Apolinic şi dionisiac în Moartea la Veneţia

“Nu mă încred în plăcere, nu mă încred în fericire, considerându-le improductive. Cred că astăzi nu
poţi sluji la doi stăpâni, plăcerea şi arta, nefiind destul de puternici şi de desăvârşiţi pentru asta. Că azi
cineva poate fi un om de viaţă şi totodată artist, iată un lucru pe care nu-l cred. Trebuie să optezi şi
conştiinţa mea optează pentru creaţie.”1 - declara Thomas Mann prietenului său, scriitorul Kurt
Martens, într-o scrisoare din 28 martie 1906.
Neîncrederea în capacitatea adevăratului artist de a fi fericit sau de a-şi permite „luxul” plăcerii
reprezintă pentru Mann mai mult decât o expresie concentrată a propriei vieţi, una a vieţii artiştilor pe
care îi zugrăveşte în operele sale. Că este vorba de nuvele sau romane, aceştia se dăruiesc eroic artei,
nedăruindu-se şi oamenilor.
Gustav Aschenbach nu face excepţie de la regulă. Pentru eroul din Moartea la Veneţia arta nu are
neapărat o finalitate extrinsecă, el trăieşte pur şi simplu în sfera esteticului care îşi revelează rădăcinile
individualiste şi îl închide în temniţa eului.
Filoanele filosofice ale nuvelei sunt aproape evidente: Platon şi Nietzsche. Distincţia apolinic-dionisiac
pe care o face Nietzsche în Naşterea tragediei „depăşeşte simpla distincţie tipologică între două tipuri
de artă. Înainte de a se întruchipa în marmura statuilor sau în vârtejul ameţitor al muzicii şi dansului,
apolinicul şi dionisiacul reprezintă instincte, forţe ancestrale ale naturii, stări artistice nemijlocite ale
naturii pe care artistul nu le creează ci le presimte şi le imită.”2
În acest context, viaţa lui Aschenbach de până la plecarea la Veneţia stă sub semnul apolinicului. Eroul
este stăpânit încă din tinereţe de un simţ exagerat al perfecţiunii; „socoteşte acest simţ ca fiind însăşi
esenţa şi natura intimă a talentului şi de dragul lui îşi strunise simţirea, potolind-o.”3
Grecul apolinic al lui Nietzsche va fi privit cu mirare ditirambicul dionisiac; cu mirare şi cu groaza „că
toate acestea nu erau, de fapt, cu totul străine caracterului său, ba mai mult, însăşi conştiinţa sa
apolinică nu era decât un văl ce-i ascundea lumea dionisiacă.”4 Tot astfel, personajul lui Thomas Mann
presimte în spatele disciplinei autoimpuse ispitele care încercau să-l ademenească. După cum în timpul
aventurii dionisiace la Veneţia îşi va manifesta dorinţa de a se întoarce în starea de dinainte, de a se
reapuca de scris. .
Prin excelenţă dionisiac este visul pe care îl are Aschenbach în finalul nuvelei: „Şi sufletul lui bău,
îmbătându-se din cupa plăcerii desfrânate şi a delirului pe care le dă beţia nimicirii totale.”5 Chiar şi
aici, însă, conştiinţa sa se opune înainte de „înfrângerea” finală: „Nu-l ademenea, oare, şi pe el, care
trăia, împotrivindu-se, acest spectacol?”6
Călătoria la Veneţia, privită chiar din această perspectivă a dezlănţuirii dionisiace, are şi o conotaţie
psihanalitică; ea echivalează cu o „coborâre” în inconştient. Mediul acvatic , cu derivatele sale
specifice (noroiul, mlaştina, mâlul), alături de mirosul fetid, de putreziciune, simbolizează domeniul
neclar, ambiguu şi primejdios al inconştientului.
Drumul pe mare se face pe un vas vechi; cabina are aspect de peşteră, căpitanul are o barbă de ţap.
Vasul este, prin urmare, un fel de vehicul infernal, un fel de luntre a lui Caron care face trecerea către o
altă lume. Această lume nu este altceva decât propriul inconştient; aşadar, călătoria la Veneţia
echivalează cu o defulare a personajului. Oraşul contaminat de holeră simbolizează astfel conştiinţa
invadată de pulsiunile inconştientului.
Din aceeaşi perspectivă, arhetipul întrevăzut în Tadzio este cel al sinelui. Figurile feminine aşezate în

Eugen. Friedrich. Victor Ernest. Banchetul. o întindere umedă cu o vegetaţie luxuriantă. 335. trad. nu face actul. vom observa că autorul nu face decât să ne ofere o pistă falsă.] De la îndeletniciri trebuie să îl ridice la ştiinţe [. sub un cer acoperit de ceţuri groase. 9 Paton. Meridiane. 1965. 5 Mann. p. 188. 6 ibidem..ordine descrescătoare care înconjoară figura lui Tadzio nu sunt decât cenzuri care împiedică accesul la arhetipul simbolizat de personaj. Încă înainte de plecare. Pentru literatură. Naşterea tragediei. F. a participa. mlăştinoasă. Ion Dobrogeanu-Gherea. pp. Bucureşti. Interesantă este în nuvelă inserarea unor pasaje din Phaidros. 7 ibidem. Bucureşti. Tragismului este în primul rând al condiţiei artistului care.”9 Or Aschenbach nu parcurge astfel de trepte iniţiatice. [. însă care nu urmează ideile filosofului antic. 1978. p. Finalul. 338. Thomas.. Referirea la filosofia platoniciană pare a fi o sugestie de interpretare. duse la un oarecare dezmăţ al păturii de jos a populaţiei. şi nu către Phaidros. artistul are nostalgia imersiunii. 294-295. Pentru literatură. realizarea sinelui. Capcana trimite în primul rând către Banchetul. în Dialoguri. o defulare nedorită. 1 Schileru. Bucureşti. Bucureşti.. însă. Ed. 339. p. explicită. p. Bucureşti. Meridiane. ele împiedică. în De la Apollo la Faust. Iar cine a priceput asta o dată nu mai poate iubi decât toate trupurile frumoase.] va ajunge să priceapă că există o ştiinţă unică. aşa cum le dezvăluie iubirea platonică. [. 1965.. Pornind de la frumuseţea fizică a unui singur trup (Tadzio). Nietzsche şi afirmarea umanului în artă.] Va fi astfel constrâns să contemple frumosul ce se găseşte în îndeletnicirile oamenilor şi în legi. Aventura lui Aschenbach este una tragică. trebuie „a înţelege că frumosul care se află într-un trup este frate cu frumosul din alt trup. deşi nu-şi pune problema necesarei existenţe a celorlalţi. dar imposibil de oprit. Tragismul său este cu atât mai acut cu cât el este unul al întregii tipologii propuse de Thomas Mann. Şi dacă trebuie să urmărim frumuseţea după înfăţişarea exterioară. Vieţuirea în sfera esteticului părându-i o frustrare. Ed. aşadar. 1978. Ed. cit.. Thomas. 4 Nietsche. nu aduce o revelaţie (ca în cazul călătoriilor iniţiatice). dar nu reuşeşte să o realizeze. Ea este o cădere. 253. Aschenbach nu ajunge la frumuseţea morală şi la frumuseţea cunoştinţelor.”7 Inconştientul se manifestă în conştiinţă (Veneţia) ca boală care aduce cu sine un desfrâu general: „Corupţia celor din fruntea Veneţiei. Falsa contemplare a frumosului în sine din finalul nuvelei îi va aduce prin urmare damnarea.. intuiţia faptului că a exista înseamnă a fi împreună cu ceilalţi. ci duce către dezastru (moarte). Ed. Aschenbach are viziunea manifestării involuntare a unor imagini din inconştient: „Înaintea ochilor păru că i se arată o întindere tropicală. când abia are revelaţia „dorului” de a călători. op. Aschenbach însă nu urmează treptele cunoaşterii frumosului în sine.. Condiţia artistului este una tragică tocmai în sensul imposibilităţii realizării în plan social sau personal. pp. La o privire atentă. prin urmare. Prefaţa la Moartea la Veneţia. După Platon.. de Alexandru Philippide şi Lazăr Iliescu. având ca obiect frumosul în sine..”8 Călătoria în oraşul lagunelor nu este una voluntară. . în De la Apollo la Faust. o rătăcire în inconştient. are. din când în când. p. Aschenbach este emblema vie a sacrificiului pe care îl cere arta şi a tragismului care derivă din încercarea de a evita acest sacrificiu. 171. 8 ibidem. p. 225. p. [. la o dezlănţuire a instinctelor josnice. laolaltă cu nesiguranţa şi starea excepţională în care ajunsese oraşul din pricina morţii care bântuia cu furie. ar fi o nesăbuinţă să nu socotim că frumosul din toate trupurile nu este în fapt unul şi acelaşi. VIII. 3 Mann. trad.] După aceea va începe prin a preţui frumosul sălăşluit în suflete. 2 Maşek. un soi de lume primitivă şi sălbatică alcătuită din insule cu râuri ce aduc noroiuri şi nămoale.. Moartea la Veneţia. totuşi. a participaţiei..