Limba română

Română (Română)
Vorbită în: România, Republica Moldova, Voivodina, Rusia, Ucraina, Israel,
Serbia, Ungaria, Balcani, Canada, SUA, Germania.
Regiune: Europa de Sud-est
Număr de
26 milioane
vorbitori:
Loc: 36
Clasificare Indo-Europene
genetică: Italice
Romanice
Romanice de Est
Română
Statut oficial
Limbă
România, Republica Moldova, Voivodina (Serbia şi Muntenegru)
oficială în:
Reglementată
Academia Română
de:
Coduri de limbă
ISO 639-1 ro
ISO 639-2 rum (B), ron (T)
SIL RUM
Vezi şi: Limbă - Listă de limbi

Limba română (AFI /'limba ro'mɨnə/, var. rumână, dacoromână) este o limbă indo-
europeană, din grupul italic, făcând parte din subgrupul estic al limbilor romanice. Printre
limbile romanice, româna este este a cincea ca mărime după numărul de vorbitori, în
urma spaniolei, portughezei, francezei şi italienei.

Ea este vorbită în toată lumea de aproximativ 26 de milioane de persoane. Dintre acestea,
20 de milioane se află în România (unde româna este limbă oficială şi, conform datelor
din 2002, limbă maternă pentru mai bine de 90% din populaţie). Limba română se bucură
de statutul de limbă de stat în Republica Moldova (unde poartă numele de limba
moldovenească,[1] fiind limba maternă pentru 80% din populaţie) şi este una dintre cele
şase limbi oficiale ale Provinciei Autonome Voivodina (Serbia). De asemenea este limbă
oficială sau administrativă în câteva comunităţi şi organizaţii internaţionale (precum
Uniunea Latină sau Uniunea Europeană — de la 1 ianuarie 2007).

Limba română este poreclită adeseori Limba lui Eminescu, după Mihai Eminescu, poetul
naţional al României şi al Republicii Moldova.

Distribuţie geografică
Ţări şi teritorii vorbitoare de limbă română (Românime)

Limba
română este
limba
oficială şi
naţională în
România.
Nu este
exclus ca vorbitori populaţie
ţară vorbitori
însuşi (%) (2005)
numele ţării Asia
să neoficială:
semnifice Israel 3,7% 250.000 6.800.000
etimologic Kazahstan 1 0,1% 20.054 14.953.126
aria
lingvistică a Rusia 1 0,12% 178.000 145.537.200
limbii Europa
române, România 89,5%19.420.000 21.698.181
mai Moldova 2 78,2% 2.649.477 3.388.071
degrabă Transnistria 3 31,9% 177.050 555.500
decât
Voivodina (Serbia) 1,5% 29.512 2.031.992
Romania,
denumirea neoficială:
Timoc (Serbia) 4 5,9% 42.075 712.050
Ucraina 5 0,8% 327.703 48.055.439
Ungaria 0,08% 8,482 10.198.315
America
neoficială:
Canada 0,2% 60.520 32.207.113
Statele Unite 0.11% 300,000 281,421,906
1
Mulţi sunt moldoveni, inclusiv deportaţi
2
Datele se referă la raioanele din dreapta Nistrului (fără Transnistria
şi municipiul Tighina)
În Moldova, limba se numeşte "Limba moldovenească"
3
Independenţa Transnistriei nu este recunoscută
Aici limba se cheamă "Limba moldovenească" şi este scrisă în
alfabetul chirilic
4
Împărţiţi oficial în vlahi şi români
5
În nordul Bucovinei 170.000, Bugeac 78.300, în Transcarpatia 31.800,
în teritorile peste Nistru 48.000. [3]

administrativă tardivă a Imperiului Roman de Răsărit, apoi a Imperiului Bizantin.

În afară de România, limba română se mai vorbeşte în:
 Republica Moldova, ca limbă oficială, este limba maternă pentru 3 milioane de
locuitori (redenumită limba moldovenească din motive politice).
 Provincia Autonomă Voivodina, Serbia şi Muntenegru, unde este limbă oficială.
 Ţările vecine României şi Republicii Moldova, şi anume în Ucraina, Ungaria,
Serbia (Valea Timocului), şi Bulgaria.
 Extremele ariei lingvistice româneşti se află la apus în bazinul cursului mijlociu al
Dunării (Croaţia, Slovenia, Slovacia şi Polonia) iar la răsărit, dincolo de Nistru.
 Prin deportări masive, în special ale moldovenilor din RSS Moldovenească,
româna a devenit o limbă minoritară în Azerbaidjan, Kazahstan, Kârgâzstan, Rusia,
Tadjikistan şi Turkmenistan.
 Vorbitori de limbă română se găsesc şi în multe alte ţări occidentale (datorită
emigrării), precum Italia, Spania, Statele Unite, Canada, Franţa, Germania sau
Australia (cf. români). Peste 3 000 000 de vorbitori de română locuiesc legal în
Europa şi America de Nord.[2]
 Româna este una dintre cele cinci limbi în care sunt oficiate servicii religioase în
statutul monastic Muntele Athos, o autonomie grecească, fiind vorbită în schiturile
Prodromu şi Lacu.

Româna ca a doua limbă şi ca limbă străină

Folosirea românei ca a doua limbă este întâlnită între minorităţile etnice din România şi
Republica Moldova. În cadrul recensământului din 1979, desfăşurat în RSS
Moldovenească (aşa cum se numea Republica Moldova pe atunci), aproximativ 4% din
populaţie a indicat româna/moldoveneasca ca a doua limbă.[3] Rezultatele
eurobarometrului de opinie 64.3/2005, desfăşurat în perioada noiembrie-decembrie 2005,
arată că 4% dintre cetăţenii români vorbesc limba română ca limbă străină. Acelaşi sondaj
arată că 1% din respondenţii bulgari şi ciprioţi, şi 3% din cei maghiari sunt capabili să
desfăşoare o conversaţie în limba română.[4]

Româna este studiată şi predată în unele ţări est-europene, în care există comunităţi
semnificative româneşti, cum ar fi Serbia (Voivodina), Bulgaria, Ucraina şi Ungaria.
Institutul Cultural Român (ICR) organizează încă din 1992 cursuri de vară pentru
perfecţionarea cadrelor didactice care predau limba română în aceste ţări.[5] În unele şcoli
bilingve, învaţă şi membri ai altor comunităţi etnice decât cea română, studiind româna
ca limbă străină (de exemplu Liceul Nicolae Bălcescu din Giula, Ungaria).

Cursuri de limba română ca limbă străină sunt organizate în diferite instituţii terţe, în
general în ţările vecine, dar şi în universităţi din diverse ţări ale lumii, cum ar fi în Spania,
Italia, Germania, Olanda, Statele Unite, Mexic şi multe altele.[6]

Româna pe Internet

Chiar dacă limba engleză rămâne predominantă pe Internet, statisticile arată un progres
constant al principalelor limbi neolatine (franceza, italiana, portugheza, româna şi
spaniola) în reţea. Un studiu realizat de Fundaţia Reţele şi Dezvoltare (Funredes) în
colaborare cu Uniunea Latină,[7] arată că între 1998 şi 2005, prezenţa limbilor neolatine
pe Internet aproape s-a dublat, în timp ce engleza a scăzut de la 75% la 45%. În anul
1998, prezenţa limbii române pe Internet era cotată la 0,15%. Trendul limbii române a
avut un parcurs neregulat, înregistrând o scădere dramatică de la 0,22% în 2000 la 0,11%
în 2003 (acest fapt se datorează şi anumitor schimbării operate la metodologia de
realizare a studiului). Conform statisticii, între luna februarie a anului 2003 şi martie a
anului 2005, prezenţa limbii române pe Internet aproape s-a dublat atingând cota de
0,17%. Situaţia celorlaltor limbi romanice este prin comparaţie mai bună: prezenţa
spaniolei în Internet este de 4,60 la sută, a francezei de 4,95 la sută, a italianei de 3,05 la
sută şi a portughezei de 1,87 la sută.

Este evident că valorile de prezenţă absolută nu constituie un indicator perfect al vigorii
unei limbi în cadrul reţelelor. Pentru a obţine un rezultat semnificativ, valorile care
exprimă prezenţa limbilor pe Internet trebuie adaptate la dimensiunile prezenţei acestora
în lumea reală. Astfel, luând în considerare numărul de vorbitori al limbii române
(estimat la 30 de milioane de Uniunea Latină, adică 0,5% din populaţia mondială), se
obţine un coeficient de 0,33 pentru prezenţa ponderată a limbii pe Internet, faţă de 0,59
pentru limba portugheză sau 0,74 pentru limba spaniolă. Acest coeficient este mai mic
decât 1 în toate cele trei cazuri, motiv pentru care este considerat redus.

Acelaşi studiu arată că există aproximativ 4,4 milioane de internauţi românofoni, adică
aproape o şesime din totalul vorbitorilor de română şi 0,4% din totalul internauţilor.
Potrivit Ministerului Dezvoltării Informaţionale din Republica Moldova, la începutul
anului 2005, erau înregistrate 85 000 de domenii .ro şi 7 200 de domenii .md.[8][9]

Clasificare şi limbi înrudite

Limba română este o limbă romanică, din grupul italic al familiei de limbi indo-europene,
prezentând multe similarităţi cu limbile franceză, italiană, spaniolă sau portugheză.

Este general acceptată ideea că limba română a apărut simultan atât la nord cât şi la sud
de cursul inferior al Dunării, cu mult înaintea apariţiei triburilor migratoare slave în
această zonă. Limba română vorbită în nordul Dunării, în România şi Republica
Moldova, este deseori numită limba dacoromână, pentru a o deosebi de celelalte trei
limbi romanice de est,[10] care sunt foarte apropiate genetic de aceasta, şi sunt considerate
de unii lingvişti a fi chiar dialecte ale aceleiaşi limbi:[11]

 aromâna (var. armâna) sau macedoromâna, vorbită pe arii relativ largi din
Macedonia, Albania, Grecia, Bulgaria, Serbia şi Muntenegru şi România, unde
există importante comunităţi aromâne, mai ales în Dobrogea. Se presupune că
despărţirea dintre limba aromână şi dacoromână s-a produs între secolele al IX-lea
şi al XII-lea.

 meglenita sau meglenoromâna, vorbită pe o arie relativ mică în regiunea Meglen
din sudul Peninsulei Balcanice. Se crede că meglenoromâna s-a separat mai târziu
decât aromâna, şi anume aproximativ în secolul al XIV-lea, motiv pentru care
asemănarea cu limba română actuală este mai pregnantă.
 istroromâna, vorbită în câteva sate din nord-estul peninsulei Istria din Croaţia,
geografic mult mai apropiată de Italia decât România, dar prezentând asemănări
evidente cu limba română. Comunitatea de istroromâni se pare că există aici
dinainte de secolul al XII-lea.

Toate aceste patru limbi formează aşa-numitul grup estic al limbilor romanice. Distincţia
dintre dialect şi limbă este un subiect controversat în lingvistică, şi foarte adesea
influenţat de interese politice. Din acest motiv nu există un consens în privinţa statutului
celor patru limbi din grupul de est al limbilor romanice. Numeroşi cercetători, printre
care şi majoritatea lingviştilor români, susţin că aceste limbi nu sunt altceva decât
dialecte ale aceleiaşi limbi. Alţi lingvişti afirmă că este vorba de patru limbi înrudite, dar
separate. Un mic număr de lingvişti, mai ales din Grecia, susţin teoria potrivit căreia
limba aromână nu s-a desprins din limba română, ci s-a format independent prin
romanizarea unei populaţii greceşti; această ipoteză este însă criticată de majoritatea
lingviştilor deoarece nu explică o serie întreagă de caracteristici ale limbii aromâne, ca de
exemplu articolul hotărât enclitic. Originea istroromânei nu este înţeleasă în termenii
clasici ai latinităţii post-romane şi continuă să provoace teoreticienii lingvisticii
comparate indo-europene.

Vitalitatea limbilor înrudite

În timp ce limba română prezintă toate însuşirile unei limbi de sine stătătoare cu şanse
indiscutabile de a continua să fie transmisă generaţiilor viitoare, celelalte trei limbi
înrudite se află în diferite grade de pericol de dispariţie:

 Limba aromână se află în cea mai bună situaţie, având un număr relativ mare de
vorbitori (estimat astăzi la circa 700.000), dar duce lipsă de acceptarea ca limbă
minoritară oficială, de învăţământ în limba maternă, de un organism de
reglementare echivalent Academiei Române, iar o mare parte din vorbitori sunt
bilingvi, cu o proporţie îngrijorătoare de vorbitori pasivi în rândul tinerilor.

Situaţia meglenoromânei (vorbită în prezent de un număr mic de persoane, între 5.000 şi
12.000) şi cea a istroromânei (care are sub 1.000 de vorbitori) este în schimb
îngrijorătoare, lucru care a determinat UNESCO să le includă pe lista limbilor aflate în

Limba moldovenească

Varianta românei vorbită în Republica Moldova era numită „moldovenească“ în
documentele oficiale ale autorităţilor sovietice, lucru care a rămas în vigoare în Moldova
şi după destrămarea URSS. Cei mai mulţi lingvişti nu recunosc existenţa acestei limbi ca
de sine stătătoare,[13] deşi au existat şi voci venite în sprijinul moldovenismului (cf. Vasile
Stati). Identitatea dintre limba română şi limba moldovenească este recunoscută prin
legislaţia moldovenească.[1]
Harta graiurilor vorbite pe teritoriul României

Graiuri

Limba română este împărţită în diverse graiuri, câteodată numite subdialecte, care au
diferenţe minore de pronunţie şi vocabular, dar sunt inteligible între ele. Graiurile limbii
române, în afară românei standard, includ:

 Româna bănăţeană
 Româna crişeană
 Româna moldovenească (România)
 Româna moldovenească (Republica Moldova)
 Româna maramureşeană
 Româna muntenească
 Româna timoceană

Istorie

Harta Balcanilor cu regiunile locuite de români (vlahi)
Istoria limbii române este la fel de controversată ca şi cea a poporului român, din două
motive principale: penuria izvoarelor istorice, in special a celor scrise, şi interesele
politice. Din aceste cauze există mai multe variante de istorie a limbii române, din acestea
derivând variante de istorie a poporului român.

Este interesant de observat că pentru a impune o variantă sau alta de istorie a poporului,
se porneşte în mare măsură de la istoria limbii acestuia. Astfel se poate spune că istoria
limbii române este chiar mai disputată şi controversată decât cea a acestui popor,
deoarece o concluzie definitivă în acest sens ar duce automat la o concluzie definitivă şi
în cealaltă privinţă.

Romanizarea

Varianta oficială a istoriei limbii române, cea mai răspândită între istoricii contemporani
este aceea derivată din teoria romanizării Daciei. Conform acestei variante, Imperiul
Roman a colonizat Dacia într-o perioadă foarte scurtă de timp cu o masă reprezentativă
de colonişti veniţi din tot Imperiul, dar în special de cultură latină (aproximativ 80%).

Argumentele pentru această colonizare intensivă sunt în particular legate de dârzenia
remarcabilă a apărării dacice, care a aruncat în luptă aproape toată populaţia de sex
masculin a provinciei, lăsând în urma războaielor o populaţie decimată. S-a ajuns astfel la
o reprezentare infimă a numelor geto-dacice în inscripţiile rămase (au fost studiate
aproximativ 4.000 de inscripţii, dintre care numai 2% conţineau nume de geto-daci, faţă
de aproximativ 30% ca reprezentare a populaţiei autohtone în alte provincii romanizate).

În urma acestei colonizări neobişnuite a unei provincii romane (acest fenomen nu se mai
petrecuse niciodată în Imperiu), limba originală a provinciei, limba dacă, ar fi dispărut,
mai puţin câteva cuvinte păstrate în bagajul curent al limbii române.

Continuitatea

Varianta oficială a istoriei limbii române este contestată de varianta continuităţii geto-
dacice în regiune. Această variantă a continuităţii se împarte la rândul ei în mai multe
sub-versiuni, unele mai îndrăzneţe, altele care încearcă doar să rezolve discrepanţele şi
improbabilităţile din teoria romanizării complete a Daciei.

Astfel, limba română ar continua limba dacă, în aceeaşi arie lingvistică (o limbă din
grupul tracic, despre care există date puţine şi intens controversate). După încheierea
cuceririi romane a Daciei, în 106, şi până la retragerea trupelor imperiale la sud de
Dunăre din 275, populaţia locală dacică este desigur romanizată. Cu toate acestea, s-a
argumentat că 169 de ani nu a fost un interval de timp suficient pentru schimbarea
completă într-un teritoriu relativ întins a caracterului lingvistic local. Mai mult, din
consideraţii socio-lingvistice, se consideră că proporţia militarilor şi administratorilor
romani la nord de Dunăre în comparaţie cu un număr foarte redus de vorbitori ai limbii
latine culte a împiedicat impunerea acestora din urmă în faţa vorbitorilor de latină
vulgară. Acest lucru a determinat ca rezultat în întreg bazinul Dunării de Jos o limbă
proto-română, comună tuturor dialectelor române.

Astfel apare o ipoteză care explică caracterul latin atât de manifest al limbii române prin
existenţa unei îndelungate latinităţi pre-romane în Dacia. Un argument comparativ adus
deseori în discuţie este caracterul evident mult mai latin al românei decât acela al limbilor
vechi din insulele britanice, care au fost ocupate militar şi romanizate timp de aproape
cinci secole.

Există chiar şi o teorie alternativă a originilor limbii române mai vechi decât Imperiul
roman însuşi. Această soluţie este bazată pe observaţiile originale ale umanistului
Buonaventura Vulcanius, bibliotecarului Simon Pelloutier, sau istoricului Barthold Georg
Niebuhr. Bogat ilustrată de enciclopedistul Haşdeu, teoria, cunoscută drept pelasgică, a
fost dezvoltată mai ales în monumentalul proiect Etymologicum Magnum Romaniae, dar
şi de istoricul Nicolae Densuşianu în vasta, mult controversata Dacie Preistorică.

Unitatea lingvistică românească este însă oprită în secolul XI odată cu scăderea influenţei
imperiale bizantine şi creşterea rolului slavonei liturgice.

O caracteristică esenţială a limbii române este lipsa dialectelor. Pretutindeni la nord de
Dunăre, unde daco-româna se confundă cu româna, graiurile din Muntenia, Moldova,
Banat, Maramureş şi întreaga Transilvanie sunt aproape identice, existând şi relativ
puţine regionalisme. Un filolog de reputaţia lui Alexandru Philippide insistă chiar asupra
unicităţii limbii române ca limbă fără dialecte, vorbind doar de subdialecte. Este
interesant de menţionat aici că alte limbi europene foarte vechi, deci conservatoare, la fel
de stabile şi „mereu vii“ ca româna, de exemplu euskara (limba bască) au în zilele
noastre, pentru circa 800.000 vorbitori declaraţi, pe un teritoriu reltiv mic faţă de aria
lingvistică românească, cinci sau opt dialecte principale (bascii au nevoie să o unifice
artificial prin normare euskara batua). Alf Lombard a calificat starea de fapt în care se
află limba română drept una „fără precedent“. Maturitatea şi armonia limbii române pot fi
puse în legătură cu succesul fenomenal al „patriei comune“ din care s-au râspândit, în
neoliticul îndepărtat, toate limbile indo-europene, dintre care foarte aproape de trunchi,
mai aproape ca latina, se află limba dacilor.

Nenumăratele popoarele migratoare (germanice, turcice, slavice, sau fino-ugrice) care au
parcurs aria lingvistică românească, au contribuit la rândul lor, intervenind fiecare
punctual, în evoluţia limbii române, prin diversificarea fondului de cuvinte neprincipal,
lăsând însă structura gramaticală „latină“ sau pre-latină aproape neatinsă.

Faptul că celelalte limbi romanice de est, din sudul Dunării, nu au suferit influenţa
lexicală slavă cu aceeaşi intensitate ca daco-româna este pus de obicei în legătură atât cu
bilingvismul cât şi cu istoria complexă a ţaratelor româno-bulgare.

Primele atestări
Cel mai vechi document scris în limba română este Scrisoarea lui Neacşu de Câmpulung,
datând din anul 1521. Aceasta a fost scrisă cu alfabetul chirilic.

Doi cronicari bizantini, Teofan Mărturisitorul din secolul VI şi Teofilact din Symocatta
secolul VII amintesc faimosul episod al expediţiiei militare contra avarilor, din 587,
cunoscut sub numele de (re)torna, (torna,) fratre. Există numeroase ediţii şi comentarii ale
acestor pasaje care spulberă mitul lipsei de documente istorice ale limbii române vechi.
Poate cea mai remarcabilă trimitere va rămâne Patrologiae cursus completus. Series
graeca, vol. 116, col. 109, 531, 1361 editat de JP Migne.

Cel mai vechi document scris în română este Scrisoarea lui Neacşu, o scrisoare din 1521,
în care Neacşu de Câmpulung îi scria primarului braşovean despre atacurile iminente ale
turcilor. Aceasta era scrisă cu alfabetul chirilic, la fel ca majoritatea scrierilor româneşti
din acea perioadă. O primă folosire a alfabetului latin este atestată printr-un document
transilvănean, scris după convenţiile alfabetului maghiar la sfârşitul secolului XVI.

Iată mai jos un text de la începutul secolului XIX, care foloseşte o versiune arhaică a
alfabetului latin:

Liturgiariu: Transliterare:
"Santu esci cu adeveritu, si présantu, si nu "Sfânt eşti cu adevărat şi preasfânt, şi nu
este mesura maretîei santîei tale, si dreptu este măsură măreţiei sfinţiei tale, şi drept
esci intru tóte lucrurile tale. Ca cu dreptate eşti întru toate lucrurile tale. Căci cu
si cu multa sîlintia adeverita, ne ai adusu dreptate şi cu multă silinţă adevărată ne-ai
tóte. Ca plasmuindu pe omu, si luandu adus toate. Că plăsmuind pe om, şi luând
terana d'in pamentu, si cu tipulu teu ţărână din pământ, şi cu chipul tău
cinstindulu, Dumnedieule, pusulu ai in cinstindu-l, Dumnezeule, pusu-l-ai în raiul
raiulu resfaçului, fogaduindui intru padia răsfăţului, făgăduindu-i, întru paza
porunciloru tale, vieati'a ceea fara de mórte poruncilor tale, viaţa cea fără de moarte şi
si moscenirea bunatatîloru tale celoru moştenirea bunătăţilor tale celor veşnice..."
vecinice..."

Influenţa altor limbi

Limba dacă

Limba dacă era o limbă indo-europeană vorbită de geto-daci. Se presupune că ar fi fost
prima limbă care a influenţat latina vorbită în Dacia, însă se ştiu prea puţine despre
această limbă. S-au găsit aproximativ 300 de cuvinte pur româneşti (în toate dialectele)
sau cu corespondente în limba albaneză despre care se crede că ar putea fi moştenite din
limba dacă, multe dintre ele legate de viaţa pastorală (de exemplu: balaur, brânză, mal; a
se vedea listă de cuvinte dacice). Câţiva lingvişti afirmă că albanezii ar fi daci
neromanizaţi, care au migrat înspre sud.

Un alt punct de vedere afirmă că aceste cuvinte non-latine (multe cu corespondente
albaneze) nu sunt neapărat de origine dacă, ci ar fi fost aduse pe teritoriul României de
păstori romanizaţi care migrau din Albania, Serbia şi Grecia de nord în spaţiul carpato-
danubiano-pontic, devenind mai târziu poporul român. Totuşi, substratul est-romanic pare
să fie o limbă limbă satem, în timp ce limbile paleo-balcanice vorbite în nordul Greciei
(limba macedoneană antică) şi Albania (limba iliră) erau mai degrabă limbi centum.

Se consideră că limba dacă era o limbă satem, asemenea limbii trace. Daca era ori o
limbă apropiată limbilor albaneze sau balto-slavice, ori o membră a unei subfamilii
distincte a limbilor indo-europene.

Uniunea lingvistică balcanică

Deşi cea mai mare parte a gramaticii şi morfologiei româneşti se bazează pe cea a latinei
vulgare, limba română prezintă câteva trăsături specifice Balcanilor, care nu se găsesc în
celelalte limbi romanice.

Limbile din această uniune lingvistică aparţin unor subfamilii distincte de limbi indo-
europene: bulgara şi sârba sunt limbi slave, albaneza este o limbă traco-iliră iar greaca
formează propria subfamilie.

Printre trăsăturile comune în cadrul acestei uniuni lingvistice se numără articolul hotărât
enclitic, sincretismul cazurilor genitiv şi dativ, formarea timpurilor viitor şi perfect,
precum şi evitarea infinitivului.

Limbile slave

Influenţa slavă a fost prima survenită în timpul formării limbii române, datorită migraţiei
triburilor slave (care traversau teritoriul României de astăzi). Este interesant faptul că
slavii au fost asimilaţi la nord de Dunăre, în timp ce au asimilat aproape complet
populaţia romanizată sud-dunăreană (vlahi).

Influenţa slavă a continuat în Evul Mediu, în special prin folosirea limbii slave bisericeşti
în cadrul serviciilor religioase, până în secolul al XVIII-lea. Celelalte limbi învecinate
(toate de sorginte slavă, cu excepţia limbii maghiare) au influenţat româna.

Influenţa slavă se simte atât la nivel fonetic cât şi lexical. Până la 20% din vocabularul
limbii române este de origine slavă (a iubi, glas, nevoie, prieten). Totuşi, multe cuvinte
slave sunt arhaisme şi se estimează că doar 10% din lexicul românei moderne este de
origine slavă.[14]
Alte influenţe

Până în secolul al XIX-lea, româna a intrat în contact cu câteva limbi apropriate geografic
de aceasta:

 germană (de exemplu: cartof < Kartoffel; bere < Bier; şurub < Schraube)
 greacă (de exemplu: folos < ófelos; buzunar < buzunára; proaspăt < prósfatos)
 maghiară (de exemplu: oraş < város; a cheltui < költeni; a făgădui < fogadni)
 turcă (de exemplu: cafea < kahve; cutie < kutu; papuc < papuç) ]

Neologisme

Începând cu secolul al XIX-lea, multe neologisme împrumutate din alte limbi romanice,
în special din franceză şi italiană, au pătruns în limba română (de exemplu birou, avion
sau exploate). S-a estimat că aproximativ 38% din cuvinte româneşti sunt de origine
franceză sau italiană.

Câteva cuvinte de origine latină au pătruns în limba română de două ori, odată în nucleul
lexical (vocabularul popular) şi ulterior ca neologisme. De obicei, cuvântul popular este
un substantiv, iar neologismul este adjectiv (de exemplu: frate / fratern, deget / digital,
apă / acvatic, frig / frigid, ochi / ocular).

Recent au intrat în limbă multe cuvinte englezeşti, precum gem (jam), interviu
(interview), meci (match), manager (manager). Aceste cuvinte primesc gen gramatical şi
se acordă conform regulilor limbii române.

Vocabular

Vocabularul reprezentativ (de bază) al limbii române, (cf. Sala, M. et.al., Vocabularul
reprezentativ al limbilor romanice, Ed. Şt. Encicl. Bucureşti, 1988, p.19-79), situaţia se
prezintă astfel:

 Elemente romanice 71.66%, din care
o 30,33% latineşti moştenite
o 22,12% franceze
o 15,26% latineşti savante
o 3,95% italiene
 Formaţii interne 3,91% (majoritatea fiind bazate pe etimoane latine)
 Slave total 14,17%, din care
o 9,18% slava veche
o 2,6% bulgăreşti
o 1,12% ruseşti
o 0,85% sârbo-croate
o 0,23% ucrainene
o 0,19% poloneze
 Germane 2,47%
 Neogreceşti 1,7%
 Traco-dace de substrat 0,96%
 Maghiare 1,43%
 Turceşti 0,73%
 Englezeşti 0,07% (în creştere)
 Onomatopee 0,19%
 Origine incertă 2,71%

Procentajul elementului autohton este discutabil, mulţi cercetători considerînd că ar avea
o pondere mai mare (în paralel cu existenţa unor false slavisme şi maghiarisme) - circa
2%.

Gramatică

Substantivele româneşti se declină în funcţie de gen (feminin, masculin şi neutru), număr
(singular şi plural) şi caz (nominativ/acuzativ, dativ/genitiv şi vocativ). Articolul,
asemenea adjectivelor şi pronumelor, se acordă în gen şi număr cu substantivul pe care îl
determină.

Româna este singura limbă romanică în care articolul hotărât este enclitic, adică este
ataşat la sfârşitul substantivului. Articolele au evoluat din pronumele demonstrative din
limba latină.

Româna are patru conjugări verbale. Verbele pot fi puse la patru moduri personale, şi
anume (indicativ, conjunctiv, condiţional-optativ şi imperativ şi patru moduri
impersonale (infinitiv, gerunziu, supin şi participiu).

Sunete

Limba română foloseşte şapte vocale: /a/, /e/, /i/, /o/, /u/, /ə/ şi /ɨ/. În plus, vocala /ø/
poate să apară în unele cuvinte.

La sfârşitul cuvintelor, după consoane (rar în interiorul cuvintelor) poate apărea un /i/
scurt non-silabic, care se marchează în AFI cu /ʲ/ şi este pronunţat ca o palatalizare a
consoanei precedente. Un sunet similar, terminaţia u surd, exista în româna veche, dar a
dispărut cu timpul în limba standard.

Există de asemenea patru semivocale şi douăzeci de consoane.

Diftongi

 Diftongi desscendenţi: ai, au, ei, eu, ii, iu, oi, ou, ui, ăi, ău, îi, îu

Triftongi

 cu vocala intercalată între două semivocale): eai, eau, iai, iau, iei, ieu, ioi, iou, oai.
 cu două semivocale în faţa vocalei: eoa, ioa.
Evoluţii fonetice

Datorită izolării, evoluţia fonetică a românei este diferită de cea a celelaltor limbi
romanice, dar seamănă întrucâtva cu cea italiană, de exemplu prin evoluţia grupării [kl]
în (lat. clarus > rom. chiar, ital. chiaro) şi cea dalmată, de exemplu prin evoluţia grupării
[gn] în [mn] (lat. cognatus > rom. cumnat, dalm. comnut).

Principalele schimbări fonetice constau în:

 apariţia diftongilor vocalelor e, i, o

lat. cera > rom. ceară
lat. sole > rom. soare
 iotacism [e] → [i]

lat. herba > rom. iarbă
 consoanele velare ([k], [g]) → consoane labiale ([p], [b], [m])

lat. octo > rom. opt
lat. lingua > rom. limbă
lat. signum > rom. semn
lat. coxa > rom. coapsă
 rotacism [l] → [r]

lat. caelum > rom. cer
 consoanele alveolare [d] şi [t] se palatalizează în [dz]/[z] şi respectiv [ts] înainte
sunetelor [e] şi [i]

lat. deus > rom. zeu
lat. tenem > rom. ţine

Româna este singura limbă romanică importantă care încă păstrează fonemul /h/. În
spaniola din America Latină, <j> se pronunţă [h], dar acest lucru nu se datorează
conservării fonemului, ci este o evoluţia ulterioară formării limbii spaniole (fonemul
original castilian este /x/). În câteva dialecte ale portughezei, funcţie de fonemele
alăturate, <r> se pronunţă [h], dar, la fel, se pare că fonemul original ar fi fost <r>. În
aceste dialecte, <r> corespunde la două foneme, [r] şi respectiv [h].

Alfabete

În principiu, limba română este o limbă care se scrie la fel cum se pronunţă (adică este o
limbă aşa-zis "fonetică", sau, mai corect spus, are o grafie fonetică). Cu toate acestea,
ortografia contemporană prezintă o serie de excepţii de la principiul fonetic.

Limba română a fost scrisă în istoria sa cu răbojuri sau vechi „rune“ europene, alfabete
latine, greceşti, glagolitice, paleo-slave, alfabete de tranziţie şi în final din nou latine.
Despre epoca şi formele adoptării alfabetului chirilic în scrierea limbii române, au existat
multe păreri contradictorii. Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, scrisă în 1716 în
limba latină, afirma că s-a scris cu litere latine pâna la Conciliul de la Florenţa (1439).
Domnitorul Alexandru cel Bun, sfătuit de mitropolitul său, ar fi poruncit arderea cărţilor
şi textelor scrise până atunci cu litere latine, introducând, în loc, alfabetul chirilic şi limba
slavă, pentru a împiedica răspândirea catolicismului în ţară. Mihail Kogălniceanu, un
mare istoric şi cărturar român, a susţinut aceeaşi teză, la 1838, în revista Alăuta
Românească.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, învăţaţi ca Timotei Cipariu, episcopul
Melchisedec, B. P. Haşdeu, Dimitrie Onciul şi alţii au afirmat că limba slavă a fost
introdusă în ţările române înainte de Conciliul de la Florenţa, respectiv în secolele X-XII,
după creştinarea bulgarilor, aducând în acest sens argumente şi izvoare de ordin filologic
şi istoric.

Primele documente româneşti erau toate scrise cu ajutorul alfabetului chirlic, datorită
influenţelor limbii slavone (limba slavă bisericească), care era folosită ca limbă de cult şi
de cancelarie în spaţiul balcanic în secolele XI - XVII. La sfârşitul secolului al XVIII,
învăţaţii şcolii ardelene, remarcând originea latină a limbii române, au început
implementarea alfabetului latin. Alfabetul chirilic a continuat să fie folosit până în anii
1860, când limba română a început să fie reglementată oficial.

La început, alfabetul latin folosit pentru limba română avea ca litere cu diacritice
următoarele: â, é, ó, î şi ç.

 á se folosea în cuvinte monosilabice de obicei, pentru a deosebi ă de a.
 â se folosea doar în cuvintele în care sunetul â apărea în interiorul cuvintelor, în
afara unei nazalizări, dar unde etimologic trebuia să apară un a. Astfel, se scria
„câtu“, însă „cantecu“ (fără semn diacritic), căci e vorba de o vocală nazală.
 î se folosea doar în cuvintele în care sunetul î apărea la începutul sau în interiorul
cuvintelor, în afara unei nazalizări, dar unde etomologic trebuia să apară un i sau
un e. Astfel, se scria „a urî“, însă „vent“ (nu „vînt“, nici „vânt“), căci e vorba de o
vocală nazală.
 é şi ó apar ca vocale tipic ardelene, corespunzând lui è din limba franceză şi
respectiv lui å din limbile nordice. În alte regiuni acestea se pronunţă drept diftongi
ea şi oa.
 ç corespundea sunetului ţ, atunci când acesta apărea independent de vocala i şi
etimologic provenea din c latinesc. Astfel, se scria „faça“ (faţă) şi „Ióniçe“ (Ioniţă)
datorită formei latine Ioannicius, însă „tiéra“ (ţară).

În rest, regulile de citire erau destul de simple.

 Un a la capăt de cuvânt se citea ă.
 Un an sau in sau en se citea în.
 Pentru a citi a înaintea unui n, se scria nn. De pildă, „manna“ (pentru a citi
„mană“), spre a se deosebi de „mana“ (mână).
 Pentru a deosebi un ă final (forma feminină nearticulată) de un a final (forma
articulată), se punea un apostrof: „viéti'a“ (viaţa), pentru a se deosebi de forma
nearticulată „viétia“ (viaţă).
 che şi chi se citeau ca în ziua de azi, însă ch înaintea altor caractere decât e şi i se
citea ca în limba latină. Uneori, ch se scria din motiv pur etimologic, fără prea
multă grijă de pronunţare. Astfel, se scria: „Christos“, „chrestin“, „chrisantéma“,
„stich“.
 di se citea z sau dz, ti se citea ţ. La fel, existau ca în ziua de astăzi grupurile ce, ci,
ge, gi.
 k înlocuia uneori qu din latină, pentru numele proprii. Astfel se scria: „Kiriniu“
(Quirinius).
 sc se scria etimologic, ceea ce corespunde pronunţărilor bănăţene sau bistriţene.
Exemplu: „Bucuresci“.
 u final, mut sau citit, se scria, ca în siciliană şi corsicană.
 Etimologic, se folosea caracterul y pentru numele de oraşe sau de persoane, însă nu
şi pentru substantive. Astfel, se scria: „Cyril“, „Myra“, dar totodată: „cirilic“,
„santul mir“.
 formele scurte ale pronumelui personal în acuzativ se lipeau de cuvântul precedent:
„Apoilu intréba.“ (Apoi îl întreabă.)

Scrierile din acest timp, datorită rolului şcolii ardelene, aveau forme tipice ardelene:
„acmu“, „tipu“, „resfaçu“, pentru „acum“, „chip“, „desfătare“. Principiul ortografic era
cel folosit în limba neerlandeză: scriem toţi la fel, dar fiecare pronunţă ca în regiunea sa.

Mai târziu s-au adăugat alte glife sau litere cu semne diacritice: ă, , à, d cu sedilă, ě, ê, ş,
ţ, ů, precum şi diftongii ea şi oa; s-au scos á, ç. S-au modificat şi regulile ortografice.

Pe urmă, treptat, s-a scos ê, apoi ů. În cele din urmă s-a introdus ortografia fonetică.

Înainte de 1989, în RSS Moldovenească se folosea o versiune specială a alfabetului
chirlic. Legea cu privire la folosirea limbilor pe teritoriul republicii (septembrie 1989) a
confirmat revenirea la alfabetul românesc pe bază latină.

Româna liturgică

Anumite cuvinte creştine româneşti (Domn, „a mărturisi“, „a ierta“) sunt unice pentru
română, între limbile romanice.

Crezul primelor sinoade ecumenice, cel din 325 de la Niceea, şi cel din 381 de la
Constantinopol este rostit până azi neschimbat, prin cuvinte cu etimologii latine. Mai
concret, el nu a fost niciodată tradus în limba română, însă el a evoluat, deodată cu limba
română.

O dată cu introducerea ritului bizantin şi a limbii slavone în cult, prin anul 990, limba
română liturgică s-a slavizat puternic, îndeosebi în terminologia oficială, dar anumite
cuvinte vechi s-au păstrat în limbajul poporului. De pildă, în limbaj oficial s-a introdus
cuvântul „aliluia“, copiat după slavonă, pe când în limbajul popular a rămas „[a]lerui ler“,
evoluat de la latinescul „alleluia“. Românii au păstrat - în limbă de asemenea - anumite
caracteristici ale vechiului rit galic în folosinţă până atunci. De aceea, diaconul Coresi,
precum şi episcopul de la Muncaciu, Vasile Tarascovici în 1646, au avut un lexic
dogmatic şi liturgic bogat, pentru a reintroduce limba română în cult.

Coduri internaţionale SIL şi ISO 639-x

Standardul internaţional etnologic ISO 639 conferă limbii române codurile ro (ISO 639-
1), rum (ISO 639-2/B), şi mai recent ron (conform ISO 639-2/T). Limbii moldoveneşti i-
au fost atribuite codurile mo şi respectiv mol.

Autori

Constantin Noica a elaborat o sinteză vastă şi adâncă a limbii române ca limbaj al
filozofiei, pornind de la Rostirea filozofică românească. Iată câteva exemple de autori:

 Anonimul care a strigat torna, torna, fratre, citat de Teofilact din Symocatta
 Autorul anonim al Codicelui Voroneţean
 Coresi
 Mitropolitul Dosoftei
 Mitropolitul Varlaam
 Mitropolitul Antim Ivireanul, născut în Iviria, (Georgia caucaziană)
 Grigore Ureche
 Mihai Eminescu
 Bogdan Petriceicu Haşdeu
 Nicolae Densuşianu
 Ovid Densuşianu
 George Murnu
 Dan Botta
 Constantin Noica
 Rafail Noica

Cum se numeşte limba română în alte limbi
Relief, cartografic exact, cu săgeţile roşii indicând limitele ariei lingvistice româneşti.
Cercul arată porta hunica de la extremitatea apuseană a Carpaţilor, singurul loc prin care
se poate intra călare în bazinul panonic al Dunării.
 asturiană: el rumanu [4]
 bască: errumaniera [5]
 bulgară: Румънски език [6]
 catalană: romanès, la llengua romanesa
 chineză: 罗马尼亚文 / 羅馬尼亞文 (pīnyīn: luó mǎ ní yà wén) [7]
 coreeană: 루마니아어
 engleză: Romanian language, Romanian [8]
 esperanto: rumana lingvo [9]
 finlandeză: romanian kieli, romania [10]
 franceză: le roumain, la langue roumaine [11]
 germană: Rumänische Sprache [12]
 greacă: Ρουμανική γλώσσα [13]

 hindustană: रूममाननीयन न
 italiană: la lingua rumena [14]
 japoneză: ルーマニア語 (ruumania-go) [15]
 maghiară: Román nyelv [16]
 neerlandeză: Roemeens [17]
 poloneză: Język rumuński [18]
 portugheză: língua romena [19]
 rusă: Румынский язык [20]
 sârbă: Румунски
 spaniolă: idioma rumano [21]
 suedeză: Rumänska [22]
 tailandeză: โรมมัน
 turcă: Rumence [23]

Note
1. ↑ 1.1 1.2 Constituţia Republicii Moldova denumeşte limba
de stat moldovenească în loc de română, deşi în practică
termenul de română este cel mai des folosit. În prefaţa
legii privind funcţionarea limbilor (septembrie 1989),
aflată încă în vigoare [1], se menţionează identitatea
lingvistică „realmente existentă“ dintre limba română şi
limba moldovenească (v. legea cu privire la funcţionarea
limbilor pe teritoriul Republicii Moldova).
2. ↑ „Milioane de români pe drumul emigrarii“, apărut în
Evenimentul Zilei, pe 10 mai 2004.
3. ↑ U.S. Library of Congress: „Moldova - Language,
religion, and culture“ (Moldova - Limbă, religie şi
cultură)
4. ↑ Special Eurobarometer 243 / Wave 64.3, Europenii şi
limbile lor; Tabelul D48T: „Limbi pe care le vorbiţi
îndeajuns de bine pentru a întreţine o conversaţie“,
publicat în februarie 2006
5. ↑ Dan Chiachir: „Cursuri de perfecţionare“ publicat în
Ziua, ediţia de vineri, 19 august 2005
6. ↑ Câteva dintre instituţiile care organizează cursuri de
română sunt Universidad Complutense de Madrid,
Universitatea din Milano Universitatea Ludwig
Maximilians din München, Universitatea din
Amsterdam, Universitatea Columbia Universitatea de
Stat din Arizona, UCLA şi Universitatea Naţională
Autonomă din Mexic.
7. ↑ Uniunea Latină în colaborare cu Funredes: „Limbile şi
culturile pe Internet 2005“
8. ↑ „Numărul domeniilor.ro s-a dublat, ajungînd la
85.000“, publicat pe situl web al Ministerului Dezvoltării
Internaţionale din Republica Moldova la 1 februarie
2005
9. ↑ „470 subdomenii au fost înregistrate, în domeniul
.md“, publicat pe situl web al Ministerului Dezvoltării
Internaţionale din Republica Moldova la 23 noiembrie
2005
10.↑ Dumitru Piceava, Aromânii Documentar: „Limba
aromână nu poate fi socotită ca un dialect al limbii
daco-române. Ca să fie socotită ca dialect trebuie să
îndeplinească cel puţin două condiţii: dialectul aromân
şi cel daco-român trebuie să fie produsul unui singur
popor şi să trăiască în acelaşi loc; să aibă aceeaşi
istorie“ [2]
11.↑ Dicţionar Enciclopedic, vol. I, Editura Enciclopedică
Bucureşti, 1993, p. 116: Aromân, -ă [...] (Substantivat,
f.) Dialect al limbii române, vorbit de aromâni

Hristu Cândroveanu: „Aromânii, prin urmare, sunt români si vorbesc un dialect
românesc“