Octavian Goga (1881 - 1938) La noi sunt codri verzi de brad

Și câmpuri de mătasă;
La noi atâția fluturi sunt,
Rugăciune Și-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte țări
Rătăcitor, cu ochii tulburi, Vin doina să ne-asculte;
Cu trupul istovit de cale, La noi sunt cântece și flori
Eu cad neputincios, stăpâne, Și lacrimi multe, multe...
În fața strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii, Pe boltă, sus, e mai aprins,
Și-n negură se-mbracă zarea, La noi, bătrânul soare,
Eu în genunchi spre tine caut: De când pe plaiurile noastre
Părinte,-orânduie-mi cărarea! Nu pentru noi răsare...
La noi de jale povestesc
În pieptul zbuciumat de doruri A codrilor desișuri,
Eu simt ispitele cum sapă, Și jale duce Murășul,
Cum vor să-mi tulbure izvorul Și duc tustrele Crișuri.
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge La noi nevestele plângând
Și cu povața ta-nțeleaptă, Sporesc pe fus fuiorul,
În veci spre cei rămași în urmă, Și-mbrățișându-și jalea plâng
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă. Și tata, și feciorul.
Sub cerul nostru-nduioșat
Dezleagă minții mele taina E mai domoală hora,
Și legea farmecelor firii, Căci cântecele noastre plâng
Sădește-n brațul meu de-a pururi În ochii tuturora.
Tăria urii și-a iubirii.
Dă-mi cântecul și dă-mi lumina Și fluturii sunt mai sfioși
Și zvonul firii-ndrăgostite, Când zboară-n zări albastre,
Dă-i raza soarelui de vară Doar roua de pe trandafiri
Pleoapei mele ostenite. E lacrimi de-ale noastre.
Iar codrii ce-nfrățiți cu noi
Alungă patimile mele, Își înfioară sânul
Pe veci strigarea lor o frânge, Spun că din lacrimi e-mpletit
Și de durerea altor inimi Și Oltul, biet, bătrânul...
Învață-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă Avem un vis neîmplinit,
Ursitei maștere și rele, Copil al suferinții,
Ci jalea unei lumi, părinte, De jalea lui ne-am răposat
Să plângă-n lacrimile mele. Și moșii, și părinții...
Din vremi uitate, de demult,
Dă-mi tot amarul, toată truda Gemând de grele patimi,
Atâtor doruri fără leacuri, Deșertăciunea unui vis
Dă-mi viforul în care urlă Noi o stropim cu lacrimi...
Și gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliții-n umbră, Oltul
Cu umeri gârbovi de povară...
Durerea lor înfricoșată
În inimă tu mi-o coboară. Mult iscusita vremii slovă
Nu spune clipa milostivă
În suflet seamănă-mi furtună, Ce ne-a-nfrățit pe veci necazul
Să-l simt în matca-i cum se zbate, Și veselia deopotrivă...
Cum tot amarul se revarsă Mărită fie dimineața
Pe strunele înfiorate; Ce-a săvârșit a noastră nuntă,
Și cum sub bolta lui aprinsă, Bătrâne Olt! - cu buza arsă
În smalț de fulgere albastre, Îți sărutăm unda căruntă.
Încheagă-și glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre. În cetățuia ta de apă
Dorm cântecele noastre toate
Și fierbe tăinuita jale
Noi A visurilor sfărâmate.
Tu împletești în curcubeie
Comoara lacrimilor noastre,
1

iată-l. De-atâtea cuscre și cumetri.. bătut de gânduri multe.. să ne răzbuni! Cu vremea ce înainta. Și uite-mi trec pe dinainte Te-a-ncins cu lanțuri împăratul. în vremi mai mari la suflet. Și-nfiorate mor de jale. De mult v-am îngropat văleatul.. Nu duce valul. Și codrul chiotea. Erai și tu haiduc. Și polomida-i leagă snopii. Îmi duce mintea-n alte vremi Feciorii mândrei Cosânzene. Se uit-atât de trist la noi. Parcă te văd pe tine. Ce-nfiorați îmi par cărbunii De vraja care-o mai păstrară Cum tresăreau încremenite. Să ne mutăm în altă țară! La sânul tău vin. tovarășii tăi buni. Când la strigarea ta de tată Șireagul lui de crestături Grăbeau din codri la poiene. Ne lași atât de greu pe noi. 2 . Treceai prin văile afunde.. Strângând săcuri a subțioară. Oștiri cu coifuri de aramă Înfipt în meșter-grindă. Și dimineața vin neveste Trei pruni frățini.. Și toate plânsetele mele.. Pe părul meu bălan. Așa domol te poartă firea.-mbujorându-te la față... Și parc-aud pocnet de bici Biruitor frângeai zăgazul Și glas stăruitor de slugă Și. Iar tu. În rânduri-rânduri toate cele: Ca unda ta strivită. Dar de ne-om prăpădi cu toții. Un vânt le-a spânzurat de vârfuri Din fluier povestindu-și dorul . Ce s-a ales din casa asta. Răsare mama-n colțul șurii. Se dezlipește-n pături varul. Vecine Neculai al popii!. Și roibi cu aur pe căpestre Răvașul turmelor de oi. Și m-am trezit pe nesimțite Să verși păgân potop de apă Că-mi zice satul: Dumneata. tată. mă sărută Mărețul tău grumaz de unde. călătorul. moșnege.. Își tremur creasta lor bolnavă. mare meșter. Așază-ncet merindea-n glugă. Să piară glia care poartă Și câtor strigături la joc Înstrăinatul nost' tezaur. Pe șesul holdelor de aur. Încovoindu-ți îndărătnic Înduioșată. Cum m-am făcut apoi cuminte Tu. Și vin păstori cu gluga albă. Văd sporul pânzei de păianjen Demult. Țineam cu glasul meu ison. Drumeț. gemem Orașul înnegrit de fumuri Și noi. Îmbrățișându-ne câmpia. dragă... ce stau să moară.. Un pumn de fire de otavă. Oltule. în amurguri. murea arama.. Durerea unui neam ce-așteaptă Iar dacă razele de soare De mult o dreaptă sărbătoare. viteazul. Țărâna trupurilor noastre De câte ori am spus povestea S-o scurmi de unde ne-ngropară Lui Alexandru Machidon. Neputincios pari și tu astăzi . frăține. Din câte povesteau străbunii... frate plânsetelor noastre Poveștile-nșirate seara Și răzvrătirii noastre frate. Și să te porți la-nvățătură!. pe gură: Zi Tatăl nostru seara. Cu șorțul prins în cingătoare . Slăvite fărmituri a vremii. Sub vreascurile stinse-a vetrii Tu. Cu slova-i binecuvântată În pragul zilelor de mult Zdrobită-n praf. Casa noastră Sfioase. Mâniei tale-nfricoșate. Și câte cântece și lacrimi Cucuta crește prin ogradă. Când domni vicleni jurau pe spadă Cum dorm acum de mult pierdute Să sfarme sfânta noastră lege. În jocurile lor buiestre. fetele fecioare. De pe pereții-ngălbeniți Te uiți adesea înapoi.Și cel mai scump nisip tu-l duci Și să-ți aduni apele toate - În vadul Dunării albastre.. Și pragului îmbătrânit Căci duce unda-ți gânditoare: Începe-a-i putrezi stejarul. Urlai tăriilor amarul Cum tremură cenușa aspră. Printre șindrile facu-și cale.

băiatul meu citeşte Tot mai pogoară cântec şi zumzănit de strună Cu fruntea încreţită puţin de încordarea Ca de pe alăuta plăpândelor visări. din nou primeşte să-ţi calc pragul De-atâţia ani băiatul meu mic. citesc sub lampă. şi taina nimeni s-o asculte Atâtea cântece s-au dus. Dar vremea? Unde-i vremea? O caut.. singuri. Şi în pereți icoane de morţi bătrâni veghează: Fluturul simţindu-l. Vierme de mătase m-am făcut. ce gol e visul meu! Şi clipa netrăită a îngheţat pe el. Și dragostea de două veri Cu fata popii Irimie. În drumul ei. vecine Niculaie?. Din odaia de bolnavă vine - Căci orologiul vremii a încetat să bată. Lui lungă dă o umbră. Ion şi Luca. cu păr bălai. Turnul versului înalt în care Îmi adorm durerea de-a trăi. Cu brâne şi chilimuri pe încăperi zidite.. Alt nume. De ce-ți ștergi ochii cu cămașa Din cuvinte dure. ce-n aripă Strămoşi din altă vreme de cari. Şi ce mic. În drumul către dânsa ţin strajă dreaptă plopii.. pe divane în liniştite-odăi În faţa mea. şi somnul fără zbucium Citesc şi eu la lampă. dau să pătrundă prin uluca Vuiască valu-i vajnic. Dar prin iatac adesea te-apucă şi te fură Miresmele cosite cu florile de fân A doua elegie Păstrate sub răcoarea pânzetului de in. Sub coperiş lăsat pe-o rână. Uşure îl atinge pe păr bălai şi geana Simţim zădărnicia întâilor uitări. Dar unde e? Să vie. ce adună Cânturi frematând peste uitări. uitând de jocuri. Cu valul vremilor ce curg Nu-i nimeni să se roage-n tindă.. Stau singur în amurg de toamnă azi.. . stea lângă stea. Mi-e fruntea încreţită Îl dorm sub coperişul aceluiaşi trecut. Cu păr bălai în faţa-mi. Ori plângi. Grădinii Domnului. Sunt eu acel din faţă? E el cel din perete? Cum? Glasul meu de-atuncea îmi spune astăzi: tată... Stafie. Sub raza călăuză a visului tăcut. Biserică de altădată Sunt ca un om ce urcă pe munte şi se-opreşte Sub zid de stânci să strige ecoului un nume. Ion Pillat (1891-1945) Zi de zi şi lună după lună. cum s-a stins În somnul veşnic bunu-ţi preot de mult şi-a lepădat toiagul Frumoasa mea copilărie Şi întru Domnul odihneşte bătrânul sau paracliser.. pe care azi credincioşii n-o mai ştiu. la masă. tuspatru... citeşte Biserică de altădată. seara.. Biserică de altădată. În ape limpezi ramul mai bine nu-şi răspunde Şi închizând în urmă odăile străine. de-o vârstă. ce ctitor mi te-a scos în cale Şi-nfricoşat aude ecoul că-i aruncă Cu zarzării din curtea veche şi năpădita de urzici. în cadrul de-altădată. Puţin de încordarea povestei începute. Calendarul Să-şi lase-n vântul toamnei iar foile foşnite Cu chipul şters în zugrăveală: Matei si Marcu.Și ca un cântec... şi e lipsă. Și valul vremilor ce curg Atâtea cântece-a răpus. Deasupra-i Mă văd copil. Am gene prea lungi. E casa amintirii o casă cu pridvor. ne-apropiarăm privind cu ce sfială La feţele lor şterse de sfinţi în mănăstiri. Cenuşa să i-o scurgă clepsidra. Ani de ani şi clipă după clipă. singur eu cu patimi multe - Şi nimeni nu mai toacă seara prin suflet şi prin mahala.. umbrind privirea.. Să izvorască tainic şi turbure să curgă 3 . scobit de ploaie.. trece gândul prin casa mea străveche Am păr bălai.. Rămân aceleaşi toate. Sub turnul mângâiat în aripi de raze şi de rândunici. Copii. în apus de soare şi răsărit de lună. pereți străbuni.. Şi la icoane să aprindă sfânt lângă sfânt.. De cum viaţa nouă oglindă poza veche. Dar cum stau cu lampa lângă mine Şi cum scriu: un singur ţipăt greu În casa amintirii nu-i astăzi şi nu-i ieri. Tictacul ceasornicului bată Evangheliştii de pe vremuri. la margine de mahalale. Artă Poetică Pe varul alb.. m-am dus în lume. O să-mi schimbe braţele de lut. cu-atâţia morţi în mine. zi de zi. Să vie vremea! Ca-n noaptea primăverii mele cu zarzării-nfloriţi pe cer. Mi-am urzit din sunet şi coloare. Izvorăsc din mine ca din mări Casa amintirii Insule de gânduri. În sânge Amurgul doar şi toamna. Ce-l face să urmeze povestea.. Raza lămpii Când. Eu vă sărut. Şi... În poza din perete. copil.. predică-n pustiu — Cu inima-i de-a valma în pieptul meu.. M-am dus... E fiul meu. Unde-i vremea? Unde s-a dus? Să vie.

De-o fi să fie raiul Sclave De-o fi sa fie raiul. Vecernie Doar tu. Sub cuta caldă-a pietrii simţi trupul unui zeu. şi marea pretutindeni. Sunt singur. În soarele de-amiază să ardă aur greu. 4 . cum singur Un singur nai. La umbra unui dafin ce n-are veştejiri. zeiţă clară ca flacăra. să fie-un lan de grâu. Zile şi nopţi De-o fi să fie raiul. şi oameni într-o carte Tinereţe Înaltă în simţire. Dar sarcofagul poartă îngemănate roade: În juru-i saltă-n soare al zeilor alai.Între copilul de-astăzi şi cel de ieri. tăcerea dă cântecului glas. şi clopotul furtună. Dă-mi mâna. fânul în staul strălucea. să fie un zăvoi Femei cu trup de noapte şi miez de soare-aprins. La sfiinţii-n zugrăveală. iarăşi marea. Ţine-mi mâna. În vântul dimineţii să mişte ca un râu. Din turbure viată. Nu-i nimeni deznădejdea din gând să mi-o ghicească. Cu miei priori — tot îngeri albi. Când toată tinereţea. Ce singur. Prin frunza rară ţapul priveşte. Trecură ciute albe şi-ntunecaţi ogari. Foşniră împuşcate lungi aripi. faun trist. Pe orice cărăruie dau iarbă amintiri. Vremea Cu fumul ei de-o clipă pe cerul veşnic. Turc bătrân Îşi numără mătănii de-o mie şi-una nopţi. să fie-un deal cu vii. armonioase arte. E roiul de albine sau numai amintiri? Artă poetică Nu vorbele. o rândunică prin suflet zboară lung. Ce nesfârşit de singur. Cum flutura. Scutul Minervei IV Amurg Adăpostit sub scutul Minervei stau deoparte Iubirea ta m-ajunge cu umbre tot mai lungi. Dezamăgire Ai spart oglinda: chipul din ţăndări nu-l culegi. Amintirea La cuib. sare prin veacuri nemişcat. Zadarnic. plăpânzi şi goi — Crăciun Şi apa pe sub ramuri să cânte ca un roi Se-oprise steaua. Şi umbra lor albastră să dăinuie târziu. de pânza. cum cheamă. Dor târziu. Mireasmă de gutuie într-un iatac bătrân. Ştiu: totul Poemul într-un vers M-a părăsit. Seara la Voroneţ Năuntru zace mortul ca viermele ce-l roade. Pe frunza toamnei pasul sfios al căprioarei. să fie-un câmp de nea. Puterea să-mi torn chinul în ea marmura cerească. De-albine nevăzute ce cată miere-n flori. Din vechile otrăvuri făcut-am izbăviri. Nici o punte. Ţipând a toamnă lungă ca dorul meu să-l ştii. amurgu-ngenunchia. Zvon E mâna mea. Sunt singur în trupul meu. şi plante. Sta Robinson Crusoe într-un ostrov pe mare. Ce departe Mai tremuri. Să scânteie zăpada aprinsă stea cu stea Şi zurgălăi de sănii să sune cum suna Friză În ţara mea pe vremuri copilăria mea Strunindu-şi calul. îmi dai Cu stropi de ploaie toaca. În zare. Marea Pan Şi marea. dar câte ecouri în păduri. de secile vrăjiri Melancolie A’ vremii-nşelătoare totuna de departe. aştept aici. nimeni. bogată-n zugrăviri. Adun pământ. Suia o viţă de-aur pe negrul chiparos. te-astepta. Marmură greacă De-o fi să fie raiul. De-asupra lui să zboare cu frunza cea dintâi Părăsire Un stol de păsări albe vâslind prin zări pustii. De gloria lumească. Chiar fiul meu cu ochii-mi nu poate să-mi zărească Îmbrăţişare În vârful de prăjină semnalul-nalt. Copilărie Să intre-n el arhangheli cu secera în brâu O jucărie spartă găsită într-un pod. iubire. Cu prune cum e bruma şi mere arămii. Toamna copilăriei De-o fi să fie raiul. Cu salciile-n muguri şi ierburile moi.

Căţelul pământului Auzi-l cum te latră de pe un alt tărâm. 5 .