 Generatoarele fiind paralele cu axa Oz. yG = D . (13. 13. z)dxdy = 0. (13.5. y))dxdy D̄ D̄ = ∬ R(x.5 Aplicaţii ale integralei triple ˆ Masa unui corp: m(D) = ∭ ρ(x.3) rămâne valabilă. obţinem formula din enunţ. zG = D ∭D ρdxdydz ∭D ρdxdydz ∭D ρdxdydz unde ρ este densitatea de masă. APLICAŢII ALE INTEGRALEI TRIPLE 177 Conform teoremei 13. y.13. y. z)dxdydz D unde ρ este densitatea de masă.5) Adunând acum (13. g1 (x. avem: ∂R g2 (x. În mod analog se obţin: ∂P ∭D ∂x dxdydz = ∬S P dydz. normala la suprafaţa laterală S3 este perpendiculară pe Oz. 3 aşadar ∂R ∭D ∂z dxdydz = ∬S Rdxdy. y))dxdy − ∬ R(x. y. z)dxdy + ∬ R(x. .y) ∂R ∭D ∂z dxdydz = [ ∬D̄ ∫g (x. de unde obţinem că ∬S R(x. (13.4) ∂Q ∭D ∂y dxdydz = ∬S Qdzdx.y) ∂z dz] dxdy 1 = ∬ R(x.3). y.

2 2 R: πR4 h 4. y = 0. −2 ≤ y ≤ 0. unde (V ) este corpul mărginit de (V ) h2 suprafaţa conică z2 = R2 (x 2 + y 2 ) şi de planul z = h. z = 2 + y 2 . ı̂n raport cu axele de coordonate: ⎧ ⎪ Ix = ∭D (y 2 + z 2 )ρdxdydz ⎪ ⎪ ⎪ ⎨Iy = ∭D (x2 + z 2 )ρdxdydz ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩Iz = ∭D (x + y )ρdxdydz 2 2 3. D = {(x. y. INTEGRALA TRIPLĂ ˆ Momentele de inerţie ale unui corp: 1. 1 ≤ z ≤ 4} D 2. Să se calculeze integrala ∭ zdxdydz. Să se calculeze volumul corpului mărginit de suprafaţa (S) ∶ z = 4 − y 2 . z = 0 şi x + y + z = 1. D = {(x. D = {(x. ∣y∣ ≤ b. ı̂n raport cu planele de coordonate: ⎧ ⎪ Iyz = ∭D x2 ρdxdydz ⎪ ⎪ ⎪ ⎨Izx = ∭D y 2 ρdxdydz ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩Ixy = ∭D z ρdxdydz 2 2. −1 ≤ x ≤ 2. R: 8 . ∣z∣ ≤ c} D (c) ∭ xyzdxdydz. ı̂n raport cu originea: IO = ∭ (x2 + y 2 + z 2 )ρdxdydz D 13. 0 ≤ z ≤ c} D (b) ∭ (1 + 2x − 3y)dxdydz. Să se calculeze următoarele integrale triple: (a) ∭ (xy 2 + z 3 )dxdydz. z)∣0 ≤ x ≤ a.178 CAPITOLUL 13. R: 21 (ln 2 − 85 ) 3. 0 ≤ y ≤ b. y. Să se calculeze integrala ∭ dxdydz (1+x+y+z)3 . y. unde (V ) este tetraedrul mărginit (V ) de planele x = 0. z)∣0 ≤ x ≤ 1. z)∣∣x∣ ≤ a.6 Exerciţii 1.

y ≥ 0.13. z = 0 14 R: 45 9. z ≥ 0 a2 b 2 c 2 π R: 30 ab3 c 8. Să se calculeze momentul de inerţie faţă de planul xOz al solidului omogen x2 y 2 z 2 + + ≤ 1. z ≥ 0(b > 0) de densitate constantă ρ0 . Folosind formula lui Gauss-Ostrogradski să se calculeze următoarea integrală de suprafaţă: ∬ x dydz + y dzdx + z dxdy 3 3 3 (S) unde (S) este faţa exterioară a sferei x2 + y 2 + z 2 = a2 . Să se determine masa şi coordonatele centrului de greutate ale segmen- tului cilindric definit de x2 + y 2 ≤ a2 . Să se calculeze momentul de inerţie ı̂n raport cu originea pentru porţiunea de sferă (V ) ∶ x2 + y 2 + z 2 ≤ a2 . x ≥ 0. Să se determine momentul de inerţie ı̂n raport cu axa Oz a corpului omogen mărginit de suprafeţele z = x2 + y 2 . y. x + y = ±1. π 6 R: 24 a . G (0. x − y = ±1. z ≥ 0. z) = z. EXERCIŢII 179 5. 3π 3π 16 a. 3 R: m = 2ρ03a b . 5 R: 12πa 5 6. 32 ab) 7.6. y ≥ 0. z ≤ by. x ≥ 0. densitatea de masă fiind ρ(x.

INTEGRALA TRIPLĂ .180 CAPITOLUL 13.

y ′′ . ϕ(n) (x)) = 0. având derivate până la ordinul n inclusiv. b] 2. ı̂n orice punct al intervalului [a. y). b] astfel ı̂ncât să avem F (x. y. . ecuaţia se numeşte de ordinul ı̂ntâi şi poate avea fie forma implicită F (x. Definiţia 14. ∀x ∈ [a. . . 181 . C) dând o valoare particulară constantei arbitrare C. x ∈ [a.1. . Funcţia y = ϕ(x. b] şi funcţia reală y ı̂mpreună cu derivatele ei y ′ . Dacă n = 1. . y ′ . y (n) . .1 Generalităţi Definiţia 14.1) 3. . . Y ⊂ Rn+1 având argumentele variabila reală x ∈ [a. . ϕ(x). C) se numeşte soluţie generală a ecuaţiei diferenţiale de ordinul ı̂ntâi F (x. y. y ′ ) = 0 pe domeniul D ⊂ R2 dacă ϕ este soluţie a ecuaţiei ı̂n D şi dacă prin alegerea convenabilă a constantei C. . 1. funcţia ϕ(x. y (n) ) = 0 (14. y ′ ) = 0 o funcţie y = ϕ0 (x). y. C) se transformă ı̂n orice soluţie a ecuaţiei al cărei grafic se află ı̂n D. . .1) se numeşte ecuaţie diferenţială de ordinul n. . . 2. b] × Y . Se numeşte soluţie particulară a ecuaţiei F (x. b]. y (n) ) o funcţie reală definită pe dome- niul [a. Funcţiile reale ϕ(x) care ı̂ndeplinesc condiţiile de mai sus se numesc soluţii ale ecuaţiei diferenţiale (14. ϕ′ (x).2. . y ′ ) = 0 fie forma explicită y ′ = f (x. y ′ . y. . y. 1.Capitolul 14 Ecuaţii diferenţiale 14. Fie F (x. dacă se cere să se determine funcţiile y = ϕ(x) definite pe intervalul [a. b] care se obţine din soluţia generală y = ϕ(x. Ecuaţia F (x.

y) şi Q(x.4) 0 y0 . 4. O astfel de ecuaţie se poate scrie sub forma explicită dacă se ı̂mparte la Q(x. y) se poate scrie sub forma (14. t)dt = C.2 Ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi sub forma explicită 14.1. ECUAŢII DIFERENŢIALE 3. (x0 . O soluţie a unei ecuaţii diferenţiale care nu se obţine pentru o valoare particulară a constantei arbitrare C se numeşte soluţie singulară. C) ⎨ . Q(x. Fie ecuaţia diferenţială (14. care verifică pentru orice (x. orice ecuaţie explicită y ′ = f (x. y) =− =− . y) P (x. Problema determinării soluţiei y = ϕ(x) a ecuaţiei y ′ = f (x. Soluţia generală a unei ecuaţii diferenţiale poate fi dată şi parametric ⎧ ⎪ ⎪x = ϕ(t.2) unde P (x. y) care pentru x = x0 ia valoarea dată y = y0 se numeşte problema lui Cauchy. 14. 5. Condiţia ϕ(x0 ) = y0 se numeşte condiţia lui Cauchy.3. (14.1 Ecuaţii diferenţiale care provin din anularea unei diferenţiale totale Considerăm ecuaţia P (x. Reciproc. y) Q(x. y0 )dt + ∫ Q(x. O soluţie generală scrisă sub forma implicită ψ(x. y) ≠ 0 dx Q(x. y)Q(x. y)dy = 0 (14.2) este dată de x y ∫x P (t.2) ı̂n felul următor: dy −f (x. y) ∈ D relaţia ∂P ∂Q = . Graficul unei soluţii particulare a unei ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi este o curbă plană. b] ⎪ ⎪ y = ψ(t. y)dx + Q(x.2) unde P şi Q sunt funcţii continue pe un domeniu D ⊂ R2 . y) sunt funcţii continue cu derivatele parţiale de ordinul ı̂ntâi continue ı̂n domeniul D. C) = 0 se numeşte integrală generală. y) Teorema 14. C) ⎩ Definiţia 14.182 CAPITOLUL 14.3) ∂y ∂x Integrala generală a ecuaţiei (14. numită curbă integrală. y) ≠ 0. y. y0 ) ∈ D.2. t ∈ [a. (14.

5) se numeşte factor integrant al ecuaţiei (14. ecuaţia (14. obţinem 1 ∂Q ∂P ln µ = ∫ ( − ) dy P ∂x ∂y 14. y) se numeşte omogenă de grad m ı̂n x. 0 y0 Dacă P dx+Qdy nu este diferenţială totală ı̂n D.3). y0 ). O astfel de ecuaţie se numeşte ecuaţie cu variabile separate. y dacă f (tx.2. (x. y) ∈ [a. d]. ty) = tm f (x. . y) definită ı̂n D şi cu derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi con- tinue ı̂n D şi care verifică ecuaţia (14. (x0 . b] × [c.2. obţinem ∂Q 1 ∂P ∂Q ln µ = ∫ ( − ) dx Q ∂y ∂x În mod analog. O funcţie f (x. y)[P dx + Qdy] să fie o diferenţială totală ı̂n D.2). ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDINUL ÎNTÂI SUB FORMA EXPLICITĂ183 Un caz particular al ecuaţiei (14.2 Ecuaţii omogene şi ecuaţii reductibile la ecuaţii omogene Definiţia 14.14. y) astfel ı̂ncât expresia µ(x. se caută o funcţie µ(x. d]. dacă se caută un factor integrant µ(y). d]. y). y) ∈ [a. Deoarece P şi Q ı̂ndeplinesc condiţia (14.5) se scrie 1 dµ 1 ∂P ∂Q = ( − ) µ dx Q ∂y ∂x Dacă 1 Q ( ∂P ∂y − ∂x ) este funcţie numai de x.4. b] × [c.5) ∂x ∂y ∂x ∂y Funcţia µ(x.2) este ecuaţia diferenţială P (x)dx + Q(y)dy = 0 unde P (x) este continuă pe [a. obţinem pentru µ ecuaţia ∂Q ∂P ∂µ ∂µ µ( − )+Q −P =0 (14.3) pentru orice (x. Impunând condiţia (14. integrala gen- erală este dată de x y ∫x P (t)dt + ∫ Q(t)dt = C. b] şi Q(y) este continuă pe [c. Dacă se caută un factor integrant µ(x).

Avem P (x.7) facem schimbarea de funcţie y = zx. ) x Definiţia 14. a′ .184 CAPITOLUL 14. b′ . O ecuaţie diferenţială de forma dy P (x. b. c.7). y) = xm P (1.6) dx Q(x. unde (x0 .8) f (z) − z x Dacă z0 este o rădăcină a ecuaţiei f (z) − z = 0. y0 ) este o soluţie a sistemului ⎧ ⎪ ⎪ax + by + c = 0 ⎨ ′ ⎪ ′ ′ ⎩a x + b y + c = 0 ⎪ . (14. y) = xm f (1. atunci z = z0 este de asemenea o soluţie a ecuaţiei (14.5. c′ ∈ R. x ) y x Teorema 14. iar (14. y) = xm Q (1.9) dx a x + b′ y + c ′ unde a.8). y) = (14. v = y − y0 . x ) y y = = f ( ). Dacă c = c′ = 0. Q(x.6) devine dy P (1. Avem următoarele situaţii: 1. xy ). Dacă ı̂n ecuaţia omogenă (14. (14. se numeşte ecuaţie diferenţială omogenă. 2.9) devine dy ax + by =f( ′ ) dx a x + b′ y care este o ecuaţie omogenă. ECUAŢII DIFERENŢIALE Dacă punem t = 1 x obţinem pentru o funcţie omogenă relaţia y f (x. Dacă c = c′ ≠ 0 şi ab′ − a′ b ≠ 0. facem schimbarea de variabilă şi de funcţie u = x − x0 . y) unde P şi Q sunt funcţii omogene de acelaşi grad m.7) dx Q (1. atunci ecuaţia (14.2. xy ). adică dreapta y = z0 x este o soluţie singulară a ecuaţiei (14. ecuaţia se transformă ı̂n ecuaţia cu variabile separate dz dx = . Considerăm acum ecuaţiile de forma dy ax + by + c =f( ′ ) (14.

O ecuaţie Bernoulli se transformă ı̂ntr-o ecuaţie liniară cu ajutorul schimbării de funcţie y 1−α = z. .3 Ecuaţii liniare de ordinul ı̂ntâi şi ecuaţii reductibile la ecuaţii liniare de ordinul ı̂ntâi Definiţia 14.6. Soluţia generală a ecuaţiei liniare (14.9) devine dv au + bv =f( ′ ) du a u + b′ v care este o ecuaţie omogenă. O ecuaţie de forma dy + P (x)y + Q(x) = 0 (14. Definiţia 14.10).2. Teorema 14.9) devine dy ax + by + c =f( ) dx k(ax + by) + c′ ′ ′ unde k = aa = bb . b].2. ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDINUL ÎNTÂI SUB FORMA EXPLICITĂ185 iar ecuaţia (14. ecuaţia (14.7. x ∈ [a. α ≠ 1 unde P şi Q sunt funcţii continue pe un interval [a. ecuaţia se numeşte ecuaţie liniară omogenă. Dacă Q(x) = 0 ı̂n (14. α ∈ R∗ . O ecuaţie de forma y ′ + P (x)y + Q(x)y α = 0.10) este dată de y = e− ∫ P (x)dx [C − ∫ Q(x)e∫ P (x)dx dx] . ecuaţie care prin schimbarea de funcţie z = ax + by se reduce la ecuaţia cu variabile separate dz = dx. se numeşte ecuaţie Bernoulli Teorema 14. b]. 3. b].3. Dacă c = c′ ≠ 0 şi ab′ − a′ b = 0. bf ( kz+c z+c ′) + a 14.10) dx unde P şi Q sunt funcţii continue pe un interval [a. se numeşte ecuaţie diferenţială liniară de ordinul ı̂ntâi.14.4.

Ecuaţii de forma x = f (y ′ ) Notăm y ′ = p şi obţinem soluţia generală parametrică ⎧ ⎪ ⎪x = f (p) ⎨ ⎪ ′ ⎩y = ∫ pf (p)dp + C ⎪ 3. Teorema 14. 14. prin schimbarea de funcţie y = y1 + z1 . ECUAŢII DIFERENŢIALE Definiţia 14. Ecuaţii de forma F (y. b] ⎪ ⎩v = ψ(t) ⎪ a curbei F (u. R sunt funcţii continue pe un interval [a.5. v) = 0. Ecuaţii de forma y = f (y ′ ) Notăm y ′ = p şi obţinem soluţia generală parametrică ⎧ ⎪ ⎪x = ∫ p1 f ′ (p)dp + C ⎨ ⎪ ⎩y = f (p) ⎪ 2.3 Ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi sub formă implicită 1.8. se numeşte ecuaţie Riccati. O ecuaţie de forma y ′ + P (x)y 2 + Q(x)y + R(x) = 0 unde P. Q.186 CAPITOLUL 14. y ′ ) = 0 Dacă se cunoaşte o reprezentare parametrică ⎧ ⎪ ⎪u = ϕ(t) ⎨ . ecuaţia se transformă ı̂ntr-o ecuaţie liniară. atunci obţinem soluţia generală parametrică ⎧ ⎪ ϕ′ (t) ⎪x = ∫ ψ(t) dt + C ⎨ ⎪ ⎩y = ϕ(t) ⎪ . b]. Dacă se cunoaşte o soluţie particulară y1 a unei ecuaţii Riccati. t ∈ [a.

6. Ecuaţii Clairaut y = xy ′ + ψ(y ′ ) care este o ecauţie Lagrange particulară. Procedând ca mai sus se obţine dp (x + ψ ′ (p)) =0 dx care are soluţia generală y = Cx + ψ(C) şi soluţia singulară ⎧ ⎪ ⎪x = −ψ ′ (p) ⎨ ⎪ ′ ⎩y = −pψ (p) + ψ(p) ⎪ . t ∈ [a.14. pentru ϕ(p) = p. ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDINUL ÎNTÂI SUB FORMĂ IMPLICITĂ187 4. Ecuaţii de forma F (x. atunci obţinem soluţia generală parametrică ⎧ ⎪ ⎪x = ϕ(t) ⎨ ⎪ ′ ⎩y = ∫ ϕ (t)ψ(t)dt + C ⎪ 5.3. Ecuaţii Lagrange A(y ′ )x + B(y ′ )y + C(y ′ ) = 0 sau ı̂mpărţind prin B(y ′ ) ≠ 0: y = ϕ(y ′ )x + ψ(y ′ ) Notăm y ′ = p şi după derivare ı̂n raport cu x se obţine ecuaţia liniară dx ϕ′ (p) ψ ′ (p) + x+ =0 dp ϕ(p) − p ϕ(p) − p dacă ϕ(p) − p ≠ 0. y ′ ) = 0 Dacă se cunoaşte o reprezentare parametrică ⎧ ⎪ ⎪u = ϕ(t) ⎨ . v) = 0. b] ⎪ ⎩v = ψ(t) ⎪ a curbei F (u.

9. . C2 . . .1 Existenţă şi unicitate Pentru ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi avem următoarea teoremă de existenţă şi unicitate a soluţiei problemei Cauchy corespunzătoare: Teorema 14. y ′ . .188 CAPITOLUL 14. y ′ (x0 ) = a1 . . 3.11) se numesc condiţii iniţiale. . numită curbă integrală. . y). c ≤ y ≤ d} şi fie (x0 . . Cn . 1. . . y. x0 + δ) → R cu derivata continuă astfel ı̂ncât ϕ(x0 ) = y0 şi ϕ′ (x) = f (x. Cn ) ⎪ Definiţia 14. ∀x ∈ (x0 − δ. . . .6. . . C1 . y. . . b] ⎪ ⎩y = ψ(t. . . Cn . C1 . C1 . Problema determinării soluţiei y = y(x) a ecuaţiei F (x. C2 . y. . . . . Cn ) ⎨ . . . .4 Ecuaţii diferenţiale de ordin superior Definiţia 14. . y0 ) un punct ı̂n interiorul lui D. . Atunci există δ > 0 şi o unică funcţie ϕ ∶ (x0 − δ. C2 . ECUAŢII DIFERENŢIALE 14. y ′ ) = 0 o funcţie y = ϕ0 (x). y (n) ) = 0 pe domeniul D ⊂ R2 dacă ϕ este soluţie a ecuaţiei ı̂n D şi dacă prin alegerea convenabilă a constantelor C1 . Cn ) = 0 se numeşte integrală generală. y (n−1) (x0 ) = an−1 (14. C2 . . C2 . . 4. Fie ecuaţia diferenţială de ordinul ı̂ntâi y ′ = f (x.3. Graficul unei soluţii particulare a unei ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi este o curbă plană. unde f are derivată parţială ı̂n raport cu y continuă pe un domeniu dreptunghiular D = {(x. . . 2. . t ∈ [a. x0 + δ).10. Cn ) se transformă ı̂n orice soluţie a ecuaţiei al cărei grafic se află ı̂n D. . . funcţia ϕ(x. y (n) să ia valorile y(x0 ) = a0 . Condiţiile (14. C2 . y. . . C1 . Se numeşte soluţie particulară a ecuaţiei F (x. . . O soluţie generală scrisă sub forma implicită ψ(x. .11) se numeşte problema lui Cauchy. . x ∈ [a. b] care se obţine din soluţia generală y = ϕ(x. C2 . C2 . ϕ(x)). y) ∈ R2 ∣a ≤ x ≤ b. . . . y ′ . . . C1 . 14. Cn ) se numeşte soluţie generală a ecuaţiei diferenţiale de ordinul n F (x. Cn ) dând valoari particulare constantelor arbitrare C1 . Soluţia generală a unei ecuaţii diferenţiale poate fi dată şi parametric ⎧ ⎪ ⎪x = ϕ(t. Funcţia y = ϕ(x. . y (n) ) = 0 astfel ı̂ncât pentru x = x0 funcţia y(x) şi derivatele ei y ′ . . C1 . .

y2 (x).12) pe [a.7. .. y2 .14. Teorema 14. b]. b] sunt liniar dependente pe [a..11. .13. Determinantul RRR y1 y2 . . . . yn RRR RRR ′ ′ RRR R y1 yn′ RRR W (y1 . b]. yn (x) funcţii reale pe un interval [a. y2 (x). . atunci orice soluţie a ecuaţiei (14. ∀x ∈ [a. cu derivate continue până la ordinul n − 1 inclusiv. . . .13) unde C1 . . . . Cn sunt constante. O ecuaţie de forma a0 (x)y (n) + a1 (x)y (n−1) + ⋅ ⋅ ⋅ + an−1 (x)y ′ + an (x)y = f (x) se numeşte ecuaţie diferenţială de ordinul n liniară şi neo- mogenă. 1. . . . .12. . b]. . . yn (x) funcţii reale pe un interval [a. C2 . y2 (x). y2 . yn (x) cu derivate continue până la ordinul n − 1 inclusiv pe [a. Considerăm y1 . an (x) funcţii continue pe [a. yn ) = RRRRR y2 . yn nu este identic nul pe [a. . Funcţia dată de (14. atunci wronskianul lor este nul ı̂n orice punct din [a. . y2 . b]. .. Fie y1 (x). .4.12) cu a1 (x). Fie ecuaţia diferenţială liniară de ordinul n omogenă y (n) + a1 (x)y (n−1) + ⋅ ⋅ ⋅ + an−1 (x)y ′ + an (x)y = 0 (14.4. definite pe [a. Definiţia 14. b] (14. Fie y1 (x). . . b] este de forma y = C1 y1 + C2 y2 + ⋅ ⋅ ⋅ + Cn yn . . . b]. y2 . Teorema 14. yn soluţii ale acestei ecuaţii.12) pe [a. b]. . b] dacă λ1 y1 (x) + λ2 y2 (x) + ⋅ ⋅ ⋅ + λn yn (x) = 0. Dacă wronskianul funcţiilor y1 . Definiţia 14. . ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDIN SUPERIOR 189 14. . yn . RRR RRR ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ RRR RRR y (n−1) y (n−1) . b].. . b] ⇒ λ1 = λ2 = ⋅ ⋅ ⋅ = λn = 0.1 Ecuaţii diferenţiale de ordinul n liniare Definiţia 14. b]. . . . Dacă funcţiile y1 (x). . x ∈ [a. . O ecuaţie de forma a0 (x)y (n) + a1 (x)y (n−1) + ⋅ ⋅ ⋅ + an−1 (x)y ′ + an (x)y = 0 se numeşte ecuaţie diferenţială de ordinul n liniară şi omogenă. Spunem că aceste funcţii sunt liniar independente pe [a. 2. . y (n−1) RRR R 1 2 n R se numeşte determinantul lui Wronski sau wronskianul funcţiilor y1 .13) se numeşte soluţia generală a ecuaţiei (14.8. . .

Teorema 14. Înlocuind ı̂n ecuaţie obţinem pentru r ecuaţia a0 rn + a1 rn−1 + ⋅ ⋅ ⋅ + an−1 r + an = 0 numită ecuaţia caracteristică a ecuaţiei (14. . ECUAŢII DIFERENŢIALE Un sistem de soluţii y1 . . rn .11. y2 = xeαx . . x ∈ R formează un sistem fundamental de soluţii pentru ecuaţia (14. . . y2 .16). . Fie ecuaţia diferenţială liniară de ordinul n neomogenă y (n) + a1 (x)y (n−1) + ⋅ ⋅ ⋅ + an−1 (x)y ′ + an (x)y = f (x). k = 1. . y2 = er2 x . (14. yn = xn−1 eαx . yk∗ = eαk x sin βk x. .190 CAPITOLUL 14.10.12) cu W (y1 . . . b] se numeşte sistem fundamental de soluţii al ecuaţiei (14. yn = ern x . . Teorema 14. atunci funcţiile y1 = er1 x . . C ≠ 0.14) Soluţia generală a acestei ecuaţii se obţine adăugând la soluţia generală a ecuaţiei omogene corespunzătoare o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene: y = C1 y1 + C2 y2 + ⋅ ⋅ ⋅ + Cn yn + yp . y2 . . x ∈ [a. n = 2m atunci funcţiile yk = eαk x cos βk x. yn ale ecuaţiei (14. .16). . .16). . . a1 . .16). yn ) ≠ 0 pe [a. r̄k = αk − iβk . .12. . m. an ∈ R. . m formează un sistem fundamental de soluţii ale ecuaţiei (14. b] (14. Teorema 14. . . Dacă ecuaţia caracteristică are rădăcinile complexe simple rk = αk + iβk . x ∈ R formează un sistem fundamental de soluţii pentru ecuaţia (14. . . Dacă ecuaţia caracteristică are rădăcina reală r = α mul- tiplă de ordinul n.9.12). . Pentru o astfel de ecuaţie se caută soluţii de forma Cerx . Teorema 14. Dacă ecuaţia caracteristică are rădăcinile reale distincte r1 . k = 1. .15) Ecuaţii diferenţiale de ordinul n liniare cu coeficienţi constanţi Fie ecuaţia a0 y (n) + a1 y (n−1) + ⋅ ⋅ ⋅ + an−1 y ′ + an y = 0 (14. . . atunci funcţiile y1 = eαx . . . . a0 ≠ 0.16) cu a0 . r2 .

atunci funcţiile yk = xk−1 eαk x cos βk x. Dacă iα este o rădăcină de ordinul k a ecuaţiei caracteristice. . . soluţia particulară se caută de aceeaşi formă yp = Pm∗ (x)eαx cos βx + Q∗m (x)eαx sin βx. Dacă an = 0. atunci se ia yp = xk Pm∗ (x) cos αx + xk Q∗m (x) sin αx d) Dacă f (x) = Pm (x)eαx cos βx + Qm (x)eαx sin βx. an−1 = 0. k = 1. În unele cazuri este convenabil să se folosească metoda coeficienţilor nedeterminaţi: a) Dacă f (x) este un polinom de grad m. . Pentru determinarea unei soluţii particulare a ecuaţiei neomogene a0 y (n) + a1 y (n−1) + ⋅ ⋅ ⋅ + an−1 y ′ + an y = f (x) (14. soluţia particulară se caută de forma unui polinom de grad m.14. . . an−k ≠ 0 se alege un polinom de grad m + k yp = Qm+k (x). Dacă ecuaţia caracteristică are rădăcina complexă r = α + iβ multiplă de ordinul m.16). soluţia particulară se caută de aceeaşi formă yp = eαx Qm (x). m formează un sistem fundamental de soluţii ale ecuaţiei (14.4.17) se poate folosi metoda variaţiei constantelor. atunci se ia yp = xk Pm∗ (x)eαx cos βx + xk Q∗m (x)eαx sin βx . ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDIN SUPERIOR 191 Teorema 14. . atunci se ia yp = xk eαx Qm (x) c) Dacă f (x) = Pm (x) cos αx + Qm (x) sin αx. . Dacă α + iβ este o rădăcină de ordinul k a ecuaţiei caracteristice. Apoi se scrie soluţia generală a ecuaţiei omogene ca o combinaţie liniară a soluţiilor din sistemul fundamental. Dacă α este o rădăcină de ordinul k a ecuaţiei caracteristice. yp = Qm (x) dacă an ≠ 0. soluţia particulară se caută de aceeaşi formă yp = Pm∗ (x) cos αx + Q∗m (x) sin αx. . yk∗ = xk−1 eαk x sin βk x. an−k+1 = 0. Observaţie Din teoremele anterioare rezultă care sunt soluţiile din sistemul funda- mental de soluţii corespunzător fiecărei rădăcini a ecuaţiei caracteristice.13. b) Dacă f (x) = eαx Pm (x).

Determinând mai ı̂ntâi un factor integrant funcţie numai de y. să se integreze ecuaţia (1 + 3x2 sin y)dx − xctgydy = 0 R: x3 + sinx y = C .192 CAPITOLUL 14. Să se rezolve următoarele ecuaţii diferenţiale cu variabile separabile: (a) y ′ = x(2 ln x+1) sin y+y cos y (b) y − xy ′ = y 2 + y ′ (c) y ′ = e2x−3y (d) xyy ′ = 1 + x + y + xy ′ √ (e) yyx = 1 + x2 + y 2 + x2 y 2 (f) ey (1 + x2 )y ′ − 2x(1 + ey ) = 0 2.5 Exerciţii 1. Să se rezolve următoarele probleme Cauchy: ⎧ ⎪ ⎪(y 2 + 1)xdx + (x + 1)ydy = 0 (a) ⎨ ⎪ ⎩y(0) = 1 ⎪ ⎧ ⎪ 3ex ⎪ 1+e x dx + sin 2y dy = 0 2 (b) ⎨ ⎪y(0) = π4 ⎪ ⎩ ⎧ ⎪ ⎪(1 + x3 )dy − x2 ydx = 0 (c) ⎨ ⎪ ⎩y(1) = 2 ⎪ 3. Să se rezolve următoarele ecuaţii cu diferenţială totală: (a) (2xy − 2y 3 )dx + (x2 − 6xy 2 )dy = 0 (b) (5x4 + 3x2 y 2 − 2xy 3 )dx + (2x3 y − 3x2 y 2 − 5y 4 )dy = 0 (c) (y cos x + 1)dx + sin xdy = 0 4. Folosind un multiplicator µ(x) să se integreze ecuaţia (x sin y + y cos y)dx + (x cos y − y sin y)dy = 0 R: ex [(x − 1) sin y + y cos y] = C 5. ECUAŢII DIFERENŢIALE 14.

14. Să se rezolve următoarele ecuaţii diferenţiale liniare: (a) x(1 − x2 )y ′ + (2x2 − 1)y = x3 (b) dy dx + xy = x3 − 3 dy (c) x ln x dx + y = 2 ln x (d) cos2 xy ′ + y = tg x (e) (1 + x3 )y ′ + 6x2 y = 1 + x2 (f) x2 y ′ = 3x2 − 2xy + 1 ⎧ ⎪ ⎪y ′ + yctg x = sin 4x (g) ⎨ π x ⎪ ⎪ y (2) = 0 ⎩ . 5x − y − 4 ≠ 0 dx 5x − y − 4 şi să se afle curba care trece prin punctul (1. Să se integreze ecuaţia diferenţială omogenă √ ydx + (2 xy − x)dy = 0 √x R: ln ∣y∣ + y =C 7. Să se integreze ecuaţia diferenţială dy x − 2y + 1 = −2 ⋅ . R: (x + y − 2)2 = C(2x − y − 1). Să se integreze ecuaţia dy x − 2y + 9 = . 3x − 6y + 19 ≠ 0 dx 3x − 6y + 19 R: x − 3y + 8 ln ∣x − 2y + 1∣ = C 9. 2). C = −1 8. EXERCIŢII 193 6.5.

ECUAŢII DIFERENŢIALE .194 CAPITOLUL 14.

Partea III Algebră liniară 195 .

.

. . n se numesc elementele matricei. . m.. n un unic număr real aij . . matricea se numeşte matrice pătratică ˆ dacă m = 1. . . . . Se foloseşte notaţia ⎛ a11 a12 . . ⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟ ⎝ am1 am2 .1 Matrice.1. i = 1. Determinanţi Definiţia 15. matricea se numeşte matrice coloană Se numeşte matrice nulă o matrice care are toate elementele 0.. . 1 ⎠ 197 . matricea se numeşte matrice linie ˆ dacă n = 1. . . . . putem defini următoarele tipuri de matrice: ˆ dacă m = n. .. Sisteme de ecuaţii liniare 15. . Determinanţi.Capitolul 15 Matrice. . j = 1. 0 ⎟ In = ⎜ ⎟ ⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟ ⎝ 0 0 . . j = 1. . a1n ⎞ ⎜ a a22 . . 0 ⎞ ⎜ 0 1 . amn ⎠ Mulţimea tuturor matricelor reale cu m linii şi n coloane o vom nota prin Mm. i = 1. a2n ⎟ A = ⎜ 21 ⎟.. Se numeşte matrice reală cu m linii şi n coloane o funcţie care asociază fiecărei perechi (i. .n (R). Numerele aij . Matricea pătratică ⎛ 1 0 . m.. După cum sunt numerele m şi n. . j)..

α(A + B) = αA + αB. . j = 1. ale cărei elemente sunt date prin: n cij = ∑ aik bkj . m. b. . . (A + B) + C = A + (B + C). . Definiţia 15. C ∈ Mm. . . . (B + C)A = BA + CA. de aceleaşi dimensiuni. Definiţia 15. . n. . ⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟ ⎝ αam1 αam2 . A(BC) = (AB)C. DETERMINANŢI. . Prin produsul matricelor A ∈ Mm. Fie A. Prin suma a două matrice A.n (R) ale cărei elemente sunt suma elementelor corespunzătoare din cele două matrice: cij = aij + bij . c.n (R) cu scalarul α ∈ R se ı̂nţelege o nouă matrice. B. şi α ∈ R. d.n (R) ı̂nţelegem o nouă matrice C = A+B ∈ Mm. p. Prin produsul matricei A ∈ Mm. A + B = B + A. αa2n ⎟ αA = ⎜ ⎟. k=1 Teorema 15. c. C matrice ale căror dimensiuni să permită efectuarea operaţiilor indicate.3. . f. Atunci avem: a. j = 1. αa1n ⎞ ⎜ αa21 αa22 . A + 0 = A. Definiţia 15. e. Atunci avem: a. ∀i = 1.198CAPITOLUL 15.n (R) şi B ∈ Mn. . . b. αamn ⎠ Teorema 15. . B ∈ Mm.n (R). . . d.1. . . SISTEME DE ECUAŢII LINIARE se numeşte matrice unitate de ordinul n. . A(B + C) = AB + AC.p (R) se ı̂nţelege o nouă matrice C = AB. . (α + β)A = αA + βA. α(βA) = (αβ)A. . MATRICE. β ∈ R. Fie A ∈ Mm.4.n (R) şi α. obţinută prin ı̂nmulţirea tuturor elementelor lui A cu scalarul α: ⎛ αa11 αa12 . . ∀i = 1.2. B. m.2. . α(AB) = (αA)B = A(αB).

Definiţia 15. (αA)T = αAT . (AB)T = B T AT . DETERMINANŢI 199 e. . un număr real definit recurent ı̂n felul următor: (i) dacă n = 2. atunci n det A = ∑(−1)1+i a1i D1i = a11 D11 − a12 D12 + ⋅ ⋅ ⋅ + (−1)1+n a1n D1n i=1 unde D1i este determinantul matricei pătratice de ordinul n−1 obţinută prin eliminarea primei linii si a coloanei i din matricea A. MATRICE. O matrice pătratică A care are proprietatea că A = AT se numeşte matrice simetrică. şi se notează cu det A. a21 a22 (ii) dacă n > 2. . Se numeşte determi- nant al matricei A.6.m (R) ⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟ ⎝ a1n a2n . amn ⎠ Teorema 15. Pentru o matrice A ∈ Mm. . şi α ∈ R. atunci a11 a12 det A = ∣ ∣ = a11 a22 − a12 a21 . Fie A. Fie o matrice pătratică A ∈ Mn (R).5. . . n. am1 ⎞ ⎜ a12 a22 . 4. (A + B)T = AT + B T . Im A = AIn . . 2. matricea obţinută prin interschimbarea liniilor şi coloanelor lui A: ⎛ a11 a21 . . 2. am2 ⎟ AT = ⎜ ⎟ ∈ Mn. .15.n (R). pentru i = 1. se numeşte transpusa lui A. B două matrice ale căror dimensiuni să permită efec- tuarea operaţiilor indicate. Atunci avem: T 1. Pentru n = 3 se obţine regula lui Sarrus: RRR a RRR RRR 11 a12 a13 RRR RRR a21 a22 a23 RRR = a11 a22 a33 + a21 a32 a13 + a31 a12 a23 RRR RRR RR a31 a32 a33 RR − a13 a22 a31 − a23 a32 a11 − a33 a12 a21 . (AT ) = A. Definiţia 15.3. .1. . . 3.

2. Definiţia 15. pentru i. Teorema 15.6. Fie A ∈ Mn (R) o matrice nesingulară.7. (iii) dacă matricea B este obţinută prin ı̂nmulţirea unei linii a lui A cu o constantă α ∈ R. k=1 Teorema 15. Folosind complemenţii algebrici corespunzători unei linii sau unei coloane. DETERMINANŢI. .8.4. dezvoltând după o linie sau coloană oarecare a matricei. atunci det B = det A. Definiţia 15. n} fixaţi avem: n det A = ∑ aik Aik = ai1 Ai1 + ai2 Ai2 + ⋅ ⋅ ⋅ + ain Ain k=1 n = ∑ akj Akj = a1j A1j + a2j A2j + ⋅ ⋅ ⋅ + anj Anj . . . . Observaţie 2. şi se numeşte singulară dacă det A = 0. Atunci pentru i. Se numeşte matrice inversă a lui A o matrice A−1 ∈ Mn (R) cu proprietatea că AA−1 = A−1 A = In . Teorema 15.5. atunci det B = − det A. SISTEME DE ECUAŢII LINIARE Numărul Aij = (−1)i+j Dij se numeşte complement algebric corespunzător liniei i şi coloanei j. B ∈ Mn (R). putem calcula determinantul unei matrice printr-o formulă asemănătoare celei din definiţie. MATRICE. Fie A. O matrice pătratică A ∈ Mn (R) se numeşte nesingulară dacă are determinantul nenul. Atunci avem: (i) dacă matricea B este obţinută prin adăugarea la o linie a lui A a unei alte linii ı̂nmulţită cu o constantă. . . n. j = 1. . . j ∈ {1. atunci det B = α det A. (ii) dacă matricea B este obţinută prin interschimbarea a două linii ale lui A. det AT = det A. Aceleaşi proprietăţi rămân valabile dacă operaţiile de mai sus se efectuează asupra coloanelor matricii A. det AB = det A det B.200CAPITOLUL 15. 2. . Fie A ∈ Mn (R). Atunci: 1. Fie A ∈ Mn (R).

. An1 ⎞ 1 ⎜ A12 A22 .ı̂nmulţirea unei linii cu o constantă nenulă . Ann ⎠ Matricea de mai sus se notează cu ⎛ A11 A21 . n). orice determinant al unei matrice obţinute prin intersectarea a p linii şi p coloane din A.7. . An1 ⎞ ⎜ A A22 . An2 ⎟ A−1 = ⎜ ⎟. ordinul maxim al minorilor nenuli ai lui A.2. det A ⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟ ⎝ A1n A2n . . An2 ⎟ A∗ = ⎜ 12 ⎟ ⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟ ⎝ A1n A2n . Atunci inversa acesteia este dată prin: ⎛ A11 A21 . . Ann ⎠ şi se numeşte matrice adjunctă a lui A. 15. Operaţiile care păstrează rangul unei matrice se numesc transformări el- ementare şi sunt următoarele: . .n (R) şi p ≤ min(m. .2 Sisteme de ecuaţii liniare Se numeşte sistem de ecuaţii liniare un sistem de forma ⎧ ⎪ a11 x1 + a12 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + a1n xn = b1 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪a21 x1 + a22 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + a2n xn = b2 (S) ⎨ (15. .9.15.1) ⎪ ⎪ ⎪ ⋮ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩am1 x1 + am2 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + amn xn = bm . Definiţia 15. . .adunarea unei linii ı̂nmulţită cu o constantă la o altă linie precum şi operaţiile analoage pe coloane. II. Fie A ∈ Mn (R) o matrice nesingulară. SISTEME DE ECUAŢII LINIARE 201 Teorema 15. I. .interschimbarea a două linii . . Fie A ∈ Mm. Se numeşte rangul matricei A. Se numeşte minor de ordinul p al matricii A. .

SISTEME DE ECUAŢII LINIARE Matricele formate cu ajutorul coeficienţilor sistemului ⎛ a11 a12 . . . . . respectiv matricea extinsă a sistemului . spunem că sistemul este compatibil . . . atunci sistemul este compatibil şi are soluţia unică D1 D2 Dn x1 = . . . . pentru rezolvarea sistemului se poate folosi regula lui Cramer Teorema 15. ˆ În cazul ı̂n care numărul ecuaţiilor este egal cu numărul necunoscutelor (m = n). . . Ā = ⎜ 21 ⎟ ⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟ ⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⋮ ⎟ ⎝ am1 am2 . ˆ Dacă toţi termenii liberi sunt nuli (b1 = b2 = ⋅ ⋅ ⋅ = bm = 0). x2 = . . Sistemul (15. amn ⎠⎝ xn ⎠ ⎝ bm ⎠ . . MATRICE. . . iar valorile care satisfac ecuaţiile sistemului se numesc soluţii. . . .1). a2n ⎟ ⎜ a a22 . a1n b1 ⎞ ⎜ a a22 .202CAPITOLUL 15. . a2n b2 ⎟ A = ⎜ 21 ⎟ . ˆ A rezolva un sistem de ecuaţii ı̂nseamnă a găsi soluţii (x1 . . xn ∈ R care verifică (15. sistemul se numeşte omogen. . a2n ⎟⎜ x2 ⎟ ⎜ b2 ⎟ ⎜ ⎟⎜ ⎟=⎜ ⎟ ⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟⎜ ⋮ ⎟ ⎜ ⋮ ⎟ ⎝ am1 am2 . . amn ⎠ ⎝ am1 am2 . ˆ Rangul matricei A se numeşte rangul sistemului . . . n. pentru i = 1. a1n ⎞ ⎛ a11 a12 . a1n ⎞⎛ x1 ⎞ ⎛ b1 ⎞ ⎜ a21 a22 . iar Di este determinantul matricei obţinută prin ı̂nlocuirea ı̂n matricea A a coloanei i cu coloana termenilor liberi. amn bm ⎠ se numesc matricea sistemului .8 (Regula lui Cramer). . . Fie sistemul cu n ecuaţii şi n necunos- cute ⎧ ⎪ a11 x1 + a12 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + a1n xn = b1 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪a21 x1 + a22 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + a2n xn = b2 (S) ⎨ ⎪ ⎪ ⎪ ⋮ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩an1 x1 + an2 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + ann xn = bn Dacă det A ≠ 0. . DETERMINANŢI. . . xn = D D D unde D = det A. . 2. xn ) ∈ Rn . x2 . . .1) poate fi rescris ı̂n forma matriceală ⎛ a11 a12 . ˆ Dacă există x1 . . x2 . .

3 Exerciţii 1. .3. Sistemul (15. . r =rang(Ā) =rang(A) şi un minor nenul de ordin r al matricei A. EXERCIŢII 203 sau pe scurt Ax = b. Să se efectueze diverse operaţii cu matricele: 2 0 −1 ⎛ 7 1 ⎞ 1 2 A=( ) . ˆ Soluţiile sistemului se obţin parametrizând necunoscutele secundare şi rezolvând sistemul format din ecuaţiile principale şi necunoscutele prin- cipale. . Necunoscutele corespunzătoare coloanelor acestui minor le vom numi necunoscute principale.1) este compatibil dacă şi numai dacă matricele A şi Ā au acelaşi rang. ecuaţiile corespunzătoare liniilor acestui minor le vom numi ecuaţii principale. Observaţii: ˆ Întrucât matricea extinsă Ā este obţinută prin adăugarea unei coloane la matricea A. unde T T x = ( x1 x2 . iar celelalte se vor numi necunoscute secundare. .E = ( ) −1 4 3 2 5 4 −5 2.15. bm ) ∈ Mm. Aşadar un sis- tem este incompatibil dacă prin adăugarea coloanei termenilor liberi se măreşte rangul matricei. atunci soluţia sistemului este dată de x = A−1 b. Calculaţi k astfel ı̂ncât AB = −3 1 3 k BA. Teorema 15. . xn ) ∈ Mn.9 (Kronecker-Capelli). 4 −5 2 ⎝ 1 −3 ⎠ −2 1 3 5 −5 D=( ).1 (R). 15. ı̂n general avem că rang(Ā) ≥rang(A). a) Fie A = ( ). B = ( ). Dacă A este matrice pătratică nesingulară. C = ( ). De asemenea. ˆ Fie un sistem compatibil.1 (R) şi b = ( b1 b2 . B = ⎜ −5 −4 ⎟ .

c) -11 4. Să se rezolve următoarele sisteme de ecuaţii liniare: ⎧ ⎪ 2x1 + x2 + x3 = 2 ⎧ ⎪ x1 + 2x2 + 3x3 + 4x4 = 11 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪x1 + 3x2 + x3 = 5 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪2x1 + 3x2 + 4x3 + x4 = 12 a) ⎨ .204CAPITOLUL 15. b) 2. B = ( ) şi C = ( ). b) -106. Să se calculeze rangul matricelor: ⎛ 1 0 1 0 0 ⎞ ⎛ 2 0 2 0 2 ⎞ ⎛ 2 1 3 −1 ⎞ ⎜ 1 1 0 0 0 ⎟ ⎜ 0 1 0 1 0 ⎟ ⎜ 3 −1 2 0 ⎟ ⎜ ⎟ a) ⎜ ⎟ . d) ⎜ ⎟ ⎜ −1 −1 3 6 ⎟ ⎜ 0 1 −2 1 ⎟ ⎝ 2 1 −6 −10 ⎠ ⎝ 0 0 1 − 45 ⎠ 6. ⎝ −2 2 2 ⎠ ⎝ 10 −2 −12 ⎠ ⎛ 1 1 −2 −4 ⎞ ⎛ −1 1 0 0 ⎞ ⎜ 0 1 0 −1 ⎟ ⎜ 1 −2 1 0 ⎟ c) ⎜ ⎟. 3. c) RRRRR 0 2 1 2 3 RRR RRR RRR −3 4 5 9 R RRR −3 1 2 0 R RRR 0 0 RRR −4 −5 6 1 RRRRR RRR 5 −4 1 2 RRRRR RRR 2 1 2 RRR RRR R R R R RRR 0 0 0 2 1 RR R: a) 216. Să se calculeze determinanţii: RRR 1 2 3 4 5 RRR RRR 1 0 0 −1 RRR RRR 3 −1 5 2 RRR RRR RRR RRR RRR RRR RRR RRR 2 1 2 3 4 RRR RRR 2 3 4 7 RRR RRR 2 0 7 0 RRR a) RR R R . c) ⎜ ⎟. b) ⎜ 4 2 8 ⎟ . deşi B ≠ C. ⎪ ⎪ ⎪ x1 + x2 + 5x3 = −7 ⎪ ⎪ ⎪ 3x1 + 4x2 + x3 + 2x4 = 13 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩2x1 + 3x2 − 3x3 = 14 ⎪ ⎩4x1 + x2 + 2x3 + 3x4 = 14 . b) ⎨ . c) 5 5. b) − 16 ⎜ −12 1 4 8 ⎟. DETERMINANŢI. ⎝ 2 2 −1 ⎠ ⎝ 1 3 5 ⎠ ⎜ 1 −2 −3 −2 ⎟ ⎝ 0 1 2 1 ⎠ ⎛ 2 3 4 5 ⎞ ⎜ 3 3 4 5 ⎟ d) ⎜ ⎟ ⎜ 4 4 4 5 ⎟ ⎝ 5 5 5 5 ⎠ ⎛ −3 11 −1 ⎞ ⎛ −14 −2 20 ⎞ R: a) − 18 ⎜ 2 −10 −2 ⎟ . SISTEME DE ECUAŢII LINIARE 2 −3 8 4 5 −2 b) Fie A = ( ). Să se calculeze inversele următoarelor matrice: ⎛ 3 −2 0 −1 ⎞ ⎛ 2 3 4 ⎞ ⎛ 2 4 6 ⎞ ⎜ 0 2 2 1 ⎟ a) ⎜ 0 1 1 ⎟ . Să se verifice −4 6 5 5 3 1 că AB = AC. MATRICE. b) ⎜ ⎟. b) RR R R . c) ⎜ ⎜ 0 1 1 0 0 ⎟ ⎟ ⎜ 2 1 0 2 1 ⎟ ⎜ 1 3 4 −2 ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎝ ⎠ ⎝ 4 −3 1 1 ⎠ ⎜ 0 1 1 0 ⎟ 0 1 0 1 0 ⎝ 0 ⎠ 1 0 1 1 R: a) 3.

1). λ ∈ R ∖ {1. 3} ⇒ det A ≠ 0. 3 + α. 1. Distingem următoarele cazuri: I. 2. 6 + 2α. λ = 1 ⇒ det A = 0 III. EXERCIŢII 205 ⎧ ⎪ x1 − 2x2 + 3x3 − 4x4 = 4 ⎪ ⎪ ⎪ ⎧ ⎪ (3 − 2λ)x1 + (2 − λ)x2 + x3 = λ ⎪ ⎪ ⎪x2 − x3 + x4 = −3 ⎪ ⎪ ⎪ c) ⎨ . α).3.15. b) (2. d) Matricea sistemului şi matricea extinsă sunt ⎛ 3 − 2λ 2 − λ 1 ⎞ ⎛ 3 − 2λ 2 − λ 1 λ ⎞ A=⎜ 2−λ 2−λ 1 ⎟ . c) (−8. 3} ⇒ det A ≠ 0 II. d) ⎨(2 − λ)x1 + (2 − λ)x2 + x3 = 1 ⎪ ⎪ ⎪ x1 + 3x2 − 3x4 = 1 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩x1 + x2 + (2 − λ)x3 = 1 ⎪ ⎩ −7x 2 + 3x 3 + x 4 = −3 R: a) (1. soluţia unică fiind găsită cu regula lui Cramer: RR λ 2 − λ 1 RRRR 1 RRRR R (1 − λ)2 (λ − 3) x1 = RRR 1 2 − λ 1 RRRR = ⋅ ⋅ ⋅ = = −1 det A RRR RRR (1 − λ)2 (3 − λ) RR 1 1 2 − λ RR RRR 3 − 2λ λ 1 RRRR 1 RRR R (1 − λ)2 (4 − λ) 4 − λ x2 = RRR 2 − λ 1 1 RRRR = ⋅ ⋅ ⋅ = = det A RRR RRR (1 − λ)2 (3 − λ) 3 − λ RR 1 1 2 − λ RR RRR 3 − 2λ 2 − λ λ RRR 1 RRR R (1 − λ)2 RRR 2 − λ 2 − λ 1 RRRRR = ⋅ ⋅ ⋅ = 1 x3 = = det A RRR R (1 − λ) (3 − λ) 3 − λ 1 RRRR 2 RR 1 1 ⎧ ⎪ (3 − 2λ)x1 + (2 − λ)x2 + x3 = λ ⎪ ⎪ ⎪ Cazul II: Dacă λ = 1. sistemul iniţial ⎨(2 − λ)x1 + (2 − λ)x2 + x3 = 1 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩x1 + x2 + (2 − λ)x3 = 1 ⎧ ⎪ x1 + x 2 + x3 = 1 ⎪ ⎪ ⎪ devine ⎨x1 + x2 + x3 = 1 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩ x1 + x2 + x3 = 1 . deci sistemul este compatibil determinat. Ā = ⎜ 2 − λ 2 − λ 1 1 ⎟ ⎝ 1 1 2−λ ⎠ ⎝ 1 1 2−λ 1 ⎠ det A = (3 − 2λ)(2 − λ)2 + (2 − λ) + (2 − λ) − (2 − λ) − (3 − 2λ) − (2 − λ)3 = (2 − λ)2 (3 − 2λ − 2 + λ) + λ − 1 = (2 − λ)2 (1 − λ) − (1 − λ) = = (1 − λ)[(2 − λ)2 − 1] = (1 − λ)(λ2 − 4λ + 3) = (1 − λ)(1 − λ)(3 − λ) = (1 − λ)2 (3 − λ). α ∈ R. −2). 1. λ = 3 ⇒ det A = 0 Cazul I: Dacă λ ∈ R ∖ {1.

Alegem x1 necunoscută principală şi x2 = α. deci sistemul este incompatibil. SISTEME DE ECUAŢII LINIARE Avem rangA =rangĀ = 1. MATRICE. iar rangA = 2. β ∈ R} Cazul III: Dacă λ = 3. deci sistemul este compatibil dublu nedeter- minat. x3 = β necunoscute secun- dare. x2 . x3 ) = (1 − α − β.206CAPITOLUL 15. β) ∈ R3 ∣α. . DETERMINANŢI. deci mulţimea soluţiilor este S = {(x1 . sistemul iniţial devine ⎧ ⎪ −3x1 − x2 + x3 = 3 ⎪ ⎪ ⎪ ⎛ −3 −1 1 3 ⎞ ⎨−x1 − x2 + x3 = 1 . α. Se obţine x1 = 1 − α − β. matricea extinsă Ā = ⎜ −1 −1 1 1 ⎟ ⎪ ⎪ ⎪ ⎝ 1 1 −1 1 ⎠ ⎪ ⎩ x1 + x2 − x3 = 1 are rangul 3.

∀α ∈ R. (x. y) → x + y ˆ o operaţie externă (ı̂nmulţirea cu scalari): ⋅ ∶ R × V → V . y. ∀x ∈ V 207 . β ∈ R. ∃ 0V ∈ V astfel ı̂ncât x + 0V = 0V + x = x. z ∈ V 2. O mulţime nevidă V se numeşte spaţiu vectorial real dacă pe V sunt definite două operaţii: ˆ o operaţie internă (adunarea): + ∶ V × V → V . ∃ − x ∈ V ∶ x + (−x) = (−x) + x = 0V 4. y ∈ V 5. ∀x. (α + β)x = αx + βx. ∀α. ∀α.1. (x + y) + z = x + (y + z). ∀x ∈ V.1 Definiţii şi exemple Definiţia 16. α(x + y) = αx + αy. ∀x ∈ V 3. x ∈ V 6. 1 ⋅ x = x.Capitolul 16 Spaţii vectoriale 16. x. x ∈ V 8. ∀x. x) → α ⋅ x care satisfac următoarele axiome: 1. α(βx) = (αβ)x. (α. β ∈ R. y ∈ V 7. x + y = y + x.

SPAŢII VECTORIALE Proprietăţi: ˆ Elementele unui spaţiu vectorial se numesc vectori . xn ) + (y1 . α ∈ R ∖ {0}. β ∈ R. α. 3. . Rn [X]. b]. yn ) = (x1 + y1 . mulţimea polinoamelor de grad cel mult n. αx = 0V ⇒ α = 0 sau x = 0V . α ∈ R. . αxn ) 2. x. . . α ⋅ 0V = 0V . ı̂mpreună cu adunarea polinoamelor şi ı̂nmulţirea polinoamelor cu scalari. αx = αy ⇒ x = y. x ∈ V ∖ {0V } 6. y2 .b] . . mulţimea funcţiilor reale continue definite pe intervalul [a.208 CAPITOLUL 16. . (−1) ⋅ x = −x. rezultă următoarele consecinţe: 1. Mm. αx = βx ⇒ α = β. . . Din axiomele definiţiei spaţiului vectorial. y ∈ V Exemple de spaţii vectoriale reale: 1. ˆ Vectorul −x se va numi opusul vectorului x. αx2 . . . x2 . Rn . ı̂mpreună cu adunarea funcţiilor şi ı̂nmulţirea funcţiilor cu scalari . ∀α ∈ R 3. . . . x2 . . ˆ Vectorul 0V se numeşte vectorul nul . ∀x ∈ V 2.n (R) ı̂mpreună cu adunarea matricelor şi ı̂nmulţirea matricelor cu scalari 0 4. x ∈ V 5. . . 0 ⋅ x = 0V . ı̂mpreună cu operaţiile: (x1 . x2 + y2 . . ∀x ∈ V 4. ˆ Numerele reale cu care operăm asupra vectorilor le vom numi scalari . . xn + yn ) α(x1 . . C[a. xn ) = (αx1 . .

αv ∈ U. Fie V un spaţiu vectorial. βy2 . ∀u. y ∈ U1 ⇒ αx + βy ∈ U1 x. Teorema 16. αx2 . y ∈ U1 ∩ U2 şi α.2.2 Subspaţii vectoriale Definiţia 16. 2. Fie x. x = (x1 . x2 . Exemplu: Mulţimea U = {(x1 . v ∈ U. v ∈ U . x2 . . SUBSPAŢII VECTORIALE 209 16. y3 ) ∈ U ⇒ y1 − y2 + y3 = 0 αx + βy = (αx1 . β ∈ R. Demonstraţie: Fie x. ∀α ∈ R.16. Mulţimea V şi mulţimea {0V } sunt subspaţii vectoriale. y ∈ U2 ⇒ αx + βy ∈ U2 de unde rezultă că αx + βy ∈ U1 ∩ U2 . v ∈ U . y ∈ U şi α. αx3 + βy3 ) Verificăm dacă vectorul αx + βy ı̂ndeplineşte condiţia din definiţia lui U : (αx1 + βy1 ) − (αx2 + βy2 ) + (αx3 + βy3 ) = αx1 − αx2 + αx3 + βy1 − βy2 + βy3 = α(x1 − x2 + x3 ) + β(y1 − y2 + y3 ) = α ⋅ 0 + β ⋅ 0 = 0. Vom arăta că αx + βy ∈ U . x3 ) ∈ R3 ∣x1 − x2 + x3 = 0} este un subspaţiu vectorial al lui R3 . O submulţime nevidă U ⊂ V se numeşte subspaţiu vectorial al lui V dacă 1. rezultă că 0V ∈ U1 ∩ U2 . y2 .2.2. βy3 ) = (αx1 + βy1 . u. avem x. ∀α. Atunci U1 ∩ U2 este subspaţiu vectorial al lui V . αx2 + βy2 .1. x3 ) ∈ U ⇒ x1 − x2 + x3 = 0 y = (y1 . Fie U1 şi U2 două subspaţii vectoriale ale spaţiului vectorial V . β ∈ R. Cum U1 şi U2 sunt subspaţii vectoriale. β ∈ R. aşadar U1 ∩ U2 ≠ ∅. αx3 ) + (βy1 . Demonstraţie: Deoarece 0V ∈ U1 şi 0V ∈ U2 . Teorema 16. O submulţime nevidă U ⊂ V este subspaţiu vectorial al lui V dacă şi numai dacă αu + βv ∈ U. Fie V un spaţiu vectorial. u + v ∈ U.

4. atunci spunem că U1 şi U2 sunt subspaţii com- plementare. v1 ∈ U1 . Deci αu + βv = α(u1 + u2 ) + β(v1 + v2 ) = = (αu1 + βv1 ) + (αu2 + βv2 ) ∈ U1 + U2 adică U1 + U2 este subspaţiu vectorial al lui V . Fie vectorii v1 . v2 . Demonstraţie: Fie u. . Atunci mulţimea tuturor combinaţiilor liniare ale acestor vectori n Sp{v1 . vn . i = 1. cu u1 ∈ U1 şi u2 ∈ U2 v = v1 + v2 . Suma U1 +U2 a subspaţiilor U1 şi U2 ale unui spaţiu vectorial V este de asemenea subspaţiu vectorial al lui V . atunci U1 + U2 se numeşte sumă directă a subspaţiilor U1 şi U2 . Definiţia 16. cu v1 ∈ U1 şi v2 ∈ U2 U1 şi U2 fiind subspaţii vectoriale ale lui V . . . Mulţimea U1 + U2 = {v ∈ V ∣v = v1 + v2 . SPAŢII VECTORIALE Observaţie 3.3. . . . . . . . . Definiţia 16. α2 . . rezultă că αu1 + βv1 ∈ U1 şi αu2 + βv2 ∈ U2 .3. Dacă U1 ∩ U2 = {0V }. vn } = {v = ∑ αi vi ∣αi ∈ R.5. . . . Atunci avem: u = u1 + u2 . αn ∈ R astfel ı̂ncât v = α1 v1 + α2 v2 + ⋅ ⋅ ⋅ + αn vn Teorema 16. .210 CAPITOLUL 16. vn ∈ V . . v2 . . . şi se notează cu U1 ⊕ U2 . vn ∈ V dacă există scalarii α1 . β ∈ R. . v ∈ U1 + U2 şi α. v2 . . Teorema 16. v2 ∈ U2 } se numeşte suma subspaţiilor U1 şi U2 . . Reuniunea U1 ∪ U2 nu este subspaţiu vectorial al lui V . Spunem că un vector v ∈ V este o combinaţie liniară a vectorilor v1 . . . Definiţia 16. Dacă ı̂n plus U1 ⊕ U2 = V . . Fie U1 şi U2 două subspaţii vectoriale ale spaţiului vecto- rial V . Fie U1 şi U2 două subspaţii vectoriale ale spaţiului vectorial V . n} i=1 este un subspaţiu al lui V şi se numeşte subspaţiul generat de v1 .4.

Cu alte cuvinte. atunci orice submulţime din aceşti vectori sunt de asemenea linear independenţi. . . spunem că v1 . 0). α1 + α2 + α3 ). v2 . 1). . v3 = (0. DIMENSIUNE 211 Definiţia 16. . v2 . e3 = (0. dacă există scalarii α1 .3 Dependenţă liniară. 0). . . 2. 1) + α2 (0. ∃α1 . BAZĂ. Dimensiune Definiţia 16. . Bază. În Rn [X].7. x3 ) = (α1 . 1. x2 . 1). . . . .16. vectorii 1. Rezolvând sistemul ⎧ ⎪ α 1 = x1 ⎪ ⎪ ⎪ ⎨ α1 + α2 = x 2 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩α1 + α2 + α3 = x3 obţinem α1 = x1 . α3 = x3 − x2 . . α3 ∈ R astfel ı̂ncât x = α1 v1 + α2 v2 + α3 v3 = α1 (1. X n constituie un sistem de generatori Exemplu: Sistemul de vectori S = {v1 = (1. . α2 . α2 = x2 − x1 . 1. α2 . 1. e2 = (0. În caz contrar. vn sunt liniar dependenţi. Spunem că vectorii v1 .3. X 2 . v2 = (0. 0. vn ∈ V sunt liniar independenţi dacă are loc implicaţia: α1 v1 + α2 v2 + ⋅ ⋅ ⋅ + αn vn = 0V ⇒ α1 = α2 = ⋅ ⋅ ⋅ = an = 0. 16. 0. . Spunem că vectorii v1 . αn nu toţi nuli astfel ı̂ncât α1 v1 + ⋅ ⋅ ⋅ + αn vn = 0V . α1 + α2 . 1. DEPENDENŢĂ LINIARĂ. iar orice mulţime care conţine vectorul nul este linear dependentă. . În R3 . αn ∈ R astfel ı̂ncât v = α1 v1 + ⋅ ⋅ ⋅ + αn vn Exemple: 1. . v2 . Orice mulţime formată dintr-un singur vector este linear independentă. . . . 0. 0. X. 1) + α3 (0. 1) formează un sistem de generatori. x3 ) ∈ R3 . Demonstraţie: Fie x = (x1 . . . 1) sau (x1 . x2 . 1. vn ∈ V formează un sistem de generatori pentru V dacă subspaţiul generat de aceşti vectori coincide cu V . . . 1)} formează un sistem de generatori pentru R3 . vectorii e1 = (1. . ∀v ∈ V.6. . Observaţie 4. Trebuie să arătăm că există scalarii α1 . Dacă o mulţime de vectori sunt liniar independenţi.

U2 sunt subspaţii vectoriale ale spaţiului vectorial V . X n }. atunci dim(U1 + U2 ) = dim U1 + dim U2 − dim(U1 ∩ U2 ). . 2. v2 . . . e2 . e2 . E2 = ( ) . e2 . Baza canonică ı̂n M2 (R) este 1 0 0 1 0 0 0 0 B = {E1 = ( ) . . . e2 . Fie B = {e1 . . . e2 . en }. Baza canonică ı̂n Rn [X] este B = {1. Dacă B = {e1 . . xn se numesc componentele sau coordonatele vectorului x ı̂n baza B. . . .6. . xi ∈ R. vp . . . . en } o bază a spaţiului vectorial real V . en = (0. unde e1 = (1. . . v2 . . . . . E4 = ( )} . 0 0 0 0 1 0 0 1 deci dim M2 (R) = 4. 1). .7. . Considerăm S ∈ Mn. X. 3. . . e2 . . 1. .p (R) ma- tricea care are pe coloane componentele ı̂n baza B ale vectorilor v1 . Un sistem de vectori B = {e1 . numărul vectorilor dintr-o bază oarecare a lui V .5.8. orice altă bază a lui V are exact n vectori. . . x2 . 0).8 (Grassman). . . en } este bază a lui V dacă şi numai dacă orice vector x ∈ V se exprimă ı̂n mod unic ca o combinaţie liniară de vectorii din B: x = x1 e1 + x2 e2 + ⋅ ⋅ ⋅ + xn en . . SPAŢII VECTORIALE Definiţia 16. . . n. Atunci: a) vectorii v1 . 0). . Se numeşte dimensiune a spaţiului vectorial V şi se notează dim V . atunci orice submulţime a lui V care conţine mai mult de n vectori este liniar dependentă. De asemenea. . . . . Exemple: 1. . X 2 . . . i = 1. b) dim Sp{v1 . Teorema 16. Teorema 16. . 0. vp sunt liniar independenţi dacă şi numai dacă rangul matricei S este p. . v2 . . . Baza canonică ı̂n Rn este B = {e1 .212 CAPITOLUL 16. . . Dacă U1 . . . şi un sistem de vectori v1 . deci dim Rn [X] = n + 1. Scalarii x1 . vp ∈ V . . . en } este o bază a spaţiului vectorial V . . . . .9. E3 = ( ) . . . . . Definiţia 16. Teorema 16. en sunt liniar independenţi şi formează un sistem de generatori pentru V . . Teorema 16. deci dim Rn = n. . . . Spunem că sistemul de vectori B = {e1 . vn } = rang(S). 0. . . e2 = (0. . . . en } este o bază a spaţiului vectorial V dacă vectorii e1 .

10. . Atunci avem: ⎛ x1 ⎞ ⎛ y1 ⎞ ⎜ x2 ⎟ ⎜ y2 ⎟ ⎜ ⎟ = SBB ′ ⎜ ⎟. şi fie vectorul v ∈ V . B ′ două baze ale spaţiului vectorial V . . . . Fie B = {e1 . . . a2n ⎟ SBB ′ =⎜ ⎟ ∈ Mn (R).11. .9. . . SCHIMBĂRI DE BAZE 213 16. Fiecare vector din B ′ poate fi scris ı̂n mod unic ı̂n baza B astfel: f1 = a11 e1 + a21 e2 + ⋅ ⋅ ⋅ + an1 en f2 = a12 e1 + a22 e2 + ⋅ ⋅ ⋅ + an2 en ⋮ fn = a1n e1 + a2n e2 + ⋅ ⋅ ⋅ + ann en sau pe scurt n fj = ∑ aij ei .4 Schimbări de baze Fie V un spaţiu vectorial n-dimensional şi B = {e1 . . en }. f2 . fn } două baze ı̂n V .10. ann ⎠ Teorema 16. Se numeşte produs scalar pe V o funcţie ⟨⋅. e2 . B ′ = {f1 . f2 . B ′ = {f1 . Se numeşte matrice de trecere de la baza B la baza B ′ matricea care are pe coloane componentele vectorilor din B ′ ı̂n baza B: ⎛ a11 a12 . . e2 .5 Spaţii euclidiene Definiţia 16. . . .16. scris ı̂n bazele B şi B ′ astfel: v = x1 e1 + x2 e2 + ⋅ ⋅ ⋅ + xn en = y1 f1 + y2 f2 + ⋅ ⋅ ⋅ + yn fn . Fie V un spaţiu vectorial. en }. fn } două baze ı̂n spaţiul vectorial V . ⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟ ⎝ an1 an2 . ∀j = 1. Teorema 16. . ⎜ ⋮ ⎟ ⎜ ⋮ ⎟ ⎝ xn ⎠ ⎝ yn ⎠ unde SBB ′ este matricea de trecere de la B la B ′ . a1n ⎞ ⎜ a21 a22 . . i=1 Definiţia 16. . ⋅⟩ ∶ V × V → R . . Atunci ma- −1 tricea de trecere de la B la B ′ este nesingulară şi avem SB ′ B = SBB ′ 16. . Fie B.4. . . . . . n. . .

0V ⟩ = 0. Pe spaţiul vectorial Rn definim produsul scalar standard ⟨x. u⟩ = ⟨v1 . Pe spaţiul vectorial C[a. u. ∀u1 . ∀v ∈ V Demonstraţie: 1. u⟩. λv⟩ = ⟨λv. y = (y1 . SPAŢII VECTORIALE care asociază fiecărei perechi de vectori din V un număr real ⟨u. u⟩ = ⟨u. ⟨λu. . ⟨u. ⟨0V . v⟩ = ⟨v. Un spaţiu vectorial ı̂nzestrat cu un produs scalar ⟨⋅. v⟩ + ⟨u2 . u⟩ ≥ 0. v ∈ V 2. v⟩ − ⟨u. . v1 + v2 ⟩ = ⟨u. v2 ⟩ 2. ∀λ ∈ R. λv⟩ = λ⟨u. u2 . u. v2 ∈ V 2. v⟩ = 0 Definiţia 16. Exemple: 1. v⟩. ∀λ ∈ R. v⟩ = λ⟨u. v1 .12. ∀A. v⟩. ⟨0V . ∀u.b] definim produsul scalar b ⟨f. ⟨u. B⟩ = Tr(AT B). u⟩ = λ⟨u. v⟩ = ⟨v. yn ) ∈ Rn 2. se mai pot deduce următoarele: 1. y⟩ = x1 y1 + x2 y2 + ⋅ ⋅ ⋅ + xn yn unde x = (x1 . ∀u ∈ V . ⟨u1 + u2 . x2 . a . ⟨u. B ∈ Mn (R) 0 3. v⟩ = ⟨u − u. g⟩ = ∫ f (x)g(x)dx. u⟩ = 0 ⇔ u = 0V . b] → R continue. y2 . . ∀f. ⋅⟩ se numeşte spaţiu euclidian. v1 ⟩ + ⟨u. . g ∶ [a. .214 CAPITOLUL 16. . Din cele patru proprietăţi de mai sus. v1 ⟩ + ⟨u. ⟨u. v⟩ = ⟨u. v ∈ V 3. xn ) ∈ Rn . ⟨u. . v1 + v2 ⟩ = ⟨v1 + v2 . Pe spaţiul vectorial al matricelor pătratice Mn (R) definim produsul scalar ⟨A. v⟩ = ⟨u1 . ∀u. v⟩. v ∈ V 3. v ∈ V 4. v⟩ şi care satisface condiţiile: 1. u⟩ = λ⟨v. . u⟩ + ⟨v2 . v⟩ 3. v2 ⟩. ⟨u. ⟨u.

λv⟩ = ⟨u.13. u + λv⟩ = ⟨u. ∥λv∥ = ∣λ∣∥v∥. . v⟩. membrul stâng al inegalităţii devine ⟨u + λv. v⟩ + λ⟨v. v⟩ Demonstraţie: Inegalitatea din enunţ este echivalentă cu ⟨u. adică ⟨u. u + λv⟩ ≥ 0. u + λv⟩ + ⟨λv. inegalitatea de mai sus are loc pentru orice λ real doar dacă discriminantul ∆ = 4B 2 − 4AC ≤ 0 aşadar B 2 ≤ AC. u⟩ ⋅ ⟨v. v ∈ V Definiţia 16. u⟩ ⋅ ⟨v. C = ⟨u. v⟩∣ ≤ ⟨u. v⟩ = ⟨u. u⟩ + λ2 ⟨v. u⟩ ⋅ ⟨v. u⟩ + ⟨λv. u⟩ + 2λ⟨u. inegalitatea (16. ∀λ ∈ R Cum A > 0. v⟩2 ≤ ⟨u. v⟩ + λ2 ⟨v. v ∈ V 3. ∀λ ∈ R. Un spaţiu vectorial ı̂nzestrat cu o normă ∥ ⋅ ∥ se numeşte spaţiu normat. u + λv⟩ = ⟨u. ∥v∥ = 0 ⇔ v = 0V 2. ∥v∥ ≥ 0.16.1) devine Aλ2 + 2Bλ + C ≥ 0. λv⟩ + ⟨λv.1) Aplicând proprietăţile produsului scalar. v⟩ Definiţia 16. unde λ ∈ R este un scalar arbitrar. ∥u + v∥ ≤ ∥u∥ + ∥v∥.11 (Cauchy-Schwarz-Buniakovski).5. B = ⟨u. v⟩ Notând cu A = ⟨v. u⟩ + λ⟨u. v⟩. inegalitatea devine egalitate. ⋅⟩) un spaţiu vec- torial euclidian. v ∈ V ∖ {0V }. ∀u. Dacă u. SPAŢII EUCLIDIENE 215 Teorema 16. Se numeşte normă pe spaţiul vectorial V o funcţie ∥⋅∥∶V →R care satisface condiţiile: 1.14. Atunci are loc inegalitatea √ √ ∣⟨u. v⟩2 ≤ ⟨u. u⟩. considerăm combinaţia liniară u + λv ∈ V . Fie (V . ∀λ ∈ R (16. u⟩ + ⟨u. ∀v ∈ V . Din proprietăţile produsului scalar avem că ⟨u + λv. v⟩ Pentru u = 0V sau v = 0V . ⟨⋅.

v⟩ = 0 ⇔ v = 0V √ √ √ 2. inegalitatea Cauchy-Schwarz-Buniakovski se poate rescrie sub forma ⟨u. ˆ Din teorema anterioară rezultă că orice spaţiu vectorial euclidian este un spaţiu normat cu norma indusă de produsul scalar. λv⟩ = λ2 ⟨v. v⟩ = ∣λ∣ ⟨v. ∥v∥ = ⟨v. u⟩ + ⟨u. π] definit prin ⟨u. u⟩ ⟨v. v ∈ V ∖ {0V }. v⟩ = ∣λ∣∥v∥ 3. Demonstraţie: Vom arăta că funcţia din enunţ satisface axiomele normei: √ 1. ∥v∥ = ⟨v. u + v⟩ = ⟨u.216 CAPITOLUL 16. . v⟩∣ + ∥v∥2 ≤ √ √ ≤ ∥u∥2 + 2 ⟨u. v⟩. Un vector se numeşte versor (sau vector unitar) dacă norma sa este 1. v⟩ ∣⟨u. SPAŢII VECTORIALE Teorema 16.15. ∀u. Definiţia 16. ⟨⋅. ˆ ı̂ntr-un spaţiu vetorial normat. v⟩ ≥ 0 ∥v∥ = 0 ⇔ ⟨v. v⟩ + ⟨v.16. numită norma euclidiană indusă de produsul scalar. v⟩ + ∥v∥2 ≤ ∥u∥2 + 2∣⟨u. v⟩ cos θ = ∥u∥ ⋅ ∥v∥ se numeşte unghiul dintre vectorii u şi v. Pentru a demonstra că ∥u+v∥ ≤ ∥u∥+∥v∥. u⟩ + ⟨v. v⟩ + ∥v∥2 = = ∥u∥2 + 2∥u∥ ⋅ ∥v∥ + ∥v∥2 = (∥u∥ + ∥v∥)2 aşadar ∥u + v∥ ≤ ∥u∥ + ∥v∥. ∀v ∈ V este o normă pe V . v ∈ V folosim inegalitatea Cauchy-Schwarz-Buniakovski şi proprietăţile produsului scalar: ∥u + v∥2 = ⟨u + v. Fie (V . u + v⟩ = = ⟨u. Numărul θ ∈ [0. Atunci funcţia √ ∥ ⋅ ∥ ∶ V → R.12. ⋅⟩) un spaţiu vectorial euclidian. v⟩ ≥ 0 deoarece ⟨v. u + v⟩ + ⟨v. v⟩∣ ≤ ∥u∥ ⋅ ∥v∥ ⇔ −1 ≤ ≤1 ∥u∥ ⋅ ∥v∥ Definiţia 16. v⟩ = = ∥u∥2 + 2⟨u. ∥λv∥ = ⟨λv. Fie V un spaţiu vectorial euclidian şi u.

z). 2. Mulţimea tuturor vectorilor ortogonali pe vectorii din U : U – = {v ∈ V ∣⟨u. v1 ⟩ = 0 ⇒ α1 ⟨v1 . v) = ∥u − v∥. SPAŢII EUCLIDIENE 217 Orice vector v ∈ V ∖{0V } are un vector unitar corespunzător. d(x. v⟩ = 0. Fie (V . Definiţia 16. Doi vectori u. d(x. ∀x. y) + d(y. . . x). y. . v1 ⟩ = ⟨0V . n}. ⋅⟩) un spaţiu vectorial euclidian. . v2 . ⟨⋅. vn ∈ V ∖ {0V } sunt ortogonali doi câte doi: ⟨vi . d(x. i ≠ j atunci sunt liniar independenţi. .19. y) = 0 ⇔ x = y 2. v1 ⟩ + α2 ⟨v2 .5. Demonstraţie: Considerăm combinaţia liniară nulă α1 v1 + ⋅ ⋅ ⋅ + αn vn = 0V ⇒ ⟨α1 v1 + ⋅ ⋅ ⋅ + αn vn .20.17. ⋅⟩) un spaţiu vectorial euclidian. ⟨⋅. .18.13. Se numeşte distanţă sau metrică pe mulţimea nevidă M o funcţie d∶M ×M →R care satisface condiţiile: 1. . v⟩ = 0. ∀x. y) ≥ 0. y ∈ M . . Fie (V . z) ≤ d(x. ⋅⟩) un spaţiu vectorial euclidian şi o mulţime de vectori U ⊂ V .16. v1 ⟩ + ⋅ ⋅ ⋅ + αn ⟨vn . . d(x. pe care ı̂l notăm cu v 0 şi care poate fi obţinut astfel: 1 v0 = ⋅v ∥v∥ Definiţia 16. Fie (V . y ∈ M 3. ⟨⋅. y) = d(y. Definiţia 16. j ∈ {1. . . . ∀x. vn obţinem de asemenea α2 = ⋅ ⋅ ⋅ = αn = 0. ∀i. ∀u ∈ U } se numeşte complementul ortogonal al lui U şi este un subspaţiu vectorial al lui V . v ∈ V se numesc ortogonali dacă produsul lor scalar ⟨u. Teorema 16. . z ∈ M Definiţia 16. Observaţie: Orice spaţiu vectorial normat este spaţiu metric cu distanţa euclidiană d(u. vj ⟩ = 0. v1 ⟩ = 0 ⇒ α1 ∥v1 ∥2 = 0 ⇒ α1 = 0 Făcând produsul scalar al combinaţiei liniare cu vectorii v2 . O mulţime M ı̂nzestrată cu o distanţă (metrică) d se numeşte spaţiu metric. Dacă vectorii v1 .

. v2 ⟩ = ⟨u3 . . . v1 ⟩ α21 = − ⟨v1 . . Atunci se poate construi o bază ortonormată {e1 . unde scalarul α21 se determină punând condiţia ca v2 să fie ortogonal pe v1 : 0 = ⟨v2 . i = 1. Pasul 1: Definim v1 = u1 . v1 ⟩ Pasul 3: Definim v3 = u3 + α31 v1 + α32 v2 . e2 . . . . . dacă i = j ⟨ei . v1 ⟩ ⟨u3 . j ∈ {1. vn }. . . v1 ⟩ 0 = ⟨v3 . n}. . iar apoi considerând versorii corespunzători se obţine baza ortonormată căutată. Pasul 2: Definim v2 = u2 + α21 v1 . 1 unde ei = ⋅ vi . ∀i. unde scalarii α31 . 2. v2 ⟩ ⟨u3 . . . en sunt ortogonali doi câte doi: ⟨ei . . n.218 CAPITOLUL 16. ej ⟩ = { . v2 ⟩ + α32 ⟨v2 . . Demonstraţie: Construim mai ı̂ntâi o bază ortogonală pornind de la baza B. i ≠ j 2. . n} 0. en }. . Fie (V . Considerând versorii corespunzători vectorilor din B ′ se obţine baza ortonormată B0 = {e1 . . . . ⟨v2 . ⋅⟩) un spaţiu vectorial euclidian n-dimensional şi o bază B = {e1 . u2 . v2 ⟩ de unde observând că ⟨v1 . ∀i. SPAŢII VECTORIALE Definiţia 16. . un }. v1 ⟩ + α31 ⟨v1 . v2 ⟩ = 0 rezultă α32 = − . ⟨⋅. dacă i ≠ j Teorema 16. v2 ⟩ După n paşi se obţine baza ortogonală B ′ = {v1 . en } pornind de la baza B. en }. 2. v1 ⟩ = ⟨u3 . ∥vi ∥ . ⋅⟩) un spaţiu vectorial euclidian n-dimensional şi o bază B = {u1 . v1 ⟩ de unde observând că ⟨v2 . . . v1 ⟩ de unde rezultă ⟨u2 . v1 ⟩ = ⟨u2 + α21 v1 . . 1. . v1 ⟩ = ⟨u3 + α31 v1 + α32 v2 . v1 ⟩ + α21 ⟨v1 . . v2 ⟩ + α31 ⟨v1 . j ∈ {1. α32 se determină punând condiţia ca v3 să fie ortogonal pe v1 şi v2 : 0 = ⟨v3 . ej ⟩ = 0. . e2 . v2 ⟩ = ⟨u3 + α31 v1 + α32 v2 . . . v1 ⟩ + α32 ⟨v2 . .14 (Procedeul de ortonormalizare Gram-Schmidt). Baza B se numeşte ortonormată dacă este ortogonală şi toţi vectorii din B au norma 1: 1. ⟨v1 . . ⟨⋅. . . v1 ⟩ = ⟨u2 . v1 ⟩ = 0 rezultă α31 = − . . . Baza B se numeşte ortogonală dacă e1 . . Fie (V .21.

6. v2 = (−1. v2 = (2. 1. 0)} e) {α(1. 0. x3 ) ∈ R3 ∣x1 x2 = 0} d) {(0. −3. x3 ) ∈ R3 ∣x3 − x2 + 3x1 = 0} g) {(x1 . α2 ) + (α3 . 0. v2 . v3 = (1. −3α3 . 0. 0) + (2α2 . Care din următoarele submulţimi sunt subspaţii ı̂n R3 ? a) {(x1 . −1). 1). v4 = (1. v3 sunt liniar independenţi Rezolvare: a) Verificăm independenţa liniară cu definiţia: α1 v1 + α2 v2 + α3 v3 = 0 ⇒ (α1 . x3 ) ∈ R3 ∣x1 = 0} b) {(x1 . v3 = (4. 1) ∈ R4 c) v1 = (2. v2 = (1. v2 astfel: v3 = −3v1 + 2v2 b) Scriind vectorii pe coloanele unei matrice obţinem: ⎛ 1 1 0 0 ⎞ ⎜ 1 0 0 1 ⎟ rang⎜ ⎟ = 3 < 4 deci vectorii sunt liniari dependenţi. 2) ∈ R3 b) v1 = (1. 3. 1. ⎜ 0 1 1 0 ⎟ ⎝ 0 0 1 1 ⎠ . 0). β ∈ R} f) {(x1 . ⎛ 1 2 ⎞ rang⎜ 1 0 ⎟ = 2 deci vectorii v1 . 5. v3 = (0. u3 = v2 + v3 . −3. 1. x2 . 2α3 ) = 0 ⇒ (α1 + 2α2 + α3 . −1). EXERCIŢII 219 16. −3. 3. α2 + 2α3 ) = (0. α1 . u2 = v1 + v3 . 0.6 Exerciţii 1. x2 . x2 . x3 ) ∈ R3 ∣x1 + x2 + x3 = 1} 2. v2 = (1. 0) ⇒ ⎧ ⎪ α1 + 2α2 + α3 = 0 RRR 1 2 1 RRR ⎪ ⎪ ⎪ RR RR ⎨α1 − 3α3 = 0 . 1)∣α. x2 . 0. 0. v3 = (−1. 2.16. unde v1 . RRRR 1 0 −3 RRRR = 0 ⇒ sistemul are soluţii nenule ⎪ ⎪ RRR R ⎪ ⎪ ⎩α2 + 2α3 = 0 RR 0 1 2 RRRR deci vectorii sunt liniar dependenţi. iar v3 se poate ⎝ 0 1 ⎠ scrie ca o combinaţie liniară de v1 . α1 − 3α3 . 0. x2 . x3 ) ∈ R3 ∣x1 = 1} c) {(x1 . 0). 1). 0) + β(2. 1). 0. 1. 0. −3. 1. 1. 1. 0). v2 sunt independenţi. 1) e) u1 = v1 + v2 . 3. 1. 5. Să se studieze dependenţa liniară a următorilor vectori: a) v1 = (1. 1. 1. v4 = (0. 0. 1). 0) ∈ R4 d) v1 = (2. 1).

v = (6. −3). v = ( ) 1 0 0 1 1 1 1 1 4 5 RRR 1 1 1 RRR RR RR Rezolvare: a) RRRR 1 1 2 RRRR ≠ 0 ⇒ B este o bază ı̂n R3 . RRR R RR 1 2 3 RRRR . 0. −2. Să se găsească o bază ı̂n subspaţiul liniar al soluţiilor sistemelor omo- gene: ⎧ ⎪ ⎪x1 − x2 − 3x3 − x4 = 0 a) ⎨ ⎪ ⎩x1 + x2 + x3 − 3x4 = 0 ⎪ ⎧ ⎪ ⎪x1 + x2 − x3 − 2x4 + 3x5 = 0 b) ⎨ ⎪ ⎩x2 + 3x3 − 2x5 = 0 ⎪ 1 −1 −3 −1 Rezolvare: a) matricea sistemului ( ) are rangul 2. 0)+(2β. Să se arate că B este o bază ı̂n spaţiul liniar corespunzător şi să se scrie coordonatele vectorului v ı̂n această bază: a) B = {(1. iar cum aceşti doi vectori sunt şi liniar independenţi. β} = {α(1. 0. 0. −1. (2. 2. 1 1 1 −3 alegem necunoscutele secundare x3 = α. formează o bază ı̂n S. β. x4 = β şi rezolvând sistemul ⎧ ⎪ ⎪x1 − x2 = 3α + β ı̂n necunoscutele principale ⎨ obţinem ⎪ ⎩x1 + x2 = −α + 3β ⎪ S = {(α+2β. v2 . v = (6. −5). (1. 9. (3. −2α. 2) 1 1 1 1 1 0 0 1 2 3 d) B = {( ).220 CAPITOLUL 16. 1. (1. 1. iar v4 se poate scrie ca o combinaţie liniară de v1 . β ∈ R} = {(α. 1. 1. 2. (2. −7) c) B = {(1. SPAŢII VECTORIALE ⎛ 1 1 0 ⎞ ⎜ 1 0 0 ⎟ De asemenea observăm că rang⎜ ⎟ = 3 deci vectorii v1 . 4). −1. α. 3. 1). 1)∣α. β)∣α. 4. v3 ⎜ 0 1 1 ⎟ ⎝ 0 0 1 ⎠ sunt liniar independenţi. 1.( ). 2). 1. 0)} ⊂ R4 . v3 astfel: v4 = v1 − v2 + v3 3. −1. 0) + β(2. β)∣α. −2. −2). (1. 1)} ⊂ R3 . 0. 1. −1. −2α+β. 0). 1. v = (7. β ∈ R} = Sp{(1.( )}. 2. 1)}. 3. (1. 2. 14) b) B = {(2. (1. 2. −1). α. v2 . 3)} ⊂ R3 . 14.( ).

1. 1)}. 1)}. 1. 3) ⇒ ⎨α1 + α2 + 2α3 = 9 ⇒ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩α1 + 2α2 + 3α3 = 14 ⇒ α1 = 1. 1). Pentru a găsi matricea de trecere de la B2 la B1 aflăm coordonatele vectorilor e1 . α3 . 1. (0. 0. α1 . f1 . 1) = (α1 . α2 ) + (0. 0. 1. e3 ı̂n baza B2 : e1 = α1 ⋅ f1 + α2 ⋅ f2 + α3 ⋅ f3 ⇒ ⎧ ⎪ α1 + α2 = 1 ⎪ ⎪ ⎪ (1. 1). 5. 0). B2 = {(3. 1. 1). 0) = (α1 . 3. 0. 0. 1)}. ⎧ ⎪ f1 = 1 ⋅ e1 + 1 ⋅ e2 + 0 ⋅ e3 ⎪ ⎪ ⎪ ⎛ 1 1 0 ⎞ Avem ⎨f2 = 1 ⋅ e1 + 0 ⋅ e2 + 1 ⋅ e3 deci ⎜ 1 0 1 ⎟ este matricea de ⎪ ⎪ ⎪ ⎝ 0 1 1 ⎠ ⎪ ⎩f3 = 0 ⋅ e1 + 1 ⋅ e2 + 1 ⋅ e3 trecere de la B1 la B2 . 7. 1. 2) + α3 (1. (2. 1). 0. 1). −6)}. f2 . 1)}. 0). α2 = − 2 1 1 ⎧ ⎪ α1 + α2 = 0 ⎪ ⎪ ⎪ (0. (0. 1. e2 . 1) + α2 (1. (1. t. deci matricea de trecere este ⎜ 2 − 2 12 ⎟. Rezolvare: a) Notăm cu e1 . B2 = {(1. 1 1 1 1 ⎝ −1 1 1 ⎠ 2 2 2 . 0. α3 . (−2. f3 vectorii din cele două baze. 1)}. (−2.16. 1. 1. 2. t + 1. d) B1 = {(1. −5. (1. 0. 0) + (α2 . 0. α3 = − 2 1 1 ⎧ ⎪ α1 + α2 = 0 ⎪ ⎪ ⎪ (0. c) B1 = {(1. 0). (1. B2 = {(1. 2. (0. α1 . e2 . 3). . 1. (1. 1). B2 = {(1. α2 ) + (0. α3 ) ⇒ ⎨α1 + α3 = 0 ⇒ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩α2 + α3 = 0 α1 = α2 = 2 . 0. 1. α1 = − 2 . 0. (5. Să se găsească matricele de trecere ı̂ntre următoarele baze: a) B1 = {(1. 2. α1 . −3. B2 = {1. 4). 1). 0). t3 }. 0) + (α2 . 2. 0. (1. (1. 1. 1). α3 . 0) = (α1 . α3 ) ⇒ ⎨α1 + α3 = 0 ⇒ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩α2 + α3 = 1 ⎛ 2 1 1 2 − 12 ⎞ α2 = α3 = 2 . α2 = 2. α3 ) ⇒ ⎨α1 + α3 = 1 ⇒ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩α2 + α3 = 0 α1 = α3 = 2 . 3. 2. 2. (−1. (2. −3. −4. (0. (t + 1)3 } ı̂n spaţiul P3 [t] al polinoamelor de grad ≤ 3. (t + 1)2 . e) B1 = {1. t2 .6. α2 ) + (0. 3)}. 2. 1. 3. b) B1 = {(1. 4). (0. EXERCIŢII 221 ⎧ ⎪ α1 + α2 + α3 = 6 ⎪ ⎪ ⎪ v = α1 (1. 1. −4). e3 . (3. 0). α3 = 3 5. 1. −4)} ı̂n R4 . 0. 0) + (α2 . 3).

Fie P spaţiul vectorial al tuturor polinoamelor reale definite pe [−1. ∥y∥ = 18 = ∥z∥ ⟨2x − y. −1. ∥v1 ∥. v2 ⟩. ⟨y. −1). ⟨2v1 − v2 . q⟩ = ∫ p(x) ⋅ q(x)dx −1 7. −4). −1. SPAŢII VECTORIALE 6. y = (−1. 3. Să se verifice inegalitatea lui Cauchy-Schwarz pentru vectorii: a) x = (1. 2)∥ = 105 √ ∥x − 2y + z∥ = 117 10. 12. 9. ∢(v1 . z = (−2. 1]. 2). Să se calculeze ⟨x. Să se calculeze ⟨v1 . −2. 3). 3. ∥z∥. dată prin d(x. 3). ∥x − 2y + z∥. 3z + x⟩ = 6⟨x. Rezolvare: ⟨x. z⟩. x⟩ = 161 d(2x + y. y) = ∣ln ∣ y este o distanţă pe R+ . −2. ∥y∥. v2 = (1. 8. 2. Să se arate că aplicaţia n ∥ ⋅ ∥2 ∶ Rn → R+ . 2). v2 ). x⟩ − 3⟨y.222 CAPITOLUL 16. dată prin ∥x∥2 = ∑ ∣xi ∣ i=1 este o normă pe Rn . În R4 considerăm vectorii v1 = (2. 0. 3. 2). y⟩ = (−2) ⋅ (−1) + 5 ⋅ (−2) + 1 ⋅ 3 + 3 ⋅ 2 = 1 ⟨x. Să se arate că P este un spaţiu euclidian ı̂n raport cu aplicaţia definită prin: 1 ⟨p. ∥v1 ∥. −1. z⟩ = 20. 10. ∥x∥. y⟩. 1. v2 = (−2. În R4 considerăm vectorii x = (−2. v2 ). ⟨x. 1. v1 ⟩. d(2x + y. −x + 3z) = ∥(2x + y) − (−x + 3z)∥ = ∥3x + y − 3z∥ = √ = ∥(−1. −4. ⟨y. z⟩. 3. 3. 11. z⟩ + 2⟨x. z⟩ = 12 √ √ √ ∥x∥ = (−2)2 + 52 + 12 + 32 = 39. 2. 1). 1. −5. 3z + x⟩. 5. −2. Să se calculeze ⟨v1 . ∥v2 ∥. −1. −1. Să se arate că aplicaţia x d ∶ R+ × R+ → R+ . 0. ∥v2 ∥. 1. −x + 3z). y = (2. v2 ⟩. 2. z⟩ − ⟨y. În R6 considerăm vectorii v1 = (1. −2. ⟨2x − y. d(v1 . 1) ı̂n R6 . −3. ∥v1 + 2v2 ∥.

u2 ⟩ = 0 ⎪ ⎪−3x1 + 2x2 = 0 ⎪ ⎩ ⎩ v = (0. 42 14. −4) Rezolvare: Fie v = (x1 . 2). u2 = (2. 0. 1). 3. ∥x∥ 3 31 13. 2). ⎧ ⎪ ⎧ ⎪ ⎪⟨v. În spaţiul euclidian R3 găsiţi un vector v de normă 1 şi ortogonal pe vectorii: a) u1 = (2. 1. −2. iar 8 < 3 31. −1). v1 ⟩ + α31 ⟨v1 . 1. 1. 1). ⟨v2 . 1. 1. y⟩ = 8. ⟨v3 . v1 ⟩ ⟨u3 . 1. 0. ⟨v2 . v1 ⟩ = ⟨u2 . 3. v2 = (−2. . u1 ⟩ = 0 ⎪ x1 + x2 − x3 = 0 b) ⎨ ⇒⎨ ⇒ v = (−4α. 1. 2. Punând ⎪ ⎪ ⟨v. −1) ı̂n R4 Să se afle versorii vectorilor de mai sus. 0. −1. −1. 0). −1. u2 = (2. 1. −3. 1. v1 ⟩ ⇒ α21 = − =− ⟨v1 . v1 ⟩ 4 0 = ⟨u2 + α21 v1 .6. 1)} ı̂n R3 Rezolvare: Notăm cu u1 = (1. v2 ⟩ 1 2 1 6 3 α32 = − = − ⇒ v3 = (0. −5. 5α. v2 ⟩ = 0 ⇒ ⟨v1 . 1. 2. v2 ⟩ 7 5 7 5 5 Am obţinut baza ortogonală formată din vectorii v1 = (1. v2 ⟩ + α32 ⟨v2 . 3) c) u1 = (1. ∥x∥ = 3. 1. ⟨v3 . 0. 1) − (1. α). 0. v1 ⟩ = 0 ⇒ ⟨u2 . v1 ⟩ 2 α31 = − = − .16. Să se construiască o bază ortonormată pornind de la baza: (a) {(1. 2). − 53 ) Pasul 3: Definim v3 = u3 + α31 v1 + α32 v2 . 1. u2 = (−3. 1) sau ⎪⟨v. v1 ⟩ = ⟨u3 . 2) = ( 65 . (0. y 0 = √ (2. Pasul 2: Definim v2 = u2 + α21 v1 . v2 ⟩ ⟨u3 . −1. 2). u 2⟩ = 0 ⎪ ⎪ 2x 1 + x2 + 3x3 = 0 ⎩ ⎩ 1 condiţia ∥v∥ = 1 ⇒ 42α2 = 1 ⇒ α = ± √ . Pasul 1: Definim v1 = u1 = (1. 3. 1) − 54 (1. v1 ⟩ 5 0 = ⟨u3 + α31 v1 + α32 v2 . u3 = (0. 1. 0. v1 ⟩ + α32 ⟨v2 . u2 = (2. 2) − ( . −1). v1 ⟩ + α21 ⟨v1 . 0. 2). 3. 0) b) u1 = (1. Obţinem: ⎧ ⎪ ⎧ ⎪ ⎪⟨v. ∥y∥ = 31. − ). 1). 2). u1 ⟩ = 0 ⎪2x1 + x2 = 0 a) ⎨ ⇒⎨ ⇒ x1 = x2 = 0 ⇒ v = (0. v1 ⟩ 5 ⇒ v2 = (2. 1 1 1 x0 = ⋅ x = (1. −4). (2. v2 ⟩ + α31 ⟨v1 . v2 ⟩ = ⟨u3 . 0. 1). √ √ Rezolvare: ⟨x. EXERCIŢII 223 b) v1 = (2. x2 . x3 ). v1 ⟩ = 0 ⇒ 0 = ⟨u3 + α31 v1 + α32 v2 .

3. 0. 1. 1. 1) = ( √ . (0. 0)} c) U3 =Sp{(1. 3. 1). 0)} b) U2 =Sp{(1. 1. (1. 1. α)∣α ∈ R} =Sp{(0. 2. 0. 0)} ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩ x1 + x 2 = 0 . 0. 0. 1)} ı̂n R4 (f) {1. 0)∣α ∈ R} =Sp{(−1. 27 ) = 27 (−2. 0. 0. − 53 ) = 15 (6. √ ) ∥v1 ∥ 5 5 5 v2 1 6 5 −3 e2 = = √ (6. 1. 5. 0. 0)} ı̂n R3 (e) {(1. X 2 } ı̂n R2 [X] 15. 1). 1). √ . 0. −1. (1. 1). 0. −1)} ı̂n R3 (c) {(1. x2 . −1). 1)} ı̂n R3 (d) {(−1. 1. 1. 1. 0). (2. −3). 67 . (0. X. 0. −3) = ( √ . 1)} ⎪ x2 = 0 ⎪ ⎩ ⎧ ⎪ x1 + x 2 + x3 = 0 ⎪ ⎪ ⎪ b) ⎨x3 = 0 ⇒ U2⊥ = {(−α. 2) = ( √ . (1. v3 = (− 74 . (0. (1. (0. (1. 2). √ ) ∥v2 ∥ 70 70 70 70 v3 1 −2 3 1 e3 = = √ (−2. 1. 1. √ . 1). (0. 0). x3 ) să fie ortogonal pe generatorii subspaţiului se obţine: ⎧ ⎪ ⎪ x1 = 0 a) ⎨ ⇒ U1⊥ = {(0. SPAŢII VECTORIALE v2 = ( 65 . √ ) ∥v3 ∥ 14 14 14 14 (b) {(1. α. Să se găsească complementele ortogonale ale următoarelor subspaţii din R3 : a) U1 =Sp{(1. 1). (1. 1). 1. 1. 0.224 CAPITOLUL 16. 1). 5. 1. 1. −1. 3)} Rezolvare: Punând condiţia ca vectorul v = (x1 . 1). 1). Baza ortonormată căutată este formată din versorii acestor vectori: v1 1 1 2 e1 = = √ (1. 1. (3. 6.

1 Definiţii şi proprietăţi Definiţia 17. ∀u. (17. v ∈ V 2.1) Demonstraţie: ”⇒” Presupunem că T este liniară. iar punând β = 0 se obţine cea de a doua. Pentru α. sau aplicaţie liniară. se numeşte izomorfism de spaţii vectoriale. 225 . v ∈ V oarecare avem: T (αu + βv) = T (αu) + T (βv) = αT (u) + βT (v) ”⇐” Presupunem că (17. O funcţie T ∶ V → W este transformare liniară dacă şi numai dacă T (αu + βv) = αT (u) + βT (v). v ∈ V. Fie V şi W două spaţii vectoriale reale. ˆ Dacă V = W . u. ˆ Un endomorfism bijectiv se numeşte automorfism.1. ∀α ∈ R. β ∈ R. Propoziţia 17. Vom nota cu L(V.1. W ) mulţimea aplicaţiilor liniare de la V la W şi cu L(V ) mulţimea endomorfismelor lui V .1) este satisfăcută. u. ∀α. u ∈ V ˆ Dacă aplicaţia liniară T este bijectivă. Punând α = β = 1 se obţine prima condiţie din definiţia transformării liniare.1. β ∈ R. sau morfism de spaţii vectoriale) dacă ı̂ndeplineşte următoarele condiţii: 1. O funcţie T ∶ V → W se numeşte transformare liniară (sau operator liniar. T (u + v) = T (u) + T (v). atunci T se numeşte endomorfism al lui V .Capitolul 17 Transformări liniare 17. T (αu) = αT (u).

1. Atunci avem: 1. Mulţimea ker T = {v ∈ V ∣T (v) = 0} ⊂ V se numeşte nucleul lui T . W sunt trei spaţii vectoriale reale. V ). Fie T ∈ L(V. Teorema 17. T (u) = w} ⊂ W este un subspaţiu vectorial al lui W . W ). x1 − x3 .2. Dacă Ū este un subspaţiu vectorial al lui W . vi ∈ V.1. . i = 1. W ). T (v) = w} ⊂ W se numeşte imaginea lui T. atunci T (U ) = {w ∈ W ∣∃u ∈ U. . Definiţia 17. ∀αi ∈ R. ∀v ∈ V n n c) T (∑ αi vi ) = ∑ αi T (vi ). şi T1 ∈ L(U.2. Dacă U.3. . Fie T ∈ L(V. atunci T −1 (Ū ) = {v ∈ V ∣T (v) ∈ Ū } ⊂ V este un subspaţiu vectorial al lui V . Pentru o transformare liniară T ∶ V → W avem: a) T (0V ) = 0W b) T (−v) = −T (v). i=1 i=1 Teorema 17. W ).2. x2 + 2x3 ) este o transformare liniară.1. . x2 . V. W ) ı̂mpreună cu adunarea şi ı̂nmulţirea funcţiilor cu scalari formează un spaţiu vectorial real. Mulţimea im T = {w ∈ W ∣∃v ∈ V. T (x1 . TRANSFORMĂRI LINIARE Exemplu: T ∶ R3 → R3 . Dacă U este un subspaţiu vectorial al lui V . Propoziţia 17. atunci T2 ○ T1 ∈ L(U. W ). n. Teorema 17. Mulţimea transformărilor liniare L(V. 2. x3 ) = (2x1 + x2 .226 CAPITOLUL 17. 2. T2 ∈ L(V. .

Fie T ∈ L(V.4. . Teorema 17.17. . . . . .2 Matricea unei transformări liniare Fie V şi W două spaţii vectoriale de dimensiuni n. W ). .2. Vectorii T (e1 ). T (en ) ı̂n baza B ′ se numeşte matricea lui T ı̂n raport cu bazele B şi B ′ .5. . . Spaţiile vectoriale V şi W sunt izomorfe dacă şi numai dacă dim V = dim W . Considerăm de asemenea bazele B = {e1 . en } ı̂n V şi B ′ = {f1 . . a2n ⎟ A = ⎜ 21 ⎟ ∈ Mm. . şi T ∶ V → W o transformare liniară. 17. Atunci: 1. T este injectivă dacă şi numai dacă kerT = {0V } 2. . .3. . Dimensiunile acestor subspaţii se numesc rangul . . . . Dacă T ∈ L(V. T este surjectivă dacă şi numai dacă imT = W . 1. atunci şi aplicaţia inversă T −1 ∶ W → V este o aplicaţie liniară. 2. . Matricea ⎛ a11 a12 . . . respectiv m. .n (R) ⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟ ⎝ am1 am2 . amn ⎠ care are pe coloane componentele vectorilor T (e1 ). W ) este un izomorfism de spaţii vecto- riale. respectiv defectul lui T . T (en ) din W pot fi scrişi ı̂n baza B ′ astfel: T (e1 ) = a11 f1 + a21 f2 + ⋅ ⋅ ⋅ + am1 fm T (e2 ) = a12 f1 + a22 f2 + ⋅ ⋅ ⋅ + am2 fm ⋮ T (en ) = a1n f1 + a2n f2 + ⋅ ⋅ ⋅ + amn fm Definiţia 17. Teorema 17. . respectiv W . W ) sunt subspaţii vec- toriale ale lui V . a1n ⎞ ⎜ a a22 . MATRICEA UNEI TRANSFORMĂRI LINIARE 227 Nucleul şi imaginea unei aplicaţii liniare T ∈ L(V. . şi ı̂ntre ele există următoarea relaţie: rang T + def T = n unde n este dimensiunea lui V . fm } ı̂n W .

x2 . B ′ = {f1 . . 1.7. atunci avem: i=1 ⎛ y1 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎜ y2 ⎟ ⎜ x2 ⎟ ⎜ ⎟=A⋅⎜ ⎟. B. B̄ ′ două baze ı̂n W . .228 CAPITOLUL 17. . (1. 1. x2 + 2x3 ). Fie T ∈ L(V. avem ⎛ 2 1 0 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ 2x1 + x2 ⎞ ⎜ 1 0 −1 ⎟ ⋅ ⎜ x2 ⎟ = ⎜ x1 − x3 ⎟ . x1 − x3 . matricea 1 1 ⎝ −1 1 1 ⎠ 2 2 2 . Atunci matricea lui T ı̂n raport cu bazele B̄ şi B̄ ′ este: Ā = SB−1′ B̄ ′ ASB B̄ unde SB B̄ este matricea de trecere de la B la B̄ şi SB ′ B̄ ′ este matricea de trecere de la B ′ la B̄ ′ . x2 + 2x3 ). T (x1 . en } bază ı̂n V . şi A matricea lui T ı̂n raport cu bazele B şi B ′ . TRANSFORMĂRI LINIARE Exemplu: Matricea transformării liniare T ∶ R3 → R3 . Conform teoremei anterioare. B ′ . Dacă x = ∑ xi ei i=1 m şi y = T (x) = ∑ yi fi . x2 + 2x3 ) ⎛ 2 1 0 ⎞ ı̂n baza canonică din R3 este ⎜ 1 0 −1 ⎟. şi A matricea lui T ı̂n raport cu bazele B şi B ′ . 0). x3 ) = (2x1 + x2 . ⎝ 0 1 2 ⎠ Teorema 17. x3 ) = (2x1 + x2 . . x1 − x3 . x2 . B = {e1 . 1)} ⎛ 1 1 0 ⎞ Matricea de trecere de la B la B̄ este SB B̄ = ⎜ 1 0 1 ⎟. ⎝ 0 1 2 ⎠ ⎝ x3 ⎠ ⎝ x2 + 2x3 ⎠ Teorema 17. . Fie T ∈ L(V. T (x1 . 1).6. ⎜ ⋮ ⎟ ⎜ ⋮ ⎟ ⎝ ym ⎠ ⎝ xn ⎠ Exemplu: Pentru T (x1 . W ). W ). (0. iar inversa aces- ⎝ 0 1 1 ⎠ ⎛ 2 1 1 2 − 21 ⎞ −1 teia este SB B̄ = ⎜ 2 − 2 21 ⎟. . x2 . x1 − x3 . B̄ două baze ı̂n V . Exemplu: Pentru transformarea liniară T ∶ R3 → R3 . . 0. fm } n bază ı̂n W . considerăm B = B ′ baza canonică din R3 şi B̄ = B̄ ′ = {(1. . x3 ) = (2x1 + x2 .

4. 3. Vectorii proprii ai lui T corespunzători la valori proprii distincte sunt liniar independenţi. 0. 1) = (2. Un subspaţiu vectorial U ⊆ V se numeşte subspaţiu invariant ı̂n raport cu T dacă T (U ) ⊆ U . ⎝ −1 0 1 ⎠ 2 2 Verificare: T (1. Un vector v ∈ V. Fie V un spaţiu vectorial şi T ∈ L(V ) un endomorfism al lui V .17. numit subspaţiu pro- priu asociat valorii proprii λ. Mulţimea tuturor valorilor proprii ale unui endomorfism poartă denu- mirea de spectrul lui T şi se notează cu σ(T ). 17. 2. Un scalar λ ∈ R pentru care există v ∈ V ∖ {0V } astfel ı̂ncât T (v) = λv se numeşte valoare proprie a lui T . Teorema 17. 0. v ≠ 0V se numeşte vector propriu al lui T dacă există un scalar λ ∈ R astfel ı̂ncât T (v) = λv. 2) = 2 ⋅ (1. 1.9. Definiţia 17. . 0. Dacă λ este o valoare proprie a lui T . Teorema 17.3 Valori şi vectori proprii Definiţia 17.3. atunci mulţimea vectorilor proprii corespunzători lui λ Vλ = {v ∈ V ∣T (v) = λv} este un subspaţiu vectorial invariant ı̂n raport cu T .8. VALORI ŞI VECTORI PROPRII 229 transformării T ı̂n baza B̄ este ⎛ 2 1 1 2 − 12 ⎞ ⎛ 2 1 0 ⎞ ⎛ 1 1 0 ⎞ Ā = SB−1′ B̄ ′ ASB B̄ = ⎜ 12 − 21 21 ⎟ ⋅ ⎜ 1 0 −1 ⎟ ⋅ ⎜ 1 0 1 ⎟ ⎝ −1 1 1 ⎠ ⎝ 0 1 2 ⎠ ⎝ 0 1 1 ⎠ 2 2 2 ⎛ 2 0 −2 ⎞ 3 3 de unde se obţine Ā = ⎜ 23 2 52 ⎟. 1).5. Fie V un spaţiu vectorial şi T ∈ L(V ) un endomorfism. Fie V un spaţiu vectorial şi T ∈ L(V ) un endomorfism.

. Definiţia 17. iar dimen- siunea subspaţiului de vectori proprii corespunzător lui λ ∈ σ(T ) se numeşte multiplicitate geometrică a lui λ.230 CAPITOLUL 17. iar rădăcinile reale ale acestui polinom sunt chiar valorile proprii ale lui T . Ecuaţia det(A − λIn ) = 0 se numeşte ecuaţia caracteristică a lui T . x1 + 3x2 − x3 . sau echiva- lent aflând rădăcinile polinomului caracteristic. T ∈ L(V ) un endomorfism. Considerăm A matricea lui T ı̂n baza B. Polinomul caracteristic al unui endomorfism T ∈ L(V ) nu depinde de baza ı̂n care este scrisă matricea A a lui T . Teorema 17. e2 . În baza B. şi v ∈ Vλ . . x2 + x3 ) Valorile proprii ale lui T se găsesc rezolvând ecuaţia caracteristică. Exemplu: Fie T ∶ R3 → R3 . Polinomul cu coeficienţi reali p(λ) = det(A − λIn ) se numeşte polinomul caracteristic al lui T . T ∈ L(V ).10. x2 . . şi λ ∈ σ(T ). şi λ ∈ σ(T ). Fie V un spaţiu vectorial real. en } o bază ı̂n V . Atunci multiplicitatea geometrică a lui λ este cel mult egală cu multiplicitatea algebrică a lui λ. dată prin T (x1 . . x3 ) = (4x1 − x2 + x3 . vectorul v se scrie v = x1 e1 + x2 e2 + ⋅ ⋅ ⋅ + xn en iar egalitatea T (v) = λv devine ⎛ x1 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎜ x2 ⎟ ⎜ x2 ⎟ ⎜ x2 ⎟ ⎜ 0 ⎟ A⎜ ⎟ = λ⎜ ⎟ ⇔ (A − λIn ) ⎜ ⎟=⎜ ⎟ ⎜ ⋮ ⎟ ⎜ ⋮ ⎟ ⎜ ⋮ ⎟ ⎜ ⋮ ⎟ ⎝ xn ⎠ ⎝ xn ⎠ ⎝ xn ⎠ ⎝ 0 ⎠ Cum v ≠ 0V .6. rezultă că sistemul de mai sus admite soluţii nebanale. . B = {e1 . deci det(A − λIn ) = 0. TRANSFORMĂRI LINIARE Fie V un spaţiu vectorial. Ordinul de multiplicitate (ca rădăcină a polinomului caracteristic) al unei valori proprii λ ∈ σ(T ) se numeşte multiplicitate algebrică a lui λ.

12. x2 = α ⇒ Vλ3 = {(0. VALORI ŞI VECTORI PROPRII 231 ⎛ 4 −1 1 ⎞ Matricea transformării T ı̂n baza canonică din R3 este A = ⎜ 1 3 −1 ⎟. Vectorii proprii se găsesc ı̂nlocuind pe λ cu valorile proprii găsite ı̂n ⎛ 4 − λ −1 1 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎜ 1 3 − λ −1 ⎟ ⎜ x2 ⎟ = ⎜ 0 ⎟ ⎝ 0 1 1 − λ ⎠ ⎝ x3 ⎠ ⎝ 0 ⎠ şi rezolvând sistemul omogen corespunzător. x2 = 2α ⇒ Vλ1. . Un endomorfism T ∈ L(V ) este diagonalizabil dacă şi nu- mai dacă orice valoare proprie λ ∈ σ(T ) are multiplicităţile algebrică şi geo- metrică egale. Un endomorfism T ∈ L(V ) este diagonalizabil dacă şi nu- mai dacă există o bază a lui V formată numai din vectori proprii ai lui T .7. În cazul ı̂n care este diagonalizabil. 1)} ⎧ ⎪ 2x1 − x2 + x3 = 0 ⎛ 2 −1 1 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎪ ⎪ ⎪ λ3 = 2 ⇒ ⎜ 1 1 −1 ⎟ ⎜ x2 ⎟ = ⎜ 0 ⎟ ⇒ ⎨x1 + x2 − x3 = 0 ⎝ 0 1 −1 ⎠ ⎝ x3 ⎠ ⎝ 0 ⎠ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩ x2 − x3 = 0 x3 = α ⇒ x1 = 0.11.2 = 3 ⇒ ⎜ 1 0 −1 ⎟ ⎜ x2 ⎟ = ⎜ 0 ⎟ ⇒ ⎨x1 − x3 = 0 ⎝ 0 1 −2 ⎠ ⎝ x3 ⎠ ⎝ 0 ⎠ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩x2 − 2x3 = 0 x3 = α ⇒ x1 = α. 2α. 1)} Definiţia 17. Un endomorfism T ∈ L(V ) se numeşte diagonalizabil dacă există o bază a lui V astfel ı̂ncât matricea lui T ı̂n această bază să fie diago- nală.17.3. 2. matricea endomorfismului T ∈ L(V ) are pe diagonală valorile proprii corespunzătoare vectorilor proprii din bază. α)∣α ∈ R} = Sp{(1. 1.2 = {(α. α. Teorema 17. Teorema 17.2 = 3 şi λ3 = 2. α)∣α ∈ R} = Sp{(0. ⎧x − x + x = 0 ⎛ 1 −1 1 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ 1 2 3 λ1. ⎝ 0 1 1 ⎠ Polinomul caracteristic este: RRR 4 − λ −1 1 RRRR RRR R p(λ) = det(A − λI3 ) = RRR 1 3 − λ −1 RRRR = RRR R RR 0 1 1 − λ RRRR = (4 − λ)(3 − λ)(1 − λ) + 1 + (4 − λ) + (1 − λ) = = (4 − λ)(3 − λ)(1 − λ) + 2(3 − λ) = = (3 − λ)(λ2 − 5λ + 6) = = (3 − λ)2 (2 − λ) aşadar valorile proprii ale lui T sunt λ1.

232 CAPITOLUL 17. TRANSFORMĂRI LINIARE

Exemplu: Fie endomorfismul

T ∶ R3 → R3 , T (x1 , x2 , x3 ) = (x2 + x3 , x1 + x3 , x1 + x2 ).

⎛ 0 1 1 ⎞
Matricea lui T ı̂n baza canonică din R3 este A = ⎜ 1 0 1 ⎟.
⎝ 1 1 0 ⎠
RRR −λ 1 1 RRRR
RRRR R
p(λ) = det(A − λI3 ) = RR 1 −λ 1 RRRR = −λ3 + 3λ + 2 = (2 − λ)(1 + λ)2
RRR R
RR 1 1 −λ RRRR
⎧−2x + x + x = 0
⎛ −2 1 1 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎪ ⎪


1 2 3
λ1 = 2 ⇒ ⎜ 1 −2 1 ⎟ ⎜ x2 ⎟ = ⎜ 0 ⎟ ⇒ ⎨x1 − 2x2 + x3 = 0
⎝ 1 1 −2 ⎠ ⎝ x3 ⎠ ⎝ 0 ⎠ ⎪ ⎪


⎩x1 + x2 − 2x3 = 0
x3 = α ⇒ x1 = α, x2 = α ⇒ Vλ1 = {(α, α, α)∣α ∈ R} = Sp{(1, 1, 1)}
⎧x + x + x = 0
⎛ 1 1 1 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎪ ⎪


1 2 3
λ2,3 = −1 ⇒ ⎜ 1 1 1 ⎟ ⎜ x2 ⎟ = ⎜ 0 ⎟ ⇒ ⎨x1 + x2 + x3 = 0
⎝ 1 1 1 ⎠ ⎝ x3 ⎠ ⎝ 0 ⎠ ⎪ ⎪


⎩ x1 + x2 + x3 = 0
x2 = α, x3 = β ⇒ x1 = −α − β ⇒

Vλ2,3 = {(−α − β, α, β)∣α, β ∈ R} =
= {(−α, α, 0) + (−β, 0, β)∣α, β ∈ R} =
= {α(−1, 1, 0) + β(−1, 0, 1)∣α, β ∈ R} =
= Sp{(−1, 1, 0), (−1, 0, 1)}

Notăm cu v1 = (1, 1, 1), v2 = (−1, 1, 0), v3 = (−1, 0, 1) vectorii proprii care
generează subspaţiile proprii şi observăm că B = {v1 , v2 , v3 } este o bază ı̂n
R3 . Pentru a găsi matricea endomorfismului T ı̂n această bază scriem:

⎪ T (v1 ) = λ1 v1 = 2 ⋅ v1 + 0 ⋅ v2 + 0 ⋅ v3



⎨T (v2 ) = λ2,3 v2 = 0 ⋅ v1 + (−1) ⋅ v2 + 0 ⋅ v3 ⇒




⎩T (v3 ) = λ2,3 v3 = 0 ⋅ v1 + 0 ⋅ v2 + (−1) ⋅ v3
⎛ 2 0 0 ⎞
AB = ⎜ 0 −1 0 ⎟ este matricea lui T ı̂n baza B.
⎝ 0 0 −1 ⎠

17.4 Endomorfisme pe spaţii euclidiene
Definiţia 17.8. Fie (V ; ⟨⋅, ⋅⟩) un spaţiu vectorial euclidian şi T ∈ L(V ).
Transformarea liniară T ∗ ∶ V → V se numeşte adjuncta transformării T

17.4. ENDOMORFISME PE SPAŢII EUCLIDIENE 233

dacă:
⟨T (u), v⟩ = ⟨u, T ∗ (v)⟩, ∀u, v ∈ V.
Definiţia 17.9. Endomorfismul T ∈ L(V ) se numeşte autoadjunct dacă
T = T ∗ , adică satisface relaţia

⟨T (u), v⟩ = ⟨u, T (v)⟩, ∀u, v ∈ V.

Teorema 17.13. Fie (V ; ⟨⋅, ⋅⟩) un spaţiu vectorial euclidian şi B = {e1 , e2 , . . . , en }
o bază ortonormată a lui V . Atunci endomorfismul T ∈ L(V ) este autoad-
junct dacă şi numai dacă matricea lui T ı̂n raport cu baza B este simetrică.
Demonstraţie: ”⇒”
Fie A matricea lui T ı̂n raport cu baza B. Atunci avem
n
T (ei ) = ∑ aki ek
k=1

Cum T este autoadjunct iar baza B este ortonormată, avem
n n
⟨T (ei ), ej ⟩ = ⟨ei , T (ej )⟩ ⇔ ⟨ ∑ aki ek , ej ⟩ = ⟨ei , ∑ akj ek ⟩
k=1 k=1
n n
⇔ ∑ aki ⟨ek , ej ⟩ = ∑ akj ⟨ei , ek ⟩ ⇔ aji = aij , ∀i, j = 1, . . . , n
k=1 k=1

”⇐”
Fie A matricea lui T ı̂n raport cu baza B. Dacă A este simetrică, atunci

aij = aji , ∀i, j = 1, . . . , n

Făcând raţionamentul anterior ı̂n sens invers obţinem

⟨T (ei ), ej ⟩ = ⟨ei , T (ej )⟩, ∀i, j = 1, . . . , n

Fie acum u, v ∈ V având ı̂n baza B coordonatele
n n
u = ∑ xi ei şi v = ∑ yj ej
i=1 j=1

Folosind proprietăţile produsului scalar obţinem
n n n n
⟨T (u), v⟩ = ⟨T (∑ xi ei ) , ∑ yj ej ⟩ = ∑ ∑ xi yj ⟨T (ei ), ej ⟩ =
i=1 j=1 i=1 j=1
n n n n
= ∑ ∑ xi yj ⟨ei , T (ej )⟩ = ⟨∑ xi ei , T (∑ yj ej )⟩ = ⟨u, T (v)⟩
i=1 j=1 i=1 j=1

234 CAPITOLUL 17. TRANSFORMĂRI LINIARE

Teorema 17.14. Fie (V ; ⟨⋅, ⋅⟩) un spaţiu vectorial euclidian. Dacă endo-
morfismul T ∈ L(V ) este autoadjunct , atunci vectorii proprii ai lui T core-
spunzători la valori proprii diferite sunt ortogonali.

Demonstraţie: Fie λ1 , λ2 ∈ σ(T ) valori proprii distincte şi v1 , v2 vectori
proprii corespunzători , deci

T (v1 ) = λ1 v1 şi T (v2 ) = λ2 v2

Cum T este autoadjunctă, obţinem

⟨T (v1 ), v2 ⟩ = ⟨v1 , T (v2 )⟩ ⇔ λ1 ⟨v1 , v2 ⟩ = λ2 ⟨v1 , v2 ⟩

aşadar
(λ1 − λ2 )⟨v1 , v2 ⟩ = 0
iar cum λ1 ≠ λ2 rezultă
⟨v1 , v2 ⟩ = 0

Teorema 17.15. Fie (V ; ⟨⋅, ⋅⟩) un spaţiu vectorial euclidian. Dacă endo-
morfismul T ∈ L(V ) este autoadjunct , atunci există o bază ortonormată B
formată din vectori proprii ai lui T .

Corolar 17.4.1. Dacă matricea endomorfismului T ∈ L(V ) ı̂ntr-o bază ortonor-
mată este simetrică, atunci T este diagonalizabil.

Demonstraţie:
Dacă matricea endomorfismului T ∈ L(V ) ı̂ntr-o bază ortonormată este si-
metrică, atunci T este un endomorfism autoadjunct , iar conform teoremei
anterioare există o bază ortonormată B formată din vectori proprii ai lui T ,
de unde rezultă că T este diagonalizabil.

Definiţia 17.10. Fie (V ; ⟨⋅, ⋅⟩) un spaţiu vectorial euclidian. Endomorfismul
T ∈ L(V ) se numeşte ortogonal (sau transformare ortogonală) dacă
păstrează produsul scalar, adică:

⟨T (u), T (v)⟩ = ⟨u, v⟩, ∀u, v ∈ V

Propoziţia 17.4.1. Un endomorfism ortogonal T ∈ L(V ) păstrează norma
vectorilor, distanţele şi unghiurile dintre vectori.

Demonstraţie: Cum T este ortogonal, pentru v = u obţinem

⟨T (u), T (u)⟩ = ⟨u, u⟩ ⇔ ∥T (u)∥ = ∥u∥, ∀u ∈ V

17.4. ENDOMORFISME PE SPAŢII EUCLIDIENE 235

Pentru u = x − y obţinem

∥T (x − y)∥ = ∥x − y∥ ⇔ ∥T (x) − T (y)∥ = ∥x − y∥

adică d (T (x), T (y)) = d(x, y), deci T păstrează distanţa ı̂ntre vectori. Dacă
θ este unghiul dintre vectorii x şi y avem

⟨x, y⟩ ⟨T (x), T (y)⟩
cos θ = = = cos ϕ
∥x∥ ⋅ ∥y∥ ∥T (x)∥ ⋅ ∥T (y)∥

unde ϕ este unghiul dintre T (x) şi T (y).

Teorema 17.16. Fie (V ; ⟨⋅, ⋅⟩) un spaţiu vectorial euclidian şi endomorfismul
T ∈ L(V ). Următoarele afirmaţii sunt echivalente:

1. T este o transformare ortogonală

2. T transformă orice bază ortonormată a lui V tot ı̂ntr-o bază ortonor-
mată.

3. Dacă A este matricea lui T ı̂ntr-o bază ortonormată B, atunci AT =
A−1 , sau
A ⋅ AT = AT ⋅ A = In

Definiţia 17.11. O matrice A ∈ Mn (R) se numeşte matrice ortogonală
dacă este inversabilă şi A−1 = AT .

Propoziţia 17.4.2. Dacă A ∈ Mn (R) este matrice ortogonală, atunci det A =
±1

Demonstraţie: A matrice ortogonală ⇒ A ⋅ AT = In . Aplicând pro-
prietăţile determinanţilor obţinem:

det(A ⋅ AT ) = det In ⇒ det A ⋅ det AT = 1 ⇒ (det A)2 = 1

aşadar det A = ±1.
Exemplu: Fie transformarea T ∶ R3 → R3 definită prin

T (x1 , x2 , x3 ) = (x1 − 4x2 − 8x3 , −4x1 + 7x2 − 4x3 , −8x1 − 4x2 + x3 )

Notăm cu e1 = (1, 0, 0), e2 = (0, 1, 0), e3 = (0, 0, 1) vectorii bazei canonice, care
este o bază ortonormată. Găsim

T (e1 ) = (1, −4, −8), T (e2 ) = (−4, 7, −4), T (e3 ) = (−8, −4, 1),

236 CAPITOLUL 17. TRANSFORMĂRI LINIARE

⎛ 1 −4 −8 ⎞
deci matricea lui T ı̂n baza canonică este A = ⎜ −4 7 −4 ⎟, aşadar T este
⎝ −8 −4 1 ⎠
o transformare autoadjunctă , deci este diagonalizabilă . Pentru a găsi forma
diagonală calculăm valorile şi vectorii proprii.
RRR 1 − λ −4 −8 RRR
RR RRR
det(A − λI3 ) = RRRR −4 7 − λ −4 RRR = ⋅ ⋅ ⋅ = −(λ − 9)2 (λ + 9)
RRR RRR
RR −8 −4 1 − λ RR

aşadar valorile proprii sunt λ1,2 = 9 şi λ3 = −9.
⎛ −8 −4 −8 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ 0 ⎞
λ1,2 = 9 ⇒ ⎜ −4 −2 −4 ⎟ ⎜ x2 ⎟ = ⎜ 0 ⎟ ⇒ 2x1 + x2 + 2x3 = 0
⎝ −8 −4 −8 ⎠ ⎝ x3 ⎠ ⎝ 0 ⎠
x1 = α, x3 = β ⇒ x2 = −2α − 2β ⇒ Vλ1,2 = Sp{(1, −2, 0), (0, −2, 1)}
⎧5x − 2x − 4x = 0
⎛ 10 −4 −8 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎪ ⎪


1 2 3
λ1,2 = −9 ⇒ ⎜ −4 16 −4 ⎟ ⎜ x2 ⎟ = ⎜ 0 ⎟ ⇒ ⎨x1 − 4x2 + x3 = 0
⎝ −8 −4 10 ⎠ ⎝ x3 ⎠ ⎝ 0 ⎠ ⎪ ⎪


⎩−4x1 − 2x2 + 5x3 = 0
x2 = α ⇒ x1 = x3 = 2α ⇒ Vλ3 = Sp{(2, 1, 2)}
Notăm vectorii proprii care generează cele 2 subspaţii proprii cu

u1 = (1, −2, 0), u2 = (0, −2, 1), u3 = (2, 1, 2)

şi construim o bază ortonormată pornind de la aceşti vectori.

1. v1 = u1 = (1, −2, 0)

4 1
2. v2 = u2 + λ21 v1 = (0, −2, 1) − (1, −2, 0) = − (4, 2, −5)
5 5
3. v3 = u3 = (2, 1, 2) (u3 este vector propriu corespunzător unei valori
proprii diferite, deci este deja ortogonal pe v1 şi v2 ).

Versorii corespunzători acestor 3 vectori:

1 2 4 2 5 2 1 2
f1 = ( √ , − √ , 0) , f2 = ( √ , √ , − √ ) , f3 = ( , , )
5 5 3 5 3 5 3 5 3 3 3

formează o bază ortonormată din vectori proprii.
Transformarea ortogonală care transformă baza canonică B = {e1 , e2 , e3 }
din R3 ı̂n baza ortonormată B̄ = {f1 , f2 , f3 } va avea matricea care are pe
coloane coordonatele lui f1 , f2 şi f3 , adică matricea de trecere de la baza B

17.5. EXERCIŢII 237

la baza B̄:
⎛ √1 √
4 2 ⎞
⎜ 5 3 5 3 ⎟
⎜ ⎟
⎜ − √2 √
2 1 ⎟
S=⎜ ⎟
⎜ 5 3 5 3 ⎟
⎜ ⎟
⎜ 5 2 ⎟
⎝ 0 − √ ⎠
3 5 3
deci expresia analitică a acestei transformări ortogonale este

x1 4x2 2x3 2x1 2x2 x3 5x2 2x3
T̄ (x1 , x2 , x3 ) = ( √ + √ + ,−√ + √ + ,− √ + ).
5 3 5 3 5 3 5 3 3 5 3

17.5 Exerciţii
1. Fie T ∶ R4 → R2 , T (x1 , x2 , x3 , x4 ) = (x1 + x2 , x3 − x4 )

a) Să se arate că T este liniară
b) Să se scrie matricea lui T ı̂n bazele canonice din R4 şi R2 .
c) Să se găsească ker T şi imT

Rezolvare: a) Fie x = (x1 , x2 , x3 , x4 ), y = (y1 , y2 , y3 , y4 ) ∈ R4 , α, β ∈ R.

T (αx + βy) = T (αx1 + βy1 , αx2 + βy2 , αx3 + βy3 , αx4 + βy4 ) =
= (αx1 + βy1 + αx2 + βy2 , αx3 + βy3 − αx4 − βy4 ) =
= (αx1 + αx2 , αx3 − αx4 ) + (βy1 + βy2 , βy3 − βy4 ) =
= α(x1 + x2 , x3 − x4 ) + β(y1 + y2 , y3 − y4 ) = αT (x) + βT (y).

b) Fie B1 = {e1 , e2 , e3 , e4 }, B2 = {f1 , f2 } bazele canonice din R4 şi R2 .


⎪ T (e1 ) = T (1, 0, 0, 0) = (1, 0) = 1 ⋅ f1 + 0 ⋅ f2





⎪T (e2 ) = T (0, 1, 0, 0) = (1, 0) = 1 ⋅ f1 + 0 ⋅ f2
⎨ ⇒


⎪ T (e3 ) = T (0, 0, 1, 0) = (0, 1) = 0 ⋅ f1 + 1 ⋅ f2




⎩T (e4 ) = T (0, 0, 0, 1) = (0, −1) = 0 ⋅ f1 + (−1) ⋅ f2

1 1 0 0
( ) este matricea lui T ı̂n bazele canonice.
0 0 1 −1


⎪ x1 + x2 = 0
c) ker T = {x ∈ R4 ∣T (x) = 0}. Se obţine sistemul omogen ⎨ .

⎩ x 3 − x4 = 0

238 CAPITOLUL 17. TRANSFORMĂRI LINIARE

1 1 0 0
Avem rang ( ) = 2. Alegem necunoscutele secundare
0 0 1 −1
x2 = α, x3 = β şi găsim x1 = −α, x4 = β, deci
ker T = {(−α, α, β, β)∣α, β ∈ R} =
= {(−α, α, 0, 0) + (0, 0, β, β)∣α, β ∈ R} =
= {α(−1, 1, 0, 0) + β(0, 0, 1, 1)∣α, β ∈ R} =
= Sp{(−1, 1, 0, 0), (0, 0, 1, 1)}.

imT = {y ∈ R2 ∣∃x ∈ R4 , T (x) = y}


⎪ x1 + x2 = y 1
T (x) = y ⇔ ⎨

⎩ x3 − x4 = y 2

aşadar imT este mulţimea vectorilor (y1 , y2 ) pentru care sistemul an-
terior este compatibil. Cum rangul matricei sistemului este 2 iar
adăugând coloana termenilor liberi rangul matricei extinse nu creşte,
sistemul anterior este compatibil pentru orice (y1 , y2 ) ∈ R2 , deci imT =
R2 .
2. Fie {e1 , e2 , e3 , e4 } baza canonică din R4 şi transformarea liniară
T ∶ R4 → R4 definită prin T (e1 ) = e2 + e3 , T (e2 ) = e3 + e4 , T (e3 ) = e4 + e1 ,
T (e4 ) = e1 + e2 . Să se găsească:
a) T (1, 2, 3, 4)
b) matricea lui T ı̂n baza canonică
c) ker T şi imT
Rezolvare: a)
T (1, 2, 3, 4) = T (e1 + 2e2 + 3e3 + 4e4 ) =
= T (e1 ) + 2T (e2 ) + 3T (e3 ) + 4T (e4 )) =
= e2 + e3 + 2(e3 + e4 ) + 3(e4 + e1 ) + 4(e1 + e2 ) =
= 7e1 + 5e2 + 3e3 + 5e4 =
= (7, 5, 3, 5).
b) Avem:

⎪ T (e1 ) = e2 + e3 = 0 ⋅ e1 + 1 ⋅ e2 + 1 ⋅ e3 + 0 ⋅ e4





⎪T (e2 ) = e3 + e4 = 0 ⋅ e1 + 0 ⋅ e2 + 1 ⋅ e3 + 1 ⋅ e4



⎪ T (e3 ) = e4 + e1 = 1 ⋅ e1 + 0 ⋅ e2 + 0 ⋅ e3 + 1 ⋅ e4




⎩T (e4 ) = e1 + e2 = 1 ⋅ e1 + 1 ⋅ e2 + 0 ⋅ e3 + 0 ⋅ e4

x1 + x3 . precum şi nucleele acestor aplicaţii. ⎜ 1 1 0 0 ⎟ ⎝ 0 1 1 0 ⎠ ⎧ ⎪ x3 + x4 = 0 ⎛ 0 0 1 1 ⎞⎛ ⎞x1 ⎪ ⎪ ⎪ ⎞ ⎛ 0 ⎪ ⎪ ⎪ x1 + x4 = 0 ⎜ 1 0 0 1 ⎟⎜ ⎟x2 ⎟ ⎜ 0 c) T (x) = 0 ⇔ ⎜ ⎟⎜ ⎟⇔⎨ ⎟=⎜ . 3. RRR 0 0 1 y1 RRR ⎛ 0 0 1 1 ⎞ ⎛ x 1 ⎞ ⎛ y1 ⎞ RRR R ⎜ 1 0 0 1 ⎟ ⎜ x 2 ⎟ ⎜ y2 ⎟ RRR 1 0 0 y2 RRRRR T (x) = y ⇔ ⎜ ⎟⎜ ⎟ = ⎜ ⎟ ⇒ RR = 0 ⎜ 1 1 0 0 ⎟ ⎜ x 3 ⎟ ⎜ y3 ⎟ RRR 1 1 0 y3 RRRRR ⎝ 0 1 1 0 ⎠ ⎝ x 4 ⎠ ⎝ y4 ⎠ RRR 0 1 1 y RRR R 4 R ⇒ y1 − y2 + y3 − y4 = 0 ⇒ImT =Sp{(1. x1 − x2 + 3x3 ) ⎛ 2 1 0 ⎞ ⎜ 1 0 1 ⎟ şi obţinem AT2 ○T1 =⎜ ⎟ = AT2 ⋅ AT1 . 1. (1. 0. 0. ⎜ 1 1 −1 ⎟ ⎝ 1 −1 3 ⎠ ⎧ ⎪ ⎪ x1 + x3 = 0 1 0 1 T1 (x) = 0 ⇒ ⎨ . T2 ∶ R2 → R4 definite prin: T1 (x1 . 2y1 − y2 ) Să se găsească matricele lui T1 . 1)}. Fie transformările liniare T1 ∶ R3 → R2 . y1 . x1 + x2 − x3 . x1 + x3 . x2 . 0). 0. (−1. 2(x1 + x3 ) − (x1 + x2 − x3 )) = = (2x1 + x2 .5. y2 ) = (y1 + y2 .17. x3 )) = T2 (x1 + x3 . α) ∈ R4 ∣α ∈ R} = Sp{(−1. T2 şi T2 ○ T1 ı̂n bazele canonice. ⎜ 1 1 0 0 ⎟⎜ ⎟x3 ⎪ ⎪ ⎟ ⎜ x1 + x2 = 0 0 ⎝ ⎠⎝ ⎠ ⎪ ⎪ ⎪ ⎠ ⎝ 0 1 1 0 x4 ⎪ ⎪ 0 ⎩ x2 + x3 = 0 Rangul matricei este 3. x3 = −α. x1 + x2 − x3 ) = = (x1 + x3 + x1 + x2 − x3 . y2 . x3 ) = T2 (T1 (x1 . 0). 1. AT2 =⎜ ⎟ 1 1 −1 ⎜ 0 1 ⎟ ⎝ 2 −1 ⎠ T2 ○ T1 (x1 . x2 . rang( ) = 2. −1. deci ker T = {(−α. α. x3 ) = (x1 + x3 . x2 = α. ⎪ 1 1 −1 ⎩ x1 + x2 − x3 = 0 ⎪ . −α. ⎛ 1 1 ⎞ 1 0 1 ⎜ 1 0 ⎟ Rezolvare: AT1 =( ) . x1 + x2 − x3 . 1. 0. x2 . 1)}. alegem necunoscuta secundară x4 = α şi obţinem x1 = −α. EXERCIŢII 239 ⎛ 0 0 1 1 ⎞ ⎜ 1 0 0 1 ⎟ deci matricea lui T ı̂n baza canonică este ⎜ ⎟. x1 + x2 − x3 ) T2 (y1 .

1)}. 1. x2 . 1. (0. 0. 1. 2x2 + x3 ). 4. 1. f3 = (0. 1. (0. 1. 3) + (x3 − x2 ) ⋅ (1. 1. 1). 1)}. (1. 1). x1 + 2x3 . 1)}. x2 = 2α ⇒ ker T1 =Sp{(−1. ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩T (g3 ) = T (1. 1)} şi transformarea liniară ⎛ 1 2 1 ⎞ T ∶ R → R care are ı̂n baza B1 matricea ⎜ 2 0 1 ⎟. 1)} ⎧ ⎪ y1 + y2 = 0 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪y1 = 0 T2 (y) = 0 ⇒ ⎨ ⇒ ker T2 = {(0. precum şi matricea lui T ı̂n baza 3 B2 = {(1. Rezolvare: Notăm f1 = (1. 1. 0). 1). TRANSFORMĂRI LINIARE x3 = α ⇒ x1 = −α. 3) ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩T (f3 ) = 1 ⋅ f1 + 1 ⋅ f2 + (−1) ⋅ f3 = (1. Notăm g1 = (1. f2 = (0. 3) ⎪ ⎪ ⎪ ⎨T (f2 ) = 2 ⋅ f1 + 0 ⋅ f2 + 1 ⋅ f3 = (2. 2. 0. 2) . 2. 0. 0). x3 ) ∈ R3 ı̂n baza B1 : ⎧ ⎪ α1 = x1 ⎧ ⎪ α1 = x1 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ x = α1 f1 + α2 f2 + α3 f3 ⇒ ⎨α1 + α2 = x2 ⇒ ⎨α2 = x2 − x1 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩α1 + α2 + α3 = x3 ⎪ ⎩α3 = x3 − x2 T (x) = T (α1 f1 + α2 f2 + α3 f3 ) = α1 T (f1 ) + α2 T (f2 ) + α3 T (f3 ) = = x1 ⋅ (1. Avem: ⎧ ⎪ T (g1 ) = T (1. 1) = (1. 1)}. 0) = (−1. 1). 1. (1. 3) + (x2 − x1 ) ⋅ (2. 2. 3. g3 = (1.240 CAPITOLUL 17. 0. 1) Se obţine T (x) = (−x1 + x2 + x3 . x2 = 2α ⇒ ker T2 ○ T1 =Sp{(−1. 0)} ⎪ ⎪ ⎪ y2 = 0 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩2y1 − y2 = 0 ⎧ ⎪ 2x1 + x2 = 0 ⎪ ⎪ ⎪ ⎛ 2 1 0 ⎞ ⎪ ⎪ ⎪ x1 + x3 = 0 ⎜ 1 0 1 ⎟ T2 ○ T1 (x) = 0 ⇒ ⎨ . Fie ı̂n R3 baza B1 = {(1. rang⎜ ⎟=2 ⎪ ⎪ x1 + x2 − x 3 = 0 ⎜ 1 1 −1 ⎟ ⎪ ⎪ ⎪ ⎝ 1 −1 3 ⎠ ⎪ ⎪ ⎩x1 − x2 + 3x3 = 0 x3 = α ⇒ x1 = −α. 1. 0. 2. 2. 1. 1) Aflăm coordonatele unui vector x = (x1 . Să se găsească 3 3 ⎝ 0 1 −1 ⎠ expresia analitică a lui T (x). 3. 0). 0) ⎪ ⎪ ⎪ ⎨T (g2 ) = T (1. 3. 0) = (0. 1. g2 = (1. 3) Matricea ı̂n baza B2 va avea pe coloane coordonatele acestor vectori ı̂n baza B2 ∶ . x ∈ R . 2. Avem: ⎧ ⎪ T (f1 ) = 1 ⋅ f1 + 2 ⋅ f2 + 0 ⋅ f3 = (1. 0).

1) = (1. 5). 3. 0). c) λ1 = 1. e) ⎜ 4 −7 8 ⎟ . b) ⎜ −4 4 0 ⎟ . ⎝ −1 −4 8 ⎠ ⎝ 6 −7 7 ⎠ R: a) λ1 = λ2 = λ3 = −1. . 1. Fie transformarea liniară T ∶ R3 → R3 astfel ı̂ncât T (0. λ2 = λ3 = 0. 1) = (0. 0. T (0. . X 2 . 1) = (2. 1)} 8. e) λ1 = 3. 1. c) ⎜ 5 −7 3 ⎟ . 7. X n } ı̂n spaţiul vectorial Rn [X] şi transformarea liniară T ∶ Rn [X] → Rn [X] definită prin T (P (X)) = P (X + 1) − P (X) Să se scrie matricea lui T ı̂n baza de mai sus. Să se reducă la forma diagonală matricele următoare. Care este matricea lui T ı̂n baza canonică din R3 ? 6. X. Sp{(3.5. 2. 2. 2. specificând şi bazele ı̂n care au această formă: ⎛ 2 −2 0 ⎞ ⎛ 1 −2 0 ⎞ ⎛ 3 2 0 ⎞ a) ⎜ −2 1 −2 ⎟ . 0. 1)}. ⎝ −1 0 −2 ⎠ ⎝ −2 1 2 ⎠ ⎝ 6 −9 4 ⎠ ⎛ 1 −3 3 ⎞ ⎛ 1 −3 4 ⎞ d) ⎜ −2 −6 13 ⎟ . Determinaţi valorile şi vectorii proprii pentru transformările liniare având următoarele matrice ı̂n baza canonică din R3 : ⎛ 2 −1 2 ⎞ ⎛ 0 1 0 ⎞ ⎛ 4 −5 2 ⎞ a) ⎜ 5 −3 3 ⎟ . Sp{(1. b) ⎜ −2 2 −2 ⎟ . Sp{(1. 0. Fie baza {1. 1. 2)}. λ2 = λ3 = −1. . 3)}. ⎨α2 + α3 = 3 ⇒ ⎨α2 = 0 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩α3 = 2 ⎪ ⎩ α3 = 2 ⎪ ⎩ α3 = 3 ⎪ ⎩α3 = 3 ⎛ −2 −1 −2 ⎞ Aşadar matricea lui T ı̂n baza B2 este ⎜ 1 −1 0 ⎟ ⎝ 0 2 3 ⎠ 5. b) λ1 = λ2 = λ3 = 2. 1. 1. 2. 1. . T (1. 1)}.17. 0) ⇒ ⎨α2 + α3 = 1 ⇒ ⎨ α2 = 1 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩ α 3 = 0 ⎪ ⎩ α3 = 0 ⎧ ⎪ α1 + α2 + α3 = 0 ⎧ ⎪ α1 = −1 ⎧ ⎪ α1 + α2 + α3 = 1 ⎧ ⎪ α1 = −2 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎨α2 + α3 = 1 ⇒ ⎨α2 = −1 . EXERCIŢII 241 ⎧ ⎪ α1 + α2 + α3 = −1 ⎧ ⎪ α1 = −2 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ α1 g1 + α2 g2 + α3 g3 = (−1. Sp{(1. Sp{(1. d) λ1 = λ2 = λ3 = 1. 1. Sp{(1. 0). c) ⎜ 2 4 −2 ⎟ ⎝ 0 −2 0 ⎠ ⎝ 0 −2 3 ⎠ ⎝ 0 −2 5 ⎠ . (0. −1). Sp{(1. 1)}. −1)}.

λ2 = 5. 9. 1. B = {(2.242 CAPITOLUL 17. B = {(1. −2. − x1 + x2 + x3 ) 3 3 3 3 3 3 3 3 3 . −2). 1. −x1 + x2 + x3 . x1 − x2 + x3 . 1. Să se verifice care dintre următoarele transformări sunt ortogonale: √ √ 1 3 3 1 (a) T (x1 . λ3 = λ4 = −1. x2 + x3 ) 11. λ2 = −2. (1. 0. (0. x2 . 0. 0. Să se verifice care dintre următoarele transformări sunt autoadjuncte: (a) T (x1 . λ2 = 7. 1)} 10. −1. x3 ) = (x1 . (1. x3 ) = (x1 + x2 + x3 . B = {(1. x2 . x2 − x3 . c) λ1 = 1. x2 . x3 ) = (x1 + x3 . 1). x2 + x3 ) 2 2 2 2 (b) T (x1 . 0). 0. (0. 0. (1. −1)} d) nu poate fi diagonalizată e) λ1 = λ2 = 1. 1. (1. −x1 + x2 + x3 . λ2 = λ3 = 2. 1. 0. x2 . c) ⎜ ⎟ ⎝ −3 3 1 ⎠ ⎝ 2 −2 0 ⎠ ⎜ 1 −1 1 −1 ⎟ ⎝ 1 −1 −1 1 ⎠ ⎛ 4 −3 1 2 ⎞ ⎛ 0 0 0 1 ⎞ ⎜ 5 −8 5 4 ⎟ ⎜ 0 0 1 0 ⎟ d) ⎜ ⎟ . 1). 1). (1. 1. 0). TRANSFORMĂRI LINIARE R: a) λ1 = 1. x1 + x2 + x3 ) (b) T (x1 . 0. 0. (1. b) ⎜ 3 −2 −2 ⎟ . e) ⎜ ⎟ ⎜ 6 −12 8 5 ⎟ ⎜ 0 1 0 0 ⎟ ⎝ 1 −3 2 2 ⎠ ⎝ 1 0 0 0 ⎠ R: a) λ1 = 1. x1 + x2 . −1. Determinaţi care din următoarele transformări liniare (date prin ma- tricele lor ı̂n baza canonică) pot fi diagonalizate: ⎛ 1 1 1 1 ⎞ ⎛ −1 3 −1 ⎞ ⎛ 6 −5 −3 ⎞ ⎜ 1 1 −1 −1 ⎟ a) ⎜ −3 5 −1 ⎟ . −1. −3)} b) nu poate fi diagonalizată c) λ1 = λ2 = λ3 = 2. λ4 = −2. λ3 = 2. 0). x2 . λ3 = 4. x2 + x3 ) 2 2 1 2 1 2 1 2 2 (c) T (x1 . (2. x2 . x3 ) = (x1 − x2 + x3 . 1. 0). (−1. λ3 = 4. x2 + x3 ) (c) T (x1 . 1. x3 ) = (x1 − x2 . b) λ1 = −1. x1 − x2 . B = {(1. 0). 0. 1)}. 2. 2). x3 ) = ( x1 + x2 − x3 .

y2 ) ∈ R2 . z). β ∈ R. y ∈ V Cele patru condiţii din definiţia unei forme biliniare sunt echivalente cu următoarele două: F (αx + βy. z ∈ V 4. y). F (x + y. x2 ). y). ∀α. O aplicaţie F ∶ V × V → R se numeşte formă biliniară pe V dacă satisface condiţiile: 1. ∀x. x. ∀x. z).Capitolul 18 Forme biliniare. ∀α ∈ R. y ∈ V 3. z). Fie V un spaţiu vectorial de dimensiune n. F (αx. z) + βF (y. αy + βz) = αF (x. 243 . Orice produs scalar este o formă biliniară 2. y) + βF (x.1 Forme biliniare Definiţia 18. ∀x = (x1 . z ∈ V Exemple 1. x. y. y. x.1. y) + F (x. ∀α. ∀α ∈ R. F (x. y. αy) = αF (x. Forme pătratice 18. F (x. y + z) = F (x. z) + F (y. Fie F ∶ R2 × R2 → R definită prin F (x. z) = αF (x. z) = F (x. y) = x1 y2 − x2 y1 . y) = αF (x. β ∈ R. z ∈ V F (x. y. x. z). y = (y1 . z ∈ V 2.

∑ yj ej ) = ∑ ∑ xi yj F (ei . . . xi ∈ R. ej ). ej ). i.1) i=1 j=1 i=1 j=1 i=1 j=1 unde aij = F (ei . se numeşte matricea formei biliniare F ı̂n baza B. i. . Să considerăm acum un spaţiu vectorial V . (z1 . . . en } ı̂n V şi forma biliniară F ∶ V × V → R. β ∈ R2 avem: F (αx + βy. z2 )) = = (αx1 + βy1 )z2 − (αx2 + βy2 )z1 = = α(x1 z2 − x2 z1 ) + β(y1 z2 − y2 z1 ) = = αF (x. y ∈ V exprimaţi ı̂n baza B astfel: n x = ∑ xi ei = x1 e1 + x2 e2 + ⋅ ⋅ ⋅ + xn en . . y) = x1 y2 − x2 y1 ı̂n baza canonică din R2 avem: ⎧ ⎪a11 = F (e1 . z). Matricea ⎛ a11 a12 . . z = (z1 . Fie F ∶ V × V → R o formă biliniară pe spaţiul vectorial V şi B = {e1 . . z) = F ((αx1 + βy1 . n i=1 n y = ∑ yi ei = y1 e1 + y2 e2 + ⋅ ⋅ ⋅ + yn en . . e1 ) = 0 ⋅ 0 − 1 ⋅ 1 = −1 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩a22 = F (e2 . αy + βz) = αF (x. y) = F (∑ xi ei . . .244 CAPITOLUL 18. . 2. Exemplu: Pentru forma biliniară F ∶ R2 × R2 → R.2. y = (y1 . . 2. . . . . a2n ⎟ A=⎜ ⎟ ⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟ ⎝ an1 an2 . . . . j = 1. n. FORME BILINIARE. yi ∈ R. j = 1. . x2 ). o bază B = {e1 . . . i = 1. a1n ⎞ ⎜ a21 a22 . z) + βF (y. F (x. . . În mod analog se arată că F (x. i = 1. . y2 ). ann ⎠ unde aij = F (ei . e1 ) = 1 ⋅ 0 − 0 ⋅ 1 = 0 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪a12 = F (e1 . e2 ) = 0 ⋅ 1 − 1 ⋅ 0 = 0 . n. z) + βF (y. ej ) = ∑ ∑ aij xi yj (18. Definiţia 18. en } o bază ı̂n V . z2 ) ∈ R2 şi α. . Fie de asemenea doi vectori oarecare x. e2 ) = 1 ⋅ 1 − 0 ⋅ 0 = 1 ⎨ ⎪ ⎪ ⎪a21 = F (e2 . αx2 + βy2 ). n i=1 Folosind proprietăţile de liniaritate ale lui F obţinem: n n n n n n F (x. z). . . FORME PĂTRATICE Pentru x = (x1 . .

Ā matricele formei biliniare F ı̂n raport cu bazele B. y) obţinem F (x. . B̄ = {f1 . en }. . F (x. . Teorema 18. y) = X T ⋅ A ⋅ Y = X̄ T ⋅ Ā ⋅ Ȳ unde X şi Y sunt matricele coloană ale coordonatelor vectorilor x şi y ı̂n baza B. Atunci avem: Ā = SBT B̄ ASB B̄ Demonstraţie: Expresia formei biliniare F ı̂n bazele B şi B̄ este F (x. Fie SB B̄ matricea de trecere de la B la B̄ şi A. . y ∈ V.1) devine F (x.18. x). Fie F ∶ V × V → R o formă biliniară pe spaţiul vectorial V şi două baze B = {e1 . y) = X T AY. .1. O formă biliniară F ∶ V × V → R pe spaţiul vectorial V se numeşte simetrică dacă F (x. . y) = F (y. Avem: X = SB B̄ X̄ şi Y = SB B̄ Ȳ Înlocuind ı̂n expresia lui F (x. FORME BILINIARE 245 0 1 deci matricea formei biliniare este ( ). Exemple: ˆ orice produs scalar este o formă biliniară simetrică ˆ forma biliniară F ∶ R2 × R2 → R. Y = ⎜ 2 ⎟ ⎜ ⋮ ⎟ ⎜ ⋮ ⎟ ⎝ xn ⎠ ⎝ yn ⎠ atunci (18. ∀x. .1. y) = (SB B̄ X̄)T ⋅ A ⋅ SB B̄ Ȳ = X̄ T ⋅ (SBT B̄ ASB B̄ ) ⋅ Ȳ = X̄ T ⋅ Ā ⋅ Ȳ de unde rezultă că Ā = SBT B̄ ASB B̄ Definiţia 18. fn } ı̂n V . respectiv B̄.3. y) = x1 y2 − x2 y1 nu este simetrică . iar X̄ şi Ȳ matricele coloană ale coordonatelor vectorilor x şi y ı̂n baza B̄. . −1 0 Dacă introducem notaţiile ⎛ x1 ⎞ ⎛ y1 ⎞ ⎜ x2 ⎟ ⎜ y ⎟ X =⎜ ⎟.

o formă pătratică Φ ∶ V → R şi forma biliniară simetrică F ∶ V × V → R din care provine Φ. en } o bază a lui V şi A matricea lui F ı̂n această bază . y) = X T ⋅ A ⋅ Y = X T ⋅ AT ⋅ Y = (A ⋅ X)T ⋅ Y = Y T ⋅ A ⋅ X = F (y. j = 1. e2 . deci A = AT . . y ∈ V şi X. .2. Avem: aij = F (ei . . . n deci A este o matrice simetrică. y ∈ V. . Demonstraţie: ”⇒” Presupunem că F este simetrică. ∀x. O aplicaţie Φ∶V →R se numeşte formă pătratică pe V dacă există o formă biliniară simetrică F ∶ V × V → R astfel ı̂ncât Φ(x) = F (x. Considerăm doi vectori oarecare x. . .4. Fie V un spaţiu vectorial de dimensiune n. O formă biliniară F ∶ V × V → R pe spaţiul vectorial V este simetrică dacă şi numai dacă există o bază B a lui V ı̂n raport cu care matricea asociată lui F este simetrică. FORME PĂTRATICE Teorema 18. . Fie de asemenea vectorul oarecare x ∈ V exprimat ı̂n baza B astfel: n x = ∑ xi ei = x1 e1 + x2 e2 + ⋅ ⋅ ⋅ + xn en . y) = [Φ(x + y) − Φ(x) − Φ(y)]. 2 Să considerăm acum o bază B = {e1 . ej ) = F (ej . Fie B = {e1 . 18. atunci forma biliniară din care provine aceasta este F ∶ V × V → R dată prin 1 F (x. Y matricele coloană ale coordonatelor acestor vectori ı̂n baza B. Aşadar oricărei forme biliniare simetrice ı̂i putem asocia o formă pătratică. .246 CAPITOLUL 18. ∀i. ei ) = aji . . dacă avem o formă pătratică Φ. ”⇐” Presupunem că matricea lui F ı̂ntr-o bază B este simetrică. ∀x ∈ V. x). en } ı̂n spaţiul vectorial V . Avem: F (x. i = 1. . Reciproc. . . . . x) deci F este o formă biliniară simetrică. FORME BILINIARE.2 Forme pătratice Definiţia 18. . xi ∈ R. n i=1 .

e1 ) = 1 ⋅ 1 + 2 ⋅ 0 ⋅ 0 + 3 ⋅ 0 ⋅ 0 = 1 a22 = F (e2 . ⎝ −4 2 6 ⎠ F este simetrică deoarece F (x̄. ȳ) = F (ȳ. ⎜ ⋮ ⎟ ⎝ xn ⎠ Exemplu Fie forma biliniară F ∶ R3 × R3 → R dată prin F (x. f3 ) = 1 ⋅ 1 + 2 ⋅ 1 ⋅ (−1) + 3 ⋅ (−1) ⋅ (−1) = 2 = ā32 ⎛ 6 0 −4 ⎞ Aşadar matricea formei biliniare F ı̂n baza B este ⎜ 0 6 2 ⎟. x̄). 1). e3 ) = 0 ⋅ 0 + 2 ⋅ 1 ⋅ 0 + 3 ⋅ 0 ⋅ 1 = 0 = a32 ⎛ 1 0 0 ⎞ Matricea formei biliniare F ı̂n baza canonică este A = ⎜ 0 2 0 ⎟. f2 = (1. FORME PĂTRATICE 247 Folosind proprietăţile de liniaritate ale lui F obţinem: n n n n Φ(x) = F (x. 0. ⎝ 0 0 3 ⎠ Fie baza B formată din vectorii f1 = (1. 1. 0. x) = F (∑ xi ei . e3 = (0. y2 . ∑ xj ej ) = ∑ ∑ aij xi xj = X T AX i=1 j=1 i=1 j=1 ⎛ x1 ⎞ ⎜ x ⎟ unde X = ⎜ 2 ⎟ iar A este matricea asociată lui F ı̂n baza B. e2 ) = 1 ⋅ 0 + 2 ⋅ 0 ⋅ 1 + 3 ⋅ 0 ⋅ 0 = 0 = a21 a13 = F (e1 . x2 . f2 ) = 1 ⋅ 1 + 2 ⋅ 1 ⋅ 1 + 3 ⋅ (−1) ⋅ (−1) = 6 ā33 = F (f3 . e3 ) = 1 ⋅ 0 + 2 ⋅ 0 ⋅ 0 + 3 ⋅ 0 ⋅ 1 = 0 = a31 a23 = F (e2 . ∀x̄. Avem: ā11 = F (f1 . f3 ) = 1 ⋅ 1 + 2 ⋅ 1 ⋅ (−1) + 3 ⋅ 1 ⋅ (−1) = −4 = ā31 ā23 = F (f2 . e2 ) = 0 ⋅ 0 + 2 ⋅ 1 ⋅ 1 + 3 ⋅ 0 ⋅ 0 = 2 a33 = F (e3 . −1). 0). −1). ȳ ∈ R3 . x3 ). f1 ) = 1 ⋅ 1 + 2 ⋅ 1 ⋅ 1 + 3 ⋅ 1 ⋅ 1 = 6 ā22 = F (f2 . y = (y1 . Avem: a11 = F (e1 . 1. f3 = (1. y3 ) ∈ R3 Notăm vectorii din baza canonică din R3 cu e1 = (1. e2 = (0. 1). e3 ) = 0 ⋅ 0 + 2 ⋅ 0 ⋅ 0 + 3 ⋅ 1 ⋅ 1 = 3 a12 = F (e1 . 0).2. f3 ) = 1 ⋅ 1 + 2 ⋅ (−1) ⋅ (−1) + 3 ⋅ (−1) ⋅ (−1) = 6 ā12 = F (f1 . 1. −1. .18. ∀x = (x1 . f2 ) = 1 ⋅ 1 + 2 ⋅ 1 ⋅ 1 + 3 ⋅ 1 ⋅ (−1) = 0 = ā21 ā13 = F (f1 . y) = x1 y1 + 2x2 y2 + 3x3 y3 .

i = 1. Spunem că o formă pătratică Φ ∶ V → R este redusă la forma canonică dacă se determină o bază B = {f1 .6. n iar y1 . . . n} astfel ı̂ncât aii ≠ 0. . FORME BILINIARE. i=1 j=1 unde x1 . . Expresia formei pătratice Φ ı̂n baza B este ⎛ 6 0 −4 ⎞ ⎛ x̄1 ⎞ Φ(x) = X̄ T ĀX̄ = ( x̄1 x̄2 x̄3 ) ⎜ 0 6 2 ⎟ ⎜ x̄2 ⎟ = ⎝ −4 2 6 ⎠ ⎝ x̄3 ⎠ = 6x̄21 + 6x̄22 + 6x̄23 − 8x̄1 x̄3 + 4x̄2 x̄3 Definiţia 18. Dacă Φ ≠ 0 distingem două cazuri: 1. x) = x21 + 2x22 + 3x23 .248 CAPITOLUL 18. . . Definiţia 18. Dacă Φ = 0 atunci teorema este evident adevărată. . Matricea A asociată formei biliniare simetrice F (din care provine forma pătratică Φ) ı̂n baza B se numeşte matricea formei pătratice Φ ı̂n baza B. . Atunci există cel puţin o bază ı̂n V ı̂n raport cu care expresia lui Φ are o formă canonică. yn sunt componentele vectorului x ∈ V ı̂n baza B. x2 . . .3 (Gauss). Demonstraţie: Fie B = {e1 . există cel puţin un indice i ∈ {1. . fn } a lui V ı̂n raport cu care expresia lui Φ să fie de forma Φ(x) = λ1 y12 + λ2 y22 + ⋅ ⋅ ⋅ + λn yn2 unde λi ∈ R. . Fie Φ ∶ V → R o formă pătratică. .5. . ⎝ 1 −1 −1 ⎠ Se verifică uşor că ⎛ 1 1 1 ⎞ ⎛ 1 0 0 ⎞ ⎛ 1 1 1 ⎞ ⎛ 6 0 −4 ⎞ S T ⋅ A ⋅ S = ⎜ 1 1 −1 ⎟ ⎜ 0 2 0 ⎟ ⎜ 1 1 −1 ⎟ = ⎜ 0 6 2 ⎟ ⎝ 1 −1 −1 ⎠ ⎝ 0 0 3 ⎠ ⎝ 1 −1 −1 ⎠ ⎝ −4 2 6 ⎠ Forma pătratică asociată este Φ ∶ R3 → R. . . . . FORME PĂTRATICE ⎛ 1 1 1 ⎞ Matricea de trecere de la baza canonică la baza B este S = ⎜ 1 1 −1 ⎟. e2 . xn sunt coordonatele vectorului x ı̂n baza B. . . . . Teorema 18. . en } o bază ı̂n V şi n n Φ(x) = ∑ ∑ aij xi xj . . Φ(x) = F (x. .

. . . f2 . . deci matricea de trecere de la baza B1 la baza B este ⎛ a11 − a11 . obţinem: Φ(x) = a11 x21 + 2a12 x1 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + 2a1n x1 xn + Φ̄(x2 . .. Construim baza B1 = {f1 . . aii = 0. . 1≤i<j≤n Cazul 1. . a1n ⎞ ⎞ ⎜ 0 1 . . . xn ) = = a111 (a211 x21 + 2a11 a12 x1 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + 2a11 a1n x1 xn ) + Φ̄(x2 .. Vom demonstra că există o bază ı̂n care Φ are formă canonică folosind inducţia matematică după n = dim V . .2. . . . x3 . xn . 0 ⎟ ⎜ 0 1 . 1 ⎠ ⎧ ⎪ f1 = a111 ⋅ e1 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪f2 = − aa12 ⋅ e1 + e2 deci vectorii bazei B1 sunt ⎨ 11 ⎪ ⎪ ⎪ ⋮ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩fn = − a11 ⋅ e1 + en a1n În noua bază B1 forma pătratică Φ devine n 1 2 Φ(x) = y1 + Φ1 (y2 . y2 . Pentru n = 1. . aşadar Φ este ı̂n forma canonică Φ(x) = a11 x21 .. . fn } ı̂n V cu ajutorul schimbării de coor- donate: ⎧ ⎪ y1 = a11 x1 + a12 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + a1n xn ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪y2 = x2 ⎨ . Presupunem teorema adevărată pentru orice formă pătratică definită pe un spaţiu de dimensiune n − 1 şi demonstrăm că este adevărată pentru orice formă pătratică definită pe un spaţiu de dimensiune n.. . xn ) = = a11 (a11 x1 1 + a12 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + a1n xn )2 + Φ1 (x2 .. n}. . unde x = ∑ yi fi . . . . yn ). ∀i ∈ {1. . Putem presupune fără a reduce generalitatea că a11 ≠ 0. Grupând toţi termenii care conţin pe x1 şi formând un pătrat perfect. yn sunt coordonatele vectorului x ı̂n baza B1 . . . a11 i=1 .. ⎪ ⎪ ⎪ ⋮ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩yn = xn unde y1 . − a11 1 a12 a1n ⎛ a11 a12 . x3 . .. . 1 ⎠ ⎝ 0 0 . .. . deci vectorii au o singură coordonată. adică Φ(x) = ∑ 2aij xi xj . . . . . . 0 ⎟ SB1 B= ⎜ ⎟ ⇒ SBB1 = ⎜ ⎟ ⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟ ⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟ ⎝ 0 0 . . x3 . xn ) unde Φ1 este o formă pătratică ı̂n x2 . FORME PĂTRATICE 249 2. . . orice bază este formată dintr-un singur vector.18.

Fie Φ ∶ V → R o formă pătratică având ı̂n baza B = {e1 . . . Cazul 2... . Prin aplicarea repetată.4 (Jacobi). f2 .. i = 1. . . fn } dată prin ⎧ ⎪ f1 = e1 + e2 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ f2 = e1 − e2 ⎪ ⎪ ⎪ ⎨f3 = e 3 expresia formei pătratice devine: ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⋮ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩fn = e n Φ(x) = 2a12 x1 x2 + Φ̃(x) = 2a12 (y12 − y22 ) + Φ̃(x) deci ı̂n baza B ′ forma pătratică Φ se ı̂ncadrează ı̂n cazul 1. . FORME BILINIARE. 0 ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⋮ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟ ⎜ ⎟ ⎝ 0 0 0 . . a1i RRRRR ∆i = RRR ⋮ ⋱ ⋮ RRR . . 0 ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ 0 0 1 . n corespunzătoare matricei de trecere ⎛ 1 1 0 .. . Efectuăm schimbarea de coordonate: ⎧ ⎪ x1 = y1 + y2 ⎪ ⎪ ⎪ ⎨x2 = y1 − y2 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩xk = yk . . n şi Φ ≠ 0. 1 ⎠ Aşadar ı̂n baza B ′ = {f1 . . . . . există o bază ı̂n care Φ are formă canonică. . Teorema 18. Atunci există o bază B = {f1 . 0 ⎞ ⎜ 1 −1 0 . en } matricea sociată A cu proprietatea că toţi minorii principali RRR a R RRR 11 . . . . . fn } a lui V ı̂n care Φ are forma canonică ∆0 2 ∆1 2 ∆n−1 2 Φ(x) = y1 + y2 + ⋅ ⋅ ⋅ + y ∆1 ∆2 ∆n n unde ∆0 = 1 iar y1 . . yn sunt componentele vectorului x ı̂n baza B. ∀i = 1. FORME PĂTRATICE şi aplicând ipoteza de inducţie. putem presupune că a12 ≠ 0. . . . . . . . aşadar prin schimbări repetate de baze . .. .. de cel mult n ori a unuia din cele 2 cazuri descrise anterior . Fără a restrânge generalitatea. există cel puţin un coeficient aij ≠ 0. Dacă aii = 0. . se obţine o bază ı̂n raport cu care Φ are o formă canonică. n RRR R RR ai1 . . . ∀k = 3. . . .250 CAPITOLUL 18. aii RRRR sunt nenuli .

. Demonstraţie: ˆ Fie B = {e1 . f2 . .2. matricea A este o matrice simetrică. . n n ˆ Avem T̄ (ei ) = fi = ∑ sji ej . . ˆ Aşadar există o bază ortonormată formată din vectori proprii B̄ = {f1 . . . . λn sunt valorile proprii ale lui T . . . . . . Atunci există o bază ortonormată ı̂n V astfel ı̂ncât matricea lui Φ ı̂n această bază să fie diagonală.5. ˆ Fie T ∈ L(V ) endomorfismul care are matricea A ı̂n baza B. . . ∀i = 1. adică este definit prin n T (ei ) = ∑ aji ej j=1 ˆ Cum matricea A este simetrică iar baza B este ortonormată. . ˆ Cum Φ corespunde unei forme biliniare simetrice. . . en } o bază ortonormată ı̂n V şi A matricea formei pătratice Φ ı̂n baza B. ∀i = 1. . fn } ı̂n care matricea endomorfismului T devine diagonală: ⎛ λ1 0 . e2 . FORME PĂTRATICE 251 Teorema 18. λn ⎠ unde λ1 . Fie V un spaţiu vectorial euclidian şi Φ ∶ V → R o formă pătratică. atunci T este o transformare autoadjunctă. . aşadar matricea endomorfis- j=1 mului T̄ ı̂n baza B este chiar matricea S . . . n. 0 ⎞ ⎜ 0 λ2 . 0 ⎟ D=⎜ ⎟ ⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟ ⎝ 0 0 .18. . . ˆ Dacă S este matricea de trecere de la baza B la baza B̄. . . atunci avem D = S −1 ⋅ A ⋅ S ˆ Construim endomorfismul T̄ ∈ L(V ) dat prin T̄ (ei ) = fi . .

precum şi subspaţiile de vectori proprii corespunzătoare Vλi . . n ale matricei formei pătratice. Se determină valorile proprii λi . avem X =S ⋅Y ˆ Expresia formei pătratice Φ(x) ı̂n baza B̄ devine n Φ(x) = ∑ aij xi xj = X T AX = (SY )T ⋅ A ⋅ SY = Y T (S T AS)Y i. . . . reuniunea acestor baze fiind baza B̄ ı̂n care avem forma canonică 3. . i = 1. . FORME BILINIARE. yn sunt coordonatele vectorului x ı̂n baza B̄ 4. y2 . Se scriu relaţiile dintre coordonatele iniţiale şi cele ı̂n care avem forma canonică X =S ⋅Y unde S este matricea de trecere de la baza iniţială la baza B̄ . . T̄ este o transformare ortogonală. Y = ⎜ 2 ⎟ ⎜ ⋮ ⎟ ⎜ ⋮ ⎟ ⎝ xn ⎠ ⎝ yn ⎠ matricele coloană ale coordonatelor lui x ı̂n bazele B. Se scrie forma canonică Φ(x) = λ1 y12 + λ2 y22 + ⋅ ⋅ ⋅ + λn yn2 unde y1 . respectiv B̄. În fiecare subspaţiu propriu se construieşte o bază ortonormată folosind procedeul Gram-Schmidt. FORME PĂTRATICE ˆ Cum transformarea T̄ duce o bază ortonormată tot ı̂ntr-o bază ortonor- mată . notăm cu ⎛ x1 ⎞ ⎛ y1 ⎞ ⎜ x2 ⎟ ⎜ y ⎟ X =⎜ ⎟. . . n 2. i = 1. ˆ Cum S este matricea de trecere de la B la B̄.j=1 n = Y T (S −1 AS)Y = Y T DY = ∑ λi yi2 i=1 Algoritmul de reducere la forma canonică a unei forme pătratice prin metoda transformărilor ortogonale constă din următorii paşi: 1. . deci S −1 = S T ˆ Pentru un vector oarecare x ∈ V . . .252 CAPITOLUL 18.

2. α. −2). x3 = −2α ⇒ Vλ2 = Sp{(1. 1.18. − ) ∥v2 ∥ 3 3 3 3 1 1 2 2 1 f3 = ⋅ v3 = (−2.2. FORME PĂTRATICE 253 Exemplu Fie forma pătratică Φ ∶ R3 → R dată prin Φ(x) = 5x21 + 6x22 + 4x23 − 4x1 x2 − 4x1 x3 Matricea formei pătratice Φ ı̂n baza canonică din R3 este ⎛ 5 −2 −2 ⎞ A = ⎜ −2 6 0 ⎟ ⎝ −2 0 4 ⎠ 1. 2α)∣α ∈ R} = Sp{(2. 2. Baza ortonormată din vectori proprii va fi formată din versorii corespunzători acestor vectori : 1 1 2 1 2 f1 = ⋅ v1 = (2. v3 = (−2. v2 = (1. 2. . 1) sunt deja ortogo- nali. 1)} 2. 2) = ( . ) ∥v1 ∥ 3 3 3 3 1 1 1 2 2 f2 = ⋅ v2 = (1. ) ∥v3 ∥ 3 3 3 3 . 2. 2. 1) = (− . 1. 2). x2 = 2α ⇒ Vλ3 = Sp{(−2. Vectorii v1 = (2. . −2) = ( . −2)} ⎧ ⎪ −3x1 − 2x2 − 2x3 = 0 ⎛ −3 −2 −2 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎪ ⎪ ⎪ λ1 = 8 ⇒ ⎜ −2 −2 0 ⎟ ⎜ x2 ⎟ = ⎜ 0 ⎟ ⇒ ⎨−2x1 − 2x2 = 0 ⎝ −2 0 −4 ⎠ ⎝ x3 ⎠ ⎝ 0 ⎠ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩−2x1 − 4x3 = 0 x3 = α ⇒ x1 = −2α. Determinăm valorile şi vectorii proprii ai lui A: RRR 5 − λ −2 −2 RRRR RRR R RRR −2 6 − λ 0 RRRR = (5 − λ)(6 − λ)(4 − λ) − 4(6 − λ) − 4(4 − λ) = RRR R RR −2 0 4 − λ RRRR (5−λ)(λ2 −10λ+24)−8(5−λ) = (5−λ)(λ2 −10λ+16) = (5−λ)(2−λ)(8−λ) ⎧3x − 2x − 2x = 0 ⎛ 3 −2 −2 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ 1 2 3 λ1 = 2 ⇒ ⎜ −2 4 0 ⎟ ⎜ x2 ⎟ = ⎜ 0 ⎟ ⇒ ⎨−2x1 + 4x2 = 0 ⎝ −2 0 2 ⎠ ⎝ x3 ⎠ ⎝ 0 ⎠ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩−2x1 + 2x3 = 0 x2 = α ⇒ x1 = x3 = 2α ⇒ Vλ1 = {(2α. 2. 1. . 2)} ⎧−2x − 2x = 0 ⎛ 0 −2 −2 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ 2 3 λ2 = 5 ⇒ ⎜ −2 1 0 ⎟ ⎜ x2 ⎟ = ⎜ 0 ⎟ ⇒ ⎨−2x1 + x2 = 0 ⎝ −2 0 −1 ⎠ ⎝ x3 ⎠ ⎝ 0 ⎠ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩−2x1 − x3 = 0 x1 = α ⇒ x2 = 2α.

f2 . Fie p şi q numărul termenilor pozitivi. Să se reducă la forma canonică prin metoda Jacobi următoarele forme pătratice: a) Φ(x) = x21 + x22 + x23 + 2x1 x3 + 2x2 x3 . p + q ≤ n. În funcţie de valorile acestor constante. Matricea de trecere de la baza canonică la baza B̄ are pe coloane com- ponentele vectorilor f1 . f3 : ⎛ 2 3 1 3 − 23 ⎞ S=⎜ 1 3 2 3 3 ⎟ 2 ⎝ 2 − 23 1 ⎠ 3 3 iar legăturile dintre coordonatele iniţiale şi cele ı̂n care avem forma canonică sunt ⎧ ⎪ x1 = 32 y1 + 13 y2 − 23 y3 ⎛ x1 ⎞ ⎛ 2 1 − 23 ⎞ ⎛ y1 ⎞ ⎪ ⎪ 3 3 ⎪ ⎜ x2 ⎟ = ⎜ 1 2 3 ⎟ ⎜ y2 ⎟ ⇔ ⎨ 2 x2 = 31 y1 + 23 y2 + 23 y3 ⎝ x3 ⎠ ⎝ 3 3 1 ⎠⎝ ⎪ ⎪ 2 − 32 y3 ⎠ ⎪ ⎪ ⎩ x3 = 3 y 1 − 3 y 2 + 3 y 3 2 2 1 3 3 Teorema 18. Atunci numărul termenilor pozitivi şi al celor negativi dintr-o formă canonică a lui Φ nu depinde de baza ı̂n care este obţinută aceasta. avem următoarea clasificare a formelor pătratice: ˆ Φ este pozitiv definită dacă p = n ˆ Φ este negativ definită dacă q = n ˆ Φ este pozitiv semidefinită dacă q = 0 şi p < n ˆ Φ este negativ semidefinită dacă p = 0 şi q < n ˆ Φ este nedefinită dacă pq ≠ 0 18. f2 . Evident. FORME BILINIARE. respectiv negativi din forma canonică a unei forme pătratice Φ. f3 } este Φ(x) = λ1 y12 + λ2 y22 + λ3 y32 = 2y12 + 5y22 + 8y32 4. Expresia formei pătratice Φ ı̂n baza B̄ = {f1 .6 (Sylvester).254 CAPITOLUL 18. Fie Φ ∶ V → R o formă pătratică .3 Exerciţii 1. FORME PĂTRATICE 3.

1 0 Avem ∆1 = 1. y3 sunt coordonatele vectorului x̄ ı̂n baza ı̂n care avem forma canonică. 3 1 b) ∆1 = 3. ∆2 = ∣ 0 1 RRR R RR 1 1 1 RRRR Forma canonică a lui h dată de metoda Jacobi este: 1 2 ∆1 2 ∆2 2 Φ(x) = y + y + y = ∆1 1 ∆2 2 ∆3 3 = y12 + y22 − y32 unde y1 . ∆3 = RRRR 0 1 1 RRRR = −1.3. ⎝ 1 1 1 ⎠ RRR 1 0 1 RRR RR RR ∣ = 1. Să se reducă la forma canonică prin metoda Gauss următoarele forme pătratice: a) Φ(x) = 5x21 + 6x22 + 4x23 − 4x1 x2 − 4x1 x3 Rezolvare: Φ(x) = 5x21 − 4x1 x2 − 4x1 x3 + 6x22 + 4x23 = 5 (x21 − 45 x1 x2 − 45 x1 x3 ) + +6x22 + 4x23 = 5 (x21 − 2 ⋅ x1 ⋅ 2x52 − 2 ⋅ x1 ⋅ 2x53 + 25 4 2 x2 + 25 x3 − 2 2x52 2x53 ) 4 2 2 − 45 x22 − 45 x23 − 85 x2 x3 + 6x22 + 4x23 = 5 (x1 − 25 x2 − 25 x3 ) + 26 5 x2 + 5 x3 − 2 16 2 5 x2 x3 = y1 + 5 y2 + 5 y3 − 5 y2 y3 = 8 2 26 2 16 2 8 4y32 = 5y12 + 26 5 (y22 − 26 5 8 ⋅ 5 y2 y3 ) + 16 5 y3 = 5y1 + 5 (y2 − 2 ⋅ y2 ⋅ 13 + 169 ) − 2 2 26 2 2y3 2 − 26 5 ⋅ 169 y3 + 5 y3 = 5y1 + 5 4 2 16 2 2 26 (y2 − 13 2 y3 ) + 13 y3 = 5z12 + 26 40 2 5 z2 + 13 z3 2 40 2 .18. ∆2 = ∣ 1 3 RRR R RR 1 1 3 RRRR Φ(x) = 31 y12 + 38 y22 + 52 y32 RRR 1 1 0 RRR RRR 1 1 0 0 RRR RRR 1 2 R 1 12 R R R R 2 R R R R RRR 2 0 0 0 RRRRR c) ∆1 = 1. ∆3 = RR 2 0 0 RR = − 4 ∆4 = RR 1 1 1 = 2 0 RRR RRR RRR 0 0 1 12 RRRRR RR 0 0 1 RR RRR 0 0 1 0 RRR R 2 R 1 16 ⇒ Φ(x) = y1 2 − 4y 2 2 + y 2 3 − 4y4 2 2. RRR 3 1 1 RRRR RR R ∣ = 8. ∆2 = ∣ 1 ∣ = − 4 . EXERCIŢII 255 b) Φ(x) = 3x21 + 3x22 + 3x23 + 2x1 x2 + 2x2 x3 + 2x3 x1 c) Φ(x) = x21 + x23 + x1 x2 + x3 x4 d) Φ(x) = x21 + x24 + x1 x2 + x2 x3 + x3 x4 + x4 x1 Rezolvare: ⎛ 1 0 1 ⎞ a) Matricea formei pătratice este ⎜ 0 1 1 ⎟. y2 . ∆3 = RRRR 1 3 1 RRRR = 20.

FORME BILINIARE. Să se reducă la forma canonică prin metoda valorilor şi vectorilor proprii următoarele forme pătratice. specificând şi baza ı̂n care avem această formă canonică: Φ(x) = 2x21 + x22 − 4x1 x2 − 4x2 x3 Φ(x) = 3x21 + 3x22 + 3x23 + 2x1 x2 + 2x2 x3 + 2x1 x3 Φ(x) = x21 + x22 + x23 − 2x1 x2 − 2x1 x3 − 2x2 x3 Φ(x) = 2x1 x2 + 2x2 x3 + 2x3 x1 .256 CAPITOLUL 18. FORME PĂTRATICE b) Φ(x) = x21 + 5x22 − 4x23 + 2x1 x2 − 4x1 x3 c) Φ(x) = x1 x2 + x2 x3 + x3 x1 d) Φ(x) = 4x21 + x22 + x23 − 4x1 x2 + 4x1 x3 − 3x2 x3 3.

Vectorul liber de lungime 0 se numeşte vectorul nul. Ð→ prin vectorul liber corespunzător segmentului orientat AB ı̂nţelegem mulţi- mea tuturor segmentelor orientate care au aceeaşi direcţie. sensul şi lungimea vectorului liber Ð → v . În caz contrar. iar B se numeşte extremitatea segmentului. atunci dreapta determinată de cele două puncte se numeşte dreapta suport a segmentului. şi Ð→ se notează cu ∥AB∥. au acelaşi sens dacă extremităţile lor se află ı̂n acelaşi semiplan determinat de dreapta care uneşte originile segmentelor ı̂n planul dreptelor suport paralele. spunem că cele două segmente orientate (de aceeaşi direcţie) au sensuri opuse. Un segment orientat are lungimea 0 dacă şi numai dacă este segmentul nul. Un segment orientat AB determină ı̂n mod unic pe dreapta AB un sens de parcurgere a acesteia. 257 . Dacă A ≠ B. Direcţia. Lungimea unui Ð→ segment orientat AB se defineşte ca fiind distanţa dintre punctele A şi B. Două segmente orien- tate nenule. se obţine segmentul orientat nul. Relaţia de echipolenţă este o relaţie de echivalenţă. Aşadar. acelaşi sens şi aceeaşi lungime se numesc echipolente.1 Spaţiul vectorilor liberi Ð→ Considerăm ı̂n spaţiul geometric tridimensional E3 un segment orientat AB. de aceeaşi direcţie. sens şi lungime cu Ð→ AB. Două segmente orientate au aceeaşi direcţie dacă dreptele lor suport co- Ð→ incid sau sunt paralele.Capitolul 19 Vectori liberi 19. În cazul ı̂n care originea şi extre- mitatea coincid. Două segmente orientate care au aceeaşi direcţie. ale cărei clase de echivalenţă se numesc vectori liberi. Punctul A se numeşte originea segmentului. sensul şi lungimea comune reprezentanţilor unui vector liber Ð→v se vor numi direcţia. iar un vector liber de lungime 1 se numeşte versor.

Doi vectori liberi coliniari care au aceeaşi lungime dar sensuri opuse se numesc vectori opuşi.Regula de mai sus pentru obţinerea sumei a doi vectori liberi se numeşte regula triunghiului.De asemenea.1. Să considerăm acum un punct oarecare O ∈ E3 . b ∈ V3 . acelaşi sens cu v dacă λ > 0 şi sens opus dacă λ < 0. Observaţii: Ð→ → Ð Ð→ . ca fiind diagonala paralelogramului determinat de doi reprezentanţi ai celor doi vectori având aceeaşi origine. Doi vectori liberi sunt egali dacă reprezentantii lor sunt segmente orientate echipolente. Opusul vectorului Ð → v se notează cu −Ð→ v . Definiţia 19. Fie Ð → a . Vectorul liber Ð → c care are ca reprezentant segmentul Ð→ Ð → orientat OB se numeşte suma vectorilor Ð →a şi b . VECTORI LIBERI Doi vectori liberi se numesc coliniari dacă au aceeaşi direcţie. Teorema 19. . Mulţimea vectorilor liberi V3 ı̂mpreună cu operaţiile de adunare şi ı̂nmulţire cu scalari definite mai sus formează un spaţiu vectorial real. Reciproc. Vectorul liber Ð → r = OM se numeşte vectorul de poziţie al punctului M faţă de originea O.2. atunci λÐ→v este vectorul care are aceeaşi direcţie Ð→ Ð → cu v . Ð→ Ð→ Ð→ Definiţia 19. suma a doi vectori liberi poate fi definită şi folosind regula paralelogramului. oricărui vector ÐÐ→ liber Ð→ r ı̂i corespunde un unic punct M ∈ E3 astfel ı̂ncât OM să fie reprezen- ÐÐ→ tant al lui Ð → r . Trei sau mai mulţi vectori liberi nenuli care au reprezentanţii paraleli cu acelaşi plan se numesc vectori coplanari. OA un reprezentant al lui Ð→ a şi AB un Ð → reprezentant al lui b . . atunci λÐ → v = 0.258 CAPITOLUL 19. Mulţimea tuturor vectorilor liberi se notează cu V3 . Fie λ ∈ R şi Ð →v ∈ V3 .1.Vectorii Ð → a . Ð → Ð → ˆ dacă Ð → v = 0 sau λ = 0. . Oricărui punct M ∈ E3 ı̂i corespunde un unic ÐÐ→ vector liber Ð → r ∈ V3 al cărui reprezentant este OM . Prin ı̂nmulţirea vectorului Ð → v cu scalarul λ ı̂nţelegem vectorul liber λÐ → v definit astfel: Ð → ˆ dacă Ð → v ≠ 0 şi λ ≠ 0. iar lungimea lui este ∥λÐ→ v ∥ = ∣λ∣∥Ð → v ∥. b şi Ð c =→ a + b sunt coplanari.

Fie Ð → a . Mulţimea tuturor vectorilor coplanari cu Ð→a . y. b . orice vector liber Ð → Ð → Ð→ Ð→ v ∈ V3 poate fi scris ı̂n mod unic ca o combinaţie liniară de i . 2. Fie Ð → a . b necoliniari. atunci există α. generat de a : V1 = {Ð → v ∈ V3 ∣∃λ ∈ R. Ð → v = λÐ → a }. OB. atunci expresia anterioară devine ÐÐ→ Ð→ Ð→ Ð→ OM = xOA + y OB + z OC.2. Dacă Ð → a şi b sunt coliniari. Ð → v = αÐ → a + β b }. Fie Ð → c ∈ V3 . Ð → 1. Ð → Ð → Ð → Fie versorii i .19. Conform teoremei anterioare. şi OA.2.Ðc sunt coplanari. β ∈ R. Expresia de mai sus se numeşte expresia analitică a vectorului Ð → v . b ∈ V3 doi vectori liberi nenuli.Ð Teorema 19. ale căror direcţii sunt perpendic- Ð→ Ð→ Ð→ ulare două câte două. β. j . Ð→ → 1.4. b . iar scalarii Ð → ÐÐ→ x. Dacă Ð → a . generat de Ð→a şi b : Ð→ V2 = {Ð → v ∈ V3 ∣∃α. cu Ð → a .2 Coliniaritate şi coplanaritate Ð→ Teorema 19. Ð→ → Ð→ a . Atunci există α.3. k : Ð → Ð → Ð → Ð → v =x i +y j +yk. Mulţimea tuturor vectorilor coliniari cu Ð → a este un subspaţiu vectorial Ð → de dimensiune 1. j . z se numesc coordonatele euclidiene ale vectorului v . k ∈ V3 necoplanari. b este un subspaţiu vecto- Ð → rial de dimensiune 2. Vectorii Ð → a şi b sunt necoliniari dacă şi numai dacă sunt liniar independenţi. Ð→ 2. Dacă OM este un reprezentant al lui Ð→ v cu originea ı̂n O. γ ∈ R unici astfel ı̂ncât Ð → Ð→ v = αÐ → a + β b + γÐ → c. Ð→ → Teorema 19.Ð c ∈ V3 necoplanari şi un vector oareacare v ∈ V3 . COLINIARITATE ŞI COPLANARITATE 259 19. atunci există un unic λ ∈ R astfel ı̂ncât Ð → b = λÐ→ a. OC trei reprezentanţi ai acestor versori având originea comună O. Ð→ 3. . b . β ∈ R unici astfel ı̂ncât Ð → Ð → Ð → c =αa +β b .

b ∈ V3 ∖{ 0 }. Numărul ϕ ∈ [0. Ð → a ⋅Ð→ a > 0. ∀Ð→a ∈ V3 .3. i . ∀Ð → a . Ð→ → Ð Ð→ → Ð Ð→ → 3. ∀Ð → a . b ≠ 0 a ⋅ b =⎨ → Ð Ð → Ð → Ð → ⎪ ⎩0.3 Produse cu vectori liberi 19. Ð→ Ð→ 5. dacă Ð → a = a1 i + a2 j + a3 k şi b = b1 i + b2 j + b3 k . k }. ÐÐ→ Ð→ Ð→ Ð→ ÐÐ→ Ð → Ð → Ð → Dacă M. iar ON = xN i + yN j + zN k atunci ÐÐ→ ÐÐ→ ÐÐ→ Ð → Ð → Ð → M N = ON − OM = (xN − xM ) i + (yN − yM ) j + (zN − zM ) k Ð→ Ð→ Fie Ð → a . j .1 Produsul scalar Ð→ Ð → Definiţia 19. Dacă unghiul dintre doi vectori este π2 . b ∈ V3 sunt ortogonali ⇔ Ð → a ⋅ b = 0. b ∈ V3 .3. π] ce reprezintă unghiul dintre dreptele Ð → Ð → suport ale vectorilor Ð→ a şi b se numeşte unghiul dintre vectorii Ð → a şi b . VECTORI LIBERI Ð → Ð→ Ð→ Sistemul {O.Ð c ∈ V3 . 19. y. b numărul real definit prin: ⎧ Ð Ð→ Ð→ Ð → Ð → Ð→ ⎪⎪∥ → a ∥ ⋅ ∥ b ∥ cos ϕ. Ð → Ð → Ð → Ð → Ð→ Ð→ Ð→ 6. Ð → a ⋅ b = b ⋅Ð a . b ∈ V3 şi ϕ ∈ [0.260 CAPITOLUL 19. Ð → a ⋅( b +Ð c)= → a ⋅ b +Ð a ⋅→ c . Ð → Ð→ → Ð → Ð→ 2. z se numesc coordonatele carteziene ale punctului M ı̂n reperul {O. iar Ð→ Ð → Ð → x. Fie Ð → a . N ∈ E3 şi OM = xM i + yM j + zM k . ∀→ a . λ ∈ R. Ð→ 4. j . Se numeşte produs scalar al vectorilor Ð →a . dacă a = 0 sau b = 0 ⎪ Proprietăţi Ð→ Ð → → Ð Ð→ 1. k } se numeşte reper cartezian ortogonal ı̂n V3 . atunci vectorii se numesc ortogonali . atunci expresia analitică a produsului scalar este Ð → Ð→ a ⋅ b = a1 b1 + a2 b2 + a3 b3 . π] unghiul dintre Ð→ a şi b dacă Ð → Ð→ Ð→ Ð→ a . b ∈ V3 ∖ { 0 }. Ð → a ⋅Ð → a =0⇔Ð → a = 0. iar lungimea lui Ð → a este √ ∥Ð → a∥= a21 + a22 + a23 . b ∈ V3 . b . i . Ð → a . dacă Ð → a. λ(Ð → a ⋅ b ) = (λÐ→a)⋅ b =Ða ⋅ (λ b ).

b × Ð a = −(Ð→ a × b ). b ∈ V3 ∖{ 0 }. π] unghiul dintre Ð →a şi b dacă Ð → Ð→ Ð→ Ð→ a . aria triunghiului determinat de vectorii Ð → a şi b este 1 → Ð → Atriunghi = ∥Ð a × b∥ 2 Ð→ Ð → Ð → Ð → Ð → Ð→ 8. aria paralelogramului determinat de vectorii Ð → a şi b este Ð→ Aparalelogram = ∥Ð →a × b∥ Ð → 7.3. b ∈ V3 Ð → 6. ∀Ð→a ∈ V3 Ð → Ð→ Ð→ Ð→ 5.4.3. ∀Ð→ a . (Ð→ a + b )×Ð →c =Ð → a ×Ð → c + b ×Ð c . Ð → a . b . b ∈ V3 Ð → Ð → → Ð Ð→ → 3. Ð → a = 0 sau b = 0 sau Ð a × b = 0 dacă Ð → → a . ∀→a . . b ∈ V3 . b ∈ V3 şi ϕ ∈ [0. PRODUSE CU VECTORI LIBERI 261 Ð→ Ð→ Ð → 7. atunci Ð → Ð → a ⋅ b a1 b 1 + a2 b 2 + a3 b 3 cos ϕ = Ð → =√ √ ∥Ð → a∥⋅∥ b ∥ a1 + a22 + a23 ⋅ b21 + b22 + b23 2 19. adică sensul de ı̂naintare a unui burghiu Ð→ când Ð→a se roteşte către b printr-un unghi minim. Ð → Ð → Ð→ Ð → Ð→ Ð → Ð→ Dacă Ð → a = a1 i + a2 j + a3 k şi b = b1 i + b2 j + b3 k . π] unghiul dintre Ð →a şi b . Fie Ð →a . dacă Ð → a .2 Produsul vectorial Ð→ Ð → Definiţia 19.Ðc ∈ V3 Ð → 4. ∥Ð→ a × b ∥2 = ∥Ð → a ∥2 ⋅ ∥ b ∥2 − (Ð → a ⋅ b )2 . (λÐ→a ) × b = λ(Ð → a × b)=Ð → a × (λ b ). ∀Ð → a . b ∈ V3 ∖ { 0 } şi ϕ ∈ [0. b sunt coliniari. ∀λ ∈ R.19. Ð → Ð → Ð → Ð → 2. Ð →a ×Ð →a = 0 . Se numeşte produs vectorial al vectorilor Ð → a şi b vectorul Ð→ Ð → Ð→ a × b = ∥Ð→a ∥ ⋅ ∥ b ∥ ⋅ sin ϕ ⋅ Ð → e unde Ð→ e este versorul perpendicular pe planul determinat de cei doi vectori şi orientat după regula burghiului . atunci expresia analitică a produsului vectorial este RRRR Ð → Ð→ Ð→ RR Ð→ Ð → Ð→ Ð→ RRR i j k RRR Ða × b = (a2 b3 − a3 b2 ) i + (a3 b1 − a1 b3 ) j + (a1 b2 − a2 b1 ) k = RRR a1 a2 a3 RRRRR → RRR R RR b1 b2 b3 RRRR Proprietăţi Ð → → Ð → Ð→ 1.

Ð c . b .Ð c este 1 → Ð → → Vtetraedru = ∣(Ð a .3. Ð c. (Ð → a . b . c ) = RRR b1 b2 b3 RRR RRR RR RR c1 c2 c3 RRR Proprietăţi Ð→ → Ð→ → Ð Ð→ 1.Ð → c . volumul tetraedrului determinat de vectorii Ð → a . b) Ð→ → Ð→ Ð→ → Ð→ → Ð 2.Ð c este 0 sau dacă cei trei vectori sunt coplanari.6.262 CAPITOLUL 19.→ a ) = (Ð → c .Ðc ) = 0 dacă cel puţin unul dintre vectorii Ð → a . b .5.Ð c ) = ( b .Ð c ∈ V3 numărul Ð → Ð real care este egal cu produsul scalar dintre vectorii a şi b × → Ð → c: Ð→ → Ð Ð→ → (Ð → a . b = b1 i +b2 j +b3 k şi Ð c = c1 i +c2 j +c3 k . b .Ð → c . VECTORI LIBERI 19.→ c) Ð→ → Ð→ → Ð → 3.Ð c )∣ 6 Ð→ → Ð → Ð→ Ð→ → Ð → 6. d ) = α(Ð → a . b . b . b .3. atunci expresia analitică a produsului mixt este RRR a a a RRR Ð→ Ð→ Ð → RRR 1 2 3 RRR ( a . b . (Ð → a . b .Ð c)= → a ⋅( b ×Ð c) Ð→ Ð→ Ð→ Ð → Ð→ Ð→ Ð→ → Ð→ Ð→ Ð→ Dacă Ð → a = a1 i +a2 j +a3 k .Ð c )∣ Ð→ → 5. d ) + β( b . b . volumul paralelipipedului determinat de vectorii Ð → a . b .Ð a ) = −( b . (Ð → a . Ð→ → 4. (αÐ → a + β b .Ð c este Ð→ → Vparalelipiped = ∣(Ð → a .4 Dublul produs vectorial Ð→ → Definiţia 19. b ) = −(Ð → c .Ð c ) = −(Ð → a . Ð a.Ð c ∈ V3 vectorul Ð→ Ð Ð → → d =→a ×( b ×Ðc) Proprietăţi: .Ð c. b . Se numeşte dublul produs vectorial al vectorilor Ð → a . b .3 Produsul mixt Ð→ → Definiţia 19. Se numeşte produs mixt al vectorilor Ð →a .Ð → a. d) 19.

b . Ð → a ×( b ×Ð c ) + b × (Ð → c ×Ð → a)+Ð → c × (Ð → a × b)=0 R → Ð Ð→ R Ð→ Ð→ Ð → Ð→ RRRR Ð a ⋅→c Ð → a ⋅ d RRRR 3. Ð→ R: Ð → v = −2Ð → a − 7 b + 3Ð → c Ð → Ð → Ð → Ð → Ð → 1Ð → Ð→ → 1Ð → Ð → Ð → a = 2 i + j − k . b .4 Exerciţii Ð → Ð → Ð → Ð → Ð → → Ð → Ð → 1. Se dau vectorii Ð → c = i −5 j − k 2 4 Ð→ → a) Demonstraţi că {Ð→ a .Ð c }. b =− i −2j +3k.Ð c }. Ð → a ×( b ×Ð c ) este un vector coplanar cu b şi Ð c şi avem RRR Ð → Ð→ RRR Ð → Ð→ Ð → Ð→ Ð→ Ð→ Ð → Ð→ Ð → R R b c RRR a × ( b × c ) = ( a ⋅ c ) b − ( a ⋅ b ) c = RRR Ð Ð → RRR RRR a ⋅ b a ⋅ Ð → Ð → → c RR Ð→ → Ð → Ð→ 2. b . 1 → 3Ð → R: Ð→ c = Ð a + b.Ð c } este o bază. b = j + k. Ð c = i +2j +3k Ð→ → a) Demonstraţi că {Ð→ a . Ð c = 1Ð→ Ð → 11 Ð → − i − j + k sunt liniar dependenţi şi determinaţi scrierea vec- 4 4 Ð → torului Ð→ c ı̂n funcţie de Ð→ a şi b . Se dau vectorii Ð→a = i + j. Ð 3. b = − i + j +3 k . ( a × b ) ⋅ ( c × d ) = RRR Ð → → Ð → Ð → RR RRR b ⋅ Ðc b ⋅ d RRRR Ð→ Ð→ → Ð→ → Ð → → 4. Ð→ R: Ð → v =Ð → a + 2 b + 4Ð → c . Ð→ R: Ð→ a = 3 b − 2Ð → c Ð→ Ð → Ð → Ð → Ð → Ð → Ð → → b) Demonstraţi că vectorii Ð → a = i + j + k.4.Ð c } este o bază. Ð c = − i +2j sunt liniar dependenţi şi determinaţi scrierea vectorului Ð → a ı̂n funcţie Ð → Ð → de b şi c . (Ð→ a × b ) ⋅ [Ð →a ×( b ×Ð c )] = −(Ð → a ⋅ b )(Ð a . b = i + j. a) Demonstraţi că vectorii Ð →a =5i − j. b . Ð → Ð → Ð → Ð→ → b) Determinaţi scrierea vectorului Ð→ v = i −3 j +2 k ı̂n baza {Ð → a . EXERCIŢII 263 Ð→ → Ð → → 1.19. 2 4 Ð → Ð → Ð → Ð → Ð → → Ð → Ð → Ð → 2. Ð → → Ð Ð → Ð→ → b) Determinaţi scrierea vectorului Ð→ v = i −18 j + k ı̂n baza {Ð → a . b .Ð c) 19.

a) Demonstraţi că ∆AOB este isoscel. Ð→ √ Ð→ Rezolvare: ∥OA∥ = 122 + (−4)2 + 32 = 13 = ∥OB∥. Ð c = −3 i +3 j . Determinaţi Ð → numerele reale λ şi µ astfel ı̂ncât vectorul Ð → v =Ð→ a + 2λ b + 2µÐ→c să fie: a) perpendicular pe planul yOz b) egal ı̂nclinat faţă de axele Ox. Se dau vectorii Ð → a = 2 i − k . → Ð Ð → → Ð Ð → Ð → Ð → Rezolvare: Ð→ v = 2 i − k + 2λ(− j + 2 k ) + 2µ(−3 i + 3 j ) Ð → Ð → Ð→ Ð→ v = (2 − 6µ) i + (−2λ + 6µ) j + (−1 + 4λ) k ⎧ ⎪Ð→ Ð→ ⎧ ⎪ → Ð Ð → ⎧ ⎪ Ð → ⎪v ⊥ j ⎪v ⋅ j =0 ⎪−2λ + 6µ = 0 a) v ⊥ yOz ⇔ ⎨Ð → Ð→ ⇔ ⎨Ð→ Ð→ ⇔⎨ ⇒ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩v ⊥ k ⎪ ⎩v ⋅ k =0 ⎪ ⎩−1 + 4λ = 0 ⎪ 1 1 λ = .264 CAPITOLUL 19. j ) = cos(Ð → v. OB = 3 i + 12 j − 4 k . deci triunghiul ∆AOC este dreptunghic. VECTORI LIBERI Ð→ Ð → Ð→ Ð→ Ð→ Ð → Ð→ Ð→ Ð→ 4. Oy. OC = Ð → Ð → Ð → 2 i +3j −4k. Ð→ Ð→ AB ⋅ AC 251 251 cos  = Ð→ Ð→ = √ √ ⇒  = arccos ( √ √ ) ∥AB∥ ⋅ ∥AC∥ 386 ⋅ 198 386 ⋅ 198 → Ð Ð → Ð → Ð→ Ð → → Ð → Ð → 5. Ð→ Ð→ Ð→ Ð→ OA ⋅ OC = 12 ⋅ 2 + (−4) ⋅ 3 + 3 ⋅ (−4) = 0 ⇒ vectorii OA şi OC sunt perpendiculari . deci triunghiul ∆AOB este isoscel. Oz. iar ∆AOC este dreptunghic. b) Calculaţi perimetrul triunghiului ABC şi măsura unghiului A. Se dau vectorii OA = 12 i − 4 j + 3 k .µ = 4 12 Ð → Ð → Ð → Ð→ ̂ Ð→ ̂ Ð→ ̂ Ð→ v ⋅ i v ⋅ j b) cos(Ð → v . b = − j +2 k . k)⇔ → = → Ð Ð → = ∥Ð → v ∥ ⋅ ∥ i ∥ ∥Ð v ∥⋅∥j ∥ Ð → Ð→ = v ⋅k → Ð Ð → Ð → Ð→ Ð → Ð→ Ð→ Ð→ ⇒ v ⋅ i = v ⋅ j = v ⋅k ⇒ ∥v ∥⋅∥k∥ 2 7 2 − 6µ = −2λ + 6µ = −1 + 4λ ⇒ λ = . Ð→ Ð→ Ð→ Ð → → Ð Ð → Ð→ √ AB = OB − OA = −9 i + 16 j − 7 k ⇒ ∥AB∥ = 386 Ð→ Ð→ Ð→ Ð→ Ð → Ð → Ð→ √ AC = OC − OA = −10 i + 7 j − 7 k ⇒ ∥AC∥ = 198 Ð→ Ð→ Ð→ Ð → Ð → Ð→ √ BC = OC − OB = − i − 9 j ⇒ ∥AB∥ √= 82√ √ Perimetrul triunghiului ABC este 386 + 198 + 82. i ) = cos(Ð → v . µ = 5 30 .

−1. C(3. B(3. −3). b = −Ð →u + 2Ð → v . A(2. EXERCIŢII 265 Ð → Ð → 6. Se consideră apoi vectorii Ð → c = 2Ð → a − 3 b şi d = Ð a + b. 4. aria şi ı̂nălţimile triunghiului ABC. ∥ b ∥ = 2. 3. B(2. ∥Ð c ∥. 8. A(1. D(4. 9. lungimile diagonalelor paralelogramului determinat de cei doi vectori. 1). 2) iii. Calculaţi: Ð→ → a) Ð → a ⋅ b . 8) ii. Ð→ Ð→ Ð → → Ð → ∡(Ð→ a . 1). 5). 1. C(3. −2). ∥Ð→ v ∥ = 2 şi unghiul dintre Ð→ vectorii Ð → u şi Ð → v este θ = π4 . C(µ. 3. D(−1.Ð → c) Ð → b) aria paralelogramului determinat de vectorii Ð → c şi d Rezolvare: Ð→ Ð→ a) Ð →a ⋅ b = ∥Ð→ a ∥ ⋅ ∥ b ∥ ⋅ cos π3 = 3 Ð→ Ð → Ð→ Ð →→ Ð →Ð → ∥Ð→ c ∥2 = Ð → c ⋅Ð → c = (2Ð → a −3 b )⋅(2Ð → a −3 b ) = 4Ð→ a ⋅Ð → a −6Ð→ a ⋅ b −6 b ⋅Ð a +9 b ⋅ b Ð → Ð→ = 4∥Ð→ a ∥2 − 12Ð→a ⋅ b + 9∥ b ∥2 = 36 ⇒ ∥Ð →c∥=6 Ð→ Ð a ⋅ c→ Ð→ Ð → cos(Ð̂ → a .Ð→ c)= Ð = Ð 1 → Ð a ⋅(2 → a −3 b ) = (2∥Ð 1 a ∥2 −3Ð → → a⋅b)= 1 → Ð→ ∥ a ∥ ⋅ ∥ c ∥ 18 18 2 Ð→ Ð→ Ð → Ð → Ð → → Ð → Ð→ b) Ð → c × d = (2Ð → a −3 b )×(Ð→ a + b ) = 2Ð →a ×Ð → a +2Ð → a × b −3 b × Ð a −3 b × b = Ð → Ð→ Ð → Ð→ √ = 5Ð → a × b ⇒ A = ∥Ð → c × d ∥ = 5∥Ð →a × b ∥ = 5∥Ð →a ∥ ⋅ ∥ b ∥ ⋅ sin π3 = 15 3 Ð → √ 7.4. 1. 1). 3) Pentru fiecare din cazurile de mai sus. 4). 1. 9) să fie coliniare. 7). b) Volumul. BC = (µ − 3) i + 3 j + 4 k RRR Ð → Ð→ Ð → RR Ð→ Ð→ RRRR i j k RRR Ð R → AB × BC = RRR 1 7 − λ 4 RRRR = 0 ⇒ RRR R RR µ − 3 3 4 RRRR Ð → Ð → Ð → Ð → (16 − 4λ) i + (4µ − 16) j + (24 − 3λ − 7µ + λµ) k = 0 ⇒ λ = µ = 4. −4. λ. 10. aria totală şi ı̂nălţimile tetraedrului ABCD. −1).19. 1). ∥Ð→ u ∥ = 3. Fie Ð → a =Ð →u − 3Ð→ v . B(5. C(6. 7. 5. D(−5. Se dau vectorii Ð → a şi b despre care se ştie că ∥Ð → a ∥ = 3. şi unghiul dintre ele. ∡(Ð → a . b ) = π3 . −1. B(4. µ ∈ R astfel ı̂ncât punctele A(2. unghiurile. A(2. Ð→ Ð → Ð→ Ð → Ð→ Ð → Ð → Ð → Rezolvare: AB = i + (7 − λ) j + 4 k . Se consideră punctele: i. 3. Determinaţi scalarii λ. calculaţi: a) Perimetrul. 1). Să se calculeze Ð→ a ⋅ b . . 2.

VECTORI LIBERI Ð → Ð→ Ð → Ð → Ð → Ð → Ð → → Ð→ Ð → 10. b = i +λ j − k .266 CAPITOLUL 19. Ð c = 4 j +2 k unde λ ∈ R. descompuneţi vectorul Ð→ a după direcţiile Ð → Ð → vectorilor b şi c şi calculaţi aria paralelogramului determinat de Ð → → vectorii b şi Ð c. a) Determinaţi valoarea parametrului λ astfel ı̂ncât vectorii să fie copla- nari b) Pentru valoarea găsită anterior. . Se dau vectorii Ð → a = 2 i +(λ+2) j +3 k .

Partea IV Geometrie analitică şi diferenţială 267 .

.

Ð → Definiţia 20. şi N = A i +B j +C k Ð→ un vector normal la planul p. B. ÐÐÐ→ Ð → ÐÐÐ→ Ð → Un punct oarecare M (x. y0 . Ð → Ð→ Ð → Ð → Fie un plan p. Deoarece N este un vector nenul.1) aşadar coordonatele oricărui punct din planul p verifică ecuaţia anterioară. z) ∈ p ⇔ M0 M ⊥ N ⇔ M0 M ⋅ N = 0 ÐÐÐ→ Ð → Ð→ Ð → Cum M0 M = (x − x0 ) i + (y − y0 ) j + (z − z0 ) k . folosind expresia analitică a produsului scalar obţinem A(x − x0 ) + B(y − y0 ) + C(z − z0 ) = 0 (20.2. Ecuaţia (20. j . z0 ) ı̂n acest plan. k } un reper cartezian ortogonal ı̂n V3 şi un plan p ı̂n spaţiul geometric tridimensional E3 .1 Planul Ð → Ð→ Ð → Fie {O.1. adică A2 + B 2 + C 2 > 0. atunci şi λ N . C nu sunt simultan nuli.1) se rescrie Ax + By + Cz − Ax0 − By0 − Cz0 = 0 269 . y. λ ∈ R∗ este tot un vector normal la planul p. Doi vectori necoliniari Ð → a şi b ai căror reprezentanţi au dreptele suport paralele cu planul p se numesc vectori directori ai planului p. rezultă că A. un punct M0 (x0 . care se numeşte ecuaţia normală a planului.Capitolul 20 Planul şi dreapta ı̂n spaţiu 20. Un vector nenul N se numeşte vector normal la planul p dacă dreapta suport a unui reprezentant al său este perpendiculară pe planul p. Ð→ Definiţia 20. Ð→ Ð→ Dacă N este un vectori normal la planul p. i .

z) ∈ p ⇔ vectorii M1 M . z0 ) ∈ p şi Ð → v 1 = l1 i + m1 j + n1 k . z) ∈ p ⇔ vectorii M0 M . punctul M0 (x0 . care se numeşte ecuaţia planului determinat de un punct şi doi vectori directori. M1 M2 . . Ð → Ð→ Fie un plan p. Ecuaţia unui plan nu este unică. y. ÐÐÐ→ → Ð Un punct oarecare M (x. v 2 ) = 0. Ð → Ð→ Ð → Ð → v 2 = l2 i + m2 j + n2 k doi vectori directori (deci necoliniari) ai planului p. Ð → Ð→ Ð→ Fie un plan p. adică dacă şi numai dacă produsul mixt ÐÐÐ→ ÐÐÐ→ → (M0 M . → v 2 sunt coplanari. care se numeşte ecuaţia planului determinat de două puncte şi un vectori director. D. z1 ). Dacă ı̂nmulţim (20. z2 ) ∈ p şi Ð → v = l i +m j + Ð→ n k un vector cu dreapta suport paralelă cu p. y2 . Folosind expresia analitică a produsului mixt obţinem RRR x − x y − y1 z − z1 RRR RRR 1 RRR RRR x2 − x1 y2 − y1 z2 − z1 RRR = 0 (20. Orice altă ecuaţie a planului p are coeficienţii proporţionali cu A. C. y1 . ÐÐÐ→ Ð → Ð→ adică dacă şi numai dacă produsul mixt (M0 M . y. ÐÐÐ→ Ð → Ð→ Ð→ Cum M0 M = (x − x0 ) i + (y − y0 ) j + (z − z0 ) k . M1 M2 . PLANUL ŞI DREAPTA ÎN SPAŢIU iar notând cu D = −Ax0 − By0 − Cz0 obţinem Ax + By + Cz + D = 0 (20. Ð v ) = 0.3) RRR RRR RR l2 m2 n2 RR aşadar coordonatele oricărui punct din planul p verifică ecuaţia anterioară. M2 (x2 . B. Ð v 1. punctele M1 (x1 .2) care se numeşte ecuaţia generală a planului.4) RRR RRR RR l m n RR aşadar coordonatele oricărui punct din planul p verifică ecuaţia anterioară. v 1 .2) cu λ ∈ R∗ obţinem λAx + λBy + λCz + λD = 0 ecuaţie care este de asemenea verificată de coordonatele oricărui punct din planul p. ÐÐÐ→ ÐÐÐ→ → Un punct oarecare M (x. Ð v sunt copla- nari. folosind expresia analitică a produsului mixt obţinem RRR x − x y − y z − z RRR RRR 0 0 0 RRR RRR l1 m1 n1 RRR = 0 (20.270 CAPITOLUL 20. y0 .

M2 (x2 .2. y0 .20. z1 ). z2 ). y0 . (x0 . iar ecuaţia unui plan paralel cu xOy este z = z0 . z) ∈ p ⇔ vectorii M1 M . y0 . ˆ Ecuaţia planului xOz este y = 0.2 Dreapta Fie d o dreaptă ı̂n spaţiul geometric tridimensional E3 . y3 . DREAPTA 271 Fie un plan p şi punctele M1 (x1 . z3 ) ı̂n planul p. 0). z0 ) faţă de planele de coordonate sunt punctele de coordonate (x0 .3. adică dacă şi numai dacă produsul mixt ÐÐÐ→ ÐÐÐ→ ÐÐÐ→ (M0 M . (−x0 . M1 M2 . Vectorul nenul Ð→ v = l i +m j +n k ai cărui reprezentanţi au dreapta suport paralelă cu dreapta d. M1 M2 . y0 . iar ecuaţia unui plan paralel cu yOz este x = x0 . y2 . (0. z0 ) 20. Folosind expresia analitică a produsului mixt obţinem RRR x − x y − y1 z − z1 RRR RRR 1 RRR RRR x2 − x1 y2 − y1 z2 − z1 RRR = 0 (20. z0 ) ˆ Simetricele punctului M0 (x0 . y0 . . M3 (x3 . ˆ Ecuaţia planului yOz este x = 0. Observaţii ˆ Ecuaţia planului xOy este z = 0. −z0 ). 1. ˆ Proiecţiile punctului M0 (x0 . −y0 . y1 . y. 0.5) RRR RRR RR x3 − x1 y3 − y1 z3 − z1 RR aşadar coordonatele oricărui punct din planul p verifică ecuaţia anterioară. z0 ) pe planele de coordonate sunt punctele de coordonate (x0 . Ð → Ð → Ð → Definiţia 20. se numeşte vector director al dreptei d. z0 ). y0 . ÐÐÐ→ ÐÐÐ→ ÐÐÐ→ Un punct oarecare M (x. M1 M3 sunt coplanari. z0 ). M1 M3 ) = 0. care se numeşte ecuaţia planului determinat de trei puncte. iar ecuaţia unui plan paralel cu xOz este y = y0 . (x0 .

Ð v coliniari ⇔ ∃λ ∈ R astfel ÐÐÐ→ Ð → ı̂ncât M0 M = λ v . ∥v∥ 4.7) l n n care se numesc ecuaţiile canonice ale dreptei. n se numesc parametrii directori ai dreptei d. Fie o dreaptă d şi punctele M1 (x1 . numerele λl. Pentru orice λ ≠ 0.272 CAPITOLUL 20. z1 ). ÐÐÐ→ Vectorul M1 M2 este un vector director al dreptei d şi avem Ð → ÐÐÐ→ Ð → Ð → Ð → v = M1 M2 = (x2 − x1 ) i + (y2 − y1 ) j + (z2 − z1 ) k . y0 . se numesc cosinusuri directoare ale dreptei d. ÐÐÐ→ → Un punct oarecare M (x. unde α. λm. λn sunt de asemenea parametri directori deoarece vectorul λÐ → v este coliniar cu Ð→ v deci este de asemenea vector director al dreptei d. obţinem ⎧ ⎪ x − x0 = λl ⎧ ⎪ x = x0 + λl ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎨y − y0 = λm ⇔ ⎨y = y0 + λm (20. 3. z2 ) pe dreapta d. cos γ. z) ∈ d ⇔ M0 M . Ð → 1 Ð v0= Ð → ⋅→ v se numeşte versor director al dreptei d. y1 . un punct M0 (x0 . şi Ð → v =l i + Ð → Ð → m j + n k un vector director al dreptei d. ÐÐÐ→ Ð → Ð→ Ð → Cum M0 M = (x − x0 ) i + (y − y0 ) j + (z − z0 ) k . Cosinusurile directoare se calculează ı̂n funcţie de parametrii directori astfel: Ð → Ð→ v ⋅ i l cos α = Ð → Ð→ =√2 ∥v ∥⋅∥ i ∥ l + m2 + n2 Ð → Ð→ v ⋅ j m cos β = Ð→ =√ ∥Ð → v ∥⋅∥j ∥ l2 + m2 + n2 Ð → Ð→ v ⋅k n cos γ = Ð→ =√ ∥Ð → v ∥⋅∥k∥ l2 + m2 + n2 Parametrii directori l. Numerele cos α. z0 ) pe această dreaptă.6) ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z − z0 = λn ⎪ ⎩z = z0 + λn care se numesc ecuaţiile parametrice ale dreptei. m. y. sau echivalent x − x0 y − y0 z − z0 = = (20. γ sunt unghiurile făcute de vec- Ð → Ð → Ð → torul Ð → v cu versorii i . m. M2 (x2 . y2 . n ai unei drepte nu sunt unici. cos β. β. Numerele reale l. PLANUL ŞI DREAPTA ÎN SPAŢIU 2. j şi k . Ð → Fie o dreaptă d.

z0 ) este o soluţie a sistemului format din ecuaţiile celor două plane.2. RRR Ð → Ð→ Ð→ RRR Ð → Ð→ RRR i j k RRR deci un vector director al acestei drepte poate fi ales Ð → v = N 1 × N 2 = RRRR A1 B1 C1 RRR . ⎪ ⎩z = 0 ⎪ ⎧ ⎪ ⎪x = 0 ˆ Ecuaţiile axei Oy sunt ⎨ . Fie planele neparalele p1 şi p2 având ecuaţiile (p1 ) ∶ A1 x + B1 y + C1 z + D1 = 0 (p2 ) ∶ A2 x + B2 y + C2 z + D2 = 0 Atunci ecuaţiile canonice ale dreptei de intersecţie a celor două plane sunt x − x0 y − y0 z − z0 = = l n n unde (x0 . n = ∣ 1 ∣. vectorii normali Ð → Ð→ Ð→ Ð→ N 1 = A1 i + B1 j + C1 k Ð → Ð→ Ð→ Ð→ N 2 = A2 i + B2 j + C2 k A1 B1 C1 sunt necoliniari. deci matricea ( ) are rangul 2. iar parametrii directori sunt B1 C1 C A1 A B1 l=∣ ∣. y0 . RRR RRR RRR RR A2 B2 C2 de unde obţinem parametrii directori din enunţ. Observaţii ⎧ ⎪ ⎪y = 0 ˆ Ecuaţiile axei Ox sunt ⎨ .8) x2 − x1 y2 − y1 z2 − z1 ecuaţii care sunt verificate de fiecare punct de pe dreapta d şi se numesc ecuaţiile dreptei prin două puncte. DREAPTA 273 Înlocuind ı̂n (20. m = ∣ 1 ∣.20. aşadar sistemul A2 B2 C2 format din ecuaţiile celor două plane este compatibil. Ð → Ð → Dreapta de intersecţie este perpendiculară pe vectorii normali N 1 şi N 2 . ⎪ ⎪z = 0 ⎩ . Teorema 20. B2 C2 C2 A 2 A2 B2 Demonstraţie: Deoarece planele p1 şi p2 sunt neparalele .7) coordonatele punctului M1 şi componentele vectorului director Ð→ v obţinem: x − x1 y − y1 z − z1 = = (20.1.

(0. 0. p2 date prin ecuaţiile: p1 ∶ A1 x + B1 y + C1 z + D1 = 0 p2 ∶ A2 x + B2 y + C2 z + D2 = 0 Presupunem că planele nu coincid şi nu sunt nici paralele (cazuri ı̂n care unghiul dintre plane este 0) . 0. care este egal cu unghiul dintre Ð→ Ð→ Ð → Ð → Ð → Ð → Ð → normalele la cele două plane N 1 = A1 i + B1 j + C1 k şi N 2 = A2 i + B2 j + Ð→ C2 k : Ð → Ð → N1 ⋅ N2 A1 A2 + B1 B2 + C1 C2 cos θ = Ð→ Ð→ =√ 2 √ ∥N 1∥ ⋅ ∥N 2∥ A1 + B12 + C12 ⋅ A22 + B22 + C22 . −y0 . z0 ) pe axele de coordonate sunt punctele de coordonate (x0 . z0 ) 20. (0.2 Unghiul a două plane Fie planele p1 . −z0 ).1 Unghiul a două drepte Fie dreptele d1 . z0 ) faţă de axele de coordonate sunt punctele de coordonate (x0 . y0 .3.3. (−x0 . y0 . 0). PLANUL ŞI DREAPTA ÎN SPAŢIU ⎧ ⎪ ⎪x = 0 ˆ Ecuaţiile axei Oz sunt ⎨ . (−x0 . d2 date prin ecuaţiile: x − x1 y − y1 z − z1 d1 ∶ = = l1 m1 n1 x − x2 y − y2 z − z2 d2 ∶ = = l2 m2 n2 Atunci unghiul θ dintre cele două drepte este dat de unghiul dintre vectorii Ð→ Ð → Ð→ → Ð→ Ð→ Ð→ directori ai celor două drepte Ð → v 1 = l1 i +m1 j +n1 k şi Ð v 2 = l2 i +m2 j +n2 k : Ð → v 1⋅Ð →v2 l1 l2 + m1 m2 + n1 n2 cos θ = Ð → Ð→ =√ √ ∥ v 1∥ ⋅ ∥ v 2∥ l12 + m21 + n21 ⋅ l22 + m22 + n22 20. z0 ) ˆ Simetricele punctului M0 (x0 . ⎪ ⎩y = 0 ⎪ ˆ Proiecţiile punctului M0 (x0 . y0 . 0). Unghiul diedru dintre cele două plane este egal cu unghiul plan obţinut prin secţionarea planelor cu un plan perpendicular pe dreapta de intersecţie a celor două plane .274 CAPITOLUL 20. −z0 ). y0 . −y0 .3 Unghiuri şi distanţe 20.

3. p) = √ A2 + B 2 + C 2 Demonstraţie: Scriem ecuaţiile perpendicularei din M0 pe planul p: x − x0 y − y0 z − z0 d∶ = = A B C Fie {M1 } = d ∩ p.3 Unghiul dintre o dreaptă şi un plan Fie dreapta d şi planul p date prin ecuaţiile: x − x0 y − y0 z − z0 d∶ = = l m n p ∶ Ax + By + Cz + D = 0 Ð→ → Ð Ð → Ð → Ð → Ð → Ð → Fie Ð →v = l i +m j +n k un vector director al dreptei d şi N = A i +B j +C k un vector normal la planul p. z0 ) şi planul p dat prin ecuaţia p ∶ Ax + By + Cz + D = 0 Atunci distanţa de la punctul M0 la planul p este ∣Ax0 + By0 + Cz0 + D∣ dist(M0 .20. care este egal cu complementul unghiului dintre dreapta d şi normala la planul p: Ð → → π N ⋅Ð v Al + Bm + Cn sin θ = cos ( − θ) = Ð→ =√ √ 2 ∥ N ∥ ⋅ ∥Ð→ v∥ A2 + B 2 + C 2 ⋅ l2 + m2 + n2 20. ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = z0 + λC Înlocuind ı̂n ecuaţia planului p obţinem A(x0 + λA) + B(y0 + λB) + C(z0 + λC) + D = 0 Ax0 + By0 + Cz0 + D + λ(A2 + B 2 + C 2 ) = 0 Ax0 + By0 + Cz0 + D λ1 = − A2 + B 2 + C 2 . ⎧ ⎪ x = x0 + λA ⎪ ⎪ ⎪ Ecuaţiile parametrice ale lui d sunt ⎨y = y0 + λB . y0 .4 Distanţa de la un punct la un plan Teorema 20. Fie punctul M0 (x0 .3.3. Atunci distanţa de la M0 la p este lungimea segmentului M0 M1 .2. UNGHIURI ŞI DISTANŢE 275 20. Unghiul θ dintre dreapta d şi planul p este prin definiţie unghiul dintre dreapta d şi proiecţia acesteia pe planul p.

z0 ) şi dreapta d dată prin ecuaţiile x − x1 y − y1 z − z1 d∶ = = l m n Atunci distanţa de la punctul M0 la dreapta d este ÐÐÐ→ → ∥M1 M0 × Ð v∥ dist(M0 . Avem dist(M0 .6 Perpendiculara comună. y0 . Atunci un vector director al perpendicularei comune este vectorul Ð → Ð → Ð → Ð→ v =Ð → v 1×Ð →v 2 =l i +mj +nk. ∥v∥ 20. ÐÐÐ→ Demonstraţie: Fie M proiecţia lui M0 pe d şi θ unghiul dintre M1 M0 ÐÐÐ→ → Ð → ÐÐÐ→ ÐÐÐ→ ∥M1 M0 ∥∥Ðv ∥ sin θ şi v . y2 . Distanţa dintre două drepte Fie două drepte necoplanare date prin ecuaţiile x − x1 y − y1 z − z1 d1 ∶ = = l1 m1 n1 x − x2 y − y2 z − z2 d2 ∶ = = l2 m2 n2 Există o dreaptă unică d perpendiculară pe d1 şi d2 care şi intersectează cele două drepte. Ð v 2 = l2 i + m2 j + n2 k vectori directori ai celor două drepte. z2 ) ∈ d2 iar Ð → v 1 = l1 i + m1 j + n1 k . z1 ) ∈ d.5 Distanţa de la un punct la o dreaptă Teorema 20. z1 ) ∈ d1 . Fie punctul M0 (x0 . y1 . Ð→ Ð → Ð → → Ð→ Ð→ Ð→ M2 (x2 . Notăm cu M1 (x1 . iar Ð → v =l i +mj +nk. . PLANUL ŞI DREAPTA ÎN SPAŢIU ÐÐÐ→ Ð → Ð → Ð→ Vectorul M0 M1 = λ1 A i + λ1 B j + λ1 C k are lungimea ÐÐÐ→ √ √ ∥M0 M1 ∥ = λ21 (A2 + B 2 + C 2 ) = ∣λ1 ∣ A2 + B 2 + C 2 ∣Ax0 + By0 + Cz0 + D∣ = √ A2 + B 2 + C 2 20. numită perpendiculara comună.3. d) = Ð → ∥v∥ Ð → Ð → Ð → unde M1 (x1 . d) = ∥M0 M ∥ = ∥M1 M0 ∥ sin θ = Ð→ = ∥v∥ ÐÐÐ→ → ∥M1 M0 × Ð v∥ Ð → .3.3. y1 .276 CAPITOLUL 20.

2. iar distanţa dintre cele două drepte este lungimea perpen- dicularei comune. −2). Ð→v 2 şi M1 M2 . care este egală cu ı̂nălţimea paralelipipedului construit pe ÐÐÐ→ vectorii Ð → v 1. 4) dreapta (d) ∶ x 2 = y−1 −1 = z+1 3 şi planul (p) ∶ x + 2y − 2z = 4. un vector director al dreptei d notat cu Ð →v şi un Ð → Ð→ Ð Ð→ vector normal la planul p notat cu N . Se cer: Ð→ (a) vectorul OA. d2 ) = ∥Ð→ v ×Ð 1 → v ∥2 20. RRR x − x y − y z − z RRR RR 1 1 1 RRR p1 ∶ RRRR l1 m1 n1 RRR = 0 RRR RRR RR l m n RR RRR x − x y − y z − z RRR RR 2 2 2 RRR p2 ∶ RRRR l2 m2 n2 RRR = 0 RRR RRR RR l m n RR Avem d = p1 ∩ p2 . 3) şi planul (p) ∶ 2x − y + 3z − 5 = 0.4 Exerciţii 1. (b) ecuaţiile dreptei prin A paralelă cu d (c) ecuaţia planului prin A paralel cu planul p (d) ecuaţia planului prin d care este perpendicular pe xOz (e) simetricele punctului A faţă de planele şi axele de coordonate (f) ecuaţiile canonice ale dreptei de intersecţie dintre planele p şi xOy 2. 0.20. analizaţi dacă OA. Fie punctele A(1. considerând ca bază paralelogramul construit pe vectorii Ð → v 1 şi Ð →v 2: ÐÐÐ→ → Ð ∣(M1 M2 . 1. Ð v 1. → v şi N sunt coplanari. normala planului N şi produsul vectorial dintre AB Ð → şi N (b) ecuaţiile dreptei prin A. → v 2 )∣ dist(d1 . B(0. Să se determine Ð→ Ð → Ð→ (a) vectorul AB. şi p2 care conţine d2 şi d. paralelă cu Ox . Se consideră punctul A(−1. EXERCIŢII 277 iar ecuaţiile perpendicularei comune sunt obţinute prin intersectarea planelor p1 care conţine d1 şi d.4.

Notăm cu Ð → v vectorul director al dreptei şi Ð → cu N normala planului. Să se determine (a) ecuaţia planului prin A şi perpendicular pe Ð → v (b) ecuaţiile dreptei AB (c) proiecţia lui B ı̂n planul xOz şi simetricul lui B faţă de Oz (d) dist (A. 1.278 CAPITOLUL 20. xOy şi p Ð→ Ð → 3. Să se afle coordonatele simetricului punctului M (4. Ð v şi N sunt coplanari. dreapta (d) ∶ ⎨ şi ⎪ ⎩2x + z − 5 = 0 ⎪ planul (p) ∶ x − y + 3z = 1. 1. yOz) (e) ecuaţiile dreptei prin A paralelă cu Ox (f) ecuaţia planului ce conţine axa Ox şi punctul B ⎧ ⎪ ⎪x + y − z = 1 4. 3) . 6) faţă de dreapta ⎧ ⎪ ⎪x − y − 4z + 12 = 0 (d) ⎨ ⎪ ⎩2x + y − 2z + 3 = 0 ⎪ . Se consideră punctul A(0. 1). 0. 2) şi vectorul Ð → v = i + k . Se cer: (a) ecuaţiile canonice ale dreptei d Ð→ Ð→ (b) determinaţi un vector ortogonal pe OA şi N şi stabiliţi dacă vec- Ð→ → Ð → torii OA. simetricul lui A faţă de Oz (e) ecuaţiile dreptei prin A paralelă cu Ox şi ecuaţia planului prin A paralel cu xOy (f) ecuaţia planului ce conţine dreapta d şi este perpendicular pe planul p 5. (c) ecuaţia planului prin A perpendicular pe dreapta d (d) proiecţia lui A ı̂n planul xOz . PLANUL ŞI DREAPTA ÎN SPAŢIU (c) ecuaţia planului prin B şi paralel cu p (d) ecuaţiile dreptei AB (e) ecuaţia planului prin A şi B. B(0. 1. care este ortogonal pe p (f) simetricul lui B faţă de Oz. Se consideră punctele A(1.

dreptele x−9 y+2 z (d1 ) = = 4 −3 1 x y+7 z−2 (d2 ) = = −2 9 2 şi punctul M (5. −1. Să se găsească: (a) unghiul dintre planele p1 şi p2 (b) unghiul dintre dreptele d1 şi d2 (c) unghiul dintre dreapta d2 şi planul p1 (d) distanţa de la M la planul p2 (e) distanţa de la M la dreapta d1 (f) ecuaţiile perpendicularei comune dreptelor d1 şi d2 (g) distanţa dintre dreptele d1 şi d2 . 1). 7.4. (b) ecuaţiile simetricei dreptei d faţă de planul p. Se dau dreapta x−1 y−1 z (d) = = 2 3 1 şi planul (p) x + y + z + 1 = 0. Să se determine: (a) ecuaţiile proiecţiei dreptei d pe planul p.20. EXERCIŢII 279 6. Fie planele (p1 ) 2x − y − z − 2 = 0 (p2 ) x + 2y + 2z + 1 = 0.

PLANUL ŞI DREAPTA ÎN SPAŢIU .280 CAPITOLUL 20.

j } un reper cartezian ortogonal ı̂n plan. y0 ) şi de vectorul director Ð → v = Ð → Ð → l i + m j (cu l + m > 0) este 2 2 x − x0 y − y 0 = l m sau echivalent mx − ly − mx0 + ly0 = 0 Notând a = m. y2 ) este: x − x1 y − y1 = x2 − x1 y 2 − y 1 281 . Dacă egalăm rapoartele din ecuaţia dreptei cu λ: x − x0 y − y0 = =λ l m se obţin ecuaţiile parametrice ale dreptei: ⎧ ⎪ ⎪x = x0 + λl ⎨ ⎪ ⎩y = y0 + λm ⎪ De asemenea ecuaţia canonică a dreptei determinată de două puncte M1 (x1 .Capitolul 21 Conice 21. i .1 Dreapta ı̂n plan Ð→ Ð → Fie {O. y1 ) şi M2 (x2 . obţinem ecuaţia ax + by + c = 0 cu a2 + b2 > 0. b = −l şi c = −mx0 + ly0 . Ecuaţia canonică a dreptei determinată de punctul M0 (x0 . ecuaţie care se numeşte ecuaţia generală a dreptei ı̂n plan.

Dacă dreapta d nu este paralelă cu Oy (deci b ≠ 0). Obţinem: x−a y−0 x y = ⇔ bx + ay − ab = 0 ⇔ + − 1 = 0. a2 + b2 > 0 Atunci şi λax + λby + λc = 0. . 0). Coeficientul m se numeşte panta dreptei. n = − obţinem b b y = mx + n care se numeşte ecuaţia explicită a dreptei d. 0−a b−0 a b Fie o dreaptă d de ecuaţie ax + by + c = 0. λ ∈ R∗ este o ecuaţie a dreptei d. iar n este ordonata intersecţiei dreptei cu axa Oy. CONICE ecuaţie care se poate rescrie RRR x y 1 RRR RRR R RRR x1 y1 1 RRRRR = 0 RRR R RR x2 y2 1 RRRR Cazuri particulare ˆ Ecuaţia axei Ox: y = 0 ˆ Ecuaţia unei drepte paralele cu Ox: y = y0 ˆ Ecuaţia axei Oy: x = 0 ˆ Ecuaţia unei drepte paralele cu Oy: x = x0 ˆ Ecuaţia primei bisectoare: y = x ˆ Ecuaţia celei de-a doua bisectoare: y = −x ˆ Ecuaţia dreptei prin tăieturi: Fie o dreaptă care nu trece prin origine şi nu este paralelă cu axele de coordonate şi fie A(a. b) punctele de intersecţie ale dreptei cu axele de coordonate.282 CAPITOLUL 21. ecuaţia dreptei se poate rescrie: a c y =− x− b b a c Notănd m = − . Două ecuaţii reprezintă aceeaşi dreaptă dacă şi numai dacă au coeficienţii proporţionali. deci o dreaptă are o infinitate de ecuaţii. cu a ⋅ b ≠ 0. B(0.

i. 2. Două drepte d1 şi d2 neparalele cu Oy având pantele m1 şi m2 sunt paralele dacă şi numai dacă m1 = m2 .1. unde aij ∈ R. avem că xA ≠ xB . y) de pe dreaptă avem y − y0 m= ⇔ y − y0 = m(x − x0 ) x − x0 3. i . O dreaptă este unic determinată de un punct M0 (x0 .2 Conice pe ecuaţii reduse Definiţia 21. yA ) şi B(xB . Punând condiţia ca cele două puncte să verifice ecuaţia dreptei obţinem yA = mxA + n şi yB = mxB + n. Două drepte d1 şi d2 neparalele cu Oy având pantele m1 şi m2 sunt perpendiculare dacă şi numai dacă m1 ⋅ m2 = −1. iar (x. deci ecuaţia canonică a dreptei este x y−n Ð → Ð→ = . y0 ) şi de panta m. j } printr-o ecuaţie algebrică de gradul al doilea de forma a11 x2 + 2a12 xy + a22 y 2 + 2a13 x + 2a23 y + a33 = 0. 21. n) şi (1. CONICE PE ECUAŢII REDUSE 283 Fie A(xA . 3}.21. Avem: ˆ m > 0 ⇔ θ unghi ascuţit ˆ m < 0 ⇔ θ unghi obtuz ˆ m = 0 ⇔ dreapta este paralelă cu Ox Observaţii 1. a211 + a212 + a222 > 0 (adică cel puţin unul dintre coeficienţii termenilor de gradul al doilea este nenul). 4. Se numeşte conică o curbă plană definită ı̂n reperul cartezian Ð → Ð → ortonormat {O. Scăzând cele două ecuaţii obţinem yB − yA yB − yA = m(xB − xA ) ⇒ m = = tg θ xB − xA unde θ este unghiul dintre semiaxa pozitivă a axei Ox şi semidreapta de pe dreapta d situată deasupra axei Ox. y) sunt coordo- natele euclidiene ı̂n reperul dat ale unui punct oarecare al conicei. m + n).2. Pentru un punct oarecare M (x. . Dreapta d care are ecuaţia explicită y = mx + n trece prin punctele de coordonate (0. yB ) două puncte distincte pe dreapta d. aşadar un vector director al dreptei este Ð→ v =1⋅ i +m⋅ j 1 m 2. Dreapta nefiind paralelă cu Oy. j ∈ {1.

Ecuaţia (21.1 Cercul Definiţia 21.3.284 CAPITOLUL 21.2. Locul geometric al punctelor M din plan cu proprietatea M F + M F ′ = 2a se numeşte elipsă. Exemple de conice: cercul. hiperbola. Fie F. b) şi rază r. care se numeşte ecuaţia generală a cercului . F ′ două puncte ı̂n plan şi a > 0. CONICE Conicele se mai numesc şi curbe de gradul al doilea.2) este de asemenea echivalentă cu ecuaţiile ⎧ ⎪ ⎪x = a + r cos t ⎨ . y) care satisfac egalitatea ÐÐ→ ∥CM ∥ = r. (21. parabola.2.2) care se numeşte ecuaţia carteziană implicită a cercului de centru C(a.2) obţinem: x2 + y 2 − 2ax − 2by + a2 + b2 − r2 = 0.1) se rescrie √ (x − a)2 + (y − b)2 = r sau echivalent (x − a)2 + (y − b)2 = r2 (21. b) şi r > 0 un număr real fixat. 21. 2π) ⎪ ⎩y = b + r sin t ⎪ numite ecuaţiile parametrice ale cercului. t ∈ [0. elipsa.1) ÐÐ→ Ð → Ð→ Avem CM = (x − a) i + (y − b) j . Se numeşte cerc de centru C şi rază r este locul geometric al punctelor M (x. Notând m = −a. Fie un punct fixat C(a. n = −b şi p = a2 + b2 − r2 . ecuaţia se rescrie x2 + y 2 + 2mx + 2ny + p = 0. .2. Efectuând calculele ı̂n ecuaţia (21.2 Elipsa Definiţia 21. 21. deci (21.

a2 b 2 ecuaţie care se numeşte ecuaţia carteziană implicită a elipsei. ecuaţia anterioară devine x2 y 2 b 2 x 2 + a2 y 2 = a2 b 2 ⇔ + = 1. ˆ Intersecţiile elipsei cu axele de coordonate. ˆ Simetricul lui M faţă de O. y) verifică ecuaţia elipsei. Ð→ Ð→ ˆ ∥OA∥ = a şi ∥OB∥ = b se numesc semiaxa mare şi respectiv semiaxa mică a elipsei. ˆ Simetricul lui M faţă de Oy. CONICE PE ECUAŢII REDUSE 285 ˆ Punctele F. deci Oy este axă de simetrie a elipsei. y) este un punct pe elipsă. 0). 0) şi F ′ (−c. B(0. punctul de coordonate (−x. A′ (−a. punctul de coordonate (−x.21. 0). −y) verifică ecuaţia elipsei.2. deci focarele au coordonatele F (c. punctul de coordonate (x. Observaţii ˆ Dacă M (x. y) aparţine elipsei dacă şi numai dacă √ √ (x − c)2 + y 2 + (x + c)2 + y 2 = 2a ⇔ √ √ (x + c)2 + y 2 = 2a − (x − c)2 + y 2 ⇔ √ x2 + 2cx + c2 + y 2 = 4a2 − 4a (x − c)2 + y 2 + x2 − 2cx + c2 + y 2 ⇔ √ a (x − c)2 + y 2 = a2 − cx ⇔ a2 (x2 − 2cx + c2 + y 2 ) = a4 − 2a2 cx + c2 x2 (a2 − c2 )x2 + a2 y 2 = a2 (a2 − c2 ) Notând b2 = a2 − c2 . F ′ se numesc focarele elipsei ˆ Dreapta F F ′ se numeşte axă focală. punctele A(a. −b) se numesc vârfurile elipsei. ˆ Distanţa dintre focare se numeşte distanţă focală: F F ′ = 2c < 2a ˆ distanţele M F şi M F ′ se numesc raze focale Pentru a găsi ecuaţia elipsei alegem ca axă a absciselor axa focală F F ′ . . B ′ (0. b). iar ca axă a ordonatelor mediatoarea segmentului F F ′ . atunci şi simetricul lui faţă de Ox. punctul M (x. 0). deci O este centru de simetrie al elipsei. Originea reperului este mijlocul segmentului F F ′ . Din definiţia elipsei. −y) verifică ecuaţia elipsei. deci Ox este axă de simetrie a elipsei.

deci focarele au . Fie F. a2 b 21.4. ˆ Ecuaţia tangentei la elipsă dusă printr-un punct M0 (x0 . Locul geometric al punctelor M din plan cu proprietatea ∣M F − M F ′ ∣ = 2a se numeşte hiperbolă. y0 ) de pe elipsă se obţine prin dedublare: xx0 yy0 + 2 − 1 = 0. t ∈ [0. Avem: a c 2 a2 − b 2 b 2 b √ e = 2= 2 = 1 − ( ) ⇒ = 1 − e2 a a2 a a deci excentricitatea caracterizează forma elipsei. ˆ Ecuaţia carteziană a elipsei este echivalentă cu ecuaţiile ⎧ ⎪ ⎪x = a cos t ⎨ . Originea reperului este mijlocul segmentului F F ′ .3 Hiperbola Definiţia 21. 2π) ⎪ ⎩y = b sin t ⎪ numite ecuaţiile parametrice ale elipsei. iar ca axă a ordonatelor mediatoarea segmentului F F ′ .2. CONICE c ˆ Raportul e = < 1 se numeşte excentricitatea elipsei. ˆ Distanţa dintre focare se numeşte distanţă focală: F F ′ = 2c > 2a ˆ distanţele M F şi M F ′ se numesc raze focale Pentru a găsi ecuaţia carteziană implicită a hiperbolei alegem ca axă a absciselor axa focală F F ′ . ˆ Punctele F. F ′ se numesc focarele hiperbolei ˆ Dreapta F F ′ se numeşte axă focală.286 CAPITOLUL 21. F ′ două puncte ı̂n plan şi a > 0.

punctele A(a. A′ (−a. iar axa Ox se numeşte axa transversă a hiper- bolei. a a ˆ Dacă a = b.2. y) aparţine hiperbolei dacă şi numai dacă √ √ (x + c)2 + y 2 − (x − c)2 + y 2 = ±2a ⇔ √ √ (x + c)2 + y 2 = (x − c)2 + y 2 ± 2a ⇔ √ x2 + 2cx + c2 + y 2 = x2 − 2cx + c2 + y 2 ± 4a (x − c)2 + y 2 + 4a2 ⇔ √ ±a (x − c)2 + y 2 = cx − a2 ⇔ a2 (x2 − 2cx + c2 + y 2 ) = a4 − 2a2 cx + c2 x2 ⇔ (c2 − a2 )x2 − a2 y 2 = a2 (c2 − a2 ) ⇔ x2 y 2 b2 x2 − a2 y 2 = a2 b2 ⇔ 2 − 2 = 1. punctul M (x. a b Observaţii ˆ Axele Ox şi Oy sunt axe de simetrie ale hiperbolei. ˆ Intersecţiile hiperbolei cu axa Ox. . c ˆ Raportul e = < 1 se numeşte excentricitatea hiperbolei. iar asimptotele sunt bisectoarele axelor y = x şi y = −x. 0) şi F ′ (−c. 0). hiperbola are ecuaţia x2 − y 2 = a2 şi se numeşte hiperbolă echilateră. b ˆ Dreptele de ecuaţii y = ± x sunt asimptotele hiperbolei şi se obţin ca a asimptote oblice ale funcţiilor b√ 2 b√ 2 f1 (x) = x − a2 şi f2 (x) = − x − a2 . CONICE PE ECUAŢII REDUSE 287 coordonatele F (c. se numesc vârfurile hiperbolei. ˆ O ecuaţie de forma xy = ±a2 reprezintă tot o hiperbolă echilateră. 0). Avem: a c 2 a2 + b 2 b 2 b √ 2 e2 = = = 1 + ( ) ⇒ = e −1 a2 a2 a a deci excentricitatea caracterizează forma hiperbolei. având ca asimptote axele de coordonate. 0). Prin definiţie.21. iar ca axe de simetrie bisectoarele axelor.

Fie o dreaptă fixă d ı̂n plan şi un punct fix F ∉ d. ˆ Distanţa de la focar la dreapta directoare se numeşte parametrul parabolei şi se notează cu p. ˆ Ecuaţia tangentei la hiperbolă dusă printr-un punct M0 (x0 . Pentru a găsi ecuaţia parabolei alegem ca axă a absciselor perpendiculara dusă prin F la d. Obţinem: √ p 2 p p2 p2 (x − ) + y 2 = x + ⇔ x2 − px + + y 2 = x2 + px + 2 2 4 4 de unde se obţine ecuaţia carteziană implicită a parabolei: y 2 = 2px Axa Ox se numeşte axa parabolei (sau axa transversă a parabolei) şi este axă de simetrie pentru parabolă. iar punctul O(0. 0). care intersectează dreapta d ı̂n punctul A şi are sensul pozitiv de la directoare către focar. ˆ Punctul F se numeşte focar. y). y0 ) de pe hiperbolă se obţine prin dedublare: xx0 yy0 − 2 − 1 = 0.2.5.288 CAPITOLUL 21. Observaţii . Focarul F are coordonatele ( p2 . Locul geometric al punctelor M din plan cu proprietatea că distanţa la punctul F este egală cu distanţa la dreapta d se numeşte parabolă. CONICE ˆ Ecuaţia carteziană a elipsei este echivalentă cu ecuaţiile ⎧ ⎪ ⎪x = a ch t ⎨ . iar prin definiţie un punct oarecare ÐÐ→ ÐÐ→ M (x. 0) se numeşte vârful parabolei.4 Parabola Definiţia 21. t∈R ⎪ ⎩y = b sh t ⎪ numite ecuaţiile parametrice ale hiperbolei. ˆ Dreapta d se numeşte dreaptă directoare. y) se află pe parabolă dacă şi numai dacă ∥M F ∥ = ∥M B∥ unde B este proiecţia lui M pe dreapta d şi are coordonatele (− p2 . a2 b 21. iar axa ordonatelor este mediatoarea segmentului AF .

21. ˆ Ecuaţiile x2 = 2py şi x2 = −2py. π).3 Schimbări de repere carteziene 21. p > 0 reprezintă tot o parabolă cu axa transversă Ox. SCHIMBĂRI DE REPERE CARTEZIENE 289 ˆ Ecuaţia carteziană a parabolei este echivalentă cu ecuaţiile ⎧ ⎪ t2 ⎪ ⎪x = ⎨ 2p . ˆ Ecuaţia tangentei la parabolă dusă printr-un punct M0 (x0 . i .21. deci ⎧ ⎪ Ð→ Ð → Ð→ Ð → ⎪ x = x′ i ′ ⋅ i + y ′ j ′ ⋅ i ⎨ Ð→ Ð → Ð→ Ð → (21. y) coordonatele unui punct oarecare M din plan ı̂n reperul iniţial şi cu (x′ . vârful ı̂n origine. obţinem: ⎧ ⎪ Ð → Ð → Ð → Ð → Ð → Ð → Ð → Ð → ⎪ x i ⋅ i + y j ⋅ i = x′ i ′ ⋅ i + y ′ j ′ ⋅ i ⎨ Ð→ Ð → Ð → Ð → Ð → Ð → ′Ð →′ Ð → ⎪ ′ ′ ⎩x i ⋅ j + y j ⋅ j = x i ⋅ j + y j ⋅ j ⎪ Ð → Ð → Ð → Ð → Ð→ Ð → Ð → Ð → Avem i ⋅ i = j ⋅ j = 1 şi i ⋅ j = j ⋅ i = 0. cu p > 0 reprezintă parabole având axa transversă Oy şi vârful ı̂n origine. y0 ) de pe parabolă se obţine prin dedublare: yy0 = p(x + x0 ). y ′ ) coordonatele aceluiaşi punct ı̂n reperul rotit. Notăm cu (x. i ′ .3.3) ⎪ ⎪ y = x ′ i ′ ⋅ j + y′ j ′ ⋅ j ⎩ Avem ⎧ ⎪ Ð → Ð → Ð → Ð → ⎪ i ′ ⋅ i = cos θ.1 Rotaţia Ð→ Ð → Fie {O. ˆ Ecuaţia y 2 = −2px. dar situată ı̂n semiplanul din stânga axei Oy. respectiv j . Avem: ÐÐ→ Ð→ Ð → Ð→ Ð → OM = x i + y j = x′ i ′ + y ′ j ′ Ð → Ð → Înmulţind scalar această egalitate cu i .3. j ⋅ j = cos θ ⎪ π . t∈R ⎪ ⎪ ⎪ ⎩ y = t numite ecuaţiile parametrice ale parabolei. j } cu un unghi θ ∈ [0. j ′ } un reper cartezian ortonormat obţinut prin rotirea reperului Ð → Ð → {O. j ′ ⋅ i = cos (θ + π2 ) = − sin θ ⎨Ð→′ Ð → Ð→′ Ð → ⎪ ⎩ i ⋅ j = cos ( 2 − θ) = sin θ.

y sin θ cos θ y cos θ − sin θ Matricea C = ( ) este o matrice ortogonală (C −1 = C T ). deci sin θ cos θ rotaţia ı̂n plan de unghi θ este o transformare ortogonală. deci se schimbă şi ecuaţia pe care o verifică acestea. 21. y0 ) şi considerăm reperul cartezian Ð→ Ð → ortonormat {A. CONICE şi ı̂nlocuind ı̂n (21. numită formă canonică. j }.3. ⎪ ⎪ y = y 0 + X sin θ + Y cos θ ⎩ Ð → Ð → unde (X. hiperbolă sau parabolă).290 CAPITOLUL 21. j }.4 Reducerea conicelor la forma canonică Fie o conică de ecuaţie a11 x2 + 2a12 xy + a22 y 2 + 2a13 x + 2a23 y + a33 = 0. Prin schimbarea reperului. i ′ . Y ) sunt coordonatele punctului M ı̂n {A. . y ′ ) coordonatele aceluiaşi punct ı̂n reperul nou . i .3) găsim ⎧ ⎪ ⎪x = x′ cos θ − y ′ sin θ ⎨ ⎪ ′ ′ ⎩y = x sin θ + y cos θ ⎪ sau echivalent x cos θ − sin θ x′ ( )=( )( ′ ). se schimbă şi coordonatele punctelor de pe conică. j ′ }.2 Translaţia Ð→ Ð → Fie reperul {O. Avem: ÐÐ→ Ð→ ÐÐ→ Ð→ Ð → Ð → Ð → Ð→ Ð → OM = OA + AM ⇔ x i + y j = x0 i + y0 j + x′ i + y ′ j de unde obţinem ⎧ ⎪ ⎪ x = x0 + x′ ⎨ . un punct A(x0 . Notăm cu (x. 21. Vom căuta reperul ı̂n care ecuaţia conicei are o formă particulară (de elipsă. ⎪ ⎪ y = y 0+y ′ ⎩ Prin compunerea unei translaţii cu o rotaţie se obţine rototranslaţia de ecuaţii ⎧ ⎪ ⎪x = x0 + X cos θ − Y sin θ ⎨ . i . y) coordonatele unui punct oarecare M din plan ı̂n reperul iniţial şi cu (x′ .

δ. ∆ = RRRR a12 a22 a23 a11 a12 RRR I = a11 + a22 . Efectuând operaţii pe coloane ı̂n ∆′ avem: RRR a ′ R R RRR RRR 11 a12 a13 RRRRR C3 − x0 C1 RRRRR a11 a12 a13 RRR ∆ = RRR a12 a22 a′23 RRR ′ = RRR a12 a22 a23 RRR RRR ′ ′ RRR RRR ′ RR RR a13 a23 a33 RR C3 − y0 C2 RR a13 a23 a13 x0 + a23 y0 + a33 RRR ′ ′ Efectuând operaţii pe linii ı̂n ∆′ avem : RRR a RRR L − x L RRR a RRR RRR 11 a12 a13 RRR 3 0 1 RRR 11 a12 a13 RRR RRR a12 a22 a23 RRR = RRR a12 a22 a23 RRR = ∆.4. δ = ∣ a12 a22 RRR RRR RR a13 a23 a33 RR se numesc invarianţii conicei.4) obţinem ⎪ ′ ⎩y = y 0 + y ⎪ a11 x′2 + 2a12 x′ y ′ + a22 y ′2 + 2a′13 x′ + 2a′23 y ′ + a′33 = 0.6.1 Invarianţii unei conice Definiţia 21. a211 + a212 + a222 > 0. y0 ) modifică. Fie o conică de ecuaţie a11 x2 + 2a12 xy + a22 y 2 + 2a13 x + 2a23 y + a33 = 0.1. Avem: ⎧ ⎪ ⎪x = x′ cos θ − y ′ sin θ x cos θ − sin θ x′ ⎨ ⇔( )=( ) ( ′ ) ⇔ X = CX ′ . Teorema 21.21. (21. deci coeficienţii termenilor de grad 2 nu se ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ′ ⎩a33 = f (x0 . ∆ nu se schimbă la translaţii sau rotaţii. aşadar I şi δ rămân neschimbaţi. (21. 2. Invarianţii I. 3}.4.y) cu aij ∈ R. Numerele reale RRR a RRR RR 11 a12 a13 RRR ∣ . RRR ′ ′ RRR RRR RRR RR a13 a23 a13 x0 + a23 y0 + a33 RR L3 − y0 L2 RR a13 a23 a33 RR Fie acum o rotaţie de unghi θ.5) ⎧ ⎪ a′13 = a11 x0 + a12 y0 + a13 ⎪ ⎪ ⎪ unde ⎨a′23 = a12 x0 + a22 y0 + a23 . i.4) ´¹¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¸¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¶ f (x. REDUCEREA CONICELOR LA FORMA CANONICĂ 291 21. j ∈ {1. ⎪ ′ ′ ⎩y = x sin θ + y cos θ ⎪ y sin θ cos θ y . Demonstraţie: ⎧ ⎪ ⎪ x = x0 + x′ Înlocuind ecuaţiile translaţiei ⎨ ı̂n (21.

Introducem notaţiile ′ ′ ′ ⎛ a11 a12 a13 ⎞ ⎛ cos θ − sin θ 0 ⎞ ⎛ a11 a12 a13 ⎞ ′ ′ ′ ′ Ā = ⎜ a12 a22 a23 ⎟ . Atunci Ā′ este matricea aceleiaşi forme pătratice ı̂n baza dată de matricea C̄. Ā = ⎜ a12 a22 a23 ⎟ ⎝ a13 a23 a33 ⎠ ⎝ 0 0 1 ⎠ ⎝ a′13 a′23 a′33 ⎠ Considerăm forma pătratică având matricea Ā ı̂n baza canonică din R3 . X ′ = ( ′ ). Ecuaţia a12 a22 conicei se rescrie matriceal X T AX + 2BX + a33 = 0. sin θ cos θ y y a a Introducem de asemenea notaţiile A = ( 11 12 ) . i. 21. Căutăm o translaţie de ecuaţii ⎧ ⎪ ⎪ x = x0 + x′ ⎨ astfel ı̂ncât ı̂n noile coordonate ecuaţia conicei ⎪ ⎪ y = y 0+y ′ ⎩ a11 x′2 + 2a12 x′ y ′ + a22 y ′2 + 2a′13 x′ + 2a′23 y ′ + a′33 = 0. (21. j ∈ {1. (21. y0 ) = 0.7) ⎧ ⎪ ⎪a′ = a11 x0 + a12 y0 + a13 = 0 să nu conţină termeni de grad 1. 2.8) .y) cu aij ∈ R. adică ⎨ 13 . X = ( ) . iar ı̂n reperul translatat cu centrul ı̂n O′ (x0 .6) ´¹¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¸¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¶ f (x. iar coeficienţii acestuia fiind chiar I şi δ.4. 3}. y0 ) ecuaţia conicei este a11 x′2 + 2a12 x′ y ′ + a22 y ′2 + f (x0 . ⎪ ⎪ a ′ = a x + a y + a = 0 ⎩ 23 12 0 22 0 23 Caz 1.292 CAPITOLUL 21. a211 + a212 + a222 > 0. C̄ = ⎜ sin θ cos θ 0 ⎟ . A şi C T AC au acelaşi polinom caracteristic. Înlocuind ecuaţiile rotaţiei X = CX ′ ı̂n ecuaţia matriceală anterioară obţinem X ′T (C T AC)X ′ + 2B(CX ′ ) + a33 = 0 Matricea C fiind ortogonală. deducem că aceştia nu se schimbă la efectuarea unei rotaţii. (21. deci avem ∆′ = det Ā′ = det(C̄ T ĀC̄) = det C̄ T det Ā det C̄ = det Ā = ∆. Dacă δ ≠ 0. CONICE cos θ − sin θ x x′ unde C = ( ) . B = ( a13 a23 ).2 Forma canonică a conicelor cu centru Fie conica de ecuaţie a11 x2 + 2a12 xy + a22 y 2 + 2a13 x + 2a23 y + a33 = 0. sistemul anterior are soluţie unică.

−y ′ ) verifică (21.8). y0 ) = a11 x20 + 2a12 x0 y0 + a22 y02 + 2a13 x0 + 2a23 y0 + a33 = (a11 x0 + a12 y0 + a13 )x0 + (a12 x0 + a22 y0 + a23 )y0 + +a13 x0 + a23 y0 + a33 = a13 x0 + a23 y0 + a33 RRR a RRR RRR 11 a12 a13 RRR Avem ∆ = RRR a12 a22 a23 RRR = a13 x0 δ + a23 y0 δ + a33 δ = δf (x0 . Φ(x′ . Putem presupune că baza {Ð→v 1. atunci (21. iar coordonatele lui sunt: a13 a12 a11 a13 −∣ ∣ −∣ ∣ a23 a22 a12 a23 x0 = . adică rădăcinile ecuaţiei caracteristice: a11 − λ a12 ∣ ∣ = 0 ⇔ λ2 − Iλ + δ = 0. (21.10) δ Dacă a12 = 0. y0 ) din (21. y0 = (21. y ′ ) verifică (21. Ð → v 2 } ı̂n care avem Ð → Ð → forma canonică se obţine din baza { i . a11 a12 având matricea A = ( ) ı̂n baza canonică.9) δ δ Termenul liber f (x0 .10) este formă canonică. Dacă a12 ≠ 0. j } printr-o rotaţie de unghi θ ∈ . y ′ ) = a11 x′2 + 2a12 x′ y ′ + a22 y ′2 . a12 a22 − λ În noile coordonate ecuaţia conicei (21. y0 ) RRR RRR RR a13 a23 a33 RR Ecuaţia (21. deci O′ este centru de simetrie pentru conică.11) δ deci are formă canonică.8).8) se rescrie astfel: f (x0 .10) devine ∆ λ1 X 2 + λ2 Y 2 + = 0. (21.21. atunci şi punctul de coordonate (−x′ . Există o bază ortonor- a12 a22 mată formată din vectori proprii ai lui A ı̂n care Φ are forma canonică λ1 X 2 + λ2 Y 2 . considerăm forma pătratică Φ ∶ R2 → R. REDUCEREA CONICELOR LA FORMA CANONICĂ 293 Dacă punctul de coordonate (x′ .4.8) devine ∆ a11 x′2 + 2a12 x′ y ′ + a22 y ′2 + = 0. unde λ1 şi λ2 sunt valorile proprii ale lui A.

λ2 > 0. I > 0. I < 0. δ > 0. λ2 < 0. ∆ > 0 ⇒ λ1 < 0. δ > 0. I > 0. λ2 < 0. ∆δ > 0 ⇒ elipsă 7. I > 0. ∆ = 0 ⇒ λ1 > 0. Din cele două formule anterioare se poate obţine unghiul θ: λ1 − a11 λ1 cos θ = a11 cos θ + a12 sin θ ⇒ tg θ = a12 a12 −λ2 sin θ = −a11 sin θ + a12 cos θ ⇒ tg θ = a11 − λ2 Legătura ı̂ntre coordonatele iniţiale x. λ2 > 0. deducem că λ1 ≠ λ2 şi λ1 − λ2 are acelaşi semn cu a12 . ⎪ ⎩y = y0 + X sin θ + Y cos θ ⎪ Coeficienţii formei canonice λ1 X 2 + λ2 Y 2 + ∆δ = 0 fiind rădăcinile ecuaţiei caracteristice λ2 − Iλ + δ = 0. y şi coordonatele X. ∆ ≠ 0 ⇒ hiperbolă . I < 0. ∆ < 0 ⇒ λ1 > 0. δ > 0. δ > 0. Y ı̂n care avem forma canonică sunt: ⎧ ⎪ ⎪x = x0 + X cos θ − Y sin θ ⎨ . CONICE ⎧ Ð→ Ð→ ⎪Ð ⎪ → v 1 = cos θ i + sin θ j (0. ∆ > 0 ⇒ λ1 > 0. λ2 > 0. ∆δ > 0 ⇒ ∅ 4. pe a doua cu cos θ şi sumându-le obţinem (λ1 − λ2 ) sin θ cos θ = a12 Cum a12 ≠ 0 şi θ ∈ (0. λ2 < 0. ∆δ = 0 ⇒ un punct 6. ∆ = 0 ⇒ λ1 < 0. ∆δ = 0 ⇒ un punct 3. δ > 0.294 CAPITOLUL 21. ∆δ < 0 ⇒ elipsă 2. Cum Ð → v 1 şi Ð → v 2 sunt vectori proprii 2 ⎪ ⎩ v 2 = − sin θ i + cos θ j ⎪ corespunzători matricei A obţinem: a11 a12 cos θ cos θ ( )( ) = λ1 ( ) ⇒ λ1 cos θ = a11 cos θ + a12 sin θ a12 a22 sin θ sin θ a11 a12 − sin θ − sin θ ( )( ) = λ2 ( ) ⇒ −λ2 sin θ = −a11 sin θ + a12 cos θ a12 a22 cos θ cos θ Înmulţind prima relaţie cu sin θ. δ > 0. π2 ). δ < 0. ∆δ < 0 ⇒ ∅ 5. ∆ < 0 ⇒ λ1 < 0.π ).aşadar ⎨Ð→ Ð → Ð → . distingem următoarele cazuri: 1. I < 0.

(21. sistemul ⎨ ⎪ ⎩a12 x0 + a22 y0 + a23 = 0 a12 a22 a23 ⎪ este incompatibil. j ∈ {1. putem presupune că a11 > 0 şi a22 > 0. deci nu există o translaţie ı̂n urma căreia să dispară ter- menii de grad 1 din ecuaţie. y0 ) ecuaţia conicei este a11 x′2 + 2a12 x′ y ′ + a22 y ′2 + f (x0 . ⎧ ⎪ a11 a12 a13 ⎪a11 x0 + a12 y0 + a13 = 0 Caz 2.4. considerăm forma pătratică Φ ∶ R2 → R. REDUCEREA CONICELOR LA FORMA CANONICĂ 295 8. Dacă δ = 0 şi rang( ) = 1.12) unde f (x0 . atunci ı̂n reperul trans- latat cu centrul ı̂n O′ (x0 .12) devine √ √ ( a11 x′ ± a22 y ′ ) ± f (x0 .21. Dacă a12 ≠ 0. δ < 0. ⎧ ⎪ a11 a12 a13 ⎪a11 x0 + a12 y0 + a13 = 0 Caz 3. y0 ) este o soluţie a sistemului anterior. a211 + a212 + a222 > 0. cum a11 a22 = a212 ⇒ a11 şi a22 au acelaşi semn . . sistemul ⎨ ⎪ ⎩a12 x0 + a22 y0 + a23 = 0 a12 a22 a23 ⎪ are o infinitate de soluţii. Φ(x. 21. 2. y0 ) = 0.12) cu −1. Înmulţind eventual ecuaţia (21.3 Forma canonică a conicelor fără centru Fie din nou conica de ecuaţie a11 x2 + 2a12 xy + a22 y 2 + 2a13 x + 2a23 y + a33 = 0. Dacă (x0 . Dacă δ = 0 şi rang( ) = 2. iar dacă ∆ = 0 conica se numeşte degenerată.13) ´¹¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¸¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¶ f (x. 2. iar (21.y) cu aij ∈ R. altfel spus conica nu are centru de simetrie. deci conica are o infinitate de centre. Dacă a12 ≠ 0. (21. Dacă a12 = 0. cum a11 a22 = a212 ⇒ a11 = 0 sau a22 = 0. y) = a11 x2 + 2a12 xy + a22 y 2 .4. deci conica degenerează ı̂n două drepte paralele sau confundate sau mulţimea vidă. 3}. y0 ) = a13 x0 + a23 y0 + a33 . Distingem cazurile: 1. i. ∆ = 0 ⇒ două drepte concurente Dacă ∆ ≠ 0 conica se numeşte nedegenerată. y0 ) = 0 2 deci conica degenerează ı̂n două drepte paralele sau confundate sau mulţimea vidă.

CONICE a11 a12 având matricea A = ( ) ı̂n baza canonică. λ2 = I ≠ 0 (dacă ambele valori proprii ar fi nule. unde λ1 şi λ2 sunt valorile proprii ale lui A. Există o bază ortonor- a12 a22 mată formată din vectori proprii ai lui A ı̂n care Φ are forma canonică λ1 x′2 + λ2 y ′2 . Grupând corespunzător termenii ı̂n ecuaţia anterioară obţinem a′23 2 c I (y ′ + ) + 2a′13 (x′ + ′ ) = 0 I a23 ⎧ ⎪ a′2 ⎪X = x′ + a′23 c unde c = a33 − . În noile coordonate x′ .296 CAPITOLUL 21. y ′ ecuaţia conicei devine Iy ′2 + 2a′13 x′ + 2a′23 y ′ + a33 = 0 (21. ar rezulta a11 = a12 = a22 = 0). adică rădăcinile ecuaţiei caracteristice: a11 − λ a12 ∣ ∣ = 0 ⇔ λ2 − Iλ + δ = 0 a12 a22 − λ Cum δ = 0 ⇒ λ1 λ2 = 0. Efectuând translaţia ⎨ 23 ′ ecuaţia conicei devine I ⎪ ⎪ Y = y ′ + a23 ⎩ I IY 2 + 2a′13 X = 0 . j } printr-o rotaţie de unghi θ ∈ (0. Ð → v 2 } ı̂n care avem forma canonică se obţine Ð → Ð → din baza { i . deci a′13 ≠ 0 a23 a12 a12 a22 a23 ′2 ′ ′ ′ ′ ı̂n Iy + 2a13 x + 2a23 y + a33 = 0.14) Putem presupune că baza {Ð → v 1. π2 ). Presupunem λ1 = 0. aşadar ⎧ Ð→ Ð→ ⎧ ⎪Ð ⎪ → v 1 = cos θ i + sin θ j ⎪ ⎪x = x′ cos θ − y ′ sin θ ⎨Ð→ Ð → Ð → ⇔⎨ ⎪ ⎪ ′ ′ ⎩ v 2 = − sin θ i + cos θ j ⎪ ⎩y = x sin θ + y cos θ ⎪ Cum Ð → v 1 este vector propriu corespunzător valorii proprii 0 obţinem: a11 a12 cos θ 0 a11 ( )( ) = ( ) ⇒ a11 cos θ + a12 sin θ = 0 ⇒ tg θ = − a12 a22 sin θ 0 a12 ⎧ ⎪ ⎪a′ = a13 cos θ + a23 sin θ Prin calcul se obţine de asemenea ⎨ 13 ⎪ ′ ⎩a23 = −a13 sin θ + a23 cos θ ⎪ a13 a11 a a a Dacă a′13 = 0 ⇒ = − tg θ = ⇒ rang ( 11 12 13 ) = 1.

Exemplu: Fie conica de ecuaţie x2 − 4xy + 4y 2 − 6x + 2y + 1 = 0. ∆ = RRRR −2 4 1 RRRR = −25 −2 4 RRR R RR −3 1 1 RRRR deci conica este o parabolă nedegenerată √ ∆ 1 2 ˆ p = − 3 = √ ⇒ forma canonică Y 2 = ± √ X I 5 5 ˆ axa de simetrie: a11 (a11 x + a12 y + a13 ) + a12 (a12 x + a22 y + a23 ) = 0 ⇒ x − 2y − 1 = 0 ⎧ ⎪ ⎪x2 − 4xy + 4y 2 − 6x + 2y + 1 = 0 1 2 ˆ vârful ⎨ ⇒ V ( . avem RRR 0 0 a′ RRR RR 13 RRR ∆ ∆ = RRRR 0 I 0 RRR = −a′2 ′2 13 I ⇒ a13 = − RRR ′ RRR I RR a13 0 0 RR deci găsim forma canonică √ ∆ Y 2 = ±2pX. REDUCEREA CONICELOR LA FORMA CANONICĂ 297 Cum ∆ este invariant la rotaţii şi translaţii. a22 = 4. a23 = 1.4. Pentru a11 = 0. RRR 1 −2 −3 RRR 1 −2 RR RR ˆ invarianţii I = 5. ecuaţia conicei devine a22 y 2 + 2a13 x + 2a23 y + a33 = 0 a13 = 0 ⇒ conică degenerată. Dacă a12 = 0. ˆ coeficienţii a11 = 1. a33 = 1. a13 = −3. deci rezolvând sistemul format din ecuaţia anterioară şi ecuaţia iniţială a conicei. Ecuaţia axei de simetrie a parabolei este a11 (a11 x + a12 y + a13 ) + a12 (a12 x + a22 y + a23 ) = 0 iar coordonatele vârfului parabolei se obţin intersectând parabola cu axa de simetrie.21. intersectând parabola cu aceste axe. I3 Semnul ± ı̂n ecuaţia anterioară se alege ı̂n funcţie de poziţia parabolei faţă de axele de coordonate ale reperului iniţial. δ = ∣ ∣ = 0.− ) ⎪ ⎩x − 2y − 1 = 0 ⎪ 5 5 . unde p = − . a13 ≠ 0 ⇒ parabolă (făcând o translaţie ca mai sus). a12 = −2. din δ = 0 ⇒ a11 = 0 sau a22 = 0.

298 CAPITOLUL 21. CONICE ˆ intersecţia parabolei cu axa Ox: ⎧ √ ⎪ ⎪x2 − 4xy + 4y 2 − 6x + 2y + 1 = 0 6± 32 ⎨ ⇒ x1.2 = ⎪ ⎩y = 0 ⎪ 2 parabola 4 3 2 1 y 0 −1 −2 −1 0 1 2 3 4 5 6 x Concluzii: În funcţie de semnul invarianţilor distingem cazurile: δ ∆ Forma canonică Tip X 2 Y 2 + 2 −1=0 elipsă ≠0 2 a2 b2 >0 X Y 2 + 2 +1=0 ∅ a 2 b 2 X Y =0 2 + 2 =0 punct a b X2 Y 2 ≠0 − −1=0 hiperbolă <0 a2 2 b 2 2 X Y =0 2 − 2 =0 două drepte concurente a2 b ≠0 Y − 2pX = 0 parabolă Y 2 − a2 = 0 două drepte paralele =0 =0 Y2 =0 două drepte confundate Y + a2 = 0 2 ∅ .

Să se determine centrul şi raza următoarelor cercuri. Să se scrie ecuaţiile elipselor date prin elementele: (a) F ′ (−1.5. focarele şi excentricitatea elipselor. Să se scrie ecuaţiile cercurilor determinate de: (a) centrul ı̂n C(2. M2 (−2. −3) şi raza r = 7 (b) centrul ı̂n C(1. şi să se scrie ecuaţiile lor parametrice: 2 x2 (a) 9 + y4 − 1 = 0 . (d) ∶ x = y 4. să se scrie ecuaţiile parametrice şi să se reprezinte grafic: (a) x2 + y 2 − 6x − 4y + 9 = 0 (b) x2 + y 2 − 4x + 2y − 4 = 0 (c) x2 + y 2 − 2x = 0 (d) x2 + y 2 − y = 0 (e) x2 + y 2 − 4x + 3 = 0 (f) x2 + y 2 − 2x − 2y = 0 3. F (1. 1) şi o tangetă la cerc este dreapta 3x + 4y + 8 = 0 (c) extremităţile unui diametru sunt A(3.5 Exerciţii 1. 0). (d) ∶ x + y = 1 (b) (C) ∶ x2 + y 2 − x = 0.21. −2). EXERCIŢII 299 21. Să se determine intersecţia cercului cu dreapta: (a) (C) ∶ x2 + y 2 − 2y = 0. Să se determine semiaxele. 5). 6 5. M3 (5. 0) şi semiaxa mare 5 (b) axa mare 10 şi distanţa dintre focare 8 (c) axa mică 16 şi F (3. 2) şi B(−1. 6) (d) trece prin punctele M1 (−1. 0) (d) semiaxele 4 şi 2 (e) distanţa dintre focare 6 şi semiaxa mare 5 (f) semiaxa mare 25 şi excentricitatea 0. 0) 2. 5) (e) trece prin origine şi are centrul C(2.

2x + 2y − 3 = 0 (b) 5x2 + 8y 2 − 77 = 0. Să se scrie ecuaţia tangentei la hiperbola x2 y 2 − =1 5 4 ı̂n punctul M0 (5. Să se reprezinte hiperbolele şi asimptotele lor: (a) x2 − y 2 = 1 (b) x2 − 4y 2 − 4 = 0 (c) 4y 2 − 9x2 − 36 = 0 (d) xy = 2. −3) de pe elipsă 8. focarele. Să se afle punctele de intersecţie ale elipsei cu dreapta: x2 (a) 4 + y 2 − 1 = 0. xy = −2 2 x2 (e) 25 − y49 − 1 = 0 11. −4) . Să se scrie ecuaţiile hiperbolelor având focarele pe axa Ox şi cunoscând următoarele elemente: (a) semiaxele sunt 4 şi 3 (b) distanţa dintre vârfuri 6 iar distanţa ı̂ntre focare 10 (c) semiaxa transversă este 12 şi e = 5 4 (d) F ′ (0. x + 2y − 7 = 0 7. 10) şi distanţa ı̂ntre vârfuri 8 9. −10).300 CAPITOLUL 21. CONICE (b) 9x2 + 25y 2 = 225 (c) 3x2 + 4y 2 = 12 (d) x2 + 2y 2 − 6 = 0 (e) 25x2 + 169y 2 = 225 6. Să se scrie ecuaţia tangentei la elipsa 2x2 +y 2 −6 = 0 ı̂n punctul M (2. Să se afle semiaxele. F (0. excentricitatea şi asimptotele hiperbolelor (a) 16x2 − 25y 2 = 400 2 x2 (b) 9 − y16 = 1 (c) 2x2 − 5y 2 − 10 = 0 10.

5. t ∈ [0. Să se scrie ecuaţia unei parabole cu vârful ı̂n originea reperului ştiind că: (a) focarul este F (1. t ∈ [0. 2π] ⎪ ⎩y = 2 sin t ⎪ . Să se scrie ecuaţia tangentei şi ecuaţia normalei la parabola y 2 = 3x ı̂n punctul de abscisă x = 3 16. şi să se reprezinte grafic parabolele: (a) y 2 = 2x (b) y 2 = −4x (c) x2 = −5y (d) x2 = y 15. 13.21.5. 2π] ⎪ ⎧ ⎩y = sin t ⎪ ⎪ ⎪x = 3 cos t (l) ⎨ . 0) (b) focarul este F (0. p = 3 şi situată ı̂n semiplanul inferior 14. Să se recunoască şi să se reprezinte grafic curbele: (a) 4x2 − 5y 2 = 20 (g) y + 2x2 = 20 (b) x2 + y 2 − 9 = 0 (h) 16x2 − 9y 2 + 144 = 0 (c) y 2 − x = 0 (i) 2x2 + 2y 2 − 1 = 0 (d) x2 + y 2 − 2x = 0 ⎧ ⎪ ⎪x = 1 + 2 cos t (j) ⎨ . 2π] ⎪ (e) 2x2 + y 2 − 4 = 0 ⎩y = 2 sin t ⎪ ⎧ ⎪ (k) y 2 + 4x = 0 ⎪x = 2 cos t (f) ⎨ . cu p = 0. EXERCIŢII 301 12. 2) (c) axa de simetrie este Ox. t ∈ [0. Să se scrie ecuaţiile tangentelor duse din M0 (2. Să se determine focarul. −1) la hiperbola x2 − 4y 2 − 1 = 0 şi să se afle punctele de contact. axa de simetrie. situată ı̂n semiplanul stâng (d) axa de simetrie este Oy.

C(1. C(1. 1). Să se aducă la forma canonică şi să se reprezinte grafic conicele: (a) 5x2 + 8xy + 5y 2 − 18x − 18y + 9 = 0 2 2 R: X1 + Y9 − 1 = 0. (k) 5x2 + 12xy − 22x − 12y − 19 = 0 2 2 R: X4 − Y9 − 1 = 0. 1). (c) x2 − xy + y 2 − 5x + y − 2 = 0 2 2 R: X18 + Y6 − 1 = 0. C(1. C(1. (g) 3x2 + 10xy + 3y 2 − 2x − 14y − 13 = 0 2 2 R: X1 − Y4 − 1 = 0. (d) 3x2 − 2xy + 3y 2 − 4x − 4y − 36 = 0 2 2 R: X20 + Y10 − 1 = 0. C(1. C(−1. α = π4 . (j) 6xy + 8y 2 − 12x − 26y + 11 = 0 2 2 R: X1 − Y9 − 1 = 0. Să se reprezinte domeniile din plan mărginite de curbele: ⎧ ⎧ ⎧ ⎪ y=x ⎪ ⎪y 2 = x ⎪ ⎪ y = x2 ⎪ ⎪ ⎪ a) ⎨ 2 b) ⎨ c) ⎨y = −x ⎪ ⎪ ⎪ ⎩x = y ⎪ ⎩y = 1 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩x = 2 18. Să se reprezinte domeniile din plan determinate de: ⎧ ⎪ x2 + y 2 ≤ 2 ⎧ ⎪ x2 + y 2 ≤ 2y ⎧ ⎪ x2 + y 2 ≤ 4 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎧ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ 2 y2 ⎪ x2 + y 2 ≤ 4 ⎪x ≤ y 2 a) ⎨y ≤ x2 b) ⎨x + 4 ≥ 1 c) ⎨ 2 d) ⎨ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩x + y ≥ 2x ⎪ ⎪ x ≥ −y 2 2 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩x ≥ 0 ⎩x ≥ 0 ⎪ ⎪ ⎪ ⎩y ≤ 0 19. . (e) 5x2 − 8xy + 5y 2 − 12x + 6y = 0 2 2 R: X9 + Y1 − 1 = 0. 1). α = π4 . 1). α = π4 . C(2. −2). (b) 5x2 + 6xy + 5y 2 − 16x − 16y − 16 = 0 2 2 R: X4 + Y16 − 1 = 0. C(3. C( 13 . C(2. (f) x2 − xy + y 2 − 5x + y − 2 = 0 2 2 R: X18 + Y6 − 1 = 0. α = π4 . CONICE 17. 2). (h) x2 − 8xy + 7y 2 + 6x − 6y + 9 = 0 2 2 R: X9 − Y1 − 1 = 0. α = π4 . α = π4 . α = arctg 12 . α = arctg 3. −1). 1). 1).302 CAPITOLUL 21. 1). (i) 3xy + 6x − y − 8 = 0 2 2 R: X4 − Y4 − 1 = 0. 1). α = π4 . C(3. α = arctg 23 . α = π4 .

2). (o) 3x2 − 7xy + 2y 2 − 4x + 3y + 1 = 0 R: x − 2y − 1 = 0.5. 5 50 25 (u) x2 + 4xy + 4y 2 + x + 2y − 2 = 0 R: x + 2y = 1. 3 ). (v) x2 − 4xy + 4y 2 + 10x − 20y + 25 = 0 R: x − 2y + 5 = 0. 3x − y − 1 = 0 (p) x2 − 2xy + y 2 − 10x −√6y + 25 = 0 R: ∆ = −64. x − 2y = 0. 1) (n) 2x2 + 3xy + y 2 − x − 1 = 0 R: y = −x + 1. (w) x2 − 4xy + 4y 2 + 3x − 6y + 2 = 0 R: x − 2y + 1 = 0. V (−1. V (2. − 5 ). x − 2y + 2 = 0.21. x + 2y = −2. C(−1. 1). Y 2 = 4 2X. x − y − 1 = 0. V ( 23 . . (t) 4x2 − 4xy + y 2 − 8x − 8y + 4 = 0 R: ∆ = −144. (s) x2 − 4xy + 4y 2 − 26x − 38y + 25 = 0 R: ∆ = −2025. Y = − 5 X. (q) x2 + 4xy + 4y 2 + 2x − y − 1 = 0 R: ∆ = − 25 4 . V ( 5 . Y 2 = 524√ X. EXERCIŢII 303 (l) 5x2 − 6xy + 5y 2 + 2x − 14y + 21 = 0 2 R: X4 + Y 2 + 1 = 0 (m) 5x2 − 2xy + 5y 2 + 12x − 12y + 12 = 0 R: 2X 2 + 3Y 2 = 0. Y 2 = √185 X. V (2. x + 2y = 0. y = −2x − 1. 2 √1 2 1 (r) x2 − 4xy + 4y 2 − 4x − 2y + 10 = 0 R: ∆ = −25. 10x − 5y − 4 = 0. Y 2 = √25 X. x − 2y + 5 = 0. 1).

CONICE .304 CAPITOLUL 21.

elipsoid. 4}. Fie un punct fixat C(a.2. i. 3. Aşadar o cuadrică este o mulţime de puncte ı̂n spaţiu ale căror coordonate (x. hiperboloizi. y. a22 . i . j . iar coeficienţii termenilor de gradul al doilea a11 . a23 nu sunt toţi nuli. j ≥ i. b.1) ÐÐ→ Ð → Ð→ Ð→ Avem CM = (x − a) i + (y − b) j + (z − c) k . ˆ cuadricele se mai numesc şi suprafeţe algebrice de ordinul al doilea ˆ exemple de cuadrice: sferă.1 Sfera Definiţia 22. 2. j ∈ {1. y.1. Se numeşte cuadrică o suprafaţă ı̂n spaţiu definită ı̂n repe- Ð → Ð→ Ð → rul cartezian ortonormat {O. deci (22. z) care satisfac egalitatea ÐÐ→ ∥CM ∥ = R.1 Cuadrice pe ecuaţii reduse 22. z) verifică o ecuaţie de gradul al doilea de forma celei de mai sus.Capitolul 22 Cuadrice Definiţia 22. unde aij ∈ R.1) se rescrie √ (x − a)2 + (y − b)2 + (z − c)2 = R 305 . c) şi R > 0 un număr real fixat. Sfera de centru C şi rază R este locul geometric al punctelor M (x. k } printr-o ecuaţie algebrică de gradul al doilea de forma a11 x2 + a22 y 2 + a33 z 2 + 2a12 xy + 2a13 xz + 2a23 yz + 2a14 x + 2a24 y + 2a34 z + a44 = 0. a33 . a12 . paraboloizi 22. a13 .1. (22.

3) unde d = a2 + b2 + c2 − R2 . dacă a2 + b2 + c2 − d > 0 atunci mulţimea punctelor√ care satisfac (22.2) care se numeşte ecuaţia carteziană implicită a sferei de centru C(a. b. ϕ ∈ [0. y. (22.unghiul dintre Oz şi OM ÐÐ→ ˆ ϕ ∈ [0. ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = ρ cos θ . Ecuaţia (22. 2π). π] . c) şi rază R. ϕ se numesc coordonatele sferice ale lui M . dacă a2 + b2 + c2 − d < 0 atunci mulţimea punctelor care satisfac (22.distanţa de la M la origine ÐÐ→ ˆ θ ∈ [0. θ.unghiul dintre Ox şi OM ′ Numerele reale ρ. Se pune problema dacă orice ecuaţie de forma (22. Cum (22. Efectuând calculele ı̂n ecuaţia (22.3) se reduce la punctul de coordonate (a. c) şi rază R = a2 + b2 + c2 − d. b.3) este mulţimea vidă.3) reprezintă sfera cu centrul C(a. 2π) . Introducem notaţiile: ÐÐ→ ˆ ρ = ∥OM ∥ . CUADRICE sau echivalent (x − a)2 + (y − b)2 + (z − c)2 = R2 (22. Fie M (x. distingem următoarele cazuri: 1.306 CAPITOLUL 22. b. 3. z) un punct din spaţiu şi M ′ (x.3) ı̂n care a2 + b2 + c2 − d > 0 se numeşte ecuaţia generală a sferei.2) obţinem: x2 + y 2 + z 2 − 2ax − 2by − 2cz + d = 0. c). dacă a2 + b2 + c2 − d = 0 atunci mulţimea punctelor care satisfac (22. 0) proiecţia lui M pe planul xOy. Relaţiile de legătură ı̂ntre coordonatele carteziene şi coordonatele sferice ale punctului M sunt: ⎧ ⎪ x = ρ sin θ cos ϕ ⎪ ⎪ ⎪ ⎨y = ρ sin θ sin ϕ .3) este echivalentă cu (x − a)2 + (y − b)2 + (z − c)2 = a2 + b2 + c2 − d. 2. ρ ≥ 0. π].3) reprezintă ecuaţia unei sfere. θ ∈ [0. y.

22. ˆ d < R ⇒ intersecţia dintre plan şi sferă este un cerc. deci planele xOy. yOz sunt plane de simetrie ale elip- soidului. π]. Avem următoarele situaţii posibile: ˆ d > R ⇒ intersecţia dintre plan şi sferă este vidă. y0 . y0 . −z0 ). deci O este centru de simetrie al elipsoidului. y0 . (−x0 . Oy. deci planul este tangent la sferă. ˆ punctul de coordonate (−x0 . deci planul este exterior sferei. deci axele Ox. Oz sunt axe de simetrie ale elipsoidului. ˆ punctele de coordonate (x0 . CUADRICE PE ECUAŢII REDUSE 307 Considerând coordonatele sferice ale punctelor din sistemul de coordonate cu centrul ı̂n C(a. (−x0 . Fie M (x0 . (−x0 . −z0 ). ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = c + R cos θ Considerăm un plan (p) şi notăm cu d distanţa de la C la acest plan. Atunci: ˆ punctele de coordonate (x0 .1.1. c > 0. −y0 . a2 b 2 c 2 unde a > 0. −y0 . −z0 ) aparţine elipsoidului. −y0 . deci planul este secant la sferă. −y0 . z0 ). 2π). y0 .3. θ ∈ [0. Se numeşte elipsoid o cuadrică pentru care există un reper ortogonal ı̂n spaţiu ı̂n raport cu care suprafaţa are ecuaţia canonică x2 y 2 z 2 + + − 1 = 0. ˆ d = R ⇒ intersecţia dintre plan şi sferă este un punct. ϕ ∈ [0. xOz.2 Elipsoidul Definiţia 22. c) şi axele paralele cu cele iniţiale. obţinem ecuaţiile parametrice ale sferei cu centrul ı̂n C şi rază R: ⎧ ⎪ x = a + R sin θ cos ϕ ⎪ ⎪ ⎪ ⎨y = b + R sin θ sin ϕ . (x0 . b. z0 ) aparţin elipsoidului. z0 ) un punct pe elipsoid. b > 0. 22. x2 y 2 z 2 Intersecţiile elipsoidului de ecuaţie 2 + 2 + 2 − 1 = 0 cu planele şi axele a b c de coordonate sunt: . −z0 ). z0 ) aparţin elipsoidului.

B ′ (0. Ecuaţiile parametrice ale elipsoidului sunt: ⎧ ⎪ x = a sin θ cos ϕ ⎪ ⎪ ⎪ ⎨y = b sin θ sin ϕ . elip- soidul este o sferă. 0) b2 z2 ˆ intersecţia cu Oz(x = y = 0): − 1 = 0 ⇒ C(0. b. c). c se numesc semiaxele elipsoidului. A′ (−a. 2π). b. 0. ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = c cos θ . CUADRICE x2 y 2 ˆ intersecţia cu xOy(z = 0): + − 1 = 0 ⇒ elipsă a2 b 2 x2 z 2 ˆ intersecţia cu xOz(y = 0): + − 1 = 0 ⇒ elipsă a2 c 2 y2 z2 ˆ intersecţia cu yOz(x = 0): + − 1 = 0 ⇒ elipsă b2 c 2 x2 ˆ intersecţia cu Ox(y = z = 0): − 1 = 0 ⇒ A(a. 0. −c) c2 Numerele a. 0). 0. 0). Dacă a = b = c. 0) a2 y2 ˆ intersecţia cu Oy(x = z = 0): − 1 = 0 ⇒ B(0. ϕ ∈ [0. −b. 0. θ ∈ [0.308 CAPITOLUL 22. C ′ (0. π].

1.1. a2 b 2 c 2 unde a > 0. c > 0. avem: ˆ planele de coordonate sunt plane de simetrie ˆ axele de coordonate sunt axe de simetrie ˆ originea este centru de simetrie Tot hiperboloizi cu o pânză sunt şi cuadricele de ecuaţii x2 y 2 z 2 x2 y 2 z 2 − + − 1 = 0 sau − − + 1 = 0. Ca şi ı̂n cazul elipsoidului.4. Se numeşte hiperboloid cu o pânză o cuadrică pentru care există un reper ortogonal ı̂n spaţiu ı̂n raport cu care suprafaţa are ecuaţia canonică x2 y 2 z 2 + − − 1 = 0. b > 0.3 Hiperboloidul cu o pânză Definiţia 22. CUADRICE PE ECUAŢII REDUSE 309 22. a2 b 2 c 2 a2 b 2 c 2 x2 y 2 z 2 Intersecţiile hiperboloidului cu o pânză de ecuaţie 2 + 2 − 2 − 1 = 0 cu a b c planele şi axele de coordonate sunt: .22.

CUADRICE x2 y 2 ˆ intersecţia cu xOy(z = 0): + − 1 = 0 ⇒ elipsă a2 b 2 x2 z 2 ˆ intersecţia cu xOz(y = 0) : − − 1 = 0 ⇒ hiperbolă a2 c 2 y2 z2 ˆ intersecţia cu yOz(x = 0): − − 1 = 0 ⇒ hiperbolă b2 c 2 x2 ˆ intersecţia cu Ox(y = z = 0): − 1 = 0 ⇒ A(a.5. B ′ (0. Se numeşte hiperboloid cu două pânze o cuadrică pentru care există un reper ortogonal ı̂n spaţiu ı̂n raport cu care suprafaţa are ecuaţia canonică x2 y 2 z 2 + − + 1 = 0. . 0. a2 b 2 c 2 unde a > 0. 0) b2 z2 ˆ intersecţia cu Oz(x = y = 0): − −1=0⇒∅ c2 x2 y 2 z02 ˆ intersecţia cu plane paralele cu xOy(z = z0 ): + − +1 = 0 ⇒ a2 b 2 c 2 elipsă 22. 0). b > 0.310 CAPITOLUL 22. c > 0. 0) a2 y2 ˆ intersecţia cu Oy(x = z = 0): − 1 = 0 ⇒ B(0. 0. −b. 0).4 Hiperboloidul cu două pânze Definiţia 22. b. A′ (−a.1.

b > 0. c > 0. −c) c2 x2 y 2 z02 ˆ intersecţia cu plane paralele cu xOy(z = z0 ): + − +1 = 0 ⇒ a2 b 2 c 2 elipsă sau punct sau ∅ 22.1. C ′ (0.1. CUADRICE PE ECUAŢII REDUSE 311 Ca şi ı̂n cazurile anterioare. 0. avem: ˆ planele de coordonate sunt plane de simetrie ˆ axele de coordonate sunt axe de simetrie ˆ originea este centru de simetrie Tot hiperboloizi cu două pânze sunt şi cuadricele de ecuaţii x2 y 2 z 2 x2 y 2 z 2 − + + 1 = 0 sau − − − 1 = 0.5 Conul Definiţia 22. c). . a2 b 2 c 2 unde a > 0. a2 b 2 c 2 a2 b 2 c 2 x2 y 2 z 2 Intersecţiile hiperboloidului cu două pânze de ecuaţie 2 + 2 − 2 + 1 = 0 a b c cu planele şi axele de coordonate sunt: x2 y 2 ˆ intersecţia cu xOy(z = 0): + +1=0⇒∅ a2 b 2 x2 z 2 ˆ intersecţia cu xOz(y = 0): − + 1 = 0 ⇒ hiperbolă a2 c 2 y2 z2 ˆ intersecţia cu yOz(x = 0): − + 1 = 0 ⇒ hiperbolă b2 c 2 x2 ˆ intersecţia cu Ox(y = z = 0): +1=0⇒∅ a2 y2 ˆ intersecţia cu Oy(x = z = 0): +1=0⇒∅ b2 z2 ˆ intersecţia cu Oz(x = y = 0): − + 1 = 0 ⇒ C(0.6. 0.22. Se numeşte con o cuadrică pentru care există un reper ortogonal ı̂n spaţiu ı̂n raport cu care suprafaţa are ecuaţia canonică x2 y 2 z 2 + − = 0.

312 CAPITOLUL 22. 0) a2 b 2 x2 z 2 ˆ intersecţia cu xOz(y = 0): − = 0 ⇒ două drepte a2 c 2 y2 z2 ˆ intersecţia cu yOz(x = 0): − = 0 ⇒ două drepte b2 c 2 . CUADRICE Ca şi ı̂n cazurile anterioare. a2 b 2 c 2 a2 b 2 c 2 x2 y 2 z 2 Intersecţiile conului de ecuaţie 2 + 2 − 2 = 0 cu planele şi axele de a b c coordonate sunt: x2 y 2 ˆ intersecţia cu xOy(z = 0): + = 0 ⇒ O(0. 0. avem: ˆ planele de coordonate sunt plane de simetrie ˆ axele de coordonate sunt axe de simetrie ˆ originea este centru de simetrie Tot conuri sunt şi cuadricele de ecuaţii x2 y 2 z 2 x2 y 2 z 2 − + = 0 sau − − = 0.

0. a2 c 2 b2 c 2 .22. a2 b 2 unde a > 0. Avem: ˆ planele xOz şi yOz sunt plane de simetrie ˆ axa Oz este axă de simetrie Tot paraboloizi eliptici sunt şi cuadricele de ecuaţii x2 z 2 y2 z2 + = 2y sau + = 2x. Se numeşte paraboloid eliptic o cuadrică pentru care există un reper ortogonal ı̂n spaţiu ı̂n raport cu care suprafaţa are ecuaţia canonică x2 y 2 + = 2z.7.1. 0) b2 z2 ˆ intersecţia cu Oz(x = y = 0): − = 0 ⇒ O(0.6 Paraboloidul eliptic Definiţia 22. CUADRICE PE ECUAŢII REDUSE 313 x2 ˆ intersecţia cu Ox(y = z = 0): = 0 ⇒ O(0. 0. 0) c2 x2 y 2 z02 ˆ intersecţia cu plane paralele cu xOy(z = z0 ): + − = 0 ⇒ elipsă a2 b 2 c 2 22.1. b > 0. 0) a2 y2 ˆ intersecţia cu Oy(x = z = 0): = 0 ⇒ O(0. 0.

0) a2 y2 ˆ intersecţia cu Oy(x = z = 0): = 0 ⇒ O(0. CUADRICE x2 y 2 Intersecţiile paraboloidului eliptic de ecuaţie 2 + 2 = 2z cu planele şi a b axele de coordonate sunt: x2 y 2 ˆ intersecţia cu xOy(z = 0): + = 0 ⇒ O(0. a2 c 2 b 2 c2 x2 y 2 Intersecţiile paraboloidului hiperbolic de ecuaţie 2 − 2 = 2z cu planele a b şi axele de coordonate sunt: . 0.7 Paraboloidul hiperbolic Definiţia 22. a2 b 2 unde a > 0.314 CAPITOLUL 22.8. 0. 0. b > 0. 0) a2 b 2 x2 ˆ intersecţia cu xOz(y = 0): = 2z ⇒ parabolă a2 y2 ˆ intersecţia cu yOz(x = 0): = 2z ⇒ parabolă b2 x2 ˆ intersecţia cu Ox(y = z = 0): = 0 ⇒ O(0. Se numeşte paraboloid hiperbolic o cuadrică pentru care există un reper ortogonal ı̂n spaţiu ı̂n raport cu care suprafaţa are ecuaţia canonică x2 y 2 − = 2z. Avem: ˆ planele xOz şi yOz sunt plane de simetrie ˆ axa Oz este axă de simetrie Tot paraboloizi eliptici sunt şi cuadricele de ecuaţii x2 z 2 y2 z2 − = 2y sau − = 2x. 0.1. 0) b2 ˆ intersecţia cu Oz(x = y = 0): 2z = 0 ⇒ O(0. 0) x2 y 2 ˆ intersecţia cu plane paralele cu xOy(z = z0 ): + = 2z0 ⇒ elipsă a2 b 2 (pentru z0 > 0) 22.

Se numeşte cilindru eliptic o cuadrică pentru care există un reper ortogonal ı̂n spaţiu ı̂n raport cu care suprafaţa are ecuaţia canonică x2 y 2 + − 1 = 0. 1. CUADRICE PE ECUAŢII REDUSE 315 x2 y 2 ˆ intersecţia cu xOy(z = 0): − = 0 ⇒ două drepte a2 b 2 x2 ˆ intersecţia cu xOz(y = 0): = 2z ⇒ parabolă a2 y2 ˆ intersecţia cu yOz(x = 0): − = 2z ⇒ parabolă b2 x2 ˆ intersecţia cu Ox(y = z = 0): = 0 ⇒ O(0.1. 0) x2 y 2 ˆ intersecţia cu plane paralele cu xOy(z = z0 ): − = 2z0 ⇒ hiperbolă a2 b 2 22. a2 b 2 .1. 0.22. b > 0.8 Cilindri Definiţia 22. 0) b2 ˆ intersecţia cu Oz(x = y = 0): 2z = 0 ⇒ O(0. 0) a2 y2 ˆ intersecţia cu Oy(x = z = 0): = 0 ⇒ O(0. unde a > 0.9. 0. 0.

b > 0.316 CAPITOLUL 22. unde p ∈ R. Se numeşte cilindru parabolic o cuadrică pentru care există un reper ortogonal ı̂n spaţiu ı̂n raport cu care suprafaţa are ecuaţia canonică y 2 = 2px. Se numeşte cilindru hiperbolic o cuadrică pentru care există un reper ortogonal ı̂n spaţiu ı̂n raport cu care suprafaţa are ecuaţia canonică x2 y 2 − − 1 = 0. unde a > 0. CUADRICE 2. a2 b 2 3. .

Reuniunea acestei familii de drepte este chiar hiper- boloidul cu o pânză anterior. xa0 + zc0 = 0.9 Generatoare rectilinii Conul şi cilindrii sunt suprafeţe riglate.22. β ≠ 0 ⇒ 1+ yb0 = 0. ˆ dacă α ≠ 0. y0 . ⎧ ⎪ x0 z0 y0 ⎪ ⎪α ( a + c ) = β (1 + b ) ⎪ Fie M0 (x0 .β .β ∶ ⎨ x b unde α şi β ⎪ ⎪ ⎪ z β ( − ) = α (1 − ) y ⎪ ⎩ a c b nu sunt simultan nuli. Ecuaţia hiperboloidului cu o pânză x2 y 2 z 2 + − −1=0 a2 b 2 c 2 se poate rescrie sub forma x2 z 2 y2 x z x z y y 2 − 2 = 1 − 2 ⇔ ( + ) ⋅ ( − ) = (1 + ) ⋅ (1 − ) (22.4) ambii membri sunt nuli. În afară de acestea. ⎪ ⎪ ⎪ β ( 0 − z0 ) = α (1 − y0 ) ⎪ ⎩ a c b Dreptele din familia dα. atunci ı̂nmulţind ecuaţiile anterioare şi ı̂mpărţind prin αβ x2 y2 z2 obţinem a20 + b20 − c02 − 1 = 0 deci M0 este pe hiperboloid. y0 . . CUADRICE PE ECUAŢII REDUSE 317 22. aşadar ı̂n (22. ⎪ ⎪ ⎪ β ( 0 − z0 ) = α (1 − y0 ) ⎪ ⎩ a c b ˆ dacă αβ ≠ 0.β se numesc generatoare rectilinii ale hiper- boloidului cu o pânză. β = 0 ⇒ 1− yb0 = 0. β ∈ R astfel ı̂ncât ⎨ x aşadar M0 ∈ dα. deci ⎨ x .4) a c b a c a c b b ⎧ ⎪ x z y ⎪ ⎪ α ( ⎪ a c + ) = β (1 + ) Considerăm familia de drepte dα. aşadar ı̂n (22. Reciproc. Aşadar orice dreaptă din familia dα.1. ˆ dacă α = 0.β .1. se poate arăta că petru orice punct M0 (x0 . z0 ) de pe hiperbo- ⎧ ⎪ x0 z0 y0 ⎪ ⎪α ( a + c ) = β (1 + b ) ⎪ loid există α. hiperboloidul cu o pânză şi paraboloidul hiperbolic sunt de asemenea suprafeţe riglate. deci M0 verifică ecuaţia hiperboloidului. xa0 − zc0 = 0. z0 ) ∈ dα.4) ambii membri sunt nuli. adică pot fi scrise ca reuniunea unei familii de drepte.β este inclusă ı̂n hiperboloid. deci M0 verifică ecuaţia hiperboloidului.

k } sunt: ⎧ ⎪ x = x0 + x′ ⎪ ⎪ ⎪ ⎨y = y 0 + y ′ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = z0 + z ′ . Căutăm o translaţie a sistemului Oxyz astfel ı̂ncât originea noului sistem de coordonate C(x0 . Relaţiile Ð → Ð → Ð → dintre coordonatele x.β ∶⎨ x y şi dλ. iar paraboloizii sunt cuadrice fără centru. Elipsoidul. k } şi coordonatele Ð→ Ð → Ð → x′ .2 Reducerea cuadricelor la forma canonică Fie cuadrica definită prin ecuaţia generală a11 x2 + a22 y 2 + a33 z 2 + 2a12 xy + 2a13 xz + 2a23 yz + 2a14 x + 2a24 y + 2a34 z + a44 = 0. i . k }. numită formă canonică sau redusă.318 CAPITOLUL 22.µ ∶ ⎨ x y . pentru orice cuadrică se poate determina un reper cartezian ortogonal convenabil ı̂n raport cu care ecuaţia cuadricei are forma cea mai simplă. z ′ din sistemul translatat {C. hiperboloizii şi conul sunt cuadrice cu centru.µ ∶ ⎨ x z . j . Un punct C se numeşte centru de simetrie al cuadricei dacă simetricul oricărui punct M al cuadricei ı̂n raport cu C aparţine de asemenea cuadricei. j . z din reperul iniţial {O. ⎪ ⎪ ⎪ µ ( − ) = λ (1 + ) y ⎪ ⎩ a c b x2 y 2 În mod analog găsim pentru paraboloidul hiperbolic 2 − 2 = 2z următoarele a b familii de generatoare rectilinii: ⎧ ⎪ x y ⎧ ⎪ x y ⎪ ⎪α ( a + b ) = 2βz ⎪ ⎪ ⎪λ ( a + b ) = µ ⎪ dα.z) Ca şi ı̂n cazul conicelor. z0 ) să fie centru de simetrie al cuadricei. ⎪ ⎪ ⎪ β( − )=α ⎪ ⎪ ⎪ µ ( − ) = 2λz ⎪ ⎩ a b ⎪ ⎩ a b 22. CUADRICE O altă familie de generatoare rectilinii ale hiperboloidului cu o pânză x2 y 2 z 2 + − − 1 = 0 este a2 b 2 c 2 ⎧ ⎪ x z y ⎪ ⎪λ ( a + c ) = µ (1 − b ) ⎪ dλ.y. i . y. j . La această formă se poate ajunge printr-o translaţie şi o rotaţie adecvată a reperului iniţial Ð→ Ð → Ð→ {O. y ′ . ´¹¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¸¹¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¶ f (x. y0 . i .

Considerăm forma pătratică Φ ∶ R3 → R. z ′ şi X. y0 . sistemul anterior are soluţie unică. trebuie ca ecuaţia ı̂n noile coordonate să nu conţină termeni de gradul 1. atunci efectuăm o rotaţie a reperului cartezian. folosind metoda valorilor şi vectorilor proprii. cuadrica are ecuaţia canonică λ1 X 2 + λ2 Y 2 + λ3 Z 2 + f (x0 . z0 ) = 0. Z sunt ′ ⎛ x ⎞ ⎛ X ⎞ ⎜ y ′ ⎟ = SBB ′ ⎜ Y ⎟ ⎝ z′ ⎠ ⎝ Z ⎠ . a23 este nenul. atunci cuadrica este ı̂n formă canonică. iar a′44 = f (x0 . Ð v→2 . REDUCEREA CUADRICELOR LA FORMA CANONICĂ 319 Înlocuind ı̂n ecuaţia iniţială a cuadricei obţinem a11 x′2 +a22 y ′2 +a33 z ′2 +2a12 x′ y ′ +2a13 x′ z ′ +2a23 y ′ z ′ +2a′14 x′ +2a′24 y ′ +2a′34 z ′ +a′44 = 0. Dacă cel puţin unul din coeficienţii a12 . z0 ) = 0 iar relaţiile dintre coordonatele x′ . ⎧ ⎪ a′14 = a11 x0 + a12 y0 + a13 z0 + a14 ⎪ ⎪ ⎪ ′ unde ⎨a24 = a12 x0 + a22 y0 + a23 z0 + a24 . z0 ) sunt soluţii ale sistemului ⎧ ⎪ a11 x0 + a12 y0 + a13 z0 + a14 = 0 ⎪ ⎪ ⎪ ⎨a12 x0 + a22 y0 + a23 z0 + a24 = 0 . y0 . y0 . y0 . ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ′ ⎩a34 = a13 x0 + a23 y0 + a33 z0 + a34 Pentru ca C(x0 . z0 ) să fie centru de simetrie.22. a13 . y0 . y ′ . Φ(x′ . v3 }. λ2 . Ð v→3 . Y. v1 . iar ecuaţia RRR R RR a13 a23 a33 RRRR cuadricei este a11 x′2 + a22 y ′2 + a33 z ′2 + 2a12 x′ y ′ + 2a13 x′ z ′ + 2a23 y ′ z ′ + f (x0 . λ3 ale matricei ⎛ a11 a12 a13 ⎞ A = ⎜ a12 a22 a23 ⎟ . z0 ). y ′ . ⎝ a13 a23 a33 ⎠ precum şi vectorii proprii ortonormaţi corespunzători Ð v→1 . v2 . Dacă a12 = a13 = a23 = 0. aşadar a′14 = a′24 = a′34 = 0.2. ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩a13 x0 + a23 y0 + a33 z0 + a34 = 0 RRR a a13 RRRR RR 11 a12 R Dacă δ = RRRR a12 a22 a23 RRRR ≠ 0. deci (x0 . z ′ ) = a11 x′2 + a22 y ′2 + a33 z ′2 + 2a12 x′ y ′ + 2a13 x′ z ′ + 2a23 y ′ z ′ Se determină valorile proprii λ1 . Ð → Ð → Ð → În reperul cartezian {C.

1). a12 = a13 = a23 = 1. Reducerea la forma canonică a cuadricei de ecuaţie 5x2 + 7y 2 + 5z 2 + 2xy + 2xz + 2yz − 6y + 4z + 1 = 0. a24 = −3. k } la baza B ′ = {Ð v→1 . −1). urmată de o translaţie adecvată. Ð v→2 . ˆ a11 = a33 = 5. 2. 1) √ √ 1 1 √1 ⎛ x ⎞ ⎛ 2 ⎞⎛ X ⎞ ′ 3 6 ˆ rotaţia ⎜ y ′ ⎟ = ⎜ ⎜ 0 − √3 1 √2 6 ⎟⎜ Y ⎟ ⎟ ⎝ z ′ ⎠ ⎝ − √1 √1 √1 ⎠⎝ Z ⎠ 2 3 6 ˆ ecuaţia canonică 3 X2 Y 2 Z2 4X 2 + 5Y 2 + 8Z 2 − =0⇔ 3 + 3 + 3 −1=0 2 8 10 16 deci cuadrica este un elipsoid. a22 = 7. CUADRICE Ð→ Ð → Ð→ unde SBB ′ este matricea de trecere de la baza B = { i .a14 = 0.2. 21 .1 Exemple 1. a34 = 2. Ð v→2 = (1. Ð v→3 = (1. 22. 0. λ2 = 5. j . .320 CAPITOLUL 22. λ3 = 8 RRR R RR 1 1 5 − λ RRRR ˆ vectorii proprii Ð v→1 = (1. Dacă δ = 0. − 12 ) ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩x0 + y0 + 5z0 + 2 = 0 ⎧ ⎪ x = 0 + x′ ⎪ ⎪ ⎪ ˆ translaţia ⎨y = 21 + y ′ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = − 2 + z 1 ′ ˆ 5x′2 + 7y ′2 + 5z ′2 + 2x′ y ′ + 2x′ z ′ + 2y ′ z ′ − 23 = 0 RRR 5 − λ 1 1 RRRR RRR R ˆ valorile proprii RRR 1 7−λ 1 RRRR = 0 ⇒ λ1 = 4. a44 = 1 RRR a R R R RRR 11 a12 a13 RRRRR RRRRR 5 1 1 RRRRR ˆ δ = RRR a12 a22 a23 RRR = RRR 1 7 1 RRR = 160 ≠ 0 RRR R R R RR a13 a23 a33 RRRR RRRR 1 1 5 RRRR ⎧ ⎪ 5x0 + y0 + z0 = 0 ⎪ ⎪ ⎪ ˆ centrul de simetrie: ⎨x0 + 7y0 + z0 − 3 = 0 ⇒ C (0. Ð v→3 }. −1. În acest caz se efectuează mai ı̂ntâi o rotaţie folosind metoda valorilor şi vectorilor proprii. atunci cuadrica este fără centru.

z) = 0. GENERĂRI DE SUPRAFEŢE 321 2. a13 = −4. a24 = a34 = 0.22.3. . a44 = −5 RRR a R R R RRR 11 a12 a13 RRRRR RRRRR 0 2 −4 RRRRR ˆ δ = RRR a12 a22 a23 RRR = RRR 2 2 −2 RRR = 0 RRR RRR RRR R RR a13 a23 a33 RR RR −4 −2 0 RRRR RRR −λ 2 −4 RRRR RRR R ˆ valorile proprii RRR 2 2 − λ −2 RRRR = 0 ⇒ λ1 = 0.3 Generări de suprafeţe Prin ecuaţia unei suprafeţe ı̂n spaţiu se ı̂nţelege o ecuaţie ı̂n 3 variabile de forma F (x. ecuaţie care este satisfăcută de coordonatele tuturor punctelor de pe suprafaţă ı̂n raport cu un reper fixat. dar nu este satisfăcută de coordonatele nici unui alt punct din afara suprafeţei. 22. a23 = −2. ˆ a11 = a33 = 0. λ3 = −4 RRR R RR −4 −2 −λ RRRR ˆ vectorii proprii Ð 1 v→ = (−1. Ð 3 v→ = (1. 1). y. 2. unde F ∶ D ⊂ R3 → R. Ð 2 v→ = (1. a14 = 3. −1). 0. a12 = 2. Reducerea la forma canonică a cuadricei de ecuaţie 2y 2 + 4xy − 8xz − 4yz + 6x − 5 = 0. a22 = 2. 1. λ2 = 6. 1) ⎛ x ⎞ ⎛ − √16 √1 3 √1 ⎞ ⎛ x′ ⎞ 2 ˆ rotaţia ⎜ y ⎟ = ⎜ ⎜ √2 6 √1 3 0 ⎟ ′ ⎟⎜ y ⎟ ⎝ z ⎠ ⎝ √1 − √13√ ⎠⎝ z ⎠ 1 ′ 6 2 √ √ √ ˆ 6y ′2 − 4z ′2 − 6x′ + 2 3y ′ + 3 2z ′ − 5 = 0 √ 2 √ 2 3 3 2 √ 35 ˆ 6 (y ′ + ) − 4 (z ′ − ) − 6 (x′ + √ ) = 0 6 8 8 6 ⎧ ⎪ ′ 35 ⎪ ⎪ ⎪ X = x + √ ⎪ ⎪ ⎪ √ 6 8 ⎪ ⎪ ˆ translaţia ⎨Y = y ′ + 3 ⎪ ⎪ ⎪ 6√ ⎪ ⎪ ⎪ 3 2 ⎪ ⎪Z = z ′ − ⎪ ⎩ 8 ˆ ecuaţia canonică √ 6Y 2 − 4Z 2 − 6X = 0 deci cuadrica este un paraboloid hiperbolic.

22. λ. y.1 Suprafeţe cilindrice ⎧ ⎪F (x. Suprafaţa cilindrică este formată din toate dreptele dλ. (22. CUADRICE Orice curbă ı̂n spaţiu poate fi privită ca intersecţia a două suprafeţe care conţin acea curbă şi care nu mai au alte puncte comune. z) = 0 ⎩ Se numeşte suprafaţă cilindrică o suprafaţă generată prin mişcarea unei drepte de direcţie Ð → v . Fie v = l i +m j +n k ≠ 0 şi o curbă (C) ∶ ⎨ . y. z din acest sistem. un cerc este intersecţia dintre o sferă şi un plan. obţinem o relaţie ı̂ntre λ şi µ Φ(λ. z) = 0 ⎪ Exemple: o dreaptă este intersecţia dintre două plane . ⎪ ⎩G(x. numită generatoare. y. z) = 0 Ð → Ð → Ð → Ð → ⎪ Definiţia 22.5) ⎪ ⎩ny − mz = µ ⎪ Suprafaţa cilindrică este generată de acele drepte din familia dλ. Ecuaţiile unei drepte oarecare de direcţie Ð → v x − x0 y − y0 z − z0 = = l m n pot fi rescrise sub forma de intersecţie de plane ⎧ ⎪ ⎪nx − lz = λ dλ.322 CAPITOLUL 22.6) ⎪ ⎪ ⎪ F (x. care se sprijină pe curba C. y. ⎪ ⎪ G(x. Eliminând x. z) = 0 ⎨ .10. y. nu- mită curbă directoare a suprafeţei.µ care se sprijină pe curba C (deci intersectează această curbă).3. Aşadar căutăm acele valori ale lui λ şi µ pentru care sistemul ⎧ ⎪ nx − lz = λ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ny − mz = µ ⎨ (22. z) = 0 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩G(x.7) numită condiţie de compatibilitate.µ corespunzătoare valorilor lui λ şi µ care satisfac condiţia . y. Aşadar o curbă ı̂n spaţiu poate fi definită prin două ecuaţii de forma ⎧ ⎪ ⎪F (x. z) = 0 este compatibil. µ) = 0 (22. y.µ ∶ ⎨ . µ ∈ R. etc.

aşadar coordonatele punctelor acestei suprafeţe satisfac ecuaţia Φ(nx − lz.3. Aşadar căutăm acele . ⎪ ⎩x + y + z = 0 ⎪ ⎧ ⎪ Ð → Ð → Ð → Ð → ⎪x − z = λ ˆ v = i + j + k ⇒ generatoarele ⎨ ⎪ ⎩y − z = µ ⎪ ⎧ ⎪ x−z =λ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪y − z = µ ˆ sistemul ⎨ 2 este compatibil ⎪ ⎪ ⎪ x − y2 = z ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩x + y + z = 0 ˆ condiţia de compatibilitate (2λ − µ)2 − (2µ − λ)2 + 3(µ + λ) = 0 ˆ ecuaţia suprafeţei cilindrice x2 − y 2 − 2xz + 2yz + x + y − 2z = 0 22. y0 .11. z) = 0 ⎪ numeşte suprafaţă conică o suprafaţă generată prin mişcarea unei drepte.8) λ µ 1 n n Suprafaţa conică este generată de acele drepte din familia dλ. care trece prin punctul fix V şi se sprijină pe curba C. Ecuaţiile unei drepte oarecare care trece prin V x − x0 y − y0 z − z0 = = l m n pot fi rescrise sub forma x − x0 y − y0 z − z0 l m dλ. ny − mz) = 0 Exemplu: Să se găsească ecuaţia cilindrului având curba directoare de ⎧ ⎪ ⎪ x2 − y 2 = z ecuaţii ⎨ iar generatoarele sunt perpendiculare pe planul curbei. Fie V (x0 .µ ∶ = = . numită generatoare .µ care se sprijină pe curba C (deci intersectează această curbă).22.3. y.2 Suprafeţe conice ⎧ ⎪ ⎪F (x. numită curbă directoare a suprafeţei. z0 ) şi o curbă (C) ∶ ⎨ .µ = ∈ R. λ = . z) = 0 Definiţia 22. GENERĂRI DE SUPRAFEŢE 323 de compatibilitate (22. (22.7). Se ⎪ ⎩G(x. y.

Eliminând x.3 Suprafeţe de rotaţie ⎧ ⎪ ⎪F (x.10) numită condiţie de compatibilitate.324 CAPITOLUL 22.12. y. z) = 0 ⎪ este compatibil.9) ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩G(x. Se numeşte suprafaţă de ⎪ ⎩G(x. CUADRICE valori ale lui λ şi µ pentru care sistemul ⎧ ⎪ x − x0 y − y0 z − z0 ⎪ ⎪ ⎪ = = ⎪ ⎪ λ µ 1 ⎨F (x.13). y. obţinem o relaţie ı̂ntre λ şi µ Φ(λ. z) = 0 ⎪ rotaţie o suprafaţă generată prin rotirea curbei C ı̂n jurul unei drepte d.3. z din acest sistem. z) = 0 Definiţia 22. z) = 0 (22.µ corespunzătoare valorilor lui λ şi µ care satisfac condiţia de com- patibilitate (22. )=0 z − z0 z − z0 Exemplu: Să se găsească ecuaţia conului cu vârful ı̂n origine şi curba ⎧ ⎪ ⎪ x2 + y 2 = 1 directoare de ecuaţii ⎨ . aşadar coordonatele punctelor acestei suprafeţe satisfac ecuaţia x − x0 y − y 0 Φ( . numită axă de rotaţie. ⎪ ⎪ z = 1 ⎩ x y z ˆ generatoarele = = λ µ 1 ⎧ ⎪ x y z = = ⎪ ⎪ ⎪ ⎪λ µ 1 ˆ sistemul ⎨x2 + y 2 = 1 este compatibil ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = 1 ˆ condiţia de compatibilitate λ2 + µ2 = 1 ˆ ecuaţia suprafeţei conice x 2 y 2 ( ) + ( ) = 1 ⇔ x2 + y 2 = z 2 z z 22. Suprafaţa conică este formată din toate dreptele dλ. . µ) = 0 (22. y. y. y. Fie o curbă (C) ∶ ⎨ .

22.µ ∶ ⎨ (22. ⎪ ⎪ ⎩y = 0 ⎪ ⎩y − 2 = 0 ⎪ ⎧ ⎪ ⎪(x − 2)2 + (y − 2)2 + z 2 = λ2 ● cercurile generatoare ⎨ ⎪ ⎩z = µ ⎪ ⎧ ⎪(x − 2)2 + (y − 2)2 + z 2 = λ2 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪z = µ ● sistemul ⎨ este compatibil ⎪ ⎪ ⎪x+z =2 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩y = 0 ● condiţia de compatibilitate 2µ2 − λ2 + 4 = 0 ● ecuaţia suprafeţei de rotaţie (x − 2)2 + (y − 2)2 − z 2 = 4 . z) = 0 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩G(x. Eliminând x.µ care se sprijină pe curba C (deci intersectează această curbă).3.11) ⎪ ⎩lx + my + nz = µ ⎪ Suprafaţa de rotaţie este generată de acele cercuri din familia Cλ. Suprafaţa de rotaţie este formată din toate cercurile Cλ. GENERĂRI DE SUPRAFEŢE 325 Presupunem că axa de rotaţie are ecuaţiile x − x 0 y − y0 z − z0 d∶ = = .µ corespunzătoare valorilor lui λ şi µ care satisfac condiţia de compa- tibilitate (22. l m n Prin rotirea ı̂n jurul lui d.13) numită condiţie de compatibilitate. aşadar coordonatele punctelor acestei suprafeţe satisfac ecuaţia Φ ((x − x0 )2 + (y − y0 )2 + (z − z0 )2 . y. y. Exemplu: Să se găsească ecuaţia suprafeţei obţinute prin rotirea dreptei de ⎧ ⎪ ⎧ ⎪ ⎪x + z = 2 ⎪x − 2 = 0 ecuaţii ⎨ ı̂n jurul dreptei de ecuaţii ⎨ . z din acest sistem.13). obţinem o relaţie ı̂ntre λ şi µ Φ(λ2 . Un astfel de cerc poate fi scris ca intersecţia dintre o sferă cu centrul pe d şi un plan perpendicular pe d: ⎧ ⎪ ⎪(x − x0 )2 + (y − y0 )2 + (z − z0 )2 = λ2 Cλ. z) = 0 este compatibil.12) ⎪ ⎪ ⎪F (x. fiecare punct de pe curba C va descrie un cerc (numit cerc generator ) care se află ı̂ntr-un plan perpendicular pe d şi are centrul pe d. µ) = 0 (22. y. Aşadar căutăm acele valori ale lui λ şi µ pentru care sistemul ⎧ ⎪(x − x0 )2 + (y − y0 )2 + (z − z0 )2 = λ2 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪lx + my + nz = µ ⎨ (22. lx + my + nz) = 0.

0. 0. Fie sfera de ecuaţie (S) ∶ x2 + y 2 + z 2 − 6x + 4y − 2z − 86 = 0 şi planul (p) ∶ 2x − 2y − z + 9 = 0. R = 2 (c) C = O şi trece prin punctul A(3. 3) şi trece prin punctul B(−2. 0). 0. 2. b = 52 . −2. 2. A(2. 2) (d) C(2. 1). 0. R = 10. Să se determine centrul şi raza sferelor: (a) x2 + y 2 + z 2 − 2x − 4y − 6z + 5 = 0 (b) x2 + y 2 + z 2 − 8x − 4y + 2z + 17 = 0 (c) x2 + y 2 + z 2 + 2x − 6y + 4z − 11 = 0 (d) x2 + y 2 + z 2 − x + 3y − 4z + 1 = 0 (e) 2(x2 + y 2 + z 2 ) + 4x − y + 2z − 5 = 0 3. 3) R: a = 1. c = 32 2. 0). M2 (3. 5)} . 4. C1 (−1. Să se scrie ecuaţiile planelor tangente la sfera (S) ∶ x2 + y 2 + z 2 − 4x + 2y − 6z + 8 = 0 ı̂n punctele de intersecţie ale sferei cu dreapta x−1 y z−1 (d) ∶ = = 1 −1 2 R: S ∩ d = {M1 (1. −1. R = 3 √ (b) C = O.326 CAPITOLUL 22. 1) (e) Punctele A(1. 1).4 Exerciţii 1. 0. −2. C(0. 0). 5. 2). −2. (a) Să se afle centrul şi raza sferei (b) Să se arate că S ∩ p ≠ ∅ (c) Să se afle centrul şi raza cercului de intersecţie a sferei S cu planul p R: C(3. −1. 3). 2. r = 8 Aceleaşi cerinţe pentru: (a) (S) ∶ x2 + y 2 + z 2 − 4x − 2y + 6z + 1 = 0. (p) ∶ 3x + y − z − 9 = 0 4. CUADRICE 22. 5) sunt extremităţile unui diametru (f) C(1. Să se scrie ecuaţia sferei ı̂n următoarele cazuri: (a) C(1. B(0. 3) şi este tangentă planului 6x + 7y − 6z + 31 = 0 (g) Sfera trece prin O(0. −1) şi B(3. (p) ∶ x + 2y − z − 3 = 0 (b) (S) ∶ (x − 4)2 + (y − 7)2 + (z + 1)2 − 36 = 0.

(a) să se reprezinte grafic (b) să se afle punctele de intersecţie cu dreapta x−1 1 = y−3 1 = z−6 3 (c) să se scrie ecuaţia planului tangent la suprafaţă ı̂n punctul M (2. 0. Fie elipsoidul + + − 1 = 0. Fie suprafeţele 4 + 9 = 2z şi 4 − 9 = 2z. Fie elipsoidul + + − 1 = 0 şi dreapta (d) ∶ x = y = z. Să se afle: 4 9 16 (a) curbele de intersecţie ale elipsoidului cu planele de coordonate (b) intersecţiile elipsoidului cu axele de coordonate (c) ecuaţiile parametrice ale elipsoidului dat 6. Să se scrie ecuaţia planului tangent la elipsoidul x2 + + −1 = 0 ı̂n punctul 9 4 M0 (1. Fie hiperboloidul cu două pânze x2 + 4 − 9 + 1 = 0. EXERCIŢII 327 x2 y 2 z 2 5. (a) să se afle intersecţiile cu planele de coordonate şi cu axele de coordonate (b) să se afle intersecţiile conului cu planele z = 3 şi z = −3 (c) să se reprezinte grafic x2 y2 x2 y2 12. Să se reprezinte grafic elipsoidul dat. 6) y2 z2 10. 3). Fie conul x2 + 4 − 9 = 0. y2 z2 9. (a) să se reprezinte grafic (b) să se afle punctele de intersecţie cu dreapta x−1 1 = y+2 0 = z−1 1 (c) să se scrie ecuaţiile planelor tangente la hiperboloid ı̂n punctele A(1.4. 2 −3 −2 y2 z2 7. Să se afle poziţia dreptei d faţă de elipsoidul x2 y 2 z 2 + + −1=0 16 12 4 x−4 y+6 z+2 unde (d) ∶ = = . 2. Fie hiperboloidul cu o pânză x2 + 4 − 9 − 1 = 0. (a) să se reprezinte grafic cele două suprafeţe . 4. 2. 0). x2 y 2 z 2 8. B(2. Să se scrie 4 3 9 ecuaţia planului tangent la elipsoid ı̂n punctele de intersecţie ale elipsoidului cu dreapta d. −9) y2 z2 11.22.

Să se scrie ecuaţiile planelor tangente la suprafaţa dată ı̂n punctele de intersecţie ale suprafeţei cu dreapta. −2. Să se scrie ecuaţiile generatoarelor rectilinii ale suprafeţei S care trec prin punctul M ı̂n următoarele cazuri: (a) S ∶ x2 + y 2 − z 2 = 1. 1) (f) S ∶ 4x2 − z 2 = y. 2. M (3. 2) 15. Să se recunoască următoarele cuadrice: (a) x2 + 2y 2 + 3z 2 − 4 = 0 (b) x2 + 2y 2 − 3z 2 − 4 = 0 (c) x2 − 2y 2 − 3z 2 − 4 = 0 (d) x2 − 2y 2 − 3z 2 = 0 (e) x2 − 2y − 3z 2 = 0 (f) x2 − 2y + 3z 2 = 0 (g) x2 − 2y = 0 (h) x2 − 2y 2 − 4 = 0 (i) x2 + 3z 2 − 4 = 0 . 2. 8) (c) S ∶ 4x2 + 9y 2 − 36z 2 − 36 = 0. 14. CUADRICE (b) să se afle punctele de intersecţie cu dreapta x 2 = y 3 = z 1 2 2 13. −1) (g) S ∶ 4y 2 − z 2 = 2x. 0. M (6. 1) (b) S ∶ 16x2 + 36y 2 − 9z 2 − 144 = 0. 1. M (6. M (6. 3. M (3. 2) 2 2 2 √ (d) S ∶ x9 − y4 + z5 − 1 = 0.328 CAPITOLUL 22. 5) (e) S ∶ 4x2 − 9y 2 = 36z. 2. M (1. Fie suprafaţa x2 + y4 = 9z şi dreapta x = y = z. M (1.

y = R sin t. 2π].1.2) ˆ Dacă funcţiile x(t).1) ⎪ ⎩y = y(t) ⎪ ˆ Ecuaţiile (23. Fie un interval de numere reale I = [a. ˆ Reprezentarea parametrică poate fi scrisă sub forma vectorială Ð → Ð → Ð→ r =Ð → r (t) = x(t) i + y(t) j (23. deci poate fi imaginea mai multor drumuri echivalente.1) se numesc ecuaţiile parametrice ale curbei. atunci reprezentările para- metrice de mai sus se numesc drumuri. 329 . t ∈ [a. b]. ˆ De exemplu. Se numeşte curbă plană o mulţime de puncte din R2 ale căror coordonate sunt date prin ⎧ ⎪ ⎪x = x(t) (Γ) ∶ ⎨ .Capitolul 23 Elemente de geometrie diferenţială 23.1) asociază fiecărei valori a parametrului t ∈ [a. b] un punct M (x(t). b].1 Introducere Definiţia 23. y(t) sunt continue pe [a.1 Curbe plane 23.1. y(t)) de pe curbă. iar t se numeşte parametrul curbei . un cerc cu centrul ı̂n origine şi de rază R are reprezentarea parametrică x = R cos t. ˆ Ecuaţiile (23. b]. t ∈ [0. (23. ˆ O curbă poate fi dată prin mai multe parametrizări.

θ2 ] (23. . y) ∈ D ⊂ R2 (23.5) se numeşte curbă de clasă C k (k ∈ N∗ ) dacă funcţiile care apar ı̂n reprezentările respective admit derivate continue până la ordinul k inclusiv. O curbă plană dată prin una din reprezentările (23. ρ > 0. 1. ELEMENTE DE GEOMETRIE DIFERENŢIALĂ În acelaşi timp. Pe lângă ecuaţiile parametrice din definiţie. Aşadar curba corespunzătoare nu are puncte multiple. ˆ În mod similar se pot defini noţiunile de mai sus şi pentru curbe ı̂n spaţiu.3. R].5) unde ρ şi θ sunt coordonatele polare ale unui punct de pe curbă: ⎧ ⎪ ⎪x = ρ cos θ ⎨ .3) ˆ ecuaţie carteziană implicită F (x. y) = 0. 2. 2π] ⎪ ⎩y = ρ sin θ ⎪ Definiţia 23. b] pentru care x′ (t) = y ′ (t) = 0. ı̂nchis dacă x(a) = x(b). simplu dacă r(t) este o funcţie injectivă.1). t ∈ [a.330 CAPITOLUL 23. Spunem că acest drum este: 1. y = R2 − t2 . Fie r(t) = (x(t). b] un drum ı̂n plan.3) sau (23. neted dacă x(t).2) se numeşte curbă de clasă C k dacă funcţia vectorială Ð → r (t) are componentele x(t) şi y(t) de k clasă C (admit derivate continue până la ordinul k inclusiv). (23. b] cu proprietatea că x′ (t0 ) = y ′ (t0 ) = 0 se numeşte punct singular al curbei. y(a) = y(b). θ ∈ [θ1 .4) ˆ ecuaţie polară explicită ρ = f (θ). θ ∈ [0. x ∈ [a. y(t)). O curbă plană dată prin reprezentarea vectorială (23. b] (23. 3. ˆ Un punct corespunzător unei valori t0 ∈ [a. t ∈ [−R. semicercul de deasupra axei Ox mai poate fi reprezentat şi prin √ x = t. o curbă plană mai poate fi dată prin următoarele reprezentări analitice: ˆ ecuaţie carteziană explicită y = f (x). nu se autointersectează. y(t) au derivată continuă şi nu există nicio valoare t ∈ [a. 2. (x. Definiţia 23.2.

Definiţia 23.1. y0 )) ≠ 0.4) şi M0 (x0 . b] (23. y0 )) + ( (x0 . Fie Γ o curbă plană de clasă C 1 dată prin ecuaţia implicită (23. t ∈ [a.4) se numeşte curbă de clasă C k dacă funcţia F (x. 2. Punctul M0 se numeşte punct ordinar al curbei Γ dacă derivatele parţiale ∂F∂x (x0 . Fie Γ o curbă plană de clasă C 1 dată prin ecuaţia vecto- rială (23. Dreapta limită a secantei M0 M când punctul M tinde către M0 pe curbă se numeşte tangenta la curbă ı̂n punctul M0 . Avem: ÐÐ→ Ð ÐÐ→ → OM0 = → r (t0 ).2 Tangenta şi normala la o curbă plană Fie Γ o curbă plană de clasă cel puţin C 1 reprezentată prin ecuaţia vectorială Ð → r =Ð → r (t). O curbă plană dată prin reprezentarea implicită (23. . În continuare vom presupune că toate curbele plane la care ne referim sunt cel puţin de clasă C 1 . y0 ) nu sunt simultan nule. ∂x ∂y 23.4. 1. y0 ) un punct al acestei curbe. t − t0 Trecând la limită Ð → r (t) − Ð→r (t0 ) Ð lim =→ r ′ (t0 ) t→t0 t − t0 deci direcţia secantei M0 M converge către direcţia vectorului Ð → r ′ (t0 ) atunci când M → M0 . y) admite derivate parţiale continue până la ordinul k inclusiv.5.23. OM = Ð r (t) ÐÐÐ→ ÐÐ→ ÐÐ→ Ð M0 M = OM − OM0 = → r (t) − Ð → r (t0 ) ÐÐÐ→ Ð → M0 M r (t) − Ð→r (t0 ) = t − t0 t − t0 ÐÐÐ→ Ð→ r (t) − Ð →r (t0 ) aşadar vectorul M0 M are aceeaşi direcţie cu . y0 ) şi ∂y (x0 . ∂F adică 2 2 ∂F ∂F ( (x0 .1. CURBE PLANE 331 3. Definiţia 23.2) şi M0 (Ð → r (t0 )) un punct al acestei curbe.6) şi fie M0 (Ð → r (t0 )) un punct ordinar fixat pe Γ corespunzător valorii t0 a parametru- lui . adică Ð → Ð → Ð→ Ð → r ′ (t0 ) = x′ (t0 ) i + y ′ (t0 ) j ≠ 0 . Punctul M0 se numeşte punct ordinar (sau regulat) al curbei Γ dacă ı̂n acest punct derivata funcţiei vectoriale Ð→r (t) este diferită de vectorul nul. Considerăm de asemenea un punct ordinar variabil M (Ð → r (t)).

Prin derivare obţinem ∂F ∂F ′ + ⋅ f (x) = 0 ∂x ∂y de unde rezultă că ∂F (x0 . y0 ) ⋅ (x − x0 ) + (x0 . f (x0 )) devine: y − f (x0 ) = f ′ (x0 )(x − x0 ) (23. ELEMENTE DE GEOMETRIE DIFERENŢIALĂ Ecuaţia analitică a tangentei la curbă ı̂n punctul M0 (x(t0 ). Se numeşte normala la curba Γ ı̂n punctul M0 dreapta care trece prin M0 şi este perpendiculară pe tangenta la curbă ı̂n M0 . există o reprezentare explicită locală y = f (x). folosind teorema funcţiilor implicite ı̂ntr-o vecinătate a punctului ordinar M0 . folosind parametrizarea ⎧ ⎪ ⎪x = t ⎨ ⎪ ⎩y = f (t) ⎪ ecuaţia (23. y0 ) ∂y Înlocuind ı̂n ecuaţia tangentei (23.6.332 CAPITOLUL 23. y) = 0. deci F (x. Când curba este dată printr-o ecuaţie implicită de forma F (x. ecuaţia tangentei ı̂n M0 este x − x0 = 0. ∂y Definiţia 23.8) 2. y0 ) ⋅ (y − y0 ) = 0. În funcţie de tipul reprezentării analitice prin care este dată curba Γ. y0 ) = 0. avem următoarele cazuri: ⎧ ⎪ ⎪x = x(t) ˆ Γ∶⎨ .7) x′ (t0 ) y ′ (t0 ) Observaţii: 1. y0 ) ′ ∂x f (x0 ) = − ∂F (x0 . y(t0 )) este x − x(t0 ) y − y(t0 ) = (23. (23. ecuaţia normalei la curbă ı̂n M0 (t = t0 ) este ⎪ ⎪ y = y(t) ⎩ x′ (t0 )(x − x(t0 )) + y ′ (t0 )(y − y(t0 )) = 0 .9) ∂x ∂y ∂F Dacă (x0 . Când curba este dată printr-o ecuaţie explicită de forma y = f (x). f (x)) = 0.7) a tangentei ı̂n punctul M0 (x0 .8) obţinem ∂F ∂F (x0 .

y0 ) este x − x0 + f ′ (x0 )(y − y0 ) = 0 ˆ Γ ∶ F (x. t ∈ [0.1. y) = 0. Lungimea arcului de curbă M0 M1 este t1 √ l(M0 M1 ) = ∫ (x′ (t))2 + (y ′ (t))2 dt t0 Pentru un punct oarecare M al curbei corespunzător valorii t a parametrului.3 Elementul de arc al unei curbe plane Fie Γ o curbă plană de clasă cel puţin C 1 reprezentată parametric şi presupunem că toate punctele ei sunt ordinare. Fie M0 şi M1 două puncte ale curbei Γ core- spunzătoare valorilor t0 şi respectiv t1 ale parametrului. CURBE PLANE 333 ˆ Γ ∶ y = f (x). ecuaţia normalei la curbă ı̂n M0 (x0 . y0 ) este x − x0 y − y0 = ∂x (x0 . 5). definim funcţia t√ s(t) = ∫ (x′ (u))2 + (y ′ (u))2 du t0 care reprezintă lungimea arcului de curbă cuprins ı̂ntre punctul fix M0 şi punctul variabil M . Derivata acestei funcţii este √ ds = (x′ (t))2 + (y ′ (t))2 dt . ⎧ ⎪ ⎧ ⎪ ⎪x′ = 3t2 − 2 ⎪x′ (2) = 10 ˆ ⎨ ′ ⇒⎨ ′ ⎪ ⎪ ⎩y = 2t ⎪ ⎩y (2) = 4 ⎪ x−4 y−5 ˆ tangenta: = ⇔ 2x − 5y + 17 = 0 10 4 ˆ normala: 10(x − 4) + 4(y − 5) = 0 ⇔ 5x + 2y − 30 = 0 23.1. 4] ⎪ ⎩y = t + 1 ⎪ 2 ı̂n punctul M0 (t0 = 2). ˆ coordonatele carteziene: M0 (4. y0 ) ∂F ∂F Exemplu Să se scrie ecuaţia tangentei şi ecuaţia normalei la curba de ecuaţii ⎧ ⎪ ⎪x = t3 − 2t ⎨ .23. y0 ) ∂y (x0 . ecuaţia normalei la curbă ı̂n M0 (x0 .

Notăm cu ∆ω unghiul dintre tangentele ı̂n M0 şi M la curbă şi cu ∆s lungimea arcului de curbă M0 M .4 Curbura unei curbe plane Fie M0 un punct ordinar al unei curbe plane Γ şi M un punct arbitrar al curbei ı̂n vecinătatea lui M0 .10) ds ∥ r (t)∥ 23. Parametrul s se numeşte parametrul natural al curbei şi este dat chiar de lungimea curbei până la punctul curent. Parametrizarea naturală are proprietatea dX 2 dY 2 ( ) +( ) = 1. elementul de arc este √ ds = 1 + (f ′ (x))2 dx Deoarece funcţia s = s(t) are derivată nenulă. . putem explicita pe t ı̂n funcţie de s. Când curba Γ este dată printr-o ecuaţie explicită y = f (x).334 CAPITOLUL 23. ELEMENTE DE GEOMETRIE DIFERENŢIALĂ de unde deducem ds2 = [(x′ (t)) + (y ′ (t)) ] dt2 = dx2 + dy 2 2 2 √ Diferenţiala ds = dx2 + dy 2 se numeşte elementul de arc al curbei Γ.1. prin derivare ı̂n raport cu s obţinem Ð̇ → dÐ → dÐ→ r dt Ð =→ r dt r (s) = = ⋅ r ′ (t) ⋅ ds dt ds ds Calculând normele ı̂n egalitatea vectorială anterioară găsim dt 1 = Ð → ′ (23. ds ds Pentru o curbă dată prin parametrizare naturală convenim să notăm vectorul dÐ → r Ð̇ derivatelor cu =→r (s). Folosind această notaţie. relaţia anterioară devine ds ∥Ð̇ →r (s)∥ = 1 ⇔ ẋ2 (s) + ẏ 2 (s) = 1 Considerând din nou parametrul iniţial ca funcţie de parametrul natural t = t(s). Înlocuind t = t(s) ı̂n ecuaţiile parametrice obţinem ⎧ ⎪ ⎪x = x(t(s)) = X(s) ⎨ ⎪ ⎩y = y(t(s)) = Y (s) ⎪ care se numeşte parametrizare naturală a curbei .

respectiv M la curbă şi cu ∆ω unghiul dintre aceşti vectori. CURBE PLANE 335 Definiţia 23. respectiv Ð→ τ (s0 + ∆s) versorii tangentelor ı̂n M0 .23. Fie Γ o curbă de clasă C 2 dată prin parametrizarea naturală Ð → r =Ð→ r (s). Notăm cu Ð → τ (s0 ). Atunci valoarea curburii ı̂n punctul M0 (Ð → r (s0 )) este = ∥Ð̈ → 1 r (s0 )∥ . Ð→ Ð→ Fie AB şi AC doi reprezentanţi ai acestor versori cu originea ı̂n acelaşi punct A. Teorema 23. Observaţie: Dacă limita din definiţia curburii este 0.1. atunci raza de curbură este ∞. Curbura curbei Γ ı̂n punctul M0 este prin definiţie 1 ∆ω = lim ∣ ∣ R ∆s→0 ∆s R se numeşte raza de curbură a curbei Γ ı̂n punctul M0 .7. Împărţind prin ∆s găsim: RRR sin ∆ω RRR RRR sin ∆ω RRR ∥Ð̇ →r (s0 + ∆s) − Ð̇ →r (s0 )∥ = 2 RRRRR 2 RR RR RRR = RRR ∆ω2 RRRRR ⋅ ∣ ∆ω ∣ ∆s RRR ∆s RRR RRR 2 RRR ∆s Trecând la limită ∆s → 0 se obţine ∥Ð̈ → ∆ω 1 r (s0 )∥ = 1 ⋅ lim ∣ ∣= .1. R Demonstraţie: Fie M0 (Ð → r (s0 )) un punct ordinar al curbei Γ şi M (Ð → r (s0 + ∆s)) punctul de pe curbă corespunzător valorii s0 + ∆s a parametrului natural. Avem: Ð → τ (s0 ) = Ð̇ →r (s0 ) şi Ð → τ (s0 + ∆s) = Ð̇ →r (s0 + ∆s). Avem: Ð→ Ð→ Ð→ ∥Ð̇ →r (s0 + ∆s) − Ð̇ →r (s0 )∥ = ∥Ð → τ (s0 + ∆s) − Ð → τ (s0 )∥ = ∥AC − AB∥ = ∥BC∥ Din triunghiul isoscel ABC obţinem: Ð→ ∆ω ∥BC∥ = 2 ∣sin ∣ 2 Ð→ Ð→ unde ∆ω este unghiul dintre AB şi AC. ∆s→0 ∆s R Fie o curbă Γ dată printr-o ecuaţie vectorială Ð → r =Ð → r (t) Scriind parametrul t ı̂n funcţie de parametrul natural s şi derivând ı̂n raport cu s deducem Ð → r′ Ð̇ →r =Ð →r′⋅ dt = Ð ds ∥ → r ′∥ .

11). obţinem 1 ∣f ′′ (x)∣ =√ R (1 + (f ′ (x))2 )3 3. Când α variază ı̂n mod continuu ı̂n R (sau ı̂ntr-un interval I ⊂ R).11) se numeşte ı̂nfăşurătoarea familiei (23.11) reprezintă o curbă plană Γα de clasă C 2 . Pentru fiecare valoare a parametrului α. . y.11) reprezintă o familie de curbe indexată după parametrul α. Când curba Γ este dată parametric prin ⎨ . α. O curbă Γ tangentă la toate curbele familiei (23. y.336 CAPITOLUL 23. α) = 0 (23. obţinem ⎪ ⎩y = y(t) ⎪ 1 ∣x′ y ′′ − x′′ y ′ ∣ =√ R ((x′ )2 + (y ′ )2 )3 2.8. ecuaţia (23.1. obţinem 1 ∣ρ2 + 2(ρ′ )2 − ρρ′′ ∣ = √ R (ρ2 + (ρ′ )2 )3 23.5 Înfăşurătoarea unei familii de curbe plane Fie o ecuaţie de forma f (x. Definiţia 23. ELEMENTE DE GEOMETRIE DIFERENŢIALĂ Derivăm ı̂ncă o dată ı̂n raport cu s: Ð→ r′ Ð → r′ Ð̈ → d r = ( Ð ) ⋅ dt d = ( ) ⋅ 1 → Ð → Ð → dt ∥ r ′ ∥ ds dt ∥ r ′ ∥ ∥ r ′ ∥ După efectuarea calculelor obţinem ∥Ð → r ′×Ð → r ′′ ∥ = ∥Ð̈ → 1 r∥= Ð→ . Când curba Γ este dată prin reprezentarea polară explicită ρ = ρ(θ).11) unde α este un parametru real. R ∥ r ′ ∥3 Observaţii ⎧ ⎪ ⎪x = x(t) 1. iar funcţia f are derivate parţiale continue de ordinul 2 ı̂n raport cu x. Când curba Γ este dată explicit prin y = f (x). spunem că ecuaţia (23.

α) = 0 (23. deci putem reprezenta ı̂nfăşurătoarea Γ prin ecuaţii parametrice de forma ⎧ ⎪ ⎪x = x(α) ⎨ .1. α). α) şi − (x. y. aşadar atunci când α variază punctul M descrie curba Γ. α) ⋅ x′ (α) + (x. α) ⋅ y ′ (α) + (x. Teorema 23. y. α) + y ′ (α) ⋅ (x. y. Presupunem că M este punct ordinar pentru curbele Γα şi Γ. α) ∂f ∂f sau echivalent ∂f ∂f x′ (α) ⋅ (x. y. y. α) ∂x (x. α) = 0 (23. ∂y ∂x Impunând condiţia ca cele două curbe să aibă aceeaşi tangentă ı̂n punctul M obţinem x′ (α) y ′ (α) = − ∂y (x. y. y(α).12) ∂x ∂y Derivând f (x(α). α) = 0 ⎨ ∂f ⎪ ⎩ ∂α (x. Parametrii directori ai tangentei la curba Γ ı̂n punctul M sunt x′ (α) şi y ′ (α). avem: f (x(α). α) = 0 ı̂n raport cu α găsim ∂f ∂f ∂f (x.13) deducem ∂f (x. α) = 0 ∂α aşadar coordonatele punctelor de pe ı̂nfăşurătoare verifică ecuaţiile ⎧ ⎪ ⎪f (x. α) = 0 ⎪ Rezolvând acest sistem ı̂n necunoscutele x.11) corespunzătoare valorii α a parametrului şi fie M punctul de tangenţă al curbei Γα cu ı̂nfăşurătoarea Γ. y se obţin ecuaţiile parametrice ale ı̂nfăşurătoarei. Condiţia pentru ca familia de curbe (23. CURBE PLANE 337 Fie Γα curba din familia (23. y. Punctul M se mai numeşte punct caracteristic al curbei Γα .11) să admită o ı̂nfăşurătoare este ca funcţia f să verifice relaţiile RRR ∂f ∂f RRR RRR ∂x ∂y RRR ∂2f RRR ∂ 2 f R ≠ 0 şi ≠0 RRR ∂x∂α ∂y∂α RRRRR 2 ∂ f ∂α2 .13) ∂x ∂y ∂α Din (23. y. y(α). y. sau eliminând parametrul α din cele două ecuaţii se obţine ecuaţia carteziană implicită a ı̂nfăşurătoarei. y. y. ⎪y = y(α) ⎪ ⎩ Cum punctul M aparţine şi curbei Γα . y.2.12) şi (23.23. ∂f ∂f iar parametrii directori ai tangentei la curba Γα ı̂n M sunt (x. Coordonatele acestui punct depind de valoarea parametrului α. α) = 0.

Puncte ordinare O curbă ı̂n spaţiu poate fi dată prin una din următoarele reprezentări: 1. . Reprezentare carteziană implicită: ⎧ ⎪ ⎪F (x. y.16) ⎪ ⎩z = z(x) ⎪ 4.2. adică Ð → Ð → Ð→ Ð→ Ð → r ′ (t0 ) = x′ (t0 ) i + y ′ (t0 ) j + z ′ (t0 ) k ≠ 0 . b]. Definiţia 23. 1. 2.15) se numeşte curbă de clasă C k dacă funcţia vectorială Ð → r (t) are componentele x(t). y.17) se numeşte curbă de clasă C k dacă funcţiile F (x. Reprezentare parametrică: ⎧ ⎪x = x(t) ⎪ ⎪ ⎪ ⎨y = y(t) . 3. 1. (23. Reprezentare carteziană explicită: ⎧ ⎪ ⎪y = y(x) ⎨ . (23. z) = 0 ⎪ Definiţia 23. ELEMENTE DE GEOMETRIE DIFERENŢIALĂ 23. Punctul M0 se numeşte punct ordinar (sau regulat) al curbei Γ dacă ı̂n acest punct derivata funcţiei vectoriale Ð →r (t) este diferită de vectorul nul. Reprezentare vectorială: Ð → Ð → Ð→ Ð→ r =Ð → r (t) = x(t) i + y(t) j + z(t) k . z) şi G(x.14) sau (23. z) = 0 ⎨ .16) se numeşte curbă de clasă C k (k ∈ N∗ ) dacă funcţiile care apar ı̂n reprezentările respective admit derivate continue până la ordinul k inclusiv.17) ⎪ ⎩G(x.15) 3. y. b]. t ∈ [a.14) ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = z(t) 2.1 Reprezentări analitice.2 Curbe ı̂n spaţiu 23. y(t) k şi z(t) de clasă C (admit derivate continue până la ordinul k inclusiv). O curbă ı̂n spaţiu dată prin reprezentarea implicită (23. x ∈ [a.9. Fie Γ o curbă ı̂n spaţiu de clasă C 1 dată prin ecuaţia vectorială (23. O curbă ı̂n spaţiu dată prin reprezentarea vectorială (23. z) admit derivate parţiale continue până la ordinul k inclusiv. y.15) şi M0 (Ð→ r (t0 )) un punct al acestei curbe. O curbă ı̂n spaţiu dată prin una din reprezentările (23. (23. t ∈ [a. (23.338 CAPITOLUL 23.10. b].

Fie Γ o curbă ı̂n spaţiu de clasă C 1 reprezentată prin ecuaţia vectorială Ð→ r =Ð → r (t). 23. ecuaţiile tan- gentei sunt ı̂n punctul M0 (x0 . Punctul M0 se numeşte punct ordinar al curbei Γ dacă ı̂n acest punct este verificată condiţia ⎛ ∂F ∂F ∂F ⎞ rang ∂x ∂G ∂y ∂G ∂z ∂G = 2. G) RRRR ∂F ∂F RRR . Dreapta limită a secantei M0 M când punctul M tinde către M0 pe curbă se numeşte tangenta la curbă ı̂n punctul M0 . =R ∂x ∂y D(y. CURBE ÎN SPAŢIU 339 2. G) RRRR ∂F ∂F RRR . z) RRRR ∂G ∂G RRR D(z.17) şi M0 (x0 . z(x0 )) sunt: x − x0 y − y(x0 ) z − z(x0 ) = = ′ (23. Considerăm de asemenea un punct ordinar variabil M (Ð → r (t)). y0 .z) (M0 ) D(z. deci ecuaţiile tangentei la curbă ı̂n M0 sunt x − x(t0 ) y − y(t0 ) z − z(t0 ) = = ′ (23. z0 ) un punct al acestei curbe.2 Triedrul Frenet Definiţia 23. ⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠ Un punct de pe o curbă ı̂n spaţiu Γ care nu este punct regulat se numeşte punct singular. =R ∂y ∂z ∂z ∂x ∣.19) 1 y ′ (x0 ) z (x0 ) ˆ Pentru o curbă dată prin ecuaţii implicite de forma (23.G) = D(F. y0 . t ∈ [a. z0 ) sunt: x − x0 y − y0 z − z0 D(F. x) RR ∂G ∂G D(x.20) D(y. D(F.G) (23. G) = ∣ ∂F ∂F D(F.G) = D(F.12. ecuaţiile tan- gentei sunt ı̂n punctul M0 (x0 .17).18) x′ (t0 ) y ′ (t0 ) z (t0 ) ˆ Pentru o curbă dată prin ecuaţii explicite de forma (23. b] şi fie M0 (Ð → r (t0 )) un punct ordinar fixat pe Γ corespunzător valorii t0 a parametru- lui. Direcţia secantei M0 M converge către direcţia vectorului Ð → r ′ (t0 ) atunci când M → M0 . .23.x) (M0 ) D(x. Planul perpendicular pe tangenta la o curbă Γ ı̂n punctul M0 ∈ Γ se numeşte plan normal la curba Γ ı̂n punctul M0 .11. y(x0 ). y) RRRR ∂G ∂G RRR RR R ∂y ∂z ∂z ∂x R ∂x ∂y Definiţia 23.y) (M0 ) unde R RRR R RRR D(F.2.2.16). Fie Γ o curbă ı̂n spaţiu de clasă C 1 dată prin ecuaţia implicită (23.

Un vector director al binormalei este Ð → Ð b =→r ′ (t0 ) × Ð → r ′′ (t0 ) deci ecuaţiile binormalei sunt x − x(t0 ) y − y(t0 ) z − z(t0 ) = = (23.21) ˆ pentru o curbă dată prin ecuaţii implicite. Se numeşte normală principală la curba Γ ı̂n punctul M0 dreapta de intersecţie a planului normal cu planul osculator ı̂n M0 . M2 .13. B = − ∣ ∣ . Considerăm de asemenea două puncte ordinare variabile M1 . G) (M0 ) ⋅ (x − x0 ) + (M0 ) ⋅ (y − y0 ) + (M0 ) ⋅ (z − z0 ) = 0 D(y. Se numeşte binormală la curba Γ ı̂n punctul M0 dreapta per- pendiculară pe planul osculator ı̂n M0 . ELEMENTE DE GEOMETRIE DIFERENŢIALĂ ˆ pentru o curbă dată prin ecuaţie vectorială sau ecuaţii parametrice. deci ecuaţia planului osculator ı̂n M0 este RRR x − x(t ) y − y(t ) z − z(t ) RRR RRR 0 0 0 RRR RRR x′ (t0 ) y ′ (t0 ) z ′ (t0 ) RRR = 0. M2 tind către M0 pe curbă se numeşte plan osculator la curbă ı̂n punctul M0 .22) RRR ′′ RRR RR x (t0 ) y ′′ (t0 ) z ′′ (t0 ) RR Definiţia 23. ecuaţia planului normal ı̂n M0 este: x′ (t0 ) ⋅ (x − x(t0 )) + y ′ (t0 ) ⋅ (y − y(t0 )) + z ′ (t0 ) ⋅ (z − z(t0 )) = 0 (23. Planul limită la care tinde planul M0 M1 M2 când M1 . (23. x) D(x. Fie Γ o curbă ı̂n spaţiu de clasă C 2 reprezentată prin ecuaţia vectorială Ð→ r =Ð → r (t). ecuaţia planului normal ı̂n M0 este: D(F. G) D(F. b] Ð → şi fie M ( r (t )) un punct ordinar fixat pe Γ corespunzător valorii t a parametru- 0 0 0 lui. y) ˆ orice dreaptă conţinută ı̂n planul normal ı̂n M0 la curbă şi care conţine punctul M0 se numeşte normală la curbă ı̂n M0 .15. . G) D(F. C = ∣ ∣ y ′′ z ′′ x′′ z ′′ x′′ y ′′ Definiţia 23. Definiţia 23.14. z) D(z.340 CAPITOLUL 23.23) A(t0 ) B(t0 ) C(t0 ) unde y′ z′ x′ z ′ x′ y ′ A=∣ ∣ . Direcţia normalei la M0 M1 M2 converge către direcţia vectorului Ð → r ′ (t0 ) × Ð → r ′′ (t0 ). t ∈ [a.

n = ∣ ′ ′ ∣ y′ z′ x z x y Definiţia 23.24) l(t0 ) m(t0 ) n(t0 ) unde B C A C A B l=∣ ∣.16.Ð →ν . Ð→ τ .27) ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ∥ b ×Ð r ∥ ⎪ Ð→ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ Ð→ r ′×Ð→r ′′ ⎪ ⎪ β = ⎪ ⎩ ∥Ð→ r ′×Ð→r ′′ ∥ şi formează o bază ortonormată ı̂n V3 .25) Cu notaţiile anterioare. β } se numeşte triedrul lui Frenet ataşat curbei Γ ı̂n punctul M0 . Ð→ Reperul ortonormat {M0 .26) Ð → Vectorii directori ai tangentei. normala principală şi binormala sunt axele (muchiile) triedrului Frenet. Ð → n . Un vector normal la planul rectificant este chiar vectorul director al normalei principale Ð→ Ð → →′ n = b ×Ð r (t0 ) deci ecuaţia planului rectificant este l(t0 )(x − x(t0 )) + m(t0 )(y − y(t0 )) + n(t0 )(z − z(t0 )) = 0 (23. Se numeşte plan rectificant la curba Γ ı̂n punctul M0 planul determinat de tangenta şi binormala la curba Γ ı̂n M0 . normalei principale şi binormalei (Ð → r ′. iar planul normal. şi b ) ı̂n punctul M0 de pe curba Γ sunt ortogonali doi câte doi şi formează o bază ı̂n spaţiul vectorial V3 .2. ecuaţia planului osculator (23.23.22) se rescrie A(t0 )(x − x(t0 )) + B(t0 )(y − y(t0 )) + C(t0 )(z − z(t0 )) = 0 (23. . Versorii corespunzători acestor 3 vectori sunt: ⎧ Ð→ r′ ⎪ ⎪ ⎪Ð→ ⎪ τ = ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ∥Ð→ r ′∥ ⎪ ⎪ Ð→ Ð ⎪ ⎪Ð b ×→ r′ ⎨→ν = Ð→ →′ (23. CURBE ÎN SPAŢIU 341 Un vector director al normalei principale este Ð → Ð→ →′ n = b ×Ð r (t0 ) deci ecuaţiile normalei principale sunt x − x(t0 ) y − y(t0 ) z − z(t0 ) = = (23. m = −∣ ′ ′ ∣. Tangenta. planul osculator şi planul rectificant sunt planele (feţele) triedrului Frenet.

ds ds ds Pentru o curbă dată prin parametrizare naturală convenim să notăm vectorul dÐ → r Ð̇ derivatelor cu =→r (s). Parametrul s se numeşte parametrul natural al curbei şi este dat chiar de lungimea curbei până la punctul curent. ELEMENTE DE GEOMETRIE DIFERENŢIALĂ 23. Ridicând la pătrat obţinem: ds2 = [(x′ (t)) + (y ′ (t)) + (z ′ (t)) ] dt2 = dx2 + dy 2 + dz 2 = dÐ → 2 2 2 r2 de unde rezultă dÐ → r ∥ ∥=1 ds Deoarece funcţia s = s(t) are derivată nenulă. Lungimea arcului de curbă M0 M1 este t1 √ l(M0 M1 ) = ∫ (x′ (t))2 + (y ′ (t))2 + (z ′ (t))2 dt t0 Pentru un punct oarecare M al curbei corespunzător valorii t a parametrului.342 CAPITOLUL 23. Înlocuind t = t(s) ı̂n ecuaţiile parametrice obţinem ⎧ ⎪x = x(t(s)) = X(s) ⎪ ⎪ ⎪ ⎨y = y(t(s)) = Y (s) ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = z(t(s)) = Z(s) care se numeşte parametrizare naturală a curbei. Fie M0 şi M1 două puncte ale curbei Γ corespunzătoare valorilor t0 şi respectiv t1 ale parametrului. Diferenţiala acestei funcţii √ ds = (x′ (t))2 + (y ′ (t))2 + (z ′ (t))2 dt se numeşte elementul de arc al curbei Γ. putem explicita pe t ı̂n funcţie de s.3 Elementul de arc. definim funcţia t√ s(t) = ∫ (x′ (u))2 + (y ′ (u))2 + (z ′ (u))2 du t0 care reprezintă lungimea arcului de curbă cuprins ı̂ntre punctul fix M0 şi punctul variabil M . relaţia anterioară devine ds ∥Ð̇ →r (s)∥ = 1 ⇔ ẋ2 (s) + ẏ 2 (s) + ż 2 (s) = 1 . Folosind această notaţie.2. Curbură şi torsiune Fie Γ o curbă ı̂n spaţiu de clasă C 1 reprezentată parametric şi presupunem că toate punctele ei sunt ordinare. Parametrizarea naturală are proprietatea dX 2 dY 2 dZ 2 ( ) +( ) + ( ) = 1.

Curbura curbei Γ ı̂n punctul M0 este prin definiţie 1 ∆ω = lim ∣ ∣ R ∆s→0 ∆s R se numeşte raza de curbură a curbei Γ ı̂n punctul M0 .29) ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪Ð→ Ð̇ → r × Ð̈ → ⎪ ⎪ ⎪ β = r ⎪ ⎪ ⎪ ⎩ ∥Ð̈ →r∥ Fie M0 un punct ordinar al unei curbe ı̂n spaţiu Γ şi M un punct arbitrar al curbei ı̂n vecinătatea lui M0 .27) următoarele expresii pentru versorii triedrului Frenet: ⎧Ð→ ⎪ ⎪ ⎪ τ = Ð̇ →r ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ Ð̈ → ⎪ ⎪Ð→ r ⎪ ν = Ð̈→ ⎨ ∥r∥ (23.28) ds ∥Ðr (t)∥ Din ∥Ð̇ →r (s)∥ = 1 ⇔ Ð̇ →r (s) ⋅ Ð̇ →r (s) = 1 prin derivare obţinem Ð̇ →r (s) ⋅ Ð̈ →r (s) = 0 aşadar vectorii Ð̇ →r (s) şi Ð̈ →r (s) sunt ortogonali. Folosind aceste proprietăţi. Definiţia 23. CURBE ÎN SPAŢIU 343 Considerând din nou parametrul iniţial ca funcţie de parametrul natural t = t(s). se poate demonstra că ∥Ð → r ′×Ð → r ′′ ∥ = ∥Ð̈ → 1 r∥= .2.17. Notăm cu ∆ω unghiul dintre tangentele ı̂n M0 şi M la curbă şi cu ∆s lungimea arcului de curbă M0 M . R ∥Ð →r ′ ∥3 Fie M0 un punct ordinar şi neinflexionar al unei curbe ı̂n spaţiu Γ de clasă C 3 şi M un punct arbitrar al curbei ı̂n vecinătatea lui M0 . La fel ca şi pentru curbe plane. Notăm cu ∆ϕ unghiul dintre binormalele ı̂n M0 şi M la curbă şi cu ∆s lungimea arcului de curbă M0 M . prin derivare ı̂n raport cu s obţinem Ð̇ → dÐ → dÐ→ r dt Ð =→ r dt r (s) = = ⋅ r ′ (t) ⋅ ds dt ds ds Calculând normele ı̂n egalitatea vectorială anterioară găsim dt 1 = →′ (23. .23. obţinem din (23.

Reprezentare carteziană explicită: z = f (x.34) 3. r) (r . (23. r..35) 4.344 CAPITOLUL 23. r .32) T ecuaţii care se numesc formulele lui Frenet. Reprezentare vectorială: Ð → Ð → Ð→ Ð→ r =Ð → r (u. v) k .3 Suprafeţe 23. 23. (u. v) = x(u. v) ∈ D ⊂ R2 . Reprezentare carteziană implicită: F (x.3. (23. y. v) 2. v) ⎪ ⎪ ⎪ ⎨y = y(u. r ) = = Ð . v) j + z(u. (u. y).18. v) i + y(u. (x. v) ∈ D ⊂ R2 . Torsiunea curbei Γ ı̂n punctul M0 este prin definiţie 1 ∆ϕ = lim ∣ ∣ T ∆s→0 ∆s T se numeşte raza de torsiune a curbei Γ ı̂n punctul M0 .31) R T Ð̇ → 1Ð→ β =− ν (23. T ∥Ð̈ →r ∥2 ∥→ r ′×Ð→r ′′ ∥2 Derivatele versorilor triedrului Frenet ı̂n raport cu parametrul natural s pot fi scrise astfel: Ð̇ →τ = Ð 1→ ν (23. ELEMENTE DE GEOMETRIE DIFERENŢIALĂ Definiţia 23..36) . (23. Se poate demonstra că .33) ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = z(u. v) . (23.30) R Ð̇ → 1 → 1Ð → ν =− Ð τ + β (23. Ð̇ → Ð̈→ Ð → Ð →′ Ð→′′ Ð→′′′ 1 (r. y) ∈ D ⊂ R2 . z) = 0.1 Generalităţi O suprafaţă S poate fi dată prin una din următoarele reprezentări: 1. Reprezentare parametrică: ⎧ ⎪x = x(u.

∀(u. Spunem că funcţia vectorială Ð → Ð → Ð→ Ð→ r (u. punctul M0 se numeşte punct singular al suprafeţei S. ⎪ ⎩v = v(t) ⎪ 2. implicit: g(u. ˆ funcţia vectorială Ð → r (u. O curbă pe suprafaţa S este reprezentată ı̂n mod analog curbelor plane. dar folosind coordonatele curbilinii u şi v ı̂n locul coordonatelor carteziene x.19. v) ∈ D Definiţia 23. . Ð → → r ′v ≠ 0 . Definiţia 23. suprafaţa este de clasă C 1 2. În caz contrar. 3. SUPRAFEŢE 345 Definiţia 23. v) j + z(u. v) k este de clasă C k dacă are derivate parţiale continue până la ordinul k inclusiv. (u.34) este o suprafaţă elementară dacă sunt satisfăcute condiţiile: 1. v0 ) se numeşte punct ordinar al unei suprafeţe Ð → r ′u × Ð S de clasă C 1 dacă Ð → → r ′v (M0 ) ≠ 0 .21. Fie o suprafaţă elementară S de ecuaţie Ð → r =Ð → r (u. v) ∈ D Ð → r ′u × Ð 3. Punctul M0 (u0 . v) realizează o corespondenţă biunivocă ı̂ntre mulţimea punctelor de pe suprafaţă şi mulţimea perechilor (u. ˆ un punct M0 ∈ S este unic determinat de coordonatele sale curbilinii u = u0 şi v = v0 . v) ∈ D ⊂ R2 .3.23. b] reprezintă ecuaţia vectorială a curbei Γ ı̂n spaţiu. v) i + y(u. v). Ð → r =Ð → r (u(t). v) este de clasă C k dacă toate componentele sale k sunt de clasă C .20. ecuaţia Ð → r = Ð→ r (u. t ∈ [a. y: ⎧ ⎪ ⎪u = u(t) 1. Spunem că o suprafaţă S dată prin reprezentarea vectorială (23. v) = x(u. b]. explicit: u = ϕ(v) sau v = ψ(u). v(t)) . ˆ u şi v se numesc parametri sau coordonate curbilinii pe suprafaţă. v) = 0. Pentru o curbă Γ de pe suprafaţa S reprezentată parametric. t ∈ [a. parametric: ⎨ .

În particular. dacă funcţia ϕ (sau ψ) este constantă. v0 ) RRR RRR RRR RRR ∂x ∂y ∂z RRR RRR (u0 .22. v0 ) depind doar de suprafaţa S şi de ∂u ∂v punctul M0 ∈ S. Fie suprafaţa S de ecuaţie Ð → r =Ð → r (u. v0 ) y − y(u0 . v0 ) (u0 . v = v(t) a curbei Γ. v). v0 ) ⋅ u′ (t0 ) + (u0 . obţinem ecuaţia vectorială ı̂n spaţiu a curbei Γ: Ð →r =Ð→ r (u(t). ELEMENTE DE GEOMETRIE DIFERENŢIALĂ O curbă Γ de pe suprafaţa S dată prin ecuaţia explicită u = ϕ(v) sau v = ψ(u) are ecuaţia ı̂n spaţiu Ð → r =Ð →r (ϕ(v). 0 0 Curbele Γu şi Γv se numesc curbe de coordonate sau curbe caracteristice pe suprafaţa S. 23. Definiţia 23. v) sau Ð → r =Ð → r (u. ψ(u)). pe curbele corespunzătoare de pe suprafaţa S variază doar v (respectiv u). v(t)) Notăm cu t0 valoarea parametrului t care corespunde punctului M0 pe curba Γ şi cu u0 = u(t0 ). v0 ) (u0 . Ecuaţia planului tangent ı̂n M0 este RRR x − x(u0 . ∂u ∂v ∂Ð → ∂Ð → Vectorii Ð → (u0 .3.2 Plan tangent şi normală la o suprafaţă În continuare vom presupune că suprafaţa S precum şi curbele de pe a această suprafaţă sunt de clasă C 1 . v) ∈ D ⊂ R2 . v0 ) (u0 . Fiecare punct M0 (Ð → r (u0 . v0 ) RRR = 0 RRR ∂u ∂x ∂u ∂y ∂u ∂z RRR RRR (u0 . Observaţie: Vectorii Ð → r 0u şi Ð → r 0v sunt chiar vectorii directori ai tangentelor la curbele de coordonate de pe S care trec prin M0 . Pentru o parametrizare u = u(t). Se numeşte plan tangent la suprafaţa S ı̂n punctul M0 planul determinat de vectorii Ð → r 0u şi Ð → r 0v . iar vectorul director al tangentei la orice curbă de pe S care trece prin M0 este o combinaţie liniară de aceşti doi vectori. v0 = v(t0 ) coordonatele curbilinii ale punctului M0 pe suprafaţa S. punctul M0 ∈ S şi Γ o curbă arbitrară pe S care trece prin M0 . v0 ) şi Ð→ r r r 0u = r 0v = (u0 .346 CAPITOLUL 23. Tangenta ı̂n M0 la curba Γ are direcţia dată de vectorul Ð → ∂Ð→ r ∂Ð → r r ′ (t0 ) = (u0 . v0 ) ⋅ v ′ (t0 ). v0 ) RRR RR ∂v ∂v ∂v RR . v0 ) z − z(u0 . Notăm cu Γ0u curba de pe suprafaţa S corespunzătoare lui v = v0 şi având ecuaţia ı̂n spaţiu Ð→ r = Ð → r (u. v0 ). respectiv cu Γ0v curba de pe suprafaţa S core- spunzătoare lui u = u0 şi având ecuaţia ı̂n spaţiu Ð → r =Ð→ r (u0 . v). (u. v0 )) este intersecţia a două curbe de coordonate. v0 ) (u0 .

y0 ). ecuaţia normalei este: 1. y): x − x0 y − y0 z − z0 = = p q −1 3. y. obţinem ecuaţia planului tangent ∂F ∂F ∂F (M0 )(x − x0 ) + (M0 )(y − y0 ) + (M0 )(z − z0 ) = 0 ∂x ∂y ∂z Definiţia 23. y0 . z0 ) ∈ S dreapta perpendiculară pe planul tangent la S ı̂n M0 . z = z(u. y). Se numeşte normală la suprafaţa S ı̂n punctul M0 (x0 .23. B = ∣ ∂u ∂z ∂u ∂x ∣ (M0 ). În funcţie de tipul reprezentării suprafeţei S. v): x − x0 y − y0 z − z0 = = A B C 2. folosind parametrizarea ⎧ ⎪x=u ⎪ ⎪ ⎪ ⎨y = v ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = f (u. z0 ) sunt coordonatele carteziene ale lui M0 . SUPRAFEŢE 347 sau echivalent A(x − x0 ) + B(y − y0 ) + C(z − z0 ) = 0 unde ∂y ∂z ∂z ∂x ∂x ∂y A=∣ ∂u ∂y ∂u ∂z ∣ (M0 ). y0 . v). parametric x = x(u. v). Dacă suprafaţa S este dată prin ecuaţia explicită z = f (x. ∂f Dacă suprafaţa S este dată prin ecuaţia implicită F (x. y = y(u. z) = 0. y0 ) şi q = ∂y (x0 . z) = 0: x − x0 y − y0 z − z0 = = Fx′ Fy′ Fz′ . C = ∣ ∂u ∂x ∂u ∂y ∣ (M0 ) ∂v ∂v ∂v ∂v ∂v ∂v iar (x0 . y.23. implicit F (x.3. explicit z = f (x. v) obţinem ecuaţia planului tangent p(x − x0 ) + q(y − y0 ) − (z − z0 ) = 0 unde p = ∂f ∂x (x0 .

0) = 1 ⎧ ⎪ x′v = −u sin v ⎧ ⎪x′v (1. (u. 1). ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = u + v Coordonatele carteziene: M0 (1. v) i + y(u. (u. v) j + z(u. 0) = 0 ⎪ ⎪ ⎪ ′ ⎪ ⎪ ⎪ ′ ⎪ ⎪ ⎪ ′ ⎪ ⎪ ⎪ ′ ⎨yu = sin v ⎨yu (1. Derivatele parţiale: ⎧ ⎪x′u = cos v ⎧ ⎪x′u (1. 0) = 1 ⎪ ′ ⎩zv = 1 ⎪ ′ ⎩zv (1. v) ∈ D ⊂ R2 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = z(u. v) ⎪ ⎪ ⎪ ⎨y = y(u. v) ∈ D ⊂ R2 sau prin ecuaţii parametrice ⎧ ⎪x = x(u. ) . 0) = 1 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ′ ⎩zu = 1 ⎪ ′ ⎩zu (1. 2 Derivatele parţiale: ⎧ ⎪ ⎧ ⎪ ∂x = 2xz ∂x (M0 ) = 1 ∂F ∂F ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ∂F ⎪ ∂F ⎨ ∂y = 2yz ⎨ ∂y (M0 ) = 1 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩ ∂z = x + y ⎪ ⎩ ∂z (M0 ) = 2 ⎪ ∂F 2 2 ∂F Planul tangent: 1 1 ⋅ (x − 1) + 1 ⋅ (y − 1) + 2 ⋅ (z − ) = 0 ⇔ x + y + 2z − 3 = 0 2 x−1 y−1 z− 1 Normala: = = 2 1 1 2 23. v0 = 0).3 Prima formă fundamentală a unei suprafeţe Fie suprafaţa S dată prin ecuaţia vectorială Ð → Ð → Ð→ Ð→ r =Ð → r (u. v) k . v) . v) = x(u. ELEMENTE DE GEOMETRIE DIFERENŢIALĂ Exemplu 1: Să se scrie ecuaţia planului tangent şi ecuaţiile normalei la suprafaţa ⎧ ⎪x = u cos v ⎪ ⎪ ⎪ ⎨y = u sin v ı̂n punctul M0 (u0 = 1.3. 0. 0) = 0 ⎨yv = u cos v ⎨yv (1. 0) = 1 RRR x − 1 y z − 1 RRR RR RR Planul tangent: RRRR 1 0 1 RRRR = 0 ⇔ −x − y + z = 0 RRR R RR 0 1 1 RRRR x−1 y z−1 Normala: = = −1 −1 1 Exemplu 2: Să se scrie ecuaţia planului tangent şi ecuaţiile normalei la suprafaţa 1 z(x2 + y 2 ) − 1 = 0 ı̂n punctul M0 (1. v) . 1.348 CAPITOLUL 23.

v(t)). Se numeşte prima formă fundamentală a suprafeţei S pătratul elementului de arc (ds2 ) al curbei Γ de pe suprafaţa S. Ecuaţia vectorială a curbei Γ este Ð → r =Ð → r (u(t).3. ⎪ ⎩v = v(t) ⎪ Definiţia 23. F şi G se numesc coeficienţii primei forme fundamentale sau coeficienţii lui Gauss . y) coeficienţii primei forme fundamentale sunt ⎧ ⎪E = 1 + p2 ⎪ ⎪ ⎪ ⎨F = pq ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩G = 1 + q 2 Pentru o suprafaţă S dată prin ecuaţia implicită F (x. Avem: dÐ → ∥ = 1 ⇔ ds = ∥dÐ → r ∥ ⇔ ds2 = dÐ → r ⋅ dÐ → r ∥ r ds Înlocuind dÐ → r =Ð → r ′u du + Ð → r ′v dv obţinem dÐ → r ⋅ dÐ → r = ∥Ð → r ′u ∥2 du2 + 2Ð → r ′u Ð → r ′v dudv + ∥Ð → r ′v ∥2 dv 2 aşadar prima formă fundamentală este forma pătratică ds2 = Edu2 + 2F dudv + Gdv 2 ⎧ ⎪ ⎪E = ∥Ð r ′u ∥2 = Ð → → r ′u ⋅ Ð→ r ′u ⎪ ⎪ unde ⎨F = Ð → r ′u ⋅ Ð → r ′v ⎪ ⎪ ⎪ Ð→′ 2 Ð →′ Ð →′ ⎪ ⎩G = ∥ r v ∥ = r v ⋅ r v E.23. Scriind vectorii Ð r ′u şi Ð → → r ′v pe componente şi calculând produsele scalare găsim ⎧ ⎪E = (x′u )2 + (yu′ )2 + (zu′ )2 ⎪ ⎪ ⎪ ⎨F = x′u x′v + yu′ yv′ + zu′ zv′ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ′ 2 ′ 2 ⎩G = (xv ) + (yv ) + (zv ) ′ 2 Pentru o suprafaţă S dată prin ecuaţia explicită z = f (x. SUPRAFEŢE 349 ⎧ ⎪ ⎪u = u(t) şi o curbă oarecare Γ pe S de ecuaţii parametrice ⎨ . z) = 0 .24. y.

25. găsim du = 0 şi δv = 0.350 CAPITOLUL 23. Vectorii dÐ→ r şi δ Ð → r dau direcţiile tangentelor la cele două curbe ı̂n punctul M . Fie Γ1 şi Γ2 două curbe pe suprafaţa S care se intersectează ı̂n punctul M de pe suprafaţă. iar cosinusul unghiului dintre cele două curbe devine F cos θ = √ . Unghiul θ dintre tangentele duse la cele două curbe ı̂n M se numeşte unghiul dintre curbele Γ1 şi Γ2 pe suprafaţa S. G sunt coeficienţii primei forme fundamentale calculaţi ı̂n punctul M comun celor două curbe. ELEMENTE DE GEOMETRIE DIFERENŢIALĂ coeficienţii primei forme fundamentale sunt ⎧ ⎪ (Fx′ )2 + (Fz′ )2 ⎪ ⎪ ⎪E= ⎪ ⎪ ⎪ (Fz′ )2 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ Fx ⋅ Fy′ ′ ⎨F = ⎪ ⎪ ⎪ (Fz′ )2 ⎪ ⎪ ⎪ (Fy′ )2 + (Fz′ )2 ⎪ ⎪ ⎪G= ⎪ ⎪ (Fz′ )2 ⎩ Lungimea unui arc de curbă Γ ⊂ S cuprins ı̂ntre punctele M1 (t1 ) şi M2 (t2 ) este ¿ t2 t2 Á2 2 Á ÀE ( du ) + 2F du ⋅ dv + G ( dv ) dt ∫ ds = ∫ dt dt dt dt t1 t1 Definiţia 23. F. E⋅G . Vom nota cu d deplasarea de-a lungul curbei Γ1 şi cu δ deplasarea de-a lungul curbei Γ2 . În particular pentru curbele de coordonate Γ1 ∶ u = u0 şi Γ2 ∶ v = v0 . aşadar avem: dÐ→ r ⋅ δÐ→r cos θ = Ð ∥d r ∥ ⋅ ∥δ Ð → → r∥ Înlocuind dÐ → r ′v dv şi δ Ð r ′u du + Ð r =Ð → → → r ′u δu + Ð r =Ð → → r ′v δv obţinem: dÐ → r ⋅ δÐ → r = (Ð → r ′u )2 duδu + Ð → r ′u Ð → r ′v (duδv + δudv) + (Ð → r ′v )2 dvδv = Eduδu + F (duδv + δudv) + Gdvδv Ð dr→ 2 = ds2 = Edu2 + 2F dudv + Gdv 2 δÐ→ r 2 = δs2 = Eδu2 + 2F δuδv + Gδv 2 Eduδu + F (duδv + δudv) + Gdvδv cos θ = √ √ Edu + 2F dudv + Gdv 2 ⋅ Eδu2 + 2F δuδv + Gδv 2 2 unde E.

Se numeşte element de arie pe suprafaţa S ı̂n punctul M ∈ S. Avem: dσ = ∥Ð → r ′u du × Ð → r ′v dv∥ = ∥Ð → r ′u × Ð → r ′v ∥dudv √ = A2 + B 2 + C 2 dudv √ = EG − F 2 dudv Dacă suprafaţa este dată prin ecuaţie carteziană explicită z = f (x. A(t0 = 2) ⎪ ⎪ 1 +t ⎪ ⎩y = 1 − t2 ⎪ ⎧ ⎪ ⎪x = t3 − 2t (b) ⎨ . Să se scrie ecuaţia tangentei şi normalei la curba dată ı̂n punctul indicat: ⎧ ⎪ t3 ⎪ ⎪ ⎪x = (a) ⎨ 1 − t22 . M0 (x = 1) (e) x3 + 3x2 y − y 2 − 2x + 9 = 0. Să se afle: (a) intersecţiile curbei cu axele de coordonate (b) intersecţiile curbei cu prima bisectoare (c) ecuaţia carteziană implicită a curbei (d) ecuaţia tangentei ı̂n punctul M0 (t0 = −2) 2. y). A(2.23. −1) (f) x3 − xy 2 + 2x + y − 3 = 0.4. 23.26. A(t0 = 2) ⎪ ⎩y = t + 1 ⎪ 2 (c) y = x3 + 2x2 − 4x + 3. Fie curba C ∶ Ð → r (t) = (t2 + 3t) i + (t2 + 2t) j .4 Exerciţii Ð → Ð→ 1. notat cu dσ. Să se scrie ecuaţiile tangentei şi normalei la elipsa x2 + y2 − 1 = 0 4 √ ı̂n punctul M0 ( 3. M0 (−2. elementul de arie este √ dσ = 1 + p2 + q 2 dxdy. 5) (d) y = x ln x + 1. aria paralelogramului construit pe vectorii Ð → r ′u du şi Ð → r ′v dv când creşterile parametrilor du şi dv au acelaşi semn. 21 ) . A(y = 0) 3. EXERCIŢII 351 Definiţia 23.

M (1. Să se determine ı̂nfăşurătoarea următoarelor familii de curbe: (a) αx − α2 y − 1 = 0 R: x2 = 4y (b) α2 x − (α − 1)y + 2 = 0 R: y 2 − 4xy − 8x = 0 (c) (α2 − 1)x − 2αy + 2α2 − 1 = 0 R: x3 + xy 2 + 4x2 + 3y 2 + 4x + 4y+ = 0 (d) (x − α)2 + y 2 = 4α R: y 2 + 4x + 4 = 0 7. A(1. A(0. A(1. B(1. ELEMENTE DE GEOMETRIE DIFERENŢIALĂ 4. 1. 2) (c) ρ = a sin3 3θ .352 CAPITOLUL 23. 1) 6 R: √ 13 13 ⎧ ⎪ ⎪x = sin t (b) ⎨ . M (t = π2 ) ⎪ ⎩y = t cos t ⎪ R: π42 (c) y = x3 − x2 + 2x − 2. A(t = 0). 0) 2 2 R: √ 5 5 (e) ρ = a sin 2θ. Să se calculeze elementul de arc şi lungimea arcului de curbă AB pentru curbele: ⎧ ⎪ ⎪x = a(t − sin t) (a) ⎨ . Să se calculeze curbura următoarelor curbe ı̂n punctele indicate: Ð→ Ð→ (a) Ð → r (t) = t2 i + t3 j . 1) ⎪ ⎩z = x3 1 ⎪ . 0). B (θ = 3π 2 ) 5. A(θ = 0). Să se scrie ecuaţiile tangentei şi ecuaţia planului normal la curba C ı̂n punctul specificat: ⎧ ⎪ x = 1 − cos t ⎪ ⎪ ⎪ (a) (C) ∶ ⎨y = sin t . 0) R: √2 5 10 (d) y = x − 1. M (θ = π4 ) 6. B(t = 2π) ⎪ ⎩y = a(1 − cos t) ⎪ (b) y 2 = 4x. A(1. M0 (t = π2 ) ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = t ⎧ ⎪ ⎪y = x2 (b) (C) ∶ ⎨ .

1. 1) ⎪ 0 ⎩x + y − 4 = 0 ⎪ 2 Ð→ Ð→ Ð→ (e) (C) ∶ Ð → r (t) = t i + t2 j + t3 k . 1) ⎪ ⎪ x = z ⎩ Ð→ Ð→ Ð → (c) (C) ∶ → Ð r (t) = et ( i cos t + j sin t + k ) 9. 8) 8. M0 (t0 = 2) ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = 2 t2 √ ⎧ ⎪ x = 2 2 cos t ⎪ ⎪ ⎪ (b) (C) ∶ ⎨y = 2 + 2 sin t . B (t = π2 ) ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = e t ⎧ ⎪ 2 ⎪y = x2 (b) (C) ∶ ⎨ .4. Să se scrie ecuaţiile muchiilor şi feţelor triedrului Frenet ı̂n următoarele cazuri: ⎧ ⎪x=t ⎪ ⎪ ⎪ (a) (C) ∶ ⎨y = −t .23. unde: ⎧ ⎪x = et cos t ⎪ ⎪ ⎪ (a) (C) ∶ ⎨y = et sin t . EXERCIŢII 353 ⎧ ⎪ x = a cos2 t ⎪ ⎪ ⎪ (c) (C) ∶ ⎨y = a sin t cos t . M0 (0. A(1. A(2. Să se calculeze elementul de arc pentru curba ⎧ ⎪x=t ⎪ ⎪ ⎪ (C) ∶ ⎨y = t2 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ 2t3 ⎩z = 3 11. 4. A(x = 0). Să se calculeze versorii triedrului Frenet ı̂n următoarele cazuri: ⎧ ⎪x = 1 − cos t ⎪ ⎪ ⎪ (a) (C) ∶ ⎨y = sin t . A(t = 0). B(x = 6) ⎪ x3 ⎩z = 6 ⎪ . 4. M0 (t = π4 ) ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = a sin t ⎧ ⎪ √ ⎪x2 + z 2 − 4 = 0 (d) (C) ∶ ⎨ 2 . Să se calculeze lungimea arcului (AB). 1. 0) ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = 2(1 − sin t) 10. M ( 3. M0 (t = π2 ) ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = t ⎧ ⎪ ⎪y 2 = x (b) (C) ∶ ⎨ 2 .

2) x2 y2 z2 (g) (S) ∶ 16 + 9 − 8 = 0. M0 (t = 0) ⎧ ⎪x = cos t ⎪ ⎪ ⎪ (b) (C) ∶ ⎨y = sin t . 1. M1 (1. 13. Să se scrie prima formă fundamentală a următoarelor suprafeţe: ⎧ ⎪x = u cos v ⎪ ⎪ ⎪ (a) (S) ∶ ⎨y = u sin v ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = u 2 Ð → Ð→ Ð→ (b) (S) ∶ Ð → r (u. 2) Ð → Ð→ Ð→ (e) (S) ∶ Ð → r (u.354 CAPITOLUL 23. v) = (u2 + v) i + (u + v 2 ) j + (u + v) k (c) (S) ∶ z = xy 2 x2 y2 z2 (d) (S) ∶ a2 + b2 + c2 −1=0 ⎧ ⎪x = u cos v ⎪ ⎪ ⎪ (e) (S) ∶ ⎨y = u sin v ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = a ⋅ v (f) (S) ∶ x2 + y 2 + z 2 − a2 = 0 . M0 (u = 1. v = −1) ⎧ ⎪x = 1 + uv ⎪ ⎪ ⎪ (b) (S) ∶ ⎨y = u + u2 v . 0. v = 0) (f) (S) ∶ z = x3 + y 3 . 9). Să se afle versorii triedrului Frenet. 3. M0 (1. 3) ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩z = u + u v 2 3 (c) (S) ∶ z = x2 + y 2 . M0 (3. 5) (d) (S) ∶ x2 + y 2 + z 2 + 2xy + 4xz + 2x + 4y − 6z + 8 = 0. Să se scrie ecuaţia planului tangent şi ecuaţiile normalei la suprafaţa S ı̂n punctul specificat: Ð → Ð→ Ð→ (a) (S) ∶ Ð → r (u. A(t = 0). curbura şi torsiunea la curba (C) ı̂n punctul indicat: Ð→ Ð→ Ð→ (a) (C) ∶ Ð → r (t) = (2t − 1) i + t3 j + (1 − t2 ) k . M0 (4. B(t = 1) 12. M2 (1. 4) 14. −2. 2. 3. M0 (0. v) = (u2 + v + 1) i + (u2 − v + 1) j + (uv + 2) k . M0 (u = 1. v) = (u − v)2 i + (u2 − 3v 2 ) j + v(u − 2v) k2 . A(t = 0) ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ t2 ⎩z = 2 Ð → Ð→ Ð→ (c) (C) ∶ Ð → r (t) = t cos t i + t sin t j + at k ı̂n origine. ELEMENTE DE GEOMETRIE DIFERENŢIALĂ Ð → Ð→ Ð→ (c) (C) ∶ Ð → r (t) = a cos t i + a sin t j + bt k .

4. (b) Să se scrie elementul de arc pentru curbele (C1 ) ∶ u = 2. (c) Să se calculeze lungimea arcului curbei C3 cuprins ı̂ntre punctele core- spunzătoare lui u = 1 şi u = 2. Se consideră suprafaţa Ð → Ð→ Ð→ Ð→ r (u. v) = u cos v i + u sin v j + u2 k . . Fie suprafaţa Ð→ Ð→ Ð→ (S) ∶ Ð → r (u. Fie suprafaţa Ð → Ð → Ð→ Ð→ r (u. 16. (C2 ) ∶ v = 1 şi (C3 ) ∶ v = au. (C2 ) ∶ v = 1 şi (C3 ) ∶ u = v. v) = i + j + k. EXERCIŢII 355 15. 2 2 2 Ð→ Ð→ Ð→ (b) Ð → r (u. Să se calculeze perimetrul şi unghiurile triunghiului curbiliniu determinat pe suprafaţa S de aceste curbe. 19. 17. Pentru ce curbe de coordonate este acest unghi de 600 ? 18. v) = (u2 + v 2 ) i + (u2 − v 2 ) j + uv k . Să se calculeze perimetrul şi unghiurile triunghiului curbiliniu determinat pe suprafaţa S de aceste curbe. Să se calculeze elementul de arie pentru suprafeţele: u + vÐ → u − vÐ → uv Ð → (a) Ð → r (u. Fie suprafaţa Ð → Ð → Ð→ Ð→ r (u. (a) Să se scrie prima formă fundamentală a suprafeţei S. v) = (u2 + v 2 ) i + (u2 − v 2 ) j + uv k şi pe această suprafaţă curbele (C1 ) ∶ u = 2. v) = u cos v i + u sin v j + u2 k şi pe această suprafaţă curbele (C1 ) ∶ u = 1. v) = u cos v i + u sin v j + (u + v) k Să se calculeze unghiul dintre curbele de coordonate pe această suprafaţă.23. (C2 ) ∶ v = u şi (C3 ) ∶ v = −u. (c) xyz = 2.

ELEMENTE DE GEOMETRIE DIFERENŢIALĂ .356 CAPITOLUL 23.

loga 1 = 0 357 . atunci lim ax = 0 şi lim ax = ∞ x→−∞ x→∞ 2. ∞) → R dată prin f (x) = loga x. ax−y = ay 5. a ≠ 1). Proprietăţi ale funcţiei logaritmice: 1. (ab)x = ax bx Trecând pe x la limită către ±∞ obţinem: 1. a0 = 1 2. (ax )y = axy 6.Appendix A Funcţii elementare A. dacă 0 < a < 1. ax+y = ax ay 3. Se numeşte funcţie exponenţială o funcţie f ∶ R → (0. dacă a > 1. unde a este o constantă pozitivă (a > 0). ∞) dată prin f (x) = ax .2.1. Proprietăţi ale funcţiei exponenţiale: 1. unde a este o constantă pozitivă diferită de 1 (a > 0.1 Funcţia exponenţială şi funcţia logarit- mică Definiţia A. a−x = 1 ax ax 4. atunci lim ax = ∞ şi lim ax = 0. x→−∞ x→∞ Definiţia A. Se numeşte funcţie logaritmică o funcţie f ∶ (0.

358 APPENDIX A. FUNCŢII ELEMENTARE

2. loga (xy) = loga x + loga y

3. loga ( x1 ) = − loga x

4. loga ( xy ) = loga x − loga y

5. loga (xy ) = y loga x
logb x
6. loga x = logb a

Trecând pe x la limită către 0 sau ∞ obţinem:

1. dacă a > 1, atunci lim loga x = −∞ şi lim loga x = ∞
x↘0 x→∞

2. dacă 0 < a < 1, atunci lim loga x = ∞ şi lim loga x = −∞.
x↘0 x→∞

Observaţii:

(a) Pentru aceeaşi valoare a constantei a > 0, a ≠ 1, funcţiile exponenţială şi
logaritmică corespunzătoare sunt inverse una alteia. Aşadar, avem:

loga (ax ) = x, ∀x ∈ R
aloga x = x, ∀x > 0.

(b) Două cazuri particulare de funcţii exponenţiale, respectiv logaritmice pe care
le vom folosi des sunt cele obţinute pentru cazul particular ı̂n care constanta
a este numarul iraţional
1 x
e = lim (1 + ) = 2, 71828...
x→∞ x
şi anume

f ∶ R → (0, ∞), f (x) = ex
g ∶ (0, ∞) → R, g(x) = loge x = ln x.

(c) Funcţiile exponenţială şi logaritmică sunt funcţii continue pe domeniile lor de
definiţie.

A.2. FUNCŢIILE TRIGONOMETRICE ŞI INVERSELE LOR 359

A.2 Funcţiile trigonometrice şi inversele lor
Fie un sistem cartezian de coordonate xOy şi un cerc de rază 1 cu centrul ı̂n orig-
inea acestui sistem, pe care ı̂l vom numi cercul trigonometric. Considerăm acum o
a treia axă de numere reale, cu originea ı̂n punctul de coordonate (1, 0), perpen-
diculară pe axa Ox şi având aceeaşi orientare ca şi axa Oy. Înfăşurând această
axă pe cercul trigonometric, găsim că fiecărui număr real t de pe această axă ı̂i
corespunde un punct Pt pe cercul trigonometric. Astfel, punctele de coordonate
(1, 0), (0, 1), (−1, 0), (0, −1) vor corespunde numerelor reale 0, π2 , π, 3π 2 .
Definim acum funcţiile

cos, sin ∶ R → [−1, 1]

asociiind fiecărui număr real t valorile coordonatelor punctului corespunzător Pt
de pe cercul trigonometric. Astfel, cos t şi sin t sunt abscisa, respectiv ordonata
punctului corespunzător lui t de pe cercul trigonometric.
Definim acum funcţia

π sin x
tg ∶ R ∖ {(2k + 1) ; k ∈ Z} → R, tgx = .
2 cos x

Aplicaţie: Să se scrie valorile funcţiilor trigonometrice sin, cos şi tg core-
spunzătoare următoarelor numere reale:

π π π π 3π 7π 3π 5π
0, , , , , , π, , , , 2π
6 4 3 2 4 6 2 3

Proprietăţi ale funcţiilor trigonometrice:

(a) sin2 t + cos2 t = 1

(b) funcţiile sin şi cos sunt periodice de perioadă 2π, iar funcţia tg este periodică
de perioadă π:

cos(t + 2π) = cos t, sin(t + 2π) = sin t, tg(t + π) = tgt

(c) funcţia cos este pară, iar funcţiile sin şi tg sunt impare:

cos(−t) = cos t, sin(−t) = − sin t, tg(−t) = −tgt

(d) cos ( π2 − t) = sin t şi sin ( π2 − t) = cos t

(e) funcţiile sin, cos şi tg sunt continue pe domeniile lor de definiţie.

360 APPENDIX A. FUNCŢII ELEMENTARE

Restrângând domeniile de definiţie ale funcţiilor trigonometrice definite mai
sus astfel ı̂ncât ele să devină bijective, putem defini inversele lor:
π π
arcsin ∶ [−1, 1] → [− , ]
2 2
arccos ∶ [−1, 1] → [0, π]
π π
arctg ∶ R → (− , )
2 2

Appendix B

Tabele şi formule

B.1 Limite

⎪ 1, a=1



n ⎪ ∞, a>1
1. lim a = ⎨
n→∞ ⎪
⎪ 0, a ∈ (−1, 1)



⎩ ∄, a ≤ −1

∞, ak > 0
2. lim (ak nk + ak−1 nk−1 + ⋅ ⋅ ⋅ + a1 n + a0 ) = {
n→∞ −∞, ak < 0

⎪ ( ak ) ⋅ ∞, k > m
ak nk + ak−1 nk−1 + ⋅ ⋅ ⋅ + a1 n + a0 ⎪

⎪ bmak
3. lim =⎨ k=m
n→∞ bm nm + bm−1 nm−1 + ⋅ ⋅ ⋅ + b1 n + b0 ⎪
⎪ bm ,

⎪ k<m
⎩ 0,
1 xn 1
4. lim (1 + ) = lim (1 + xn ) xn = e
xn →±∞ xn xn →0

ln(1 + xn )
5. lim =1
xn →0 xn
axn − 1
6. lim = ln a
xn →0 xn
(1 + xn )r − 1
7. lim =r
xn →0 xn
sin xn tg xn arcsin xn arctg xn
8. lim = lim = lim = lim =1
xn →0 xn x n →0 xn x n →0 xn x n →0 xn
nk
9. lim = 0, ∀k ∈ N, a > 1.
n→∞ an

361

362 APPENDIX B. TABELE ŞI FORMULE

B.2 Derivate
Reguli de derivare:

(f ± g)′ = f ′ ± g ′
(αf )′ = αf ′
(f g)′ = f ′ g + f g ′
f ′ f ′g − f g′
( ) =
g g2

[f (u(x))] = f (u(x)) ⋅ u′ (x)

Derivatele funcţiilor elementare:

Domeniul Funcţia f (x) Derivata f ′ (x)
x ∈ R, c ∈ R c 0
x∈R x 1
x ∈ R, n ∈ N xn nxn−1
√ 1
x ∈ (0, ∞) x √
2 x
1 1
x ∈ R ∖ {0} − 2
x x
x ∈ (0, ∞), α ∈ R xα αxα−1
x∈R ex ex
x ∈ R, a > 0 ax ax ln a
1
x ∈ (0, ∞) ln x
x
1
x ∈ (0, ∞), a > 0, a ≠ 1 loga x
x ln a
x∈R sin x cos x
x∈R cos x − sin x
π 1
x ∈ R ∖ {(2k + 1) ; k ∈ Z} tg x
2 cos2 x
1
x ∈ [−1, 1] arcsin x √
1 − x2
1
x ∈ [−1, 1] arccos x −√
1 − x2
1
x∈R arctg x
1 + x2

B.3. INTEGRALE 363

B.3 Integrale
Metode de integrare:

∫ (αf + βg)(x)dx = α ∫ f (x)dx + β ∫ g(x)dx
′ ′
∫ f (x)g (x)dx = f (x)g(x) − ∫ f (x)g(x)dx

∫ f (u(x))u (x)dx = F (u(x)) + C, F = primitivă a lui f

Primitivele funcţiilor elementare:

Domeniul Funcţia f (x) Primitiva ∫ f (x)dx
xα+1
x ∈ [0, ∞), α ≠ −1 xα +C
α+1
1
x ∈ R ∖ {0} ln ∣x∣ + C
x
ax
x ∈ R, a > 0, a ≠ 1 ax +C
ln a
x∈R ex e +C
x

x∈R sin x − cos x + C
x∈R cos x sin x + C
π 1
x ∈ R ∖ {(2k + 1) ; k ∈ Z} tg x + C
2 cos2 x
1 1
x ∈ R ∖ {kπ; k ∈ Z} − +C
sin2 x tg x
1 1 x
x ∈ R, a ≠ 0 arctg + C
x + a2
2 a a
1 1 x−a
x ∈ R ∖ {−a, a}, a ≠ 0 ln ∣ ∣+C
x − a2
2 2a x+a
1 x
x ∈ (−a, a), a > 0 √ arcsin + C
a − x2
2 a
1 √
x∈R √ ln(x + x2 + a2 ) + C
x + a2
2
1 √
x ∈ (−∞, −a) ∪ (a, ∞), a > 0 √ ln ∣x + x2 − a2 ∣ + C
x2 − a2

364 APPENDIX B. TABELE ŞI FORMULE

1. Puncte de extrem. Ortonormalizare Gram-Schmidt. Forme pătratice. ˆ Date iniţiale: o bază oarecare ı̂ntr-un spaţiu vectorial n-dimensional ˆ Rezultat: o bază ortonormată ı̂n acelaşi spaţiu 3. Forma canonică la conice. ˆ Date iniţiale: o funcţie reală de 2 sau 3 variabile ˆ Rezultat: punctele de extrem local ale acesteia 2. ˆ Date iniţiale: expresia (ı̂ntr-o bază oarecare) unei forme pătratice de- finite pe un spaţiu vectorial n-dimensional ˆ Rezultat: o formă canonică a aceleiaşi forme pătratice şi eventual legăturile ı̂ntre coordonatele iniţiale şi coordonatele ı̂n care avem această formă canonică 4. algoritmi care sunt utili ı̂n aplicaţii şi care pot constitui subiecte la examene şi lucrări semestriale.Appendix C Algoritmi importanţi În această secţiune prezentăm pe scurt câţiva algoritmi importanţi care apar ı̂n această lucrare. ˆ Date iniţiale: ecuaţia generală a unei conice ˆ Rezultat: ecuaţia canonică a aceleiaşi conice şi ecuaţiile rototranslaţiei corespunzătoare acesteia 365 .

tragem con- cluzii asupra naturii punctului critic: ˆ dacă ∆ < 0 şi A > 0 ⇒ minim local. ∂2f ∂2f ∂2f Pas 3 Se calculează derivatele parţiale de ordinul al doilea .1. Mai jos prezentăm algoritmii particularizaţi pentru cazurile funcţiilor de 2 şi 3 variabile: Puncte de extrem pentru funcţii reale de două variabile f ∶ D ⊂ R2 → R ∂f ∂f Pas 1 Se calculează derivatele parţiale de ordinul ı̂ntâi şi . C = (x0 . y 0 ).2 În funcţie de semnele cantităţilor calculate la pasul 4. şi . y0 ) găsit la pasul 2: Pas 4. ∂x ∂y Pas 2 Se rezolvă sistemul de ecuaţii format prin egalarea cu 0 a derivatelor parţiale calculate la pasul anterior: ⎧ ⎪ ∂f ⎪ ⎪ ∂x = 0 ⎪ ⎨ ∂f ⎪ ⎪ ⎪ =0 ⎪ ⎩ ∂y Soluţiile (x. . B = (x 0 .1 Puncte de extrem Algoritmul general pentru funcţii de n variabile este dat de teorema 7. y) ∈ R2 ale acestui sistem se numesc puncte critice (sau staţionare) ale funcţiei f . ALGORITMI IMPORTANŢI C. ∂x2 ∂y 2 ∂x∂y Pas 4 Pentru fiecare punct critic (x0 . ˆ dacă ∆ > 0 ⇒ punctul critic nu este extrem local. ˆ dacă ∆ < 0 şi A < 0 ⇒ maxim local. y 0 ).366 APPENDIX C. ∂x2 ∂x∂y ∂y 2 Pas 4.24. y0 ).1 Se calculează valorile derivatelor parţiale de la pasul 3 ı̂n acest punct şi introducem notaţiile ∂2f ∂2f ∂2f A= (x 0 . ∆ = B 2 − AC.

3 În funcţie de semnele cantităţilor calculate la pasul 4. şi . z) ∈ R3 ale acestui sistem se numesc puncte critice (sau staţionare) ale funcţiei f . ∆2 = RRRR ∂x2 ∂x∂y RRR . .1: RRR ∂2f ∂2f ∂2f RRR RRR ∂2f ∂2f RRR RRR ∂x2 ∂x∂y ∂z∂x RRR ∂2f R RRR R RRR ∆1 = .2. ∆3 = RRRRR ∂2f ∂2f ∂2f RRR ∂x2 RRR ∂2f ∂2f RRR RRR ∂x∂y ∂y 2 ∂y∂z RRR R ∂x∂y ∂y 2 RRR ∂2f ∂2f ∂2f RRR ∂z∂x ∂y∂z ∂z 2 Pas 4. .2 Se calculează minorii principali ai matricei H de la pasul 4. ˆ dacă ∆1 < 0. . .1 Se calculează valorile derivatelor parţiale de la pasul 3 ı̂n acest punct şi se introduc aceste valori ı̂n matricea hessiană ∂2f ∂2f ∂2f ⎛ ∂x2 ∂x∂y ∂z∂x ⎞ ⎜ ∂2f ∂2f ∂2f ⎟ H =⎜ ⎟ (x0 . y. PUNCTE DE EXTREM 367 Puncte de extrem pentru funcţii reale de trei variabile f ∶ D ⊂ R3 → R ∂f ∂f ∂f Pas 1 Se calculează derivatele parţiale de ordinul ı̂ntâi . ∂x2 ∂y 2 ∂z 2 ∂x∂y ∂y∂z ∂z∂x Pas 4 Pentru fiecare punct critic (x0 . z0 ) găsit la pasul 2: Pas 4. z0 ) ⎜ ∂x∂y ∂y 2 ∂y∂z ⎟ ⎝ ∂2f ∂2f ∂2f ⎠ ∂z∂x ∂y∂z ∂z 2 Pas 4. y0 .1. ∆2 > 0 şi ∆3 > 0 ⇒ minim local. . ∂x ∂y ∂z Pas 2 Se rezolvă sistemul de ecuaţii format prin egalarea cu 0 a derivatelor parţiale calculate la pasul anterior: ⎧ ⎪ ∂f ⎪ ⎪ ⎪ =0 ⎪ ⎪ ⎪ ∂x ⎪ ∂f ⎨ =0 ⎪ ⎪ ⎪ ∂y ⎪ ⎪ ⎪ ∂f ⎪ ⎪ =0 ⎩ ∂z Soluţiile (x.C. ∆2 > 0 şi ∆3 < 0 ⇒ maxim local. Pas 3 Se calculează derivatele parţiale de ordinul al doilea ∂2f ∂2f ∂2f ∂2f ∂2f ∂2f . tragem con- cluzii asupra naturii punctului critic: ˆ dacă ∆1 > 0. y0 .

. ⟨vi . v1 ⟩ + α21 ⟨v1 . dacă i = j ⟨ei . Pe scurt. . . v2 . . . deci sunt versori. aşadar o bază ı̂n care vectorii sunt ortogonali doi câte doi şi au norma 1. v2 ⟩ = 0 rezultă α32 = − . v2 ⟩ ⟨u3 . . unde scalarul α21 se determină punând condiţia ca v2 să fie ortogonal pe v1 : 0 = ⟨v2 . ALGORITMI IMPORTANŢI C. . . . v2 ⟩ + α32 ⟨v2 . v2 ⟩ + α31 ⟨v1 . Procedeul de ortonormalizare Gram-Schmidt construieşte pornind de la baza B o bază ortonormată {e1 . . . dacă i ≠ j Pas 1 Definim v1 = u1 . v2 ⟩ = ⟨u3 . .2 Procedeul de ortonormalizare Gram-Schmidt Fie V un spaţiu vectorial real de dimensiune n şi B = {u1 . e2 . v1 ⟩ Pas 3 Definim v3 = u3 + α31 v1 + α32 v2 . unde scalarii α31 . . u2 . . Pas 2 Definim v2 = u2 + α21 v1 . Din condiţiile de ortogo- nalitate se obţin coeficienţii ⟨un . v1 ⟩ 0 = ⟨v3 . . v2 ⟩ de unde observând că ⟨v1 . 0. ej ⟩ = { . vk−1 . ⟨v2 . . . . 2. ∀i = 1. v2 ⟩ = ⟨u3 + α31 v1 + α32 v2 . . vi ⟩ Pas n+1 Baza ortonormată căutată se obţine ı̂nmulţind fiecare vector din baza ortog- onală {v1 . vn } cu inversul normei acestuia pentru a obţine versorii 1 ei = ⋅ vi . 1. n. j ∈ {1. . vk−1 . . . 2. 2. v1 ⟩ = 0 rezultă α31 = − . . v1 ⟩ ⟨u3 . v1 ⟩ = ⟨u2 . . ∥vi ∥ . vi ⟩ αni = − . v1 ⟩ de unde observând că ⟨v2 . v1 ⟩ + α31 ⟨v1 . ∀i = 1. v1 ⟩ = ⟨u3 + α31 v1 + α32 v2 . v2 ⟩ Aşadar la fiecare pas k se construieşte vectorul vk pornind de la vectorul din baza iniţială uk şi adăugând o combinaţie liniară de vectorii definiţi la paşii anteriori v1 . v1 ⟩ = ⟨u3 . un } o bază oare- care ı̂n acest spaţiu. en }. . 368 APPENDIX C. . ⟨v1 . . ∀i. v1 ⟩ + α32 ⟨v2 . v1 ⟩ = ⟨u2 + α21 v1 . α32 se determină punând condiţia ca v3 să fie ortogonal pe v1 şi v2 : 0 = ⟨v3 . . . n − 1. v1 ⟩ de unde rezultă ⟨u2 . n}. . . Pas n Definim vn = un + αn1 v1 + αn2 v2 + ⋅ ⋅ ⋅ + αnn−1 vn−1 . combinaţie liniară ai cărei coeficienţi se calculează punând condiţiile de ortogonalitate ı̂ntre vk şi v1 . . v1 ⟩ α21 = − ⟨v1 .

. x3 . forma pătratică iniţială se rescrie ca o sumă de k termeni pătratici şi o formă pătratică ce depinde de cel mult n − k coordonate. . La finalul pasului 2. forma pătratică iniţială se rescrie ca o sumă de 2 termeni pătratici şi o formă pătratică ce depinde de cel mult n − 2 coordonate. . xn ) unde Φ1 este o formă pătratică ı̂n x2 . Pas 1. . Fie forma pătratică n n Φ(x) = ∑ ∑ aij xi xj . y2 . xn . . yn sunt coordonatele vectorului x ı̂n baza B1 Pas 2 Se aplică pasul 1 pentru forma pătratică Φ1 care depinde doar de n − 1 coordonate. i=1 j=1 unde x1 .3 Forme pătratice Pentru reducerea la forma canonică a unei forme pătratice Φ ∶ V ⇒ R există 3 metode clasice: Jacobi. . . . adăugând şi apoi scăzând termenii necesari: Φ(x) = a11 x21 + 2a12 x1 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + 2a1n x1 xn + Φ̄(x2 . xn ) 1 2 2 = = a111 (a11 x1 + a12 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + a1n xn )2 + Φ1 (x2 .2 În baza B1 corespunzătoare schimbării de coordonate ⎧ ⎪y1 = a11 x1 + a12 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + a1n xn ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪y2 = x2 ⎨ .1 Se grupează toţi termenii care conţin pe x1 şi se formează un pătrat perfect din aceştia.3. . a11 1 unde y1 . . . x3 . yn ). . . . . . . FORME PĂTRATICE 369 C. . C. . ⎪ ⎪ ⎪⋮ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩yn = xn expresia formei pătratice devine 1 2 Φ(x) = y + Φ1 (y2 . . . xn ) = = a11 (a11 x1 + 2a11 a12 x1 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + 2a11 a1n x1 xn ) + Φ̄(x2 . x3 . După pasul k. . . . x2 . ⋮ Pas k Se aplică pasul 1 pentru forma pătratică de n − k + 1 variabile obţinută la finalul pasului anterior. . . Pas 1. . . xn sunt coordonatele vectorului x ı̂ntr-o bază oarecare B. Metoda Gauss. . Gauss şi metoda transformărilor ortogonale.

. . n ale matricei formei pătratice. . Detalii ı̂n teorema 18. se efectuează un pas intermediar constând dintr-o transformare de coordonate de forma ⎧ ⎪xi = yi + yj ⎪ ⎪ ⎪ ⎨xj = yi − yj ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩xl = yl . precum şi subspaţiile de vectori proprii corespunzătoare Vλi . Metoda transformărilor ortogonale constă din următorii paşi: Pas 1 Se determină valorile proprii λi . .370 APPENDIX C. l ≠ j ı̂n urma căreia termenul mixt xi xj devine yi2 − yj2 . reducându-se la calculul unor minori principali ai matricei formei pătratice. . yn sunt coordonatele vectorului x ı̂n baza B̄ Pas 4 Se scriu relaţiile dintre coordonatele iniţiale şi cele ı̂n care avem forma canonică X =S⋅Y unde S este matricea de trecere de la baza iniţială la baza B̄ . n Pas 2 În fiecare subspaţiu propriu se construieşte o bază ortonormată folosind procedeul Gram-Schmidt. .4. . Metoda Jacobi este cea mai rapidă. .1. Compunând transformările de co- ordonate corespunzătoare fiecărui pas se pot obţine legăturile dintre coordonatele iniţiale şi cele ı̂n care avem forma canonică. Dacă la un anumit pas această formă pătratică este formată doar din termeni micşti. reuniunea acestor baze fiind baza B̄ ı̂n care avem forma canonică Pas 3 Se scrie forma canonică Φ(x) = λ1 y12 + λ2 y22 + ⋅ ⋅ ⋅ + λn yn2 unde y1 . . i = 1. ALGORITMI IMPORTANŢI După cel mult n paşi Φ are formă canonică. . Observaţie: Algoritmul anterior presupune că la fiecare pas k forma pătratică depinzând de n − k + 1 coordonate obţinută la pasul anterior conţine cel puţin o coordonată la pătrat ı̂n jurul căreia se construieşte pătratul perfect de la pasul 1. i = 1. ∀l ≠ i. dar are dezavantajul că nu funcţionează dacă unul din aceşti minori principali este nul. y2 . . .

a22 . y şi coordonatele X. Pas 6 Forma canonică ∆ λ1 X 2 + λ2 Y 2 + = 0. λ2 se aleg astfel ı̂ncât λ1 − λ2 să aibă acelaşi semn cu a12 . y0 ) sunt soluţiile sistemului ⎧ ⎪ ⎪a11 x0 + a12 y0 + a13 = 0 ⎨ ⎪ ⎩a12 x0 + a22 y0 + a23 = 0 ⎪ Pas 5 Ecuaţia caracteristică λ2 − Iλ + δ = 0 Soluţiile λ1 . ∆ ≠ 0.4 Forma canonică la conice Pentru reducerea la forma canonică a unei conice de ecuaţie generală a11 x2 + 2a12 xy + a22 y 2 + 2a13 x + 2a23 y + a33 = 0 se efectuează următorii paşi: Pas 1 Identificarea coeficienţilor a11 . a33 .C. δ = ∣ RRR a12 a22 RRR RRR RR a13 a23 a33 RR Pas 3 Tipul conicei δ>0 ⇒ tip elipsă ∆ ≠ 0 ⇒ conică nedegenerată δ < 0 ⇒ tip hiperbolă ∆ = 0 ⇒ conică degenerată δ = 0 ⇒ tip parabolă În funcţie de tipul conicei obţinut la pasul 3. a13 .4. ∆ = RRRR a12 a22 a23 a11 a12 I = a11 + a22 . FORMA CANONICĂ LA CONICE 371 C. Prezentăm ı̂n continuare algoritmii pentru conice nedegenerate cu centru şi conice nedegenerate fără centru: Conice cu centru nedegenerate (elipse şi hiperbole): δ ≠ 0. ⎪ ⎪y = y + X sin θ + Y cos θ ⎩ 0 . Y ı̂n care avem forma canonică: ⎧ ⎪ ⎪x = x0 + X cos θ − Y sin θ ⎨ . a12 . algoritmul de reducere la forma canonică se continuă ı̂n mod diferit de la caz la caz. Pas 2 Calculul invarianţilor RRR a a a RRR RR 11 12 13 RRR ∣ . Pas 4 Coordonatele centrului (x0 . a23 . δ Pas 7 Unghiul de rotaţie λ1 − a11 tg θ = a12 Pas 8 Legătura ı̂ntre coordonatele iniţiale x.

y şi coordonatele X. Pas 5 Ecuaţia axei de simetrie a parabolei este a11 (a11 x + a12 y + a13 ) + a12 (a12 x + a22 y + a23 ) = 0 Pas 6 Coordonatele vârfului parabolei (x0 . ∆ ≠ 0. Y ı̂n care avem forma canonică: ⎧ ⎪ ⎪x = x0 + X cos θ − Y sin θ ⎨ . intersectând parabola cu aceste axe. Pas 4 Forma canonică √ ∆ Y = ±2pX. ⎪ ⎪y = y + X sin θ + Y cos θ ⎩ 0 . ALGORITMI IMPORTANŢI Conice fără centru nedegenerate (parabole): δ = 0. deci rezolvând sistemul format din ecuaţia găsită la pasul anterior şi ecuaţia iniţială a conicei. Pas 7 Unghiul de rotaţie a11 tg θ = − a12 Pas 8 Legătura ı̂ntre coordonatele iniţiale x.372 APPENDIX C. I3 iar semnul ± ı̂n ecuaţia anterioară se alege ı̂n funcţie de poziţia parabolei faţă de axele de coordonate ale reperului iniţial. unde p = 2 − . y0 ) se obţin intersectând parabola cu axa de simetrie.

2004. [13] Adams R. 2006. 1973... Iaşi. Politehnium. Pim. P.D. Calcul Diferenţial. [11] Papaghiuc N. Editura Tehnică. Iaşi. Addison Wesley. [5] Nicolescu M. P. [2] Chiorescu G. E. 2002. E. Vol. Iaşi. Curs de algebră. Curs de algebră liniară şi geometrie. Analiză matematică. Calcul Integral. Utilizare MATLAB. 2003. 1996. I şi Vol.P.. Ed. Algebră liniară.. 1980. 1. Analiză Matematică. Algebră liniară şi ecuaţii diferenţiale. Partea I-a. Rotaprint. Iaşi. 1978. geometrie analitică şi diferenţială. I. 2006.. D. Bucureşti. Ed. 2008. geometrie analitică şi diferenţială şi geome- trie proectivă. II.. Iaşi. I şi Vol. Curs de calcul diferenţial şi integral. Iaşi. [3] Popovici C... Asachi”. P. M. Algebră liniară.Bibliografie [1] Chiorescu G. Călin C. Editura ”Gh. Rotaprint. [6] Roşculeţ M. T. Geometrie analitică şi diferenţială. [9] Vamanu E. 1965. vol. Pim. Vol I. Iaşi. Calculus. [10] Andricioaei G. 373 . [8] Murgescu V. Analiză Matematică. Analiză Matematică. Addison Wesley. Ed. [14] Lay D.. Vol. [7] Nistor I. 2003. U... 1966. [4] Fihtenholt G.. Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. [12] Matei P. Probleme de analiză matematică.. Editura CERMI. I.. Linear Algebra and its Applications. Algebră liniară şi geometrie analitică. Editura AGIR. II. 2000.

374 BIBLIOGRAFIE .

144. 67. 29 majorării. 257 sferice. 258 distanţa criteriul ı̂ntre două drepte. 85–86 constantă ciclică. 28 aplicaţie liniară. 162. 6. 225 de condensare. 77. 68. 77 de la un punct la un plan. 343 parabolic. 65. 27 automorfism. 311 laterală. 155. 68. 330–331. 67 diametru. 338 cerc. 151. 284 de coordonate. 143. 340 curbă ı̂n spaţiu. 329 eliptic. 28 arie. 66 bază. 133. 316 curbură. 305 binormală. 165 Dirichlet. 158. 29 canonică. 283 parţială. 58 con. 27. 119 de la un punct la o dreaptă. 29 ortonormată. 14. 155. 157. 19 diviziune. 227 combinaţie liniară. 210 derivată. 84–87 coordonate dimensiune. 43. 130. 27. 27. 78. 119 asimptotă. 218 cuadrică. 177 de clasă C k . Darboux. 345 direcţie. 60. 212 Raabe-Duhamel. 129. 139. 170 169 375 . 67 diferenţială. 231 simplă. 225 logaritmic. 17. 101. 335. 66. 75 de comparaţie. 65. 316 coliniaritate. 200 de ordin superior. 277 Abel.Index aderenţa unei mulţimi. 75. 131 hiperbolic. 218 raportului. 73. 338 centru de greutate. 51 conică. 199 convergenţă diagonalizare. 99. 82 complement algebric. 169 uniformă. 315 rectificabilă. 143. 129. 29 ortogonală. 276 Cauchy. 165. 212 rădăcinii. 287 Leibniz. 212 curbilinii. 258 defect. 275 D’Alembert. 346 cilindru plană. 138 determinant. 306 distanţă. 175. 82. 217 coplanaritate. 51. 139.

181 hiperboloid Bernoulli. 59. 80 Stokes. 41. 100 elipsă. 60. 230 hiperbolă. 100. 164 laterală. 79 neted. 13 formula limită Gauss-Ostrogradski. 190 imagine. 272–273. 286. 130 uniform continuă. 187 ı̂nfăşurătoare. 351 definită. 129 integrabilă. 285. 291 formă canonică. 185 cu două pânze. 74. 160. 150 funcţie. 182 independenţă liniară. 7. 47. 132. 281–282 curbilinie. 79 Leibniz-Newton. 190. 225 improprie. 138 continuă. 175 cuadrice. 170 focar. 290 izomorfism. 76. 90. 81 simplu. 133. 132. 109. 317 ecuaţia planului. 245 invarianţii unei conice. 225 conice cu centru. 170 ı̂nchis. 108 Riccati. 158. 284 dublă. 342 de suprafaţă. 87 lucru mecanic. 286 ecuaţie diferenţială. 292–295 conice fără centru. 104 triplă. 287 nedefinită. 82 simplu conex. 215 Lagrange. 76 Green. 110. 185 integrală omogenă. 269–271 ecuaţie caracteristică. 151. 75 simetrică. 186 cu parametru. 162 elementul de arie. 184 binomă. 39 Taylor. 183 inegalitatea Cauchy-Schwarz. 44–47.376 INDEX domeniu. 117. 144 elipsoid. 139 frontiera unei mulţimi. 131. 6. 39. 51–54. 243 interiorul unei mulţimi. 12. 336 liniară. 310 Clairaut. 75 lungime. 288 integrare prin părţi. 137 iterată. 318 formă pătratică. 136 funcţie multiplu conex. 309 cu coeficienţi constanţi. 105. 176 şir. 226 cu diferenţiale totale. 248. 156. 148–149 derivabilă. 334. 211 cu variabile separabile. 307 Euler. 187 cu o pânză. 125 endomorfism. 130 mărginită. 120 excentricitate. 122 formă biliniară. 295–297 Jacobian. 122 ecuaţiile dreptei. 138 diferenţiabilă. 130 generatoare rectilinii. 134 elementul de arc. 16. 144. 257 . 246 lema lui Stolz. 286. 80 simplu ı̂n raport cu o axă. 83–86 drum.

16 hiperbolic. 201 orientare. 16. 235 rectificant. 143. 75 ı̂nchisă. 16 parametri directori. 75 compactă. 65. 340 ortogonală. 99. 248. 161 sistem. 143. 169 punct normă. 339 inversă. 7. 370 mixt. 227 . 99. 156. 74. 157. 370 scalar. 4. 133. 215 critic. 251. 200 tangent. 45 169 de extrem. 216 de ı̂ntoarcere. 369 dublu vectorial. 157 matricea plan tangent. 136 unei transformări liniare. 188 unui sistem. 6. 130. 54. 5. 345 mărginită. 104. 262 transformărilor ortogonale. 202 procedeul Gram-Schmidt. 76. 54. 75 deschisă. 230 unei forme biliniare. 155. 75 izolat. 261 moment de inerţie. 7. 46 morfism. 331. 88 normală. 177 parametrizare naturală. 6. 151. 349 unei forme pătratice. 260 transformare liniară. 6. 139. 314 superioară. 202 polinom caracteristic. 182. 272 masă. 262 Jacobi. 143. 248 primitivă. 226 rang operator liniar. mulţime de convergenţă. 136 interior. 11. 213 normal. 213. 12. 7. 60 principală. 201 vectorial. 75 discretă. 202 ortogonalitate. 340 unghiular. 218. 6. 342 matrice. 217. 76. 225 punct mulţime aderent. 313 inferioară. 341 singulară. 162. 7. 368 metoda produs Gauss. 52 nucleu. 347 de inflexiune. 132. 136. 74. de discontinuitate. 75 conexă. 346 extinsă. 227 problemă Cauchy. 260 minor. 52 norma unei diviziuni. 250. 225 matrice. 244 prima formă fundamentală. 152. 156. 197 plan de trecere. 7 punct ordinar. 4. 332. 76 frontieră. 169 puncte intermediare. 178 proprietatea lui Darboux. 75 de acumulare. 88 euclidiană. 165. 165. 288 paraboloid margine eliptic.INDEX 377 lungimea unei curbe. 67 159. 131 parabolă. 200 osculator. 334. 338–339.

188 elementară. 212 sistem de ecuaţii liniare. 202 Lagrange. 67 de rotaţie. 202 Rolle. 210 serie. 12 cleştelui. 211 torsiune. 305 tangentă. 290 topologic. 25 invariant. 229 151. 260 metric. 40 fundamental. 234 Banach. spectru. 27 propriu. 14. 122.378 INDEX regula complet. 188 autoadjunctă. 133. 70 netedă. 290 . 207 schimbare de variabilă. 203 compatibil. 12. 143. 345 MacLaurin. 25 sumă armonică generalizată. 331. 77 de medie. 344 soluţie. 54 sistem de generatori. 65 Grassman. 75. 77 translaţie. 159. 201 Kronecker-Capelli. 106. 146. 214 lui l’Hospital. 11. 322 serie conică. 209 armonică. 77 lui Cramer. 323 de funcţii. 76 teorema convergent. 172 mărginit. 27 cilindrică. 54 monoton. 70 sferă. 215 rototranslaţie. 11 Fermat. 14. 162 divergentă. 77 reper cartezian ortogonal. 88 omogen. 12 funcţiilor implicite. 181 transformare generală. 73. 25 integrală. 181. 100. 155 Taylor. 12 Cauchy-Hadamard. 229 absolut convergentă. 175 subspaţiu sens. 28 Darboux. 233 particulară. 217 rotaţie. 339 şir. 229 alternată. 25 Riemann. 56–57 Hilbert. 344 semiconvergentă. 25 suprafaţă. 78. 225 spaţiu ortogonală. 74. 54. 181. 289 normat. 99. 202 euclidian. 69 crescător. 144. 27 vectorial. 169 geometrică. 201 singulară. 108–110. 324 de puteri. 56 descrescător. 102. 12 Cauchy. 69 elementară. 92 şir de funcţii. 257 generat. 170 convergentă. 76 Abel. 155. 77. 69 divergent. 6 vectorial. 132. 182 liniară.

156. 260 valoare proprie. 216. 257 . 75 vector director. 274 ı̂ntre o dreaptă şi un plan. 216. 350 ı̂ntre drepte. 269. 5. 271 liber. 274 ı̂ntre vectori. 229 vecinătate. 16. 257 normal. 229 versor. 269 propriu. 341 unghi ı̂ntre curbe. 275 ı̂ntre plane.INDEX 379 triedrul lui Frenet.