2

Introducere

Orice incursiune în universul creaţiei unui scriitor impune, în chip
obligatoriu, integrarea acesteia într-o vastă reţea de corelaţii structurale, care să
realizeze o racordare a poetului la modelul cultural care-i creează şi-i condiţionează
spaţiul propice jocului creativităţii.
“Opera este o lume condusă de legitatea ei proprie, o lume într-o lume mai
mare”1, căci ea se proiectează, în mod necesar, pe orizontul unei istorii a literaturii,
participând şi la complexul proces al intertextualităţii. O asemenea lectură critică,
asimilată unei “priviri de deasupra”, cum o numeşte Jean Starobinski, întâmpină mai
întâi un obstacol: contextul este atât de vast, relaţiile atât de numeroase, încât pare
imposibil să aduni toate elementele acestei totalităţi, în plus, existând şi un alt
pericol, “opera încetând să mai fie obiectul privilegiat care era la început, devine una
dintre nenumăratele manifestări ale unei epoci şi ale unei culturi” 2.
Acest risc, odată asumat, ar putea fi diminuat, dacă rotirea privirii spre
împrejurimile operei se face din interiorul textului, astfel încât să existe acel
permanent “du-te, vino”, de care vorbeşte exegetul amintit, între “lăuntru” şi “afară”,
dualitate necesară oricărui demers critic.
Pornind de la premisa că, în procesul de creaţie, factorii extrinseci, fie ei
sociali, culturali sau biografici, “nu sunt decât ocazia poeziei, niciodată cauza
acesteia”3, studiul de faţă îşi propune să analizeze şi să completeze, cu o nouă
ipostază, imaginea relaţiei dintre simbolismul românesc – prin exponentul său cel
mai reprezentativ, George Bacovia – şi simbolismul francez, urmărind acele influenţe
care, după cum remarca A. Beguin, “favorizează ecloziunea germenilor care trebuie
să existe şi care vor lua o formă proprie lor” 4.
Aşadar, accentul se va pune pe confruntare, pe schimbul între culturi, pe
felul de a reacţiona la ceea ce vine din exterior, de a primi sau de a refuza, definind
astfel un element-cheie, capabil să dea referinţe despre originalitatea poeziei
bacoviene, despre unicitatea şi universalitatea acesteia.
1
J. Starobinski, Relaţia critică, Bucureşti, Ed. Univers, 1974, p. 33.
2
Idem, Textul şi interpretul, Bucureşti, Ed. Univers, 1985, p. 43.
3
Paul Cornea, Conceptul de “concordanţă” în literatura comparată , în vol. Regula
jocului, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1980, p. 94.
4
Albert Beguin, Le réve chez les romantiques allemands et dans la poésie française
moderne, cf. Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism , Bucureşti, Ed.
Univers, 1970, p. 28.

3

Parafrazându-l pe André Gide, cultura ne învaţă să ne întâlnim cu ceilalţi,
ca să coborâm în surpăturile lăuntrice pentru a observa propria noastră
“neasemănare”, dar tot ea ne angajează, puţin câte puţin, să realizăm, în străfundurile
fiinţei, ceea ce s-ar putea numi “propria noastră asemănare”.
Într-un asemenea context, Bacovia reprezintă exemplul privilegiat al unui
poet care a declanşat controverse tumultoase, cât şi o vastă exegeză, ca să nu mai vorbim
despre o raritate cazuistică în privinţa operei, căreia i s-au aplicat grile inadecvate, ceea
ce l-a îndreptăţit pe Mircea Scarlat să constate: “... rari sunt marii noştri scriitori cărora
clişeele critice să le fi deformat, în aşa mare măsură, profilul distinct”5.
Referindu-se la lirica bacoviană, la câteva decenii de la debutul poetului,
George Călinescu o considera “o transplantare până la pastişă a simbolismului
francez” 6, în descendenţa acestei opinii înscriindu-se şi alte numeroase abordări
(E. Lovinescu, I. Negoiţescu etc.).
Dacă poezia lui Bacovia ar fi doar o “pastişă”, atunci cum s-ar explica
astăzi “surprinzătoarele deschideri pe care textul, acelaşi text bacovian le suportă,
chiar le impune, unor interpretări moderne?” 7
“Proba de foc”, la care poetul a fost supus şi încă mai necesită supus, este
permanenta confruntare cu iluştrii săi contemporani, care au realizat revoluţia poetică
a modernităţii: Baudelaire, Vérlaine, Rimbaud, Mallarmé etc., evidenţiind, totodată,
notele specifice ale simbolismului bacovian – proiecţie a contribuţiei sale la
simbolismul european.

5
Mircea Scarlat, George Bacovia – nuanţări , Bucureşti, Ed. Cartea Românească,
1987, p. 5.
6
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent , Bucureşti,
Editura Minerva, 1982, p. 706.
7
Dinu Flămând, Introducere în opera lui G. Bacovia , Bucureşti, Ed. Minerva, 1979,
p. 15.

în cadrul celei de-a treia Republici. în ultimele decenii ale veacului al XIX-lea. în Occident. mişcarea îşi propune să fie o strategie artistică de depăşire a aparenţelor patronate de raţiune. ca reacţie la estetica parnasianismului şi a naturalismului. cât şi atmosfera sufocantă şi trivială dintr-o lume stăpânită doar de atotputernicia capitalului. Ed. prin explorarea intensă a posibilităţilor sugestive. copleşitor mai ales după prăbuşirea politico-militară din 1870-1871. care a generat până la urmă un nou tip de agnosticism şi de idealism pseudometafizic. al disoluţiei unei civilizaţii în care se investiseră mari speranţe. culminând cu triumful total al lirismului. într-o epocă prin excelenţă conflictuală. care 8 Marcel Raymond. criza pozitivismului. Spectrul eşecului. misterioasă. sintetizând admirabil spiritul epocii.a. în “Arta”. iată elemente care şi-au pus amprenta asupra psihologiei generaţiilor tinere. martie 1914. sentimentul declinului. Efectele crizei societăţii franceze. 9 George Bacovia. Minerva. cu necesitate. că dincolo de datele simţurilor există o realitate inaccesibilă. Versurile provin din a treia strofă. Ajungând la convingerea că puterea de cunoaştere raţională a omului este parţială şi progresivă. I. 17. că esenţa realităţii nu se lasă dezvăluită integral. simbolismul îşi găseşte temeiul ontologic şi axiologic “într-un protest împotriva existenţei sociale moderne şi a unei concepţii pozitiviste asupra universului” 8. Iaşi. se răsfrâng asupra slujitorilor artei cu o forţă incontestabilă: “E un secol de-a binelea bolnav/ Că-s bolnav şi eu şi nu mă mir” 9 – scria George Bacovia. nereprodusă în volume – n. De la Baudelaire la suprarealism . determinându-le să trăiască un nou “mal de siècle”. Trudit. se regăseşte şi în gândirea simboliştilor. ca şi sfârşitul tragic al comunarzilor. . un nou sens de dezvoltare a lirismului. Bucureşti. p. Sub raport filosofic. iradiind apoi rapid în toată Europa. accentuarea spiritului filistin. simbolismul marchează pretutindeni trecerea de la discursivitatea retorică şi narativitatea tradiţională la o mai mare concentrare a expresiei. 1970. 101. nr. Expresie a stării de spirit generate de problemele complexe ale dezvoltării societăţii moderne. Se impune. Simbolismul european şi mesajul său estetic Apărut în Franţa. la un limbaj poetic mai nuanţat.

Pierre Martino explică astfel provenienţa termenului. ivit în aceeaşi epocă şi devenit temei filosofic al esteticii simboliste. Paul Verlaine constata: 10 Dicţionar de termeni literari. străduindu-se să redea gândul. şi de intuiţionismul bergsonian. evocând imaginile decadenţei romane. pentru a le traduce. ascultând. versul lui Jules Laforgue “La arme. Libraire Armand Colin. «avant la lettre». referindu-se la această literatură. Arthur Rimbaud. 5 înseamnă. vorbea despre langoarea sa. asupra evoluţiei literare. Adriana Iliescu. care le sunt caracteristice impun un vers eminamente plastic. stil ingenios. într-o anchetă întreprinsă de Jules Huret în ziarul “Écho de Paris”. Stépahane Mallarmé şi Villiers de L’Isle Adam.. social şi cultural complex se produce în poezie reacţia antiparnasiană. în prefaţa volumului “Les fleurs du mal” rezumă pentru prima dată atributele stilului zis “de decadenţă”: “. Academiei. Bucureşti. despre certitudinea că nimic în viaţă nu valorează oboseala de a trăi” 11. ca şi halucinaţiile bizare ale ideii fixe. în afară de Paul Verlaine. deşi obscur. punând accentul pe insolitul modernităţii lui Baudelaire. notele tuturor claviaturilor. 1985. 1976. îndeosebi de cercul “poeţilor blestemaţi”. Mallarmé declara: “literatura căreia conştiinţa mea îi cere voluptatea va fi poezia muribundă a ultimelor momente ale Romei”. Această orientare poetică marcată de fascinaţia anumitor laturi ale operei lui Baudelaire (urâtul. de o fastuozitate rece. despre dezgustul său faţă de acţiune. 143. cu precădere. Minerva. poate creat după lectura unui sonet. în poezia franceză. considerată. p. În jurul anului 1880 reacţia contra retorismului romantic şi a impasibilităţii parnasiene este exprimată. complicat. învăţăturile lui Bergson. “Le-a fost dat – remarcă Tancrède de Visan – celor pe care îi numim cu un termen foarte general. plin de nuanţe şi de căutări. Într-un poem în proză. În acest context istoric. 8. demoniacul. Din acest punct de vedere. spleenul. natura obiectivată a lirismului. Théophile Gautier. p. unde Verlaine.a. Théodore de Banville. José Maria de Heredia. căruia îi aparţineau. cea de “decadentism”. dramă sau satisfacţie a sfidării. drept o injurie. o convergenţă a forţelor poetice spre o poezie de cunoaştere. care a reprezentat. Poezia simbolistă românească. descompunerea. împingând mereu mai departe limitele limbajului. macabrul) continuă sub o nouă denumire. în sensul intuitiv al acestui cuvânt.. mărturiile pasiunii îmbătrânite care se depravează. bătând în nebunie. acordă o atenţie maximă exerciţiilor de pură vituozitate tehnică. pentru simbolismul francez. deosebit prin rigoarea canonică şi prin expresia cizelată. Considerând starea de spirit decadentă drept “cea dintâi manifestare a spiritului simbolist”. Cattuelle Mendès. Ed. Cultivând “arta pentru artă”. o acută sete de ontologie. în ceea ce are mai inefabil şi forma în contururile ei cele mai vagi şi lunecătoare. Bucureşti. Paris. “Decadent este un cuvânt nou. confidenţele subtile ale nevrozei. să pună în practică. Tristan Corbière. reprezentanţii parnasianismului: Leconté de Lisle. 112. 11 Pierre Martino. p. savant. Atitudinea impersonală. cf. după împrejurări. în bună măsură. Isidore Ducasse ş. . Acest stil de decadenţă – conchide scriitorul – este ultimul cuvânt al Verbului” 10. luând culori din toate paletele. simbolişti. ceea ce a reprezentat Fichte pentru romantismul german”. Parnasse et Symbolisme . Sully-Prudhomme. groaza. De altfel. Ed. precum şi emulii lor mai tineri. cetăţeni! Nu mai există raţiune!” poate fi considerat un moto emblematic consolidat.

De aici necesitatea creării unor vocabule încă neauzite.. pentru a ne revolta.. a reacţiona – prin tot ce este delicat. 6 “Decadent! Oare asfinţitul unei zile frumoase nu face cât toate aurorele? Şi.. soarele apunând. Eminescu. Tradiţia clasicizantă. pentru exprimarea acestei complexităţi de sentimente şi de senzaţii” 13. tinerii «furioşi» ai deceniului 1880-1890. cu o bună doză de emfază şi cabotinism. pe Stéphane Mallarmé. impune un nou limbaj poetic: “La necesităţi noi corespund idei noi. cf. respingerea unităţii şi integrităţii clasice devin consecinţă a acestui fapt: “Noi – scria Verlaine. Enquete sur l’evolution littérare . cât şi naturalismul şi parnasianismul corespund integral definiţiei. p. 133. Documents. 517. Dicţionar de idei literare.cit. Cei grupaţi în jurul lui Verlaine editează şi o revistă (“Le Decadent”). Dizident în rândul decadenţilor. Dumitru Micu. Marino. elevat. Ed. în care Anatole Baju sintetizează direcţiile “programului decadentismului modern”. ceea ce explică profunda oroare decadentă pentru toate aceste formule estetice. apoi. . La 18 septembrie 1886 acesta publică în suplimentul literar al revistei “Le Figaro” un manifest în care propune denumirea de simbolism pentru dimensiunea poetică dominantă a epocii. subliniind că decadenţa omului modern. 15 Guy Michaud. ci. în fond. Revolta literară. decadenţii sunt “scriitorii rebeli ai epocii. 1973. Deşi au apărut doar patru numere. decadenţi. 516. într-un fel. în studiul dedicat fenomenului. nu va răsări mâine?” 12. Început de secol. 13 A. remarcând că “. La câteva săptămâni. 126. realismul. la categoria maeştrilor fiind încadrat şi Verlaine. Minerva. Ed. p. de-a-ndărătelea. cel care “a rupt lanţurile crude ale versului” 16. fapt care m-a determinat să alcătuiesc un stop-cadru asupra literaturii decadente. dimpotrivă. subtile şi nuanţate la infinit. De altfel. Bucureşti. căci nu toţi îl acceptă ca şef de şcoală. sub această imagine ei încep a fi cunoscuţi şi la noi. numindu-l “adevăratul precursor”. La doctrine symboliste. agresivi. cf.. tot în “Le Decadent” – înţelegem prin decadentism o literatură ivită într-un timp de decadenţă. pentru a merge nu în pas cu epoca. p. Moréas împreună cu Paul Adam şi Gustave Kahn editează revista “Le Symbolisme”. publicaţia a 12 Jules Huret. câştigaţi integral principiului artei «moderne»” 14. rafinat dacă vreţi – împotriva platitudinilor şi turpitudinilor literare şi de altă natură”.. 14 Ibidem. cu atât mai mult cu cât în literatura română mai toţi exponenţii simbolismului de la începutul secolului al XX-lea se consideră. După cum conchide A.” 15. op. Dumitru Micu. excesivi. p. “un blazat”. ţinuta estetică nonconformistă. pentru că “a înzestrat pentru totdeauna poezia cu sensul misterului şi al inefabilului”. Momentul în care mişcarea simbolistă ia cunoştinţă de sine şi se constituie în şcoală este legat de numele lui Jean Moréas. singularizaţi. le pretendus décadents cherchent avant tout le pur concept et l’ététernel symbole. deşi structural numai Bacovia îşi justifică apartenenţa la acest fenomen. Marino. Bucureşti. Moréas stabileşte totodată ca maeştri pe Baudelaire.

populată de chipuri ciudate.. de unde şi dificultatea de a găsi nota comună a acestei diversităţi de manifestări. în mod decisiv. op. Didactică şi Pedagogică. să faci o conştiincioasă trecere în revistă a «şcolilor» care îl subminaseră. pentru a-i lua locul” 18. un “conglomerat de şcoli şi mişcări” 17. “care introduce într-o viziune fundamental pesimistă parodia literară şi gluma bufonă” 19. p. 1972. Marile doctrine literare în Franţa .. ca Verhaeren. 172. cei în fruntea cărora se afla Mallarmé. mediul citadin. 16 Phillippe van Tieghem. 7 contribuit. dar şi al ritmului trepidant al vieţii marelui oraş. devenită. deopotrivă. 19 Ovidiu Drâmbă. simbolismul devenise după două decenii total diferit de el însuşi. făcând vâlvă în epocă. toate populate de o lume declasată – determină acea confesiune tragică a spiritului ulcerat.. Ed. creează în opera sa o atmosferă de vis. prin 1905 era tot atât de uşor să-l întâlneşti şi să-l saluţi pretutindeni sau.cit. 127. Departe de a se înfăţişa cu un aspect unitar. în perioada în care simbolismul atinge apogeul în literatura română: “. analiză profundă a spaţiului literar francez. Micu. Maurice Maeterlinck. p. a lui Laforgue. şcoala simbolist-armonistă înfiinţată de René Ghil. Poeţii belgieni de limbă franceză adaugă curentului nume importante. Bucureşti. Istoria literaturii universale . Divergenţa de conţinuturi antrenează o pluralitate de atitudini lirice. la impunerea termenului şi a mişcării înseşi. de Mallarmé. poetul misterului. Eterogen încă de la început. Ed. dematerializate. reuşind să aducă sub faldurile aceluiaşi drapel tineri însetaţi de libertatea absolută a poeziei. Materialul de inspiraţie al decadenţilor. 191. Bucureşti. 17 D. trăiesc acut convulsiile realităţii şi tumultul istoriei le marchează versurile. boem – cu cârciumi şi cafenele sordide. ca şi inevitabile particularităţi. op. decupate parcă din vis. 265. îşi trădează influenţa verlaineană. Alţii. cântăreţul melancolic al dezamăgirilor pe care le trăiesc oamenii ţinuturilor sale natale. dezechilibrat şi tragic. din lumea basmului. mai pe urmă. Flamandul Georges Rodenbach. p. de altfel. filosofico- instrumentalistă. în celebra lucrare De la Baudelaire la suprarealism . fiind şi cel mai important dramaturg al simbolismului. o predilecţie pentru spaţii diafane. Complexitatea fenomenului literar din Franţa penultimului deceniu al secolului al XIX-lea se reflectă în mulţimea grupărilor care se înfruntă: decadenţii gravitând în jurul lui Paul Verlaine. dar dezamăgiţi de scara axiologică a societăţii timpului. . expresie a intelectualismului glacial. p. spitale igrasioase. Eterogenitatea mişcării a fost. simbolismul pare mai curând un fel de “melée”. bâlciuri în degradare. poetul clarobscurului şi al contururilor evanescente. Panorama simbolismului european confirmă dificultatea alăturării lui Verlaine. 1971. de optimistul Francisc Viellé-Griffin. 18 Marcel Raymond. La poeţii influenţaţi de Mallarmé se constată o abolire a prozaicului concret prin tendinţa evadării din real.. “magii” – care practicau un simbolism mistic. dimpotrivă. Emil Verhaeren este.cit. Univers. admirabil reliefată de Marcel Raymond.

De asemenea. Ceea ce înseamnă că estetica simbolistă. Folosind o formulă a lui René Ghil din Traité du verbe. nu se poate vorbi de o “singură estetică şi. poetul simbolist va recurge la “realul şi sugestivul simbol din care. urmărind acele constante care au o anumită frecvenţă şi care. 129. De aici derivă diversitatea opiniilor istoricilor literari. Bucureşti. 24 Ibidem. care ar consta în “aspiraţia la literatură” (“Albert-Maria Schmidt”). II. absolut riguroasă” 20 întâmpină dificultăţi. Bucureşti. natura ei particulară” (Guy Michaud). definiţiile negative arătând ce nu este simbolismul. pentru Literatură. 1984. pentru că dacă unele delimitări au utilitatea lor. Istoria poeziei româneşti . de o “doctrină simbolistă codificată” 23. simbolul devine apanajul acestora prin funcţia supremă cu care este investit: aceea de a “reconstitui” lumea pe temeiuri noi. p. imposibil de surprins într-o singură formulă estetică. Când propune denumirea curentului. J. mai ales. Aşadar.cit. 101. de un singur Weltanschauunng”22. În consecinţă. op. op. la un loc. mai vechi sau mai noi. Chiar dacă nu a fost invenţia simboliştilor. noţiunea de simbol are rolul unui catalizator. Verlaine. Ghil. în “refuzul realismului” (Gäeton Piçon) sau în ambiţia “de a descoperi esenţa poeziei. distant şi orgolios. se va înălţa ideea primă şi ultimă sau adevărul” 25. Prin urmare. 180. alcătuiesc ceea ce numim “convenţia” poetică simbolistă. ci de aspecte desprinse din operele lui Baudelaire. 8 sau de aristocratul Henri de Regnier. . personalităţile poetice care ilustrează curentul îi imprimă note diferenţiate. de care vorbeşte Anatol France în “Insula pinguinilor”.. Înţeles astfel. totodată şi o mulţime de registre poetice. totuşi esenţa scapă. p. Ed. în integritatea ei nudă. 20 Lidia Bote. J. palpitantă pentru vis. 21 Marcel Raymond. p. muzica şi însăşi metoda pe care o urmează poetul din momentul inspiraţiei până la împlinirea actului poetic. Ed. în privinţa relevării unităţii acestuia. încercarea de a încadra simbolismul într-o “definiţie propriu-zisă. Simbolismul românesc. Moréas o justifică prin faptul că reprezentanţii acestuia “caută înainte de toate în arta lor conceptul pur şi eternul simbol”. despre care “nici unul din cei ce pretindeau a-l fi văzut nu putea spune cum arăta”21. Moréas sau R. 281. p. este de natură “cumulativă” 24. vol.. 280. fiecare poet reprezentând doar o latură. ci ajunge un substitut al adevărului absolut. simbolul nu este doar o simplă figură retorică sau un mod de expresie. Minerva. 23 Mircea Scarlat. p. ca şi cum simbolismul ar fi asemeni acelei fiare ciudate. dându-i. 402. 22 Domitru Micu. în jurul lui organizându-se toate celelalte: emoţia. un dragon cu mai multe capete.cit. exegetul neputând decât să “construiască” un model ipotetic. Centrul organic al principiilor simboliste. nu sunt decisive. p. 25 Dicţionar de termeni literari. aşa cum s-a cristalizat în literatura franceză. sugestia. 1966.

căci “vizibilul – spune Novalis – se întemeiază pe un fond invizibil. poetul. Estetica simbolismului promovează sugestia ca limbaj propriu şi revelator pentru condiţia inefabilă a poeziei. 73. poetul modern trebuind sa descifreze semnificaţia misterioasa a realităţii. 29 Dicţionar de termeni literari. Cu celebrul sonet Correspondences. tehnica poetică a sugestiei este considerată ca fiind capabilă să prindă. eux. ceea ce se aude – pe un fond ce nu poate fi auzit. ca factor creator de poezie. Al. să-şi regăsească unitatea spirituală. în plasma sensibilă a cuvântului. legat de reprezentările noastre. depăşind stadiul de joc pur al imaginaţiei. 28 Marcel Raymond. imponderabilul emotiv.cit... C’est le perfait usage de ce mystère qui constitue le symbole: évoquer petit à petit un object pour montrer un etat d’âme. Baudelaire dă noţiunii un statut literar.” (Trad. a acestor reprezentări 29./ Ca noaptea sau lumina. p. Corespondenţele.” 27 Imaginaţia. . imagini şi idei devine inevitabilă. care-i permite eului să-şi depăşească limitele. op. sunet se-ngână şi-şi răspund.. c’est suprimer le trois quarts de la jouissance du poéme qui est fait de deviner peu à peu: le suggérer. adânc. ca şi însăşi natura misterioasă. 9 În procesul complex al reflectării realităţii prin simbol stabilirea de analogii între senzaţii. calificat de Mallarmé drept o formă de expresie a “universalului reportaj”. culoare.cit. prennent la chose entièrement et la montrent. pe capacitatea de sugestie. ca şi tehnica simbolului. . p. Mallarmé defineşte cel mai bine sugestia. Nommer un object. o “pădure de simboluri” al căror sens trebuie descoperit.. 27 “Ca nişte lungi ecouri unite-n depărtare/ Într-un acord în care mari taine se ascund. bogată în corespondenţe.. în care toate elementele comunică între ele: “Comme de longs échos qui de loin se confondent Dans une ténebreuse et profonde unité Vaste comme la nuit et comme la clarté Les parfums. fără hotare. într-un interviu dat în 1891. facultate esenţială a oricărui artist. Acestea se alcătuiesc într-un rezervor uriaş de analogii. a căror teorie a fost expusă în sonetul cu acelaşi titlu al lui Baudelaire. căci doar lui i se relevă analogia universală. indicând sugestiv o nouă concepţie poetică. ils retirent aux esprits cette joie délicieuse de croire qu’ils créent. ele se transformă într-un “fapt capital al ordinii universale” 26. în faţa artistului aflându-se un depozit de imagini şi semne ale universului vizibil. Prin virtuţile sale muzicale sau metafizice. Dintre toţi simboliştii. 425. 256. în opoziţie cu limbajul uzual. lui Jules Huret: “Les Parnassiens. se sprijină. recreează lumea. bazată pe intuiţia metafizică a universalei analogii. ceea ce este tangibil – pe un fond impalpabil”. par une série de 26 Phillippe van Tieghem. plurivocă. Corespondenţele. par là ils manquent de mystère. Cunoscând sensul adevărat al lucrurilor. op. voila le rêve. p. a noastră de fapt” 28. les coulleurs et les sons se repondent. “deschide o fereastră spre această lume./ Parfum. în mod fundamental. constituie esenţa pe care trebuie să o intuiască poetul. Philippide).

“intenţia comună mai multor categorii de poeţi de a smulge muzicii un bun care le aparţine” 31. este wagnerismul.. comune. de la cuvânt la sunet şi cromatică. Transpunând la un mod impresionist percepţiile unui simţ în formele de percepţie ale altui simţ. teoretizat de Gustave Kahn în 1897. sau măcar o tonalitate cantabilă. sub raportul percepţiei estetice.cit. iar René Ghil construieşte o întreagă teorie a instrumentaţiei verbale. poezia nu trebuie să transmită sensuri precise. găsindu-le în desprinderea de orice constrângere prozodică. la capitolul “ritm”. ci sentimentele nehotărâte. ceea ce se înţelege prin sinestezie.cit. 31 Paul Valéry. O bleu”. practicând. vagul sentimentelor. uneori contradictorii. 10 dechiffrements”. În poezia simbolistă structurarea muzicală a lirismului ţine de o condiţie interioară. “imprecisul stărilor sufleteşti”. prin mijlocirea unor concerte ţinute la Paris. I. Spre a putea tălmăci subtilul joc al stărilor sufleteşti. Altfel spus. sunetul. nu pot fi decât sugerate. cu alte cuvinte. găsind fiecărei litere din alfabet echivalentul unui sunet de instrument muzical. chiar în manifestul din 1886. pe care inteligenţa şi reprezentarea concretă sunt incapabile să le descrie. ale cărui teorii atrag atenţia lui Baudelaire. ambiţia supremă a simboliştilor ar fi. altfel spus “De la musique encore et toujours!”. op. 307. pentru că obiectul poeziei nu este imaginea clară. înlocuind conturul precis cu nuanţe sau tente. simboliştii caută ritmuri inedite. . Estetica bazată pe primatul corespondenţelor sugestive. Rimbaud ajunge. Este de amintit că simboliştii francezi fac mare caz de Wagner. cu părţi din operele sale. s-a vorbit de sinestezie. în vederea unei imagini totale. distingând între funcţia noţională şi cea muzical-poetică a limbajului. prin practicarea versului liber. Lidia Bote. vagul şi nesigurul sunt mijloacele artei. la audiţia colorată: “A noir. Prin intermediul muzicalităţii. în locul culorii. afirma în La musique et Les Lettres că “poezia nu este decât muzică prin excelenţă”.. care le descoperă în epocă. Nu fără legătură. Aşadar. op. modalitate de a sublinia unitatea între senzaţii. de adâncime. ci să se mulţumească să facă aluzie la lucruri. complexă. cu “fluidităţi ascunse”. p. una dintre revistele lor avea să se intituleze “Revue wagnerienne”. cf. 268. “o dezordine savant ordonată”. 30 Phillippe van Tieghem. Nu din întâmplare. orchestraţiei simfonice sau liniei melodice corespunzându-i o versificaţie de tip polifonic. E blanc. sunt supuse unei acţiuni de purificare. alegând în locul lucidităţii starea de vis şi reverie. Această deplasare din sfera de influenţă a picturalului spre cea a muzicii. o nouă dimensiune a limbajului muzical. simbolismul elogiază. Aceste noţiuni. de natura unor simple efecte de eufonie. cuvintele prozaice. Având convingerea că arta cu cea mai mare putere de convingere este muzica. în sonetul Vocalelor. rostul cititorului fiind să găsească ideea inclusă în câmpul ceţos al poemului. este conturată ferm prin cuvântul de ordine pe care îl dă Verlaine în L’art poetique: “De la musique avat toute chose”. numai nuanţa. nefiind doar ceva exterior. se ascunde sau se deschide” 30. un vers alexandrin. clarobscurul senzaţiilor. Variété. I rouge. U vert. p. după cum scrie Paul Valéry. De la Wagner. Mallarmé. Moréas ceruse şi el. să se lase condus de nişte indicatori imperceptibili “spre unul dintre locurile în care gândirea vagă. La rândul său. cum îl numeşte Verlaine în Arta poetică. De altfel. sugestia multiplă acţionând prin toate mijloacele.

simbolismul pune în discuţie însăşi condiţia poeziei. Antonio Machado. op. Aşa se explică predilecţia poeziei simboliste pentru strofa vaporoasă. 277. Andrei Belâi). Se relevă. a viziunii. nebuniei. rusă (Valeri Briusov. în hotărârea de a înnoi lirica. Astfel. 91. bineînţeles.. . În acest fel.cit. stă în a permite fiecărui adevărat poet să conceapă în el versul sau strofa sa originală. Negând şcoala parnasiană. p. Gustave Kahn considera că “însemnătatea noii tehnici poetice. 33 Mircea Scarlat. maghiară (Ady Endre) şi. Poeţii simbolişti s-au simţit solidari în negarea platitudinilor. conform căruia artistul. cea română. reverberaţiile lui atingând poezia germană (Stefan George. individual. aşadar.cit. “verb accesibil tuturor simţurilor”. este evident că acesta apare ca fiind produsul unor necesităţi interioare. la sfârşitul secolului XIX. mişcarea născută în Franţa s-a impus ca un moment de radicală cotitură şi de transformare calitatv-structurală a literaturii. Prin noutatea principiilor poetice propuse. suferinţei. ca şi transmiterea ritmului său propriu. 32 Marcel Raymond. gândire – va purta toate semnele unei revelaţii32. 11 cu “opriri multiple şi mobile”. op. simbolismul a exercitat o largă influenţă asupra liricii moderne. engleză (William Butler Yeats. p. care conturează sumar traseul istoric şi estetic al simbolismului. în loc să imite natura. Trecând în revistă toate aceste elemente. a literaturii europene. spaţiul hispano-american (Ruben Dario. căci reforma poeziei implica şi o reformă a sensibilităţii. înscriindu-se în orientarea profundă de înnoire produsă de tendinţa refuzului mimetismului în toate artele. Rimbaud ilustrează datoria poetului de a epuiza toate formele dragostei. italiană (D’Annunzio). în afară de punerea în valoare a unor armonii inedite. în care normele sunt aplicate “ad-libitum”. triumful principiului conţinut în “lecţia” lui Baudelaire. Swinburne. Alexandr Blok. Hugo von Hofmannsthal. evolutive. culori. antrenând “modificarea criteriului poetic”33. susţinută de o versificaţie liberă. fiind şi “suflet dăruit sufletului”. Rainer Maria Rilke). în loc de a se supune unui tipar gata confecţionat”. cu un anumit număr de silabe şi cu un ritm variat. aproape în fiecare strofă. sunete. Juan Ramon Jimenez). Încredinţându-i artistului misiunea de a deveni vizionar. o asimilează şi o încarnează în propriul eu. poemul.. rezumând totul – parfumuri. Arthur Simonds). Aplicând aproape programatic versul liber.

în acelaşi timp. într-un anumit stadiu al evoluţiei poeziei. La noi simbolismul ia naştere într-un moment aproape sincronic celui european – spre deosebire de clasicism şi romantism. care respingând vechile tipare. impune. în împrejurări ce impuneau o înnoire a liricii. orizontul cultural a căpătat noi dimensiuni. fenomen artistic de paralelism sau de înrâurire? Abordarea fenomenului simbolist românesc implică. Simbolismul românesc. examinarea modului specific de manifestare. în consecinţă să se nască o poezie a oraşului. preocupaţi de sincronizarea cu tendinţele moderniste europene. . România s-a integrat într-un proces de modernizare în toate domeniile. încercând arderea etapelor intermediare. ale căror ecouri apar la oarecare distanţă în timp – şi are şansa de a găsi o literatură română “europenizată” deja ca spirit. împrospătarea materialului lexical şi imagistic. Într-un asemenea context. 12 Capitolul II. a registrului sensibilităţii fiind simţite ca o necesitate izvorâtă din acea lege interioară a poeziei. o racordare la atmosfera artistică a vremii. pentru a reduce decalajul care o separa de modelul occidental. receptarea curentului fiind posibilă pentru că o serie de condiţii interne au făcut imperioasă apariţia lui. oraşele devenind focare ale efervescenţei spirituale. După recunoaşterea internaţională a Independenţei. evident. în care activau intelectuali de factură nouă. Este firesc.

Această prima etapă din istoria curentului. De la reprezentanţii “Junimii”. Până spre 1908 el duce o “existenţă mai degrabă subterană şi are. 1971. . potrivit realităţilor sociale. Bucureşti. 143. Ed. p. probabil. manifestările parnasiene coexistând (chiar în opera aceluiaşi scriitor) cu cele simboliste. Academiei. deopotrivă. “Arogându-şi dreptul de a vorbi în numele. 1985. aşadar o primă notă particulară. p. 44. se datorează. ocultiste. Cartea Românească. 43. Început de secol . Ed. 1979. 7. acesta fiind. instrumentaliste. în Istoria literaturii române – Studii . 38 Dumitru Micu.cit. situată la sfârşitul secolului al XIX-lea este dominată de activitatea de teoretician a lui Alexandru Macedonski. dar l-a şi încorporat. decadente. aspectul “cel mai şocant al eclectismului” 39. Specificul simbolismului românesc . Tradiţionalism şi modernism la începutul secolului al XX-lea . la care se adaugă atitudinea curentelor antisimboliste (în special a sămănătoriştilor). în consecinţă. de domnie a platitudinilor şi turpitudinilor ridicate la rang de literatură. în care simbolismul nostru a fost nevoit să se manifeste. Minerva. Poezia simbolistă românească . 37 Mircea Scarlat. toţi s-au coalizat împotriva aşa-zisei literaturi “decadente”. care-l diferenţiază de curentul din Franţa. Nu o dată s-au auzit voci. 13 “Receptat în condiţii de paralelism şi transformat progresiv” 34. la noi. Ed. Climatul opresiv. nr. naturaliste. Bucureşti. el nu numai că nu a respins parnasianismul. 34 Constantin Ciopraga. p. nu doar a unui ideal artistic oarecare. op. configurează un peisaj literar deconcertant atât pentru protagonişti cât şi pentru cititorii de rând sau avizaţi. 1. până la scriitorii din jurul revistei “Contemporanul”. p. chiar exegeţii au acreditat ideea unui neoromantism. 1970. fără voia lui. dimensiunii spirituale. mai preocupat de specificitatea artei. în “Limba şi literatura română”. Bucureşti. curentul s-a aflat “la răspântie de tendinţe şi orientări” 40. 40 Adriana Iliescu. 36 Mihai Zamfir. probabil. apt să comunice prin metaforă şi simbol raporturile insesizabile ale omului cu universul. George Bacovia. chiar dintre simbolişti care au susţinut că mişcarea lor nu e altceva decât “tradiţionalul” romantism. Junimea. 1987. Iaşi. de sămănătorişti. “eclectismului care caracteriza. Minerva. 168. un statut semi-oficial” 36 fapt datorat reticenţei cu care este privit de oficialitatea literară a timpului. şi mediului confuz. 206. Bucureşti. simbolismul nu a apărut ca reacţie faţă de o anumită orientare strict artistică şi n-a urmărit. p. de exprimare a ideii printr-un limbaj fluid. Ed. sensibilităţii şi tradiţiei proprii. Tendinţa modernă de intelectualizare a liricii. Ed. ci chiar în numele Artei”38. încrucişându-se pe drum cu mişcări novatoare – parnasianismul şi naturalismul – sau asimilându-le pe cele vechi – romantismul. p. excluzând-o din câmpul artei. Contaminat de eminescianism. epoca în ansamblu şi tendinţa reformatoare în particular”37. doar înlocuirea unui tip de artă literară prin altul. 1987. este inaugurată de revista “Literatorul”. Iată. simbolismul românesc “nu a fost o simplă variantă a celui francez” 35 ci a avut o evoluţie marcată de specificitatea lui naţională. Literatura română între 1900-1918 . 35 Dumitru Micu. 39 Mircea Scarlat. afirmându-se într-o perioadă de epigonism liric. Ecourile orientărilor diverse – aflate uneori în opoziţie în literaturile de origine – parnasiene.

p. Hangiu. încă din 1878. poetul îşi atrage meritul de a fi considerat nu doar primul teoretician al simbolismului românesc. an XII. II. 1966. Simbolismul românesc. crearea unei şcoli de poezie nouă. de revista Wallonie. în primul an de apariţie a “Literatorului”. Franz Ell. Nu numai că se fac apropieri între muzică şi poezie – “arta versurilor nu e. Reviste şi curente în evoluţia literaturii române . cf. Maeterlinch. din 1892. Bucureşti. 42 Ibidem. 45 Al Macedonski. op. E. nr. în care psalmodiau necurmat şi pe aceeaşi coardă dureri reale sau imaginare. 1978.P. astăzi deja iluştri – au avut onoarea. după cum afirmă în “Poezia viitorului”. stârnirea de imagini şi senzaţii prin intermediul formei. Macedonski afirmase necesitatea înnoirii liricii. relevând atribuirea unor valori muzicale semnelor grafice. 44 Alexandru Macedonski. în structura cea mai intimă a spiritului său un veritabil simbolist. 1892. şi se poate zice cu mândrie şi despre unii din români. dacă n-au fost tocmai ei precursorii mişcării. Macedonski defineşte caracterele specifice curentului. al cărei energic şi valoros director era d-l Albert Mockel”45. 1984. mai ales. Prin acestea. Ed. cf. p. 94. deşi a încercat chiar şi un “roman” simbolist (“Thalassa”) şi a fost iniţiatorul versului liber (in “Hinov”) înainte de Kahn şi Laforgue şi teoreticianul muzicii versului înainte de René Ghil. Macedonski nu poate fi considerat. fără echivoc. ale cărui eforturi au în vizor. În pragul secolului . De fapt. nici mai puţin. Verhaeren. publicat în 1880. 246. I. integrate ostentativ cultului marii Arte. Dovadă sunt numeroasele direcţii pe care le-a ilustrat 41 Mircea Scarlat. au avut meritul de a fi întrevăzut din vreme întinderea strălucită ce se deschidea glorioasă dinaintea poeziei viitorului. Animat de aceste convingeri. Mentorul “Literatorului” nu se îndoieşte că “poezia viitorului nu va fi decât muzică şi imagine – aceste principale şi eterne sorginţi ale ideii” 44. Giraud. 14 “iniţiatorul orientării reformatoare” 41. Cu toată pledoaria pentru “poezia viitorului”. Bucureşti.L.cit. nici mai mult. p. . vol. Fernand Séverin şi alţii încă – cei patru întâi citaţi. În articolul de analiză intitulat “Despre logica poeziei”. Istoria poeziei româneşti . ci şi printre “cei dintâi din literatura universală” 43. Lidia Bote. observând. Îşi arogă chiar. 213. crearea de ritmuri noi şi transformarea celor existente spre a ajunge la “muzică. Acest gen de poezie tinde să dispară şi trebuie să dispară” 42. sunt formulate idei ce anticipează teoriile lui Mallarmé. conchide criticul. Minerva. 82. Didactică şi Pedagogică. Ed. că din ultimul deceniu “s-a început a se rupe cu învechitele tradiţiuni ale poeziei intime şi personale. Rodenbach. imagine şi culoare”. dat fiind că revistele simboliste apar în Franţa după 1880. “Literatorul”. în articolul “În pragul secolului” poziţia de inovator pe plan european: “Belgienii. 43 I. împreună cu mine să ia parte acum 12 ani la mişcarea provocată din Liège. Poezia viitorului . decât arta muzicii” – dar este susţinută argumentat deosebirea de structură dintre poezie şi proză. 94. singura poezie adevărată. ale acelei poezii de dor şi jale. Hangiu. adevărat manifest prosimbolist în care transpar ecourile principiilor instrumentaliste susţinute de René Ghil. 2. p. p.. Bucureşti.

identificând simbolismul cu “energetismul”. cu atâtea coborâşuri şi atâtea abisuri. complexitatea sufletului modern sau logica poeziei. “proiecţia unor iluzii de intelectuali ce contemplau viaţa de la distanţă” 50. Densuşianu se ambiţionează să-i ilustreze doctrina. simbolismul românesc apare nu numai ca reacţie împotriva unei estetici. 1967. influenţat însă de Verhaeren. 161. în contrast cu poetica sămănătoristă. exotismul. “mai mult un produs hibrid. aşa de dezordonate. Bucureşti. Opera lui Al. Macedonski . p. Dinamizând climatul poetic prin ideile novatoare susţinute. 46 Adrian Marino. 50 Dumitru Micu. Surprinzător de sincron cu spiritul cultural european. Asumându-şi rolul de lider al mişcării. p. 48 Ov. Simbolismul românesc îşi dobândeşte prin apariţia revistei “Viaţa nouă” (1905-1925) “dacă nu cea mai originală şi mai eficace. cu care îi găseşte asemănări. op. 1914. p. I. ci împotriva idilismului sămănătorist. 49 Ibidem. Promovând inspiraţia citadină. “Viaţa nouă”. op. Demetriade. 15 naturalismul. Hangiu. Considerând necesară europenizarea literaturii româneşti în spirit latin. peste care nu s-a întins puntea mântuitoare” 48.cit. toate însă “grefate sau pornite din trunchiul fundamental şi ireductibil romantic al sufletului său fecund în intuiţii” 46. lipsită de nerv. intelectualizarea poeziei. îi dăduse un început de doctrină. “Grădina hesperidelor”. Ştefan Petică desemnează momentul în care simbolismul începe efectiv în literatura română. teoreticianul atrage atenţia asupra mediului urban al poeziei simboliste.L. 91. Tendinţa impusă de revista şi cenaclul “Literatorul” şi de celelalte din constelaţie (“Revista modernă”. diversificarea tehnicii artistice.P. 735.. în special. după cum s-a observat. 1. Densuşianu definindu-l nu în raport cu parnasianismul.cit. Iuliu Cezar Săvescu. E. Arghezi şi. p. apreciind că e cazul să se realizeze “emanciparea de tot ce ne-a ţinut pe loc.. 145. Densuşianu. . în tot cazul cea mai consecventă şi tenace tribună” 47. proclamat de poeţii grupaţi în jurul “Vieţii noi” şi revistelor satelit: “Versuri şi proză”. de “Viaţa nouă” a lui Ovid Densuşianu.. p. proza poetică. În felul acesta. cf. aşa de inegale. într-o parte ori în alta a vieţii noastre. Macedonski anunţase curentul. simbolismul. dar ceea ce se practica la “Literatorul” părea. ci în raport cu literatura noastră din secolul al XIX-lea şi mai ales. Alexandru Macedonski a imprimat dorinţa de a face simbolism tinerilor M. 47 Lidia Bote. Densuşianu conchide “că o literatură nu se poate izola între ziduri duşmănoase faţă de altele.. livrescă. “Simbolismul”. atât de diferit de acela al liricii de până atunci. fapt care a dus la o poezie convenţională. În paginile sale Ovid Densuşianu a militat timp de două decenii pentru răspândirea curentului. op.cit. referitoare la lărgirea domeniului liricii. Traian Demetrescu şi alţii. mută accentul de pe scena literaturii. nr. slăbiciunea literaturii noastre în multe părţi vine – spune el în primul număr al revistei – de acolo că am rămas şi rămânem prea străini de ce au produs de seamă alte literaturi” 49. “Forţa morală”) este continuată şi adâncită de efemera revistă “Linia dreaptă” (1904) condusă de T. 144.

iar direcţia imprimată de Densuşianu. 16 de laborator”51. pseudosimbolistă. Ştefan Petică şi vremea sa . perpetuată în amintire. Henri de Régnier. 53 Dumitru Micu. ca despre nota definitorie. din sfera valorilor culturii şi civilizaţiei. 51 Ibidem. simţirea care se dezarticulează predispune la nevroză. 54 Ibidem. prin ciclurile “Fecioara în alb” şi “Când viorile tăcură” cultivă întreaga recuzită specifică: sinestezii. aproape verlainean” 54. . spre o poezie care uzează din plin de posibilităţile sugestiei. intervalul în care se produce autohtonizarea convenţiei poetice. p. Anghel ilustrează perfect impuritatea curentului. profesarea consacrată a versului regulat şi a descripţiei de factură parnasiană. p. Ca poet.. A. D. până la uitare. 397. corespondenţe.cit. cum îl consideră D. 226. Poet de tranziţie. explicite. anunţându-l pe Bacovia. D. Traducător din Vérlaine. 1979. 208. Textul întreg devine “partitura unei simfonii olfactive” 55. op. p. ostenită. căci la “poetul florilor” vagul. evocă lumea florală. “al doilea simbolism”. Toate poemele care alcătuiesc volumul “În grădină”. pe Dimitrie Anghel. Anghel se vesteşte simbolist prin exprimarea impresiei de cufundare în miresme. Starea maladivă. Samain. p. ceea ce duce la concluzia că scriitorul încearcă să tălmăcească stările sufleteşti caracteristice liricii simboliste. 410. Petică este primul scriitor care vorbeşte despre simbolism. Cartea Românească. Guerin. Obsesia parfumurilor pare a fi la Ştefan Petică “un aspect al înclinaţiei spre tot ce e subtil. p. Dimitrie Anghel. în volumul următor. la lectură. Bucureşti. cărora le atribuie “fie finalităţi simbolizante. nefăcând niciodată vreo mărturisire în acest sens. George Bacovia. caracteristică literaturii noastre. Chiar în anul în care mişcarea îşi creează tribuna proprie. amintind prin stările lirice create de “corespondenţele lui Baudelaire”. Micu. îndeosebi miresmele blânde răspândite de florile din grădina copilăriei. Ed. ritmul de litanie. nebulozitatea sunt încadrate în reprezentări prea clare. când revirimentul imaginarului îşi arată roadele prin versurile lui Ştefan Petică. 55 D. Ch. deşi nu s-a declarat simbolist. “Viaţa nouă”. Îl separă însă de romanticii declamatori şi de rigizii parnasieni “intimismul muzical. cuprinsă între 1900-1908. în rândul primilor simbolişti adevăraţi. fie funcţia de a fixa un interior ca stare de suflet”52. Această nouă etapă în evoluţia mişcării. Ed. Micu. în Istoria literaturii române – Sinteze . Anghel pregăteşte terenul pentru adaptarea şi autohtonizarea deplină a simbolismului. bolnavă”53. mai ales parfumuri. apare volumul care-l impune. “Fantezii” el ancorează în plin simbolism prin alegerea materialului poetic din lumea oraşului. care-l integrează în familia simboliştilor. 156. Tradiţionalism şi modernism la începutul secolului al XX-lea . fără să-şi fi creat şi tehnica poetică adecvată. 1980. 52 Zina Molcuţ. rar – emanaţie a unei sensibilităţi care a suferit zguduiri. Susţinându-l şi teoretic în articolul “Poezia nouă”. accentele patetice cu reminiscenţe de retorică romantică. Bucureşti. muzică discretă şi. Sunt evidente. Academiei. de fapt. reprezintă. delicat. mirosul stimulând plutirea într-o adevărată suprarealitate. structural nouă a liricii de la începutul veacului. Dacă în volumul “În grădină”. fără a-l mai confunda cu alte tendinţe artistice.

din 1916. între seriozitate şi zâmbet. albatroşi. cea a “hegemoniei” simbolismului se derulează între 1908-1916. cultivând – pe linia lui Eminescu – “tonalităţi minore ale 56 D. când romantismul. se deosebesc de confraţii lor moldoveni conduşi de acelaşi ideal estetic.. p. insule. 17 Cea mai importantă fază. când acesta devine curentul dominant în poezie. Cu I. afişând exotismul şi un nevrozism livresc”. grafic. până prin 1940 când mai poate fi depistată la unii scriitori ataşaţi excesiv de moda literară a tinereţii lor. op. simbolismul impune şi o prezentare a direcţiilor care s-au diferenţiat în interiorul lui. 58 M. Minulescu exprima “sensibilitatea unui sentimental disimulat” 57. spirit ludic. Scarlat. devenind formula unică de comunicare a unei noi sensibilităţi artistice. p. fenomen similar celui petrecut cu o jumătate de veac înainte. Cu o contribuţie notabilă la îmbogăţirea vocabularului poetic. al spiritului de boemă” 58. 210.cit. Volumele “Romanţe pentru mai târziu”. muntenii (Minulescu. Davidescu) fiind “temperamente mai retorice. . ceea ce-l determină pe criticul M. pe când moldovenii (Petică. dacă în pofida diversităţii de stiluri individuale nu s-ar manifesta şi o serie de convergenţe stilistice. totul e topit în versuri cantabile. Tudor Vianu constata că poeţii munteni care s-au raliat după 1900 crezului simbolist.. Atitudinea sa lirică pendulează între luciditate şi reverie. “factor polarizator” care captează cele mai fecunde direcţii novatoare din poezia noastră. Micu. Voinţa fiecăruia de a fi altfel ar duce la constituirea a tot atâtea curente simboliste.cit. Minulescu pătrunde în poezia românească versul liber. a numelor cu rezonanţe rare) la lărgirea tematicii. 57 Ibidem. determinate de afinităţi structurale. Alicante. Ninive etc. yahturi. Corbière şi Laforgue. între profunzime şi superficialitate. p. năvala de duioşii şi melancolii învederează afinităţile poetului cu Verlaine. de care puţini simbolişti s-au bucurat. după 1920 simbolismul încetează a mai fi o forţă reformatoare în climatul nostru literar. op. în aşa fel încât par eliberate de orice constrângere formală. Stamatiade. Bacovia etc. ca acum simbolismul. “Plumb”. Fiind. uşor de reţinut. (folosirea cu îndrăzneală a neologismului. Scarlat să vadă în el “singurul glas autentic. ironie. ceea ce i-a asigurat şi o popularitate notabilă. unităţile metrice. ca pe mulţi dintre simbolişti. Eros. căci poetul cultivă prozodia clasică. mai exact. Triumful simbolismului este confirmat de apariţia primului volum al lui I. Acaparând întreg spaţiul literelor în primele decenii ale secolului al XX-lea. un reper fundamental în devenirea poeziei româneşti. nostalgie. 209. creaţia lui I. 335. Babylon. Chemarea depărtărilor care-l obsedează. cu toate că maniera simbolistă de a scrie se prelungeşte aproape abuziv. Minulescu şi de volumul de debut al lui Bacovia. până astăzi. în poezia noastră. contrarii chiar. sau. Ingenuitatea travestită în fanfaronadă. “aparent liber” 56. “De vorbă cu mine însumi” introduc în spaţiul liric peisaje insolite cu o muzicalitate singulară prin sonoritatea denumirilor: Xeres. însă dislocă. de mare. captase toate resursele literaturii. frondă. Golgota. câţi poeţi există. e sugerată de “gările cu forme albastre”. care traduc nostalgia spaţiilor exotice.) sunt “naturi mai interioare”. deoarece pe fondul general se dezvoltă poeţi cu trăsături diverse. arhipelaguri.

ceea ce înseamnă autohtonizarea curentului. Pe de o parte el va redescoperi poezia ca atitudine particulară în faţa lumii. prin urmare. 167. . aşadar. literatura română apropriindu-şi-l ca pe un bun al său. explicată pe baza sincronismului (E. Ed. una e reprezentată de poeţii mai expansivi. cel românesc abia se naşte şi va avea un destin deosebit. fapt care scuză mimetismul începuturilor. Micu observă ca notă particulară evoluţia inversă a curentului care. care ilustrează un simbolism “decorativ. decadentismul. cu fixarea experienţei pe un fond tradiţional. moştenirea simbolismului se dovedeşte viabilă în primul rând prin echivalarea poeziei cu lirica. începe cu ceea ce mişcarea din Franţa sfârşea şi ajunge la ceea ce constituie începutul simbolismului francez.sentimentului”59. 59 Constantin Ciopraga. Simbolismul românesc este un simbolism (puţine din notele europene ale curentului îi sunt străine) care înfloreşte în plină epocă modernă şi este străbătut de toate ecourile ei. retorici. Cealaltă e susţinută de lirici meditativi. satisfăcuţi numai cu simpla aparenţa a inovaţiei. nu atât de poezia premergătoare. care rămâne dominant în toată perioada de ebuliţie. simbolismul a introdus în literatura română o nouă tehnică. care răspunde necesităţilor înnoirii liricii. Se pot diferenţia. Faza următoare echivalează însă cu descoperirea propriului domeniu poetic. p. Iaşi. p. D. frondeur şi zgomotos” 60. Doctrină de import. 60 Ibidem. De altfel. cât de nonpoezie şi de nonartă. cel puţin două direcţii în simbolismul românesc. simbolismul trece. 1970. “modă care-i atrage inclusiv pe reprezentanţii tendinţei clasicizante” (M. Lovinescu) “marfă de import” (D. Scarlat). fiind expresia unei noi sensibilităţi. convenţional. un stil liric inedit. Junimea. la care adâncimea şi emoţia concordă cu limbajul şoptit”. având drept urmare diferenţierea. Bacovia. Literatura română între 1900-1918 . mai întâi printr-o perioadă de adaptare şi corespunde nevoii de înnoire formală. Micu). 168. atitudine literară răspândită prin contagiune”. “de tipul G. Mişcarea artistică îndreptată împotriva inerţiei tradiţionaliste. Dacă la 1900 simbolismul francez este epuizat ca formă de estetism. sesizat de toţi marii exegeţi: simplă “imitaţie (Ibrăileanu). pe de alta va asculta apelurile epocii moderne şi va deveni o poezie a oraşului. exterior. la noi. receptivi la aspectele sumbre ale existenţei. prin impunerea sugestiei drept criteriu al poetului şi prin validarea estetică a versului liber. Incitantă.

George Bacovia. uneori până la pastişă. 706. cu o substanţă nouă” 67. care de douăzeci de ani îşi înmulţeşte sforţările de a gravita pe elipsa vieţii orăşeneşti. Ed. . Minerva. 1981. Istoria literaturii române de la origine până în prezent . ca să exprime cu simplitate şi cu naturaleţe “cele mai elementare stări sufleteşti”68. 63 Eugen Lovinescu. Bucureşti. 62 M. Minerva. III. Minerva. Mihail Petroveanu. 65 Nicolae Manolescu. 1970. a simbolismului francez” 64. schimbarea opticii deformate asupra poetului: “În poezia noastră. Prefaţă la Plumb. “care nu poate fi înţeleasă în afara acestui curent” 61. o atestă opera lui George Bacovia. atât de 61 Mircea Scarlat. în ochii altora de mai târziu. 1984. Ed. 68 Eugen Lovinescu. Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. p. 1969. Minerva. Ed. p. De la “infernul citadin” la “târgul blestemat” Cât de prolifică s-a dovedit pentru literatura noastră influenţa simbolismului. Optând categoric pentru un Bacovia emancipat. căruia abia i se recunoscuse “meritul de a şti alege nota justă”. o experienţă artistică dintre cele mai originale.L. E. aşa cum remarcă. “în interpretarea călineşciană este atât de dependentă de modele.cit. p. Petroveanu. Istoria poeziei româneşti . lirica bacoviană s-a impus. p. Bucureşti. deşi dezlănţuită prin contactul cu cea franceză. Poezie şi poeţi români . p. Interpretată de primii săi comentatori ca simplă “poezie de atmosferă”. Ed.P. dimpotrivă. Bacovia ocupă un avanpost.. Poezia sa. III. p. Început de secol . p. 1983. 67 Vl. în “Pagini de critică literară”. Bucureşti. 463. Ed. în a cărui schemă poetul “deţine postul singular al adeptului cel mai ortodox şi cel mai eretic”62. polemic. ba chiar “o transplantare. Minerva. 250. şi peste orice raportare. Istoria literaturii române contemporane .. IX. 94. 64 George Călinescu. Vladimir Streinu punctează. 226. drept “punctul cel mai înalt al simbolismului românesc” 65. cu însemnate urmări pentru întreaga evoluţie a limbajului poetic66. Minerva. 354. p. 1982. dl. Ed. 66 Dumitru Micu. Bucureşti. Imaginea poetului. Streinu. ca “o expresie a unui simbolism elementar” 63. în sâmburele ei. op. precum şi a unei poezii care. vol. 1970. 225-226. se declară.

şi Rollinat”. iar pe de alta îi stimulează gestul personalizării discursului liric. care îi potenţează. Baudelaire şi Verlaine. de cele mai multe ori. şi. . identificarea acestora. Rimbaud. apelând. 1981. niciunde nu este tradusă. câteodată. Pe lângă cei amintiţi. în felul acesta. Sentimentul acesta provine din intuiţia vidului tuturor lucrurilor. Baudelaire. I se substituie. într-o lume aparent echilibrată. încât sfârşeşte prin a se îneca” 69 se află.. 6 iunie 1943./ Dar în lugubrul sălii pufneau în râs sarcastic/ Şi Poe.cit. propriile neguri. pe care i-am descoperit în colecţia «Les hommes d’aujourd’hui»” 71. sau chiar Verhaeren. 119. Rollinat. fapt care permite. în filiera temelor citadine. Radicalitatea tonului provine. Asemenea raportări ale poetului însuşi pledează pentru un Bacovia deplin conştient de mijloacele consacrate ale tradiţiei “decadente”. simţurile toate se enervau fantastic. ci şi elementarele cristalizări ale vieţii. nu în ultimul rând. într-un nou sistem tonal” 72. bunăoară. op. şi Baudelaire. incapabilă să ofere soluţii salutare. cu bunăştiinţă. în parte. 69 M. Petroveanu. trăirea sfâşietoare a curgerii monotone a timpului care – egalizând clipele şi făcând inutil orice elan – este un timp al eşecului. Lectura joacă rolul unei iniţieri. nu numai aspiraţiile înalte. XV. deschizând în el energii creatoare latente. mai întunecat decât disperarea şi mai pătrunzător decât plictisul” 70. efigia unui Bacovia dotat cu o conştiinţă estetică superioară. pe de o parte. Prin 1898-1903 m-am preocupat adânc de Verlaine. în care elementele de recuzită moştenite de la o anumită tradiţie lirică sunt remodelate şi impregnate de o sensibilitate originală. Sursele sunt denunţate. 83./ Ori ca Verlaine. nr. cu atâta acurateţe. 72 Daniel Dimitriu. după cum se poate observa. “deşi preia din partiturile simboliştilor motive şi. Jules Laforgue. inconfundabilă. Bacovia. linii melodice întregi”. în fond speriată şi intrată în declin. adânca şi mereu chinuitoarea frământare a eului ca în opera lui George Bacovia. dar. din contactul destul de sistematic al tânărului scriitor cu modernul Poe. topit de băutură/ Şi-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă”. după cum însuşi mărturiseşte. Iaşi. Poate nicăieri. 8. 298. singurul adecvat unei lumi aflate sub semnul instantaneului şi al perisabilului. pulsaţia primară a existenţei nu este încătuşată nemijlocit şi în melodii mai insinuante. decisive pentru formarea spirituală a poetului se dovedeau şi influenţele lui Rodenbach. p. Bacovia “le pune sub cheie nouă. p. la un depozit de convenţii literare în stare să contribuie la reliefarea unor repere ale viziunii sale asupra lumii. p. uneori.cufundată în apele altora. cultul senzaţiilor – instrument atât de fragil – dar poate. Junimea. p. unde se pot citi aceste versuri: “Ca Edgar Poe mă reîntorc spre casă. 70 Ibidem. Ed. Iar în poezia intitulată “Finis”. radical schimbată. autor lucid al unui univers. 71 Vasile Netea. într-unul dintre puţinele interviuri acordate de-a lungul vremii: “Una din obsesiile mele a alcătuit-o simbolismul decadent. şi într-un “Sonet” (care face parte dintre cele mai vechi creaţii ale lui Bacovia). De vorbă cu Bacovia . Tristan Corbiere. căci. Jean Moréas.. Poetul al crizei conştiinţei moderne. Bacovia pare a prezenta simptomele tipice ale decadenţei: “Spleenul mai amar decât tristeţea.. 701. trimiterile la “maeştri” nu sunt mai puţin limpezi: “O. duce la înstrăinarea lor definitivă de forma iniţială. spaima de neantul care dizolvă. în “Vremea”.

la fange du trottoire. Verhaeren şi. E. p. ca pe un titlu de glorie. dar mai ales “interioare” – “despuiere a unui suflet într-un oraş mare şi despuiere a sufletului unui oraş mare” 76. singurătăţile lor. păcatele lor. Dezvoltarea prodigioasă a marilor oraşe. Însuşi limbajul poetic devine un vehicul purtător prin lumile diverse.. tentacular. Iată şi reperele lui în viziunea lui P. văzut ca un infern. Univers./ L’omnibus. Paris. Petroveanu. 1966./ Qui prince. în care se amestecă lumina de gaz cu cerul de seară. dimpotrivă./ et roule ses yeaux vert et rouges lentement. tout en fumant.L. Guy Michaud conturează astfel circumstanţele apariţiei acestei promoţii a învinşilor: “Totul pare a conjura în epocă. ci ca un simbol de civilizaţie. mai ales cei “avant la lettre”. statutul primei generaţii în conflict cu timpul. Rimbaud şi-au asumat. Structura liricii moderne . Nu se nasc mai mulţi poeţi în provincie decât altădată. ocna şi spital”. cu urâţenia. Bucureşti. 39. mai târziu. din conformist devine rebel. 1998./ Hôspital. iad. trepidant. p./ Les ouvriers allant au club. şi «răul de provincie»” 73. aşezând la orizontul cărţii o ultimă imagine a acelui oraş.. ezită să-şi urbanizeze intensiv creaţia. Fiziologia criticii – Pagini de critică şi de istorie literară . Verlaine care-şi caută în asemenea spaţiu “drumul spre rai”: “Le bruit des cabarets. je suis monté sur la montagne/ D’où l’on peut contempler la ville en son ampleur. Baudelaire. lupanars. 1961. 74 Hugo Friedrich. cu prăpăstiilor lor de piatră. în M.U. . oraşul devine miraj poetic. Verlaine. Ed. 224. determină anemia progresivă a oraşelor de provincie. văzut în imagini distonante. 76 Albert Thibaudet. bagne. de intensitate maximă. p.. odată cu nostalgia cetăţilor magice. Ei vor cunoaşte. “Le coeur content. asfaltul. Albert Samain./ Leur brûle-guele au nez des agents de 73 Guy Michaud. ouragan de ferraille et de boues. enfer.P. pentru a favoriza această stare de depresiune. Rollinat consacră cicluri şi volume întregi peisajului bucolic – posibil refugiu în cazul astenizării. sugând de orice vlagă şi activitate. Bucureşti./ Les platanes déchus s’effeuillant dans l’air noir. Atitudinea lor trădează ostilitate faţă de isteria oraşului. dar şi de sfidare. mireasma florilor cu mirosul gudronului. “o lume avegetală a marilor oraşe. Message poetique du symbolisme . în furnicarul uman” 74. Simboliştii. 75 “Cu inima uşoară m-am căţărat pe deal/ Şi-am contemplat oraşul în toată a lui splendoare:/ Bordel şi purgatoriu. Apollinaire îl vor ilustra. Abia când nu mai este perceput ca un spaţiu al înstrăinării. iar Verlaine. purgatoire.”75 scrie poetul în epilogul “Poemelor în proză”. mal assis entre ses quatre roues. Baudelaire conturează o astfel de perspectivă a infernului citadin.. 265. 21 * Convinşi de incompatibilitatea imperativelor artei cu destinele obşteşti. 39.cit. asemenea oraşului în ascensiune. op. dar cei care văd ziua aici sunt marcaţi de ea mai mult decât erau în timpul romantismului. Creează. iluminaţia lor artificială. tablouri pitoreşti. p. căci aproapte toate poemele ar putea fi grupate sub titlu unui ciclu din Florile răului: Tablouri pariziene. din care întrega lui poezie îşi trage seva şi viziunea. după cum o defineşte Hugo Friedrich.

totul fiind dublat de o senzaţie de umezeală şi glod. iar 77 “A cârciumelor larmă. Ploaia../ Prin zidurile astea.cit. apă./ Să nu mai ştiu nimic. XVI). “Quartiers sinistres comme des morgue”. p.. E o lume a tristeţii şi a ratării. care răspândesc lumini funestre. alteratoare a ritmului vital: violetul încetineşte mişcarea şi duce la obsesie (Amurg violet). clădiri ce lăcrimează/ Canale. “profund. Ştiinţifică şi Enciclopedică. p./ Un alcoolic trece piaţa tristă. aglutinând beznele. nuanţe. de somn greu de moarte: “Stau.. şi-aceasta-i cale pe care merg spre rai” (trad. albul “trezeşte complexul organic” (Balet). Tonurile crepusculare ale viziunii poetice înveşmântă universul cu cenuşiul plumbului. pavé qui glisse. tăvălite în tină. murs suintants. deduci imediat din sumbrul culorii lui. Iosif)./ Şi plouă mai tare pe crâşme murdare./ Aici e amorul/ Şi ţuruie ploaia/ Pe-un târg prăpădit”. Ed. dus până la ultimele lui consecinţe” 80. 250./ Şi între patru roabe abia pot să se ţină. cu felinare oarbe. violetul cadaveric. Un târg de provincie ticălos./ Un bec agonizează.. 80 Ştefan Munteanu. Atinsă de acel “rău de provincie”./ Şi trec cotiugare/ Cu saci de făină. perfect definit – începând chiar cu titlul – de una din variantele poeziei “Proză”: “Şuruie ploaia/ Pe- un târg mizerabil. mată care acoperă şi îneacă lucrurile. case mărunte./ Bitum défoncé. negru şi violet” 79 devenind substanţă otrăvitoare. ar fi un singur mod. în curţi. ninsoarea se înfiltrează pretutindeni. nu există -.cit../ Aici stă iubita. în fapt de seară. “Târgul stă întunecat. poate doarme ea./ Tramcare zgomotoase. 221.// Oraşul doarme ud în umezeala grea./ Holbându-şi ochii roşii şi verzi. Limba română artistică . drum fărmat de cai/ Ah. 22 police./ Pe-un târg sărăcit. noian de negru”.. “persistenţa într-o culoare – se confesează autorul – am deprins-o de la decadenţii francezi”. în fisurile zidurilor. mahalalele bacoviene sunt acoperite de cenuşiu. Bucureşti.. răspândind prin toate ungherele lui o dezolare profundă.” (Nocturnă). umbre. cum zice Jules Laforgue. op. Impresia degajată este de pată obscură. în încăperile cele mai ocrotite. negrul mortuar. ./ Toits qui dégouttent./ Castanii morţi ce-şi lasă frunzişul să le cadă. ruisseaux comblant l’egout/ Voilà ma route avec le paradis au bout” 77 (La bonne Chanson. 79 Daniel Dimitriu./ Dezmoşteniţi ce-alene spre cluburi se strecoară/ Fumând fuduli sub nasul agenţilor de pază. de-ai crede că-şi aşteaptă verdictul – un verdict fatal – şi că aşa s-ar părea că se şi întâmplă./ Pe-un târg prăpădit/ Şi plin de dugheni/ . şi porţile grele se închid. Anghel şi Şt. 88. cu uliţi desfundate. glod. În înfăţişările în care se prezintă natura nu se disting tonuri. 78 Vl. p. -/ Case de fier în case de zid. op. ci aglomerări de obiecte colorate uniform ca şi cum Bacovia ar fi suferit de “un fel de daltonism poetic. pornirea cromatofagă a culorilor alb. un loc în care se moare lent. negrul se revarsă abundent. şi moina cade. ./ Pe-un târg potopit/ De glod şi coceni.există. la Bacovia “sensibilitatea ulcerată de provincial” 78 dezvoltă o coordonată specifică: târgul./ Ploioase şandramale. D.O.Aici stă iubita/ Şi-aici e amorul/ Şi uliţa-i plină/ De fân şi coceni. gunoaiele pe stradă. de care vorbea Michaud. 1981. ce-mproaşcă-n drum cu tină.. Streinu. străjuite de pâlcuri de copaci scheletici.

128. Spaţiu privilegiat. copleşit de tristeţea vechilor mahalale şi târguri de provincie” 81. “Prin târgu-nvăluit de sărăcie. cimitirul. uşor identificabile.cit. toamna cântă funerar. Minerva. Se aud frecvent./ .. Bucureşti. strada.. sentimentului pustiului care nu-şi găseşte alinare nicăieri. Poezia simbolistă românească .. Bacovia nu numai că detaliază. În general. de ploi..L. ale sentimentului degradării. la tabloul unei pseudoanimaţii. executând actele de bază ale existenţei. se târăsc fără ţel. E. liceul. Când apar oamenii.P. par a fi bolnavi. caterinca-fanfară. un soldat. “Şi corbii se plimbă prin sânge. al echilibrului vital. Laforgue sau ale lui Tristan Corbière. căci “toate personajele prezente în târgul bacovian sunt simboluri ale singurătăţii.. Spaţiul exterior.” (Oh./ Am întâlnit un popă. de convoi funerar. op. Prin astfel de reprezentări. ale nevrozei. precum şi o serie de instrumente muzicale”îmbolnăvite de moarte sau în agonie” 82: flaşneta care plânge cavernos. Perspectiva citadină cumulează un număr redus de repere spaţiale: piaţa. antic.. uneori. Nu era numaidecât nevoie să citeşti pe Verlaine. observă fiecare element al decorului citadin. Oricâte sugestii vor fi venit din simbolismul francez. pianul. al unui simulacru de mişcare. 83 D. o experienţă reală. Micu. şi sug. cu copaci dezfrunziţi. în târgul bacovian. provoacă nelinişte şi dezolare. strigătul cucuvelei. violinele etc. de vânturi nimicitoare: “Copacii albi. un alcoolic francez” (Da). clavirul. Ed./ Şi pe lume plumb de iarnă s-a lăsat” (Gri). răsleţi sau în grupuri strânse. devastat fatal.” (Decor). “pare totuşi de netăgăduit că frecvenţa peisajului citadin. indiferent de configuraţia lui. p. -” (Vals de toamnă).. talanga. sau “Acum stă parcul. “coloriste enragé”. “Poezia lui Bacovia – constată D. în primul rând./ Un vals îndoliat şi monoton. producând o falsă vitalizare..Hai să dansăm iubito. ca să fii. Bucureşti.” (Plumb de toamnă) – capătă relief abia cumulând scenele. 415. al unui pustiu dezolant. la Bacovia. nu par să-l contrazică.. în zori corbii fug” (Tablou de iarnă). Cei care populează singurătatea acestui peisaj refractar.. ./ Decor de doliu funerar. 82 Adrian Iliescu. prin salon. p. 23 poeziile lui J. Micu – este plină de parcuri solitare” 83. parcul. copacii negri. clopotele. şi solemn. poetul dă relief deznădejdii tenace./ După al toamnei bocet mortuar// Auzi cum muzica răsună clar/ În parcul falnic. amurguri ). “La grădina publică. periferia.. Simbolismul românesc. Scenele oscilează de la tabloul inerţiei. pentru că nu există nici un loc să nu fie supus crâncenului proces al degradării şi unde să nu se audă cum “La geamuri.. mâncate de cancer şi de ftizie. însă. 1966. din care au mai rămas câţiva supravieţuitori: “Unic/ Şi trist/ Stau în natură/ Plecate sunt/ Orice fiinţe” (Libelă)... el apare răscolit de forţele unei descompuneri inexorabile./ dar ceasu-i târziu. 452. cu grădini devastate./ Stau goi în parcul solitar. streşinile cărora li se adaugă urletul de câine. întregul oraş este depopulat. pe Laforgue sau «Bruge la morte» de Rodenbach. sugerând preexistenţa unui exod sau a unui sinistru. apatici. dar îl şi întregeşte prin sugestie sonoră. croncănitul corbilor. de ninsori. 1985. parcul ar fi trebuit să fie un teritoriu al regăsirii de sine. consemnat parcă în grabă – “O femeie în doliu pe stradă” (Scântei galbene). Impresia de lume devastată este sporită de păsările înfricoşătoare (corbi. cucuvele) – mesageri ai morţii: “Plâns de cobe pe la geamuri. “Peste parcul părăsit/ Cad regrete/ şi un negru croncănit. a unui anumit peisaj citadin – spune Lidia Bote – reflectă./ Mâncat de cancer şi ftizie” (Parc). 81 Lidia Bote. p.

et c’est./ Trec femeile pierdute”. elles ont son halo!”84. “La geamul unei fabrici. determină o deplasare a conotaţiei de la incapacitatea tinerelor fete de a-şi depăşi statutul existenţial la paralelismul implicat de condiţia poetului: “Eu trec. pe care o generează boala fără leac care roade în interior fiinţa. tuşind./ Pe sub corbii bocitori. Bacovia se plasează într-o reţea în care liniile de forţă determină o altă configuraţie a imaginarului. plângând. 24 “Nu e nimeni. cum s-a practicat înainte.. La o primă vedere. Dimitriu. ţi se pare că auzi o elegie/ ./ Quelque chose de doux pourtant les transfigure./ Se uită ca luna. une élégie/ . Rodenbach. şi nu se mai mărită”.. nupţiale. 84 “Farmec straniu de nuanţe din a zăpezii cloroză!/ Chipuri prea pale pentru a fi fericite. similitudinile evidente scot cei doi poeţi de “sub rezerva coincidenţei”.. conotează – prin simpla lor figuraţie – întreaga paletă de sentimente şi trăiri. în cadrul ferestrei. dintr-un punct de oservaţie fix (de la o fereastră. ca şi ele. 85 D. . tuturor..cit. Căci vocea le împrumută culoarea figurii.. în acelaşi timp.). grupurile umane au în ele ceva dintr-o viermuială oribilă. ca în poezia De iarnă: “Prin oraşele avute/ Histerii de muncitori..... dar. se regăseşte în poemul lui G. Les vies encloses: “Charme étrange des teints où la chlorose neige!/ Visages vraiment très pâles pour être hereux. . Iată cum. spulberarea visurilor./ Aruncă o privire în zarea de azur. pe vechile dureri./ Şi-asemenea inima mea plânge/ Din treacăt. prin ramuri” (Toamna). pale maladive. propriu-zis. “Un bolnav poet.. la fereastră. plânge-o cucuvaie” (Nocturnă). p. O constantă a poeziei bacoviene./ Le pun câte o roză de sânge” (Amurg de vară). îmbătrânit./ În amurguri roşii. “E. ele au strălucirea lor”. o pală lucrătoare. Dacă imaginea “histerizatelor fecioare” din poezia bacoviană nu este decupată din context. afară de ochii largi aprinşi/ Arzând cu aerul inaugurării unei lumânări/ O fecioare! Viaţa lor – anevoioasă victorie!/ Şi când vorbesc./ Pâles comme la lune./ Care râvnesc ca şi crinii în capcană/ Cu totul străvezii./ Elles parlent./ Pe uliţi ninse” (Hibernal noptat). sauf leurs yeaux spacieux et fiévreux/ Brûlant de l’air dont s’inaugure une bougie. dintr-un turn.. regretul imposibilităţii trăirii din plin a vieţii. deşi uneori nu prelucrează. il se semble. Car leur voix est de la couleur de leur figure. din podul casei etc./ O vierges! Leur croissance est un triomphe ardu. în perdele. op. “Ce umbră stă la geamul tău/ Ca de iubiri învinse?!/ Un fost poet şi-al nopţii hău. plouă.// O nouă primăvară... motivele. afectat. ratarea fericirii etc. chipurile triste./ Aşteaptă. se poate observa că ea dobândeşte o altă semnificaţie decât în textul poetului belgian./ Stau pale./ Uneori un gând plăcut le transfigurează/ Palide ca luna. pe la geamuri -/ O fată prin gratii. păstrându-le intactă individualitatea. care “La ferestre deschise palpită./ Qui font un peu rêver à des lys dans un piège./ Tout blêmes. “relevă modul cel mai decis de evitare a imitaţiei la nivelul superficiilor” 85. albă/ O fată cu şal negru în cerdacul stins” (De iarnă). Figurând ca termen al comparaţiei ample pe care se structurează poezia. de la cârciumă. Urmărite întotdeauna din exterior.” (Nervi de primăvară). Acelaşi laitmotiv al “fecioarelor pale”. 69.

/ Chemări de dispariţie mă sorb/ Pe când. să-şi tortureze nervii pentru o salvare. un corb încet vine din fund. receptive la avertizările sfârşitului: “Buciumă toamna. 1982. ele devin la poetul român o adevărată teroare. de cafeneaua goală sau de pivniţa adâncă – refugiu al ameninţărilor apocaliptice. de liceul “cu lungi coridoare”. Sub imperiul lor rapoartele existente sunt tulburate până la derută. În cetatea – “azilul ftiziei” însăşi desfăşurare anotimpurilor capătă semnul unei mişcări de închidere. agravând sentimentul prizonieratului fiinţei umane. prin sugestia mişcării ritmice. şi ninge/ Şi ninge şi plouă” (Moină). sursă a acelei dispoziţii lirice. Că e vorba nu numai despre afinităţi. par a nu se mai clinti./ Câmpia albă – un imens rotund -/ Vâslind./ Agonic. 25 * Întreg teritoriul bacovian se înscrie sub semnul limitei şi al închiderii. spune poetul în Decembre. natura împărtăşeşte soarta cetăţii: “Blestemată mai fie şi toamna. provocate de un anotimp incert. fenomenele meteorologice uniformizează ambianţa citadină.. iarnă. în parte./ Şi plouă. să-şi deplore încarcerarea în tonuri necunoscute până la ei”87. sunt similare: “Pluviôse. se poate explica. ghidată de un singur ţel../ Tăind orizontul. Anotimpurile dominante sunt toamna şi iarna. mecanice a unor acţiuni distructive. printre alţii./ De son urne à grands flots verse un froid ténébreux/ Aux pâles habitants du voisin cimetière/ Et en mortalité sur les faobourgs brumeux// Mon chat sur le carreau cherchant une litiere/ 86 “sfârşituri de toamnă. Meteorologia bacoviană îşi găseşte predecesorul sigur în Baudelaire. -/ Blestemat să mai fie şi târgul/ Ursuz şi cu veşnice ploi. din care este anulată orice evadare. între cei doi poeţi exegeţii semnalând numeroase afinităţi evidente. Influenţa baudelaireană./ Şi tare-i târziu/ Şi n-am mai murit” (Pastel). diametral” (Amurg de iarnă). În acest spaţiu. punând-o sub semnul unui anotimp incert când: “Şi toamna şi iarna/ Coboară-amândouă. de sacrificii şi eşecuri. fie că este vorba de îndepărtatul han solitar. ci şi despre o veritabilă înrâurire – iată puncte de vedere exprimate. de rupturi spectaculoase. Anotimpuri târâitoare. prin “tipologia saturniană care le este comună”. 45. acela al autonimicirii: “Pe drumuri delirând/ Pe vreme de toamnă. o serie de comportări absurde aruncă omul într-o hipnoză. şi de Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu. Junimea. Nevrozele. Văzute în simultaneitatea lor./ Şi frunza ce pică pe noi. în sens de “existenţe spirituale marcate de reflexele plumbului. Chiar momentele zilei se confundă între ele: “E ziuă şi ce întuneric”. hiver. din fund -/ Trec păsărele/ Şi tainic s-ascund// Tălăngile. Orfeu şi Aristarc . printemps trempés de boue” 86 cum spune Baudelaire. mereu nereuşită. se-ntoarce acelaşi corb. stressul la care predispune ambianţa. mucede “fins d’automne. p. Iaşi. prinsă în imensul angrenaj al evenimentelor cosmice. de metal. trist/ Tot sună dogit. primăvară îmbibate cu noroi”. Apetroaie. . Ed. justificată. cum susţine Ion Apetroaie. “Amurg de iarnă./ Mă urmăreşte-un gând/ Ce mă-ndeamnă:/ Dispari mai curând” (Spre toamnă). care odată instalate. sumbru. receptând deopotrivă lumina şi bezna. de nelinişte. de lecturile declarate ale poetului. irrité contre la vie entière.” (Aiurea)./ Tăind orizontul diametral// Copacii rari şi ninşi par de cristal. 87 I. Un cerc infernal îi constrânge să rămână prizonierii unei celule semiobscure.

// Quand la pluie étalant ses immenses traînées/ D’une vaste prison imite les barreaux. ducând la disoluţie.. cu implicaţii superioare la nivelul semnificaţiilor.): “De-atâtea nopţi aud plouând/ Tot tresărind./ Iar în zarea grea de plumb ninge gri”. la extincţie. Philippide). racordată la o gamă variată de trăiri (aşteptarea. deopotrivă.. transformând universul “într-o umedă închisoare”: “Quand la terre est changée en un cachot humide/ Où l’Espérance comme une chauve-souris. poetul pune viaţa între limite similare. mi-am zis singur./ Lovindu-se de ziduri cu aripi şovăitoare/ Şi dând mereu cu capul în tavanele surpate// Când ploaia îşi întinde şiroaiele ei dese/ Ca gratiile unei umede pescării/ Şi-o hoardă ticăloasă de mari păianjini ţese/ În creierele noastre reţele fumurii” ( Spleen IV. de plumb: “C’est un univers morne a l’horizon plombé/ Ou nagent dans la nuit l’horreur et la blastphemie”. o nesfârşită postglaciaţiune. imaginea singurătăţii extreme. care tulbură definitiv echilibrul natural. Aceeaşi dispoziţie de angoasă. Nici Baudelaire nu rezistă apăsării unui cer “bas et lourd (qui) pese comme un couvercle sur l’esprit” (Spleen IV)90. Motivul apei ca stare univocă. notează în De profundis clamavi89. apa evocând mediul primar. Stări de oroare şi spaimă agită spiritul baudelairean sub apăsarea unui cer greu. spaima etc. ploaia se metamorfozează într-un potop lent. 91 “Când lumea se preschimbă-ntr-o umedă-nchisoare/ În care-n vas speranţa. tresărirea. Cu o intuiţie de excepţie. o marchează versurile poeziei Gri. agent distructiv. 90 “jos şi greu (care) apasă ca un capac sufletul”. Ca şi la Baudelaire. mereu înfuriat pe-ntreaga fire. sugerând nu doar vecinătatea morţii. trad. biet liliac.. 88 “Anotimp ploios. atât de sufocantă pentru suflet: “Plâns de cobe pe la geamuri se opri. şi-am oftat./ L’âme d’un vieux poete erre dans la gouttiere/ Avec la triste voix d’un fantome frileux” 88../ Din urna-i plină toarnă un frig întunecos/ Localnicilor firavi din negrele cimitire/ Şi moartea rece peste oraşul ceţos// Motanul căutându-şi un loc să se-ntindă/ Mereu îşi mişcă trupul slab şi râios/ Prin streaşină un suflet de vechi poet colindă/ Cu glasul trist al unui strigoi bolnăvicios” ( Spleen IV). unde plumbul bacovian. ci şi dimensiunea limitată a orizontului provincial./ Sunt singur şi mă duce un gând/ Spre locuinţele lacustre”. Al. Lacustra oferă într-un mod la fel de original. în tonuri sumbre. şi. tot aşteptând. vizând o ordine profundă a existenţialului. 26 Agite sans repos son corps maigre et galeux. insinuant şi amorf. întunecat./ Et q’un peuple muet d’infâmes arraignées/ Vient tenche ses filets au fond de nos cerveaux” 91. toate declanşate de “umeda închisoare” a ploii. 89 “E o lume plumburie şi fără strălucire/ În care noaptea-i plină de spaime şi blesteme”. scrie autorul “Paradiselor artificiale”./ Şi pe lume plumb de iarnă s-a lăsat/ I-auzi corbii./ S’en va battant les murs de son aile timide/ Et se cognant la tête à des plafonds pourris. ale cărei dimensiuni ating cote diluviene.. fiind o matrice a viului. ca stadiu limitativ este întâlnit la G. . pătrunde pretutindeni. se zbate. traducând în acelaşi poem proliferarea umezelii.

marcându-l psihic. cât şi frecventele momente de apatie. Evenimentele naturale. Petroveanu. cotidiană. explică atât starea de surescitare a “personajului” bacovian. “nevroza” atât de tipic simbolită găsindu-şi justificarea prin aceea că reprezintă expresia spaimei faţă de spaţiile închise. p. în surdină. nu există poziţie graţiată de “gustul acestui sentiment” 93 oricare ar fi experienţa parcursă. Melancolia. a zilei interminabile fără conţinut. a neliniştii sâcâitoare./ Cu ton de violină. faţă de evenimente catastrofice. în monotonia mecanică.. “La pauvre chair sans force est une eau sensitive/ Qu’accapare un filet frêle qu’on ne voit pas. 27 Rodenbach. când “Les sanglots longs/ Des violons/ De l’automne/ Blessent mon coeur/ D’une langueur/ Monotone” 94. poetul îşi întâmpină situaţia cu spaima şi cu conştiinţa inferiorităţii. şi apt. El se zbate până la convulsie spre a ieşi din captivitate şi disperarea provine din neputinţa de a găsi o soluţie imediată răului ce-l încolţeşte. constituie un cadru obsesional. inerţie. interpretate.. “târgul blestemat”. 94 “Lungi suspine/ De violine/ Autumnale/ Rănesc inima/ Cu o langoare/ Monotonă” ( Cântec de toamnă). parcă. care îşi asumă condiţia implicată de statutul lor de excluşi./ Cu note dulci de flaut. Langoarea baudelaireană îşi găseşte motivul în tristeţea apelor stătute. accentul căzând însă pe o detaliată prezentare a simptomelor nevrotice. teribila ei presiune asupra simţurilor. cum scria Verlaine în Cântec de toamnă. absenţă care-l caracterizează. constituie una dintre atitudinile simboliste tipice. ca succesiune de acte anihilante pentru fiinţă. mucede din canale. rătăcirea bociviană printre “ogrăzile de asfalt”. de aceea. pe toate vocile “o muzică de toamnă/ Cu glas de piculină.. cu foarte puţin variaţii. 92 “Biata carne fără vlagă este o apă sensibilă/ Care nu dă răgaz muşchiului plăpând ce nu se vede/ Dar a cărui mişcare o face să se crispeze ca o maree. la care este condamnat. Practic.. Amestec de plictiseală profundă./ Şi-acorduri de clavire/ Pierdute. ca “solitar al pustielor pieţe” este un periplu executat aproape mecanic ce traduce încercarea de a diminua angoasa existenţială. fără excepţie. de singurătate – consecinţe ale monotoniei existenţiale. singurătatea afirmându-şi autoritatea suverană. * Lirica solitudinii cunoaşte la Bacovia momentul său cel mai acut. dezolare şi tristeţe abstractă. ascunzând ostilitatea. pe care poeţii o evocă mai ales sub titlul de spleen. să sugereze reducerea spaţiului vital.// Les nerfs: soudainté de crise et branle-bas!/ Ou lente manigance. este expresia apăsării sumbre a anotimpului pluvios.” 92... Văzută din această perspectivă. Şi la Bacovia se aude.cit. op. exasperantă a existenţei. 190. Spre deosebire de poeţii damnaţi.// Nervii: deodată în criză şi agitaţie/ Sau într-o lentă manevră.” 93 M. spleenul simbolist./ Mais dont le remuement fait se crisper l’eau vive..” care însă se transformă într-un “marş funebru/ Prin noapte ce suspină”. iniţiat de Baudelaire. în plictiseala melancolică a liniştii duminicale din orăşelul mic de provincie. Confruntarea cu o astfel de realitate. fapt care determină şi o constantă a atitudinii lirice. . hostilité sournoise. de durată.

oboseala) existenţiale autoreprezentându-se sub puterea lor dizolvantă.. La nivel expresiv. probabil. smulsă din încheieturi. “Il pleure dans mon coeur”. tournez mille tours. Din punctul de vedere al intensităţii sentimentelor implicate aici. 150. 1974. “mediocrul. 37. George Bacovia are viziunea esenţei iremediabil tragice a realităţii şi aici 95 Lidia Bote. Bacovia domină şi regizează o teribilă gamă de stări (neliniştea. “Il pleut sur la ville”. învârtiţi-vă în sunet de oboi” ( Caruselul). pe o altă treaptă a sensibilităţii aşezându-se enervarea exasperantă. glod. p. care culminează cu plânsul universal: “De-atâtea nopţi aud plouând/ Aud materia plângând”. poezia captând fadul existenţei rarefiate şi inconsistente.P. Richard. autorul Lacustrei parcurge o întreagă curbă a depresiunii. cum le observă J. . 98 D. “dependenţa de condiţia naturală devenind tiranie pentru simţurile silite să înregistreze. mersul acestei meteorologii permanent catastrofice”96. durerea. pe care el o supune aceluiaşi regim al vertigului.P. evanescenţa stărilor umorale. celebră fiind poezia Il pleure dans mon coeur. 26. Aceeaşi versatilitate a tragicului se regăseşte la Verlaine. “această langoare” chiar dacă îi cotropeşte sufletul. “tragicul devine acum o stare comună a implicării în contigent” 98. Richard. lumea capătă dimensiuni carnavaleşti. Flămând.. Verlaine se situează pe poziţia tristeţii pasive. prin nişte “ochene triste”/ “Mă prinse sinistre gândiri -/ În jurul meu corpuri de ceară/ Cu hâde şi triste priviri” (Panoramă). de vegetare. nu al metaforei. Poezie şi profunzime ./ Tournez souvent et toujours/ Tournez. 97 “Plânge în inma mea/ Cum plouă peste oraş:/ Ce-i tristeţea aceasta/ Care-mi pătrunde inima?” (Plouă în inima mea ).cit./ Şi nu mai ştiu nimic”. Introducere în poezia lui Bacovia . nu devine totuşi nimicitoare. searbădul persuasiv” 99 sunt trăsături specifice poeziei sale. Bucureşti. 100 “Învârtiţi-vă. Este lumea de circ al lui Verlaine. răul. în primul rând dintr-o anumită persuasiune a mediocrului cotidian. 99 J. p. tournez. învârtiţi-vă cai de lem/ Învârtiţi-vă o sută de ture. prin intermediul comparaţiei. fuzionează cu cel subiectiv. Petroveanu.cit. Tragicul se relevă insinuant. o lume obiectualizată. 96 M. care. Odinioară categorie moral-filosofică cu valenţe absolute. din ciclul Romances sans paroles.. Minerva. disperarea. deznădejdea. 1979. singurătăţii şi a plânsului interior cu ploaia: “Il pleure dans mon coeur/ Comme il pleut sur la ville/ Quelle est cette lanqueur/ Qui penetre mon coeur?” 97. “în umezeala grea/ Stau şi. amărăciunea. moina cade. chinul. tournez au son des haut-bois” (Chevaux de bois)100. resemnarea. planul obiectiv. că va fi reţinut atenţia lui Bacovia prin relaţionarea tristeţii. apă. Univers. într-o sarabandă nebună: “Tournez. învârtiţi-vă o mie de ture/ Învârtiţi-vă mereu şi întotdeauna/ Învârtiţi-vă. Forme estompate ale aceluiaşi imaginar se găsesc la Verlaine. Mai mult chiar. înainte de orice alt stimul. bons chevaux de bois.. ceea ce implică pentru poetul român un plus de sugestivitate. (“Aud materia plângând”) ca la Bacovia. 448. 28 “Interpret clasic al dispoziţiei apăsătoare” 95. op. ca formă extremă a dezumanizării. Melancolia este adesea urmată de o stare prostaţie./ Tournez cent tours. Ed. p. e dereglată în mecanismele ei interioare şi se reflectă răsturnat.. p. Bucureşti. Ed.. op.

/ În golul tău e nebunie/ Şi tu ne faci pe toţi nebuni” (Pulvis). pe drumuri. apoi. inadecvarea totală a acesteia la explozia de vitalitate pe care o presupune iubirea. devine un alter ego. Iubita. 175. în înţeles moral. tragică banalului spleen simbolist. S-ar putea spune că lirica bacoviană dezvoltă “o erotică funebră. dar îşi imaginează dragostea tot ca pe o cădere. contrastul dintre atmosferă şi sentiment. o altă fiinţă. încât “iubirea este încă un prilej de a vorbi despre literatură. p. după cum s-a remarcat. op. Obsedat de gândul morţii. ca Baudelaire. odată ajuns la casa iubitei.”. “Un gol istoric se întinde/ Pe acelaşi timpuri mă găsesc/ Şi simt cum de atâta ploaie/ Piloţii grei se prăbuşesc. Descoperind în ambianţa provincială constituită ca un corespondent al stărilor de suflet limită. Iubirea bacoviană – sintagmă care pare pusă sub semnul absurdului într-o poezie a solitudinii. acolo unde poate găsi adăpost şi compasiune. 103 D. * Dar golul fiinţei trebuie să primească sau să se îndrepte măcar spre o plinătate.. căruia poetul îi împărtăşeşte zbaterile dramatice ale fiinţei. acoperit cu flori: “Şi azi chiar sânul tău e mai lăsat/ Toarnă pe covoare parfumuri tari/ Adu roze. 210. Decembrie). mai mult decât o confidentă. Bacovia nu filosofează. subliniat. Întrebările poeziei .cit. de morbul extincţiei: “Cei vii se mişcă şi ei descompuşi/ Cu lutul de căldură asudat”.. Bacovia dă o notă gravă. p. “delirând”. Poetul se adresează iubitei: “Sunt câţiva morţi în oraş. 151. Ed. 29 se află sursa unicităţii sale. ca sper unicul loc al salvării. nu ca pe un păcat. La nivel de sugestie. . aşezată într-o ambianţă de ritual grotesc” 103. 102 Adriana Iliescu. căci sursele nefericirii. îndrăgostitul se comportă ca şi cum s-ar afla în faţa unui cadavru. de căldură-n oraş/ Încet. op. în primul rând. Scena erotică alunecă în morbiditate. pentru a o chema să vadă cum plouă sau pentru a se lăsa îngropaţi sub “potopul de zăpadă” (Spre toamnă. una ireparabilă. se menţine drumul spre casa iubitei. Dimitriu.. ci ca pe o descompunere materială. întâi de toate. Mihăilescu. Cartea Românească.cit. veşnicie/ Tu haos care toate-aduni. iubito/ Chiar pentru asta am venit să-ţi spun”. multiple. Poezia Cuptor porneşte. nu pot fi înlăturate. ele aparţin înseşi condiţiei de damnat. a vidului existenţial – “este mai mult alteritate”101. dar este evitat spectacolul naturalist-baroc al descompunerii: “Le soleil 101 D. semnificaţia unui absolut al impasului istoric extinzându-se într-o atemporalitate înfricoşătoare. “zguduie fereastra nervos”. Iubirea este împărtăşită şi totuşi acest fapt nu aduce împlinirea fiinţei.C. dominată de principiul distanţei. cum considera poetul “Florilor răului”. cadavrele se descompun”. Trebuie. pe tine să le pun”. Scenariul erotic bacovian este excelent condensat în Cuptor. indiscutabil. p. Bucureşti.. 1988. de la “Une Charogne” a lui Baudelaire. sugerând totodată potenţiala atingere şi a celor în viaţă. singurătate şi moarte” 102. Târgul bacovian devenit un târg metafizic oferă una din cele mai patetice expresii ale condiţiei tragice a umanităţii: “Imensitate. aceasta fiind. îndrăgostitul bacovian merge. făcând-o astfel părtaşă la spectacolul descompunerii materiei: “Pe catafalc.

într-un fel. Stăpânind toate personajele care populează spaţiul provincial. îngerul şi pasiunea mea!” ( Un hoit. La Bacovia se regăsesc “plomb fatal” ca şi “une Bière de cristal”. în raclele de sticlă din Panoramă./ Comme afin de la cuire à point. care este odaia.. 104 “Putreziciunea asta se răsfaţă la soare/ Care-o cocea adânc şi liniştit/ Vrând parcă să întoarcă naturii creatoare/ Tot ce-adunase ea. “Şi sânge cald se scruge pe canal” (Tablou de iarnă). “Acum stă parcul devastat. de fiorul omnidevorator. existând şi alte conexiuni de acest gen în operă. contribuie. dar însutit// Şi cerul privea hoitul superb cum se desfată/ Îmbobocind asemeni unei flori. Întregul oraş pare a fi atins. neatinsă de descompunerea din jur. op. celui mai idilic pastel. fatal” (Parc). “Dormea întors amorul meu de plumb” (Plumb). “tanatofilia bacoviană este în considerabilă proporţie de origine livrească” 106. marea umbră. Al. mon ange et ma passion!” 104./ La puanteur était si forte que sur l’herbe/ Vous crûtes vous évanouir// Et pourtant vous serez sembable à cette ordure/ A. dans un paroxysme intense des nevroses/ Pensante comme un plomb fatal/ Hazard je t’endis sur la long tas des roses/ Dans une bière de cristal” 107. noian de negru” (Negru). Atmosfera decadentă a poeziei bacoviene. ai şovăit deodată din pricina puternicei duhori// (. Bucureşti. 242. “Decor de doliu. ca şi cum adoptarea de regnul morţii s-ar fi produs de mult. în ziduri şi pe chipurile oamenilor. altoită pe un teren gata pregătit şi disponibil să înfieze generos astfel de pretexte lirice./ Etoile de mes yeus. soleil de ma nature. bântuit. desigur însă. sugerat de imaginea fecioarelor clorotice. p. Bacovia – Sfârşitul continuu . omniprezentă. într-un paroxism intens de nevroze/ Atârnând ca un plumb fatal/ Buimăcit. Ed. la izolarea cuplului de lume. Caraion. “Carbonizate flori. După cum consideră I.. 106 Ion Caraion. Les spectres. Funebrul ostentativ al viziunii lui Rollinat i-a oferit poetului imaginea unui teritoriu liric tentant. 38. În poezia bacoviană. îndeosebi prin ciclul macabru. în lucruri şi vegetaţie. . au centuple à la grand nature/ Tout ce qu’ensamble elle avait joint// Et le ciel regardait la carcasse superbe/ Comme une fleure s’epanouir. cenuşie./ Et de rendre. 105 Hugo Friedrich. 1977. iar poetul înregistrează simptomele descompunerii în toate regnurile. În La morte embaumé. salonul. eu te-ntinsei pe o grămadă mare de trandafiri” (Moartea parfumată ). funerar” (Decor). Philippide). trad.cit. teroarea se insinuează într-o atmosferă ternă. planează asupra celui mai inocent. cette horrible infection. p. pe o insulă de linişte şi de disperare. sau a sicrielor în drum spre cimitir.. 107 “Apoi./ Vous. în conflict cu sentimentul tonifiant al iubirii./ Simţind că te înăbuşi. “ca semne ale timpului crepuscular”105: astfel. dar foarte sensibilă la aceasta.. Cartea Românească. 30 rayonnait sur cette pourriture. după ce descrie îmbălsămarea unui cadavru de femeie. ochilor mei astru şi firii mele soare/ Tu. casa iubitei. Rollinat se dezlănţuie: “Puis.) – Şi totuşi ai să semeni cu această-ngrozitoare/ Putreziciune cu duhoarea grea/ Tu..

ca şi în Marş funebru. Spleen şi alte poezii. în intenţie.cit. pe care le integrează altor semnificaţii lirice. de sânge”. “dintr-o modestie patologică. 109 D. mai plouă. lumea regresiunii excluzând pasiunile vitaliste. p. ambiţie magistral realizat artistic. dominată de o senzualitate aprinsă. 70. 111 I. 250. păstrând unele laitmotive: muzica lui Chopin. poezia consituindu-se “ca o baladă fantastică a obsesiei de sinucidere. victorios. a lui Rollinat. cel puţin.. Descripţia amplă a poetului francez este aşezată de Bacovia într-un cadru elegant. în Finis a poeţilor Poe. de moarte. ca în La mort des pauvres. nu-şi permite. în amurg. aducând astfel o deplină orginalitate textului: “. aproape. elemente care nu caracterizează lirica bacoviană. şi Rollinat”. (. din arierplanul conştiinţei bacoviene. Havuzul din dosul palatului mort/ Mai aruncă. dar conştiinţa mimetismului nu afectează creaţia propriu-zisă. cele trei planuri: conştientul..cit. moartea nu reprezintă. un fel de apoteoză a vitalităţii. Bacovia nu se sfieşte să dea în vileag idolii lecturilor.. imaginea corpului greu. luxul originalităţii absolute” 110. şi Baudelaire. ca la Baudelaire. Dimitriu.. L’amante macabre. În stilul adoptării şi al adaptării unor texte din Rollinat se distinge dominanta expresivă originală care acceptă forme consacrate pentru a le deforma. o sinucidere trivalentă sugerând. de exemplu în Marş funebru. care cade în întuneric. fiecare sfârşindu-se prin enumerarea culorilor.) O. Menţionarea. ambele fiind scrise în trei timpi. până la un punct Bacovia prelucrând ideea. 110 Ibidem. ceea ce face ca motive fundamentale comune să nu mai fie uşor de recunoscut. pentru că aceasta. 31 Analogii evidenţiază şi versurile: “J’enveloppai les corps d’un suaire de gaze/ Je denouai ses longs cheveux/ Et tombant à genoux je passai de l’extase/ Au délire atroce et nerveaux”108 şi cele din Finis: “Cadavrul impozant pe catafalcul falnic/ Sub gaza de argint visa în vasta sală/ (. de aur. o stare expansivă. spaţiul fizic şi poetic este regândit prin miniaturizare. ca la Baudelaire.. p. descriind minuţios putrefacţia. Baudelaire se distanţează. simţurile-mi toate se enervau fantastic... Similitudinile flagrante dintre cele două poeme au fost semnalate de Al.). în momentul în care ele se integrează perfect unor noi structuri. aduce în poezie un personaj simbol./ Dar în lugubrul sălii pufnea un râs sarcastic/ Şi Poe. cât şi a Luxurilor şi Refugiilor. . Lumea în care satanicul Rollinat îşi poartă povara damnaţiunii este structural deosebită de cea a lui Bacovia. op. prezent la Bacovia în Nevroza: “Afară ninge prăpădind/ Iubita cântă la clavir”. pentru că funcţiile conştiinţei par a 108 “Acoperii corpul cu o gază de pânză/ Dezlegai lungile sale plete/ Şi căzând în genunchi eu trecui de la extaz/ La delirul atroce şi nervos”. declinul acestora nu este răscumpărat în spirit.. La Bacovia suferinţa. Piru încă din 1939. Baudelaire şi Rollinat “poate echivala cu recunoaşterea delictului de mimare. op. Nu ar fi exclus ca Amurg antic să fie declaşată de Ballade de l’arc en ciel . Bacovia cultivă exclusiv formele decadente ale materiei. o lume atât a cavourilor şi a morţii. au culori/ De sineală. spre lumile luciferice. râsul lor sancţionând stângăcia imitaţiei”109. complexul Ofeliei. mai plânge/ Şi stropii căzând. Ion Caraion vede. ca şi de o sexualitate puternică.. Caraion.. Dacă. teoretizat de Bachelard. clavirista. devenite surse de inspiraţie. subconştientul şi inconştientul” 111.

Precipitând acţiunea forţelor descompunerii. op.. sau elemente care par de neclintit: “Pilonii grei se prăbuşesc” (Lacustră). care antrenează căderile succesive pare a fi la Bacovia. De aceea. 114 Ştefan Munteanu. iubito. Pornind din dimensiunea de plictis citadin. Streinu.. de sfârşit de act tragic. . Ea coincide cu hegemonia materiei şi deriziunile aferente” 115. s-a dezafectat şi denaturat. face ca vremea să fie. deşiră clipele implacabil spre unul şi acelaşi termen: “Curg zilele spre cimitir/ Trist. * Bacovia. care îi dă puterea să se compare cu alţi mari poeţi. ci totul./ Ascultă cum greu din adâncuri/ Pământul la dânsul ne cheamă” (Melancolie) ia mai întâi forma căderii. Bacovia “se emancipează nespus de repede. a poeziei lui Baudelaire. în mod esenţial. Tu citeşti nazalizând” (Poemă în oglindă) sau luând proporţii cosmice: “Potop. sentimentul “chemării pământului”. de spaime torturante trezite de monotonia ploilor putrede de toamnă. trupul: “Şi-mă las pe pat. în simple automatisme de viaţă. Alunecarea în gol atinge simţurile: “Şi privirea-ţi cade vagă peste apa larg-ovală” (Poemă în oglindă) sau sentimentele: “Peste parcul părăsit/ Cad regrete” (Oh. căci toate lucrurile ascultă parcă de o lege secretă şi imuabilă a întoarcerii spre pământ.cit.cit. p. 268. de un sens unic şi ireversibil al mişcării regresive în univers” 114./ Şi destrămând al vieţii fir. p. când viaţa nu mai coincide cu viaţa. departe de a se deschide spre ziua de mâine. un corolar funest şi ulterior. conştiinţă sfâşiată de veghe continuă. 255. ca sub puterea unui blestem şi condamnă omul să-şi contemple disoluţia. firul timpului consumă lacom viaţa. Obsesia planului înclinat. cu care “iniţial împarte unele elemente de viziune” 113. după cum argumentează Ion Caraion “o consecinţă a nopţii generalizate. amurguri ). se înscrie între spiritual şi mineral. cu tentă macabră. 115 Ion Caraion.. Astfel spaţiul poeziei bacoviene. simţite ca ipostaze vegetative ale unei naturi stând sub semnul inevitabil al decrepitudinii. regresivă. în instinct. op. ploaia. una câte una. în senzaţie. Această viziune asupra universului şi umanului care stă sub semnul unei mişcări negative. un corp am auzit căzând” (Marş funebru)./ Se duc pe totdeauna” (Curg zilele). 113 Ibidem. căruia nimeni nu i se poate sustrage: “Ascultă. implicând căderea culorilor: “Pe când cade violetul.cit. ci şi oricărui poet de la noi sau de oriunde. ochii să-i închid” (Monosilab de toamnă ) “Şi-n urmă. originalitatea acestei conduite lirice fiind opozabilă nu doar lui Baudelaire. 217. anularea oricăror 112 Vl./ Nu plânge şi nu-ţi fie teamă. care este al demiterii spiritului şi al regresului moral” 112. greu. 258. 32 se retrage în fiziologie. p. Efectele unui asemenea timp sunt percepute inevitabil de fiinţa bacoviană: uniformizarea descurajantă a clipelor: “Şi iar aceeaşi oră de dimineaţă/ Pe toate mocnind acelaşi secret” (Plumb de iarnă). op. Nu doar frunzele. percepută ca o fatalitate. p. se confundă cu dorinţa stingerii. sau de nesfârşirea zăpezilor. ninsoarea cad cu mişcări obosite. tu bine. Verlaine sau Rollinat. inclusiv fiinţa poetului “se supune acestui proces fără revers. într-un sens propriu. cad stele albe de cristal” (Singur).

trad. op./ O umbră eşti acuma şi pot să te ridic. acesta fiind. p. timpul ei fiind deja încheiat: “Plumb şi furtună./ Vei scrie. consecinţă a înstrăinării de lume şi sine. magique. Al. În periplul său pe străzile oraşului./ Lăsând odaia goală şi lampa afumată. Drama eului sfâşiat. nu ca timp. prin urmare e pervertit. le passé restauré!” 117 căci întregul efort pare că se- dreaptă spre refularea amintirilor. propriul eu îi apare degradat. Poetul îşi contemplă fiinţa şi lumea din jur ca pe un spectacol al ruinei.. ci ca o proiecţie în care timpul este exclusiv ceea ce e sortit să piară. şi nici nu poate trăi ca poetul francez acel “Charme profond.. Philippide). Philippide)..” (Umbra). fără a spune un cuvânt. şi unul din motivele distanţării de sine. deopotrivă în faţa vieţii şi a morţii. perceput. ceea ce generează repulsia în faţa propriei vieţi. Rătăcitorul se simte mereu ameninţat de o alienare a fiinţei.. 117 “Farmec adânc şi magic cu care ne îmbată/ Trecutul în prezent reînviat” (trad. 47.” (Pianul) şi./ Finis. nu mai e de mirare că şi spaţiul.cit. la rândul lui. pustiu. confundându- 116 “Am amintiri mai multe decât un milenar” (Spleen II. cu toate tenebrele fiinţei sale şi poetul. spune Laurenţiu Ulici. în fond târziul.” (Poemă finală).. a unei derute fără scăpare.. Apetroaie. e ora şi noaptea-ntârziată. viitorul nu se stabileşte ca o verigă în lanţul devenirii./ Altfel. căci se strecoară printre ceilalţi. lumea ambiantă este condamnată. Astfel. Odată cu această performanţă. în final. aducătoare de neîncredere care-i insinuează în suflet inutilitatea. să uit ceea ce nu ştie nimeni/ Ascuns în pivniţa adâncă./ Singur să fumez acolo. ci dimpotrivă ca lipsă a lui. nici el lipsit de fantasmele creatorului) eul e perceput din ce în ce mai străin. în rătăcirile prin locurile aglomerate poetul păstrează mereu aceeaşi impresie de anonimat. aducând totodată o veşnică apropiere de moarte: “Şi tare-i târziu/ Şi n-am mai murit. de foarte departe. nesemnificativ. Bacovia “introduce în poezia română «Târziul»”. îşi pierde urma şi apoi identitatea: “Eu trebuie să beau. “trecut într-o dimensiune ce-l anulează: în stagnare”118.. Al. Bacovia nu poate spune ca Baudelaire: “J’ai plus de souvenirs que si j’avais mille ans”116. nu mai vin/ Şi nici mângâieri. anihilarea memoriei prin golirea conştiinţei de sentimentul propriei durate. probabil. atât de caracteristic “târgului blestemat”. 118 I. Istoria contemporană” (Poema finală). spre uitare. pe vale – suvenir” (Nocturnă). văzute ca o oroare şi o eroare în acelaşi timp.. În accepţia lui temporară. a artistului. astfel înţeles nefiind decât o parafrază naivă – încă nu cu totul conceptualizată – a plictisului existenţial. Scindat în două ipostaze paralele şi complementare. * Privind existenţa dincolo de speranţe şi iluzii. 33 speranţe: “Şi vremuri mai bune/ Nu vin. e absorbit şi anulat: “Veacurile au stat/ Un oraş. De aici oboseala existenţială. drama existenţială în genere se complică şi se adânceşte prin drama poetului. dont nous grise/ Dans le présent. e greu pe pământ. sentiment cabotin şi perfid: “Poţi să te culci. şi tot nimic.. neştiut de nimeni. ceva care vine agonic.” (Pastel). . în acelaşi timp (omul. altă dată. dar şi urmare a stereotipiei unei mişcări fără ţintă: “Sunt solidarul pustiilor pieţe/ Cu jocuri de umbră ce dau nebunie”.

eu” 119 devine un aspect al conştiinţei poetice asumate. “apetitul de demonstrabilitate continuă şi de autoreprezentare: eu. Petroveanu./ Trecut-au ani. “Azi nu mai sunt eu” scrie Bacovia. 119 120 M. 200. dar nu ca urmare a acelei voite “dereglări a tuturor simţurilor” care-l făcuse pe Rimbaud să constate “Je est un autre”. Astfel.cit. p./ Seri. ci ca reflex al spaimei de inautenticitate./ Nopţi/ Efuzii de parfume/ Şi nuanţe.. . Bacovia însuşindu-şi pe deplin “pericolul trăirii rolului de poet «damnat» – în târgul blestemat – rol monopolizat de boema simbolistă” 120: “Cafeneaua/ Cu visători damnaţi./ Simbolism/ Curentul decadent. 34 se la limită cu un “altul” în care nu se mai recunoaşte./ Oraşul dominant”./ Bijuterii rare./ Broşuri. eu. op. sau îi e frică să se recunoască./ Paradoxe/ Bizarul.

.. 17 Capitolul III................................................................................................. Simbolismul românesc........... 27 ....................... fenomen artistic de paralelism sau de înrâurire? ....................... 5 Capitolul II....................................... Simbolismului european şi mesajul său estetic ............ 2 Capitolul I........... De la “infernul citadin” la “târgul blestemat” ................................ 35 CUPRINS Introducere .........