Ceru-i moale, nu de lene

,
Ci de-o arsita cumplita!
I s-au ars obrajii, gene,
Gura-i este parjolita
De-nsetat si de mult soare,
Vrea o unda de racoare...

Prin rasfatul sau oceanic,
Soarele varsand fierbinte,
Demonstrand cat e de falnic,
Si uitand de cele sfinte,
Zvarle foc si perpeleste,
Iar pamantul clocoteste!

Lanurile-n uscaciune,
Stau rasfrante ca in ruga.
Par a fi pe foc, taciune,
Ar dori baremi, sa fuga,
Insa inradacinate,
Sed, se perpelesc pe coate...

Codru-i prafuit, trosneste.
Scaldand frunza in caldura,
Verdele vioi, paleste.
Nu sunt nori pe cer. Indura.
Si prins in amaraciune,
Asteapta ploaia, minune.

Dealurile-s inchircite
Si pasunile uscate.
Trei paraie alungite,
Au doar mal. De mult secate,
Gazduiesc doar pasarele,
Cautand apa si ele.

O guresa infoiata,
Privi bolta ca pe sfinte,
Si de soare inmuiata,
A rostit asa cuminte:
-Doamne, in traistuta ta,
Nu mai ai un nor, cumva?