Tragedia lui Hamlet rămâne unul din marile semne de întrebare puse omenirii.

În ce
constă, de fapt, tragedia lui Hamlet? În neputinţa lui de a atinge tragicul? În încercarea de
a sparge limitele unei lumi în care se simte închis? În încercarea de a sparge limitele unei
fiinţări în care se simte prizonier? În neputinţa de a se afla pe sine, ca esenţă, simţindu-se
stingher într-o lume şi într-un corp care nu-i aparţin? În faptul că i s-a dat ca misiune să
aşeze lumea la loc „în ţâţâni”? În neputinţa de a alege între a fi şi a nu fi? În nevoia de a
pune laolaltă apolinicul şi dionisiacul din fiinţa lui, astfel încât să atingă Fiinţa?

Mulţi au încercat să descifreze semnele lumii în această piesă şi textul s-a lăsat citit în
diverse chipuri, fiind cel mai ciudat palimpsest al veacurilor. Sisteme filosofice, realităţi
sociale sau culturale ale diverselor epoci s-au găsit perfect reflectate în ea ca-ntr-o
oglindă care arată mereu alte chipuri, ea rămânând neschimbată şi conţinându-le în
acelaşi timp pe toate.

„Hamlet” e joc al aparenţelor în căutarea esenţei, un permanent joc al măştilor, în care
personajele poartă mereu alte măşti, doar Hamlet rămânând unul singur, depozitar al unui
adevăr pe care nici el nu-l cunoaşte, mască a lui însuşi. „Egist a ucis ca să devină Egist,
Macbeth a ucis ca să devină Macbeth, Raskolnikov va ucide ca să devină Raskolnikov,
Hamlet s-a născut Hamlet şi va rămâne Hamlet, dar pentru asta se zbate până piere între a
fi şi a nu fi.” (I. Mălăncioiu)

Piesa se deschide cu o replică esenţială: „Cine-i acolo?” Cine-i acolo ascuns într-un
întuneric de nepătruns? Cine-i acolo şi ne dictează faptele? Ce este acea realitate de
dincolo de uman pe care o vânează Hamlet până în final? Este Fiinţa? Este Absolutul
care-l provoacă la marea încercare, care îi propune un joc nebunesc pe viaţă şi pe moarte
în care Hamlet poate pierde totul (nu numai viaţa, ci mai ales pe sine însuşi, ca esenţă,
prin alunecarea definitivă în nebunia asumată), iar Absolutul şi-ar putea pierde taina.

Hamlet adoptă nebunia ca mască şi intră în joc încercând să convertească aparenţa în
esenţă, să-l transforme pe a părea în a fi: „Masca este elementul esenţial al spectacolului
tragic pentru că ea este forma scenică a simbolului.” (G. Liiceanu) Cheia acestei asumări
a jocului se află undeva în primele sale replici: „Nu, doamnă, / Nu-mi pare – este; „pare”?
Nu-l cunosc.” Monologul revelează o parte din interioritatea sa adâncă, dezvăluie un
Hamlet scindat, un abis în sine însuşi, o prăpastie între două lumi. „Nu doar cernita-mi
mantie, măicuţă, / Nici negrul strai solemn ce-i rânduit / Suspinul răsuflării sugrumate /
Nu, nici bogatul ochiului şuvoi, / Nici masca trist-a feţei, dimpreună / Cu toate-
ntruchipările durerii, / Aievea nu m-arată; – acestea par, sunt gesturi ce se pot juca.”

Tragedia lui Hamlet provine, înainte de toate, din faptul că intră într-un joc în care i se
propune cucerirea absolutului, iar în final află că totul a fost o farsă, că el a fost chemat
doar pentru a aşeza lumea la loc. Jocul e provocarea cunoaşterii, care apare odată cu
duhul. Cuplul duh-absolut reprezintă provocarea. Odată cu această apariţie are loc o
modificare radicală. Hamlet dă voie părţii întunecate din el să iasă la lumină. Încearcă să
şteargă tot ce-a existat înainte şi să se nască din nou întru cunoaştere. „Voi şterge-n
amintire / Mărunte doruri, cărţi şi-nvăţături / Şi chipuri cercetate-n tinereţe”. Acesta este
momentul când se destramă vraja apolinică, ţesută timp de treizeci de ani, are loc

acum. sfidând orice logică. Şi. aşa cum Iacob vrea să afle numele îngerului după ce s-a luptat cu el şi i se răspunde: „Pentru ce întrebi de numele meu? El este minunat. în acest joc. asumându-şi chiar riscul morţii. prin ea. Şi dionisiacul demonic nu întârzie a ieşi la iveală. acesta e momentul când simte că trebuie să-şi descopere părţile rămase necunoscute în el. Hamlet acceptă provocarea. Uciderea lui Claudius ar trebui. aşa cum o vede Ileana Mălăncioiu „Dacă se poate admite că însuşi Hristos s-a îndoit pe cruce. de ce Hamlet n-ar ezita o clipă între a fi în viaţa aceasta şi a nu mai fi? (…). dar amânarea răzbunării nu vine din teama de moarte sau din dorinţa extraordinară de a trăi. Din momentul în care i se dezvălui o taină de dincolo de fire. Hamlet ştie că la capăt îl aşteaptă moartea. E nevoie de întreaga lui fiinţă pentru a lua cu asalt Fiinţa. Proclamându-şi inaccesibilitatea. ochii ţi- ar ieşi. I se dă misiunea de a reaşeza lumea în temelii. Hamlet resimte cunoaşterea şi răzbunarea ca pe două feţe ale aceleiaşi monede. Şi anume. dar la capătul acestui act îl aşteaptă moartea. transcendentul îl provoacă. Va încerca să facă din răzbunare un act de cunoaştere… Şi. / Asemeni unor stele. Noaptea din el îşi cere dreptul la viaţă. Tentaţia cunoaşterii devine irezistibilă. propria sa moarte. Acesta este .” Duhul este mesagerul transcendentului care-şi aruncă astfel provocarea prin interzicerea cunoaşterii lumii celeilalte. (cu care prinţul danez se întâlneşte la limita unde omul de rând este tot una cu eroul tragic) nici o logică nu rezistă în cele din urmă în faţa unui om care vrea să trăiască”. Odată cu sosirea lui Fortinbras începe o nouă lume. K. care se află „prea în soare”. să coincidă cu revelarea unei taine a transcendenţei. din orbite: / Ţi s-ar desface pletele-nnodate / Şi orice fir de păr ţi s-ar zbârli / Ca ţepii de mistreţ înfuriat / Dar astfel de vestiri a veşniciei / Nu podobesc urechii omeneşti. dar taina pe care el se va strădui s-o pătrundă este „numele Celuilalt”. el vrea să afle. înseamnă pentru Hamlet a opta încă pentru viaţă. taină despre care duhul îl avertizează că nu e pentru urechile unui muritor: „De n-aş fi ţinut / Să nu spun a-nchisorii mele taine / Aş da citire unui letopiseţ / Din care cel mai neînsemnat cuvânt / Ţi-ar stoarce sufletul şi-ar îngheţa / Zglobiul sânge. Umbra tatălui său este doar o răsfrângere a acestei realităţi.” Hamlet vrea să afle realitatea acelei cumplite realităţi de dincolo. / să făptui grozăvii de care ziua / S- ar îngrozi. Actul lui de răzbunare este într- un fel un act demiurgic. totodată. / aş fi în stare sânge cald să sorb. caută răspunsul la întrebarea cu care se deschide piesa: „Cine-i acolo?”. Hamlet întârzie răzbunarea cât de mult se poate. „Acum e ceasul nopţii cel vrăjit / Când cască ţintirimele. Acum întrevede posibilitatea de a cunoaşte. o încarnare vizibilă. pentru că răzbunarea se apropie în acest context de un act de creaţie.revelarea unei părţi a fiinţei lui rămasă necunoscută până atunci. care fusese aproape în întregime în apolinicul-angelic al tânărului educat la Wittenberg. fiindcă aşa cum se va spune în finalul „Procesului”. zdruncinată fiind de crima lui Claudius. să meargă mai departe. aşadar. latura dionisiacă. Dar a amâna răzbunarea în vedere şi împotriva căreia a fost creat şi. să guste din fructul oprit şi să cunoască divinitatea. îl ademeneşte în joc. când iadul / Duhneşte molimi spre pământ. întinde firul la maxim pentru că acesta este timpul de graţie în care el ajunge la cunoaştere şi autocunoaştere. iar acest fapt este vizibil în final. În sensul că lumea este re-creată prin intervenţia lui Hamlet.

Este cunoaşterea acelui ceva care există în noi şi este mai adânc decât noi înşine. întreaga luptă a lui Hamlet se dă în altă parte. Aici se află hybrisul. De aceea. Lupta din afară e doar văl apolinic. că după următoarea uşă vom afla. dar o mână din afară îl forţează la acţiune. una câte una. Hamlet experimentează posibilul. Cunoaşterea ucide acţiunea. ultima. în care el este silit să joace.momentul descoperirii eului şi a „sinelui în sânul eului”. înţelegând că acesta este drumul prin care ajungi să mai muşti o dată din fructul oprit. marele Regizor. Piesa lui Hamlet este reluarea piesei mari pe care el trebuie s-o joace. este reluarea macrocosmosului în microcosmos. care a ieşit din ţâţâni. foloseşte teatrul pentru a pune „în ţâţâni” o lume microcosmică. sperând de fiecare dată că aceea va fi ultima. Hamlet înţelege provocarea şi-o acceptă. ne dau iluzia că am parcurs o etapă. Hamlet încearcă convertirea lui „a părea” în „a fi”. Dar este nimicit înainte să o facă. aceea pe care o dă Hamlet în sine însuşi. Hamlet a înţeles înaintea lui Nietzsche că tragedia e o încercare de atingere a Fiinţei şi a încercat asta prin „Cursa de şoareci”. În tot acest timp încearcă să descopere adevăruri. Şi de aceea îşi întârzie actul definitiv: uciderea lui Claudius. în sensul de a-l transforma în conştient. să pătrundă în tainele Fiinţei. punându-l în situaţia-limită: duelul. Hamlet pare că vrea să lungească la infinit acest răgaz. asemenea eroilor antici. pentru ca în final să se izbească de un zid. Adevărul lui Hamlet stă în acel ceva din noi „mai adânc decât noi înşine”. reuşind. în acelaşi fel în care el şi întreaga curte a Danemarcei erau folosiţi pentru a reface ordinea lumii. el este o . este proiectare în abis. care să ascundă adevărata luptă. Vrea să pună în mişcare aceeaşi maşinărie (la o scară mai mică). măsluirea săbiilor sunt o intervenţie din afară. Lupta lui este un fel de deşteptare la Fiinţă din somnul Nefiinţei şi cu riscul Nefiinţei. li se pare ridicol sau umilitor să li se ceară ca lumea. Mesajul ar fi: lumea este un tărâm închis. este efortul conştiinţei de a birui inconştientul. şi în acelaşi sens îi înţelege el pe actori. Hamlet experimentează cunoaşterea şi afişează masca nebuniei. de a ajunge la cunoaşterea de sine. În acest răgaz de graţie. să fie pusă la loc de ei. iar el devine Demiurgul. cu Absolutul. Simte că prin uciderea tatălui său ceva s-a zdruncinat în firea lucrurilor şi el este chemat să restabilească ordinea. Hamlet se străduieşte să deschidă uşile firii. La rândul lui. Întregul episod al apariţiei duhului este un joc între a părea şi a fi. dar în final ne izbim de zid. Pentru lumea de la curtea Danemarcei. Patimile subconştientului ies la iveală şi se amestecă cu solaritatea lui apolinică. În viziunea lui Nietzsche „omul dionisiac seamănă cu Hamlet: amândoi au aruncat o privire cuprinzătoare în esenţa lucrurilor. nu părelnicul.” Timpul care se scurge între momentul apariţiei duhului şi momentul morţii este un timp suspendat. El reuşeşte totuşi să arunce o privire dincolo de zid. aceea în care apolinicul şi dionisiacul sunt puse laolaltă. pentru Hamlet. căci acţiunea lor nu poate schimba întru nimic esenţa veşnică a lucrurilor. au ajuns la cunoaştere şi le este scârbă de acţiuni. doar. Divinitatea sau Absolutul ne dau voie să deschidem uşă după uşă. Numai că ordinea a fost deranjată doar pentru ca Hamlet să intre în joc. mai mult decât orice muritor. Porneşte pe drumul cunoaşterii prin artă. duhul e o umbră. şi nu invers. De-a lungul întregii piese. o părere. că mai e puţin.

pe care vrea să-l cucerească. şi a văzut adevărul. Totul e să fii pregătit”. acest preaminunat baldachin. Altminteri. fragil şi gata să se frângă la cea mai simplă adiere. cum să spun. Hamlet se află în lupta cu Absolutul. Prinţul acceptase deja jertfa. nu se va întâmpla mai târziu. încât acest frumos tărâm. Condiţia lui de „umbră a unui vis” nu-i dă pace. alcătuirile şi mişcările. Gândirea poate converti pe „a părea” în „a fi”: „căci nu se află luctu. Ucide acum şi pentru asta s-ar putea găsi multe motive „de . Ce minunată lucrare e omul. Dar nu se mulţumeşte cu atât. din care face parte şi Ofelia.”: „sufletul îmi este atât de apăsat. fie bun. pentru că vede în ea o potenţială păcătoasă. se va întâmpla acum. văzduhului şi omului. şi infernul deodată. Hamlet îi cere puritate absolută. cât de asemenea unui zeu: frumuseţea lumii. Hamlet renunţă la tot ce ţine de domeniul „ne-fiinţei”.esenţă convertită în realitate vizibilă. ştia prea bine preţul cunoaşterii. Ofelia nu este pentru el decât o posibilă Gertrude. cât de nobilă îi e inteligenţa. A pătruns tainele lumii. De ce nu-i nimiceşte însă Absolutul şi pe gropari? De ce-l vânează numai pe Hamlet? Pentru că groparii nu conştientizează faptul că sunt în posesia tainei… În căutarea lui. Aici se află tragedia lui Hamlet: în înţelegere. Dar ea nu este capabilă să-l urmeze pentru că nu poate iubi în Hamlet şi cerul. vedeţi acest mândru firmament ce se înalţă deasupra noastră. Există o scenă care nuanţează înfruntarea dintre Hamlet şi Absolut. pe care gândul să nu-l facă să fie aşa: pentru mine e o închisoare. şi totuşi. văzduhul. E timpul să-şi împlinească misiunea pentru care va plăti cu viaţa. E scena groparilor. pentru mine ce înseamnă această chintesenţă a ţărânii?” E ceva ce aminteşte de „trestia cugetătoare” a lui Pascal. dar Hamlet a înţeles înaintea lui Pascal că puterea omului stă în cugetare. cât de chibzuit şi de admirabil e în faptele sale. În ea nu s-a ivit încă întrebarea majoră a lui Hamlet „a fi sau a nu fi?”. El vrea să se întâlnească cu Ofelia în lumea lui „a fi”. dacă nu se va întâmpla mai târziu. ale frumuseţii pământului. plecat sub un destin nedemn de puterea lui de cuprindere. o Ofelie care să poată aşeza lumea la loc alături de el. Ei sunt (mai degrabă decât el) cei care au atins (dar pe altă cale) Absolutul. nu-mi pare altă decât un vălmăşag odios şi infect de miasme. încărcată de umor (absurd?!) ce premerge tragicul. care ar duce din nou la zdruncinarea lumii.” Cuvântarea lui despre om dezvăluie o fiinţă care a „aruncat o privire în esenţa lucrurilor. Iar pentru el a venit ceasul… „dacă se va întâmpla acum. pildă a vieţuitoarelor. în cuvântarea lui. această boltă falnică împodobită cu scântei de aur. ce fără număr âi sunt facultăţile. pământul. El vrea o Ofelie tragică. cât de asemenea unui înger în puterea sa de înţelegere. iar marea lui tragedie şi frumuseţe provine din faptul că e supus morţii. Pascal se consola prin existenţa unui Dumnezeu pe care-l aflase în însăşi căutarea sa. îmi pare un promontoriu sterp. fie rău. o Eva de înainte de întâlnirea cu şarpele.

dar finalul trimite cu gândul la acea plasă protectoare a lui Nietzsche care-l prinde pe erou „şi-l reaşază în matca originară a Vieţii”. „O de-aş avea răgaz – dar cruda moarte E temnicerul care nu aşteaptă – V-aş povesti atunci – dar să lăsăm…” Hamlet a pătruns taina. Nici unui om care a aflat atât nu-i mai este îngăduit să trăiască: „…de-aş avea răgaz (…) v-aş povesti (…) dar să lăsăm”. nu e nimic: e tăcere. a aflat. . adică în momentul în care înţelege că duelul – joc cu Laertes este în realitate sfârşitul „jocului” în care intrase. căci taina nu-i pentru urechile muritorilor. Ucide în momentul unic ce-i justifică plenar actul. Asta e tot ce ne spune Hamlet. Nu sunt nici vise rele. Hamlet nu este absolvit pe pământ asemenea lui Oreste. „Restul e tăcere”. Absenţă a sunetelor.cea cum şi nu mai tîrziu”. Timpul sau o interdicţie de mai presus de fire îl opresc. Ce-ar povesti tânărul prinţ dacă ar avea răgaz nu ştie nimeni şi nici nu va putea afla. şi acum trebuie să plătească.