Psihologia Personalităţii

note de curs

- Semestrul I, 2007-2008 -

1. Definirea conceptului de personalitate ............................................................................... 7
1.1 Concepte apropiate ..................................................................................................... 7
1.1.1 Definiţia şi caracteristicile personalităţii ................................................................... 8
1.1.2 a) Definiţii prin efect extern: ..................................................................................... 9
1.1.3 b) Definiţii prin structură internă............................................................................... 9
1.1.4 Accepţiuni ale termenului de personalitate ............................................................... 9
1.1.5 Definiţia personalităţii ............................................................................................. 10
1.2 Structura personalităţii.............................................................................................. 12
2. Modele teoretice ale personalităţii.................................................................................... 14
2.1 Teoria psihanalitică a personalităţii.......................................................................... 14
2.2 Modelul trăsăturilor de personalitate........................................................................ 20
2.2.1 Gordon Allport ........................................................................................................ 21
2.2.2 Raymond Cattel ....................................................................................................... 22
2.3 Abordarea factorială a personalităţii......................................................................... 24
2.3.1 Modelul lui Eysenk.................................................................................................. 24
2.3.2 Modelul Big Five..................................................................................................... 24
2.4 Modelul structural sistemic ...................................................................................... 25
3. Eul şi Personalitatea ......................................................................................................... 27
3.1 Problema conştiinţei ................................................................................................. 27
3.2 Eul............................................................................................................................. 27
3.2.1 Proprium .................................................................................................................. 28
3.3 Faţete ale personalităţii............................................................................................. 28
4. TEMPERAMENTUL....................................................................................................... 32
4.1 Caracterizare generală .............................................................................................. 32
4.2 Probleme generale ale temperamentului................................................................... 34
4.2.1 Care este natura psihica a temperamentului ? ........................................................ 34
4.2.2 Temperamentul este înnăscut sau dobândit ? .......................................................... 34
4.2.3 Relaţii între tipul de activitate nervoasă superioara şi temperament ....................... 34
4.3 Tipuri temperamentale.............................................................................................. 35
5. APTITUDINEA – latură instrumentală a personalităţii. .................................................. 37
5.1 Definirea aptitudinilor .............................................................................................. 37
5.1.1 Definirea aptitudinilor prin opoziţie cu capacităţile:............................................... 37
5.1.2 Definirea aptitudinilor prin raportarea la finalitatea funcţionarii lor....................... 37
5.1.3 Definirea aptitudinilor prin sesizarea conţinutului lor specific ............................... 38
5.1.4 Caracterizare sintetică ............................................................................................. 38
5.1.5 Schema structurala a unei aptitudini........................................................................ 39
5.1.6 Criterii de evaluare a aptitudinilor........................................................................... 40
5.1.7 Deprinderile ............................................................................................................. 42
5.1.8 Relaţia aptitudinilor cu fenomenele afectiv-motivaţionale ..................................... 42
5.2 Probleme controversate a aptitudinilor..................................................................... 42
5.3 Clasificarea aptitudinilor .......................................................................................... 44

5
5.3.1 Aptitudinea generala................................................................................................ 45
5.3.2 Aptitudini speciale................................................................................................... 45
6. CARACTERUL –latura relaţional-valorică şi de autoreglaj a personalităţii ................... 47
6.1 Acceptiuni ale notiunii de caracter ........................................................................... 47
6.2 Atitudinile si trasaturile caracteriale......................................................................... 48
6.2.1 Atitudinile................................................................................................................ 48
6.2.2 Trasaturile de caracter ............................................................................................ 51
6.3 Trăsături pozitive şi negative de caracter ................................................................. 52
6.3.1 Trăsături negative mai frecvente şi corectarea lor................................................... 52
7. INTELIGENŢA - latura rezolutiv – productivă a personalităţii .................................... 56
7.1 Inteligenţa: delimitări conceptuale ........................................................................... 56
7.2 Modele explicativ-interpretative ale inteligenţei ...................................................... 58
7.2.1 Modelul psihometric................................................................................................ 58
7.2.2 Modelul factorial ..................................................................................................... 58
7.2.3 Modelul genetic. ...................................................................................................... 59
7.2.4 Modelul psihocognitivist. ........................................................................................ 60
7.2.5 Modelul neuropsihologic......................................................................................... 60
7.2.6 Modelul ecologic. .................................................................................................... 61
7.2.7 Modelul triarhic. ...................................................................................................... 61
7.3 Relaţia dintre inteligenţă şi personalitate ................................................................. 61
8. Bibliografie....................................................................................................................... 63

6
1. Definirea conceptului de personalitate

În viaţa de zi cu zi utilizăm frecvent termenul de personalitate. Este un termen
pe care, de obicei, îl abordăm în relaţie cu dezvoltarea psihică care se desfăşoară pe
tot parcursul vieţii, al cărei rezultat este apariţia şi manifestarea diferenţiată a
personalităţii. Diferenţele dintre oameni au fost identificate încă din antichitate, dar
acestea au fost considerate a fi în firea lucrurilor şi nu s-a încercat explicarea lor.
,,Conceptul modern de personalitate şi studierea procesului de formare a
personalităţii sunt fenomene foarte recente, mai noi chiar decât studiile despre
cultură şi societate.”1 Prin urmare, vom încerca să delimităm personalitatea ca
realitate psihologică de personalitatea în calitate de concept, precum şi delimitarea
conceptuală care va fi un punct de reper în abordarea personalităţii.
Personalitatea este o realitate, este omul viu, concret empiric, cu vise şi
deziluzii, cu realizări şi eşecuri, omul real. Ca realitate, personalitatea este totalitatea
psihologică ce caracterizează şi individualizează un om în particular.
Abordată ca şi concept, personalitatea este ,,obiectul ultim şi prin urmare cel
mai complex al psihologiei”.2 Acest concept înglobează aproape toată psihologia
deoarece nu există nici o teorie sau concepţie care să nu se raporteze mai mult sau
mai puţin la teoria şi concepţia personalităţii.
Din punct de vedere teoretic, personalitatea este cadrul de referinţă
fundamental pentru definirea sensului şi valorii explicative ale celorlalte noţiuni
psihologice.
Din punct de vedere practic, personalitatea este cea mai complexă şi uneori
mai dramatică realitate umană cu care intrăm în contact, o influenţăm, o ameliorăm,
fiind un important ghid în modelarea concretă a omului. Numai prin referire la
personalitate putem înţelege şi ajuta omul în construcţia sa.
Personalitatea este cea care mediază receptarea şi acceptarea influenţelor
externe, le integrează în structurile sale şi le transformă în pârghii orientative şi
reglatorii pentru toate manifestările sale. Tot ea este cea care diferenţiază pe cineva
de altcineva şi dă fiecăruia o anumită valoare. Numai omul are personalitate şi pe
măsură ce ea apare produce o serie de efecte asupra manifestărilor sale:
stabilizează conduitele, le direcţionează unitar, asigură consensul gândului cu fapta,
le face să fie adaptate la condiţiile prezente dar şi viitoare, valorifică toate capacităţile
şi posibilităţile omului.

1.1 Concepte apropiate

În viaţa de zi cu zi utilizăm frecvent termeni precum: individ, persoană,
personalitate. La o analiză mai atentă, deşi de cele mai multe ori ca sinonime, cei
trei termeni exprimă conţinuturi diferite:

1. Zlate ,M- Fundamentele psihologiei, Editura Pro Humanitate, Bucuresti,2004,p.230
2 Richard, M.- p.158- Structura personalităţii

7
Termenul de individ1 desemnează orice entitate indivizibilă
nedezmembrabilă) care este determinată biologic. În această accepţiune, el este
aplicabil în descrierea şi analiza nu numai a omului, ci a oricărui organism viu –
plantă sau animal.
Termenul de persoană este corespondentul, în plan social, al individului în
plan biologic. El desemnează individul uman concret, într-un cadru relaţional dat,
aşa cum este perceput de cei din jur. Prin conţinut, termenul de persoană include
ansamblul însuşirilor psihice, care asigură adaptarea la mediul social istoric şi în
cadrul acestor însuşiri se subliniază necesitatea prezenţei componentelor de ordin
superior conştient. Se afirmă astfel că omul este persoană în virtutea faptului că îşi
defineşte conştient atitudinile faţă de realitate. Spre deosebire de individ, care este
rodul evoluţiei biologice, persoana este considerată produs al dezvoltării social
istorice. Acest atribut de persoană nu este dat prin naştere; el se dobândeşte treptat
în ontogeneză, graţie procesului de socializare. De asemenea, acest atribut se poate
pierde în anumite boli psihice care se caracterizează prin alterarea eului, a imaginii
de sine, a autopercepţiei şi a percepţiei realităţii înconjurătoare.
Termenul de personalitate desemnează sistemul atributelor, structurilor de
valori precum şi funcţiile social-istorice ale persoanei. Personalitatea este „persoana”
plus o nota de valoare care se adaugă datorita organizării superioare a persoanei.
Personalitatea se refera la particularităţile psihice individuale, la ceea ce îl distinge
sau îl detaşează pe un om de altul. Aşadar, personalitatea are rolul de a raporta un
individ la altul caci o persoana are personalitate numai comparativ cu alţii. Esenţial
deci în acest context este faptul că noţiunea de personalitate tinde să se lege de
existenţa unei componente şi a unei dimensiuni axiologice, de valoare (spre
deosebire de persoană).
Termenul de personaj se referă la veşmântul social al personalităţii.
Personajul se prezintă ca o mască în spatele căreia se ascunde persoana. Nimeni nu
poate ajunge la persoana decât prin intermediul personajului care arata o parte din
persoana dar ascunde, relevă şi trădează alte parţi ale acesteia. La rândul sau,
persoana se exprimă prin personaj şi suferă chiar unele modificări prin intermediul
acestuia. Uneori, între persoana şi personaj există relaţii de armonie dar se pot
întâmplă sa apară şi relaţii disonanţă care atunci când se adâncesc destructurează şi
perturbă personalitatea.

1.1.1 Definiţia şi caracteristicile personalităţii

Odată ce personalitatea a devenit un domeniu cercetare psihologică (deceniul
al treilea al sec. XX), definirea ei a suscitat mari controverse. În 1931, G.W. Allport
enumera peste 50 de definiţii, în 1950, McClelland inventaria nu mai puţin de 100
formulări diferite, iar la începutul deceniului al IX lea, numărul acestora depăşea 150.
Se pune deci întrebarea „Ce este personalitatea?” având în vedere că, în fapt,
în această structură şi în aceste trăsături se reflectă şi se împletesc într-un mod
specific:
• generalul: „În anumite privinţe toţi oamenii sunt la fel” ;
• particularul: „În anumite privinţe unii oameni sunt la fel”;
• individualul: „În anumite privinţe nici un om nu este la fel cu celălalt”.

1
individio (lat.): indivizibil

8
În opinia lui Paul Fraisse istoria psihologiei, între anumite limite, se confundă
cu istoria răspunsurilor la această întrebare fundamentală. În lucrarea sa “Structura şi
dezvoltarea personalităţii”, G. Allport (1931/ 1993 ) identifică mai multe tipuri de
definiţii date conceptului de personalitate:
[Vezi si G. Albu, 2004 pentru tratarea următoarelor concepte]

1.1.2 a) Definiţii prin efect extern:

Aceste definiţii iau în consideraţie efectele sau impresia pe care trăsăturile sau
calităţile unei persoane concrete le produc asupra celor din jur. Din acest punct de
vedere, personalitatea reprezintă suma totală a influenţelor produse de individ
asupra societăţii. Văzută prin prisma efectelor ei externe, personalitatea se reduce de
fapt la ceea ce cred alţii despre noi astfel încât: “numai prin judecăţilre altora despre
noi, personalitatea noastră este cunoscută ca atare” (Allport, p.35). Riscul unei astfel
de abordări în cunoaşterea personalităţii constă în a confunda personalitatea cu
personajul (iar oricare dintre noi poate juca diferite personaje, în funcţie de situaţie).

1.1.3 b) Definiţii prin structură internă.

Din perspectiva acestor definiţii personalitatea este o entitate obiectivă, care
există cu adevarat, indiferent de modul în care este percepută de ceilalţi. Definită prin
prisma profilului psihic intern, personalitatea este organizarea mai mult sau mai puţin
durabilă a caracterului, temperamentului, inteligenţei si fizicului unei persoane, este
ceea ce poate permite explicarea conduitei unui individ în anumite situatii. Definirea
personalitatii prin structura interna are avantajul surprinderii elementelor ce compun
personalitatea dar, din păcate, nu poate explica geneza aparitiei acestor structuri
interne.
Definiţiile prin efect extern şi definitiile prin structura interna considerate
impreuna par a asigura complementaritatea necesara abordarii cu succes a
procesului de cunoaştere al personalitatii. Luate separat acestea au fiecare limitelor
şi erorile lor. Toate celelalte definiţii conduc la consecinţe nefavorabile pentru
abordarea psihologiei personalitatii.

1.1.4 Accepţiuni ale termenului de personalitate

• Accepţiunea psihologică

• Accepţiunea antropologică

• Accepţiunea psihologică
[Vezi G. Albu, 2004 pentru tratarea următoarelor concepte]

Toate cele trei accepţiuni luate împreună reuşesc să realizeze tabloul unitar general
al realităţii pe care o numim personalitate. Din corelarea lor desprindem următoarele
concluzii referitoare la realitatea personalităţii:
• personalitatea este o entitate bio-psiho-socio-culturală, realizată prin indivizi
vii, concreţi;

9
• personalitatea este purtătoarea şi executoarea funcţiilor epistemice,
pragmatice şi axiologice, adică este fiinţă care cunoaşte, acţionează şi
valorizează, transformând pe această bază lumea şi pe sine însăşi;
• personalitatea este produsul şi producătoarea de împrejurări de medii,
ambianţe şi situaţii sociale; omul asimilează dar şi creează împrejurările, le
dirijează şi le stăpâneşte, le modifică atunci când acestea nu mai corespund
nevoilor sau aspiraţiilor sale.

1.1.5 Definiţia personalităţii

În ceea ce priveşte definirea personalităţii,

Dat fiind că personalitatea este o realitate extrem de complexă şi diversificată,
aceasta a generat mari dificultăţi şi controverse de înţelegere. Aşa cum organizarea
structural-funcţională a individului se diferenţiază în timp, tot aşa şi ansamblul
însuşirilor psihice ale persoanei suportă un proces de structurare în urma căruia nu
numai că se diferenţiază între ele , dar se şi valorizează devenind unice.
Personalitatea este persoana plus o notă de valoare, este organizarea
superioară a persoanei. ,,Nota de calitate adăugată personalităţii îi conferă acesteia
apelativul de valoare supremă.” 1
În "Dicţionar de Psihologie" de Norbert Sillamy, personalitatea este definită
astfel: “(...) element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează şi o
diferenţiază de o altă persoană.”
Între nenumăratele definiţii ale personalităţii, G. W. Allport dă propria definiţie
în lucrarea “Structura şi dezvoltarea personalităţii" (1934), încercând cum spune “(...)
nu să definim obiectul în funcţie de metodele noastre imperfecte".

“PERSONALITATEA este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor
sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său
caracteristic."

Pentru a înţelege mai bine, vom explica în continuare conceptele din această
definiţie, aşa cum a făcut-o Allport:

Organizarea dinamică; “Problema centrală a psihologiei este organizarea
mentală (formarea structurilor sau ierarhiilor de idei şi deprinderi, care ghidează în
mod dinamic activitatea). Integrarea şi alte procese organizaţionale sunt necesare
pentru a explica dezvoltarea şi structura personalităţii.(...) Termenul implică şi
procesul reciproc de dezorganizare, mai ales la acele personalităţi anormale care
sunt marcate de o dezintegrare progresivă.”
Psihofizic ; Acest termen ne aminteşte că personalitatea nu este nici exclusiv
mentală, nici exclusiv nervoasă. Organizarea sa atrage după sine funcţionarea atât a
“spiritului”, cât si a “trupului” într-o unitate inextricabilă.”
Sisteme: “Un sistem (orice sistem) este un complex de elemente într-o
interacţiune reciprocă. O deprindere este un sistem, la fel şi un sentiment, o
trăsătura, un concept , un stil de comportare. Aceste sisteme există în mod latent în
organism chiar când nu acţionează. Sistemele sunt "potenţialul nostru de activitate”.

1
1. Zlate ,M- Fundamentele psihologiei, Editura Pro Humanitate, Bucuresti, 2004, p.233

10
Determină: “Personalitatea este ceva şi face ceva. Sistemele psihofizice
latente motivează sau direcţionează o activitate şi o gândire specifică atunci când
intra în acţiune. Toate sistemele care compun personalitatea trebuie considerate ca
tendinţe determinate. Ele exercită o influenţă directoare asupra tuturor actelor
adaptative şi expresive prin care personalitatea ajunge sa fie cunoscută”.
Caracteristic: “Orice comportament şi orice gândire sunt caracteristice
persoanei şii (...) sunt unice pentru aceasta.”
Comportament şi gândire: “Aceşti doi termeni constituie o etichetă pentru a
desemna tot ceea ce poate un individ să facă (...). Ele sunt moduri de adaptare şi
desfăşurare provocate de situaţia ambientală în care ne aflăm, totdeauna
selecţionate şi conduse de sistemele psihofizice care alcătuiesc personalitatea
noastră.”

În “Dicţionar de Psihologie”, editura Babel 1997, coordonat de Ursula Şchiopu
comportamentul şi gândirea "...se referă la disponibilităţile generale şi caracteristice
pe care le exprimă o persoană (faţă de altele) şi care conturează identitatea ei
specifică.”
Definiţia care pare să aibă circulaţia cea mai mare este următoarea:
„Personalitatea este unitatea bio-psiho-socială care se formează stadial în
ontogeneză şi determină un mod specific şi relativ stabil de raportare a omului la
lume şi la sine însuşi”.
Eysenk arată că ,,personalitatea este organizarea mai mult sau mai puţin
durabilă a caracterului, temperamentului, inteligenţei şi fizicului unei
persoane, organizare care determină adaptarea sa unică la mediu.

Pe baza definiţiilor de mai sus, putem spune că personalitatea este o
structură bio-psiho-socială constând dintr-un ansamblu de însuşiri psihice care
exprimă orientările fundamentale ale omului fată de ambianţă şi faţă de sine,
particularităţile fizice şi dinamico-energetice ale răspunsurilor la stimulările mediului,
posibilităţile sale de intervenţie activă şi creatoare în lume, toate fiind organizate în
mod ierarhic şi original.

Din numeroasele definiţii ale personalităţii se desprind câteva caracteristici ale
conceptului de P care evidenţiază faptul că personalitatea este o structură bio-psiho-
socială Pierron,R.,1985):

• Globalitatea: Personalitatea unei persoane este constituită din ansamblul de
caracteristici care permite descrierea şi identificarea ei printre celelalte. Însă
nu trebuie să uitam că omul este unic prin fiecare persoană. Acest lucru
înseamnă că unicitatea individului se conturează într-o personalitate unică
însă asemănătoare pe anumite criterii, cu personalităţile altor indivizi.
• Coerenţa: Majoritatea teoriilor admit ideea existenţei unei anume organizări
şi interdependenţe a elementelor componente ale personalităţii. Dar când în
comportamentul unei persoane apar acte neobişnuite ele contravin acestor
teorii. Personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci un
sistem funcţional format din elemente interdependente.
• Permanenţa (stabilitatea) temporală: Deşi o persoană se transformă, se
dezvoltă, ea îşi păstrează identitatea sa psihică. Omul are conştiinţa
existenţei sale, sentimentul continuităţii şi a identităţii personale de-a lungul
întregii sale vieţi.

11
Pe lângă definiţiile date trebuie să precizăm următoarele:
• personalitatea nu este prezentă la naştere, ea se formează treptat începând
cu vârsta de 3 ani şi se cristalizează bazele ei, iar treptat, apar de-a lungul
celorlalte stadii de dezvoltare diversele ei componente, astfel încât în
perioada de adolescenţă se conturează o organizare unitară;
• personalitatea nu este un simplu aspect al vieţii psihice a omului ci este o
totalitate de componente diverse şi complexe fapt pentru care cunoaşterea ei
deplină este o sarcină foarte dificilă;
• deşi cuprinde un număr mare de componente, personalitatea nu este o
simplă sumă a acestora ci este şi se manifestă ca un întreg, astfel dă
coerenţă conduitelor omului, direcţionare atât în raport cu ambianţa cât şi cu
posibilităţile proprii;
• deşi caracteristica de întreg este comună tuturor, organizarea ca atare a
elementelor şi gradul de dezvoltare al acestora sunt diferite de la o
persoană la alta şi de aceea putem spune că personalitatea este unică şi
originală la fiecare;
• personalitatea este puternic determinată şi condiţionată de existenţa socială
a omului. În afara cadrului socio-cultural ea nu apare cu toate elementele şi
cu toată organizarea ei.

Personalitatea este influenţată în mod determinant de particularităţile mediului in
care se dezvoltă. Integrarea în societate, într-o colectivitate generează un ansamblu
de însuşiri relativ comune celor care o alcătuiesc, aşa numita personalitate de bază.
Totodată personalitatea îndeplineşte o serie de roluri astfel încât exercitarea
îndelungată a acestor roluri duce la formarea unor însuşiri care definesc aşa numita
personalitate de statut.

1.2 Structura personalităţii

Toate aceste însuşiri ale personalităţii se află într-o strânsă relaţie şi alcătuiesc
o structură. Prin urmare, personalitatea este o structură care se dezvoltă în timp şi
prezintă diferenţe de la o persoană la alta în ce priveşte:

• -gradul de dezvoltare al componentelor sale;
• -gradul de integrare a tuturor elementelor personalităţii, în sensul că
personalităţile puternice prezintă legături strânse între aceste componente;
• -stabilitatea structurii de personalitate se obţine spre tinereţe şi vârsta
adultă, în timp ce la copiii şi adolescenţi această structură este mai labilă,
mai schimbătoare;
• -mobilitatea structurilor de personalitate, în sensul adaptării ei la mediu este
se manifestă diferit în funcţie de fiecare persoană dar şi de vârstă;
• -personalitatea funcţionează ca un sistem deschis, nu este o entitate
încremenită, este vie şi dinamică. Între componentele ei sunt relaţii strânse şi
totodată există o organizare ierarhică. Legăturile dintre componente sunt
substanţial energetice, funcţionale, informaţionale, directe şi inverse astfel
încât să se poată realiza finalitatea adaptativă a personalităţii.

12
Personalitatea îmbină trăsături generale şi particulare, ea nu poate fi redusă la ceea
ce este general-uman, dar nici nu poate fi judecată exclusiv prin prisma a ceea ce
deosebeşte un individ de altul. Umanitatea dă generalul, iar individualul conferă
specificitatea fiecărei personalităţi.

13
2. Modele teoretice ale personalităţii
Aşa cum am mai menţionat, nu dispunem încă de o teorie generalizată,
unanim acceptată asupra personalităţii. În acest domeniu coexistă mai multe
asemenea teorii, fiecare din ele evident pretinzând un statut de superioritate în
raport cu celelalte. Ele nu sunt în raporturi de exclusivitate absolută şi de
aceea pot fi considerate complementare. De aceea pentru formarea unei
reprezentări cât mai complete despre realitatea personalităţii este indicată
cunoaşterea nu unei singure teorii, ci, dacă se poate, cu toate care există.
Cele mai importante teorii actuale ale personalităţii sunt următoarele:

1. Teoria psihanalitică a personalităţii.
2. Teoria psihometrică a personalităţii (cu diferite variante).
3. Teoria învăţării sociale.
4. Teoria dezvoltării cognitive.
5. Teoria sistemelor sau blocurilor funcţionale.

2.1 Teoria psihanalitică a personalităţii

Teoria psihanalitică a personalităţii poate fi considerată poate cea dintâi în
ordine cronologică. Modul de abordare iniţiat de către orientarea psihanalitică poate fi
caracterizat ca unul de tip molar, holist, diferit de cel tradiţional, analitic (molecular).
Astfel, spre deosebire de psihologia tradiţională, în care pe primul loc se situează
delimitarea şi descrierea unor funcţii şi procese psihice particulare, în psihologia
psihanalitică avem de-a face cu abordarea unui ansamblu sau a unui întreg, caree
constituie însăşi personalitatea. De aceea prin natura abordării psihanaliza a pus în
centrul preocupărilor realitatea personalităţii ca o structură unitară, coerentă,
dinamică şi orientată finalist.
Deşi punctul de plecare, inconştientul, poate fi considerat particular, dezvoltarea
ca atare a abordării şi a interpretării devine generalizată, ea vizând explicarea
ansamblului comportamental al individului, personalitatea. În concepţia lui Freud,
personalitatea este un construct dinamic, ierarhizat, alcătuit după cum se ştie din 3
instanţe fundamentale, în jurul cărora gravitează şi se articulează toate elementele
de conţinut şi de funcţionalitate ale personalităţii ca întreg:
EGO
- idul (sinele)
SUPEREGO
- supraeul (superegoul)
- egoul (eul)
ID

Idul este instanţa bazală, primordială a sistemului personalităţii, care se
elaborează în jurul ansamblului tendinţelor, pulsiunilor şi instinctelor înnăscute, de
natură biologică, legate de asigurarea supravieţuirii individului şi de perpetuarea
speciei. Elementul component de bază al idului este instinctul.
Instinctul reprezintă o structură dinamică în cadrul căreia pot să fie identificate 3
elemente constitutive esenţiale:
- Sursa este înţeleasă ca un fel de rezervor energetic interior ce generează la
un anumit moment de timp o stare de tensiune. De exemplu, o asemenea sursă o
constituie impulsul care stă la baza apariţiei senzaţiei de foame, de sete sau de sex.
Sursa este înrădăcinată în fibra biologică a organismului.
14
- Finalitatea (scopul) rezidă în înlăturarea sau îndepărtarea presiunii prin
satisfacerea trebuinţei sau stării corespunzătoare de necesitate. Ea se exteriorizează
prin dezvoltarea de către organism a anumitor comportamente de explorare, de luare
în stăpânire şi de consum. Între caracterisdticile comportamentului şi conţinutul sau
natura finalităţii există o corespondenţă directă, de unde selectivitatea
comportamentelor şi succesiunea lor ordonată în timp.
- Obiectul, adică un lucru sau o condiţie care poate să satisfacă scopul
reducerii tensiunii (în cazul trebuinţei de foame, obiectul este hrana).
În timp ce sursa şi finalitatea pot rămîne constante de-a lungul întregii vieţi,
obiectul se poate diversifica şi astfel la acest nivel se produce o bifurcare a planurilor
de satisfacere a unei anumite trebuinţe sau stări de necesitate: planul real şi planul
ideal (fantezist sau simbolic).
Planul real presupune găsirea şi luarea în stăpânire a obiectului propriu-zis,
care duce la o satisfacere efectivă a stării respective de necesitate, iar planul ideal
sau simbolic presupune substituirea obiectului real cu unul imaginar şi cu
satisfacerea imaginară (în fantezie) a trebuinţei respective. De aici o serie de
elemente dinamice care se introduc în profilul comportamental al personalităţii.
În centrul tuturor instinctelor este aşezat instinctul erotico-sexual, care se
consideră a fi depozitarul celei mai importante rezerve de energie psihică productivă.
Aceasta îşi creează în cursul evoluţiei ontogenetice două direcţii sau canale de
investire:
 asigurarea perpetuării speciei – presupune investirea energiei în
comportamente şi acte sexuale;
 dezvoltarea unor activităţi cu caracter creator care conduc la obţinerea
unor produse şi obiecte noi.

Delimitarea celor două direcţii sau orientări de investire a energiei psihice se
realizează graţie existenţei şi influenţei mecanismelor de cenzură, de îngrădire şi de
condiţionare, pe care mediul socio-cultural le impune individului încă de la naşterea
sa.
În dinamica manifestării sau actualizării instinctului erotico-sexual se constituie o
serie de fenomene psihice specifice care duc la îmbogăţirea constelaţională a
structurii interne a personalităţii. Principalele asemenea fenomene sunt:

Frustrarea este fenomenul psihic ce rezultă în urma îngrădirii sau îngreunării
finalizării satisfacereii trebuinţei erotico-sexuale. Frustrarea devine un mobil intern al
dezvoltării personalităţii, ea creând condiţii favorabile pentru elaborarea unor
mecanisme adaptative superioare bazate pe cunoaştere, pe interpretare, pe analiză
comparativă şi pe decizie. Dacă nu ar exista acest fenomen atunci dezvoltarea
psihică internă a personalităţii ar fi condamnată la stagnare. Freud demonstrează că
dacă ar fi satisfăcute pe loc, imediat sau anticipat toate trebuinţele biologice ale
copilului şi toate dorinţele lui atunci el ar rămâne o fiinţă din punct de vedere psihic
inertă. Dar nu se întâmplă aşa şi astfel că se introduce un element de amânare, de
îngrădire sau apar anumite obstacole pe care copilul trebuie să le depăşească printr-
o mobilizare specială. Concluzia care derivă de aici este aceea că pentru a asigura o
dezvoltare normală a personalităţii din punct de vedere psihic se cere ca individul să
fie confruntat cu fenomenul de frustrare.
Frustrarea însă se poate transforma şi într-un factor negativ, care să ducă la
perturbarea echilibrului intern al personalităţii dacă ea depăşeşte anumite limite de
toleranţă. Hiperfrustrarea se transformă astfel într-o potenţială sursă de tulburări
nevrotice ale personalităţii la vârstă adultă. De aceea, subliniază Freud, frustrarea
trebuie menţinută sub control şi monitorizată. Ea nu trebuie înlăturată ci trebuie

15
utilizată, dar cu măsură. Este greu de fixat limita exactă în fiecare caz pentru că
toleranţa la frustrare variază în funcţie de individualităţi. Se vorbeşte astfel de o
rezistenţă la frustraţie.
Refularea constă în întoarcerea în inconştient a aşa numitului drive actualizat
(impuls declanşator) întrucât condiţiile actuale nu permit finalizarea impulsului.
Refularea se asociază astfel cu amânarea în timp a satisfacerii trebuinţelor erotico-
sexuale. Acest fenomen permite adecvarea comportamentului la cerinţele şi
exigenţele mediului socio-cultural. Pe baza mecanismului de refulare se constituie
capacitatea de autocontrol şi un sistem de frâne condiţionate în raport cu forţa
impulsivă care rezidă în dinamica instinctului erotico-sexual. Refularea este aşadar
un fenomen inevitabil şi normal în dinamica devenirii personalităţii dar, ca şi în cazul
frustrării, refularea nu trebuie să depăşească anumite limite. Perpetuarea ei se
transformă din nou în sursă generatoare de tulburări nevrotice. O personalitate
refulată este considerată în psihanaliză o personalitate slab realizată, neîmplinită,
insuficient elaborată. Şi aici avem de-a face cu diferenţe individuale în sensul că unii
indivizi tind să se complacă şi să se afunde în refulare, autocenzurându-se
permanent şi impunându-şi permanent frâne, în vreme ce alţii caută modalităţi de a
depăşi situaţiile şi de a găsi posibilitatea de satisfacere a impulsurilor şi trebuinţelor
erotico-sexuale.
Reprimarea (represia) constă în înapoierea în inconştient a dorinţei sau
impulsului actualizat, cu consemnul expres de a nu mai apărea niciodată în planul
conştiinţei. Aceste dorinţe, impulsuri, vin în totală contradicţie cu normele şi principiile
morale ale mediului social în care trăieşte individul şi aici sunt menţionate dorinţele
de incest.
Sublimarea se leagă de constituirea celui de-al doilea canal sau direcţie de
investire a energiei psihice tezaurizate în complexul libidinal. Concret, sublimarea
constă într-un proces de transformare a energiei psiho-libidinale într-o energie psiho-
creativă care să ducă la dezvoltarea şi realizarea unor forme de activitate cu
semnificaţie socială deosebită. Sublimarea este astfel pusă la baza tuturor proceselor
de creaţie materială şi spirituală pe care le-a realizat şi le realizează omul. Astfel
întreaga cultură care a fost elaborată istoriceşte este dedusă din această
transformare prin mecanismul sublimării a energiei psiho-libidinale înnăscute şi de
sorginte biologică.

Funcţionarea instanţei idului, în centrul căreia se află instinctul erotico-sexual,
se subordonează principiului plăcerii. Principiul plăcerii se asociază cu principiul
minimului efort. Astfel tendinţa iniţială a individului este aceea de a obţine
satisfacerea anumitor trebuinţe şi plăceri fără efort. Cum satisfacerea trebuinţelor
erotico-sexuale se asociază cu cea mai mare plăcere, rezultă că forţa instinctului
erotico-sexual domină asupra forţei celorlalte instincte şi astfel se creează un
imperativ, acela că plăcerea supremă rezidă în satisfacerea trebuinţei erotico-
sexuale. Freud motivează spunând că dacă nu acesta ar fi instinctul cel mai
important din întreaga structură internă a personalităţii, atunci actul procreerii nu ar
începe cu el. Întrucât el stă la baza creării de noi vieţi este cel mai important şi din
punctul de vedere al forţei domină asupra celorlalte instincte.
De aici şi obiecţia principală care s-a adus teoriei freudiene, aceea de
pansexualism (de a reduce totul la sexualitate şi de a explica totul prin dinamica
instinctului erotico-sexual). Continuatorii lui au desfăşurat eforturi în activitatea lor
tocmai în direcţia atenuării acestui pansexualism. În faţa acestor eforturi Freud s-a
apărat spunând că el a fost greşit înţeles întrucât el nu reduce sexualitatea la
genitalitate, aşa cum se întâmplă în limbajul comun (sexualitatea reprezintă o
modalitate energetică fundamentală care stă la baza construcţiei edificiului

16
personalităţii; pe lângă componenta aceasta genitală ea are şi alte componente
virtuale care vor fi finalizate şi desfăşurate graţie mecanismului şi procesului de
sublimare). Deci la baza dinamicii instanţei idului stă principiul plăcerii – legat de
dinamica sexualităţii.
Supraeul se formează în ontogeneză şi se împlineşte, se definitivează, pe
parcursul primilor 5 – 6 ani de viaţă (adică în mica copilărie). Din punct de vedere al
conţinutului instanţa supraeului include în sine ansamblul de norme, etaloane,
modele şi valori ale conştiinţei morale a societăţii care sunt asimilate şi interiorizate
sub presiunea mediului familial, a părinţilor. Asimilarea acestora se realizează în mod
obligatoriu de către copil pentru că altfel el ar risca să intre în conflict cu părinţii şi să-
şi atragă asupra lui anatema acestora şi frecvente sancţiuni (de ordin fizic sau
psihologic). Cum copilul, spune Freud, este un mic mare pervers, el chiar de la cea
mai fragedă vârstă reuşeşte să facă o delimitare între ceea ce este bine şi ceea ce
este rău, între ceea ce trebuie şi ceea ce nu trebuie făcut şi atunci consimte la a
accepta ceea ce i se spune de către părinţi pentru a evita aplicarea de sancţiuni. Ca
atare, aproape începând cu laptele mamei, copilul începe şi asimilarea anumitor
norme, cenzuri şi reguli de ordin moral care se interiorizează şi se consolidează
căpătând o mare stabilitate în timp, ceea ce l-a făcut pe Freud să includă aceste
conţinuturi în structura de ansamblu a inconştientului. După cum se cunoaşte, în
teoria freudiană inconştientul are o dublă structură, una primară, înnăscută (care
alcătuieşte instanţa idului) şi alta secundară, dobândită (care se formează în primii
ani de viaţă şi care dă naştere instanţei supraeului).
Cele două instanţe, idul şi supraeul, rămân aproape nemodificate de-a lungul
vieţii individului, ele nu evoluează odată cu vârsta. Între ele, din punct de vedere
funcţional, raportul este antagonic: supraeul are rolul de paznic şi de cenzor
permanent în raport cu elementele sinelui şi orice activare a acestora este tratată cu
refuz. Conflictul care apare între cele două instanţe pune în pericol echilibrul intern al
personalităţii şi însăşi existenţa ei. De aceea în mod legic trebuia să se constituie o
instanţă imparţială, mai mult sau mai puţin neutră, care să îndeplinească rol de
arbitru în disputa celor două.
Se constituie astfel instanţa ego-ului (eului), care se elaborează în întregime în
cursul ontogenezei. În centrul acestei instanţe se situează capacităţile şi funcţiile
cognitive, critice, de analiză şi evaluare, care se dezvoltă sub egida principiului
realităţii. În cadrul acestui principiu se urmăreşte să se găsească un compromis
convenabil care să menţină între limite acceptabile echilibrul intern al personalităţii şi
relaţionarea individului cu lumea externă. Iniţial Freud a conferit eului rolul de servitor
în slujba pe de-o parte a celor două instanţe antagonice ale personalităţii (sinele şi
eul) iar pe de altă parte în slujba realităţii obiective, externe. Ulterior, un colaborator
şi continuator al lui Freud, Heinz Hartmann, a modificat această viziune a supraeului,
investindu-l cu autoritate şi cu o putere proprie, independentă, care să-i permită o
detaşare mai mare de instanţele antagonice şi de presiunile realităţii. Se elaborează
astfel noţiunea de forţă a eului, care este evaluată pe baza unor criterii de rezistenţă
la frustraţii, la situaţii afectogene deosebite, la împrejurări de viaţă critice sau
dramatice.
O probă special concepută în vederea determinării forţei eului este testul de
frustraţie al lui Rosenzweig. Acesta este alcătuit dintr-o succesiune de situaţii în care
este implicat subiectul şi care solicită din partea lui un anumit răspuns. Prin cotarea
tipurilor de răspunsuri date se stabileşte un coeficient care reprezintă gradul de tărie
a eului. Se consideră că o personalitate este cu atât mai bine structurată, elaborată,
cu cât eul are o forţă mai mare (şi invers).
În condiţionarea forţei eului rolul principal îl joacă interacţiunea dintre
particularităţile tipologice înnăscute ale personalităţii şi specificul condiţiilor şi

17
împrejurărilor de viaţă pe care le-a traversat individul. În structura eului se
delimitează două laturi:
 Componenta stabilă, care nu se modifică în funcţie de situaţie şi care conferă
individului o forţă proprie de acţiune pentru a transforma situaţia potrivit structurii
lui interne;
 Componenta variabilă (flexibilă), care-i conferă individului capacitatea de a-şi
reorganiza schemele de răspunsuri odată cu transformarea semnificativă a
situaţiilor.
Astfel instanţa eului devine instrumentul adaptativ principal al sistemului
personalităţii, care coordonează raporturile funcţionale între sine şi supraeu şi
asigură găsirea soluţiilor (mai mult sau mai puţin adecvate) la diferitele situaţii
problematice cu care este confruntat individul. Faptul că instanţa eului îndeplineşte
rolul coordonator principal în ansamblul sistemului personalităţii este argumentat şi
prin faptul că în jurul său se constituie o întreagă reţea de mecanisme de apărare.
Aceste mecanisme vin să prevină eventualele destructurări interne şi să asigure
stabilitatea şi adaptabilitatea în timp a comportamentelor, indiferent de natura şi
gradul de dificultate a situaţiei. Rezultatul final al acţiunii şi coordonării mecanismelor
de apărare a eului îl constituie starea de sănătate psihică a persoanei. Rezultă atunci
că tulburările nevrotice nu derivă în mod automat, mecanic, din anumite tensiuni şi
conflicte care apar la nivelul sinelui sau la nivelul supraeului ci ele au la bază
modificări sau alterări ale forţei şi eficienţei eului.

Principalele mecanisme de apărare care se constituie în jurul instanţei eului şi
care au fost identificate în cadrul teoriei psihanalitice sunt următoarele:
1. Negarea realităţii – protejarea în raport cu o realitate neplăcută, prin refuzul
de a o percepe, individul făcând astfel abstracţie de existenţa ei. Când acest
mecanism este constituit reacţia de negare se produce pe loc (sunt cunoscute cazuri
de indivizi care au refuzat să înmormânteze multă vreme o persoană dragă, negând
moartea acesteia).
2. Fantezia – gratificarea dorinţelor neîmplinite prin realizări imaginare (persoane
care se refugiază, se izolează de realitatea obiectivă, trăind pur şi simplu într-o
realitate imaginară, aceea care le oferă satisfacerea unor dorinţe, împlinirea unor
idealuri pe care realitatea curentă le-a refuzat).
3. Compensaţia – mascarea slăbiciunii printr-o trăsătură dezirabilă sau
supergratificarea într-un domeniu, ca urmare a frustrării în alte domenii (neîmplinirea
unui ideal social sau profesional este compensată prin alunecarea în viciul alcoolului
sau al drogurilor sau slaba realizare şi reputaţie în plan profesional este compensată
printr-o creştere a reputaţiei în plan familial).
4. Identificarea – creşterea sentimentului de încredere în sine prin identificarea
cu o persoană sau o instituţie de rang superior (acest mecanism începe să se
manifeste încă din copilărie prin jocurile de rol, când copilul trăieşte efectiv rolul pe
care-l joacă).
5. Introiecţia – încorporarea valorilor şi standardelor externe în structura internă
a eului astfel încât individul să nu mai fie supus respingerii sau blamării. Introiecţia
stă la baza fenomenului de conformism care se constată în cadrul grupurilor
psihosociale.
6. Proiecţia – transferul blamului, a răspunderii pentru dificultăţile şi neplăcerile
proprii asupra altora sau atribuirea dorinţelor proprii imorale altora. Proiecţia este un
concept central în teoria psihanalitică şi în jurul acestui concept s-a elaborat un întreg
repertoriu de probe psihologice (numite probe proiective) între care testele proiective,
care se bazează pe tendinţa individului (automată, necondiţionată) de a atribui
anumite trăsături, dorinţe, gânduri etc. altor persoane din jur. Testele proiective (cu

18
cele două variante ale lor: structurate şi nestructurate) sunt astfel gândite încât să
favorizeze acest mecanism de proiecţie, de exteriorizare a stărilor subiective proprii
ale individului.
7. Raţionalizarea – încercarea de a demonstra că dacă un comportament este
raţional şi justificabil atunci el trebuie să fie aprobat social. Raţionalizarea stă la baza
motivării pe cale logică, argumentată a diferitelor acte care ne sunt nouă reproşate.
Încercăm deci să integrăm actele respective în nişte limite raţionale pentru a fi
acceptate în plan social.
8. Represia – împiedicarea ideilor dureroase sau periculoase de a pătrunde în
conştiinţă.
9. Formaţia reactivă – împiedicarea manifestării dorinţelor periculoase prin
exagerarea unor atitudini opuse.
10. Dislocarea – descărcarea stărilor afective ostile (furie, ură) asupra obiectelor
mai puţin importante decât cele care au determinat aceste stări.
11. Insularizarea emoţională – refugierea într-o stare de pasivitate şi indiferenţă
pentru a te proteja împotriva injuriilor (când cineva se năpusteşte asupra ta cu
diverse expresii injurioase nu te ambalezi ci te refugiezi într-o stare de pasivitate şi
indiferenţă).
12. Izolarea – blocarea încărcăturii afective determinate de situaţii neplăcute sau
separarea atitudinilor incompatibile prin evidenţierea unor comportamente logic
articulate.
13. Regresia – întoarcerea sau retragerea şi staţionarea în stadii evolutive
inferioare care implică mai puţine răspunsuri mature şi au un nivel de aspiraţie mai
scăzut. În general regresia este un mecanism de autoreglare important al
personalităţii, care duce la nivelarea tensiunilor în interiorul sistemului şi la asigurarea
unui efect de relaxare imediat după efectuarea unui efort. Astfel, de pildă se vorbeşte
de regresie în gândire: în urma unui proces intens de reflecţie legat de rezolvarea
unei anumite probleme, gândirea coboară spre nivele inferioare, ludice, căutând alte
situaţii, mult mai agreabile, care să confere o stare de satisfacţie (după orice efort se
impune o anumită odihnă).
14. Sublimarea – gratificarea dorinţelor sexuale prin prestarea sau efectuarea
unor activităţi nonsexuale, activităţi socialmente utile.

Devenirea personalităţii (pentru că ea are o dimensiune genetică) este explicată
de către teoria lui Freud pe baza aşa numitelor stadii psihosexuale (dezvoltarea
personalităţii este rezultatul dezvoltării şi maturizării psihosexuale ale individului). El a
identificat mai multe stadii psihosexuale care se succed cronologic. Fiecare dintre ele
are un anumit conţinut psihologic şi în cadrul fiecărui stadiu se desprinde un anumit
element sau organ central generator de plăcere sau de satisfacţie.
Aceste stadii sunt:
1. stadiul oral – gura – între 0 şi 5 ani
2. stadiul anal – aparatul excretor – între 7 şi 9 ani
3. stadiul uretral – aparatul urinar – între 9 şi 12 ani
4. stadiul falic – organul genital (ca obiect de contemplare) – între 12 şi 14 ani
5. stadiul genital – organul genital (din punct de vedere funcţional) – între 14 şi
16 – 18 ani.

Acestor stadii psihosexuale Freud le-a pus în corespondenţă şi o tipologie a
personalităţii:

1. Tipul oral de personalitate se caracterizează prin necesitatea de a depinde
excesiv de alţii pentru a-şi menţine respectul de sine. Această atitudine fundamental

19
pasivă se acompaniază de trăsături care pot fi opuse, dar care se referă la aspectul
„a da – a primi”. De exemplu: generozitate sau avariţie; volubilitate sau reţinere
(abstinenţă).
2. Tipul anal de personalitate se caracterizează prin trei trăsături esenţiale
reunite sub denumirea „cei 3 P”: parcimonie, petulanţă (iritabilitate) şi pedanterie. Pe
fondul acestora se dezvoltă dorinţa de putere, nevoia de a stăpâni şi tendinţe sado-
masochiste.
3. Tipul uretral de personalitate se caracterizează esenţialmente prin trăsături
cum ar fi ambiţia şi dorinţa de competiţie.
4. Tipul falic de personalitate se caracterizează prin temeritate, determinare,
siguranţă, mimetismul celor mai mari, dorinţa de a fi cel mai tare, de a câştiga,
exhibiţionism şi voyeurism.
5. Tipul genital de personalitate se caracterizează prin normalitate ideală a
personalităţii (nu apar excentricităţi, exagerări de o parte sau alta). După Freud
acesta este idealul de personalitate spre care tinde fiecare individ dar care în mod
concret nu se poate atinge.
Fiecare individ se regăseşte mai mult în stadiile anterioare (într-un individ poate
să fie un melanj între diferite stadii).
Stadiul primitiv al personalităţii este stadiul oral iar cel superior este cel genital.
Rămân celelalte stadii între care se distribuie marea majoritate a indivizilor. Aceste
stadii sunt proprii ambelor sexe şi evoluţia personalităţii este explicată prin această
succesiune a stadiilor psihosexuale.

2.2 Modelul trăsăturilor de personalitate
În încercarea de a oferi o analiză adecvată a personalităţii, o serie de
psihologi au arătat că trăsăturile sunt elementele fundamentale pe care se bazează
organizarea personalităţii. Şi în viaţa cotidiană, fără a avea o pregătire psihologică
obişnuim să descriem oamenii cu ajutorul unor trăsături. Aceste trăsături le
desprindem din comportamentul lor în anumite situaţii. Trăsăturile se referă la modul
de a fi al persoanei, la relaţiile şi chiar la aspectul fizic. Unele trăsături nu pot fi
observate direct, dar pot fi deduse din comportamentul unei persoane. De regulă, noi
indicăm drept trăsături de personalitate ale unei persoane pe acelea care s-au
manifestat cu o anumită frecvenţă în comportament, o perioadă mai lungă de timp şi
în situaţii diferite.
Trăsăturile sunt acele caracteristici generale, relativ stabile şi de durată care
permit explicarea şi evaluarea comportamentului.
Pe plan comportamental, o trăsătură este indicată de predispoziţia de a
răspunde în acelaşi fel la o varietate de stimuli. O persoană veselă, optimistă la locul
de muncă se va manifesta la fel şi în relaţiile cu familia, cu prietenii.
Însuşirile sau trăsăturile de personalitate se deosebesc de alte însuşiri
psihice prin:
• ele nu provin numai din realizarea repetată a unui singur proces psihic, sunt
sintetice, apar în urma manifestării repetate a mai multor procese/stări psihice;
• din momentul în care s-au cristalizat, acestea tind să se manifeste în cele mai
diverse împrejurări, deci sunt generale;
• odată formate, aceste însuşiri de personalitate se manifestă timp îndelungat
şi devin stabile.
Există însuşiri de personalitate care sunt prezente toată viaţa chiar dacă
suportă unele modificări odată cu vârsta (ex. însuşirile temperamentale), iar
altele por avea o lungă stabilitate, dar apoi, sub influenţa cerinţelor de mediu

20
se pot modifica, în sensul de a fi înlocuite cu unele mai potrivite situaţiei (ex.
însuşirile caracteriale).
• Însuşirile de personalitate nu sunt rigide, dacă ar fi rigide ar împiedica
adaptarea omului , prin urmare putem spune că ele dispun de o anumită
plasticitate, nuanţă în funcţie de situaţie;
• Procesul dezvoltării psihice fiind propriu şi personal, la fiecare va genera
însuşiri / trăsături de personalitate caracteristice şi definitorii pentru fiecare.

2.2.1 Gordon Allport

Printre psihologii care au utilizat acest model se numără şi psihologul
american Gordon Allport. El consideră personalitatea ,,o reţea de organizare,
compusă din sisteme, unele sisteme având o magnitudine mică şi fiind oarecum
periferice faţă de structura centrală sau esenţială, alte sisteme având o magnitudine
mică şi fiind oarecum periferice faţă de structura centrală sau esenţială, alte sistema
având o amploare mai mare în nucleul edificiului total; unele intrând uşor în acţiune,
altele fiind mai lente; unele conformându-se din punct de vedere cultural în aşa fel
încât pot fi imediat considerate drept comune; altele categoric particulare”.1

1
Gordon, Al.-structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p.361

21
Allport a definit personalitatea ca fiind „organizarea dinamica in cadrul
individului a acelor sisteme psiho-fizice care determina gandirea si comportamentul
sau caracteristice”.
In acelasi timp, marele personolog a apreciat ca ”personalitatea este suma
totala a efectului produs de un individ asupra societatii”. El a distins intre trasaturi
comune (care ii aseamana pe oameni) si trasaturi individuale/dispozitii
personale, care ii diferentiaza pe oameni unii de altii. Dispozitiile
personale pot fi cardinale, cu semnificatie majora pentru viata
oamenilor (supranumite „radacinile vietii”), centrale - evidente,
generalizate si secundare se manifesta sporadic in comportament.
Allport a considerat ca pentru descoperirea trasaturilor importante ale
personalitatii trebuie cercetate toate cuvintele pe care oamenii le
utilizeaza in mod spontan pentru a descrie personalitatea cuiva.
Autorul a identificat in limba engleza 17.954 de termeni intrebuintati
pentru a descrie personalitatea, din care aproximativ 4.500 se refera
la trasaturi stabile.
Personologul american a ajuns la concluzia ca
nici o performanta nu este produsa de o singura trasatura.
Prin urmare, fiecare personalitate dispune de una sau două trăsături
cardinale (ex. prietenia) care domină şi controlează comportamentul. Urmează un
grup de trăsături principale sau centrale ( zece –cincisprezece la număr) ce pot fi
recunoscute cu uşurinţă la o persoană, fiindu-i caracteristice şi există sute de
trăsături secundare care sunt slab exprimate şi, de aceea, mai greu de identificat.
Allport face distincţia între trăsăturile comune şi dispoziţiile personale
precizând că ,,dispoziţiile personale reflectă structura personalităţii cu precizie în
timp ce trăsăturile comune sunt categorii în care individul a fost introdus cu forţa”.2
Dispoziţiile se referă la amprenta sau configurarea unică a trăsăturilor unei
persoane.

2.2.2 Raymond Cattel

Pentru Cattel, personalitatea este ceea ce ne permite sa anticipam cum
se va comporta o persoana intr-o situatie data.
Cattel a reluat lista de cuvinte a lui Allport, a eliminat ambiguitatile si
sinonimele si a redus-o la 171 de cuvinte. Prin analiza factoriala a identificat in final
16 factori ai personalitatii. Pentru Cattel, trasatura reprezinta o tendinta relativ
permanenta de a reactiona, care formeaza unitatea fundamentala a personalitatii. In
acelasi timp, trasatura este o structura mentala caracteristica individului, care apare
periodic in conduita sa, dar si un construct ipotetic, rezultat in urma analizelor
statistice.
Cattel a operat o distinctie intre trasaturile-sursa sau de origine, stabile si
permanente si trasaturi de suprafata cu o valoare descriptiva, fara importanta
decisiva pentru intelegerea personalitatii.
Atitudinile, aptitudinile, temperamentul si interesele au fost considerate de
Cattel ca fiind trasaturi dinamice, bazate atat pe tendinte innascute, cat si pe scheme
foarte numeroase si complexe de trasaturi. O atitudine izvoraste dintr-un sentiment
foarte profund sau dintr-o tendinta innascuta si se cere satisfacuta. Atitudinea

2
Idem-pag.360

22
poseda o veritabila intensitate a intentiei sau a dorintei si o directie de actiune.
Atitudinile nu sunt izolate in personalitate, ci formeaza un sistem organizat ca o baza
dinamica in jurul obiectelor.
Cattel defineşte trăsăturile în polaritatea lor, precizând comportamentele pe
care le sintetizează fiecare. Se redau unele din trăsăturile definite de autor:
• forţa eului (stabilitate emoţională, realism, control, calm, fără simptome
nevrotice) şi opusul acesteia, emoţionalitatea nevrotică (imatur, instabil,
emoţional, impulsiv, intolerant la frustrare, prezintă simptome nevrotice);
• inteligenţa generală (chibzuit, raţional, cultivat, tolerant);
• dominanţă (siguranţă de sine, voinţă puternică, agresiv, punitiv, egoist) şi
opusul acesteia, supunere (nesigur, modest, liniştit, autopunitiv, dependent);
• vitalitatea – “Harria” – (realist, practic, matur, chibzuit, stenic, puternic,
autonom) şi opusul ei, vulnerabilitatea - “Premsia” – (blând, sentimental,
fantezist, dependent, nerăbdător).

Cei 16 factori de personalitate reţinuţi de Cattell sunt3. (apud Albu, 2005) :

Descriere pentru scoruri scăzute Factorul Descriere pentru scoruri ridicate
1. Rezervat, detaşat, rece, A Deschis, sociabil, pasionat, afectuos
impersonal
2. Mai puţin inteligent, gândire B Inteligent, gândire abstractă
concretă
3. Instabil emoţional, iritabil, C Stabil emoţional, calm, matur
excitat
4. Umil, modest, supus, conciliabil D Dominant, agresiv, încăpăţânat
5.Sobru ,precaut, serios, prudent E Impulsiv, entuziast, expresiv,
nonşalant
6.Inconsecvent, indiferent faţă de F Perseverent, conştiincios, conformist,
reguli, expeditiv respectă regulile
7.Timid, sensibil, retras G Aventuros, îndrăzneţ, curajos,
rezistent la stres
8.Insensibil, brutal, dur H Sensibil, delicat, rafinat
9. Suspicios, opozant, sceptic I Adaptabil, de încredere
10. Practic, grijuliu, cu picioarele L Imaginativ, nepractic, neconvenţional,
pe pământ, convenţional absent, fantezist
11. Deschis, direct, sincer, M Rău, calculat, viclean, subtil
nepretenţios, simplu, natural
12. Sigur pe sine, bun confident N Nesigur, înclinat spre
autoculpabilizare, anxios
13. Conservator, tradiţionalist, O Liberal, deschis la schimbare,
rezistent la schimbare inovator, experimentator
14.Dependent de grup Q Independent, individualist,
autosuficient, autodirijat
15.Indisciplinat, necontrolat, Q1 Tipicar, controlat
impulsiv, conflictual
16. Tensionat , încordat, frustrat Q2 Relaxat, stăpânit, liniştit

3.
Albu,G.- O psihologie a educaţiei, Institutul European, Iaşi, 2005, p.332

23
2.3 Abordarea factorială a personalităţii
2.3.1 Modelul lui Eysenk

H.J. Eysenck (cf. Oerter, R., Montada, L., 1982) consideră că noţiunea de
personalitate desemnează “algoritmul de îmbinare a indicatorilor energetici,
intelectuali şi atitudinali la nivelul unui individ”.
Pentru diagnosticarea trăsăturilor energetice şi atitudinale a elaborat un
inventar de personalitate care identifică patru categorii structurale de personalitate,
comparabile cu tipurile temperamentale clasice. Eysenck foloseşte drept criteriu
două variabile continue, fiecare în polaritatea tendinţelor:
• intraversiune – extraversiunea: variabila exprimă orientarea predominantă
a persoanei spre sine sau spre ceilalţi, sociabilitatea, gradul de
comunicativitate, originea valorilor de referinţă;
• stabilitate – instabilitate : exprimă dinamica internă a persoanei,
reactivitatea faţă de intensitatea schimbărilor percepute, tendinţa de
perseverare chiar dincolo de evidenţe sau trecerea de la o activitate la alta,
de la o stare la alta, uneori înaintea consumării valenţelor unei situaţii.

Categoriile identificate de Eysenck sunt următoarele:

• extravertit, instabil (colericul) – descriptibil prin următoarele trăsături: reactiv,
neastâmpărat, agresiv, excitabil, schimbător, impulsiv, optimist, activ;
• extravertit, stabil (sangvinicul) – sociabil, deschis, vorbăreţ, disponibil (pentru
alţii), vivace, vesel, comod, cu spirit de conducere;
• introvertit, stabil (flegmaticul) – liniştit, constant, tolerant, controlat, paşnic,
reflexiv, prudent, pasiv;
• introvertit, instabil (melancolicul) – liniştit, retras, rezervat, pesimist, anxios,
nemulţumit, indispus.

Aceste trăsături, alături de inteligenţă – pentru evaluarea căreia Eysenck a
construit o mare varietate de probe – sunt suficiente, în opinia autorului, pentru
cunoaşterea personalităţii.

2.3.2 Modelul Big Five

În ciuda controverselor dintre specialişti, controverse legate de numărul şi
specificul factorilor, reprezentativi pentru caracterizarea unei personalităţi sunt factorii
cunoscuţi sub numele de Big Five (Marele Cinci).

Factorul de personalitate Scala trăsăturilor caracteristice
Extraversiune Vorbăreţ-tăcut
Sociabil-singuratic / retras
Spontan-inhibat
Deschis - secretos

Amabilitate Amabil / binevoitor -- iritabil
Non-gelos -- gelos
Blând-dur

24
Altruist-egoist
Insensibil-sensibil
Conştiinciozitate Meticulos, ordonat -- nepăsător
Responsabil -- neresponsabil
Scrupulos -- nescrupulos
De încredere -- neserios
Nevrotism-stabilitate emoţională Stăpânit -- nervos, tensionat
Calm, anxios, îngrijorat
Liniştit -- excitabil
Sigur -- nesigur
Deschidere spre cultură Sensibil artistic -- insensibil artistic
Reflexiv -- limitat intelectual
Rafinat, stilat -- needucat

Această teorie devine importantă în măsura în care cercetătorii izolează un set
de trăsături considerate cele mai importante pe care , pe care încearcă apoi să
fundamenteze întreaga organizare a personalităţii.

2.4 Modelul structural sistemic

Abordarea structurală presupune depăşirea conceperii personalităţii ca o simplă
însumare de trăsături psihice. Dimpotrivă, vede personalitatea ca dispunând de o
structură şi ca funcţionând structural, ceea ce înseamnă că integrează părţile în
întreg, legate unele de altele şi a înţelege că evoluţia părţilor depinde de evoluţia
întregului.
Abordarea sistemică presupune nu doar dezvăluirea legăturilor dintre
componentele personalităţii în raport cu propria sa finalitate, ci deschiderea acesteia
câtre mediul socio-istoric ambiant, considerat ca macrosistem. Din această
perspectivă personalitatatea devine ,, o structură complexă implicând un ansamblu
de substructuri şi funcţionând sistemic”1
Acest model porneşte de la constatarea că activitatea este modul esenţial de
existenţă a omului şi al psihicului său, ea este cea care conduce la sedimentări şi
psihice, la apariţia unor structuri stabile. Prin urmare, Tinca Cretu stabileşte
următoarele substructuri ale personalităţii :

• subsistemul de orientare ce cuprinde :
-concepţia de viaţă care se formează, de regulă, în
adolescenţă şi are un rol de orientare majoră în viaţă ;
-sistemul propriu de valori care reprezintă o interiorizare
personală a valorilor societăţii, dar nu coincide în totalitate cu acestea pentru
că la nivelul fiecărui individ aceste valori diferă, iar aceste valori pot fi
ierarhizate şi interrelaţionate . Acest sistem se formează în adolescenţă şi se
consolidează în următoarele stadii;
-idealul de viaţă- acesta reprezintă proiecţia propriei deveniri şi
asigură orientări de ansamblu şi de durată. Începutul formării lui este în
preadolescenţă, iar în adolescenţă are loc o cristalizare semnificativă ;

1
P.Popescu, Neveanu, Zlate M., Cretu,T.-Psihologie, Manual pentru clasea aX-a pentru şcoli normale, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti , 1991,, p.154

25
-Eul şi imaginea de sine- se constituie ca repere fundamentale
ale tuturor acţiunilor şi relaţiilor noastre cu lumea îndeplinind rol de
direcţionare cât şi de organizare şi reglare a manifestărilor curente ;
-dominantele motivaţionale- care au rol în motivarea implicării
noastre în sarcină ;
-dominantele afective se referă la intensitatea şi stabilitatea unor
sentimente şi pasiuni care ne domină anumite activităţi, precum şi, la
capacitatea de echilibru afectiv de care dispunem.

• Subsistemul energetic cuprinde acele însuşiri ale fiinţei umane care stau
la baza existenţei sale materiale şi ale vieţii psihice şi sunt în acelaşi timp
aspecte diferenţiatoare :
- tipul somatic- este transmis ereditar, diferenţiază indivizii, este
o componentă a identităţii de sine, a sinelui fizic şi are adesea implicaţii foarte
importante în planul interrelaţionării umane ;
-intercorelaţiile neuronale care au implicaţii atât la nivel general
al organismului cât şi în manifestările psihice produse de funcţionarea lor în
exces/normală/ diminuată ;
-tipul de activitate nervoasă superioară care constituie baza
ereditară a temperamentului ;
-tipul temperamental care este aspectul dinamico-energetic al
personalităţii şi care se manifestă de timpuriu influenţând formarea altor
comportamente ale personalităţii.

• Subsistemul relaţional valoric şi de autoreglaj- caracterul :
-profilul psihomoral al persoanei;
-trăsăturile de voinţă ;
-atitudinile.

• Subsistemul instrumental al personalităţii- el cuprinde toate acele
comportamente care arată ce poate să facă acea persoană în raport cu
solicitările ambianţei. Componente:
-nivelul culturii generale şi profesionale care se formează treptat
pe tot parcursul vieţii dar, care prezintă niveluri diferite, caracteristice
pentru fiecare stadiu al dezvoltării , pentru fiecare individ;
-gradul de dezvoltare al priceperilor şi deprinderilor generale şi
speciale cerute de anumite domenii de activitate;
-nivelul de dezvoltare al capacităţilor şi aptitudinilor simple şi
complexe şi mai ales nivelul inteligenţei;
La cele patru subsisteme ale personalităţii mai pot fi adăugate
subsistemul rezolutiv-productiv ce conţine inteligenţa şi subsistemul
transformativ constructiv cu o componentă esenţială – creativitatea:
-potenţialul creativ şi creativitatea manifestă care se prezintă
diferenţiat atât în raport cu stadiul de dezvoltare psihică în care se află
cineva cât şi ca aspect distinct al indivizilor umani. Unii psihologi introduc
ultimele două sisteme în cadrul subsistemului instrumental.

26
3. Eul şi Personalitatea

3.1 Problema conştiinţei

„Conştiinţa este o modalitate procesuală superioară a sistemului psihic uman,
elaborată prin activitate socială şi enculturaţie, mijlocită prin limbă, bazată pe un
model comunicaţional intern şi intern-extern, constând din reflectare codificată prin
cunoştinţe, autoorganizare cu efecte emergente şi autoreglaj la nivelul
coordonării necesităţilor subiective cu necesitatea obiectivă, esenţială.“ (27, p. 138).
Conştiinţa trebuie considerată în primul rând în unitate cu activitatea socială de
transformare a lumii, de adaptare de tip uman. Ea îşi păstrează la nivel social şi
individual, legătura sa vitală cu activitatea şi dobândeşte, în plan subiectiv, forma de
desfăşurare a activităţii, pentru că, după cum arată A. N. Leontiev (27, p. 138), odată
cu transformarea structurii activităţii omului se schimbă şi structura conştiinţei. El
precizează: „în faţa omului se află reţeaua fenomenelor naturii. Omul instinctelor,
sălbaticul nu se desprinde pe sine din natură. Omul conştient se desprinde pe sine,
categoriile sunt treptele acestei desprinderi, adică ale cunoaşterii lumii, puncte
nodale în reţeaua care-l ajută s-o cunoască şi s-o cucerească“ (27, p. 139).
Pierre Janet (27, p. 139) considera că „a fi conştient înseamnă a te înscrie
povestea propriei tale experienţe“, iar Henri Ey (12) arăta că „asumându-şi funcţia de
a vorbi, subiectul se ridică în faţa lumii sale, căci identificând această lume el se
înfruntă cu sine însuşi, îşi apare sieşi.“ (12, p. 299).
Conştiinţa este un proces de reflectare cognitivă de către om a lumii şi a lui
însuşi. Vorbim astfel despre conştiinţa despre lume şi conştiinţa despre sine. în timp
de conştiinţa despre lume este coercitivă, prezentând măsura reală a lucrurilor,
necesitatea obiectivă inexorabilă, conştiinţa despre sine este condiţia esenţială a
activismului autoreglator, a selectivităţii şi a intervenţiei creative în mediu.
Conştiinţa despre lume se bazează pe modele sau imagini ale realităţii obiective, pe
când conştiinţa despre sine se întemeiază pe modelul eului şi pe trăsăturile
personale.
3.2 Eul

Eul este nucleul personalităţii în alcătuirea căruia intră cunoştinţele şi
imaginea despre sine, precum şi atitudinile fie conştiente, fie inconştiente faţă de cele
mai importante interese şi valori.
Eul, înţeles ca ansamblul însuşirilor personalităţii, este alcătuit din
următoarele ansambluri:
- eu fizic sau biologic, ce are în vedere atitudinile corporale care se identifică
cu schema corporală;
- eu spiritual, alcătuit din totalitatea dispoziţiilor psihice înnăscute sau
dobândite;
- eu social, ce are în vedere atitudinile faţă de relaţiile sociale ale individului.
Gordon Allport (3) se întreabă dacă ideea de eu este necesară şi dacă nu ar fi
cazul să fie înlocuită cu alta ceva mai cuprinzătoare, incluzând simţul corporal, self-
identitatea, autoaprecierea, self-extensiunea, gândirea raţională, imaginea de sine,

27
tendinţa proprie, funcţia cunoaşterii - toate acestea fiind denumite prin conceptul
„proprium“.
După G. Allport, conştiinţa reprezintă o structurarea a câtorva stări ale eului, în
special:
- respectul faţă de sine;
- imaginea de sine;
- efortul central.
Eul este ceva de care suntem imediat conştienţi. G. Allport Îl consideră
„regiunea caldă, centrală, strict personală a vieţii noastre. Este un fel de nucleu al
fiinţei noastre şi totuşi nu este un nucleu constant“ (3, p. 123).
Eul se elaborează treptat, începând din copilăria mică, atunci când copilul este
„unicentrat“, dar nu egocentric după Allport, şi apare mai întâi „non-eul“, adică „TU“.
Eul corporal care începe să se dezvolte este o ancoră a conştiinţei de sine.
Mai târziu, din al doilea an de viaţă, factorul limbaj este foarte important,
pentru că prenumele este o delimitare strictă a Eului. Numele este strâns legat de
respectul de sine, dar şi de simţul identităţii de sine.
Respectul de sine (self-esteem) apare în relaţia normală dintre copil şi
mediu - din „impulsul explorator“. Simţul eului apare când acţiunile lui sunt
zădărnicite şi zdruncinate.
Nevoia de autonomie este semnul principal al Eului.

3.2.1 Proprium

Gordon Allport consideră că „proprium“-ul are în structura lui şapte aspecte:
Geneza EU TIMPURIU (0-3 ani)
A1: Simţul eului corporal
A2: Simţul unei identităţi de sine continue
A3: Respectul faţă de sine, mândria
Geneza: 4-6 ani
A4: Extensia eului
A5: Imaginea eului
Geneza: 6-12 ani
A6: Eul ca factor raţional
Geneza: Adolescenţa
A7: Efortul personal central
„Proprium“-ul se consideră a fi unificarea celor şapte aspecte.
în abordarea personalităţii umane, Gordon Allport o consideră ca fiind
„organizarea dinamică, în cadrul individului, a sistemelor psihofizice care determină
comportamentul său caracteristic şi ideile sale.“ (3, p.94)

3.3 Faţete ale personalităţii

M. Zlate (53) consideră că pentru cunoaşterea naturii şi personalităţii umane
are mare importanţă:
- ce este omul în realitate;

28
- ce crede el că este;
- ce doreşte să fie;
- ce gândeşte despre alţii;
- ce consideră că gândesc alţii despre el.

El abordează personalitatea privind mai multe „faţete“ ale acesteia:
- personalitatea reală;
- personalitatea autoevaluată
- personalitatea ideală;
- personalitatea percepută;
- personalitatea proiectată;
- personalitatea manifestă.

1. Personalitatea reală este constituită din ansamblul proceselor, funcţiilor,
tendinţelor, însuşirilor şi stărilor psihice de care dispune omul la un moment dat şi pe
care le poate pune oricând în disponibilitate, fapt care-i asigură identitatea şi
durabilitatea în timp.
2. Personalitatea autoevaluată cuprinde totalitatea reprezentărilor, ideilor,
credinţelor individului despre propria sa personalitate incluse, de regulă, în ceea ce
numim noi imaginea de sine. Este vorba de felul cum se percepe individul, ce crede
el despre sine, ce loc îşi atribuie în raport cu ceilalţi.
Imaginea de sine reprezintă un integrator şi un organizator al vieţii psihice a
individului, cu rol major în alegerea valorilor şi scopurilor. Ea este nucleul central al
personalităţii, reper, constantă orientativă a ei, element definitoriu al statutului şi
rolului social - după cum consideră N. Bogatu (5).
Imaginea de sine îşi are originea nu doar în personalitatea reală, ci şi în alte
faţete ale ei. Uneori ea îşi trage seva din personalitatea ideală, alteori din cea
manifestă, sau din cea proiectată. Cercetările de psihologie socială au arătat că un
copil care crede ca alţii îl apreciază ca fiind simpatic, sociabil, va sfârşi prin a
introduce aceste trăsături în imaginea de sine; la fel, copiii mai puţin populari, se
preţuiesc pe ei înşişi mai puţin.
Sub raport evolutiv, imaginea de sine cunoaşte o traiectorie specifică. în
copilărie ea este mai pregnant dependentă de ceea ce individul ar dori să fie şi mai
puţin de ceea ce este în realitate, pentru ca la vârstele mai înaintate ea să se
construiască în funcţie de ceea ce omul este sau a fost, de ceea ce face sau a făcut.
M. Zlate (53) nu crede că imaginea de sine este automat eronată sau că ea nu
reprezintă fidel realitatea. în fond - spune el - ea este în funcţie de capacitatea de
cunoaştere de sine a omului. Şi, dacă această capacitate este formată şi dezvoltată
corespunzător, nu este exclus ca şi imaginea despre sine să fie cât mai adecvată.
(53, p. 117).
Nu este însă mai puţin adevărat că mult mai răspândite sunt situaţiile de
supraapreciere sau de subapreciere a propriilor însuşiri sau trăsături, de dilatare sau
îngustare nepermisă a lor, deci cele de deformare a imaginii de sine.
Şi dilatarea şi îngustarea rămân în esenţă forme de reflectare eronată, care se
cer a fi corectate cu timpul, pentru a asigura adoptarea corespunzătoare la solicitările
mediului înconjurător.
3. Personalitatea ideală este cea pe care individul doreşte să o obţină. Ea se
referă nu la ceea ce este un individ în realitate sau la ceea ce crede el despre sine, ci
la ceea ce ar dori să fie, cum să fie; ea reprezintă personalitatea proiectată în viitor,
idealul ce trebuie atins, modelul pe care individul şi-l propune să-l construiască în
decursul vieţii sale.

29
4. Personalitatea percepută cuprinde ansamblul reprezentărilor, ideilor,
aprecierilor cu privire la alţii. Aşa cum individul îşi formează o imagine despre sine,
tot aşa, el îşi elaborează şi o imagine despre alţii, care îl ghidează în
comportamentele sale faţă de aceştia. Imaginea despre altul este o creaţie proprie a
persoanei
cunoscătoare, dar ea va fi influenţată şi va depinde maximal de posibilităţile şi limitele
psihofiziologice ale celui ce cunoaşte, de scopul, motivaţiile şi aspiraţiile sale, de felul
de selecţionare, organizare şi structurare a indicilor perceptivi,
influenţate toate la rândul lor, de ordinea perceperii indicilor, de relevanţa lor, de
stările psihologice temporare ale celui care percepe, de atitudinile sau de
caracteristicile personale ale acestuia.
5. Personalitatea proiectată cuprinde ansamblul gândurilor, sentimentelor,
aprecierilor pe care crede un individ că le au, le nutresc, le fac ceilalţi asupra sa.
V. Ceauşu (6, p. 133) o numeşte: „imaginea de sine atribuită lumii“, adică ce
cred eu că gândesc alţii despre mine.
O asemenea imagine este uneori expresia celor mai intime dorinţe ale
individului de a apărea „în ochii lumii“, iar alteori reflexul imediat al comportamentului
celorlalţi faţă de persoana respectivă.
6. Personalitatea manifestă este reprezentată de ansamblul trăsăturilor şi
însuşirilor ce-şi găsesc expresia în modalităţile particulare, proprii, specifice de
exteriorizare şi obiectivare comportamentală. Este o construcţie psiho-
comportamentală sintetică, deoarece cuprinde fie aspecte, laturi, părţi din fiecare
faţetă a personalităţii, fie toate faţetele articulate şi integrate între ele.
Faţetele personalităţii nu sunt izolate, ci, dimpotrivă, se întrepătrund, se
presupun reciproc, se intersectează şi se convertesc unele în altele. Datorită relaţiilor
de cooperare sau conflictuale între ele, de prelungire a unora în altele sau de
compensare a lor, ca şi celor de asociere sau de discrepanţă şi disjuncţie valorică,
personalitatea umană capătă o „înfăţişare“ aparte.

La cele şase „faţete“ ale personalităţii, M. Zlate (53, p.120) asociază 6
„faţete“ ale Eului:
1. Eul real (cum este);
2. Eul autoperceput (cum crede că este);
3. Eul ideal (cum ar vrea să fie);
4. Eul perceput (cum percepe eurile celorlalţi);
5. Eul reflectat (cum crede că îl percep alţii);
6. Eul actualizat (cum se manifestă).
Nu există numai personalităţi unitare şi armonios dezvoltate, sau dimpotrivă,
instabile, dedublate, accentuate, ci şi Eu-uri unitare, armonioase, sau instabile,
dedublate, accentuate.
Corespondenţa structurală şi tipologică dintre personalitate şi Eu evidenţiază
pregnant interdependenţa lor. Pe această bază vom înţelege dacă o personalitate
este instabilă aceasta se datorează faptului că nucleul ei - adică Eu-l - este instabil.

Problematica Eurilor a dezbătut-o dintr-o altă perspectivă, un filozof: Miguel de
Unamuno (10, p. 20-23). El spune că atunci când stau de vorbă doi, Ion şi Toma, la
conversaţie iau de fapt parte şase, care sunt:
Trei Ion:
1. Ion cel real, cunoscut doar de Creatorul său;
2. Ion cel ideal al lui Ion - niciodată cel real şi adeseori foarte deosebit de
acesta ;

30
3. Ion cel ideal al lui Toma; niciodată Ion cel real şi nici Ion al lui Ion, ci
adeseori deosebindu-se foarte mult de amândoi.
Trei Toma:
1. Toma cel real;
2. Toma cel ideal al lui Toma;
3. Toma cel ideal al lui Ion.
De fapt sunt puse în valoare trei din cele şase Euri pe care le-a enumerat M.
Zlate:
- ceea ce eşti (Eul real);
- ceea ce crezi că eşti (Eul autoperceput);
- ceea ce crezi tu că celălalt crede despre tine (Eul reflectat).
V. Ceauşu (6) consideră că omul are de-a face cu mai multe oglinzi în care,
aproape paradoxal, acelaşi obiect creează imagini diferite, „ca şi cum ele ar fi
determinate mai puţin de prezenţa lui, cât de calitatea materialului care constituie
suprafeţele reflectate“. Cât despre „obiectul“ care generează aceste imagini, el
rămâne, în stadiul actual al psihologiei, în mare măsură necunoscut, în sensul că nu
se reflectă în întregime în nici una dintre înfăţişările enumerate. După el, aceste
imagini ar fi:
- imaginea lumii despre ins;
- imaginea despre sine
- imaginea despre sine atribuită lumii
Aceste „forme de manifestare ale psihismului“ nu coincid, de aceea sunt şi
diferenţiate, însă una dintre principalele linii de forţă ale psihicului constă în
interacţiunea acestor imagini în scopul reducerii lor la una singură, sau aducerea lor
la unison.
în cadrul acestei interacţiuni distingem:
- o confruntare între imaginea despre sine şi imaginea despre sine atribuită
lumii, deci o confruntare între subiect şi lume vizând obţinerea unei identităţi în
raporturile cu lumea;
- o confruntare între imaginea despre sine şi „teritoriul psihic virtual“, atât
cât se reflectă acesta în imaginea despre sine, deci, practic, o dispută între „imaginea
despre sine“, vizând câştigarea identităţii cu sine.
Vasile Ceauşu se referă aici la disputa dintre Eul autoevaluat şi Eul ideal,
acesta din urmă fiind o proiecţie a imaginii despre sine, aşa cum persoana gândeşte
că ar trebui să fie. Cercetările au demonstrat că proiecţiile persoanei, aşa cum apar
în Eul ideal, sunt mai transparente pentru un observator extern decât pentru
persoana însăşi. Eul ideal este rodul tendinţelor de a căuta un model, adesea acesta
fiind expresie a amalgamării mai multor tipuri extrase din viaţa de relaţie a individului.

31
4. TEMPERAMENTUL
Temperamentul (T) constituie latura dinamico-energetica a Personalităţii:
• Dinamica deoarece ne furnizează informaţii cu privire la cat de iute sau
lenta, mobila sau rigida, accelerata sau domoală, uniforma sau neuniformă
este conduita individului.
• Energetica deoarece ne arata care este cantitatea de energie de care
dispune un individ si mai ales modul cum este consumata aceasta.

,,Daca însuşirile dinamico-energetice sunt înnăscute, determinate genetic,
integrarea lor in plan psihocomportamental, adică în dinamica proceselor psihice si a
actelor motorii, se realizează in ontogeneza. Întrucât, insa, aceste însuşiri
bioenergetice se imprima ca atare pe tabloul comportamental, ce se elaborează
stadial in cursul vieţii individului, structura temperamentala si, respectiv, tipul
temperamental este înnăscut reprezentând astfel, alături de predispoziţii, ,,elementul”
ereditar in organizarea interna a personalităţii” (M. Golu).

4.1 Caracterizare generală

N. SILLAMY in ,,Dicţionar de psihologie” (1995), defineşte temperamentul ca
,,un ansamblu de elemente biologice, care, împreună cu factorii psihologici,
constituie Personalitatea.”
Poate, cel mai corect este sa consideram ca T reprezintă modul in care
variabilele bioconstitutionale si bioenergetice se psihizeaza (adică, se implica in
organizarea si desfăşurarea proceselor psihice – P, G, M, Afectivitatea) si se reflecta
in comportament. Astfel înţeles, temperamentul dobândeşte un caracter si o
conotaţie psihologica, devenind un obiect de studiu al psihologiei.
Când vorbim despre temperament în plan psihologic, noi nu ne gândim direct
la constitutia fizica sau la procesele neuroendocrine sau metabolice care au loc in
organism, ci la modul cum reactioneaza si se manifesta sb., sub aspect dinamico-
energetic, in diverse situatii:
• rapiditatea perceptiei; • a răspunsurilor verbale la întrebări
• a reacţiilor motorii; • intensitatea trairilor emotionale si durata lor
• intensitatea sau forta acţiunilor voluntare
• echilibrul sau impulsivitatea derularii răspunsurilor la succesiunea stimulării
externe
• direcţia orientării dominante - extraversie sau introversie
• locul controlului (dependenta de stimularea externa sau dependenta de activismul
intern propriu)
• disponibilitatea la comunicarea interpersonala
• ascendenta sau obedienta relaţională, etc.

Deşi are o condiţionare biologica directă şi ereditară, temperamentul
dobândeşte valenţe si sens real numai in plan psihocomportamental. El este prima
determinantă a personalităţii care se impune nemijlocit observaţiei. Aşa se explica de
ce, primele descrieri si clasificări ale temperamentului datează încă din antichitate
(Hipocrate, Gallenus).

32
In principiu, tipurile temperamentale sunt echipotenţiale: pe fondul unor scheme
temperamentale diferite, in ontogeneza, se pot edifica profiluri de personalitate
asemănătoare din punct de vedere aptitudinal si caracterial, după cum pe fondul
aceleiaşi formule temperamentale se pot elabora profiluri de personalitate diferite.

Temperamentul nu este o variabila neutră din punct de vedere adaptativ.

Structura comportamentala este o interfaţa intre persoana si lume si îndeplineşte
rol de mediator intre:
- intensitatea
- durata
- semnificaţia influentelor externe
- efectele in sfera psihocomportamentală.

O importantă speciala dobândesc trasaturile temperamentale in cadrul relaţiilor
interpersonale, atracţiile si respingerile dintre membrii fiind condiţionate de ele.

33
4.2 Probleme generale ale temperamentului

4.2.1 Care este natura psihica a temperamentului ?

Temperamentul are o natură este afectiv-reactivă. Allport defineşte
temperamentul ca,,fundamentul emoţional al personalităţii.”
Nu exista aproape nici o clasificare a temperamentului care sa nu ia drept
criteriu fie emotivitatea, fie reactivitatea, fie pe amândouă. Aceste criterii apar încă de
la Hipocrate si Gallenus (de exemplu, colericul este violent, impulsiv, trasaturile lui
comportamentale fiind deci de ordin afectiv si reactiv).

Temperamentul exprimă forma de manifestare a personalităţii şi nu conţinutul
vieţii psihice: unul si acelaşi conţinut psihic se exprima extrem de diferit; conţinuturi
diferite, ba chiar opuse, se pot exprima identic.
Prin el însuşi, temperamentul nu generează nici conţinuturi psihice, nici
performante. El reprezintă modul de a fi, de a se comporta al cuiva, ţinând mai ales
de stilul comportamental al omului şi nu corelează semnificativ cu trasaturile
aptitudinale, orientative, caracteriale ale omului.

4.2.2 Temperamentul este înnăscut sau dobândit ?

Cvazi-unanimitatea psihologilor au considerat temperamentul ca fiind
înnăscut.
In 1961, Allport arată că temperamentul este ,,materia prima” din care se
constituie personalitatea: “temperamentul se bazează foarte mult pe determinarea
genetica” arata el.
Buss si Plomin (1975) arată la rândul lor că: ,,ceea ce moştenim nu este un
grad specific sau o cantitate de temperament, ci, mai degrabă un răspuns potenţial,
aflat la un nivel înalt, mediu sau scăzut a intensităţii răspunsurilor. Cel care
reactualizează aceste răspunsuri este mediul.”
Temperamentul, ca structura psihică, deşi larg determinata genetic este, in
expresia lui finala si mai ales funcţională, modelat de condiţiile socio-culturale
existenţiale ale individului. Influenta ereditarului asupra comportamentului nu este
directa, ci mediata, filtrata de sociocultural.

4.2.3 Relaţii între tipul de activitate nervoasă superioara şi temperament

La început s-a crezut ca intre tipul de activitate nervoasă superioară (a.n.s.) şi
temperament există o relaţie de identitate. Cu timpul s-a remarcat ca este vorba de
două realităţi distincte:
Tipul de a.n.s. are o sferă mai larga (se manifesta în atât planul vieţii psihice,
cât şi în cel al vieţii fiziologice) dar un conţinut mai restrâns; este o noţiune fiziologică,
se manifesta mediat in planul vieţii psihice.
T are o sfera mai restrânsă dar un conţinut mai bogat; este o noţiune
psihologică.
P.P. Neveanu arata ca ,,tipul de a.n.s. nu se transferă mecanic si univoc intr-o
anumita caracteristica temperamentală.” Unele particularităţi ale tipului de a.n.s.
(echilibrul, mobilitatea) se exprima mai mult, altele (intensitatea) ceva mai puţin si
adeseori mascat.

34
Una si aceeaşi trăsătura de tip se manifesta diferit in plan
psihocomportamental, datorita filtrării ei prin reţeaua de reflexe condiţionate, prin
experienţa subiectului, prin sistemul de relaţii cu lumea: ,,între gena si comportament
se interpune mediul si istoria individuală”. În manifestările sale individuale,
temperamentul depinde în mare măsura de condiţiile ontogenezei.

4.3 Tipuri temperamentale

Cele mai accesibile, uşor de observat şi identificat trăsături de personalitate sunt cele
temperamentale. Ele se referă la nivelul energetic al acţiunii, la modul de descărcare a
energiei şi la dinamica acţiunii. În mod obişnuit, temperamentul se referă la dimensiunea
energetico-dinamică a personalităţii şi se exprimă atât în particularităţi ale activităţii
intelectuale şi afectivităţii, cât şi în comportamentul exterior (motricitate şi, mai ales,
vorbire).
Prima clasificare a temperamentelor care, cu o serie de îmbunătăţiri, a rezistat până în
zilele noastre este cea propusă de cunoscuţii medici ai antichităţii, Hipocrate şi Galenus.
Aceştia, în concordanţă cu filosofia epocii care considera că întreaga natură este compusă
din patru elemente fundamentale – aer, pământ, foc şi apă – au afirmat că în corpul
omenesc amestecul „umorilor” (hormones) ce reprezintă aceste elemente determină
temperamentul. În funcţie de dominanta uneia din cele patru „umori” (sânge, bilă neagră,
bilă galbenă, flegmă), temperamentul poate fi: sanguin, melancolic, coleric, flegmatic.
După aproape două milenii, Pavlov propune o explicaţie ştiinţifică a tipurilor de
temperament în care caracteristicile activităţii nervoase superioare şi raporturile dintre ele
sunt noţiunile fundamentale. Însuşirile sistemului nervos sunt : forţa sau energia – se
exprimă prin rezistenţa la solicitări a sistemului nervos; mobilitatea – se manifestă prin
uşurinţa cu care se înlocuiesc procesele nervoase de bază observabilă, de exemplu, atunci
când se doreşte modificarea unor deprinderi; echilibrul existent între excitaţie si inhibiţie,
dezechilibrul avantajând, de regulă, excitaţia.

Astfel, baza fiziologică a temperamentelor este constituită de cele patru tipuri de sistem
nervos ce rezultă din combinarea acestor trei însuşiri fundamentale : tipul puternic
neechilibrat, excitabil, corelează cu temperamentul coleric; cel puternic echilibrat, mobil, se
exprimă în temperamentul sangvinic; tipul puternic echilibrat, inert în temperamentul
flegmatic; tipul slab (luat global) fiind pus la baza temperamentului melancolic.
Cum arată cele patru tipuri clasice de comportament?

Colericul este o persoană emotivă, irascibilă, oscilează între entuziasm şi decepţie, cu
tendinţă de exagerare în tot ceea ce face; foarte expresivă, uşor „de citit”, gândurile şi
emoţiile i se succed cu repeziciune.
Sangvinicul se caracterizează prin ritmicitate şi echilibru, au in general o bună
dispoziţie, se adaptează uşor şi economic. Uneori marea lor mobilitate se apropie de
nestatornicie, periclitând persistenţa în acţiuni şi relaţii.
Flegmaticul este o persoană imperturbabilă, inexpresivă şi lentă, calmă. Puţin
comunicativă, greu adaptabilă, poate obţine performanţe deosebite în muncile de lungă
durată.
Melancolicul este la fel de lent şi inexpresiv ca flegmaticul, dar îi lipseşte forţa şi
vigoarea acestuia; emotiv şi sensibil, are o viaţă interioară agitată datorită unor exigenţe
faţă de sine şi a unei încrederi reduse în forţele proprii.

Totuşi, nu trebuie să punem semnul egalităţii între tipurile temperamentale şi tipurile de
sistem nervos. Acestea din urmă rămân, de-a lungul vieţii, neschimbate, in timp ce
temperamentul se construieşte în cadrul interacţiunii individului cu mediul fizic şi socio-
35
cultural, suportând în acelaşi timp şi influenţele celorlalte subsisteme ale personalităţii. Am
putea spune că temperamentul este expresia manifestării particulare în plan psihic şi
comportamental a tipurilor de activitate nervoasă superioară, manifestare mediată de o
serie de factori socio-culturali şi psihologici.
Cu o bază ştiinţifică incontestabilă, teoria lui Pavlov este, totuşi, mai puţin utilă
educatorilor care nu dispun de mijloacele necesare pentru identificarea tipurilor de sistem
nervos.
După şcoala caracteriologică franceză, caracterul este „ansamblul dispoziţiilor
înnăscute, care formează scheletul mintal al individului.” În baza cercetărilor efectuate de
psihologi, caracteriologii descriu opt tipuri temperamentale, prin combinare a trei factori:
emotivitatea, activitatea şi „răsunetul” (ecoul). Astfel, oamenii pot fi caracterizaţi conform
acestor dimensiuni ale căror extreme sunt: emotivitate (E) – non-emotivitate (nE); activitate
(A) – inactivitate (nA); primaritate (P), tendinţa de a trăi puternic prezentul, extraversiune –
secundaritate (S), tendinţa de a rămâne sub influenţa impresiilor trecute, introversive.

Cele opt tipuri temperamentale ce rezultă din combinarea acestor dimensiuni sunt: tipul
pasionat (E.A.S.), tipul coleric (E.A.P.), tipul sentimental (E.nA.S.), tipul nervos (E.nA.P.),
tipul flegmatic (nE.A.S.), tipul sangvinic (nE.A.P.), tipul apatic (nE.nA.S.), tipul amorf
(nE.nA.P.). Emotivitatea şi activitatea, strâns legate de „forţa” şi „echilibrul” proceselor
nervoase, sunt caracteristici evidente şi relativ uşor de diagnosticat. Reţinând doar
emotivitatea şi activitatea, putem reduce cele opt tipuri la jumătate:
Emotivii inactivi – adică nervoşii, care reacţionează rapid la evenimente, şi
sentimentalii, care reacţionează lent.
Emotivii activi – în care se încadrează colericii, cu reacţii rapide, explozive, şi
pasionaţii, care au reacţii lente.
Neemotivii activi – adică sangvinicii, cu reacţii echilibrate, rapide, şi flegmaticii, cu mai
multă forţă dar lenţi.
Neemotivii inactivi – care îi cuprinde pe amorfi, care, deşi cu mai puţină energie, sunt
bine ancoraţi în prezent, si pe apatici, a căror lipsă de energie este dublată de in ritm lent al
reacţiilor.
Această simplificare este importantă pentru un educator (profesor, părinte) pentru a
putea stabili dacă un copil este activ sau nu, şi dacă este emotiv sau nu. Astfel dacă un
copil este activ, al ar putea fi harnic, energic, indiferent de gradul de emotivitate, iar dacă
este inactiv, ar putea fi lent, leneş, fără iniţiativă. De asemenea, dacă este emotiv va avea
reacţii emoţionale puternice, va fi implicat afectiv în tot ceea ce face, iar dacă este non-
emotiv, astfel de manifestări vor fi minime.
Deoarece aceste caracteristici sunt destul de evidente in comportamentul copiilor încă
de la vârste mici, educatorii pot lua măsurile necesare stimulării, utilizării şi controlului
acestora. Astfel, pentru copii activi este necesară orientarea spre activităţi utile, valorizate
social şi temperarea tendinţei de a lua hotărâri pripite, în timp cei inactivii au nevoie de o
stimulare constantă, bine dozată, şi de un program de lucru strict supravegheat. De
asemenea este subliniată valoarea muncii în grup pentru temperamentele neemotive şi
inactive, în timp ce pentru alte tipuri efectele muncii în echipă sunt discutabile; sentimentalii,
de exemplu, se integrează mai greu în grup şi preferă să lucreze singuri.

36
5. APTITUDINEA – latură instrumentală a personalităţii.

5.1 Definirea aptitudinilor

Definirea aptitudinilor nu este simpla. In literatura de specialitate găsim abordări
diverse ale conceptului de aptitudine:
In unele manuale de psihologie, prin aptitudine sunt denumite o serie de alte
"realităţi" psihice şi chiar psihofiziologice, cum ar fi predispoziţiile sau capacităţile.
In unele dicţionare de psihologie vom întâlni informaţii referitoare la "măsurarea
aptitudinilor", dar nu şi cu privire la conceptul general de aptitudine (în paranteză fie
spus aceasta este valabil nu numai pentru aptitudini, ci şi pentru alte concepte, cum
ar fi cele de inteligenţa sau creativitate).

O analiză atentă unor lucrări despre aptitudini relevă câteva maniere distincte de
definire a acestora:

5.1.1 Definirea aptitudinilor prin opoziţie cu capacităţile:

''Aptitudinea este substratul congenital al unei capacităţi, preexistând acesteia
din urmă, care va depinde de dezvoltarea naturală a aptitudinilor, de formaţia
educativă, eventual, şi de exerciţiu; numai capacitatea poate fi obiectul unei aprecieri
directe, aptitudinea fiind o virtualitate” (PIERON).
Aptitudinea este interpretata ca o condiţie congenitala a unei anumite modalităţi
de eficienţă. Aceasta definiţie este însă inacceptabilă după opinia altor autori.
REUCHLIN: „Chiar daca am reuşi să eliminăm influenţa oricărei formaţii
educative sistematice, nu vom putea cunoaşte niciodată substratul congenital decât
în starea în care l-au adus condiţiile de viaţă pe care subiectul le-a cunoscut înainte
de a fi examinat, condiţii ce sunt în funcţie de factori socio-economici”.
Din cele două definiţii reiese că aptitudinea este anterioară capacităţii, ea este o
condiţie a ei. "Capacitatea este aptitudinea plus câştigul ei în calitate şi cantitate,
venit prin exerciţiu” (Fl. S. GOANGA).
O asemenea maniera de definire a aptitudinilor sugerează existenţa unei relaţii
ca de la parte la întreg, aptitudinea putând fi considerată doar ca un segment al
capacităţii, care alături de aptitudini cuprinde şi alte segmente.
Evident că intre aptitudini şi capacităţi nu există doar diferenţe de sferă.

5.1.2 Definirea aptitudinilor prin raportarea la finalitatea funcţionarii lor.

Cei mai mulţi psihologi, atunci când definesc aptitudinile, se refera la rezultatul
obţinut în urma intrării lor în funcţiune.
Finalitatea aptitudinilor este reprezentată de obţinerea unui randament superior
mediei într-un anume domeniu de activitate.
„Aptitudinea este orice însuşire psihică sau fizica considerată sub unghiul
randamentului” (CLAPAREDE).
T.G. ANDREWS credea că aptitudinea este posibilitatea unui individ de a dobândi
sau ameliora un anumit randament, dacă este plasat în condiţii şi dacă este antrenat.
Noţiunea de randament se referă:
- atât la cantitatea, cât şi la calitatea activităţilor subiectului
- la rapiditatea cu care se desfăşoară activitatea.
Mai recent noţiunea de randament a fost înlocuită cu cea de "comportament
eficient”.

37
5.1.3 Definirea aptitudinilor prin sesizarea conţinutului lor specific

In structura aptitudinilor se introduc o multitudine de componente psihice
(informaţii, deprinderi, interese, capacităţi).
In felul acesta, apare însă un nou pericol: acela de a lărgi nepermis de mult sfera
noţiunii de aptitudini, fapt care conduce la confundarea aptitudinilor cu alte
componente ale vieţii psihice.
Fiecare dintre cele trei maniere de definire a aptitudinilor atrage atentia asupra
unor caracteristici ale acestora, dar nici una dintre ele nu soluţionează complet
problema.

5.1.4 Caracterizare sintetică

Zlate considera ca ieşirea din impas s-ar putea obţine printr-o definiţie generală şi
sintetica a aptitudinilor, însoţită însă de o serie de explicitări suplimentare.
Aptitudinile reprezintă un complex de procese şi însuşiri psihice
individuale, structurate într-un mod original, care permite efectuarea cu succes
a anumitor activităţi.
Ea ne răspunde la întrebarea: ,,ce poate si ce face efectiv un anumit individ in
cadrul activităţii pe care o desfăşoară?” si se leagă întotdeauna de performanta si
eficienta, in dublul sau înţeles: cantitativ si calitativ.

În evaluarea laturii cantitative a performantei, apelam la indicatori precum:
- volumul total al sarcinilor rezolvate, si, corespunzător, volumul ,,produselor
finite” obţinute;
- timpul necesar rezolvării unei sarcini individuale;
- timpul necesar obţinerii unui ,,produs finit”;
- intensitatea efortului depus
Pentru evaluarea laturii calitative ne folosim de indicatori precum:
- gradul de dificultate si complexitate a sarcinii rezolvate
- noutatea si originalitatea ,,produsului final”
- valoarea in sine a ,,produsului final” in domeniul dat
- procedeul folosit in rezolvarea sarcinii
- diversitatea modala a sarcinilor accesibile rezolvării

Cu cat cele doua laturi ale performantei iau valori mai ridicate, cu atât
aptitudinea este mai bine structurata, si invers. De aici rezulta ca orice aptitudine
pune in evidenta un aspect absolut şi unul relativ:
Primul rezida in ceea ce un subiect luat separat reuşeşte sa facă într-o sarcina
sau situaţie data (la un test de matematica):
daca rezultatul este nul, se conchide absenta aptitudinii pentru categoria
respectiva de sarcini;
daca rezultatul este pozitiv, se conchide prezenta aptitudinii considerate.
Aspectul relativ ne indica faptul cat de mult si cat de bine realizează un
subiect intr-o activitate in raport cu altii si ce pozitie ocupa el intr-o clasificare
valorica.
In sens larg, termenul de aptitudine exprima potentialul adaptativ general al
individului uman, pe baza caruia el reuseste sa faca fata mai mult sau mai putin bine
situatiilorsi solicitarilor externe si sa-si satisfaca starile de necesitate.
Din acest punct de vedere, se poate afirma ca aptitudinea este o componenta
inalienabila a oricarei structuri normale de personalitate.

38
In sens restrâns, termenul de aptitudine este aplicabil numai omului si el
desemnează un asemenea potenţial instrumental-adaptativ care permite celui ce-l
poseda realizarea, intr-unul sau in mai multe domenii de activitate recunoscute
social, a unor performante superioare mediei comune.
Ca nivel integrativ de rang superior, aptitudinea nu este reductibila la un
proces psihic particular, oricare ar fi acesta: percepţie, memorie, gandire, imaginatie.
Argumentul îl constituie cazul subiectului cu memorie fenomenala, descris de
A.R. Luria (1953), care, in pofida extraordinarei performante în memorarea si
reproducerea oricarui gen de material, n-a reusit sa-si apropie si sa-si integreze
structura nici uneia din profesiile la care a aspirat – limbi straine, muzica,
matematica, medicina – fiind nevoit, pana la urma, sa ramana un simplu actor de
circ.
Aptitudinea se diferentiază si se individualizeaza in concordanta cu structura
obiectiva a sarcinilor si scopurilor care compun o activitate integrala. De aceea, ea
reprezintă o matrice interna care se ,,mulează” pe o forma de activitate si care, la
rândul ei, generează o activitate (cum este cazul aptitudinilor de creaţie). Cu alte
cuvinte, termenul de aptitudine desemnează o structura complexa,
multidimensionala, în care se articulează si se integrează diverse entităţi psihice,
motorii si fizico-constitutionale, după o schema si formula comuna mai multor indivizi
si, în acelaşi timp, diferita de la un individ la altul.

5.1.5 Schema structurala a unei aptitudini

Schema structurala a unei aptitudini cuprinde, in principal, următoarele verigi:
1. veriga informaţională – înţeleasă ca un ansamblu organizat de reprezentări,
cunoştinţe, idei, înţelegeri si interpretări despre domeniul obiectiv al activităţii;
2. veriga procesual-operatorie – ca sistem închegat de operatori şi condiţii
logice care se aplica elementelor informaţionale pentru realizarea modelului
intern (mental) al al produsului ce se propune a fi obţinut;
3. veriga executiva , care include acţiuni si procedee mentale si motorii de
punere in aplicare si de finalizare a ,,proiectului” (modelului);
4. veriga dinamogenă şi de autoîntărire – reprezentata de motivaţie si
afectivitate;
5. veriga de reglare – in care delimitam doua secvenţe:
- una de selectare si orientare valorica – in cadrul careia rolul principal revine
sistemului atitudinal,
- si alta de coordonare, optimizare si perfecţionare, reprezentata de funcţia
evaluativ-critica a constiintei si de vointa – care da masura capacitatii de
mobilizare si perpetuare a efortului pentru surmontarea obstacolelor,
dificultatilor si esecurilor (90% transpiratie, 10% inspiratie ).

Observaţie:
• Nu orice însuşire psihică este o aptitudine, ci numai cea care îi diferenţiază pe
oameni în privinţa posibilităţii de a atinge performanţe superioare în diverse activităţi.
• Este aptitudine doar însuşirea care contribuie efectiv la realizarea cu succes a
activităţilor.
• Numai însuşirea care asigură îndeplinirea activităţii la un nivel calitativ superior
poate fi considerată aptitudine
Unele însuşiri sau componente psihice ale persoanei (cunoştinţe, priceperi,
deprinderi) asigură şi ele îndeplinirea activităţii însă la un nivel mediu, obişnuit, uneori
chiar automatizat şi stereotipizat, de aceea nu trebuie confundate cu aptitudinile.
• Sunt aptitudini însuşirile dispuse într-o anumită configuraţie în virtutea căreia
dispun şi de un mare grad de operaţionalitate.
39
Nu însusirile izolate, separate unele de altele, constituie aptitudini, ci doar cele
care se leagă unele de altele, se îmbină şi se sintetizează într-un tot unitar.
Aşadar, pentru ca o însuşire psihică să fie aptitudine trebuie sa satisfacă o serie
de cerinţe:
- să fie individuală, diferenţiatoare in planul randamentului activităţii;
- să asigure efectiv finalitatea activităţii;
- să contribuie la realizarea unui nivel calitativ superior al activităţii;
- să dispună de un mare grad de operaţionalitate şi eficienta.
Forma calitativ superioară de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul.
El se deosebeşte de aptitudine prin gradul înalt de dezvoltare a aptitudinilor şi mai
ales prin îmbinarea lor corespunzătoare, ceea ce face posibilă creaţia de valori noi şi
originale.
Forma cea mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor o reprezintă geniul.
Structura aptitudinii ae un caracter dinamic, ceea ce face ca obiectivarea ei in
cadrul aceleiasi activitati si la acelasi individ sa capete un caracter inalt variabil,
atat in functie de natura sarcinilor si situatiilor, cat si de varsta, produsele realizate
nesituandu-se toate la acelasi nivel valoric si neavand aceeasi frecventa pe toata
cooordonata timpului.
►Daca luam viata omului in ansamblul ei, putem constata ca atitudinea are o
istorie, pe care o putem rezuma in 3 stadii:
1. de structurare si maturizare
2. de optimum functional;
3. de regresie
Luate în accepţiune restrânsa, aptitudinile au, in general, o apariţie precoce.
Viteza lor de dezvoltare nu este identica la toti indivizii.
Evoluţia aptitudinilor nu are un caracter rectiliniu. Exista vârste critice, când
apariţia unor noi nevoi, a unor tendinţe, se acompaniază cu trecerea in stare latenta
sau cu regresia temporara a aptitudinilor manifestate anterior.
Ritmul dezvoltării depinde de conditii multiple:
1. Biologice, geografice, sociale. Pe durata maturităţii, aptitudinea rămâne la un
nivel relativ constant, daca nu intervin anumite condiţii patologice care pot sa duca la
o deviaţie brusca si la o modificare profunda a personalităţii, aşa cum se întâmplă in
dementa precoce.
2.Incepand, insa, cu o anumita vârsta (după 70 de ani), îşi face apariţia
diminuarea acuităţii senzoriale, slăbirea memoriei, cu reducerea capacităţii de
achiziţie, slăbirea capacităţii de concentrare, etc.
3.Dar dezvoltarea aptitudinilor nu se supune doar legilor vârstei, ea fiind
influenţata şi de mediu.

5.1.6 Criterii de evaluare a aptitudinilor

Evaluarea prezenţei sau absenţei aptitudinilor la un individ se face, adeseori,
după rezultatul obţinut, eventual după o serie de caracteristici ale acestuia (noutate,
originalitate, eficienţă).
• Această constatare ridică următoarea problemă: pot fi oare evaluate aptitudinile
numai după produs, după ceea ce se obţine?
Aprecierea prezenţei sau absenţei aptitudinilor la un subiect trebuie făcută nu
numai după produs, după caracteristicile lui, ci şi după:
- latura procesuală, după fazele parcurse pentru a se ajunge la un anumit produs,
- după particularităţile laturii procesuale (durata, viteza, noutatea procedeului
utilizat).

40
• După ce criterii evaluăm diferenţele dintre două sau mai multe persoane atunci
când si produsele si procesele sunt asemănătoare?
Răspunsul este relativ simplu:
- după latura structural-funcţională a aptitudinii
- după componentele ei
- după modul de relaţionare a acestora.

Fiecare dintre noi dispunem de capacitatea de a diferenţia sunetele, formele sau
culorile, de spirit de observaţie, de reprezentări vizuale sau auditive, de operaţiile
pentru efectuarea calculului matematic, dar nu fiecare dintre noi suntem muzicieni,
pictori, matematicieni.
Pentru a vorbi de existenţa aptitudinilor specifice acestor domenii, este necesar
ca însuşirile enumerate să dispună:
- de un mare grad de organizare internă, adică de structurarea propriilor lor
elemente componente,
- apoi de o mare funcţionalitate, adică de capacitatea de a se lega unele de altele,
de a se îmbina într-o astfel de sinteză originală încât să asigure realizarea uşoară,
rapidă
- de înalt nivel a unei activităţi.
Nu atât prezenţa spiritului de observaţie, de pildă, este necesară unui scriitor, ci
un spirit de observaţie ascuţit, rapid, cuprinzător, legat şi îmbinat cu însuşirile
imaginaţiei, ale gândirii, ale activităţii creatoare.
Numai o astfel de organizare şi funcţionalitate superioară permite realizarea
deosebită a creaţiei literare.
Pornind de la latura structural-funcţională a aptitudinilor, putem diferenţia între ele
aptitudinile ce aparţin unor domenii diferite, dar şi aceluiaşi domeniu de activitate.
In primul caz, criteriul evaluativ îl constituie natura şi specificul componentelor
implicate.
In cel de-al doilea caz, al aceleiaşi aptitudini, componentele fiind identice,
semnificativa devine ierarhizarea lor.
Criteriul structural-funcţional de evaluare a aptitudinilor ne ajută să înţelegem mai
bine şi alte fenomene care pot interveni. De exemplu, vom înţelege că succesul unei
activităţi nu se datorează doar unei componente izolate a aptitudinii, oricât de
dezvoltată ar fi ea.
Nu trebuie să credem ca lipsa unei componente dintr-o aptitudine oarecare ar
constitui o piedică în realizării activităţii în care ea este implicată.
Aptitudinile sunt adevărate sisteme operaţionale ce presupun relaţionarea si
interacţiunea reciproca a componentelor lor in urma cărora apar fenomene ca cel al
compensării ce asigura funcţionalitatea si eficienta lor maxima.
Diferenţele aptitudinale dintre oameni pot fi evaluate şi după următoarele
criterii:
- locul şi rolul aptitudinilor în structura personalităţi;
- după felul cum se raportează şi se leagă de alte elemente ale vieţii psihice.
Aptitudinile intră în relaţii cu toate celelalte componente ale vieţii psihice
(cunoştinţe, priceperi, deprinderi, stări afectiv-motivaţionale, trăsături caracteriale,
etc.).
Aptitudinile nu numai că se realizează prin intermediul proceselor psihice, dar
sunt sintetizări şi generalizări ale diferitelor particularităţi dominante ale proceselor
psihice.

41
5.1.7 Deprinderile

Un rol aparte, în configurarea unui anumit profil al aptitudinilor, îl au şi
deprinderile.
Cele două componente psihice par a fi total opuse:
Deprinderile sunt :
- componente automatizate ale activităţii,
- asigură realizarea activităţii la acelaşi nivel,
- pe măsură ce se elaborează, îşi reduc numărul proceselor implicate în ele,
Aptitudinile:
- componente plastice, maleabile;
- conduc la perfecţionarea activităţii
- abia pe măsură ce se formează îşi amplifică şi isi complică structura internă.
Deprinderile sunt încadrate in aptitudini, ele devin elemente operaţionale ale
aptitudinilor, mărind în felul acesta productivitatea.
Nu orice deprindere este favorabilă aptitudinilor, ci doar cea corect, adecvat
formată.
O deprindere insuficient consolidată sau greşit elaborată poate perturba sau
inhiba aptitudinile.

5.1.8 Relaţia aptitudinilor cu fenomenele afectiv-motivaţionale

Raportarea aptitudinilor la fenomenele afectiv-motivaţionale, la mecanismele
energizant-stimulatoare explică şi mai bine diferenţele aptitudinale existente între
oameni.
Se ştie şi din experienţa cotidiană că fără motivaţie (trebuinţe, interese, aspiraţii,
idealuri), multe potenţialităţi aptitudinale rămân latente.
Motivaţia are un dublu rol:
- in formarea, în elaborarea aptitudinilor,
- în valorizarea lor maximală;
Relaţia dintre aptitudini şi motivaţie este mai complexă.
Nu esta vorba despre motivaţie în general, ci despre o motivaţie particulară, cu o
anumită intensitate, durată etc.
Motivaţia puternică duce, de obicei, la anxietate, deci la scaderea randamentului.
Prezenţa celei negative împiedică valorificarea aptitudinilor.
Performanţa obţinută, datorită prezenţei aptitudinii, creşte motivaţia.

5.2 Probleme controversate a aptitudinilor
1) O problema controversata o reprezintă caracterul lor înnăscut sau
dobândit.
Problema privind natura si determinismul aptitudinilor a fost si continua inca sa fie
puternic controversata.
In psihologia clasica, abordarea ei s-a făcut de pe poziţii unilateral-absolutizante,
delimitându-se 2 orientări diametral opuse: ineista si genetista.
Ambele isi au originea in filosofie: prima in filosofia idealist-rationalista, care
afirma caracterul innascut si imanent al ideilor si principiilor (Platon, Descartes, Kant,
Hegel), iar cea de a doua, in filosofia empirist-pozitivista (senzualismul lui J. Locke,
materialismul francez al sec. XVIII, cu principiul ,,tabula rasa”).
1. Orientarea ineista, în plan ştiinţific, se sprijină pe teoria eredităţii elaborata, in
secolul XIX , de Morgan si Mendell.

42
Ineismul absolutizeaza rolul ereditatii, mediului fiindu-i recunoscut cel mult doar
rolul de factor activator-declansator.
Aceasta idee este afirmata si susţinută de Fr. Galton in lucrarea ,,Hereditary
Genius” (1914). El afirma ca individul se naşte cu un potential aptitudinal mai mult
sau mai putin bogat, care ramane in structura si esenta sa neschimbat, mediul
neadaugand, nimic semnificativ in el. Galton se sprijina pe datele oferite de analiza
comparativa a arborilor genealogici din care au provenit unele mari personalitati
creatoare din domeniul matematicii, tehnicii, literaturii, muzicii.
Desi, in sine, veridice, faptele invocate au totusi un caracter fragmentar, ele
referindu-se doar la cazurile reuşite, cele nereuşite nefiind luate in calcul. De aceea,
cel putin sub aspect statistic, ele sunt insuficiente pentru a infera o legitate atat de
generala.
Ineismul si-a gasit numerosi partizani, in cadrul asa numitei psihologii a
facultatilor, iar in prezent, in cadrul psihobiologiei, unde se incearca sa se
demonstreze determinarea directa a aptitudinilor de catre gene specifice.
2. Genetismul se sprijina pe teoria evolutionista a lui Darwin.
Fidel principiului ,,tabula rasa”, genitismul procedeaza la absolutizarea rolului
mediului extern, reducand la zero valoarea fondului ereditar.
Se admite ideea ca de la natura toti oamenii sunt egali sau la fel, diferentierile
intre ei in structura vietii psihice fiind introduse de catre factorii mediului extern,
indeosebi de cei ai mediului socio-cultural si economic.
Aptitudinea este considerata un produs exclusiv al mediului, care determina si
controleaza integral procesul invatarii si dezvoltarii.
Printr-un program educational adecvat, pe baza unui exercitiu sistematic si
indelungat, la orice individ se poate forma orice aptitudine.
Genitismul a fost imbratisat pe scara larga in psihologia secolului XX, mai cu
seama in asociationismul de factura behaviorista si in psihologia de sorginte
materialist-didactica.
Privite prin prisma metodologiei contemporane, ambele orientari sunt la fel de
eronate, nici una dintre ele neputand oferi o explicatie satisfacatoare a aptitudinilor.

2) O nouă problemă se conturează: care este natura relaţiei dintre
predispoziţii şi aptitudini, este ea o relaţie de determinare sau doar de
condiţionare?
1. Unii autori au fost tentaţi să creadă că predispoziţiile determină, sunt cauza
aptitudinilor, socialul nefăcând altceva decât să dezgroape ereditarul, fără a adăuga
nimic nou.
Psihologul american E. Thorndike era de părere că aptitudinile ar fi înscrise în
gene ca purtătoare ale eredităţii.
Dacă între predispoziţii şi aptitudini ar exista o relaţie de determinare ar însemna
ca o predispoziţie să conducă întotdeauna la formarea aceleiaşi aptitudini.
In realitate, o predispoziţie poate sta la baza formării mai multor aptitudini. Ele au
un caracter polivalent, constituie doar o premisă, o condiţie pentru aptitudini, sunt
simple potenţialitaţi latente care facilitează sau impiedică formarea aptitudinilor.
Mulţi autori, influenţaţi de concepţia behavioristă, dar şi de cea marxistă, au arătat
că între predispoziţii si aptitudinini se interpun factorii de mediu, factorii sociali care
determina aptitudinile.
S-a descoperit ca dotatia ereditara nu este la fel de importanta pentru orice
aptitudine, de unde s-a tras concluzia că mai valoroasă decât ea este activitatea prin
conţinutul şi mijloacele sale, modeleaza predispoziţiile.
Activitatea apare într-o dublă ipostază în raport cu aptitudinile:
- ca sursă inepuizabilă pentru formarea lor;

43
- ca mijloc de obiectivizare a aptitudinilor.

Aptitudinea ca nivel integrativ de rang superior, nu poate fi nicidecum înnăscută,
dar nici ,,introdusa” ca atare din afara de către mediu. Ea se constituie in ontogeneza
pe baza interacţiunii complexe, contradictorii dintre ,,fondul ereditar” si mediu (acesta
considerat in cele 2 forme generice: intrauterin si extrauterin).
,,Fondul ereditar” este constituit dintr-un ansamblu eterogen – diferit de la un
individ la altul – de predispoziţii, tendinţe evolutive, însuşi şi stări de natura
bioconstitutională, fiziologica, senzoriala si cerebrala.
Nivelul de exprimare si de articulare a acestora determina un anumit ,,profil intern
de stare”, care-si va pune amprenta pe modul de receptare, prelucrare si integrare a
tuturor influentelor mediului extern.
Prin natura lor substanţial-calitativa şi prin semnificaţia pe care o dobândesc,
influentele mediului introduc, la rândul lor, modificări si transformări in valorile si in
raporturile dintre elementele ,,profilului intern de stare” si creează noi ,,entităţi” (trăiri
emotional, conexiuni instrumentale intre stimuli si răspunsuri, etc.).
Ca urmare ,,profilul iniţial de stare” se transforma succesiv, ducând la
diferenţierea, individualizarea si consolidarea structurilor aptitudinale.
Raportul ereditate/mediu prezintă un tablou dinamic complex, in care, in diferite
momente de timp, se modifică ponderile si greutatea specifica a efectelor celor 2
factori.

Concluzie:
In procesul formării aptitudinilor contează nu atât ereditatea sau mediul, cat
calitatea lor.
O ereditate precară, asociată cu condiţii sociale extrem de favorabile, nu va
putea conduce la formarea unor aptitudini.
O ereditate superioară va fi neputincioasă dacă condiţiile de mediu sunt
nesatisfăcătoare.
Când calitatea celor două categorii de factori (ereditari şi de mediu) este mult
prea diferită, polarizala chiar, efectele asupra aptitudinilor sunt nefavorabile.
In anumite limite însă, diferenţele de calitate a celor două categorii de factori pot
duce la efecte benefice, aceasta ca urmare a intrării în funcţiune a fenomenului
compensării.
Ideal ar fi ca factorii ereditari şi cei sociali sa coincida din punct de vedere al
calităţii lor, atunci performanţele fiind maxime.

5.3 Clasificarea aptitudinilor
Subsistemul aptitudinal al personalitatii pune in evidenta o organizare interna
complexa, el incluzand entitati de modalitati psihofiziologice si psihologice diferite, cu
multiple conexiuni de ordonare, integrare si subordonare intre ele.
De aici, apare necesara o diferentiere si o clasificare in interiorul subsistemului
aptitudinal.
Criteriul cel mai larg acceptat in acest scop este sfera de solicitare si implicare in
cadrul activitatii.
Pe baza lui, au fost delimitate:
1) aptitudini generale
2) aptitudini speciale

44
5.3.1 Aptitudinea generala

Aptitudinea generala este socotita acea aptitudine care este solicitata si
intervine in orice fel de activitate a omului sau in rezolvarea unor clase diferite de
sarcini.
Aptitudinile generale alcatuiesc repertoriul instrumental-adaptativ bazal al
oricarui individ, care asigura o relationare si o adaptare cat de cat satisfacatoare in
conditii variabile ale mediului.
Ele pot fi impartite senzorio-motorii si intelectuale.
Aptitudinile senzorio-motorii se leaga de toate situatiile concrete care reclama
discriminarea si identificarea obiectelor si efectuarea unor actiuni directe cu ele sau
asupra lor, in vederea satisfacerii unor nevoi curente.
In schema lor de organizare si functionare se include caracteristicile rezolutiv-
integrative ale analizatorilor (pragurile sensibilitatii, dinamica generala a sensibilitatii,
acuitatea senzoriala, capacitatea de admisie, capacitatea de procesare
informationala, capacitatea de fixare-pastrare etc) si caracteristicile structural-
dinamice ale aparatelor motorii (viteza/rapiditate, forta, finetea si melodicitatea
miscarilor, tempo, ritm, precizie, complexitatea actiunilor).
Sub eticheta de aptitudini generale intelectuale se reunesc mai multe functiuni
psihice care, pe de o parte sunt implicate in toate formele de activitate, iar pe de alta
parte sunt proprii tuturor oamenilor.
Acestea sunt memoria, imaginaţia si inteligenta propriu-zisa.
In mod curent, in calitate de aptitudine generala se ia doar inteligenta, ei
subsumandu-i-se atât memoria cat si imaginaţia fapt ce si-a găsit concretizarea
practica in elaborarea si validarea scărilor de inteligenta (Binet – Simon, Terman,
Wechsler-Bellvue, Alexander).

5.3.2 Aptitudini speciale

Aptitudinile speciale sunt structuri instrumentale ale personalităţii care
asigura obţinerea unor performante deasupra mediei in anumite sfere particulare de
activitatea profesionala.
Ele se structurează si se dezvolta selectiv in interacţiunea sistemică a
subiectului cu conţinuturile obiective si condiţiile diferitelor forme ale activităţii
profesionale.
Ele sunt susţinute din interior de predispoziţii ereditare pregnant diferenţiate si
de mare intensitate, care dictează direcţia de evoluţie a personalitatii, sensibilizarea
in raport cu multitudinea influentelor mediului extern, preferentialitatea in procesarea
si integrarea lor pentru ,,uzul” ulterior.
Potrivit modelului multifactorial, ele se bazează pe acţiunea factorilor specifici:
subsistemul auditiv, vizual si cognitiv.
Clasificarea lor se face după genul activitatii in cadrul căreia se manifesta,
delimitându-se, printre altele: aptitudini artistice, stiintifice, tehnice, sportive,
manageriale.
In interiorul fiecărei clase, se evidenţiază aptitudini cu un grad de individualizare si
de specializare si mai ridicat.
Desi aptitudinea speciala se leaga de realizarea unor performante superioare
mediei, ea prezintă tabloul unui continuu valoric destul de intens, făcând ca
persoanele care o poseda sa se diferenţieze semnificativ intre ele.
O atare distribuţie se poate constata in toate profesiile in care sunt implicate
aptitudinile speciale.

45
Aspectul diferenţial trebuie considerat intr-un dublu sens:
1) ceea ce deosebeşte si distanţează e curba performantei un subiect care
poseda o aptitudine speciala, de altul care nu poseda o asemenea
aptitudine – subiectul comun, si
2) nivelul de dezvoltare al aptitudinii speciale date care face ca subiectii cu
acelaşi tip de aptitudine sa se deosebească si sa se distanţeze intre ei.
Nivelul cel mai înalt la care se poate realiza dezvoltarea si integrarea aptitudinilor
speciale si a celor generale este cel al talentului si geniului.
Forma calitativ superioară de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul.
El se deosebeşte de aptitudine prin gradul înalt de dezvoltare a aptitudinilor şi mai
ales prin îmbinarea lor corespunzătoare, ceea ce face posibilă creaţia de valori noi şi
originale.
Forma cea mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor o reprezintă geniul.

46
6. CARACTERUL –latura relaţional-valorică şi de autoreglaj
a personalităţii

Ca latura relationala a Personalităţii [P], ,,responsabila” de felul in care oamenii
interactioneaza unii cu altii in cadrul societatii, caracterul a fost definit ca o pecete
sau amprenta ce se imprima in comportament, ca un mod de a fi al omului, ca o
structura psihica complexa prin intermediul careia se filtreaza cerintele extreme si in
functie de care se elaboreaza reactiile de raspuns.
Intrucat caracterul exprima valoarea morala, personala a omului, a mai fost
denumit si profilul psiho-moral al acestuia evaluat, in principal, dupa criterii de
unitate, consistenta si stabilitate.

6.1 Acceptiuni ale notiunii de caracter

Caracterul reprezinta configuratia sau structura psihica individuala, relativ
stabila si definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativa, deoarece pune in contact
individul cu realitatea, facilitandu-i stabilirea relatiilor, orientarea si comportarea
potrivit specificului sau individual.

Dificultatea definirii caracterului provine din natura lui complexa si mai ales din
multitudinea sensurilor sub care apare termenul respectiv in literatura de specialitate.
S-au conturat cel putin 3 sensuri ale notiunii de caracter:

1. caracter in sens de caracteristic, aceasta acc. provenind chiar din
etimologia cuvantului grec ,,haractir”, care Teofrast, se refera la ,,monograma
individului, la anumite particularitati ale comportamentului lui;
2. caracter in sens etic, ca o insusire de P investita cu valoare morala.
,,Cand vorbim despre caracter mai mult ca sigur implicam un standard moral si
emitem o judecata de valoare” (Allport).
3. Caracter in sens psihologic, ca semn caracteristic distinctiv al unei P
care ii determna modul de manifestare, stilul reactiei fata de evenimentele traite.

In accepţiune extinsa, caracterul exprima schema logica de organizare a
profilului psiho-social al P, considerat din perspectiva unor norme si criterii valorice.
In acest caz el include:
a) conceptia generala despre lume si viata a sb.;
b) sfera convingerilor si sentimentelor socio-morale;
c) continutul si scopurile activitatilor;
d) continutul aspiratiilor si idealurilor.
Toate aceste ,,elemente” sunt corelate si integrate intr-o structura functionala
unitara, prin intermediul unui mecanism de selectie, apreciere si valorizare.

In sens restrans notiunea de caracter desemneaza un ansamblu inchegat de
atitudini si trasaturi, care determina un mod relativ stabil de orientare si raportare a
omului la ceilalti semeni, la societate in ansamblu si la sine insusi.
Caracterul se manifesta numai in situatiile sociale. El se structureaza numai in
interactiunea individului cu mediul socio-cultural, ca mecanism specific de relationare
si adaptare la particularitatile si exigentele acestui mediu.

47
Orice individ isi structureaza pe baza unor complexe transformari in plan
cognitiv, afectiv, motivational, un anumit mod de raportare si reactie la reactiile
sociale, adica un anumit profil caracterial. Caracterul apare ca mod individual
specific de relationare si integrare a celor 2 multimi de solicitari. El poate pune
individul in urmatoarele 3 ipostaze:

1. de concordanta deplina cu societatea
2. de respingere reciproca totala
3. concordanta partiala-discordanta partiala

Caracterul se structureaza prin integrarea in plan cognitiv, afectiv, motivational
si volitiv a ceea ce este semnificativ pentru individ in situatiile, evenimentele si
experientele sociale.
El se manifesta numai in asemenea imprejurari. Nu este suficient sa punem
subiectul intr-o situatie oarecare, ca in cazul temperamentului, ci neaparat intr-o
situatie sociala semnificativa. Rezulta ca modalitatea cea mai eficienta de cunoastere
si evaluare a caracterului o reprezinta analiza actelor de conduita in situatii sociale
semnificative pentru individ.

6.2 Atitudinile si trasaturile caracteriale
6.2.1 Atitudinile

Interfata dintre structura interna, profunda a caracterului si conduita manifesta
o constituie subsistemul atitudinal. Atitudinea reprezinta componenta fundamentala a
caracterului. Ea este o constructie psihica, sintetica ce reuneste elemente
intelectuale, afective, volitive.
Atitudinea este pozitia interna adoptata de o persoana fata de situatia sociala
in care este pusa.
Ea se constituie prin organizarea selectiva, relativ durabila a unor
componente psihice diferite-cognitive, motivationale-afective si determina modul in
care va raspunde si actiona o persoana intr-o situatie sau alta.
Atitudinea este invariantul de baza caruia individul se orienteaza selectiv, se
autoregleaza preferential, se adapteaza evoluand.
Doar orientarea constienta, deliberata, sustinuta de o functie interpretativa,
generalizata, valorizatoare, justificativa, doar reactia stabila, generalizata, proprie sb.
si intemeiata pe convingerile lui puternice traduce o atitudine.
Ea este un fel de dispozitie latenta a individului, o ,,variabila ascunsa”, de a
raspunde sau actiona intr-o maniera sau alta la o stimulare a mediului.
Ea este rezultatul interactiunii sb. cu lumea.
Dupa T.M. NEWCOMB, atitudinea reflecta forma in care experienta anterioara
este acumulata, conservata si organizata la individ, cand acesta abordeaza o situatie
noua.
Atitudinea apare ca veriga de legatura intre starea psihologica interna
dominanta a persoanei si multimea situatiilor la care se raporteaza in contextul vietii
sale sociale.
De aici putem deduce si caracteristicile principale ale atitudinii:
1. directia sau orientarea, data de semnul pozitiv (favorabil) sau negativ
(nefavorabil) al trairii afective fata de obiect (situatie): atitudinea pozitiva imprima
persoanei tentinta de a se apropia de obiect in vreme ce atitudinea negativa
creeaza o tendinat opusa, de indepartare;

48
2. gradul de intensitate, care exprima gradatiile celor 2 segmente ale
trairii – pozitiv si negativ - , trecand prin punctul neutru 0;

• Dinamica atitudinii este conditionata de caracteristicile obiectului de
referinta, care dupa T.M. Newcomb sunt:
a) dimensionalitatea, constand in numarul si varietatea elementelor care-l
compun, mergand de la stimulii unidimensionali pana la cei mai complexi, cum
sunt cei socioumani;
b) suprafata sau intinderea comprehensibila a obiectului, canstand in
numarul de insusiri accesibile observatiei si intelegerii, fata de care sb. a reusit
sa-si formeze o atitudine definita si generalizata;
c) centralitatea psihologica a obiectului pentru sb.
d) socialitatea care rezida in aceea ca ,,obiectele sociale” (celelalte
persoane) reprezinta principala sursa de formare a atitudinilor.
• In forma lor obiectiva de comportament atitudinile nu sunt altceva decat
relatiile, iar relatiile interiorizate apar ca atitudini.
Measiscev arata ca atitudinile contin 2 segmente esentiale:
1. cel incitativ-orintativ, implicit selectiv-evaluativ;
2. segmentul efector, executiv, preponderent operational;
Numai unitatea lor asigura unitatea caracterului.
Cele 2 segmente ale atitudinii traduc in limbaj stiintific definitia populara a
caracterului: unitatea dintre vorba si fapta, deci dintre segmentul orientativ si cel
executiv, volitiv.

Specificul propriu al caracterului deriva din interactiunea intre atitudini sau
din interactiunea segmentelor in cadrul aceleiasi atitudini.
Cele mai frecvente interactiuni intre atitudini sunt cele de :
- coordonare, cooperare sau cele de contradictie
- incompatibilitate, chiar de excludere reciproca
- relatiile de tip compensativ, atitudinile deficitare fiind ameliorate
(compensate) prin cele mai proeminente dezvoltate.
Dezvoltarea inegala a celor 2 segmente ale uneia si aceleiasi atitudini acorda o
fizionomie specifica profilului caracterial ale unei persoane.
Atitudinile si segmentele lor nu trebuie interpretate in sine ci in functie de
valoarea lor morala.
Cand atitudinile intra in concordanta cu legile progresului, cu normele sociale,
ele devin valori.
Se elaboreaza ceea ce Linton numea sistemul atitudini –valori specifice fiecarui
individ, care odata fixat actioneaza aproape automat, chiar la nivel subconstient.
Atitudinile caracteriale, fara a se confunda cu valorile, au un continut valoric si
o functie evaluativa, iar prin aceasta regleaza comportamentele specifice ale fiecarui
individ.
Expresia externa a atitudinii o reprezinta opinia si actiunea.
Opinia este forma verbal-propozitionala de exteriorizare a atitudinii, constand
din judecati de valoare si de acceptare (acord) sau de respingere (dezacord) in
legatura cu diferitele situatii, evenimente si sisteme de valori.
Opinia este o modalitate constatativ – pasiva de raportare la lume care nu
introduce nici o schimbare in situatie.
Cand atitudinile individuale converg intr-o masura semnificativa, vom avea in
plan extern opinia publica, ce poate fi interpretata ca dimensiune a caracterului
social de care vorbea E. Fromm.

49
Actiunea reprezinta intrarea sb. in relatie directa (senzoriala si motorie) cu
situatia si efectuarea unor demersuri (transformari) de integrare in situatie, de
modificare a ei sau de indepartare.
Gradul de angajare psihologica in cadrul actiunii este cu mult mai ridicat decat
in cadrul opiniei si, ca atare, actiunea devine mai relevanta pentru dezvaluirea
esentei caracterului unei persoane decat opinia: faptele atarna mai greu in
aprecierea P unui om decat vorbele.
Intre atitudine si manifestarea ei externa, in forma opiniei sau actiunii, nu exista
o concordanta perfecta si neconditionata.
Datorita functiei reglatorii a constiintei, in structura caracteriala se elaboreaza
un mecanism special de comutare, care face posibila disocierea temporara si
periodica intre planul intern al convingerilor si atitudinilor in planul extern al opiniilor si
actiunilor.
Apare astfel dedublarea, subsumata fie conformismului, fie negativismului.
In limite rezonabile, dedublarea are o valoare adaptativa, ea realizand acel
compromis convenabil intre individ si societate.
Cand se impune ca trasatura dominanta, se transforma intr-o frana in calea
unei interactiunii optime intre individ si cei din jur.
Atunci cand ea se subordoneaza conformismului poate fi benefica d.p.d.v.
social, dar defavorabila pentru individ, iar cand se subordoneaza negativismului
poate fi favorabila individului, dar repudiata social.
• Dupa obiectul de referinta, atitudinile se impart in 2 categorii:
1. atitudinile fata de sine
2. atitudinile fata de societate
Atitudinile fata de sine reflecta caracteristicile imaginii de sine, elaborate pe
baza:
1. autoperceptiei si autoevaluarii
2. a perceptiei si evaluarii celor din jur

• Ele se diferentiaza si se structureaza la 2 niveluri:
a) segmentar
b) global.
In primul caz vom avea atitudinea fata de Eul fizic, de Eul psihic si cea fata de
Eul social.
In cazul al doilea, este vorba de pozitia globala pe care o adoptam fata de
propria P in unitatea componentelor sale bio-psiho-sociale.
• La diferiti indivizi, ea se poate structura pe grade de autoevaluare diferite:
- autoevaluare obiectiv-realista, asigura cele mai bune premise
psihologice de relationare;
- autoevaluare in hiper (supraestimare), induce trasaturi etichetate de
cei din jur ca negative – aroganta, dispret, complex de superioritate – si creeaza
serioase probleme de adaptare la grup;
- autoevaluare in hipo (subestimare), favorizeaza trasaturi caracteriale
nefavorabile pentru sb. – modestie exagerata, neincredere in sine, complex de
inferioritate.
Atitudinile fata de societate se diferentiaza si se individualizeaza potrivit
diversitatii ,,obiectelor” si ,,situatiilor” generate de realitate.
Astfel putem delimita:
- atitudinea fata de munca
- atitudinea fata de normele, principiile si etaloanele morale;
- atitudinile fata de diferitele institutii (familie, scoala, armata)
- atitudinea fata de structura si forma organizarii politice;

50
- atitudinea fata de ceilalti semeni.
Semnul si intensitatea acestor atitudini determina valoarea caracterului si
potentialul adaptativ al P in sfera vietii sociale.

6.2.2 Trasaturile de caracter

Descrierea si evaluarea structurii caracterului se bazeaza pe procedeul
trasaturilor, alte procedee mai sintetice, de genul celui factorial, fiind mai putin
operante, datorita complexitatii deosebite a campului de interactiune a variabilelor
psihologice implicate.
Atitudinile se exprima cel mai adesea in comportament prin intermediul
trasaturilor caracteriale.
Trasaturile caracteriale pot fi definite ca seturi de acte comportamentale
covariante sau ca particularitati psihice ce fac parte integranta din structura P.
M. Golu defineste trasaturile caracteriale drept ,,structuri psihice interne,
care confera constanta modului de comportare a unui individ in situatii sociale
semnificative pentru el.”
Nu orice trasatura comportamentala poate fi si o trasatura caracteriala.
Sunt trasaturi caracteriale numai cele care satisfac o serie de cerinte:
1. sunt esentiale, definitorii pentru om;
2. sunt stabilizate, durabile, determinand un mod constant de manifestare
a individului si permitand anticiparea reactiilor viitoare ale individului;
3. sunt coerente cu toate celelalte;
4. sunt asociate cu o valoare morala;
5. sunt specifice si unice deoarece trec prin istoria vietii individului.
Trasaturile caracteriale ca si cele temperamentale au o dinamica polara, ele
formand de regula perechi antagonice (egoist-altruist).
La fiecare persoana este important faptul ca se intalneste intreaga gama de
perechi, dar cu grade diferite de dezvoltare a fiecarei trasaturi.
Astfel in evolutia sa profilul caracterial va integra trasaturi care tind
preponderent spre polul pozitiv sau preponderent spre cel negativ, luand aspectul
unei balante cu 2 talere:
- cand trasaturile polare se echilibreaza reciproc, avem de-a face cu un
caracter ambiguu, slab determinat;
- cand valoarea trasaturilor de la polul pozitiv atarna mai greu decat cea
a trasaturilor de la polul negativ, avem un caracter pozitiv;
- cand valoarea trasaturilor de la polul negativ atarna mai greu decat cea
a trasaturilor de la polul pozitiv, avem de-a face cu un caracter socialmente
negativ.
Interpretata ca un sistem valoric si autoreglabil de atitudini si trasaturi,
caracterul apare ca o componenta relativ stabila diferentiatoare pentru om si cu o
mare valoare adaptativa.
El indeplineste numeroase functii in viata psihica a individului si in plan
comportamental:
1. functia relationala – pune in contact persoana cu realitatea facilitand
stabilirea relatiilor sociale
2. functia orientativ-adaptativa – permite orientarea si conducerea de
sine a omului, potrivit scopului sau;
3. functia de mediere si filtrare – ofera persoanei posibilitatea de a filtra
prin propria-i simtire si gandire tot ceea ce intreprinde;
4. functia reglatoare – creaza conditiile pentru ca omul sa-si regleze
propria sa conduita
51
In virtutea indeplinirii acestor functii caracterul a fost considerat componenta
esentiala a P, mai mult ,,nucleul P”.
El este cel care da valoare P:
- prin subordonare, controlarea si integrarea celorlalte componente ale P;
- prin valorizarea si valorificarea maximala a acestora.

6.3 Trăsături pozitive şi negative de caracter

Analiza şi evaluarea caracterului pe plan comportamental impune atenţiei o
sumă de atitudini şi trăsături, care formează 3 grupaje:1) atitudinea faţă de societate,
faţă de grupul mai restrâns, faţă de semeni; 2) atitudinea faţă de activitatea prestată
(învăţătură, muncă), 3) atitudinea faţă de sine.

Atitudinea faţă de societate, faţă de ceilalţi oameni se dezvăluie în trăsături
pozitive de caracter precum sunt: sinceritatea, cinstea, spiritul de colectiv,
deschiderea spre altul, altruismul, spiritul de răspundere. Contrarele acestora –
individualismul egoist, linguşeala, spiritul mercantil, - sunt evident trăsături negative.
Atitudinea faţă de activitatea prestată ne apare în trăsături pozitive ca
sârguinţa, conştiinciozitatea, spiritul de iniţiativă, exigenţa în activitate, probitatea ş.a.
Opuse lor sunt: lenea, neglijenţa, rutina, dezorganizarea, nereceptivitatea la nou ş.a.
Atitudinea faţă de propria persoană apare în trăsături pozitive ca
modestia, sentimentul demnităţii personale, spiritul autocritic, încrederea în
sine, optimismul, stăpânirea de sine ş.a. Reversul negativ: îngâmfarea,
aroganţa, sentimentul inferiorităţii ş.a.

6.3.1 Trăsături negative mai frecvente şi corectarea lor

Dintre trăsăturile negative mai frecvente la copii şi adolescenţi, cercetarea
psihologică şi educaţională a studiat cu deosebire: minciuna, capriciul,
încăpăţânarea, timiditatea ş.a., arătând cauzele acestora şi modurile de combatere.
Minciuna, în sens larg acoperă o gamă largă de comportamente: de la o
simplă opţiune non-conformistă între realitate şi ficţiune până la “ abaterea deliberată,
conştientă, de la sistemul de corespondenţe social – admise între realitate şi modul
ei de prezentare” (Sutter). În sens restrâns (etic), minciuna este o afirmaţie falsă cu
scopul de a induce în eroare, producând prejudiciu de ordin moral/material altuia şi
aducând beneficiu autorului ei.
După J. Piaget, copilul mic până la 6-7 ani este un pseudomincinos, ce
trăieşte intr-o lume proprie (combinaţie de real şi imaginar), având sensuri simbolice
inaccesibile adultului. Până la vârsta amintită, copilul îşi poate manifesta imaginaţia
prin fabulaţie, care nu trebuie confundată cu minciuna. Când jocul acesta devine
obişnuinţă şi aduce avantaje copilului, atunci ridică semne de întrebare. A
adolescent, obiceiul de a minţi indică – după P. Popescu Neveanu – fie o suferinţă
afectivă, fie refuzul de a se integra în mediu, fie o dizarmonie a personalităţii. Allendy
notează: “ copilul care minte este fie nesatisfăcut de realitatea înconjurătoare, fie
nemulţumit de sine însuşi”.
Printre cauzele minciunii se menţionează mai întâi frica de pedeapsă-care
favorizează minciuna de apărare-apoi interdicţia activităţilor plăcute (ludice),
încercarea de “justificare” a unor încălcări, dorinţa de a ieşi în relief, lăcomia ş.a.
Ca remedii se propun: dezvoltarea simţului realului, deprinderea cu
exactitatea, redarea fidelă a faptelor observate, corectarea cu tact a fabulaţiei
exagerate ş.a.

52
Simţind nevoia de a avea prieteni, de a trăi în colectiv, copilul şi mai ales
adolescentul vor descoperi treptat că sinceritatea înseamnă încredere reciprocă şi
întemeierea pe adevăr; apoi sinceritatea înseamnă curaj; însăşi prietenia şi viaţa de
colectiv vor duce la convingeri care îl fac pe adolescent să recunoască şi să
proclame necesitatea sincerităţii şi loialităţii în relaţiile reciproce.
Capriciul este un defect al voinţei şi caracterului, exprimat în fapte şi acţiuni
neîntemeiate, în refuzul ascultării de cei mari. Se întâlneşte mai frecvent la copiii mai
mici, la copilul unic, la cei crescuţi de rude (îndeosebi la bunici).
Capriciul are la bază o slabă dezvoltare a inhibiţiei interne şi un psihic labil
(sistem nervos slab). Printre cauzele externe se numără răsfăţatul, alintarea,
satisfacerea tuturor dorinţelor (adesea în anticipaţie).
Ca forme de manifestare ale capriciului menţionăm: fluctuaţia dispoziţiei
afective, ţipete, izbucniri afective când i se refuză ceva, plânsul (uneori mimat),
cuvinte urâte etc. aceste manifestări au un caracter situativ; ele apar în faţa
persoanelor care obişnuit “îl cultivă” pe copil, precum şi în situaţii anumite: înainte de
masă, de culcare, la îmbrăcat/dezbrăcat, în prezenţa unor persoane străine etc.
răsfăţul lasă pe copil dezarmat în faţa oricărei situaţii noi.
La vârste mai mari regăsim capriciul la adolescenţi, fiind socotit uneori la fete
ca “semn al feminităţii”.
Remediul pedagogic apare nu în lămurire sau rugăminte, ci luarea unei
atitudini hotărâte, formularea unor cerinţe statornice, instituirea unui regim de viaţă
ordonat, apoi adoptarea unei atitudini de indiferenţă faţă de manifestările capricioasă,
educarea la timp a inhibiţiilor necesare.

Încăpăţânarea constă în rezistenţa sau opoziţia individului faţă de voinţa altor
oameni, dorinţa de a nu face aşa cum i se cere, cum este sfătuit sau rugat. Singura
modificare invocată: “Aşa vreau eu”, dar întrebarea “De ce?” nu are răspuns, fapt
care indică tendinţa individualistă de a impune cu orice preţ propriul punct de vedere.
După cum observa Hegel: “încăpăţânarea este forma caracterului, dar este lipsită de
conţinutul său”.
Încăpăţânarea este o reacţie negativă a voinţei în momentul în care i se cere,
copilul sau tânărul vrea tocmai contrariul. Este parcă o voinţă cu semnul minus. Un
act de încăpăţânare este mai curând un act semivoluntar.

După origine, se pot distinge trei forme ale încăpăţânării pe care le redăm în
continuare:
a) Încăpăţânarea ca formă de protest împotriva unei educaţii excesiv de
autoritare, în care domină tonul de comandă, vociferările, jignirea şi ofensa, forma
brutală de prezentare a cerinţelor; lipsă de echitate şi obiectivitate;
b) O altă formă este reacţia de încăpăţânare a copilului răsfăţat, alintat, crescut
într-o atmosferă de laudă şi admiraţie, de tutelare măruntă a fiecărui pas cu o
exigenţă scăzută faţă de sine însuşi orice refuz în satisfacerea pretenţiilor trezeşte
încăpăţânarea pentru a-şi menţine poziţia privilegiată în familie sau în colectivul
şcolar. Este vorba de o îndrumare insuficientă în chestiunile mari şi tutelare măruntă
pe teme secundare (exigenţe foarte mici).
c) Încăpăţânarea copilului nesupravegheat lipsit de orice îndrumare autoritară, de
absenţă a exigenţelor faţă de el. Din lotul cercetat de un autor, era vorba de un
procent mai ridicat de copii care nu aveau tată, controlul conduitei lor fiind absent,
lipsea recompensa/pedeapsa; de asemenea, este vorba de familii în care lipseşte
căldura, duioşia, buna dispoziţie, de unde rezultă o înstrăinare de părinţi şi “atracţia
străzii”. Copilul compensează absenţa ambianţei pozitive din familie prin stabilirea
unei legături la nivelul străzii, iar acestea pot fi negative. Insuficienţa exigenţelor şi al

53
respectului faţă de copil în familie reprezintă condiţiile; încăpăţânarea apare în
impactul cu cerinţele “de şoc” ale şcolii, societăţii etc. lipsit de îndrumarea cuvenită el
a avut doar libertatea de a greşi, de a proceda arbitrar etc.
Sub orice formă, încăpăţânarea are la bază greşeli de educaţie, grefate pe un
fond temperamental.
În sfârşit, există şi încăpăţânare aparentă, legată de timiditate; o situaţie nouă,
îl face pe copil să se închidă în sine, să devină inhibat, aparent încăpăţânat.

În şcoală provoacă încăpăţânare, “supărare” faţă de profesori: un act de
inechitate, jignire sau ofensă nemeritată, ceea ce face ca elevul să reacţioneze prin
tăcere ostentativă legată de profesorul în cauză. La şcolarii mai mici care cred că
nota depinde doar de învăţători copilul se supără pe dascăl şi nu mai învaţă dinadins,
exprimându-şi astfel protestul, nemulţumirea.
Trecând la remedii pedagogice, profesorul sau părintele nu trebuie să frângă
voinţa copilului, să o anuleze, să o îndrume, introducând doar un corectiv permanent
în conduita lui. Comportarea încăpăţânatului conţine de regulă, un sâmbure raţional,
anumite revendicări faţă de cei din jur, un anumit motiv general de nemulţumire.
Metodele de educaţie depind de cauzele încăpăţânării. De exemplu, în cazul
încăpăţânării care apare ca formă de reacţie faţă de tratarea brutală din familie -
copilul apărându-şi independenţa - metoda va fi apropierea şi câştigarea încrederii.

Oricare formă de reacţie ar fi, se dovedesc eficace:
 educaţia prin muncă, prin activitate (pentru că încăpăţânarea apare ca
reacţie la sarcini şi obligaţii)
 justa folosire a recompensei, laudei, aprobării
 ignorarea temporară, după preceptul: observaţi totul dar nu reacţionaţi la
orice
 amânarea îndeplinirii sarcinilor/cerinţelor: în starea de încăpăţânare
încercarea de influenţare imediată provoacă împotrivire, orice propunere
provoacă o reacţie contrară; copilul sau adolescentul trebuie pus în faţa
cerinţelor dar se cere executarea lor mai târziu, starea de încăpăţânare fiind
una din împrejurările în care reacţia imediată nu este indicată
 abaterea atenţiei spre alt obiectiv (metodă eficace mai ales la cei mici);
 prezentarea cerinţelor ca sfaturi, indicaţii, chiar rugăminţi (deci nu se
ordonă).
Cauza încăpăţânării poate fi şi surmenajul; atunci se impune soluţia adecvată,
care să ducă la eliminarea oboselii severe.
Conştiinţa parţială a erorii naşte tendinţe contradictorii - de acceptare sau de
împotrivire - dar învinge adesea a doua. O dată cu îndoiala apare însă o şansă a
îndreptării.
La baza încăpăţânării se pot afla, uneori, noţiuni greşite; printre adolescenţi
întâlnim echivalarea între încăpăţânare şi perseverenţă, voinţă. În cazul acesta se
impune un complement de instruire etică. Încăpăţânarea împinsă oarecum la limită
constituie negativismul care prezintă două forme: una persistentă, şi alta trecătoare,
pasageră.

Forma persistentă: şcolarul perseverează intr-o acţiune deşi vede că rezultatele nu
sunt cele de dorit, refuză argumentele numai pe motivul că vin de la altul, îşi fixează
scopuri neapărat contrarii celor propuse de părinţi, profesori, etc. La originea
manifestărilor negativiste găsim – ca şi în cazul încăpăţânării - fie tutelarea excesivă
din partea mediului, fie atitudini şi măsuri excesiv de severe din partea celor mari.

54
Prin urmare este înăbuşită dorinţa de independenţă a copilului, expresie a
subaprecierii.

Remediile sunt în principiu aceleaşi ca la încăpăţânare.
Forma pasageră are de regulă cauze de ordin fiziologic, (oboseală, surmenaj); ea
este legată de aşa-numitele stări fazice (paradoxale şi ultraparadoxale), în care
raporturile dintre situaţii şi reacţiile comportamentale adesea se inversează: stimulii
pozitivi produc reacţii negative şi invers. Remediul apare aici în reglementarea
odihnei şi activităţii.

În apariţia şi dezvoltarea trăsăturilor negative de caracter, asistăm la alternanţa
între cauze şi efecte, la înlănţuiri ce capătă caracter ciclic, de circuit psihic. De
pildă, educaţia brutală din partea mediului generează încăpăţânarea copilului iar
aceasta din urmă incită tonul de comandă, nervozitatea în reacţia părinţilor, cauza
şi efectul îşi schimbă mereu locurile. Tot aşa, în cazul răsfăţatului, îngăduinţa şi
dragostea exagerată a celor din jur împiedică formarea la timp a inhibiţiilor
necesare la copil sau adolescent; impulsurile şi dorinţele sale îşi fac jocul
nestingherit. Manifestările de încăpăţânare şi negativism îi fac pe părinţi să-şi
dubleze eforturile pt. a-l satisface, iar copilul îşi va spori pretenţiile. În felul acesta,
dragostea părintească exagerată alimentează încăpăţânarea/capriciul, iar acestea
din urmă sporesc grijile şi preocupările părinţilor pentru a răspunde pretenţiilor
crescânde ale copilului.

55
7. INTELIGENŢA - latura rezolutiv – productivă a
personalităţii

7.1 Inteligenţa: delimitări conceptuale

Termenul de inteligenţă provine de la latinescul intelligere, care inseamna a
relationa, a organiza sau de la interlegere, care presupune stabilirea de relaţii între
relaţii.
Chiar terminologia sugerează ca inteligenta depăşeşte gândirea care se
limitează la stabilirea relatiilor dintre însuşirile esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor
şi nu a relaţiilor intre relatii.
• Pozitiile fata de inteligenta au oscilat de la acceptarea şi sublinierea ei in
cunoaştere, până la diminuarea semnificaţiei ei sau chiar pana la eliminarea ei din
existenţa umană.
Se pare ca definiţia cea mai apropiată de înţelegerea modernă a inteligenţei a
fost dată de Descartes. Filosoful francez definea inteligenţa ca fiind mijlocul de a
achiziţiona o ştiinţă perfectă privitoare la o infinitate de lucruri. Găsim în
aceasta definiţie intuirea celor doua poziţii actuale ale noţiunii de inteligenţă: ca
sistem complex de operaţii; ca aptitudim generală.
Când vorbim despre inteligenţă ca sistem complex de operaţii care
condiţionează modul general de abordare şi soluţionare a celor mai diverse sarcini şi
situaţii problematice, avem în vedere operaţii şi abilităţi, cum ar fi: adaptare la situaţii
noi, generalizarea şi deducţia, corelarea şi integrarea într-un tot unitar a părţilor
relativ disparate, anticiparea deznodământului consecinţelor, compararea rapidă a
variantelor acţionale şi reţinerea celei optime, rezolvarea uşoară şi corectă a unor
probleme cu grad crescânde de dificultate.
Toate aceste operaţii şi abilitaţi relevă cel puţin trei caracteristici
fundamentale ale inteligenţei:
1. capacitatea ei de a soluţiona situaţiile noi. cele vechi, familiare, fiind
soluţionate cu ajutorul deprinderilor, obişnuinţelor;
2. rapiditatea, supleţea, mobilitea, flexibilitatea ei;
3. adaptabilitatea adecvată şi eficienţa la imprejurari

Inteligenţa apare deci ca o calitate a întregii activităţi mentale, ca expresia
organizării superioare a tuturor proceselor psihice inclusiv a celor afectiv-
motivaţionale şi voliţionale.Numai pe măsura ce se formează şi se dezvoltă
mecanismele şi operaţiile tuturor ceorlalte funcţii psihice vom întâlni o inteligenţa
suptă şi flexibilă.Leibniz a intuit cel mai bine acest aspect, el referindu-se la
inteligenţâ ca expresie a efortului evolutiv al conştiinţei.
In psihologie, această caracteristica a fost descrisă magistral de Piaget în
epistemotogia sa genetica.

56
Cand vorbim de inteligenţă. ca o aptitudine generală, avem în vedere
implicarea ei cu succes in foarte multe activităţi. Vizam nu atât conţinutul şi structura
ei psihologică ci finalitatea ei.
O asemenea accepţiune este însă limitată deoarece ştim ca există nu numai o
inteligenţă generală, cu ajutorul careia rezolvam cu succes o multitudine de activităţi,
ci şi forme specializate de inteligenţă (teoretică, practică, socială, tehnică, ştiintifica)
ce permit finalizarea cu succes doar a unui singur tip de activitati.
In acest caz, se pare că definirea ei ca sistem de operaţii este mai
convenabilă. Oricum, cele două accepţiuni sunt strâns legate intre ele, neputând fi
considerate independent una de alta.
De aceea se recurge la o definiţie compozită. 'lnteligenta este capacitatea
globală de cunoaştere a lumii, gândire raţională, capacitatea de a învinge
provocările vieţii.
Comentatorii acestei definitii arata că importanţa ei constă în faptul că vede în
inteligenţă capacitatea de a acumula cunoştinţe, de a funcţiona raţional şi efectiv, si
mai putin un simplu rezervor de cunoştinţe.
Unii autori au avut curiozitatea de a compara noţiunea populară de inteligenta
cu cea academică. Oamenii simpli intervievaţi în librării, în staţii de metrou au
considerat că inteligenţa dispune de trei componente:
1. abilităţi de rezolvare a problemelor;
2. abilitati verbale
3. competenţă socială.
Psihologii experţi au fost de acord cu aceste caracteristici, adăugând însă
două corective:
1. cred că motivatia este un ingredient important al inteligentei academice
2. inlocuiesc competenţa socială cu atribute specifice inteligentei practice
La ora actuală, persistă în psihologie întrebarea dacă inteligenta este
capacitatea generală de achiziţie a cunoştinţelor, de raţiune, de rezolvare de
probleme sau ea implica diferite tipuri de abilităţi.Cei mai multi inclina pentru prima
ipoteză.
Alţii, mai puţini la număr, celui de al doilea punct de vedere.
De exemplu, Howard Gardner (1983) introduce conceptul de inteligenţă
multiplă. El stabileşte şapte tipuri de inteligenţâ: lingvisticâ, logico-matematică,
spaţială, muzicală, kinestezică, interpersonală, intrapersonala. Aceste forme de
inteligenţă variazâ nu doar de la individ la individ, ci şi de la cultură la cultură Ele sunt
localizate în diferite arii corticale. Gardner aduce două categorii de dovezi în sprijinul
concepţiei sale. El observă că în diferite situaţii traumatizante (tumori, traume
cerebrale) formele de inteligenţă nu sunt afectate în mod egal. Lucrând cu copii
supradotaţi, el a constatat ca cei care sunt precoci într-o arie (deci într-un tip de
inteligenţă) nu sunt înzestraţi în altele. Uneori chiar "savanţi idioţi" au, ocazional,
abilităţi extraordinare într-o anumită arie corticală (mai ales pentru calculul
matematic). El propune, de aceea, înlocuirea O.I. (coeficientul de inteligenţă) cu un
profil intelectual. l se reproşează, însă, lui Gardner că nu se referă la inteligenţă, ci la
talent, la creativitate sau la ceea ce, în mod normal, oamenii numesc "virtuţi".

57
Noile cercetări făcute din perspectiva psihologiei cognitive şi a
neuropsihologiei, care leagă comportamentul inteligent de eficienţa neurologică, ar
putea aduce precizări pretenţioase în acest sens.

7.2 Modele explicativ-interpretative ale inteligenţei

De-a lungul timpului, inteligenţa a suscitat diferite moduri de abordare, atât
sub raport teoretic, cât şi practic (diagnostic). S-a conturat, astfel, viziuni şi
perspective specifice de concepere a ei care s-au închegat în adevarate modele
explicativ-interpretative.

7.2.1 Modelul psihometric.

Acest model îşi are originea in cercetările psihologului francez Alfred Binet facute
asupra intelectului copiilor. Binet s-a confruntat cu o problemă practica: elaborarea
unui instrument pe baza căruia să poată fi depistaţi copii cu intelect normal pentru a fi
încadraţi în învăţământul de masa. Ca urmare, împreună cu medicul Th. Simon,
imaginează o suită de probe care aproximeaza compoziţia operatorie a intelectului
(spirit de observaţie, memorie, raţionament, vocabular, cunoştinţe ete.).
Acestea sunt dispuse într-un instrument de măsură care poartă denumirea de
Scara metrică Binet Simon (1905). Mai târziu, în 1911, Binet îşi ordonează probele in
funcţie de vârstă. Cu toate acestea, el nu ajunge la noţiunea de ,,varstă mentală” şi
nici la cea de 'nivel intelectual’. De la el au ramas două definiţii ale inteligenţei:
'inteligenţa este ceea ce măsoară testele mele de inteligenţă", "inteligenţa
constituie modul de funcţionare al ansamblului compozit de capacităţi psihice.
Ceea ce era prezent implicit in opera lui Binet, va fi conceptualizat mai târziu
de psihologul american Lewis Terman care revizuieşte scara lui Binet şi o introduce
in America sub numele de Stanford-Binet Scale (1916). Terman arată ca varsta
mentală este distanţa parcursă între vârsta noului născut şi inteligenţa adultă, iar Q.l.-
ul este viteza, adică raportul dintre distanţa parcursa şi timpul necesar parcurgerii ei,
cu alte cuvinte, raportul vârsta mentală şi vârsta cronologică.
Prin anii '30, psihologul David Wechsler îl continuă pe Terman, imaginând o
scară a inteligentei pentru adulţi. Descendenţii lui îi vor revizui mai târziu scala(WAIS)
şi vor produce o versiune pentru copii(WAIS-R). Din perspectiva modelului
psihometric, inteligenţa apare ca o colecţie de abilitati, cercetătorii fiind interesaţi mai
mult de construirea instrumentului de diagnoză decât de definirea şi
conceptualizarea obiectului.
Introducerea noţiunii de coeficient de inteligenţă (ca raport de vârsta mentală
şi vârsta cronologică multiplicat cu 100) ramane o achiziţie importantă a modelului
psihometric al inteligentei.

7.2.2 Modelul factorial

Reprezintă o continuare şi adâncire a modelului psihometric.
Psihologii au început să fie interesaţi nu atât de instrumentul de măsurare a
inteligentei, cât de modul de prelucrare a rezultatelor obţinute în urma aplicării
testelor de inteligenţă.
Una dintre modalitatile concrete propuse a fost cea a analizei factoriale, al
cărei parinte este Spearman (1904). Cu prilejul corelării rezultatelor obţinute la
58
testele de inteligenţă au fost descoperiţi o serie de factori, diferiţi ca (grad de
generalitate, ca număr şi ca mod de structurare, fapt care a condus la elaborarea
modelului factorial al inteligenţei.
In interiorul acestuia desprindem câteva tendinţe semnificative:
• fiinta unitara promovată de Spearman (1904; 1927).
Dupa opinia lui, activităţile intelectuale, oricât de diverse ar fi, conţin un factor
comun, expresie a unei capacităţi intelectuale omogene.
In functie insa de varietatea activităţilor în care inteligenţa operează intervine
si un factor special, diferit de la o sarcină la alta. Primul a fost numit factorul g,
celălalt, factorul s.
Inteligenţa ar fi, după Spearman, o combinatie lineara a acestor doi factori.
•tendinta pluralista recurge la multiplicarea numărului de factori.
Psihologul american Thurstone (1938; 1947), dezvoltând diferite procedee de
analiză factorială, a găsit alţi opt factori comuni în spatele factorului g (inteligenţa
generală) descoperit de Spearman.
Aceşti factori au fost numiţi de el abilităţi mentale primare.
Cel care excelează, însă, prin proliferarea, multiplicarea şi diversificarea
factorilor este J.P.Guilford (1956.-1971) care a propus un model morfologic al
inteligenţei. Din perspectiva acestei tendinte ceea ce contează este nu unitatea, nu
ierarhia sau organizarea factorilor ci, pur şi simplu, de exemplu, stabilirea unei
nomenclaturi exhaustive a factorilor. Guiford, de exemplu, combinând conţinuturile,
operaţiile şi produsele intelectului a obtinut 120 factori.
• tendinţa ierarhicâ preocupata atât de înmulţirea cantitativă a factorilor, dar
şi de înlăntuirea şi ierarhizarea lor.
Burt (1949), Vernon (1950) pe lângă factorii g si s ai lui Spearman au mai
adăugat o a treia categorie de factori, numiti factori de grup, pe care i-au amplasat
între ceilalţi. Aşadar, factorii nu sunt dispuşi linear, ci sunt ordonati şi dispuşi
piramidal. Spre deosebire de tendinţa pluralista care juxtapune factorii fără a fi
interesată de pozitia lor relativă în universul mintal, de data aceasta structurarea lor
trece pe primul loc.
Modelele factoriale ale inteligenţei, pe lângâ rigurozitatea prelucrărilor
matematice, aduc o nouă viziune asupra inteligentei şi anume interpretarea ei dintr-o
perspectivă structurala.

7.2.3 Modelul genetic.

Depăşeşte viziunile psihometrice şi factoriale, fiind preocupat de problema genezei
inteligentei. Cel care ilustrează prin cercetările sale cel mai bine acest model este
Jean Piaget. In lucrarea sa Psihologia inteligentei (1947), Piaget porneşe de la
premisa ca inteligenta este o relaţie adaptativă, printre altele între organism şi lucruri.
Adaptarea reprezintă, după el, echilibrarea între asimilare (încadrarea noilor
informaţii în cele vechi, preexistente) şi acomodare (restructurarea impusă de noile
informatii care nu se potrivesc cu vechile scheme).
Echilibrarea este identificată de Piaget cu inteligenţa.
Conduita inteligentă care se elaborează treptat, în stadii, se produce
precumpănitor prin acomodare, adică prin restructurare şi reorganizare mintală.
Când asimilarea este superficială. acomodarea se produce greoi, insuficient,
atunci şi echilibrarea inteligentă va fi insuficientă.
Inteligenta este 'un punct de sosire, un termen generic desemnând
formele superioare de organizare sau de echilibrare a structurilor cognitive’.

59
7.2.4 Modelul psihocognitivist.

Este complementar modelelor psihometrice şi factoriale.
Dacâ acestea ajungeau la stabilirea diferitelor tipuri de inteligenţă, ca şi a
gradului lor de dezvoltare, modelul psihocognitivist îşi propune problema
mecanismelor prin care sunt solutionate problemele, el încercând să raspundă
totodată şi la intrebarea "de ce?" funcţionează inteligenţa într-un fel sau altul?
Se incearca a se face o sinteză între cerinţele procesului intelectual şi
multiplicarea operatiilor ce sunt puse în disponibilitate în timpul actelor intelectuale.
Inteligenţa are funcţii de culegere de jnformaţii, de prelucrare a lor şi de
decizie, de aceea, ea poate fi tratată în termenii procesării informatiilor.
Din perspectiva acestei teorii în loc de a descrie mintea în termenii unor
moduri diferite de inteligenţă, este mai sficace descrierea ei în termenii procesării
informatiilor, unde fiecare pas al procesului reprezintă o componentă diferentiata a
intelectului.
SPECIFICUL noului model al inteligenţei constă în a descrie paşii sau procesele
mentale care dau naştere oricărei instanţe a comportamentului inteligent.
lată de ce, unii psihologi (Pelegrino şi Glaser, 1979) au încercat să determine
componentele cognitive simple ce coreleaza, semnificativ, cu performanţele de la
testele de inteligenta, in timp ce altii (Stemberg, 1977; 1986), pornind de la ideea că
inteligenta depinde de operaţiile cognitive simple, dar nu se identifică cu ele sau
orientat spre descoperirea componentelor cognitive complexe ale inteligenţei.
Stemberg a găsit trei mari categorii componentiale ale inteligentei:
1. metacomponentele (procese de mare complexitate care intervin în
planificarea, conducerea şi luarea deciziei);
2. componentele performantei (ca mijloc sau proceduri subordonate
strategiilor de solutionare);
3. componentele achiziţiei informatiilor (cele care intervin în
colectarea, încadrarea selectivă, combinarea si compararea selectiva a informaţiilor).
Diferentele individuale din activitatea intelectuală a oamenilor se datoreaza
capacitatilor, vitezei şi manierei de functionare a proceselor şi componentelor
cognitive.

7.2.5 Modelul neuropsihologic.

Este foarte apropiat de modelele psihometrice şi psihocognitive pe care
încearcă să le fundamenteze sub raport neurologic.
Descrie inteligenta în termenii ariilor fizice ale creierului.
In sprijinul lui sunt invocate rezultatele cercetărilor asupra ,,creierului divizat”
sau asupra specializării funcţionale a emisferelor cerebrale.
Luria (1966; 1970), Brenda Milner (1974), studiind abilitatile cognitive ale
pacienţilor care aveau operatii ale creierului ca tratament pentru epilepsie, au
descoperit că afectarea emisfereidrepte se asociaza cu deficiente de recunoaştere,
de reamintire etc., în timp ce afectarea emisferei stângi, cu deficiente de gândire,
întelegere si limbaj.
Si alte cercetari (Sperry, Gazzaniga, 1967) au subliniat rolul specializarii
functionale a celor două emisfere cerebrale in activitatile intelectuale.
Inteligenta umana apare din perspectiva modelului neuropsihologic ca fiind
"armalgamul a două stiluri diferite de percepţie, reamintire şi gândire, fiecare cu
avantajele lor separate"(Gray).
In aceeaşi categorie intră şi cercetările lui Howard Gardner (1985) care a
ajuns la concluzia existenţei unei "inteligenţe multiple" la care ne-am referit mai
inainte.
60
7.2.6 Modelul ecologic.

Presupune studiul inteligenţei în contextul ei ambiental, firesc de operare.
Cum gândesc şi cum îşi rezolvă problemele oamenii obişnuiţi în contexte
naturale şi nu atunci când sunt puşi sâ răspundă la teste? - aceasta este întrebarea
la care încearcă să răspundă noul model.
Sunt utilizate două strategii de lucru:
1. observarea modului cum gândesc diferite categorii socio-profesionale
(muncitori, marinari, chelneri etc.) în contextele fireşti de viaţă;
2. studiul transcultural, pentru a se determina în ce masură variază
comportamentul inteligent în funcţie de cultură.

7.2.7 Modelul triarhic.

Reprezintă o încercare de unificare prin sinteză a modelelor anterioare.
A fost elaborat de R.J. Stemberg (1986) în lucrarea Beyond I.Q: A Triarhic
Theory of Human Intellingence. Autorul arată că teoria inteligenţei cuprinde trei
subteorii:
1. subteoria contextuală, care examinează relaţiile inteligenţei cu mediul
exterior (aici îşi găsesc expresia cercetările din psihologia transculturala la care se
referea modelul ecologic);
2. subteoria componenţială, ce detaliază relaţia dintre inteligenţă şi diferite
alte componente interne ale personalităţii şi trimit spre modelul psihometric şi
factorial pe care le depăşeşte însâ prin orientarea autorului spre cuceririle psihologiei
cognitive;
3. subteoria celor două faţete, centrată pe radiografierea relaţiilor inteligenţei
atât cu contextul exterior, cât şi cu componentele ei inteme, accentul căzând pe
achiziţiile din psihologia învaţării, deoarece învăţarea este veriga de legatură dintre
mediul extern şi cel intern.
Prima subteorie atenţionează asupra relevanţei limitate a testelor de
inteligenţă (doar pentru culturile în care au fost elaborate),ca si asupra necesităţii
considerării cunoştinţelor şi valorilor în definirea inteligenţei, deoarece acestea sunt
simultan rezultate ale contextul dar şi generatoare de noi contexte.
Cea de a doua subteorie atrage atenţia asupra necesităţii sesizării proceselor
care formează însasi comportamentul inteligent.
In sfârşit, a treia subteorie oferă prilejul unei definiţii a inteligenţei: inteligenţa
este capacitatea de a învăţa si gândi în concepte noi, mai exact spus, în sistemul
conceptelor noi.
Totodată, ea insistă asupra ierarhizării intelectului: există nivelul
automatismelor si schemelor locale, rutiniere, şi nivelul strategiilor ce ţin de
metacomponente, specific inteligenţei fiind acesta din urmă.
Modelul triarhic, deşi interesant prin perspectiva sintetică pe care o oferă,
rămâne totuşi eclectic, integrarea şi articularea celor trei subteorii fiind insuficient
elaborate.

7.3 Relaţia dintre inteligenţă şi personalitate

Deşi inteligenţa este o parte, o latură a personalităţii ea intră în interactiune nu
doar cu fiecare dintre celelalte părţi sau laturi ale personalităţii, ci şi cu întregul, care
este însăşi personalitatea.

61
Inteligenta este motorul evoluţiei, generale şi individuale, care apare în
situatiile vitale ce presupun subordonarea ei unei duble necesităţi:
1. de a evita ce este vătămător,
2. de a reţine ceea ce este bun, util.
Alegerea între util şi vătamător, între bine şi rău, specifica inteligenţei, devine
pe scara evolutivă din ce in ce mai perfectionată, pentru ca la om să fie total
deliberată. Prescripţiile sunt impuse din exterior, rezultatul este însă un răspuns venit
din interior.
Acest răspuns venit din interior care nu este altul decât răspunsul inteligenţei,
este accelerat sau obstrucţionat de o multituditudine de factori de personalitate
(dorinţe, temeri, satisfacţii, nemulţumiri, entuziasm, descurajare etc.).
Aceste idei aparţin psihologului francez Alain Sarton

Relaţiile mai semnificative desprinse de Sarton:
1. precizia îndeplinirii unei activităţi depinde de inteligenţă, în timp ce
calitatea rezultatului, de personalitate: tendinţele caracteriale sunt cele care îl fac
pe om să prefere spontan fie securitatea verificării, fie riscul progresului; aceasta
explică de ce unii oameni inteligenţi fac erori, pe când alţii, cu nivel de inteligenţă
mediu, nu comit erori;
2. rapiditatea depinde de inteligenţă, efortul depinde de personalitate;
inteligenta este cea care determină formularea corectă a unei sarcini (probleme), în
schimb, voinţa, perseverenţa, capacitatea de ataşare de sarcină, de a-i consacra cea
mai mare parte a timpului vor asigura finalizarea ei corespunzătoare; astfel se explica
de ce unii oameni care au făcut mari descoperiri n-au fost in mod necesar inteligenţi,
în timp ce alţii extrem de inteligenţi, nu şi-au dus până la capăt descoperirile,
lăsându-le doar schiţate.
Asocierea imaginilor sau ideilor depinde de inteligenţă, supleţea sau
rigurozitatea asocierilor depinde de personalitate, de stilul său.
La unii oameni există un flux de operaţii mintale nereglate de ordinea sau de
necesităţile faptelor obiective, pe când la alţii întâlnim un lanţ ordonat de operaţii fără
de care operaţia particulară rămâne sterilă;
Nivelul de dezvoltare al inteligenţei (înalt, mediu, scăzut) este o trăsătură intrinsecă
inteligenţei, modul de utilizare al lui este influenţat de personalitate;
Sunt persoane cu nivel înalt de inteligenţa pe care îl folosesc,
însa, în sarcini minore; altii, cu nivel mai scăzut de inteligenţă, conştienţi
însă de aceste limite, se orientează spre activităţile pe care le pot îndeplini
şi de aceea sunt mult mai productivi decât primii;
• tulburările personalităţii au ecouri asupra inteligenţei.
Se consideră chiar, dintr-o perspectivă psihanalitică, că aberaţiile funcţionării
intelectuale sunt simptome sau travestiuri ale unor aberaţii foarte profunde
personalităţii;
• dezechilibrările dintre inteligenţă si personalitate duc la regresiunea
ambelor, tirania personalităţii duce la căderea în sclavie a inteligenţei, personalitatea
închizându-se deliberat într-o subiectivitate unde toate erorile şi toate excesele sunt
posibile; tirania inteligenţei se repercutează atât asupra ei înşişi (deprivată de
orientarea ce vine de la personalitate, ea este debusolată), cât şi asupra
personalităţii care nu mai are dreptul să-şi exprime trebuinţele, ci doar de a şi le
camufla; inteligenţa fără personalitate devine un fel de rege marionetă, iar
personalitatea fără inteligenţa, un despot.

62
8. Bibliografie

63