Universitatea din București

,
Facultatea de Sociologie și Asistență Socială

Teoria anomiei
în viziunea lui
Emile Durkheim

Hodor Rebecca-Elisabeta
Universitatea din București,
Facultatea de Sociologie și Asistență Socială

Teoria anomiei în viziunea lui Emile Durkheim

Emile Durkheim, sociolog francez, s-a născut pe 15 aprilie 1858, la Epinal, într-
o familie tradițională cu o tradiție religioasă puternic înrădăcinată . Este autorul a
numeroase articole, recenzii și studii importante în sociologie. Durkheim este
considerat ca fiind autorul cu cea mai mare contribuție în fixarea academică a
sociologiei văzută ca știință dar și în punerea sociologiei în cercul științelor umaniste.
Cea mai mare parte din munca lui s-a axat pe modul în care comunitățile ar
putea să mențină coerența și integritatea lor în modernitate, în era în care legăturile
sociale și cele religioase tradiționale nu mai sunt asumate. Munca lui E. Durkheim se
învărte în jurul faptelor sociale, termen ce descrie fenomenele care nu apar datorită
acțiunilor indivizilor, dar au o influență asupra lor. El alături de Karl Marx și Max
Weber, este considerat unul dintre părinții fondatori ai sociologiei. Pentru el
sociologia este o știință a societății, el văzând în faptele sociale, datele imediate ale
societății. Pentru a demonstra acest lucru el folesește experimentarea indirectă, analiza
secundară a lucrurilor sau metoda comparativă. Deasemenea, Emile Durkheim a
studiat anumite fapte sociale cum ar fi: formele eventuale ale vieții religioase,
diviziunea muncii, sinuciderea.
Unele dintre cele mai importante studii științifice realizate de către Emile
Durkheim sunt următoarele: „ Diviziunea muncii sociale” (1893), „Regulile metodei
sociologice” (1895), „Despre sinucidere” (1897).
Termenul de anomie, desemnează „starea de dereglare a funcționării unui sistem
sau subsistem social, dereglare datorată dezintegrării normelor ce reglementează
comportamentul indivizilor și asigură ordinea socială. „ (Zamfir și Vlasceanu, 1998,
p. 37). Aceest termen a fost introdus în a doua jumătate a secolului al-XIX-lea, în
limbajul disciplinelor sociale de către Jean-Marie Guyau, filozof francez.
În prima sa lucrarea, „Diviziunea muncii sociale”, sociologul francez prezintă
având în vedere problema organizării sociale, cauzele evoluției societăților moderne,

2
Universitatea din București,
Facultatea de Sociologie și Asistență Socială

propunând o teorie bazată pe norme și sancțiune, ca premise ale oricărei existențe din
societate.
Termenul de anomie este folosit pentru prima dată în această lucrar, o lucrare în
care sociologul francez, încearcă să demonstreze ce îi face pe oameni să creeze
societatea și să-și înfrâneze egoismul. Pornind de la credința lui în faptul că nevoia de
solidaritate a oamenilor nu poate fi explicată doar prin nevoia de conviețuire ci și prin
constrângere apar în discuție termeni cum ar fi faptul social sau conștiința colectivă.
Mai clar spus, individul se comportă într-un anumit fel din cauza faptului că se simte
constrâns , pentru că știe că nu este bine.
Unul dintre argumentele acestei cărți este termenul de „homo duplex”, o ființă
duală, individul fiind un amalgan între individualitate și societate. El este organizat în
două tipuri sociale sau solidarități, și anume: organică și mecanică.
Solidaritatea organică este specifică modernității. Indivizii stau împreună pentru
că au nevoie unii de alții, pentru că sunt complementari, tocmai pentru ca sunt diferiți.
Societatea creează individul care se îndeprtează de societate. În viziunea lui
Durkheim, schema modernității are trei reguli și anume: individul trebuie să se
adapteze schimbărilor pentru că societate modernă este într-o continuă schimbare,
trebuie să-și creeze o personalitate diferită de a celuilalt, o personalitate proprie, și nu
în ultimul rând, individul trebuie să își înfrâneze dorințele, instinctele, pentru că
societatea normeaza dorințele.
Solidaritatea mecanică este aproape opusă celei organice, ea fiind tipul de
legătură interumană care se datorează asemănării dintre indivizi, indivizii stau
împreună pentru că seamănă. Ideea care a stat la baza lucrării lui Emile Durkheim este
următoarea: indivizii sunt asemănători și agregă. Societatea fiind puternic integrată,
conștiința colectivă devine mai puternică decât cea individuală, asta însemnând că
societatea îlelimină pe cel care greșește pentru că greșeala este în fața societății și nu
în fața individului.
Așadar, în societatea tradițională diviziunea muncii este bazată pe solidaritatea
mecanică, iar în opoziție cu societate traditională fiind societatea modernă care este
menținută de un sistem de interdependențe funcționale. Pozițiile sociale sunt
specializate și diferențiate, indivizii depinzând unii de alții pentru a supraviețui.
Solidaritatea organică se exprima sub forma solidarității organice.

3
Universitatea din București,
Facultatea de Sociologie și Asistență Socială

Trecerea de la societatea tradițională la cea modernă și de la solidaritatea
mecanică la cea organică se realizează destul de greu. Sociologul francez consideră că
starea de anomie este specifică societății moderne și că împiedică diviziunea socială a
muncii să conducă la integrarea părților și la funcționarea adecvată a societății pentru
că părțile acționează independent unele de altele și nu se realizează coordonarea
adecvată a funcțiilor sociale.
Așadar starea de anomie este detrminată de incapacitatea de a realiza conștiința
colectivă, este o stare de dereglare normativă, stare care afectează grupurile sociale
prin starea de dezorientare normativă.
Emile Durkheim, încearcă să sublienez în cartea sa faptul că individul modern
trebuie să supraviețuiască egoismului, altruismului și anomiei. Strânsa legătură între
faptul social și conștiința colectivă, așa cum este ea, exterioară și constrângătoare, este
creată de o instituție anume prin ritualurile ei, iar în societățile moderne aceasta nu
mai este la fel de dezvoltată pentru că ritulurile nu mai sunt la fel de multe, iar
contactul între membrii societății nu mai este la fel de des. În orice societate trebuie
să existe bunul simț al cetățeanului, adică în orice societate trebuie să existe o ordine
cultural-comunitară de tip irațional la prima vedere. Dacă bunul simț nu există
acțiunea socială va fi impredictibilă. Diviziunea muncii scade atunci când conștiința
colectivă este dezvoltată, iar cand aceasta este estompată deviziunea muncii este
dezvoltată. Esența individului modern este specializarea. Ideea care stă la baza acestei
concepții este că important devi atunci când deții un loc în diviziunea muncii sociale.
Neajungând să atingă aceste dorințe, individul devine frustrat și se ajunge astfel la
fenomenul acesta, numit anomie.
O altă lucrare în care sociologul francez, Emile Durkheim vorbește despre
anomie este: „Despre sinucidere” (1897). Aceasta este una dintre cele mai importante
lucrări în care abordează în mod științific un fapt social contemporan și anume
creșterea frecvenței sinuciderilor la sfârșitul secolului al XIX-lea. Crizele și
falimentele economice constituiau atunci un veritabil indice al variațiilor și
perturbațiilor din domeniul economiei care determinau amplificarea conduitelor
suicidare.

4
Universitatea din București,
Facultatea de Sociologie și Asistență Socială

Durkheim conturează în această lucrare o nouă viziune asupra morții voluntare,
care a fost considerată până la acel moment ca fiind un act exclusiv personal,
fundamentat pe o serie de motivații individuale. “Numim sinucidere orice caz de
moarte care rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ, înfăptuit chiar
de victimă , aceasta știind că va produce acel rezultat. Tentativa este actul astfel
definit , dar oprit înainte ca moartea sa fie rezultatul lui.”(Durkheim, 2005, p.5).
Anumite cauze psihopatologice ar putea explica rata sinuciderilor, dar el
demonstrează că tendința specifică spre sinucidere are cauze sociale. Tendința aceasta
se ridică la nivelul unui fenomen colectiv prin prisma datelor statistice analizate atât
calitativ, cât și cantitativ. În primul rând sinuciderea este considerată un fapt social iar
explicarea ei se face tot prin fapte sociale. Oprindu-se asupra anomiei datorată slăbirii
solidarității sociale, Durkheim identifică o rată mai mare a sinuciderilor la persoanele
mai puțin integrate social, la cele care manifestă o mai mare independență, la cele cu
profesii liberale: sinuciderea este mai frecventă la vaduvi, necasătoriți și divorțați
decât la cei căsătoriți, la bărbați decât la femei. Există o diversitate a formelor de
sinucidere dar caracteristica comună a acestora este faptul ca ele sunt săvârșite în
cunoștință de cauză, victima este conștientă de gestul său. Ceea ce face din acest
fenomen o problemă socială este tocmai caracterul rațional și conștient al sinuciderii.
Există trei tipuri de sinucidere, și anume: altruistă, egoistă și anomică.
Sinuciderea altruistă poate surveni nu numai din detașarea individului de
societate, ci și dintr-o prea mare integrare a acestuia. În mai multe și diferite culturi
ale lumii, există credința că o moarte a sinelui provocată este mult mai înălțătoare
decât o moarte naturală. Ceea ce primează pentru sinucigașul altruist este sacrificiul
pentru colectiv, el se subminează în virtutea a ceva mai important ca propria-i ființă, și
anume ființa grupului. Este întâlnită în cele mai multe cazuri în armată. Grupul este
mult mai important decât indiviul iar acesta preferă să își dea viața pentru grup.
Sinuciderea egoistă este specifică oamenilor neînțeleși, intelectualii, artiștii,
pictorii, divorțații sau vaduvii, oameni care tind să apeleze la această practică mai
mult decât ceilalți pentru că lipsesc legăturile sociale. Durkheim crede faptul că
egoismul este o cauză generatoare, iar dacaă liantul dintre individ și societate se
surpă, atunci același lucru se va întâmpla și cu liantul dintre om și viață, iar
incidentele care aparent conduc la sinucidere nu sunt decât cauze ocazionale.

5
Universitatea din București,
Facultatea de Sociologie și Asistență Socială

Sinuciderea anomică este întâlnită atunci când un individ nu este capabil să se
integreze într-o societate. La un moment dat, fiecare societate are anumite reguli
colective pe care actorii sociali trebuie sa le respecte. Autoritatea colectivă este
funcțională numai daca cere oamenilor sa facă anumite sacrificii în numele interesului
public, iar dacă individul recunoaște aceasta aurotitate colectivă și este disciplinat,
atunci el simte că cerințele sale nu trebuie să fie mai ridicate de un anumit nivel impus
de societate. De cele mi multe ori, în acestă categorie se încadrează antreprenorii,
brokerii. Telul lor în viață fiind acela de a se îmbogăți este distrus pentru că nu mai
există resursele necesare. Mai bine spus, scopurile indivizilor întrec
mijloacele necesare, acest lucru ducând la frustrare socială și mai târziu la anomie,
aceasta fiind unul dintre factorii sociali care influențează predispoziția pentru
sinucidere.
Emile Durkheim este de părere că individul nu poate să se oprească singur, el
trebuie să primească o sancțiune din afară iar mai apoi aceasta să fie materializată
adică trecută în individ.
Devianța este pe aceeași lungime de undă cu controlul social. Sinuciderea este
fenomenul social care apare în perioaele anomice, atunci când scade conștiința
colectiva și nu mai există acel control al dorințelor, sentimenetelor. Anomia este
frustrarea socială care se află între scopurile dezirabile și mijloacelor de care dispun
indivizii. Indiviul nu se poate adapta la ritmul schimbărilor bruște, iar anomia
constituie o deviere de la ordinea obișnuita a lucrurilor, el se simte inșelat în
așteptările sale, frustrat. Sinuciderea care este caracteristică unei astfel de societăți
poate fi eradicată doar de îndată ce cauzele anomiei sunt depistate și tratate.
Anomia apare ca un efect al ruperii solidarității sociale la nivelul instituțiilor
sociale mediatoare cum ar fi școala, familia, comunitatea, și ca urmare a neputinței de
a asigura integrarea socială a indivizilor în societate deoarece nu mai există repere
sau norme clare. Existența stării de anomie înseamnă, o suspendare temporară a
capacității normelor sociale de a regla comportamentele indivizilor, și nu o absență a
acestora, ceea ce, conduce la apariția comportamentelor deviante.
În situatiile în care societatea este caracterizată de o stare de anomie, o parte
dintre indivizi nu se mai supun regulilor impuse de societatea din exterior pentru că
sunt aruncați într-o situație inferioră celei anterioare iar societatea la randul ei ca

6
Universitatea din București,
Facultatea de Sociologie și Asistență Socială

urmare a acestor schimbări bruște, nu mai este capabilă să impună respectatea
normelor sociale.
Anomia a fost analizată și de alți sociologi, cum ar fi: Robert K. Merton. Acesta
a redefinit conceptul de anomie, iar în lucrările sale el se referă la presiunea care este
exercitată asupra indivizilor atunci cand o discrepanță între realitatea socială și norme
apare.
Emile Drukheim, identifică și definește anomia ca fiind o stare de boală a
societății moderne, stare ce a crescut odată cu creșterea diviziunii muncii, stare în care
societatea nu mai are suficientă putere de coerciție, iar indivizii pierd sensul normelor
și al valorilor, precum și măsura propriilor dorințe sau aspirații. În mod normal,
societatea ca putere superioară individului, îi dă acestuia simțul și limitele propriului
statut, făcându-l să fie conștient de binele comun. Dar într-o societate cu o diviziune a
muncii extrem de dezvoltată, oamenii au devenit atât interdependenți, cât și liberi sau
expuși pasiunilor egoiste.
Anomia, la fel ca alienarea, prezintă forme diferite, în funcție de cauze: apare pe
de o parte la indivizii care, realizând sarcini din ce în ce mai specializate, se izolează
și pierd legătura cu comunitatea colectivă sau nu se mai percep ca fiind parte
integrantă a acesteia. Apare însă și acolo unde nu există o continuitate sau o egalitate
a muncii între diversele segmente ale unui proces. Cu alte cuvinte, volumul de muncă
al unui individ este influențat și condiționat de capacitățile și volumul realizat de
ceilalți. Unde se rupe această legătură, productivitatea scade și se pierde sensul.

7
Universitatea din București,
Facultatea de Sociologie și Asistență Socială

Bibliografie

1. Durkheim, E, 2005, “Sinuciderea. Studiu de sociologie”, Filipești de Târg.
Prahova, Ed. ANTET XX PRESS.
2. Durkheim, E, “Despre sinucidere”, [online], Disponibil pe: http://scribd.com
3. Durkheim, E, 2008, “Diviziunea muncii”, Antet, București
4. Zamfir, C, Vlasceanu, L, “Dicționar de sociologie”, [online], Disponibil pe
http://scribd.com

8