REZUMAT IMUNOLOGIE

1

CURS 1 - INTRODUCERE

- Imunologia = știința care se ocupă cu sistemul imun
- Tucidide - Cei care fuseseră bolnavi și supraviețuiesc, îi îngrijeau pei ceilalți fără să se
îmbolnăvească
- Cei care au supraviețuit unui atac de variolă deveneau rezistenți în fața celui de-al
doilea atac
- Variolare – inocularea deliberată a unei persoane cu material obținut dintr-o pustulă
provenită de la un caz puțin grav
- Primul trial clinic – inocularea a fost testată pe un grup de deținuți și apoi pe un grup
de orfani
- 1796 – Edward Jenner introduce vaccinarea
o Injectează puroi provenit de la o persoană suferindă de variolă (cowpox) unui
băiat sănătos
- Lui Pasteur i se datorează termenul de vaccinare
o Vaccinare antirabică – a folosit țesut derivat al șirei spinării
o Dezvoltarea ideii că răspunsul imun poate fi declanșat și de componente ale
microorganismului respectv care nu sunt vii
- 1888 – Roux și Yersin – izolarea primului antigen
o Nuttal – demonstrează existența primului anticorp seric împotriva acestei
toxine
- Paul Ehrlich – prima teorie acceptabilă asupra imunității
o Cu ajutorul coloranților descoperă bariera hematoencefalică – doar unii
coloranți ajung la creier
o Elaborează conceptul de afinitate între substanțele chimice și organe vii
- Behring și Kitasato – au pus bazele seroterapiei – tratează difteria cu antitoxină
- Ehrlich este cel care pune la punct metoda de dozare exactă în unități a antitoxinei

TEORIA CATENELOR LATERALE

- Au fost puse la punct teste serologice: aglutinarea, reacția de precipitare, fixarea
complementului
- Metchinikov a descoperit fagocitele și fagocitoza
- Teoria elaborată de Ehrlich a fost numită a catenelor laterale
o Postulează că specificitatea imunologică se datorează unei relații stereochimice
unice dintre situsurile active ale antigenului și anticorpului
o Introduce conceptele de afinitate și situs funcțional ale molecului anticorp
o Introduce noțiunea de receptor
- Teoria catenelor laterale:
o Receptorii erau constituienți naturali, formați odată cu celula, pe suprafața
acesteia

2

o Posedau configurație structurală care le determină specificitatea pentru un
anumit antigen
o Celulele prezentau catene laterale necesare pentru toate antigenele
o Antigenul selecta doar catena laterală cu care este capabil să interacționeze
specific
o Celula renunță la restul catenelor laterale neselecționate și produce în exces
doar catena aleasă
o Lanțurile laterale erau rezultatul fragemntării unei imense molecule
protoplasmatice
o Baza specificității imunologice rezidă în configurația tridimensioanală unică a
moleculei de anticorp
o Formarea anticorpilor reprezintă răspunsul celular la interacțiunea cu antigenul
prin intermediul receptorilor de suprafață
- Anticorpii sunt niște substanțe complet noi

TEORII INSTRUCTIVE

- Landsteiner, Kabat, Heidelberger – personaje principale ale perioadei serologiei
- 1930 – se înțelege că anticorpii sunt proteine globulare
- Apare un val de teorii instructive
- Forma definitivă – teoria tiparului – Haurowitz și Breinl
o Antigenul era purtat în organism către situsul de formare al proteinelor, unde
servește drept model pentru moleculele de anticorp nascente
- Teoria instructivă a lui Pauling – simplificată și ușor de justificat:
o Antigenul va servi drept template doar pentru faza finală a procesului de
sinteză a proteinei – în care are loc răsucerea în spațiu a lanțului polipeptidic
- MacFarlane Burnet atacă teoria lui Pauling prin 3 aspecte:
o Teoriile instructive nu țin cont de importanța enzimelor în mecanismul de
sinteză și metabolismul intracelular
o Teoriliile instructive implică persistența îndelungată a antigenului de-a lungul
procesului de formare a anticorpului
o Producția de anticorpi este o funcția atât a celulelor stimulate inițial cât și a
descendenților acestora

TEORIA SELECȚIEI NATURALE

- Existența în sânge și în ser a substanțelor antibacteriene specifice – anticorpi naturali
- Niels Jerne afirmă că anticorpi cu foarte multe specificități posibile sunt sintetizați în
mod normal de către vertebrate și sunt eliberați în cantități mici în sânge
- Antigenele care intră în circulație reacționează cu acești anticorpi
- După ce interacțiunea antigen-anticorp este completă, rolul antigenului este de a
transporta anticorpul către celulele specializate capabile să reproducă anticorpul

TEORIA SELECȚIEI CLONALE

- Publicată în 1959 de Burnet, Talmage și Lederberg – teoria pe care imunologia se
bazează și astăzi
- Burnet sugerează că anticorpii se găsesc pe suprafața celulelor limfoide – au dispoziție
restrânsă fenotipic la nivelul unei clone, dedicată aceleiași funcții

3

Imunitatea adaptativă (specifică. Imunitatea înnăscută – toate elementele pe care organismul le posedă de la naștere - reprezintă prima linie de apărare împotriva antigenelor o Sistem de apărare format din componente umorale și celulare extrem de diverse  Piele (și secrețiile acide ale glandelor sudoripare și sebacee)  Mucoase – și mucusul care le acoperă  Reflexul de tuse și strănut  Secreția lacrimală  Mișcarea cililor  Creșterea temperaturii corporale  Oxigenarea plămânilor o 3 componente majore  Celule care fagocitează – ingestie urmată de degradare intracelulară  Proteine plasmatice solubile și glicoproteine – leagă microorganismele și le transformă în ținte pentru fagocite (opsonizare) sau pentru sistemul complement – moartea prin citoliză  Celule natural ucigase – NK  Subset de limfotice T primitve . Funcțiile sistemului imun: o Supraveghere – distincția self/non-self o Apărare – declanșarea răspunsului 4 . o Interacțiunea cu antigenul declanșează semnalul pentru proliferarea celulară o Antigenul va servi pentru selecția și activarea specifică a precursorului celular potrivit . dobândit prin contactul cu antigenul o Raspuns caracteristic – specific unui antigen – datorită receptorilor pentru antigene o Conceptul de pattern de recunoastere – o PAMP poate cuprinde  Lipopolizaharide – bacterii gram negative  Peptidoglicani  Acid lipoteichoic – bacterii gram pozitive  Manani ai bacteriilor sau fungilor o Structurile destinate recunoașterii PAMP – receptori PRR  Lectina care leagă mananul MBL – proteină serică multimerică  Legarea MBL – activează cascada sistemului complement – opsonizare  Receptorii toll-like – altă clasă de receptori PRR  Se găsesc pe suprafața fagocitelor mamiferelor și a celulelor dendritice  Leagă produși polipeptidici rezultați din cascade enzimatice proteolitice o TLR4 poate fi activat de LPS-ul bacterian dupe ce acesta s-a legat la molecula CD14 o Activarea TLR4 declanșează activarea și translocarea factorului nuclear kB → sinteza de citokine inflamatorii (factorul de necroză tumorală TNFα sau interleukina-1) . dobândită) – specifică vertebratelor o Se bazează pe existența limfocitelor o Raspuns lent.

Dinstincția dintre imunogen și antigen este una funcțională o Imunogenul este capabil să declanșeze reacții imune specifice și să reacționeze cu anticorpii – antibody generating  Limfocit B + imunogen – limfocit B efector (limfocit B cu memorie și plasmocite)  Limfocit T + imunogen – limfocit T efector (T helper/T citotoxice și lmifocite T cu memorie) o Antigenul – agent capabil să se lege specific la componentele sistemului imun . Acționează oriunde în organism . Receptor = specificitate o Legarea dintre receptor și ligant nu poate fi decât una specifică o Specificitatea – fiecare receptor își leagă ligandul său  Un receptor nu poate fi utilizat decât de un singur ligand SI nespecific SI specific . Antigen – structură străină recunoscută de organism. Fără memorie . Producție de molecule efector . Fără specificitate . Odată declanșat un răspuns vor fi implicate atât imunitatea specifică cât și cea nespecifică . Limfocitele o Derivă din celulele stem limfoide o În funcție de locul de maturizare:  Limfocite T – în timus  Suferă o diferenție suplimentară în: o Limfocite T helper o Limfocite T citotoxice  Activarea lor duce la un răspuns imun celular  Limfocite B – în măduva osoasă  Activarea duce la transformarea loc în plasmocite o Acestea secretă anticorpi – molecule capabile să recunoască antigenele  Asigură răspunsul de tip umoral o După maturizare. Înaltă specificitate . capabilă să declanșeze răspunsuri . o Reglare – controlul răspunsului în scopul menținerii homeostaziei o Memoria imunologică – răspuns optimizat la un nou contact cu același antigen o Toleranță – stare de neresponsivitate față de anumite antigene . Recunoașterea unor epitopi CURS 2 – ANTIGENE . limfocitele se deplasează către organele limfoide secundare – micromediu ideal pentru apariția sistemului imun . Imunogenicitatea – atât capacitatea de inducere a RI cât și aceea de a reacționa cu produșii finali ai RI o Un imunogen este și Ag o Nu orice Ag este imunogen 5 . Antigenicitatea – proprietatea structurilor de a se combina specific cu receptori și produșii finali ai RI . Raspunsul imun – apare ca rezultat al expunerii la stimuli străini (structuri non-self) . Memorie imunologică . Raspuns rapid .

Haptenele – antigene neimunogene . fungi o De natură nepatologică – alergeni o De origine vetegală. animală sau anorganicp . Efecte declanșate de antigen o Poate activa limfocitele – imunogen o Poate conduce la sitenza anticorpilor specifici o Poate duce la reacții exagerate o Poate duce la toleranță imunologică – absența RI . Toleranța – lipsa de RI față de anumite Ag. Medicamentele – au GM sub 1 kDa – pentru a nu fi percepute ca imunogene 6 . În mod normal SI nu răspunde la self . Boli autoimune – structurile apar ca un non-self în fața SI = self denaturat. Obținerae RI depinde atât de Ag cât și de SI (trebuie să fie capabil să răspundă acestui stimul) .. nu trebuie confundată cu imunosupresia sau imunodepresia – incapacitatea globală a SI . alteral . Compuși peste 40 kDa – bună imunogenicitate o Insulina și ACTH-ul – bune imunogene (intre 1000 și 6000 kDa) o Dextranul și gelatina (peste 40 kDa) – nu sunt bune imunogene . Caracterul de strain (non-self) . Antigenele pot fi: o De natură patologică – virusuri. Capacitatea de a răspunde față de non-self trebuie să fie dublată de toleranța față de self . citocrom c) – au imunogenicitate foarte redusă în cadrul a diverse specii . Există structuri separate efectiv de SI o Traumatism ocular → RI care conduce la afecțiune autoimună  Anticorpii de la acest RI pot ajunge la ochiul controlateral → uveita simpatetica . Compuși mai mici de 1 kDa – nu sunt imunogenici . bacterii. Greutatea moleculară . Definirea provenienței Ag o Ag autologe – de la același indivit o Ag singeneice – de la indivizi identici genetici o Ag alogeneice – de la membri diferiți ai aceleiași specii o Ag xenogeneice – membri diferiți de la specii diferite 2. Factori care condiționează apariția RI: o Factori care depind de Ag o Factori care depind de organism o Factori care depind de calea de pătrundere a Ag-ului în organism FACTORI CARE DEPIND DE ANTIGEN 1. paraziți. Unele macromolecule (colagen. Receptorii pentru antigen se leagă la porțiuni numite determinanți antigenici sau epitopi .

Creștere a complexității chimice → creștere a imunogenicității o Co-polimerii mai mulot aa: poli-glutamic. Stabilitatea structurală 7 . Acizii nucleici sunt neimunogenici o Exceptii – acizii nucleici se combină cu proteine → RI care conduc la autoimunități (LED – lupus eritematos diseminat) 4. odată cu creșterea mărimii crește numărul de epitopi monoton- repetitivi . Ag ajung în interiorul unor celule specializate unde sunt prelucrate și prezentate limfocitelor T 3. Majoritatea imunogenelor sunt proteine – prezintă un nr mare de epitopi diferiți .. trec peste limfocitele T – mare importanță în patologie . RI față de o proteină = suma anticorpilor îndreptați împotriva tuturor epitopilor pe care antigenul îi pune la dispoziție . Absența imunogenicității se datorează insuficienței complexității chimice o Dacă se adaugă o grupare DNP (di nitro phenol) – întreaga moleculă devine imunologică . În unele situații haptenele se cuplează cu proteine self și devin țina RI . Creșterea excesivă a dimensiunilor moleculelor nu va conduce la creșterea imunogenicității . Imunogenicitatea necesită un anumit nivel de complexitate chimică . Nu toate proteine sunt imunogene o Polimerii de lizină cu GM de 30 kDa sunt rar imunogene . Antigene glucidice . Lipidele pure sau glucidele pure sunt rar bune imunogene o Glucidele nu sunt suficient de complexe o Polizaharidele sunt rapid degradate și nu iau contact cu SI timp suficient o LPS (lipopolizaharid – prezent în membrana bacteriilor gram negative) sau polizaharidul pneumococic  Sunt antigene imunogene care stimulează limfocitele B în mod direct. Antigenele lipidice au un sistem de prezentare (CD1) – în unele situații pot deveni imunogene . Structura chimică .cele din grupul sanguin AB0 . Dimensiunea molecului influențeazp imunogenicitatea prin creșterea numărului și diversității epitopilor o La glucide. alanină și lizină – înalt imunogenici – dacă depășesc o anumit GM o Adăugarea de AA aromatici amplifică imunogenicitatea o Combinațiile chimice în care sunt prezente proteinele tind să fie înalt imunogenice . Anticorpii pot recunoaște diferite aspecte structurale ale proteine o Structura primară – lanțul de aa o Structura secundară – alfa helix sau beta pliat o Structura terțiară – legăturile care se realizează o Structura cuaternară – juxtapoziția unor părți ale moleculei .

Nu numai epitopii sunt capabili să se miște ci și paratopii 5. solubile . Carbohidrații nu pot activa Ly T o Pot activa Ly B . Pentru a fi bun imunogen. Izomerii L sunt imunogenice . Imunodeficiențe congenitale – afectează imunitatea specifică dar și pe cea nespecifică o Poate afecta capacitatea de procesare și prezentare a Ag-ului . inducerea agregării prin încălzire sau atașarea la matrici insolubile – metode pentru creșterea insolubilității macomoleculelor → facilitarea fagocitozei și creșterea imunogenicității FACTORI CARE DEPIND DE ORGANISM 1. Vârstele extreme influențează desfășurarea RI o Vârste avansate – supresie a SI o Perioada neonatală – SI incomplet dezvoltat 2. Substanța trebuie să fie suficient de stabilă pentru a ajunge la situsul de interacțiune și în același timp să poată fi degradată enzimatic parțial în timpul procesării . Este necesară menținerea unei anumite conformații tridimensionale care să fie recunoscută de limfocitele B . Moleculele care nu sunt biodegradabile nu sunt imunogenice → reacții cronice . Imunodeficiențe dobândite – consecințe a altor afecțiuni – afectare globală a sistemului imun . Macromoleculele mari. Pentru a se declansa un RI este necesară interacțiunea între limfocitele T și o categorie de celule denumite celule prezentatoare de antigen (APC) o APC degradează antigenul prin procesare (degradare enzimatică controlată a antegienului) și apoi exprimă pe suprafață determinați antigenici care pot fi recunoscuți de limfocitele T .. Genotipul individual o Influențează tipul de RI. insolubile – mai imunogenice decât moleculele mici. Peptidele cu D-AA nu sunt imunogenice . Cross-linking chimic intermolecular. intensitatea RI și apariția sau nu a RI o Controlul genetic este în mare parte sub influența unor gene care se găsesc în cadrul unui grup genic numit MHC – complex major de histocompatibilitate o Răspunsul imun este influențat de genele care codează specificitatea receptorilor LyB și LyT 8 . Vârsta și maturitatea funcțională a SI . o structură trebuie să aibă un anumit grad de rigiditate . Sarcina – menținera fătului se face cu ajutorul unui proces inițial la nivelul interfeței materno-fetale o Se instalează o toleranță sistemică – durata sa limitează stric perioada de sarcină . Degradabilitatea . Condiții fiziologice sau patologice ale organismului .

În cele mai multe cazuri sunt administrate parenteral o Orice altă cale decât cea orală (per os) o S.p. Toleranță – lipsa RI. Mecanisme de acțiune ale adjuvanților o Prelungirea persistenței antigenului o Amplificarea semnalelor co-stimulatoare o Formarea de granuloame o Stimularea ne-sepcifică a proliferării limfocitare .m – pentru substanțele solubile o i. Adjuvantul nu poate conferi imunogenicitate unei substanțe ne-imunogene – doar amplifică RI împotriva unor imunogene .v – de cele mai multe ori evitată . Asocierea cu adjuvanți . Adjunvantul Freund complet se folosește doar la prima administrare . B7 și IL-1 sunt importante pentru funcția de co-stimulare a limfocitelor T . Imunogenicitatea unei anumite substanțe poate fi amplificată cu ajutorul unor adjuvanți . Orice cale de administrare care tinde să șunteze celulele prezentatoare de antigen nu este recomandată pentru imunizare .c sau i. antigenul administrat intravenos va fi transportat întâi la splină . Sunt necesare administrări repetate la intervale de săptămâni pentru stimularea unui RI puternic – boosters sau repelles 3. Alumul și adjuvantul Freund stimulează o reacție inflamatorie cronică locală o Se formează o masă densă de celule – granulom – amplifică activarea limfocitelor Th . Cantitatea administrată . dar caracterizată prin specificitate și memorie – atribuite RI . Adjuvanții sunt folosiți pentru intensificarea RI atunci când Ag-ul are o imunogenicitate scăzută sau când sunt disponibile doar cantități scăzute de Ag . antigenul administrat subcutanat ajunge întâi la ganglionii limfatici proximali 2. Fiecare imunogen prezintă o relație doză-răspuns caracteristică o Se măsoară prin evaluarea RI la doze variate de Ag . CONDIȚII CARE DEPIND DE CALEA DE ADMINISTRARE A AG-ULUI ȘI DOZA ADMINISTRATĂ 1. Alte microorganisme utilizate ca adjuvanți: o Baciul Calmete-Guerin o Cornybacterium parvum 9 . Calea de administrare . – pentru imunogene celulare de tipul eritrocitelor sau a vaccinurilor bacteriene o i. Pentru uz uman este aprobat doar sulfatul potasic de aluminiu (alum) o Crește imunogenicitatea antigenelor făcându-le să precipite o Timpul de expunere crește de la câteva zile la câteva săptămâni o Crește dimensiunea antigenului .

p. Proteinele complexe au epitopi multipli Epitopi recunoscuți de Ly T .v filogenetic este mai veche decât imunitatea adaptativă o Se referă la toate elementele pe care organismul le posedă încă de la naștere o Constă dintr-o serie de factori care sunt operaționali aproape împotriva oricărei substanțe care amenință organismul o Nu este afectat de un contact anterior cu antigenul o Reprezintă prima linie de apărare împotriva antigenelor o Influențează tipul de răspuns imun adaptativ în funcție de tipul de antigen cu care ia contact Barierele anatomice și fiziologice împotriva infecțiilor 10 . să proceseze și să prezinte antigenele limfocitelor T și stimulează expresia de molecule co-stimulatorii . Epitopii T-dominanți sunt determinați de un set de molecule MHC exprimate de un individ CURS 3 – Imunitatea ne-specifică (înnăscută) .d. Epitopii pentru Ly T sunt de cele mai multe ori interni . Acești adjuvanți stimulează macrofagele să preia. Procesarea antigenului pentru generarea peptidelor care interacționează specific cu moleculele MHC . d. Alți adjuvanți: o Lipopolizaharide (LPS)  Amplifică răspunsurile la anticopri prin stimularea limfocitelor B o Cei care conțin muramyl dipeptid sintetic  Stimulează macrofagele și limfocitele T Epitopi recunoscuți de Ly B versus epitopi recunoscuți de Ly T Epitopi recunoscuți de Ly B . Cupa de legare a MHC interacționează cu diferite peptide oligomerice care funcționează ca epitopi T . o Vordetella pertusis . Imunitatea innăscută. Peptidele antigenice recunoscute de Ly T formeazp complexe tri-moleculare cu moleculele MHC și TCR . Epitopii pentru Ly B sunt compuși din AA hidrofilici de pe suprafața proteinei . Legături ne-covalente – reacție reversibilă o Cele două componente trebuie să fie foarte apropiate . au o anumită mobilitate . Pot fi compuși din AA secvențiali sau non-secvențiali . Sunt localizați în regiunile flexibile ale imunogenului.

Mijloace de apărare suplimentare – mucusul. Ochiul – acoperit de conjunctivă . Prima barieră anatomică împotriva infecțiilor este pielea – la om atinge greutatea de 5 kg o Este compusă din 3 straturi: epiderm. Pentru împiedicarea penetrării patogenului intervin o serie de bariere anatomice și fiziologice. Mediu fiziologic ostil o Temperatură prea înaltă o pH prea acid al stomacului o presiune crescută a oxigenului la nivelul alveolelor . Infecția cu virusuri duce la producția de interferoni (IFN) – molecule solubile sintetizate de celule o Interferoni III – se leagă de un receptor format de IL-10R2 și IFNLR1 o Interferoni I  IFN α o Familie de aproximativ 20 polipeptide – sintetizate în special de leucocite  IFN β o Sintetizat de fibroblaști  IFN ω  Multe celule sintetizează interferon I ca răspuns la o serie de stimuli – ex: infecția virală 11 . interferonii sau proteinele de fază acută) . derm și hipoderm o Celulele de la suprafața epidermului sunt moarte – pline de keratină. Mișcarea oscilatorie a cililor de la nivelul suprafeței celulelor epiteliale – apărare mecanică . Keratinocitele și epiteliul intestinal inițiază producția de peptide antimicrobiene. respirator și urogenital sunt acoperite de un epiteliu mucos . ca răspuns la infecția bacteriană . Lichidele organismului pot conține și substanțe cu acțiune antibacteriană sau antivirală o Lizozimul – din lacrimi. Suprafețele exterioare ale tractului gastro-intestinal. Tusea și strănutul – expulzează bacteriile înglobate în mucus . impermeabile la apă  Epidermul nu are vase de sânge o Dermul conține toate vasele de sânge pentru a susține epidermul  La acest nivel se găsesc glandele sebacee  Produc sebum – secreție uleioasă cu pH între 3 și 6  Producția de sebum – conferă aciditate pielii → mediu defavorabil dezvoltării majorității microbilor o Hipodermul – barieră suplimentară de grăsime . următoarea linie de apărare constă într-o serie de celule și de molecule (CMH. salivă și alte secreții mucoase – enzimă care hidrolizează un component uzual al pereților bacterieni . saliva sau lacrimile . Neutrofilele eliberează defensine – peptide antimicrobiene . internalizarea antigenului și procesele inflamatorii o Bariere anatomice – elemente structurale care împiedică în mod fizic pătrunderea antigenelor o Bariere fiziologice – acțiunea diferitelor structuri ale organismului în scopul de a susține barierele anatomice . După pătrunderea patogenului în organism..

IL-8 și TNFα) o Citokinele stimulează hepatocitele → ficatul secretă proteine de fază acută  Pozitive  Proteina C reactivă – opsonină și declanșatoare a sistemului complement  Serum amiloid o A – factor chenotactic o P – opsonină  Factori de coagulare  α2 macroglobulina – inhibitor al coagulării și fibrinolizei  ceruloplasmina  haptoglobina .  Reacționează cu celulele vecine făcându-le non-infectabile  Celulele vecine produc PKR (protein kinaza R) – fosforilează proteina eIF-2 (factor de inițiere a translației la eucariote)  eIF-2 fosforilat se cuplează cu eIF2B și formează un complex inactiv → scăderea sintezei proteice  activarea PKR induce RNAse L. Antagonismul bacterian o Reprezintă o barieră fiziologică împotriva infecțiilor cu patogeni o Este formată din miliarde de bacterii comensale și fungi o Localizată la nivelul cavității bucale. IL-6. care distruge ARN-ul → reducerea sintezei de proteine  crește activitatea p53 → apopotoza celulei  Interferonii I  stimulează potențialul litic al celulelor NK  stimulează capacitatea de prezentare a antigenului de către APC  efect antiproliferativ o Interferoni II sau tipul imun  IFN-γ – sintetizat de Ly T și celulele NK  Funcții:  Activator al fagocitelor  Amplifică expresia moleculeor MHC  Diferențierea Ly T efector  Produce comutarea de clasă a Ly B  Stimulează activitatea celulelor NK . Proteinele de fază acută o Proteine a căror concentrație este capabilă să crească sau să descrească ca răspuns la procesul inflamator  Proteine de fază acută pozitive – concentrația crește  Proteine de fază acută negativă – concentrația scade – contribuie la apariția sepsis-ului  Albumina  Transferina  Antitrombina  Transcortina o Neutrofilele și macrofagele secretă citokine (IL-1. a sistemului digestiv sau la suprafața pielii o Acești microbi alcătuiesc flora normală 12 .

5 µm o Inițiată atunci când multipli receptori de suprafață se leagă secvențial la liganzi de pe suprafața particulei → mecanism de fermoar o Interacțiunea dintre receptori și liganzi duce la polimerizarea actinei o Membrana se invaginează printr-un mecanism bazat pe actină → formarea unui fagozom  Semnale către sistemul de actină – fagocitoză  Semnale către sistemul de microtubuli – endocitoză o Molecule de adeziune . Calea endocitică o În această cale intră macropinocitele și veziculele tapetate cu clathrină o Aceste vezicule participă la un proce de scădere progresivă a pH-ului o Vezicule cu proteine hidrolitice fuzionează cu compartimentele endocitice o Vezicula cu clathrină fuzionează cu primul compartimen al sistemului endocitic – endozomul precoce  Receptorii sunt disociați și reciclați  Macromoleculele rămân în așa numitul endozom tardiv – fuzionează cu alți endozomi și cu alte vezicule din aparatul Golgi 13 . Macropinocitoza o Procesul prin care o celulă poate internaliza lichid extracelular o Se formează vezicule – macropinosomi o Procesul asigură o manieră eficientă dar nespecifică de testare a mediului extracelular .  Rol protectiv împotriva patogenilor  Competiție pentru nutrienți  Activarea celulelor sistemului imun  Secreția de molecule toxice în mod selectiv . Endocitoza o Procesul prin care macromoleculele din lichidul extracelular sunt internalizate ca urmare a interacțiunii acestora cu receptori de pe suprafața celulelor endocitate o Legarea macromoleculelor de astfel de receptori declanșează polimerizarea clathrinei o Invaginarea membranei tapetate de clathrina conduce la internalizarea complexului receptor-ligand o Veziculele tapetate de clathrina sunt mai uniforme decât cele formate prin macropinocitoză o Preluarea materialului străind prin macropinocitoză și endocitoză declanșează procesarea antigenelor → activarea Ly T . 3 procese responsabile pentru internalizarea macromoleculelor și celulelor .integrinele – molecule indispensabile pentru interacțiunea celulă-celulă sau celulă-matrice o Multe microorganisme eliberează substanțe care atrag fagocite – chemotactism . Imunitatea nespecifică nu ține cont de tipul antigenului și intră în acțiune rapid într-un timp foarte scurt Internalizarea antigenelor . Fagocitoza o Procesul de ingestie a unor particule cu diametre mai mari de 0.

generează o moleculă de apă oxigenată și oxigen singlet  Anionul superoxid reacționează cu apa oxigenată și generează radicali hidroxil și oxigen singlet  Anionul superoxid. non-divizibile o Pot să migreze în țesuturi străbătând membrana bazală a vaselor – diapedeză 14 . apa oxigenată. tardiv și apoi fagolizozom  Sunt implicate o serie de evenimente de fuziune și desprindere – aceste evenimente sunt facilitate de annexină – se leagă de fosfolipidele membranare o Mecanisme de distrucție intracelulară  Enzimele lizozomale – mecanisme oxigen-independente  Importante în țesuturile unde presiunea oxigenului este scăzută  Consumarea de ioni de hidrogen în reacțiile oxigen-dependente conduce la ușoara creștere a pH-ului → intrarea în acțiune a proteinelor cationice – defensine – bogate în arginină și cisteină  Oxidarea letală a lipidelor și a proteinelor bacteriene – mecanisme oxigen-dependente  Declanșate în momentul fagocitozei  Se produce o intensificare a activității șuntului hexoz- monofosfaților – generează NADPH o Reacție catalizată de NADPH-oxidază – prezentă în fagocite  Electronii trec de la NADPH la o flavoproteină membranară a citocromului b558 – reduce oxigenul molecular la anion superoxid  NADP+ produs accelerează șuntul pentoz monofosfaților – cale metabolică c econvertește sucroza la pentoză și CO2 și eliberează energie  2 molecule de anion superoxid. sub acțiunea superoxid dismutazei. Calea fagocitică o După internalizarea particulei. actina este depolimerizată și fagozomii utilizează sistemul microtubulilor pentru a evolua către stadul de endozom precoce. oxigenul singlet și radicalii hidroxil = agenți microbicizi foarte puternici  Eliberarea de oxid nitric  Când macrofagele sunt activate de LPS sau MDP – încep să exprime nivele crescute de NOS (nitric oxid sintetază) – enzimă care oxidează L-arginina pentru a produce citrulina și oxid nitric (NO)  Oxidul nitric are activitate antimicrobiană foarte puternică  NO derivat din macrofage poate inhiba sinteza ADN a limfocitelor și a celulelor tumorale .  Degradarea completă apare când endozomii fuzionează cu lizozomii și formează endolizozomii  La sfărșitul procesului produșii de digestie sunt colectați în vezicule exocitice care se desprind din endolizozomi . PMN-urile o Fac parte din grupul de celule albe sau leucocite o Celule circulante.

Inflamația ca răspuns la infecție sau leziuni o Inflamația = complex de evenimente celulare și moleculare care apar ca răspuns la atacul patogenilor cât și față de leziunile tisulare  Poate fi declanșată de citokinele secretate de către celulele apărării nespecifice o Evenimente care caracterizează inflamația:  Vasodilatația  Creșterea permeabilității peretelui vascular  Creșterea influxului de leucocite o Etape:  Celulele self alterate eliberează molecule care atrag leucocitele – chemotactism  Principalii efectori = macrofagele și neutrofilele  În stadiile tardive – se secretă factori chemotactici pentru limfocitele efector → amplificarea răspunsului inflamator o Inflamația poate fi inițiată în diferite moduri  Factori locali – kininele – familie de peptide mici care circulă inactive în sânge  Sunt activate de enzime eliberate de către celulele lezate sau de enzime ale sistemului de coagulare  Sunt transformate în mediatori potenți  Determină: vasodilatație. o Exprimă pe suprafață  Receptori pentru componente ale sitemului complement  Molecule de adeziune intercelulară  Receptori pentru componentele matricii extracelulare o Citoplasma conține granule bogate în enzime . Macrofagele o Împreunp cu monocitele formează sistemul fagocitelor mononucleare o Derivă din promonociți – intră în curentul sanguin și devin monocite o După un anumit timp migrează în țesuturi și se diferențiază în macrofage – în funcție de localizare se numesc:  Histiocite – în țesutul conjuncitv  Macrofage alveolare – la nivel pulmonar  Celule Kupffer – în ficat  Celule mesangiale – în glomerulii renali  Microglii – în SN  Osteoclaste – în țesutul osos o Citoplasmă – bogată în lizozomi o Sunt capabile să proceseze antigenul și să-l prezinte limfocitului T – contribuie la activarea acestuia o Fac parte dintre celulele prezentatoare de antigen APC  Limfocitele B  Celulele dendritice  Celulele Langerhans . contracția musculaturii netede și durere  Macrofagele activate secretă TNF și IL-6 – stimulează hepatocitele care secretă proteina de fază acută 15 . creșterea permeabilității vaculare.

care acționează asupra ficatului  PCR o funcționează ca opsonină – stimulează fagocitoza bacteriilor o activează sistemul complement  Alți mediatori – prostaglandinele și leucotrienele  Obținute prin metabolizarea fosfolipidelor membranare  Se obțin din acidul arahidonic pe calea ciclo.  Proteinele de fază acută se înmulțesc semnificativ în cazul unui proces inflamator acut o Proteina C reactivă o Fibrinogenul o Ceruloplasmina o Serum-amiloid A o Alfa1-antitripsina  Sinteza lor este stimulată de produși bacterieni (endotoxine) sau citokine pro-inflamatoare (IL-1 și IL-6).și lipooxigenazelor o Inflamația implică:  Modificări ale pattern-ului de migrare al leucocitelor  Amplifică extravazarea  Stimularea expresiei moleculelor de adeziune – responsabile pentru procesul de diapedeză  Creșterea permeabilității vasculare  În țesut trec și enzime de coagulare și fibrinoliză – încep procesele de reparare tisulară o Celule auxiliare care intervin în inflamație – trombocitele și mastocitele o Trombocitele – necesare pentru definitivarea procesului de vindecare tisulară o Mastocitul  Precursorii mastocitelor – se formează în măduva osoasă prin hepatopoieză  Eliberate în torentul circulator ca celule nediferențiate  Se diferențiază când intră în țesuturi  În funcție de distribuția tisulară se împart în:  MMC – în mucoase  CTMC – în țesuturile conjunctive  Pe suprafață au receptori pentru IgE – se leagă d emoleculele IgE care nu aparțin unui complex antigen-anticorp  Când IgE leagă antigenul – mastocitele se activează  Alte modalități de activare a mastocitului  Anafilatoxinele – fragmente ale sistemului complement  Kininele  Este indusă o scădere dramatică a cAMP → creșterea permeabilității membranare  Bazofil = echivalentul circulant al mastocitului  Bazofile și mastocite – rol major în alergii o Euzinofilul  Au capacitate limitată de a fagocita 16 .

dispare la senescență) o Produșii căilor metabolice ale metabolismului microbian = PAMP – pathogen associated molecular patterns  Reprezintă ținte ale recunoașterii SI nespecific o Receptorii care recunosc PAMP = PRR sau PRM – pattern recognition receptor/molecules  Sunt exprimați de macrofage. fosfolipaza C. Strategiile SI nespecific de recunoaștere a non-self-ului o 3 strategii de recunoaștere imună:  Recunoașterea non-self-ului microbian – recunoașterea structurilor moleculare care sunt caracteristice doar microorganismelor  Recunoașterea de structuri eliberate de către celulele self alterate  Recunoașterea missing self-ului – recunoașterea structurilor moleculare exprimate doar de către celulele normale. neutrofile. neinfectate ale gazdei – aceste structuri sunt recunoscute de receptori inhibitori sau proteine care inhibă activarea mecanismelor efectorii ale imunității înăscute (MHC I sau CD47 – exprimat pe membrana eritrocitelor.  Implicate în uciderea extracelulară a unor paraziți  Prezintă granule care se colorează cu coloranți acizi  În mijloc – MBP – major basic protein  În matrice – ECP – proteină eozinofilică cationică și EPO – peroxidază eozinofilică  Alte enzime: arilsulfataza B. histaminaza. END  Prezintă pe suprafață receptori pentru complement  În urma activării îți intensifică arderile respiratorii  În granule conține proteine capabile să perforeze membrana  C9 – complement  Perforinele – produse de Ly T citotoxice sau NK  Majoritatea helminților pot activa calea alternativă a complementului  Tapetarea cu C3b permite aderența euzinofilelor – eliberează MBP – distrug membrana parazitului . NK etc o Cele mai cunoscute PAMP:  LPS-ul bacteriilor gram negative  Acidul lipoteichoic al bacteriilor gram pozitive  Peptidoglicanii  Lipoproteine generate prin palmitilarea cisteinelor N-terminale ale unor proteine din peretele bacterian  Lipoarabinomanan microbacterian  ARN dublu catenar  Beta-glicani și manani (polizaharide ale manozei) găsiți în fungi o Caracteristici comune ale PAMP-urilor  Produse de microbi – niciodată de organismul uman  Invariabile între patogenii dintr-o clasă  Îndeplinesc funcții fiziologice pentru patogen  Pierderea lor poate fi letală  Evitarea recunoașterii de către SI nespecific prin pierderea PAMP nu este posibilă o PAMP-urile sunt produse atât de patogeni cât și de comensali (bacterii care trăiesc în simbioză) 17 .

scavenger  După ce leagă PAMP mediază preluarea patogenului de către celulă  Se găsesc pe macrofage. Mecanismele prin care SI nespecific nu distruge microorganismele comensale nu sunt pe deplin înțelese – sunt incriminate citokinele anti- inflamatorii sau compartimentalizarea o PRR-urile – sistematizate în 3 clase funcționale  PRR care semnalizează prezența infecției  Pot fi intracelulari sau la suprafața celulelor  Legarea PAMP duce la activarea căilor de semnalizare pro- inflamatorii  Următoarele categorii de produse sunt induse de PRR: o Proteine cu efect antimicrobial direct o Citokine inflamatorii și chemokine: TNF-alfa. IL-12 – induc reacții fiziologice necesare pentru combaterea infecțiilor o Produși care controlează activarea raspunsurilor imune adaptative: MHC II. B și C  PRR secretate  Au 3 categorii de funcții o Activează sistemul complement o Opsonizarea microbilor o Molecule accesorii pentru recunoasterea PAMP de către receptorii TLR  Colectinele o Se găsesc în sânge și în lichidele interstițiale o Alcătuide dintr-un domeniu de colagen legat la o lectină – proteină care leagă carbohidrați o Pot recunoaște pattern-uri diferite de structuri glucidice de pe suprafața microbiană o Colectinele mediază îndepărtarea patogenului prin opsonizare. IL-1. IL-8. CD80. limfatici  Cei mai cunoscuți receptori din această clasă sunt receptorii Toll-like  PRR fagocitici sau endocitici . CD86 o Nitric oxid sintetaza o Celulele dendritice activate de acești receptori se maturizează și migrează cu antigenul către ggl. activarea sistemului complement sau prin agregarea bacteriilor o Exemplu – MBL – mannan binding lectin – declanșează calea lectinelor de activare a sistemului complement  Proteinele de fază acută 18 . celule dendritice și neutrofile  În această categorie intră receptorul pentru manoză al macrofagului și MARCO – receptorului macrofagului cu structură de colagen  Funcție suplimentară la vertebrate – facilitarea recunoașterii leziunilor tisulare și fagocitarea resturilor celulare ale gazdei  3 clase de receptori scavenger: A. IL- 6.

celule musculare  Recunoaște LPS-ul de pe suprafața bacteriilor Gram negative  LPS se leagă de LBP – LPS binding protein  LBP transferă monomerii de LPS la CD14  CD14 – proteină de pe suprafața macrofagelor și a celulelor dendritice  TLR2 + TLR6 și TLR2 + TLR1 – leagă  Peptidoglicani  Lipoproteine  Lipoarabinomanan  Zymozan  TLR3 – recunoaște ARN viral dublu catenar  TLR5 – flagelina  TLR7 și TLR8 – ARN viral monocatenar  TLR9 – dinucleotide CpG nemetilate ale ADN  TLR 10 – funcție înrudită TLR9  TLR 11 – receptor orfan SISTEMUL COMPLEMENT 19 . neutrofile. mastocite. Ly B. subseturi de Ly B și T – nivele mai reduse  Unii TLR pot recunoaște mai mulți liganzi  Unii TLR utilizează molecule accesorii pentru recunoașterae ligandului  Unii TLR se asociază pentru recunoașterea liganzilor  TLR4 – exprimat de macrofage. celulele NK. IL-8. macrofagele și neutrofilele – cea mai înaltă expresie  Celulele dendritice imature. TNF și interferoni alfa și beta o Receptorii Toll-like  Activarea Toll este necesară pentru apărarea eficientă  Receptor similar Toll – receptor pentru LPS (lipopolizaharid) la șoareci  Receptorii Toll-like sunt o famile de receptori transmembranari  Prezintă leucinp în porțiunea extracelulară și un domeniu intracelular care are homologie cu cel al familiei IL-1R  Sunt cunoscuți 11 TLR la mamifere  TLR sunt exprimați de un număr mare de leucocite dar și de alte tipuri celulare  Monocitele. o Produse în principal de hepatocitele stimulate de citokine o Activează sistemul complement sau funcționează ca opsonină  Proteinele NOD o Molecule intracitoplasmatice care detectează PAMP- urile patogenilor intracelulari o Înrudite structural cu TLR-urile o Se leagă de structuri bacteriene derivate din peptidoglicani pe care TLR-urile nu le recunosc o Legarea NOD face ca celula să producă citokine IL-1. celule dendritice. celule endoteliale.

Bordet a concluzionat că activitatea bacteriolitică necesită: o Anticorpi – specifici și cu rezistență la încălzire o Un al doilea compus – sensibil la căldură – alexină  Ehrlich propune termenul de complement pentru a defini o activitate care vine să completeze acțiunea anticorpilor . Compusul C4 o Prezintă legătură tioester o Există 2 isotipuri de C4: C4a și C4b  C4a preferă să se lege la grupări amino ale unor proteine → grupări amidice  C4b se leagă în special la grupări hidroxil → grupări esterice . Activarea complementului: o În mod spontan. Hidrolizarea C3 de către apă duce la formarea C3i o În prezenta Mg.. Sistemul complement – 30 de molecule solubile și membranare o Unele participă la activare – în cascadă o Alte proteine participă la reglare . Compusul C3 o Format din 2 lanțuri polipeptidice α și β o Compusul principal al complementului o Prezintă legătură tioester  Între –COOH glutamină și –SH cisteină  Această legătură este metastabilă  Grupul electrofilic carbonil al glutaminei este susceptibil la atacul unei grupări nucleofilice  Această reacție permite glutaminei să se lege covalent la alte molecule – mecanismul prin care C3 se leagă de alți compuși o Legătura tioester poate fi hidrolizată de apă → formă activată a C3  Acest proces asigură generarea continuă a C3 o Alt mecanism de activare al C3 – clivarea proteolitică sub acțiunea C3 convertazei  Convertazele C3 au localizare preponderentă pe suprafața non-self sau la nivelul complexelor imune . C3dg. C3i leagă factorul B → expunere situs pentru factorul D (singurul compus cu activitate enzimatică care nu necesită modificări)  Factorul D clivează factorul B în Ba și Bb  Bb se leagă de C3i → C3iBb = convertaza C3 – scindează C3 în C3a și C3b o C3b fie rămân în soluție fie se atașează sa suprafața unor celule self  La acest nivel C3b are afinitate mai mare pentru factorul H (cofactor al factorului I) decât pentru factorul B → clivarea C3  Se formeză C3f și iC3b o iC3b este un compus inactiv care formează în continuare C3c. C3d și C3g 20 . fără intervenția complexelor imune o Poate fi declanșat de către plasmină  Este inhibată de C1Inh .

Complexul C1 o Este format dintr-o moleculă C1q și câte 2 molecule de C1r și C1s – stabilizate de Ca o C1q este format din 18 lanțuri polipeptidice care formează 6 brațe în formă de triplu helix – structură colagen-like  Vârfurile brațelor constituie domenii de legare pentru  Domeniile Ch2 – anticorpi clasă G  Ch3 – anticorpi clasă M o Moleculele C1r și C1s conțin domenii catalitice și domenii de interacțiune o Fiecare moleculă C1 trebuie să lege cel puțin 2 situsuri Fc  IgM circulantă singură nu poate activa cascada complementului – incompatibilitate de formă 21 . Compusul C3b se poate lega la suprafețele antigenelor dar și la suprafețele celulelor self o Membranele self au conținut crescut de acid sialic și alte mecanisme care le permit inactivarea rapidă a C3b o Pe suprafețele străine C3b rămâne o perioadă mai lungă și cu ajutorul Mg poate lega compusul B  Această legare expune un situs al factorului B pe care acționează factorul D  Clivarea B de către D duce la formarea Ba și Bb  Bb se atașează de C3b și formează convertaza căii alternative – C3bBb o Această convertază este stabilizată cu ajutorul properdinei – timp de înjumătățire de la 5 min la 30 min o Enzima acționează asupra unor noi molecule de C3  O parte din moleculele C3b se atașează la convertaza C3 → C3bBbC3b  C3b non-enzimatic – se atașează la C5  Bb hidrolizează C5 → C5a (anafilatoxină) și C5b o C5b se leagă la membrana antigenului. iC3b. o C3b. Nu necesită prezența anticorpilor – component exclusiv al apărării nespecifice . C3dg și C3d păstrează legăturile tioester și reprezintă opsonine ale sistemului complement Calea alternativă . atașează compusul C6 și formează MAC Calea clasică . Începe prin formarea complexelor antigen-anticorp o IgM. anumite clase IgG și unii activatori neimunologici . Legarea anticorpului la antigen duce la modificări ale porțiunii Fc a moleculelor IgM – expun un situs de legare pentru C1 .

După inițiere acționează prin intermediul componentelor C4 și C2 . Este activată de MBL – mannose binding lectine – se leagă la rezidurile de manoză ale glicoproteinelor sau carbohidraților o MBL este considerată proteină de fază acută o Funcție simialră cu C1q o După ce se leagă de suprafața patogenului intervine MASP (serin protează asociată MBL) → complex care duce la clivarea și activarea C4  MASP are structură asemănătoare cu C1r și C1s Formarea complexului de atac membranar . Moleculele IgG conțin doar un situt se de legare al C1q  Se pot lega doar dacă 2 molecule se găsesc la o distanță mai mică de 30-40 nm sau dacă formează un complex  Este suficientă o singură moleculă IgM pentru liza eritrocitelor prin sistemul complement (în cazul moleculelor IgG sunt necesare aproximativ 1000) o Complexul C1qrs este menținut inactiv de către C1-Inh o Legarea C1q la Fc duce la eliberarea C1-Inh  Apar modificări ale C1r care clivează C1s  C1s clivează C4 în C4a și C4b o C4b se leagă la suprafața membranară în vecinătatea C1 o C4a este anafilatoxină – nu participă la cascada complementului o C1 clivează și C2 în C2b (mic) și C2a  C2a și C4b formează convertaza C3 a căii clasice  Unele fragmente C3b se leagă la C4bC2a (convertaza) →C4bC2aC3b – convertaza C5 o Componentul C3b se leagă la C5 o C4bC2a poate cliva C5 în C5b și C5a  C5a – anafilatoxină  C5b se atașează la C6 și formează MAC Calea lectinelor . Lectinele sunt proteine care se leagă la carbohidrați . Nu necesită prezența anticorpilor . Convertaza C5 clivează C5 la C5a și C5b o C5b se leagă la suprafața celulei țintă – formează situs de legare pentru noi compuși  Este foarte labil și este inactivat dacă în 2 minute nu se leagă C6 . C5bC6 leagă C7 → transformare hidrofilică – amfifilică o Dacă recția apare pe membrana celulei țintă → complexul se prinde de membrană o Dacă reacția apare pe un complex imun solubil sau pe alte suprafețe → complexul va fi eliberat  Complexul eliberat se poate lega pe membrana celulelor vecine → fenomenul numit innocent bystander 22 .

.7 din starea hidrofilă în cea hidrofobă este critică pentru acțiunea sa  Proteina S (vitronectina) – se poate lega la complexul liber și blochează transformarea acestuia o HRF și CD59 (MIRL – membrane inhibitor of reactive lysis)  Protejează celulele self de atacul nespecific al sistemului complement  Se leagă la C8 și previne legarea C9  Această acțiune este posibilă dacă CD59 și HRF și celulele aparțin aceleiași specii o Complexul MAC  Poate fi endocitat 23 .8 formează un por de 10 angstromi – poate duce la liza eritrocitelor . Reglarea căii clasice o C1 inhibitor  Inhibitor de serin protează – serpină  Formează un complex cu C1rs → disocierea C1q o Menținerea C4b în stare solubilă  Prin intermediul proteinei solubile C4-BP sau a unor proteine membranare: CR1 sau MCP – cofactori pentru factorul inhibitor I  Aceste proteine previn asocierea C4b cu C2  C4b legat va fi scindat în C4d și C4c o DAF (decay acceleration factor) – previne asocierea C4b și C2  DAF = glicoproteină ancorată covalent la un glicofosfolipid membranar o C3 convertaza căii clasice poate fi disociată de DAF. Reglarea căii alternative o Factorul H  Asocierea cu C3b previne asocierea cu factorul B – nu se formează convertaza  Poate disocia compusul B din complexele C3iBb sau C3bBb  Acționează ca un cofactor pentru factorul I o Factorul I – necesită intervenția unor cofactori: H.7.6. Celula este ucisă prin influxul de apă și pierderea de electroliți Reglarea sistemului complement . CR1 și MCP  Efect de clivare a C3 în fragmente tot mai mici o Unele proteine reglatorii disociază convertaza deja formată  Intervine CR1 și DAF . Etapa finală – legarea și polimerizarea C9 → formarea unui por de 70-100 angstromi . Reglarea căii post C3 o Capacitatea de transformare a complexului C5b. CR1 și C4-BP . Distrugerea celulelor self de către sistemul complement este prevenită de o serie de mecanisme de protecție: o C3b este hidrolizat o Există o serie de proteine reglatorii – acționează asupra convertazelor . Legarea C8 la complexul C5bC6C7 duce la modificarea structurală a C8 – de la hidrofilic la amfilitic o Complexul C5b5.

sinteza de leucotriene B4. Diapedeză – trecerea celulelor din vas în țesut cu ajutorul unor molecule de adeziune . Liza unor celule. Activarea mastocitului și a bazofilului (echivalentul circulant) duce la degranularea acestuia și la eliberarea de factori pre-formați . bacterii sau virusuri o Unele virusuri pot activa toate cele 3 căi ale complementului o Neutralizarea virală prin:  Realizarea de agregate  Crearea unui strat proteic care reduce capacitatea virală de a infecta celulele  Preluarea virusurilor opsonizate de către CR1 . duce la creșterea numărului de receptori CR1 . C4. C4b și iC3b  Amplifică fagocitoza și liza intracelulară o Activarea fagocitelor. DAF și CD59 o C3 secretat în uter ca răspuns la estrogen  Secreția este blocată de progesteron Inflamația mediată de complement . Rol în reproducere o Spermatozoizii sunt protejați de acțiunea sistemului complement prin MCP. Efecte ale inflamației o Roșeață și căldură – dilatare capilară o Edem – exudarea lichidelor și chemotactism celular . Legătura dintre sistemul complement și inflamație este făcute de anafilatoxine: C3a. Diapedeza neutrofilelor o Rostogolirea 24 . inclusiv de către C5a. Un rol cheie este jucat de mastocit .sinteza de prostaglandine și tromboxani . Anafilatoxinele au receptori pe suprafața a diferite celule . D4 (SRS-A) o pe calea ciclo-oxigenazelor . Clearance imun o Îndepărtarea complexelor imune din circulație și transportul la nivelul splinei sau ficatului – vor fi distruse o Eritrocitele posedă CR1 . Legarea de receptori ai complementului o Degranularea mastocitelor și bazofilelor și eozinofilelor o Extravazarea și chemotaxia leucocitelor o Agregarea plachetelor o Inhibiția migrării macrofagelor și stimularea emiterii de prelungiri o Eliberarea de neutrofile – elimină enzime hidrolitice o Creșterea expresiei de receptori pentru complement CR1 și CR3 pe neutrofile . Opsonizarea o Promovează fagocitoza o Principalele opsonine – C3b. Conecințe ale activării sistemului complement . C4a și C5a . Prin metabolizarea acidului arahidonic: o pe calea lipo-oxigenazelor .

Complementul interacționează si cu alte cascade enzimatice: coagularea. acmularea și proliferarea fibroblastelor și depunerea de matrice extracelulară . IL-6 și TNF-α  Efecte locale  Coagulare  Creșterea permeabilității vasculare  Stimularea expresiei de molecule de adeziune  Stimularea producției de chemokine  Efecte sistemice  Influx crescut de limfocite. Deficiența în properdină și factor D – imunodeficiențe și infecții recurente cu Neisseria . neutrofile. bazofile și mastocite . monocite. Deficiența C3 – infecții recurente și persistența C1 în ser . C5a – cea mai puternică anafilatoxină o Poate acționa ca factor chemotactic pentru neutrofile o Poate acționa asupra endoteliului capilar  Produce vasodilatație și creșterea permeabilității vasculare o Determină eliberarea de citokine o Împreună cu IL-6 induce răspunsul de fază acută o Carboxipeptidaza serică N – clivează arginina C-terminală din anafilatoxine și blochează legarea acestora de receptorii lor . generarea kininelor și fibrinoliza o Conexiunea este făcută de acțiunea proteinei reglatoare C1-inh  Aceasta inhibă pe lângă C1r și C1s și Factorul XII-a al sistemului de coagulare. TGF-β – rol în limitarea inflamației.  Pe suprafața celulelor apar selectinele E și P – se leagă reversibil cu molecule mucin-like sau sialil Lewis de pe suprafața neutrofilelor → încetinirea neutrofilelor o Activarea – pe măsură ce neutrofilul se rostogolește este activat de diverși chemoatractanți  Crește afinitatea integrinelor pentru moleculele de adeziune aparținând superfamiliei Ig-nelor o Fixarea – legarea integrinelor de mare afinitate la moleculele aparținând superfamiliei imunoglobulinelor → adeziune fermă și stabilă o Traversarea peretelui endotelial . euzinofile. kallikreina sistemului kininelor și plasmina cascadei fibrinolitice Deficiențele sistemului complement . Neutrofilele ajunse în țesut fagocitează și eliberează mediatori care vor contribui la menținerea procesului inflamator o MIP-1α și MIP-1β atrag macrofagele – elemente majore în inflamație o Macrofagele activate secretă IL-1. Deficiențe C1-Inh – angioedem ereditar – edeme localizate . Deficiențe componente reglatoare DAF și HRF – afectarea ancorării la membrană 25 . glomerulonefrită sau imunodeficiențe . Deficiențe ale componentelor inițiale ale căii clasice – persistența C1 în ser și apariția de boli ca LED (lupus eritematos diseminat). Deficiențe MAC – infecții recurente cu Neisseria .

Fiecare lanț ușor este legat de un lanț greu prin intermediul unei legături disulfidice inter-lanț la care se adaugă legături ne-covalente: hidrofobe. β. Formată din 2 lanțuri ușoare – L și două lanțuri grele H . Anticorpii Fc nu recunoșteau decât lanțurile H . Moleculele specifice pentru antigen se regăsesc în fracția γ o Au fost denumite imunoglobuline STRUCTURA . După clivarea cu pepsină: o Un fragment compus din 2 fragmente Fab – F(ab’)2 – capabil să precipite antigenele o Nu s-a putut separa un fragment Fc . Anticorpii anti-Fab pot reacționa atât cu lanțurile H cât și L . Cel mai des studiate – IgG1 – molecula prototip . de hidrogen o Între cele 2 lanțuri grele se regăsesc legături similare Studii enzimatice . După reducerea cu mercaptoetanol și alchilare – tratament care reduce legăturile disulfidice o 2 lanțuri grele – H o 2 lanțuri ușoare – L . o Anemie hemolitică cronică o Hemoglobinurie IMUNOGLOBULINE: STRUCUTRĂ ȘI FUNCȚIE . Proteinele migrează în funcție de: o Sarcină electrică distinctă o Mărime o Greutate moleculară o Caracteristici mediu o Condiții fizice . α2-. Secvențierea lanțurilor ușoare 26 . Concluzii: o Fab – conține o porțiune de lanț greu și una de lanț ușor o Fc – conține doar componente ale lanțului greu Studii de secvențiere . Mieloame = malignitate a plasmocitelor . După clivarea cu papaină o perioadă scurtă de timp a rezultat: o 2 fragmente Fab – fragment antigen binding o 1 fragment Fc – fragment cristalizabil . Electroforeză proteine ser: o Albumine o α1-.și γ-globuline .

δ. γ. α – fiecare definește un isotip  330 aa pentru δ. Lanțurile H conțin un domeniu V și 3 sau 4 domenii C . prin intermediul fețelor alcătuite din foi β-pliate o Se realizează bucle de conexiune cu lungimi și secvențe variabile – aceste segmente participă la realizarea paratopului . Domeniile Ig-nelor sunt formate din 2 straturi opuse. Atât lanțurile L cât și lanțurile H conțin o serie de unități homoloage de cca. Domeniile regiunii variabile o Realizarea diagramelor Wu-Kabat o Diferențele dintre lanțuri se regăsesc la nivelul unor secvențe reduse ca întindere – CDR (complementarity determining region) sau regiuni hiperV 27 . Secvențierea lanțurilor H o Pentru studiu proteinele mielomatoase au fost reduse cu mercaptoetanol și alchilate o Partea N-terminală – prezenta variații importante – regiune variabilă o Restul lanțului prezenta 5 tipuri de secvență de bază – 5 tipuri de regiuni constante µ. terțiară și cuaternară o Structura primară – permite împărțirea lanțurilor în regiuni variabile și constante o Structura secundară – formată prin plierea lanțului polipeptidic în straturi β pliate o Structura terțiară – formarea de domenii globulare o Structura cuaternară – domeniile globulare ale domeniilor grele și ușoare adiacente interacționează → domenii funcționale care permit Ig-nei să lege specific un anumit Ag Domenii . Structura Ig este determinată de organizarea primară. γ și α  440 pentru µ și ε o Lanțurile grele ale unei molecule de anticorp determină clasa acelui anticorp o Există 2 subclase de lanțuri α și 4 subclase de lanțuri γ . O astfel de unitate conține o legătură disulfidică intralanț . 70-110 aa . secundară. alcătuite din foi β-pliate unite între ele prin bucle de conexiune o Foile β-pliate din cadrul unui strat sunt stabilizate prin legături de H care leagă grupările NH dintr-o foaie cu grupările carbonil din foaia adiacentă o Foile β-pliate sunt caracterizate prin aa hidrofobi și hidrofili alternativi. Lanțurile L conțin un domeniu V și unul C . ε. o S-au constatat diferente importante între proteine la nivelul jumătății siuate către capătul N-terminal – regiune variabilă o Porțiunea situată către capătul C-terminal – regiunea constantă  A dus la identificarea a 2 tipuri de lanțuri ușoare: k și λ  La om 60% sunt de tip k  Există 4 subtipuri de lanțuri λ . ale căror catene sunt dispuse perpendicular pe planul stratului  AA hidrofobi spre interior  AA hidrofili spre exterior o Această alcătuire facilitează interacțiunile necovalente dintre domenii.

și IgA  4 subgrupe de lanțuri γ: IgG1. IgD. IgE. restul au doar câte 3  IgM și IgE nu au regiune balama – pentru flexibilitate se bazează pe interacțiunea dintre domeniile CH2  IgD și IgG3 au regiune balama particular de lungă o CH1 și CL aceste domenii au rolul de a permite extinderea brațelor Fab – facilitează interacțiunea dintre Ac și Ag – rol în mobilitate  Ajută la menținerea împreună a domeniilor V prin intermediul elgăturii disulfidice dintre cele 2 lanțuri L și H  Contribuie la realizarea diversității – permit mai multe asociere întâmplătoare între domeniile VH și VL  Cresc numărul de interacțiuni stabile posibile între VH și VL o Cele două domenii CH2 ale IgA. Regiunea balama o Lanțurile γ. IgG4  2 subgrupe de lanțuri α: IgA1. α sau IgM. sarcina. IgG. IgA2  Lanțurile µ și ε au câte 4 domenii constante. IgD și IgG precum și domeniile C H3 ale IgE și IgM sunt separate prin lanțuri oligozaharidice – sunt mai accesibile Carbohidrați 28 .  Au fost identificate 3 regiuni hiperV atât în lanțul H cât și în lanțul L o Restul domeniului V prezintă o variație mult mai redusă – regiuni cadru o Regiunile CDR contribuie la realizarea situsului de interacțiune cu Ag-nul – se regăsesc la nivelul buclelor de conexiune  Dispunerea spațială a foilor este aceiași  Orientarea spațială a buclelor diferă . solubilitatea și aspectele structurale ale unei Ig o Lanțurile ușoare au 2 isotipuri: k și λ  6 subgrupe de lanțuri λ  Obligatoriu un Ly B produce același isotip de lanț ușor o Lanțurile grele au 5 isotipuri: µ. ε.δ și α prezintă o secvență peptidică extinsă între domeniile C H1 și CH2. care nu prezintă homologie de structură cu celelalte domenii și care a fost denumită regiune balama o Este bogată în prolină – este foarte flexibilă o Fab poate avea diferite unghiuri ale brațelor atunci când trebuie să se atașeze la un Ag o Datorită regiunii balama Fab și Fc se pot mișca independent o AA importanți din această zonă – cisteină și prolină  Prolina – face ca regiunea balama să fie foarte vulnerabilă la atacul enzimatic – loc de acțiune al papainei și pepsinei  Cisteina – responsabilă pentru legăturile disulfidice dintre lanțurile H o Lanțurile µ și ε nu au regiune balama . IgG2. γ. δ. Domenii constante o Demonstrează o variabilitate redusă între molecule o Variabilitatea este necesară pentru generarea repertoriului receptorilor și este cantonată la capătul N-terminal al moleculei o Partea constantă este situată către capătul C-terminal al molecului o Diferențele care apar la nivelul părții constante vor genera diferite isotipuri sau clase o Aceste diferențe afectează mărimea. IgG3.

Forma secretată o Plasmocitele produc o isoformă mai scurtă o Domeniile TM și intracitoplasmatic lipsesc o La ultimul domeniu CH este atașată o coadă – facilitează secreția o Porțiunea N-terminală este conservată – capacitate de recunoaștere și legare a antigenului o IgG. 28 aa  IgM și IgD – 3 aa o Ig nu este singurul component al receptorului pentru Ag al limfocitului B o Există 2 perechi de lanțuri Igα2-Igβ responsabile pentru transducerea semnalului  Igα – porțiune intracitoplasmatică de 61 aa  Igβ – 48 aa . Anticorpii de clasă A sigură protecția suprafețelor mucoase și apar în secrețiile externe o IgA este prezent sub formă de dimer la care se adaugă o componentă secretorie 29 . dar îi lipsește porțiunea denumită coadă o Capătul N-terminal este extracelular – destinat legării antigenului o Ultimul domeniu CH este situat deasupra membranei celular o Capătul C-terminal este situat intracelular o Domeniul TM conține cca. IgE și IgM o 2-3% IgG și IgA . IgE și IgD – secretate sub formă de monomeri  IgM – sub formă de pentameri  IgA – sub formă de dimeri o Lanț J – leagă coada lanțurilor µ și α prin legături disulfidice Componenta secretorie . Forma membranară funcționează ca parte a receptorului pentru antigen al limfocitului B – BCR o Ig membranară prezintă o porțiune C terminală mai extinsă. Ig-nele pot fi exprimate fie ca molecule de membrană sau pot fi secretate . urmată de o regiune de 26 aa cu catene laterale hidrofobe – interacționează cu stratul bilipidic al membranei o Domeniul intracitoplasmatic – conține de obicei aa bazici – interacționează cu fosfolipide de pe partea intracitoplasmatică a membranei  IgG și IgE – cca. Toate Ig-nele conțin carbohidrați sub forma unor lanțuri laterale de oligozaharide – atașate în geneeral domeniilor CH o 12-14% IgD. 18-22 aa.. Funcția precisă nu este cunoscută Isoforme . Domeniul C-terminal diferă în cele 2 cazuri o Anticorpii prezintă o secvență hidrofilică cu lungime variabilă o Forma membranară conține 3 regiuni:  Un spacer hidrofilic extracelular  Un domeniu transmembranar  O coadă citoplasmatică .

Legarea Ac la Ag – primul pas în eliminarea Ag . Transcitoza o Procesul prin care IgA este transportată către suprafața mucoasei Receptorii Fc . fagocitoză sau ADCC Imunoglobulina G .. Opsonizarea – procesul care promovează fagocitarea Ag-nelor de către macrofage sau neutrofile o Se realizează prin intermediul receptorilor Fc . Partea constantă este responsabilă de interacțiunile cu alte proteine. Ac-ii de clasă A secretați sub formă de dimeri vor fi elgate de către un receptor situat la polul latero-bazal al celulelor epiteliale – receptor poli-Ig (receptor imunoglobulinic polimeric. Legarea Ac de Ag nu duce la distrugerea Ag . pIg) o Acest receptor recunoaște lanțul J și porțiuni C-terminale ale lanțurilor α o Consecința legării este endocitarea complexului receptor ligand  Se produce transcitoza de la polul bazal la polul apical  La polul apical IgA este eliberat  pIg este tăiat și doar o poțiune rămâne atașată de Ac – acest fragment este denumit componentă secretorie Clase de Ig și activitate biologică . Activarea sistemului complement o IgM și 3 IgG pot activa sistemul complement o Din activitatea SC rezultă C3b . Structură o Sub formă de monomer o Prezintă 4 subclase . IgD nu are receptori Fc . Ac trebuie să antreneze alte răspunsuri care vor ucide patogenii . ADCC – citotoxicitatea mediată celular dependentă de Ac o Dacă receptorul Fc care leagă un fragment Fc al unui Ac atașat la un Ag se găsește la suprafața unei celule care ucide extracelular (celula NK). celule și țesuturi . Sunt necesare mecanisme suplimentare care depind de recunoșterea regiunii Fc de către receptorii Fc . Majoritatea FcR transmit celulei un semnal activator sau inhibitor o Efecte: endocitoza. nu se produce fagocitoză ci la distrugerea Ag în afara celulei . Imunoglobulina majoritară în ser . Proprietăți biologice și chimice o Majoritară este IgG1 o Singura Ig care poate traversa placenta – IgG maternă asigură protecția noului- născut în primele luni de viață 30 . Partea variabilă este cea care se leagă la antigen .

8-10% din totalul anticorpilor . ca receptor pe suprafața Ly B – tipul major de receptor pentru Ag al celulelor B  Este exprimat pe membrana Ly B înainte de contactul cu Ag omolog  La scurt timp apare si IgD o IgM liber în soluție – formă de stea o IgM legat la Ag – configurație de crab o Valența combinatorie a IgM este 10 o IgM – anticorpul predominant în răspunsul imun primar o IgM este anticorpul predominant produs de făt  Nivel ridicat – infectarea fătului o Este eficient în aglutinare și citoliză o Mare parte din anticorpii naturali față de microorganisme sunt de tip IgM – sistemul AB0 o Cea mai eficientă imunoglobulină în activarea lizei mediate de complement o Nu este opsonină intrinsecă – fagocitele nu au receptor pentru fragmentul Fc o IgM amplifică fagocitoza prin activarea căii clasice a complementului și generarea opsoninei C3b Imunoglobulina A . IgA secretorie 31 . Proprietăți biologice și chimice o IgM precede apariția IgG în filogenia răspunsului imun o IgM – primul anticorp produs de Ly B o Există și sub formă de monomer. Structura o Sub formă de pentamer – 5 monomeri uniți prin lanțul J . o Pot activa complementul pe cale clasică (cu excepția IgG4) o Situsul de legere al complementului C1q – plasat în domeniul CH2 o IgG – anticorpul produs majoritar în răspunsul imun secundar o Imunitatea antitoxică realizată exclusiv de IgG o Timp de înjumătățire – 21 zile o Principala Ig opsonizantă Imunoglobulina M . IgA serică o 20% din anticorpii serici o Structura  80% sub formă de monomer  Restul sub formă de dimer  Monomerii sunt uniți prin lanțul J o Proprietăți  Nu leagă complementul pe cale clasică  O poate face pe cale alternativă – în stare nativă IgA nu poate interacționa cu C1q  Poate fi inactivată de o protează IgA . Prezentă sub două forme: serică și secretorie .

Acest receptor se găsește exclusiv în forma membranară 32 . o Imunoglobulina predominantă în variate secreții o Structura  2 monomeri uniți prin lanțul J împreună cu componenta secretorie  Este sitetizată local de plasmocite – se dimerizează intracelular o Proprietăți  Componenta secretorie protejează IgA de proteaze  Protejează suprafețele mucoase de interacțiunea cu moleculele de adeziune de pe suprafața potențialilor patogeni  sIgA poate opsoniza particule străine  Neutrofilele au Fcα pe membrană  IgA agregată poate să se lege de neutrofile și poate activa calea alternativă a complementului Imunoglobulina D . Structură o Este un monomer o Prezintă o singură legătură disulfidică între lanțurile grele . Prezentă în cantități foarte mici . Structura o Sub formă de monomer . Proprietăți: o Este labilă la căldură și mediu acid o Prezentă în cantități mari pe membrana Ly B – poate activa celulele B  Este asociat IgM o Poate acționa ca anticorp pentru penicilină. Mai puțin de 1% din totalul anticorpilor . insulină și toxoidul difteric Imunoglobulina E . țesutul limfatic amigdalian și adenoidian și cel din mucoasa tractului respirator și gastrointestinal o Nu traversează placenta o Asociată cu reacții de hipersensibilitate imediată o IgE are afinitate pentru celulele speciei gazdă în care a fost produsă – este homocitotropică o Contactul cu Ag declanșează degranularea mastocitelor – simptomatologia alergiei o Declanșează reacția inflamatorie acută o Poate fi importantă în imunitatea față de unii paraziți o IgE nu poate activa complementul pe cale clasică TCR – T Cell Receptor . Proprietăți o Produsă de Ly B și plasmocitele din splină. O proporție foarte mică de plasmocite produce IgE .

TCR este specific pentru moleculele de antigen combinate cu moleculele self codate de genele din complexul MHC – restricție MHC . Identificarea și caracterizarea TCR s-a făcut cu ajutorul anticorpilor monoclonali . Porțiunea intracitoplasmatică este scurtă – nu poate transduce semnalul . Fiecare lanț prezintă 2 domenii care conțin o legătură disulfidică intralanț o Porțiunea N-terminală – prezintă variații o Porțiunea C-terminală – este conservată o Molecula TCR seamănă cu un fragment Fab . TCR se asociază cu molecula CD3 → complexul TCR-CD3 o Moleculele asociate participă doar la transducerea semnalului o CD3 este necesar pentru exprimarea heterodimerilor αβ și γδ pe suprafața membranară  Pierderea genelor pentru codarea CD3 duce la imposibilitatea exprimării întregului complex o CD3 este format din 5 tipuri de lanțuri – formează 3 dimeri  Heterodimer γε  Heterodimer εδ  Heterodimer ζζ(zeta) sau ζη  Lanțurile η și ζ sunt codate de aceiași genă dar diferă partea C- terminală  Lanțurile γ. Domeniile transmembranare ale TCR conțin reziduuri încărcate pozitiv – permite interacțiunea cu lanțurile complexului CD3 – responsabil pentru transmiterea semnalului . δ și ε fac parte din familia Ig-nelor  Conțin un domeniu Ig-like. Ly T sunt împărțite în 2 subpopulații 33 .prezintă 3 regiuni hipervariabile – echivalentul regiunilor CDR . TCR este un heterodimer – lanțuri α și β o Au secvențe constante și secvente variabile o A fost identificat și un alt heterodimer γδ  Puține limfocite folosesc TCR-ul γδ . Domeniile variabile . un domeniu transmembranar și o lungă coadă intracitoplasmatică o În cazul lanțurilor η și ζ coada este particular de lungă  Regiunea transmembranară conține reziduuri de acid aspartic incărcate negativ – permite interacțiunea cu aa încărcați pozitiv din lanțurile TCR  Cozile intracitoplasmatice ale lanțurilor CD3 conțin ITAM – imunoreceptor activat pe bază de tirozină  ITAM se găsește și la nivelul heterodimerului Ig-α/Ig-β și la nivelul receptorilor Fc pentru IgE și IgG  ITAM reacționează cu tirozin-kinaze – rol important în transmiterea semnalului  Lanțurile γ. Lanțurile care formează TCR fac parte din superfamilia imunoglobulinelor . La activarea TCR participă și alte molecule .. δ și ε – un singur motiv ITAM  Lanțurile η și ζ – 3 motive ITAM Molecule co-receptor . Recunoașterea complexului antigen-MHC este mediată doar de complexul TCR/CD3 .

MHC I o Glicoproteină o Heterodimer  Lanțul α – format de o genă situată în complexul genic MHC  Format din: o 3 domenii extracelulare 34 . CD8 leagă o singură unitate MHC I . Funcția moleculelor MHC este de a lega fragmente peptidice derivate din patogeni și de a le prezenta pe suprafața celulară pentru a fi recunoscute de către Ly T . o Ly T helper – exprimă CD4+ .recunosc MHC II  Porțiunea N-terminală se leagă la domeniul β2 al MHC II o Ly T citotoxice – exprimă CD8+ .recunosc MHC I  Se leagă la domeniile α2 și α3 ale MHC I . Consecinte: o Celulele infectate viral sunt ucise o Macrofagele sunt activate o Ly B sunt activate pentru a produce Ac . Proprietăți MHC o MHC este poligenic – mai multe gene MHC care codează pentru produși cu diverse capacități de legare a diferite proteine o Este înalt polimorfic – există multe alele pentru aceste gene . CD8 o Este un heterodimer αβ – unite printr-o legătură disulfidică  Poate exista și ca homodimer αα o Structură  Un domeniu extracelular Ig-like  Regiune transmembranară hidrofobă  Coadă citoplasmatică . CD4 o Glicoproteină monomerică o Structură  Are 4 domenii extracelulare Ig-like  Regiune transmemranară hidrofobă  Coadă intracitoplasmatică lungă – conține 3 reziduuri de serină . MHC constă din 3 grupuri majore o MHC I o MHC II o MHC III Structura MHC . CD4 leagă un dimer de molecule MHC II o Apar modificări conformaționale și se formează o structură tetramerică COMPLEXUL MAJOR DE HISTOCOMPATIBILITATE (MHC) . CD8 și CD4 se încadrează în categoria moleculelor co-receptor – se leagă la complexul MHC-peptid și participă la transducerea semnalului .

Distribuție tisulară o MHC I – distribuție largă dar nu ubicuitară  Pe celulele nucleate și pe plachete  Nu se găsește pe cornee. o Un domeniu transmembranar o Regiune intracitoplasmatică  Domeniul α1 – nu are legături S-S intralanț  Domeniile α2 și α3 – stabilizate prin legături S-S  Domeniile α3 și β2µG sunt Ig-like  Domeniile α1 și α2 au structură unică o 4 foi β-pliate antiparalele unite în partea C-terminală cu un α helix arcuit o Sunt aranjate simetric → formează o platformă alcătuită din 8 foi β-pliate și 2 α-helixuri pe margini  Formează cupa destinată legării peptidului  Se leagă atât pe laturi cât și la bază  Lanțul β2 microglobulina (β2µG)  Lanț scurt. în regiunea exocrină a pancreasului  Pe celulele acinare ale parotidei  Pe neuronii din SNC  Pe celulele trofoblastului vilos 35 . invariabil  Este codat pe CRS 15q21 – înafara complexului genic MHC  Poate fi asociat și altor molecule  Structură globulară cu legături S-S intralanț o MHC I face parte din superfamilia Ig-nelor o Domeniul α3 interacționează cu molecula CD8 o β2µG – interacționează cu domeniul α3 și cu aa ai domeniilor α1 și α2  Aceste interacțiuni sunt esențiale pentru plierea corectă a intregii molecule  În absența β2µG majoritatea lanțurilor α al MHC I nu sunt exprimate pe membrană  Celulele Daudi nu sintetizează β2µG . MHC II o Glicoproteină o Heterodimer  Lanț α – 1 leg S-S intralanț  Lanț β – 2 leg S-S intralanț  Lanțurile sunt asociate necovalent  Sunt codate de gene din regiunea MHC II  Sunt formate din: o 2 domenii extracelulare o Domeniu transmembranar o Regiune intracitoplasmatică o Structurile N-terminale α1 și β1 ale MHC II să fie analoage cu α1 și α2 ale MHC I o Cupa este similară cu cea de la MHC I o HLA-DR1 – MHC II care care apare ca un dimer de heterodimeri αβ .

Genele MHC I o Genele HLA I sunt notate cu sufixul HLA-A. F. Expresia MHC este reglată de citokine o Interferonii și TNF cresc expresia MHC I o IFN γ induce formarea unor factori specifici de transcripție care se leagă la promoter-ul MHC I  Mai induce și expresia C II TA o IL-4 crește expresia de HLA II pe Ly B în rapaus o IFN γ scade expresia HLA II pe Ly B o Corticoizii și prostaglandinele scad de asemenea expresia HLA II . X și MIC o MHC E. Dendritice. Acțiunea celulelor NK nu depinde de prezentarea peptidului viral în MHC I . Ly B macrofage  Unele celule pot exprima MHC II în condiții fiziologice sau patologice  Celulele epiteliului timic. DM 36 . Complexul MHC se găsește pe CRS 6 – conține peste 300 de gene . H. F G sunt denumiți molecule Ib  Sunt alcătuite dintr-un lanț α și β2µG  Au identitate de structură de până la 70% cu moleculele clasice  Sunt mai puțin polimorfice o Familia MIC – 15-30% identitate structurală cu MHC clasic – este înalt polimorfică  Produșii acestor gene sunt exprimați pe celulele epiteliale și sunt induși de căldură și de alți stimuli care influențează proteinele de soc termic . Factorul C II TA – transactivator de clasă II și factorul de transcripție RFX se leagă la promotor-ul MHC II o Defecte ale acestor factori – sindromul limfocitelor goale – pacienții nu au MHC II . Genele MHC I și MHC II sunt flancate de promotori . DQ și DR o Există mai multe gene pentru lanțul β cât și pentru lanțul α o Există gene MHC II care codează molecule non-clasice HLA-DN. Ad12 (adenovirusul) – produce o scădere a transcripției genelor TAP-1 și 2 – molecula nu se poate asambla . G. celulele Langerhans și Ly T activate cu Ag exprimă MHC II în mod normal  Pe alte celule expresia MHC II poate fi indusă Harta genică . B. DO. o MHC II – pe celuele prezentatoare de antigen profesionale – cel. Expresia MHC este scăzută consecutiv anumitor infecții virale . În infecția cu CMV (citomegalovirus uman) o proteină virală se leagă la β2µG și previne asamblarea MHC I și transportul către membrană . C – codează molecule MHC clasice o Gene care codează pentru molecule MHC I non-clasice  HLA E. Genele MHC II o Regiunea MHC II conține gene care codează pentru lanțurile α și β ale MHC clasice – HLA-DP. Regiunea MHC – cea mai dens populată din întregul genom uman . J.

Polimorfismul moleculelor MHC I și II o Moleculele MHC exprimate de un individ nu se schimbă pe parcursul vieții o Moleculele MHC ale unui individ diferă de cele exprimate de un alt individ al speciei respective o Diversitatea derivă din polimorfism – multiple alele candidate pentru un anumit locus o Toate genele MHC sunt dominante o Exprimarea este codominantă – ambele gene alele de pe cromosomii omologi se exprimă pe suprafața celulelor IMUNOGLOBULINE: STRUCUTRĂ ȘI FUNCȚIE . α2-. citokine (TNFα și TNFβ) . Proteinele migrează în funcție de: o Sarcină electrică distinctă o Mărime o Greutate moleculară o Caracteristici mediu o Condiții fizice 37 . β. steroid 21-hidroxilaze. o Genele LMP2 și LMP7 – codează pentru subunități ale proteasomului și 2 gene TAP și TAP2 . Genele MHC III o Codează pentru compuși ai complementului.și γ-globuline . proteine de șoc termic. Electroforeză proteine ser: o Albumine o α1-.

α – fiecare definește un isotip  330 aa pentru δ. γ. După reducerea cu mercaptoetanol și alchilare – tratament care reduce legăturile disulfidice o 2 lanțuri grele – H o 2 lanțuri ușoare – L .. Secvențierea lanțurilor H o Pentru studiu proteinele mielomatoase au fost reduse cu mercaptoetanol și alchilate o Partea N-terminală – prezenta variații importante – regiune variabilă o Restul lanțului prezenta 5 tipuri de secvență de bază – 5 tipuri de regiuni constante µ. δ. După clivarea cu papaină o perioadă scurtă de timp a rezultat: o 2 fragmente Fab – fragment antigen binding o 1 fragment Fc – fragment cristalizabil . de hidrogen o Între cele 2 lanțuri grele se regăsesc legături similare Studii enzimatice . Concluzii: o Fab – conține o porțiune de lanț greu și una de lanț ușor o Fc – conține doar componente ale lanțului greu Studii de secvențiere . γ și α  440 pentru µ și ε o Lanțurile grele ale unei molecule de anticorp determină clasa acelui anticorp o Există 2 subclase de lanțuri α și 4 subclase de lanțuri γ 38 . Moleculele specifice pentru antigen se regăsesc în fracția γ o Au fost denumite imunoglobuline STRUCTURA . Anticorpii anti-Fab pot reacționa atât cu lanțurile H cât și L . După clivarea cu pepsină: o Un fragment compus din 2 fragmente Fab – F(ab’)2 – capabil să precipite antigenele o Nu s-a putut separa un fragment Fc . Anticorpii Fc nu recunoșteau decât lanțurile H . Secvențierea lanțurilor ușoare o S-au constatat diferente importante între proteine la nivelul jumătății siuate către capătul N-terminal – regiune variabilă o Porțiunea situată către capătul C-terminal – regiunea constantă  A dus la identificarea a 2 tipuri de lanțuri ușoare: k și λ  La om 60% sunt de tip k  Există 4 subtipuri de lanțuri λ . Formată din 2 lanțuri ușoare – L și două lanțuri grele H . ε. Mieloame = malignitate a plasmocitelor . Cel mai des studiate – IgG1 – molecula prototip . Fiecare lanț ușor este legat de un lanț greu prin intermediul unei legături disulfidice inter-lanț la care se adaugă legături ne-covalente: hidrofobe.

prin intermediul fețelor alcătuite din foi β-pliate o Se realizează bucle de conexiune cu lungimi și secvențe variabile – aceste segmente participă la realizarea paratopului . Structura Ig este determinată de organizarea primară. terțiară și cuaternară o Structura primară – permite împărțirea lanțurilor în regiuni variabile și constante o Structura secundară – formată prin plierea lanțului polipeptidic în straturi β pliate o Structura terțiară – formarea de domenii globulare o Structura cuaternară – domeniile globulare ale domeniilor grele și ușoare adiacente interacționează → domenii funcționale care permit Ig-nei să lege specific un anumit Ag Domenii . ale căror catene sunt dispuse perpendicular pe planul stratului  AA hidrofobi spre interior  AA hidrofili spre exterior o Această alcătuire facilitează interacțiunile necovalente dintre domenii. 70-110 aa . Lanțurile H conțin un domeniu V și 3 sau 4 domenii C . secundară. Domeniile regiunii variabile o Realizarea diagramelor Wu-Kabat o Diferențele dintre lanțuri se regăsesc la nivelul unor secvențe reduse ca întindere – CDR (complementarity determining region) sau regiuni hiperV  Au fost identificate 3 regiuni hiperV atât în lanțul H cât și în lanțul L o Restul domeniului V prezintă o variație mult mai redusă – regiuni cadru o Regiunile CDR contribuie la realizarea situsului de interacțiune cu Ag-nul – se regăsesc la nivelul buclelor de conexiune  Dispunerea spațială a foilor este aceiași  Orientarea spațială a buclelor diferă . alcătuite din foi β-pliate unite între ele prin bucle de conexiune o Foile β-pliate din cadrul unui strat sunt stabilizate prin legături de H care leagă grupările NH dintr-o foaie cu grupările carbonil din foaia adiacentă o Foile β-pliate sunt caracterizate prin aa hidrofobi și hidrofili alternativi.. Domeniile Ig-nelor sunt formate din 2 straturi opuse. care nu prezintă homologie de structură cu celelalte domenii și care a fost denumită regiune balama o Este bogată în prolină – este foarte flexibilă o Fab poate avea diferite unghiuri ale brațelor atunci când trebuie să se atașeze la un Ag o Datorită regiunii balama Fab și Fc se pot mișca independent o AA importanți din această zonă – cisteină și prolină 39 . Lanțurile L conțin un domeniu V și unul C . Atât lanțurile L cât și lanțurile H conțin o serie de unități homoloage de cca.δ și α prezintă o secvență peptidică extinsă între domeniile C H1 și CH2. Regiunea balama o Lanțurile γ. O astfel de unitate conține o legătură disulfidică intralanț .

 Prolina – face ca regiunea balama să fie foarte vulnerabilă la atacul enzimatic – loc de acțiune al papainei și pepsinei  Cisteina – responsabilă pentru legăturile disulfidice dintre lanțurile H o Lanțurile µ și ε nu au regiune balama . sarcina. și IgA  4 subgrupe de lanțuri γ: IgG1. α sau IgM. Domenii constante o Demonstrează o variabilitate redusă între molecule o Variabilitatea este necesară pentru generarea repertoriului receptorilor și este cantonată la capătul N-terminal al moleculei o Partea constantă este situată către capătul C-terminal al molecului o Diferențele care apar la nivelul părții constante vor genera diferite isotipuri sau clase o Aceste diferențe afectează mărimea. IgA2  Lanțurile µ și ε au câte 4 domenii constante. IgG4  2 subgrupe de lanțuri α: IgA1. Funcția precisă nu este cunoscută Isoforme . γ. δ. solubilitatea și aspectele structurale ale unei Ig o Lanțurile ușoare au 2 isotipuri: k și λ  6 subgrupe de lanțuri λ  Obligatoriu un Ly B produce același isotip de lanț ușor o Lanțurile grele au 5 isotipuri: µ. Domeniul C-terminal diferă în cele 2 cazuri o Anticorpii prezintă o secvență hidrofilică cu lungime variabilă o Forma membranară conține 3 regiuni:  Un spacer hidrofilic extracelular 40 . IgD și IgG precum și domeniile C H3 ale IgE și IgM sunt separate prin lanțuri oligozaharidice – sunt mai accesibile Carbohidrați . ε. Ig-nele pot fi exprimate fie ca molecule de membrană sau pot fi secretate . IgE. IgG. IgD. IgG3. restul au doar câte 3  IgM și IgE nu au regiune balama – pentru flexibilitate se bazează pe interacțiunea dintre domeniile CH2  IgD și IgG3 au regiune balama particular de lungă o CH1 și CL aceste domenii au rolul de a permite extinderea brațelor Fab – facilitează interacțiunea dintre Ac și Ag – rol în mobilitate  Ajută la menținerea împreună a domeniilor V prin intermediul elgăturii disulfidice dintre cele 2 lanțuri L și H  Contribuie la realizarea diversității – permit mai multe asociere întâmplătoare între domeniile VH și VL  Cresc numărul de interacțiuni stabile posibile între VH și VL o Cele două domenii CH2 ale IgA. IgG2. Toate Ig-nele conțin carbohidrați sub forma unor lanțuri laterale de oligozaharide – atașate în geneeral domeniilor CH o 12-14% IgD. IgE și IgM o 2-3% IgG și IgA .

18-22 aa.  Un domeniu transmembranar  O coadă citoplasmatică . Ac trebuie să antreneze alte răspunsuri care vor ucide patogenii 41 . Ac-ii de clasă A secretați sub formă de dimeri vor fi elgate de către un receptor situat la polul latero-bazal al celulelor epiteliale – receptor poli-Ig (receptor imunoglobulinic polimeric. Forma secretată o Plasmocitele produc o isoformă mai scurtă o Domeniile TM și intracitoplasmatic lipsesc o La ultimul domeniu CH este atașată o coadă – facilitează secreția o Porțiunea N-terminală este conservată – capacitate de recunoaștere și legare a antigenului o IgG. Forma membranară funcționează ca parte a receptorului pentru antigen al limfocitului B – BCR o Ig membranară prezintă o porțiune C terminală mai extinsă. Legarea Ac de Ag nu duce la distrugerea Ag . 28 aa  IgM și IgD – 3 aa o Ig nu este singurul component al receptorului pentru Ag al limfocitului B o Există 2 perechi de lanțuri Igα2-Igβ responsabile pentru transducerea semnalului  Igα – porțiune intracitoplasmatică de 61 aa  Igβ – 48 aa . urmată de o regiune de 26 aa cu catene laterale hidrofobe – interacționează cu stratul bilipidic al membranei o Domeniul intracitoplasmatic – conține de obicei aa bazici – interacționează cu fosfolipide de pe partea intracitoplasmatică a membranei  IgG și IgE – cca. Anticorpii de clasă A sigură protecția suprafețelor mucoase și apar în secrețiile externe o IgA este prezent sub formă de dimer la care se adaugă o componentă secretorie . dar îi lipsește porțiunea denumită coadă o Capătul N-terminal este extracelular – destinat legării antigenului o Ultimul domeniu CH este situat deasupra membranei celular o Capătul C-terminal este situat intracelular o Domeniul TM conține cca. IgE și IgD – secretate sub formă de monomeri  IgM – sub formă de pentameri  IgA – sub formă de dimeri o Lanț J – leagă coada lanțurilor µ și α prin legături disulfidice Componenta secretorie . pIg) o Acest receptor recunoaște lanțul J și porțiuni C-terminale ale lanțurilor α o Consecința legării este endocitarea complexului receptor ligand  Se produce transcitoza de la polul bazal la polul apical  La polul apical IgA este eliberat  pIg este tăiat și doar o poțiune rămâne atașată de Ac – acest fragment este denumit componentă secretorie Clase de Ig și activitate biologică .

8-10% din totalul anticorpilor .. Proprietăți biologice și chimice o Majoritară este IgG1 o Singura Ig care poate traversa placenta – IgG maternă asigură protecția noului- născut în primele luni de viață o Pot activa complementul pe cale clasică (cu excepția IgG4) o Situsul de legere al complementului C1q – plasat în domeniul CH2 o IgG – anticorpul produs majoritar în răspunsul imun secundar o Imunitatea antitoxică realizată exclusiv de IgG o Timp de înjumătățire – 21 zile o Principala Ig opsonizantă Imunoglobulina M . Transcitoza o Procesul prin care IgA este transportată către suprafața mucoasei Receptorii Fc . celule și țesuturi . Partea constantă este responsabilă de interacțiunile cu alte proteine. IgD nu are receptori Fc . Imunoglobulina majoritară în ser . Structura o Sub formă de pentamer – 5 monomeri uniți prin lanțul J . Activarea sistemului complement o IgM și 3 IgG pot activa sistemul complement o Din activitatea SC rezultă C3b . Opsonizarea – procesul care promovează fagocitarea Ag-nelor de către macrofage sau neutrofile o Se realizează prin intermediul receptorilor Fc . Proprietăți biologice și chimice o IgM precede apariția IgG în filogenia răspunsului imun 42 . Majoritatea FcR transmit celulei un semnal activator sau inhibitor o Efecte: endocitoza. fagocitoză sau ADCC Imunoglobulina G . Legarea Ac la Ag – primul pas în eliminarea Ag . ADCC – citotoxicitatea mediată celular dependentă de Ac o Dacă receptorul Fc care leagă un fragment Fc al unui Ac atașat la un Ag se găsește la suprafața unei celule care ucide extracelular (celula NK). Sunt necesare mecanisme suplimentare care depind de recunoșterea regiunii Fc de către receptorii Fc . nu se produce fagocitoză ci la distrugerea Ag în afara celulei . Partea variabilă este cea care se leagă la antigen . Structură o Sub formă de monomer o Prezintă 4 subclase .

IgA secretorie o Imunoglobulina predominantă în variate secreții o Structura  2 monomeri uniți prin lanțul J împreună cu componenta secretorie  Este sitetizată local de plasmocite – se dimerizează intracelular o Proprietăți  Componenta secretorie protejează IgA de proteaze  Protejează suprafețele mucoase de interacțiunea cu moleculele de adeziune de pe suprafața potențialilor patogeni  sIgA poate opsoniza particule străine  Neutrofilele au Fcα pe membrană  IgA agregată poate să se lege de neutrofile și poate activa calea alternativă a complementului Imunoglobulina D 43 . o IgM – primul anticorp produs de Ly B o Există și sub formă de monomer. IgA serică o 20% din anticorpii serici o Structura  80% sub formă de monomer  Restul sub formă de dimer  Monomerii sunt uniți prin lanțul J o Proprietăți  Nu leagă complementul pe cale clasică  O poate face pe cale alternativă – în stare nativă IgA nu poate interacționa cu C1q  Poate fi inactivată de o protează IgA . Prezentă sub două forme: serică și secretorie . ca receptor pe suprafața Ly B – tipul major de receptor pentru Ag al celulelor B  Este exprimat pe membrana Ly B înainte de contactul cu Ag omolog  La scurt timp apare si IgD o IgM liber în soluție – formă de stea o IgM legat la Ag – configurație de crab o Valența combinatorie a IgM este 10 o IgM – anticorpul predominant în răspunsul imun primar o IgM este anticorpul predominant produs de făt  Nivel ridicat – infectarea fătului o Este eficient în aglutinare și citoliză o Mare parte din anticorpii naturali față de microorganisme sunt de tip IgM – sistemul AB0 o Cea mai eficientă imunoglobulină în activarea lizei mediate de complement o Nu este opsonină intrinsecă – fagocitele nu au receptor pentru fragmentul Fc o IgM amplifică fagocitoza prin activarea căii clasice a complementului și generarea opsoninei C3b Imunoglobulina A .

Domeniile variabile . TCR este specific pentru moleculele de antigen combinate cu moleculele self codate de genele din complexul MHC – restricție MHC . O proporție foarte mică de plasmocite produce IgE . Lanțurile care formează TCR fac parte din superfamilia imunoglobulinelor . Acest receptor se găsește exclusiv în forma membranară . TCR este un heterodimer – lanțuri α și β o Au secvențe constante și secvente variabile o A fost identificat și un alt heterodimer γδ  Puține limfocite folosesc TCR-ul γδ . Prezentă în cantități foarte mici . Domeniile transmembranare ale TCR conțin reziduuri încărcate pozitiv – permite interacțiunea cu lanțurile complexului CD3 – responsabil pentru transmiterea semnalului 44 . Proprietăți: o Este labilă la căldură și mediu acid o Prezentă în cantități mari pe membrana Ly B – poate activa celulele B  Este asociat IgM o Poate acționa ca anticorp pentru penicilină.prezintă 3 regiuni hipervariabile – echivalentul regiunilor CDR . Proprietăți o Produsă de Ly B și plasmocitele din splină. Fiecare lanț prezintă 2 domenii care conțin o legătură disulfidică intralanț o Porțiunea N-terminală – prezintă variații o Porțiunea C-terminală – este conservată o Molecula TCR seamănă cu un fragment Fab . Identificarea și caracterizarea TCR s-a făcut cu ajutorul anticorpilor monoclonali . Structură o Este un monomer o Prezintă o singură legătură disulfidică între lanțurile grele . țesutul limfatic amigdalian și adenoidian și cel din mucoasa tractului respirator și gastrointestinal o Nu traversează placenta o Asociată cu reacții de hipersensibilitate imediată o IgE are afinitate pentru celulele speciei gazdă în care a fost produsă – este homocitotropică o Contactul cu Ag declanșează degranularea mastocitelor – simptomatologia alergiei o Declanșează reacția inflamatorie acută o Poate fi importantă în imunitatea față de unii paraziți o IgE nu poate activa complementul pe cale clasică TCR – T Cell Receptor . Structura o Sub formă de monomer . insulină și toxoidul difteric Imunoglobulina E .. Mai puțin de 1% din totalul anticorpilor .

δ și ε – un singur motiv ITAM  Lanțurile η și ζ – 3 motive ITAM Molecule co-receptor .recunosc MHC I  Se leagă la domeniile α2 și α3 ale MHC I . CD4 o Glicoproteină monomerică o Structură  Are 4 domenii extracelulare Ig-like  Regiune transmemranară hidrofobă  Coadă intracitoplasmatică lungă – conține 3 reziduuri de serină . Recunoașterea complexului antigen-MHC este mediată doar de complexul TCR/CD3 . δ și ε fac parte din familia Ig-nelor  Conțin un domeniu Ig-like. un domeniu transmembranar și o lungă coadă intracitoplasmatică o În cazul lanțurilor η și ζ coada este particular de lungă  Regiunea transmembranară conține reziduuri de acid aspartic incărcate negativ – permite interacțiunea cu aa încărcați pozitiv din lanțurile TCR  Cozile intracitoplasmatice ale lanțurilor CD3 conțin ITAM – imunoreceptor activat pe bază de tirozină  ITAM se găsește și la nivelul heterodimerului Ig-α/Ig-β și la nivelul receptorilor Fc pentru IgE și IgG  ITAM reacționează cu tirozin-kinaze – rol important în transmiterea semnalului  Lanțurile γ.recunosc MHC II  Porțiunea N-terminală se leagă la domeniul β2 al MHC II o Ly T citotoxice – exprimă CD8+ . Porțiunea intracitoplasmatică este scurtă – nu poate transduce semnalul . CD8 o Este un heterodimer αβ – unite printr-o legătură disulfidică  Poate exista și ca homodimer αα o Structură  Un domeniu extracelular Ig-like  Regiune transmembranară hidrofobă 45 . Ly T sunt împărțite în 2 subpopulații o Ly T helper – exprimă CD4+ . La activarea TCR participă și alte molecule . TCR se asociază cu molecula CD3 → complexul TCR-CD3 o Moleculele asociate participă doar la transducerea semnalului o CD3 este necesar pentru exprimarea heterodimerilor αβ și γδ pe suprafața membranară  Pierderea genelor pentru codarea CD3 duce la imposibilitatea exprimării întregului complex o CD3 este format din 5 tipuri de lanțuri – formează 3 dimeri  Heterodimer γε  Heterodimer εδ  Heterodimer ζζ(zeta) sau ζη  Lanțurile η și ζ sunt codate de aceiași genă dar diferă partea C- terminală  Lanțurile γ..

MHC I o Glicoproteină o Heterodimer  Lanțul α – format de o genă situată în complexul genic MHC  Format din: o 3 domenii extracelulare o Un domeniu transmembranar o Regiune intracitoplasmatică  Domeniul α1 – nu are legături S-S intralanț  Domeniile α2 și α3 – stabilizate prin legături S-S  Domeniile α3 și β2µG sunt Ig-like  Domeniile α1 și α2 au structură unică o 4 foi β-pliate antiparalele unite în partea C-terminală cu un α helix arcuit o Sunt aranjate simetric → formează o platformă alcătuită din 8 foi β-pliate și 2 α-helixuri pe margini  Formează cupa destinată legării peptidului  Se leagă atât pe laturi cât și la bază  Lanțul β2 microglobulina (β2µG)  Lanț scurt. Consecinte: o Celulele infectate viral sunt ucise o Macrofagele sunt activate o Ly B sunt activate pentru a produce Ac . CD4 leagă un dimer de molecule MHC II o Apar modificări conformaționale și se formează o structură tetramerică COMPLEXUL MAJOR DE HISTOCOMPATIBILITATE (MHC) . Proprietăți MHC o MHC este poligenic – mai multe gene MHC care codează pentru produși cu diverse capacități de legare a diferite proteine o Este înalt polimorfic – există multe alele pentru aceste gene . invariabil  Este codat pe CRS 15q21 – înafara complexului genic MHC 46 . CD8 și CD4 se încadrează în categoria moleculelor co-receptor – se leagă la complexul MHC-peptid și participă la transducerea semnalului . CD8 leagă o singură unitate MHC I . Funcția moleculelor MHC este de a lega fragmente peptidice derivate din patogeni și de a le prezenta pe suprafața celulară pentru a fi recunoscute de către Ly T .  Coadă citoplasmatică . MHC constă din 3 grupuri majore o MHC I o MHC II o MHC III Structura MHC .

Expresia MHC este reglată de citokine 47 . Distribuție tisulară o MHC I – distribuție largă dar nu ubicuitară  Pe celulele nucleate și pe plachete  Nu se găsește pe cornee. MHC II o Glicoproteină o Heterodimer  Lanț α – 1 leg S-S intralanț  Lanț β – 2 leg S-S intralanț  Lanțurile sunt asociate necovalent  Sunt codate de gene din regiunea MHC II  Sunt formate din: o 2 domenii extracelulare o Domeniu transmembranar o Regiune intracitoplasmatică o Structurile N-terminale α1 și β1 ale MHC II să fie analoage cu α1 și α2 ale MHC I o Cupa este similară cu cea de la MHC I o HLA-DR1 – MHC II care care apare ca un dimer de heterodimeri αβ . Genele MHC I și MHC II sunt flancate de promotori . celulele Langerhans și Ly T activate cu Ag exprimă MHC II în mod normal  Pe alte celule expresia MHC II poate fi indusă Harta genică .  Poate fi asociat și altor molecule  Structură globulară cu legături S-S intralanț o MHC I face parte din superfamilia Ig-nelor o Domeniul α3 interacționează cu molecula CD8 o β2µG – interacționează cu domeniul α3 și cu aa ai domeniilor α1 și α2  Aceste interacțiuni sunt esențiale pentru plierea corectă a intregii molecule  În absența β2µG majoritatea lanțurilor α al MHC I nu sunt exprimate pe membrană  Celulele Daudi nu sintetizează β2µG . Regiunea MHC – cea mai dens populată din întregul genom uman . în regiunea exocrină a pancreasului  Pe celulele acinare ale parotidei  Pe neuronii din SNC  Pe celulele trofoblastului vilos o MHC II – pe celuele prezentatoare de antigen profesionale – cel. Factorul C II TA – transactivator de clasă II și factorul de transcripție RFX se leagă la promotor-ul MHC II o Defecte ale acestor factori – sindromul limfocitelor goale – pacienții nu au MHC II . Ly B macrofage  Unele celule pot exprima MHC II în condiții fiziologice sau patologice  Celulele epiteliului timic. Complexul MHC se găsește pe CRS 6 – conține peste 300 de gene . Dendritice.

Genele MHC III o Codează pentru compuși ai complementului. steroid 21-hidroxilaze. Expresia MHC este scăzută consecutiv anumitor infecții virale . Ad12 (adenovirusul) – produce o scădere a transcripției genelor TAP-1 și 2 – molecula nu se poate asambla . În infecția cu CMV (citomegalovirus uman) o proteină virală se leagă la β2µG și previne asamblarea MHC I și transportul către membrană . H. citokine (TNFα și TNFβ) . DM o Genele LMP2 și LMP7 – codează pentru subunități ale proteasomului și 2 gene TAP și TAP2 . o Interferonii și TNF cresc expresia MHC I o IFN γ induce formarea unor factori specifici de transcripție care se leagă la promoter-ul MHC I  Mai induce și expresia C II TA o IL-4 crește expresia de HLA II pe Ly B în rapaus o IFN γ scade expresia HLA II pe Ly B o Corticoizii și prostaglandinele scad de asemenea expresia HLA II . DO. B. proteine de șoc termic. F G sunt denumiți molecule Ib  Sunt alcătuite dintr-un lanț α și β2µG  Au identitate de structură de până la 70% cu moleculele clasice  Sunt mai puțin polimorfice o Familia MIC – 15-30% identitate structurală cu MHC clasic – este înalt polimorfică  Produșii acestor gene sunt exprimați pe celulele epiteliale și sunt induși de căldură și de alți stimuli care influențează proteinele de soc termic . Genele MHC II o Regiunea MHC II conține gene care codează pentru lanțurile α și β ale MHC clasice – HLA-DP. F. Polimorfismul moleculelor MHC I și II o Moleculele MHC exprimate de un individ nu se schimbă pe parcursul vieții o Moleculele MHC ale unui individ diferă de cele exprimate de un alt individ al speciei respective o Diversitatea derivă din polimorfism – multiple alele candidate pentru un anumit locus o Toate genele MHC sunt dominante o Exprimarea este codominantă – ambele gene alele de pe cromosomii omologi se exprimă pe suprafața celulelor 48 . C – codează molecule MHC clasice o Gene care codează pentru molecule MHC I non-clasice  HLA E. X și MIC o MHC E. Genele MHC I o Genele HLA I sunt notate cu sufixul HLA-A. G. Acțiunea celulelor NK nu depinde de prezentarea peptidului viral în MHC I . J. DQ și DR o Există mai multe gene pentru lanțul β cât și pentru lanțul α o Există gene MHC II care codează molecule non-clasice HLA-DN.

Gena pentru lanțul k – cromosomul 2 . Imunoglobulinele utilizează 2 tipuri de lanțuri ușoare: k și λ . Sistemul imun al mamiferelor poate să sintetizeze mai mult de 10 10 imunoglobuline diferite o Totalitatea specialităților diferite pe care le produce sistemul imun – repertoriu imunologic . unite prin intermediul unei legături disulfidice intra-lanț și a unei legături hidrofobe o Fiecare strat este format din foi β-pliate antiparelele. le activează și determină proliferarea acestora o O parte dintre acestea se diferențiază în plasmocite  Plasmocitele nu exprimă imunoglobuline pe suprafață  Plasmocitele secretă imunoglobuline – variantă solubilă a receptorilor – anticorp  Anticorpii recunosc antigenele în mod specific – se formează complexe antigen-anticorp – complex imun . Imunoglobulina este organizată în domenii globulare – 2 straturi opuse. DIVERSITATEA IMUNOGLOBULINELOR . O imunoglobulină prezintă 2 situsuri identice de legare a antigenului – paratop o Format din partea variabilă a lanțului ușor și din partea variabilă a lanțului greu o Localizat în regiunile de hipervariabilitate . Receptorul Ly B este molecula de imunoglobulină . Antigenul participă la legare prin epitop . Fiecare Ly B este capabil să răspundă unui epitop unic – teoria selecției clonale o Antigenele selectează limfocitele care au specificitate potrivită. Capătul amino-terminal – recunoaște antigenul – porțiune variabilă . Capătul carboxi-terminal – implicat în funcțiile biologice – porțiune constantă . Lanțul k este codat de: o Segmentul genic V (variabil) – primii 95 AA  Există aproximativ 75 de segmente genice Vk diferite 49 . dar prin recombinări și mutații se produce o mare diversitate o Ideea conform căreia există gene separate pentru regiunea variabilă și pentru regiunea constantă o Rearanjarea genelor în cursul diferențierii Ly B Formarea lanțurilor ușoare . Prima opțiune a Ly B este lanțul k . Gena pentru lanțul λ – cromosomul 22 . unite prin bucle de conexiune . Receptorul BCR mai este alcătuit pe lângă imunoglobulină și din moleculele Igα și Igβ – au rol în transmiterea intracelulară a semnalului . Teorii care explică numărul mare de imunoglobuline o Teoria liniei germinale – doar 15% dintre genele genomului haploid sunt alocate codării imunoglobulinelor o Teoria variației somatice – un număr limitat de gene este dedicat imunoglobulinelor.

Rearanjarea genică 50 . începând de la segmentul L până la semnalul stop de după gena pentru regiunea constantă – se formează un transcript ARN primar o Urmează un proces de tăiere (matisare) a ARNm precursor (splicing) – se îndepărtează secvențele necodante o Are loc și un proces de poliadenilare a genei constante o Are loc translația și proteina este dirijată în lumenul RER o În RER secvența Leader este îndepărtată și se face asocierea dintre lanțul greu și cel ușor .Ck . un segment genic V este unit cu un segment genic J o ADN-ul rearanjat va utiliza gena C asociată segmentului J ales Formarea lanțului greu . Sinteza lanțului λ este similară cu cea a lanțului k o Printr-o rearanjare aleatorie mediată de RAG1 și RAG2. Genele lanțului greu sunt situate pe cromosomul 14 . separate prin introni și precedate de un promotor (intron) și o secvență exonică Leader – în aval de promotor  Secvența Leader codează un scurt peptid care are rolul de a introduce în RE lanțul sintetizat o Este clivat înainte de ansamblarea lanțurilor L și H o Segmentul genic J (joining) – 96-108  Format din 5 segmente  Se găsesc spre capătul telomeric al ADN-ului  Este separat printr-un intron foarte lung de singura genă pentru regiunea constantă . Formarea începe prin lipirea unui segment genic V cu un segment genic J – rearanjare genică o Genele sunt rearanjate și unite datorită unor secvențe intronice – RSS – secvențe semnal de recombinare o Procesul este mediat de RAG-1 și RAG-2 – genele de activare a recombinării  Aceste enzime acționează exclusiv la nivelul limfocitelor o Cele 2 segmente unite sunt alese în mod complet aleatoriu o Se formează o secvență genică continuă o Materialul genetic dintre cele 2 segmente este îndepărtat o ADN-ul Ly B a suferit o rearanjare a genelor lanțului K o Secvența rearanjată este transcrisă de o ARN-polimerază. Lanțul ușor λ este codat de: o 75 segmente genice Vλ o 4 segmente genice Jλ  Fiecare segment J este asociat cu un segment genic C distinct . Sunt prezente gene multiple pentru regiunea constantă o Grupul genelor C este separat de genele J printr-un intron lung o Fiecare genă C este formată din mai mulți exoni și introni .  Sunt aranjate în mod liniar. Lanțul greu este codat de: o Segmentul genic VH – 130 segmente genice o Segmentul genic DH (diversitate) – 27 segmente genice o Segmnetul genic JH – 6 segmente genice .

determinată de aceeași combinație VDJ . fie a două spire complete a helix-ului ADN o Aceste secvențe sunt secvențe intronice o Localizare  După fiecare segment genic V  Înaintea fiecărui segment J  La ambele capetele ale segmentelor D o Funcționează ca ținte pentru enzimele RAG – secvențe semnal . separate de o secvență neconservată formată din 12 sau 23 de baze azotate  Lungimea distanțierilor corespunde fie unei spire. o Un segment genic D este lipit de un segment genic J o Lângă segmentul DJ rezultat se aduce un segment V o După rearanjări. Rearanjările V(D)J pot fi productive sau non-productive o Rearanjare productivă – duce la o secvență VJ sau VDJ care poate fi transcrisă și translată în întregime o Rearanjare non-productivă – generează codoni stop care vor bloca translația – celulele sunt eliminate prin apoptoză . Rearanjarea genelor are loc sub acțiunea mai multor enzime – recombinaze o Genele RAG1 și RAG2 – codează proteine care sunt capabile să inducă rearanjarea VDJ sau VJ o Recombinazele RAG1 și RAG2 și enzima TdT (terminal deoxinucleotid transferaza) – singurele enzime care se găsesc doar în limfocite .Cµ și Cδ  Rezultă un transcript ARN primar care va urma un proces de matisare și poliadenilare diferențiată  Matisarea duce la eliminarea intronilor și la separarea genelor Cµ și Cδ o Primul Ly B va avea lanț greu VDJ Cµ → Ig M o În etapa următoare segmentul VDJ se asociază cvasialterbativ atât cu gena Cµ cât și cu gena Cδ  Acest proces duce la exprimarea simultană pe Ly B a Ig M și Ig D. o ARN polimerază se leagă la pormotor și transcie întreaga secvență  În acest proces sunt antrenate și primele 2 gene constante . Taierea ADN-ului nu este precisă o Duce la variabilitate mare a limfocitelor o Poate conduce la rearanjări neproductive . Secvențele semnal de recombinare o Reprezintă secvențe conservate la nivelul ADN-ului o Sunt formate dintr-un heptamer și un nonamer. Genele implicate în codarea lanțurilor pentru imunoglobuline sunt gene dominante o Limfocitele pot să utilizeze alelele doar de pe un singur cromozom → excluzie alelică o Singura rearanjare simultană de pe cei doi cromosomi este între genele D și J  Restul rearanjărilor au loc pe un singur cromosom o Fiecare limfocit va reține doar o rearanjare productivă VDJ sau VJ – sunt produse lanțuri ușoare și grele cu o parte variabilă identică → receptori cu specificitate unică 51 . cu aceiași specificiate.

Fiecare genă C este precedată de promotor. Ultima genă J este separată de prima genă C printr-un intron foarte lung . Codarea lanțurilor imunoglobulinelor este asigurată de mai multe gene . Genele Cµ și Cδ sunt primele transcrise o Sunt transcrise simultan 52 . Regiunea N de adiție o Creată cu ajutorul TdT – transferază deoxinucleotidil terminală  Are rolul de a adăuga nucleotide la capetele genei D în cursul unirii acesteia cu gena J sau V  Numărul maxim de nucleotide adăugate = 15 . Diversitatea joncțională sau flexibilitatea joncțională – imprecizia unirii genelor o Tăierea dintre RSS și secvența codantă pare să fie precisă o Unirea secvențelor codante este adesea imprecisă . Paratopul este format din combinația părții variabile a unui lanț greu și a părții variabile a unui lanț ușor o Asocierea dintre aceste 2 lanțuri este aleatorie . Cele două catene ADN sunt tăiate și de către exonucleaze o Acestea pot să taie chiar din secvențele codante o Intervin ligazele care repară ADN-ul → rearanjare a genelor . de un amplificator al transcripției și de o secvență intronică – switch – caracteristic fiecărei gene în parte o Gena Cδ nu are secvență switch o Rolul regiunii switch este de a permite asocierea la acest nivel a unor recombinaze – specifice pentru fiecare clasă . Rearanjările aleatorii guvernate de recombinaze o Pentru obținerea numărului de variante posibile se înmulțește numărul segmentelor genice . Mutațiile somatice o Se produc întâmplător la nivelul genelor rearanjate o Au o frecvență crescută Asocierea genei constante și comutarea de clasă . Fiecare dintre aceste gene este aleasă dintr-un rezervor genic alcătuit din gene perfect individualizate o Cel mai bine reprezentat este grupul segmentelor genice V . Factori care contribuie la generarea diversității imunoglobulinelor . Adiția în regiunea P și în regiunea N și delețiile conduc la apariția unor secvențe genice complet noi . Regiunea P de adiție după tăierea ADN-ului o Ac de păr – buclă care unește capetele catenelor care urmează să fie asociate o Tăierea acelor de păr este făcută de endonucleaze – de cele mai multe ori tăierea este asimetrică – una din catene devine mai lungă o Este necesară intervația unor enzime de reparare o Se crează o secvență palindromică – această regiune a fost denumită regiunea P de adiție .

iar celelalte 2 genei Cδ o Dacă poliadenilarea are loc la nivelul situsului 2 – ARNm conține toată secvența genei Cµ .ARNm codează pentru forma membranară a lanțului Cδ o Secvența VDJ poate să se unească și cu gena Cµ și cu gena Cδ . Comutarea de clasă nu influențează specificitatea imunoglobulinei . Componenta implicată în transmiterea semnalului de activare este molecula CD3 – analogă heterodimerilor Igα și Igβ . Transcriptul primar conține genele VDJCµCδ o Primele 2 situsuri de poliadenilare sunt asociate genei Cµ. După stimulare antigenică IgD se pierde iar IgM tinde să fie înlocuit cu un alt isotip – comutare de clasă o Acest proces are loc în timpul vieții adulte a Ly B – nu mai sunt posibile noi rearanjări genice . Ly B mature dar naive exprimă simultan și IgM și IgD – au aceiași specificitate determinată de aceeași combinație VDJ . sinteza de Ig de suprafață este înlocuită cu cea de anticorpi . M1 codifică porțiunea transmembranară . M2 codifică porțiunea intracitoplasmatică .rezultă forma membranară a lanțului o Dacă poliadenilarea se face la nivelul situsului 4 – prin tăierea ARN se pierde secvența Cµ . Deosebiri de formare a celor două categorii de receptori o Existența a două tipuri de TCR  TCR 1 – γδ  TCR 2 – αβ o Genele care codează lanțurile α și δ – cromosomul 14  Genele δ sunt localizate între genele Vα și Jα → nu poate exista o expresie simultană a TCR αβ și TCR γδ o Genele care codează lanțurile γ și β – cromosomul 7 o TCR nu suferă hipermutații somatice – măsură de siguranță împotriva apariției limfocitelor autoreactive  Formarea TCR începe în corticala timusului 53 .. Posibilitatea sintezei unei forme sau a alteia se datorează existenței unor exoni suplimentari – M1 și M2 – localizați la nivelul ultimului domeniu extracelular . Întreaga porțiune extracelulară a TCR seamănă cu fragmentul Fab al anticorpilor . Poliadenilare la nivelul situsului 1 de la nivelul transcriptului primar – M1 și M2 sunt pierduți → forma secretată Mecanisme genetice care stau la baza generării diversității TCR . în absența intervenției Ly T H nu conduc nici la memeorie imunologică și nici la comutare de clasă Secreția anticorpilor . Procesul de comutare de clasă are loc în contextul unui răspuns imun față de un antigen T-dependent – răspuns imun în care sunt implicate și Ly TH o Răspunsul față de antigenele T independente. Când Ly B se transformă în plasmocit. Mecanismul de formare a TCR implică rearanjări genice V(D)J și diversitate joncțională .

sub influența celulelor epiteliale o Se elimină timocitele care poartă receptori de mare afinitate pentru moleculele MHC self singure sau pentru alte antigene selp prezentate de MHC – toleranță față de self o Acest proces se numește toleranță centrală o Se elimină limfocitele autoreactive  Timocitele care recunosc MHC I se diferențiază în Ly T citotoxice CD8+  Timocitele care recunosc MHC II se diferențiază în Ly T helper CD4+ 54 . sub influența celulelor epiteliale corticale o Timocitele care sunt capabile să recunoască prin intermediul TCR-ului moleculele MHC sunt selectate pozitiv – supraviețuiesc și primesc semnale de proliferare – consecința acestui fenomen reprezintă restricție MHC = capacitatea Ly T de a recunoaște antigenul doar în contextul moleculelor MHC proprii organismului o Excluzia alelică funcționează mai puțin în cazul lanțurilor α ale TCR o O serie de celule care nu au fost selectate pozitiv au posibilitatea să își reia rearanjările pentrul lanțul α  Dacă rearanjarea este productivă – se poate genera o nouă specificitate  Acest fenomen se numește editare  Timocitul trebuie să treacă din nou prin procesul de selecție pozitivă  Selecția negativă – la nivelul joncțiunii cortico-medulare și în corticala medulară.  Timocitele exprimă molecula CD3  Nici una dintre moleculele co-receptor nu este prezentă – celule dublu negative  Primele gene care se rearanjează cun cele pentru lanțurile γ și β o Dacă genele γ suferă o rearanjare productivă începe și rearanjarea genelor δ  Dacă genele γ și genele δ sunt rearanjate productiv – are loc transcripția și incepe sinteza lanțurilor γδ → dezvoltarea în celule dublu negative CD3+ γδ  Majoritatea timocitelor DN aleg altă cale de dezvoltare o Dacă rearanjările γ și/sau δ nu sunt funcționale. se continuă rearanjările β o Dacă se ajunge la o rearanjare TCR β productivă se opresc rearanjările o Se declanșează rearanjările pentru lanțul α o Timocitele care ajung la rearanjări productive sunt capabile să exprime pe suprafață un TCR αβ complet format  Urmează selecția pozitivă și negativă  Selecția pozitivă – la nivelul corticalei profunde.

Celulele stem hematopiietice multipotente se diverențiază în celule stem mieloide și apoi în celule stem limfoide . Sindromul DiGeorge – timusul este hipoplazic sau chiar aplazic . celulele din regiunea subcapsulară și cele perivasculare prezintă molecule comune – distincte de moleculele exprimate de celulele epiteliale corticale o Joncțiunea cortico-medulară este populată de celulele derivate din măduva hematogenă – macrofagele santinelă și celulele dendritice interdigitate (APC)  Celulele interdigitate sunt prezente și în medulară 55 . timusul este invadat de celule dendritice. Timusul – organ limfo-epitelial. DEZVOLTAREA LIMFOCITELOR T ȘI B . Măduva osoasa și timusul sunt organele limfoide primare o La acest nivel este desăvârșită formarea limfocitelor – exprimă și un receptor pentru antigen complet și corect format Dezvoltarea limfocitelor T . În săptămâna a 6-a de sarcină. După 20 de săptămâni limfocitele T mature încep să migreze către organele limfoide secundare . Timusul derivă din a 3-a și a 4-a pungă faringială . Diferențierea limfocitelor în timus se produce de-a lungul întregii vieți a unui individ o Dimensiunile timusului scad odată cu pubertatea – probabil datorită sintezei de hormoni steroizi . bilobat o Fiecare lob este organizat în lobului o Stroma timică este formată din fibroblaste și celule epiteliale dendritice – formează o rețea tridimensională o În această rețea se găsesc Ly T în dezvoltare – timocite o Fiecare lobul este constituit dintr-o regiune corticală și una medulară – joncțiune cortico-medulară o Celulele epiteliale dendritice din regiunea corticală și cele din regiunea medulară sunt diferite din punct de vedere morfologic și molecular o Celulele epiteliale ale medularei. În SCID – imunodeficiență severă combinată – timusul nu poate să devină organ limfoid primar . Celulelele stem limfoide rămân la nivelul măduvei osoase și se diferențiază în Ly B sau migrează la nivelul timusului și se diferențiază în Ly T . Timectomia la șoareci a dus la infecții generalizate și la moartea animalelor . macrofage și precursori T și este transformat într-un organ limfoid primar o Adevărata migrație a progenitorilor celulelor T către timus are loc începând cu a 8-9-a săptămână o Precursorii T suferă o maturație rapidă la nivelul timusului  Timusul reprezintă locul celei mai intense activități mitotice din organism . retrosternal.

colagen și laminină .o În regiunea externă a cortexului – celule doică – celule de origine epitelială care pot prelua între prelungirile lor un număr de până la 50 de timocite → complexe multicelulare o În regiunea medulară – corpusculii Hassal – formați din aglomerarea celulelor epiteliale degenerate o Natura distinctă a compartimentelor timusului este subliniată și de atrofia selectivă indusă de anumiți factori:  Organotina – acționează asupra celulelor T imature corticale  Dioxina – acționează asupra unui receptor prezent pe suprafața celulelor epiteliale corticale  Ciclosporina A – determină atrofia elementelor medulare – blochează diferențierea celulelor T corticale în celule T medulare  Prin producerea de hidroxil steroid dehidrogenază – Ly T medulare sunt relativ rezistente la acțiunea steroizilor o Interacțiunea dintre celulele stromale timice și celulele T în formare este esențială pentru dezvoltarea celulelor T  Această interacțiune este necesară și pentru dezvoltarea celulelor epiteliale o Fibroblastele sintetizează fibronectina.formează structuri la nivelul cărora se concentrează factori solubili – se remarcă IL-7 o Există interacțiuni și între proteinele matricii extracelulare și o varietate de molecule de adeziune (integrine) prezente pe suprafața unor subpopulații de limfocite  Celulele stromale reprezintă liganzi pentru receptorii Notch 1 de pe suprafața timocitelor  Notch 1 stimulează dezvoltarea Ly T și inhibă dezvoltarea Ly B o Dezvoltarea timică implică și interacțiuni cu mediatori non-timici – citokine – interleukine. IFNγ o Rearanjările genice intracelulare și interacțiunile intercelulare din timpul proceselor de selecție sunt reglate de hormoni timici și de interleukine o Lamina bazală – separă spațiile epiteliale și perivasculare – bariera hemato- timică  Împiedică pătrunderea macromoleculelor din exterior la nivelul stromei timice  Previne contactul dintre antigenele circulante și Ly T imature o Timusul are și rol de glandă  Secretă hormoni cu rol în diferențierea celulelor T – stimulează apariția unor molecule pe suprafața acestora  Exemple: timulina. perivasculare și celulele doică sunt capabile să sintetizeze oxitocina. celulele subcapsulare. β4 timozina și timopoietina (și pentapeptidul său activ TP-5)  Doar timopoietina și timulina au origine exclusiv timică  Timulina – nonapeptid zinc-dependent  Acționează ca imunoreglator fiziologic ce contribuie la menținerea homeostaziei Ly T o Timusul prezintă legături cu SN  Este bogat inervat de fibre colinergice și adrenergice  Celulele epiteliale medulare. vasopresina și neurofizina 56 . α1 timozina. CSF-uri (factori de stimulare a coloniilor).

ci este rezultatul unor dereglări progresive ale intaracțiunilor neuroendocrine-timice . nu are urmări dramatice pentru sistemul imun o O ipoteză este că alte organe limfoide preiau rolul timusului o Altă explicație – mecanismul homeostatic prin care numărul de limfocite este menținut în limite normale Formarea limfocitelor T 57 . T3. o Stresul acut duce la o scădere dramatică a numărului de celule T din cortex și o creștere a numărului de celule epiteliale care exprimă markeri corticali și medulari o Distrugerea celulelor T corticale se datorează acțiunii citolitice a steroizilor o Ly T medulare sunt relativ rezistente la acțiunea steroizilor ca urmare a 20α- hidroxi steroid dehidrogenazei Evoluția timsului . Pierderea țesutului glandular este descrisă ca involuție și conduce la păstrarea unui minimum de țesut cortical și medular . Diminuarea celularității se produce în special datorită faptului că timocitele dublu negative sunt împiedicate să mai prolifereze și apoi să se diferențieze – scade diversitatea repertoriului TCR pe măsură ce organismul înaintează în vârstă . Timectomia la adult. 80% din volumul timic este reprezentat de grăsime . Dezvoltarea timusului și îmbătrânirea sa sunt probabil influențate de hormonul de creștere din glanda pituitară. IL-3 și IL-7 o IL-7 este propabil implicată în stimularea expresiei bcl-2. Timusul adult deține în continuare capacitatea de a contribui la producerea Ly T . Timusul adult reține capacitatea de a stimula recuperarea Ly T după tranplantul medular și este responsabil pentru recuperarea acestora după chimioterapia oncologică sau anti-retrovirală . IL-4. TSH. T4 și LH-RH . controlată la rândul ei de hipotalamus . Involuția timică nu este un proces intrinsec și nici ireversibil. corticosteroizi și a unui set de citokine . față de cea survenită la vârste mici. IL-5 sau IL-6 pare să crească odată cu înaintarea în vârstă . După alți autori o Timusul este complt dezvoltat la naștere o Urmează o perioadă de creștere până la vârsta de 2 ani o Începe din nou să crească între 7 și 12 ani o Începând cu pubertatea începe un proces de înlocuire progresivă a majorității spațiilor perivasculare cu țesut adipos și fibros o În jurul vârstei de 50 de ani. Micromediul timic este afectat de scăderea cu vârsta a nivelelor de IL-2. necesară timocitelor care încearcă să producă primul lanț al TCR-ului . Involuția timică începe după primele 12 luni de viață – după unii autori . Procesul ar putea fi reversat cu GH. Expresia LIF (factorul de inhibare a leucemiei). Involuția timică nu se datorează unui influx mai mic de progenitori ai Ly T și nici unui defect intrinsec al acestora . Procesul de involuți este controlat prin intermediul a numeroși hormoni gonadali și timic.

CD25+ . Inițial pe suprafața celulelor sunt exprimate moleculele CD34 (marker de celulă stem). După 20 de săptămâni Ly T mature încep să migreze către organele limfoide secundare . genele TCR rămân ne-rearanjate – celule pro-T o Este prezentă enzima TdT .. CD44+.pre T tardiv . CD25. Dacă genele γ suferă o rearanjare productivă. Celulele stem limfoide migrează din măduva osoasă în timus în a 8-a sau a 9-a săptămână a sarcinii . vor continua rearanjările β o Celulele se opresc din proliferare și încep rearanjările DJ – simultan pe ambii cromosomi o Procesulde rearanjare V-DJ continuă doar pe unui din cei doi cromosomi – excluzie alelică o Celulele care nu ajung la rearanjări productive vor muri o Dacă rearanjările sunt productive începe producerea acestui lanț o Se formează timocite DN – pre-T o Lanțul β este asociat pe membrană cu o glicoproteină – lanț pre-Tα – împreună cu lanțul β și molecula CD3 formează receptorul celulei pre-T o Semnalul necesar diferențierii provine din interacțiunea pre-TCR cu liganzi necunoscuți  Se transmite un semnal prin complexul CD3 – activează lck – o protein tirozin-kinază o Efectele trasducției semnalului prin pre-TCR  Odată ce s-a ajuns la o rearanjare TCRβ productivă. CD44-. CD25+ . Celulele stem ajung în sinusul subcapsular iar apoi străbat mai întâi corticala apoi joncțiunea cortico-medulară și medulara . La intrare în cortexul extern celulele stem limfoide proliferează rapid . Precursorii T suferă o maturație rapidă . CD44+. expresia CD44 scade și încep rearanjările genelor TCR . Urmează expresia moleculelor CD2 și CD7. Celulele proliferează.. CD44-. începe și rearanjarea genelor δ o Dacă ambele gene au realizat o rearanjare productivă poate începe trascripiția și sinteza lanțurilor o Nu au loc alte rearanjări iar acele timocite rămân γδ și se dezvoltă în celule DN. Apoi celula exprimă molecula de adeziune CD44 și CD25 (lanțul α al IL-2R) .pre T precoce o DN4 – c-kit-. La începutul formării. sunt suprimate alte rearanjări pentru lanțul β 58 . Ly T în dezvoltare = timocite o Au contact permanent cu celulele epiteliale care formează stroma timică . Dacă rearanjările γ și/sau δ nu sunt funcționale. CD25. c-kit (receptor pentru SCGF – factorul de creștere a celulelor stem) . apoi a moleculelor CD1.pro T o DN3 – c-kit-. CD3+ TCR γδ o Puține celule reușesc rearanjări productive ale genelor γ și δ  Există un silencer TCRγ – rol esențial în dezvoltarea Ly T αβ o Majoritatea Ly Tγδ părăsesc timusul în stadiul DN  Cele care ajung în stadiu simplu pozitiv sunt CD8+ . Genele β și γ încep să se rearanjeze mai mult sau mai puțin simultan . În stadiul următor se pierde expresia c-kit.– progenitori timic o DN2 – c-kit+. CD5 și CD3 . timocitele sunt dublu negative – nu exprimă nici un co-receptor o DN1 – c-kit+.

Aviditate moderată – disociere în timp a timocitelor de APC-uri – împiedică asambralrea unui complex de semnalizare complet . TCR cu celulele epiteliale corticale o Restricția MHC va permite Ly T să recunoască Ag-nele prezentate doar în contextul MHC-urilor self o Un Ly T va răspunde la un Ag doar dacă acesta este legat de tipul de moleculă MHC pe care l-a întâlnit în acest stadiu de dezvoltare o O serie de celule care nu au fost selectate pozitiv au posibilitatea să își reia rearanjările α  Dacă rearanjarea este pozitivă poate să apară o nouă specificitate  Acest proces se numește editare  Timocitele care suferă acest proces trec din nou prin selecția pozitivă 59 . Rolul proceselor de selecție: o Eliminarea limfocitele care prezintă un TCR nefuncțional – nu sunt capabile să recunoască molecule MHC self o Eliminarea limfocitelor care recunosc complexele MHC/peptid self expuse pe membranele APC-urilor .expandare și maturare ulterioară  Din acest moment sunt declanșate rearanjările pentru lanțul α  Începe diferențierea către stadiul dublu pozitiv  Moleculele CD4 și CD8 sunt exprimate simultan – celule dublu pozitive o Timocitele încep să prolifereze din nou  Nu pot să apară rearanjări TCR α  Genele RAG-1 și RAG-2 sunt active din punct de vedere transcripțional  Proteina RAG-2 este degradată rapid în celulele care proliferează  Această fază de proliferare contribuie la diversitatea Ly T prin generarea de clone cu un singur lanț β rearanjat  Aceste lanțuri sunt asociate cu diferite lanțuri α o Proliferarea se oprește și nivelul RAG-2 crește  Încep rearanjările α  Timocitele care realizează o rearanjare productivă sunt capabile să exprime pe suprafață un TCR αβ complet format o Timocitele sunt DP și se găsesc la nivelul corticalei profunde o Expresia CD44 și CD25 s-a pierdut complet Procesele de selecție .  Sunt selectate timocitele care exprimă lanțul β . Selecția pozitivă o Timocitele DP care recunosc și leagă cu o forță moderată moleculele MHC I sau II vor fi selectate pozitiv o Selecția pozitivă asigură restricția MHC – capacitatea TCR de a interacționa doar cu moleculele MHC self o Dacă receptorii timocitelor se leagă cu aviditate crescută la complexele MHC/peptid și rata de disociere este scăzută – aceste celule sunt eliminate o Acest proces are loc la nivelul corticalei profunde o Implică interacțiuni ale timocitelor DP.

Pot liza o serie de celule tumorale într-o maniera independentă de MHC . sub influența celulelor epiteliale o Un timocit care exprimă TCR capabil să recunoască cu prea mare afinitate combinația MHC/peptid este eliminat prin apoptoză o Din acest proces de selecție supraviețuiesc doar Ly T cu afinitate potrivită pentru MHC self și nu recunosc Ag self o Această selecție conduce la toleranța față de self – toleranță centrală o La nivelul medularei a fost identificat un grup de celule epiteliale care pot exprima molecule specifice unor diverse țesuturi  ARN care codează pentru o serie de molecule membranare și secretate  Factori de transcripie  În exprimarea acestora este implicat un factor transcripțional – AIRE – regulator autoimun . Celulele ajung la maturitate și pot fi exportate în periferie ca limfocite mature. naive. Celulele γδ sunt capabile să se lege direct la antigen . Timocitele SP sunt reținute câteva zile în medulară. Ar putea avea rolul de a elimina celulele self deteriorate dar și microbi . Nu sunt restrictate de MHC . în stadiul G0 al ciclului celular o Acestea se îndreaptă spre organele limfoide secundare – populează ariilte T- dependente Limfocitele T γδ . Selecția negativă o Are loc prin interacțiunea timocitelor cu celulele de origine hematopoietică de la nivelul joncțiunii cortico-medulare: macrofage santinelă. În piele sunt numite limfocite intaepidermale o Sunt dublu negative . Reprezintp populația majoritară de Ly T din piele și epiteliile intestinal și pulmonar . Se pot lega la antigene ne-peptidice de pe suprafața micobacteriilor și la PPD – derivat peptit purificat . Celulele γδ nu sunt recirculate și rămân fixate în țesuturi . Aproximativ 5% din Ly T folosesc receptorul γδ . Diversitatea joncțională și regiunea N sunt absente . Sunt destinate să răspundă unor antigene epidermice sau intestinale 60 . celule dendritice interdigitate și continuă în medulară. unde primesc un semnal ce induce o nouă proliferare .  Dacă rearanjarea nu este productivă se produce apoptoza o Selecția pozitivă este urmată de proliferare și de stoparea genelor RAG1 și RAG2 – rearanjările sunt oprite o În cadrul selecției pozitive. Celulele γδ din epiteliul intestinal și pulmonar sunt numite limfocite intaepiteliale o Sunt CD8+ . timocitele se diferențiază în celule simplu pozitive  Dacă TCR leagă un peptid prezentat de o moleculă MHC I – este angajat și CD8 care transmite un semnal pentru inhibarea CD4 și invers o Pentru a împiedica pătrunderea LyT cu potențial autoreactiv în periferie timocitele suferă un nou proces de selecție .

Dezvoltarea Ly B începe de la stadiul de celulă stem limfoidă . celula încearcă rearanjări V-J pentru lanțul λ – se respectă principiule excluziei alelice o TdT își încetează activitatea 61 . După nasștere – Ly B mature sunt generate doar în măduva osoasă .Cµ la segmentul VDJ o Începe procesul de translație o Lanțurile µ pot fi identificate în citoplasmă o O cantitate redusă de lanțuri µ este exprimată pe suprafața celulei  Se asociază cu un lanț L surogat format din 2 segmente peptidice: V pre-B și λ5 o Asamblarea a două lanțuri µ și a două lanțuri V pre-B/λ5 duce la formarea receptorului celulei pre-B  Acest receptor este asociat cu heterodimerii Igα(CD79a)/Igβ(CD79b) → receptor pre BCR  Igα și Igβ au rol în transmiterea semnalului în interiorul celulei după legarea Ag-nului o Celulele care nu reușesc să exprime pre-BCR mor prin apoptoză o Celulele care exprimă pre-BCR suferă noi transformări mediate de semnalele transmise prin acest receptor o În acest stadiu rearanjările VDJ sunt stopate și încep rearanjările pentru lanțuri ușoare o Prima opțiune este lanțul L de tip k  Dacă rearanjările pentru lanțul k sunt neproductive pe ambii cromosomi 2. Înainte de naștere. ficatul fetal și măduva osoasă fetală sunt situsuri majore de maturare . Celula pro-B o Proliferează în măduva osoasă – umple spațiile extravasculare dintre sinusoidele mari ale osului o Exprimă molecula CD45R – tirozin fosfatază și CD44 – moleculă de adeziune ce interacționează cu acidul hialuronic de pe suprafața celuleli stromale  Această interacțiune promovează interacțiunea dintre c-kit și SCF o Stadiul pro-B precoce  Încep rearanjările DJ – simultan pe ambii cromosomi  Genele și enzimele RAG1 și RAG2 sunt active. ca și enzima TdT o Stadiul pro B tardiv  Rearanjarea V-DJ are loc pe un singur cromosom – excluzie alelică  Dacă rearanjarea este neproductivă. Ontogenia limfocitelor B . sacul vitelin. Celula pre-B o Marchează asocierea primei gene constante . procesul continuă pe cromosomul pereche  Ca urmare a interacțiunii dintre c-kit și SCF celulele pro-B exprimă IL- 7R  IL-7 secretată de celulele stromale induce maturarea celulelor pro-B în celule pre-B . Primul stadiu care marchează orientarea către lineajul B este numit pro-B .

dar această legare duce la o inactivare de lungă durată și nu la expansiune și diferențiere o Ly B imature interacționează cu moleculele self din măduva osoasă – duce la inactivare o Aceste interacțiuni duc la dezvoltarea toleranței la self o Dacă un Ly B imatur este expus la o moleculă self exprimată pe suprafața celulelor din stroma medulară – limfocitele mor prin apoptoză . inclusiv V pre-B și λ5 și la nivelul enhacer-ilor genelor constante o BSAP are rol și dincolo de stadiile precoce de dezvoltare o Acest factor este prezent la nivelul SNC – absența lui duce la defecte severe de dezvoltare a creierului . Șoarecii care nu au E2A nu pot exprima RAG1 – nu pot produce rearanjări DJ și nu pot exprima λ5 . Dacă gena Pax-5 este defectă (gena care produce BSAP) se blochează dezvoltarea Ly B o Situsurile de legare ale BSAP se găsesc la nivelul promoter-ilor unor gene caracteristice ale Ly B. dar nu deletate – sunt anergizate o Inactivarea Ly B imature autoreactive se numește selecție negativă o Se poate apela la noi rearanjări – proces numit editare – poate duce la o nouă specificitate care salvează Ly B de la inactivare . Acțiunea Sox-4 afectează stadiile precoce Celulele B-1 și B-2 .. Ly B-1 apar în cursul dezvoltării fetale o Exprimă IgM o Expresia IgD este scăzută o Prezintă pe suprafață molecula CD5 – marker al Ly Th o Se găsește în cantități mici în majoritatea organelor limfoide o Localizate cu predilecție în cavitatea peritoneală și pleurală 62 . Celulele B imature o Lanțurile ușoare sunt asambralte cu lanțurile grele µ o IgM monomerică poate fi formată și exprimată pe membrana celulară o Ly B imature pot recunoaște și lega Ag. Ly B-1 apar în ontogenie înainte celulelor B-2 . Factori transcripționali care acționează în timpul dezvoltării hematopoietice o E2A o EBF – early B cell factor o BSAP – proteina activatoare a celulei B o Sox-4 .deleție o Dacă Ly B imature leagă Ag solubile. B-2 este grupul major de limfocite la om și la șoarece . Celulele B mature o Ultimul stadiu de dezvoltare a Ly B o Co-expresia IgM și IgD  Acest lucru este posibil ca urmare a unei modificări în procesarea ARN-ului care apare la nivelul transcriptului primar  Se produc două molecule mARN . celulele sunt inactivare.

Ag-nele intracelulare sunt eliminate de către Ly T . RI secundar mediat de Ly T poate fi indus atât de Ag self cât și de Ag denaturat . dar nu și de la un șoarece diferit – restricție MHC . Ag-nele endogene sunt procesate în citosol și prezentate în MHC I . o În viața postnatală aceste celule se reînnoiește prin proliferarea extramedulară a unora dintre ele o Răspund destul de prost la Ag proteice. Ag-nele extracelulare sunt eliminate de către anticorpi . Ag-nele exogene sunt procesate pe calea endocitică și prezentate în MHC II Antigene endogene – calea citosolică . Proteinele intracelulare sunt degradate rapid în peptide scurte cu ajutorul unui proteasom o Proteinelor destinate proteolizei li se adaugă la capătul NH 2 polimeri de ubiquitină o Proteasomul este format din subunități cu activitate catalitică  Proteasom house-keeping sau standard – prezent în toate celulele  Format din proteasomul 20S + 2 copii ale complexului reglator 19S o Conține 20 proteine + 6 ATPaze – recunosc ubiquitina o Enzime implicate în desfacere și translocare  În urma acțiunii proteasomului rezultă peptide cu lungime de 3- 22 aa o 20% au o lungime medie de 8-10 aa – potrivite pentru cupa MHC I  Imunoproteasom  Apare în urma expunerii celulei la citokine pro-inflamatorii – IFNγ și TNF  Subunitățile catalitice β sunt înlocuite cu subunitățile LMP-2 LMP-7 (codate în complexul MHC) și MECL-1  Unitatea reglatorie 19S este înlocuită cu alt complex reglator – 11S sau PA28 – este esențial pentru încorporarea LMP-2. RI secundar mediat de Ly B poate fi indus doar de Ag self . dar mult mai bine la carbohidrați o Nu suferă hipermutații somatice și nici comutări de clasă o Ac-ii produși de aceste celule sunt de mică afinitate o Fac față unui număr restrâns de patogeni o Ly B CD5+ nu necesită ajutorul Ly Th  Sunt responsabile pentru nivelul IgM din serul normal  Produc asa numiții Ac naturali  Se pot lega la structuri self fără să antreneze distrucția acestora o Multe din leucemiile limfocitice cronice apar din acest subset PROCESAREA ȘI PREZENTAREA ANTIGENULUI . LMP- 7 și MECL-1 63 . Ly T sunt capabile să ucidă celulele infectate provenind de la același șoarece.

Genele TAP 1 și TAP 2 sunt adiacente celor care codează pentru LMP 2 și 7 în cadrul complexului genic MHC o Genele TAP și LMP sunt polimorfice . chiar înainte ca translația să fie încheiată o Structura unui proteasom  Miez comun numit 20S  Format din 4 unități inelare care delimitează un canal  Primul și ultimul inel – 7 subunități α  Mențin forma miezului  Inelele din mijloc – 7 subunități β  β1. TAP 1 și 2 fac parte din familia ATP-binding cassette proteins o Mediază transportul ATP-dependent de aa . în timp ce moleculele chaperon rezidente în RE preiau peptidele și le leagă la partea din interiorul RE o Transportul până la TAP nu necesită energie o Trecerea peptidelor în RE necesită energie . Etape ale asamblării MHC I – participă chaperoni moleculari care facilitează plierea o Calnexina  Proteină rezident al RE 64 . 90. Proteinele rezultate din procesare sunt chaperonate de către proteinele de șoc termic – hsp70. β2. Peptidele generate în citosol de către proteasom sunt translocate de către TAP în RER o Acest proces necesită hidroliza ATP o TAP are afinitate crescută pentru peptide formate din 8-13 aa – lungime optimă pentru MHC I o TAP favorizează peptidele cu aa carboxi-terminali bazici sau hidrofobi .  În timpul unui răspuns imun este favorizată asamblarea imunoproteasomului  Hidrolizează proteine independent de ubiquitinare  Peptidele care se leagă la MHC I se termină aproape exclusiv cu reziduuri hidrofobe sau bazice  Poate cliva proteine nou sintetizate. Lanțurile α și β2 microglobulina ale MHC I sunt sintetizate la nivel ribosomal și apoi translocate în reticul . Transportul peptidelor în RER este asigurat de TAP – heterodimer format din TAP-1 și TAP-2 o Prezintă domenii transmembranare o Domeniu hidrofobic – străbate membrana și ajunge în lumenul RER o Domeniu citosolic – leagă ATP-ul . Procesul de clivare al proteinelor este ATP-dependent . acolo unde sunt asamblate moleculele MHC . β5 – componente catalitice active  Au situsurile active enzimatic pe fața internă a cilindrului o Sistemul imun utilizează această cale de degradare a proteinelor antigenice pentru a produce peptide mici destinate prezentării în MHC I . 110 o Hsp fac parte din familia proteinelor de stress o Expresia lor crește dramatic ca urmare a stress-ului o Hsp transportă peptidele către partea citosolică a TAP. Proteinele rezultate în urma activității proteasomului trebuie transportate în RE.

splină și timus 65 . APC profesioniste sunt: o Celulele dendritice o Ly B o Monocitele/macrofagele . se disociază de chaperoni și poate ieși din RER o Prin intermediul complexului Golgi ajunge pe suprafața celulară Antigene exogene – Calea endocitică . Celulele dendritice o Principalele APC-uri o Induc activarea limfocitară și toleranță o O primă clasificare  Convenționale  Pot fi rezidente sau migratorii  DC rezidente sunt întalnite în ganglionii limfatici. După legarea peptidului MHC devine stabil.  Promovează plierea lanțurilor α libere și formarea de legături disulfidice  Coordonează asocierea lanțului β2µG  Când lanțul β2µG se leagă la lanțul α. calnexina este eliberată o Calreticulina  Omolog solubil al calnexinei o MHC I este asociat și cu o oxidoreductază thiol-dependentă – Erp57  Catalizează formarea și desfacerea legăturilor disulfidice o Tapasina  Membră a superfamiliei imunoglobulinelor  Bogată în prolină  Domeniul transmembranar conține un reziduu de lizină care interacționează cu transportorul TAP  Expresia sa poate fi indusă de IFNγ  Gena pentru tapasină este localizată în afara complexului MHC  Tapasina ajută la stabilizarea moleculei MHC I  Facilitează captarea peptidului înainte ca acesta să fie expus în mediul din interiorul RER  Un heterodimer TAP este legat de 4 molecule de tapasină  Are rolul de a reține în reticul moleculele MHC care au fost încărcate incorect sau suboptimal . APC – celule prezentatoare de antigen profesioniste o Prezintă MHC II pe suprafață o Sunt capabile să proceseze Ag-nul pe calea endocitică și să-l prezinte Ly Th o Trebuie să furnizeze și un semnal denumit co-stimulator . Unele celule pot exprima MHC II în urma stimulării: o Fibroblaste dermice o Celule gliale o Celule pancreatice beta o Celule epiteliale tiroidiene o Celule endoteliale .

celulele dendritice sunt numite convenționale sau interdigitate – sunt imature.  Când nu sunt activate. pot fi împărțite în 3 subgrupuri o Derivate din sânge  CD8+  Produc cantități crescute de IL-12  Induc diferențierea de Ly Th1  Determină proliferarea limfocitelor Tc  CD4+ .se găsesc în ganglioni o Derivate din țesut  Celulele Langerhans – conțin granule Birbeck – conțin lectine cu rol în procesul de endocitoză  DC interstițiale o DC timice – rol important în procesele de selecție  Plasmacitoide  Exprimă B220  Conținut crescut de RE  Exprimă CD4 sau CD8 și IL-3R  Localizate în sânge și ganglioni limfatici  Recunosc ARN viral prin TLR 7 și TLR 9  După activare prezintă Ag și produc IFN I  DC conveționale – celule DC1  DC plasmacitoide – DC2 o Celulele dendritice pot fi mature sau imature  DC imature  Sintetizează MHC II  Unii receptori nu sunt reciclați după procesul de endocitoză – FCγR II  DC mature  Au capacitatea de a migra  Sunt influențate de citokine și molecule de adeziune  Pot răspunde la chemokine și migrează la situsul infecției  Produșii virali. bacterieni și citokinele vor determina DC imature să înceapă procesul de maturare o DC imature localizate sub stratul epitelial intestinal capturează Ag iar DC mature îl transportă către plăcile Peyer sau ganglionii mezenterici o DC stabilite în localizările lor limfoide pier capacitatea de a endocita  Pot stimula Ly Th  Scade internalizarea MHC II o DC mature sunt cele mai eficiente în activarea Ly T naive deoarece:  Expresie crescută MHC II  Exprimă CD-SIGN – promoveză adeziunea cu Ly Th  Nivele scăzute de acid sialic  Expresie crescută de molecule de adeziune  Expresie de molecule co-stimulatorii o DC au rol și în diferențierea Ly T  Interacțiunea cu DC1 → Th 1 producătoare de IFNγ și IL-2 66 ..în zona marginală a splinei  CD4-CD8.

celule rezistente la maturare sau celule activate o DC prezintă Ag în 3 modalități:  Direct – DC ale donatorului prezintă peptide ale donatorului asociate cu molecule MHC ale donatorului → reject acut  Indirect – Ag ale donatorului în molecule MHC ale primitorului → rejet cronic  Semi-direct – DC ale primitorului cu MHC ale donatorului . Calea endocitică prezintă 3 compartimente cu pH progresiv tot mai acidic o Endozomii precoce – pH 6-6. Lanțurile α și β ale MHC II sunt sintetizate la nivel ribozomal și introduse apoi în reticul o Inițial au nevoie de calnexină pentru a le proteja o Cupa MHC II este ocupată inițial cu lanțul Li – CD 74 (invariant)  Previne încărcarea cupei cu peptide transportate de TAP o Li se asociază cu trei perechi de molecule α și β o Li acționează și ca chaperon – este implicat în plierea corectă a lanțurilor. Monocitele/macrofagele o Trebuie activate prin fagocitoza microorganismelor înainte să poată exprima MHC II sau molecule co-stimulatorii o Sunt APC-uri pentru celulele T efector sau cu memorie o Ly Th activate secretă IFN γ – activează macrofagele și determină creșterea expresiei de MHC II . După ce un Ag a fost internalizat. va fi degradat în peptide la nivelul compartimentelor ce aparțin căii endocitice de procesare . La nivelul căii endocitice.  Interacțiunea cu DC2 → Th2 producătoare de IL-4 și IL-10 o DC imature induc toleranță o Doar DC mature sunt capabile să activele Ly T naive o Celule DC telerogenice amture – prezintă Ag și migrează în organele limfoide  Includ celule imature.5 o Endozomii tardivi sau endolizozomii – pH 5-6 o Lizosomii – pH 4. Procesarea Ag-nului poate fi împiedicată de agenți chimici care cresc pH-ul – cloroquina sau de inhibitori de proteaze – leupeptina o Aceste enzime desfac legăturile disulfidice ale moleculellor cu Ag cu ajutorul GILT .5-5 . ieșirea moleculei din RER și orientarea MHC II din rețeaua trans-Golgi în calea endocitică de procesare – compartimentul MIIC o Lanțul Li este degradat iar în cupă rămâne un peptid scurt numit CLIP – lanț peptidic invariant asociat clasei II 67 . Ag-nul este degradat în oligopeptide de 13-18 aa – lungime potrivită pentru MHC II . Ly B o Exprimă MHC II în mod constitutiv o Trebuie activate pentru a putea exprima molecule co-stimulatorii o Recunoaște și internalizează Ag cu ajutorul BCR chiar și în concentrații foarte mici ale Ag o Ly B cu memorie exprimă o catitate mare de molecule co-stimulatorii o Ly B nu servesc ca APC-uri în răspunsurile imune umorale primare .

Patogenii conțin epitopi multiplii Prezentarea unor Ag bacteriene non-peptidice . Cupa de legare a MHC II este deschisă la ambele capete . Un Ly Tc poate fi activat de 100 de complexe MHC I/peptid . Celula normală prezintă peptide self derivate din proteine intracelulare . Moleculele MHC prezintă exclusiv peptide Ly T . Peptidul se curbează la mijloc și ia contact cu TCR Interacțiunea MHC II-peptid . Peptidele sunt prezentate Ly Th . 30% din peptidele din cupa MHC II prezintă prolină în poziția 2 și alte proline la capătul C-terminal Incapacitatea de a răspunde la un AG . dar pot fi la capătul N-terminal . MHC II prezintă peptide exogene. Celulele infectate prezintă peptide virale . Peptidele prezentate în MHC II nu prezintă aa ancoră o Se formează legături de hidrogen între aa centrali ai peptidului și cupă o Punctele majore de contact prezintă aa aromatici sau hidrofobi la capătul N- terminal și 3 aa hidrofobi suplimentari în mijloc și la capătul C-terminal . nu mai poate fi înlocuit Interacțiunea MHC I-peptid . derivate din calea endogenă . derivate din calea endocitică de procesare . Peptidele sunt prezentate Ly Tc . Alte peptide derivă din digestia Li . SI recunoaște și Ag neproteice 68 . Peptidele prezentate de MHC II au lungimi de 13-18 aa .  CLIP previne o legare prematură a unui peptid Ag-nic dar și degradarea MHC II o HLA-DM are rol important în înlăturarea CLIP  Catalizează schimbul dintre CLIP și un peptid antigenic o HLA-DO poate inhiba reacția dintre HLA-DM și CLIP o Prezența unui peptid în cupa MHC II este necesară pentru stabilitatea moleculei o După legarea peptidului complexul este transportat la suprafața celulei  Peptidul este legat foarte puternic – în condiții fiziologice. Un peptid care nu se leagă la o moleculă MHC nu poate activa Ly T . MHC I prezintă peptide endogene. Pe suprafața unei celule sunt expuse 6 tipuri de MHC I și 10-20 de MHC II . Fiecare tip de MHC I leagă un set unic de peptide . Peptidele prezentate în MHC I au lungimea de 8-10 aa o Prezintă reziduuri ancoră – necesare pentru legarea în cupă o Ancorele sunt formate din reziduuri hidrofobe  Sunt situate la capătul C-terminal. Proteinele membranare sunt internalizate prin fagocitoză sau endocitoză .

celule B din zona manta și monocitele activate  Grupul II – CD1 d uman și CD1d1 și Cd1d2 murine  Exprimat la nivelul epiteliului intestinal o Moleculele din familia CD1 sunt formate dintr-un lanț β2µG asociat cu un lanț greu α  Identitatea de structură cu moleculele MHC I este scăzută  Domeniul α3 al CD1 seamănă cu β2µG al MHC  La nivelul domeniului α1 nu există homologie de structură o CD1b acționează ca element de restricție în prezentarea de lipide o CD1 prezintă glicolipide derivate din M. b.. vor fi amplificate cu ajutorul moleculelor co-stimulatoare  LFA-1 – integrină. Primul semnal de activare o Este reprezentat de Ag – fragment peptidic prezentat în cupă MHC II de pe suprafața unui APC o Singurul APC profesional care activează în mod eficient Ly Th naive – DC matur o Este nevoie de un contact de durată între complexl MHC II/Ag și un număr mai mare de molecule TCR  Într-o primă fază contactul este mediat de molecule de adeziune  Activarea completă durează aprozimativ 30 h  Stimularea trazitorie a TCR induce anergia Ly T  Interfața de contact dintre Ly T și APC = sinapsă imunologică sau SMAC  Modificările scheletului de actină inițiate de moleculele de adeziune. Pentru activarea Ly T este nevoie de 3 semnale . leprae o CD1 prezintă independent de TAP și nu este sensibil la cloroquină  Prezintă independent și de HLA-DM ACTIVAREA LIMFOCITELOR Activarea limfocitelor T . ICAM-2 și ICAM-3 – fac parte din familia Ig-lor o Nivelul de expresie al ICAM-1 este amplificat de citokine pro-inflamatorii – încetinesc Ly T care exprimă LFA-1 în zona în care este nevoie de o scanare a Ag o Legarea LFA-1/ICAM-1 este amplificată după semnalizarea prin TCR → stabilizare suplimentară 69 . Familia CD1 – molecule care nu sunt codate la nivelul MHC o Formează un sistem de prezentare a Ag complt distinct față de MHC o Sunt descrise 5 gene CD1  Grupul I – CD1 a. c  Este exprimat la nivelul APC profesioniste – celule Langerhans. celule dendritice din ganglionii limfatice. moleculă de adeziune o Favorizează contactul între celule sau între celule și matricea extracelulară o Se leagă la ICAM-1.

 LFA-2 – CD2 o Membru al familiei Ig-lor o Exprimat precoce pe suprafața timocitelor o Moleculă de adeziune intercelulară o Leagă LFA-3 (aparține familiei Ig-lor)  Este exprimat pe APC-uri o Legarea CD2 și LFA-3 stabilizează celulele partener → conjugat (Th-APC sau Tc-celulă țintă) – timp suplimentar pentru scanarea peptidelor prezentate de MHC o În cazul Ly B. membru al superfamiliei Ig-lor  Exprimat constitutiv pe limfocitele activate sau în repaus. Semnalul co-stimulator o Activarea completă a Ly T necesită semnale co-stimulatorii o CD28 de pe suprafața Ly T și B-7 de pe suprafața APC-urilor – cea mai importantă pereche o Legarea CD28 este critică pentru activarea Ly naive  În absența co-stimulării angajarea TCR conduce la apoptoză sau anergie o CD28  Homodimer. pe majoritatea Ly Th și pe o parte din Ly Tc  Se leagă la B7-1 și B7-2 70 . formate din:  CD3  Molecule de adeziune  Molecule co-stimulatorii  Alte molecule de semnalizare o MHC-Ag trebuie să se desprindă rapid de TCR după ce semnalul inițial de fosforilare a fost furnizat  Dacă legarea peptidului este prea slabă. legarea LFA-3 de către CD2 determină creșterea expresiei moleculei CD40 o Pentru activarea unui Ly T naiv este necesară formarea unei structuri TCR/CD3/MHC-peptid – model de oligomerizare  Procesul începe pe suprafața ACP-urilor prin dimerizarea MHC II  Acesta leagă 2 molecule TCR o 100 complexe MHC-Ag activează 18-20000 molecule TCR  TCR stimulat de antigen formează agregate fosfolipidice bistratificate → imunosom. disocierea se face rapid și activarea nu se mai produce  Un peptid care se disociază foarte încet face ca complexul MHC-Ag să nu poată fi folosit în continuare de un număr adecvat de molecule TCR o Moleculele TCR se deplasează către polul de interacțiune cu celula partener o Moleculele MHC II se concentrează în zona de membrană care participă la formarea SMAC o În procesul de legare intervin și molecule co-receptor  Th – CD4 se leagă la domeniul β2 al MHC II – crește aviditatea de legare – descrește viteza de desprindere a TCR-ului de MHC-Ag  Fiecare co-receptor este asociat la partea intracelulară cu protein tirozin kinaze (PTK) din familia src .

 Expresia amândurora este amplificată ca urmare a interacțiunii cu Ly T o B7-2 crește rapid. pe suprafața Ly B este amplificată expresia ambelor molecule  Pe suprafața DC. expresia poate fi susținută 96 ore o B7-1 apare după 48 de ore. expresia CD28 este amplificată rapid → celulele ies din faza G0 și intră în ciclul celular o Efectele legării CD28  Secreția de citokine  Expresia receptorilor pentru citokinele secretate  Induce expresia moleculelor co-stimulatorii sau reglatoare  ICOS o Structură și funcții similare cu CD28 o Ligandul ICOS leagă doar ICOS o Este exprimat doar după co-stimularea prin CD28 o Determină creșterea sintezei de IL-10 – citokină importantă pentru diferențierea Ly B o Stabilizează mARN-ul pentru CD40L o Necesar pentru promovarea secreției de IL-4  4-1BB  CTLA-4 o Homodimer cu omologie de structură de 75% cu CD28 o Are afinitate de legare pentru B7 de 10-20 de ori mai mare o Nu este exprimat constitutiv  Apare pe suprafața Ly T după legarea TCR o Poate dislocui CD28 și blochează semnalul activator declanșat de acesta  Blochează diviziunea în faza tranziției de la G 1 la S o Poate recruta tirozin-fosfataza SHP-2 – această enzimă se leagă la un motiv ITIM al cozii intracitoplasmatice a CTLA-4 → reversia activării Ly T o Aceste molecule sunt reținute în compartimentul Golgi al Ly  Ieșerea din vezicule se face doar la 48-72 h de la evenimentul activator  CD40-L – important pentru interacțiunea Ly T și B o Membru al superfamiliei TNFR – receptor pentru TNF 71 . aceste interacțiuni duc la creșterea B7-1  Stabilizează mARN-ul pentru IL-2 o B7-1 și 2  Co-stimulare a Ly T în procesul de proliferare  Secreția de IL-2 și IFNγ  Angajarea B7-2 – duce la secreția de IL-4 → diferențierea Ly Th în limfocite efector Th2  B7-2 determină creșterea secreției de limfotoxină α  B7-1 favorizează secreția GM-CSF o După angajarea TCR. rezistă aproximativ 72 de ore  În urma interacțiunii CD40-CD40L.

IL-3. Ly T poate progresa către transcripția unor gene necesare pentru a susține procesele de proliferare și diferențiere o Produșii genelor imediate  Pot fi detectați în mai puțin de 30 de min  Codează pentru factori de transcripție nucleară. IL-2 R de mare afinitate este un heterotrimer format din lanțurile α. IFNγ. β. γ o Majoritatea Ly T mature exprimă heterodimerul βγ o După recepționarea primelor 2 semnale activatorii se exprimă și IL-2Rα (CD25) → asamblarea receptorului de mare afinitate . factori de creștere o Produșii genelor tardive  Exprimați după 48 de H  Codează pentru noi molecule de adeziune sau factori citotoxici și alte molecule necesare funcționării Ly T . acțiunea IL-2 este autocrină o Absența citokinelor duce la apotoză . chemokine. Lanțurile CD3 nu prezintă proprietăți catalitice intrinseci 72 . Transcripția IL-2 este bine controlată Calea de semnalizare intracelulară declanșată de legarea TCR . IL-4. IL-5. necesari pentru stimularea transcripției unor gene precoce sau tardive implicate în proliferare o Produșii genelor precoce  Detectați după 30 min – 24 h de la stimularea TCR  Exemple: IL-2. crește expresia CD27  Ligandul CD27 este CD70 – exprimat de Ly T și B ca răspuns la stimularea antigenică  Interacțiunea CD27-CD70 favorizează procesul proliferativ  Influență scăzută asupra secreției de IL-2  Rol important în generarea de Ly T cu memorie . Ly T activate trebuie să prolifereze pentru a se putea diferenția în celule cu memorie și celule efector o Inducerea secreției de citokine care susțin diviziunea celulară și supraviețuirea dar și expresia receptorilor pentru aceste citokine este critică pentru răspunsul imun o IL-2 citokină importantă o IL-15 R prezintă 2 lanțuri în comun cu IL-2 R . o Legarea la CD40 – etapă importantă în pregătirea Ly naive pentru activare o Din familia TNFR fac parte și 4-1BB și OX40 – rol în co-stimularea Ly T o CD27  Homodimer exprimat în Ly Th și Tc resting din sângele periferic  În urma activării antigenice. Semnalul 3 – citokine o După primirea primelor 2 semnale. În cazul Ly Th. În urma angajării unui număr suficient de molecule TCR și a formării SMAC sunt recrutate proteine cu rol de transducere a semnalului și sunt activate domenii cu rol de semnalizare .

aceasta este fosforilată de kinazele src → activarea acesteia → autofosforilare o ZAP-70 determină fosforilarea unor molecule din complexul adaptor → reorganizarea citoscheletului de actină o Molecule care interacționează cu ZAP-70  Vav1 – prezintă un domeniu care se leagă la citoscheletul de actină  Activează C-γ1 (PLC-γ1)  Hidrolizează fosfatidil inositol bifosfat (PIP2) în inositol trifosfat (IP3) și diacilglicerol (DAG) o IP3 se leagă la un canal de calciu și determină eliberarea Ca din depozitele intracelulare  Ca activează calmodulina  Complexul Ca-calmodulină activează o serin/threonin fosfatază – calcineurina  Calcineurina va defosforila forma citoplasmatică. o Conțin motive ITAM – servesc ca substrat pentru fosforilarea aa de tirozină de către protein tirozin kinaze de tip src – lck și fyn o În repaus aceste kinaze sunt inactivate deoarece sunt fosforilate . După defosforilare. Fyn fosforilat este recrutat la nivelul lanțurilor ε ale CD3 . Activarea kinazelor este realizată de CD45 – fosfatază exprimată pe suprafața tuturor leucocitelor o CD45 prezintă mai multe isoforme o CD45RO – nivel scăzut de glicozilare  Observată în stadiile tardive de activare  Utilizată pentru distingerea Ly T cu memorie  Se asociază mai puternic cu CD4 și CD8 – afectează eficiența fosforilării lck și fyn  Inactivarea CD45 duce la blocarea activării limfocitelor T mature și la blocarea dezvoltării timice . La complexul TCR/CD3 se asociază și molecula co-receptor o Și aceasta este asociată cu kinaza lck inactivă . lck și fyn se activează și fosforilează tirozinele de la nivelul ITAM – activarea motivelor ITAM o Această activare permite recrutarea tirozin kinazei ZAP-70  ZAP-70 este exprimată de Ly T și este înrudită cu kinaza syk exprimată pe Ly B  ZAP-70 este menținută inactivă de o tirozin fosfatază – SHP-1 o După legarea ZAP-70. inactivă a unor membri ai familiei NFAT  NFATc defosforilat traversează membrana nucleară și se leagă la factorul transcripțional nuclear AP-1 → NF-ATn – nuclear  Poate refosforila o kinază din nucleu. GSK3 → disocierea NF-ATc de AP-1 și exportul NF-ATc înapoi în citoplasmă  Ciclosporina A inhibă defosforilarea NF- ATc și blochează activarea Ly T o DAG activează o serin/threonin kinază numită protein kinaza C (PKC) 73 .

 O isoformă va fi recrutată la nivelul raft-urilor și va declanșa o cascadă de fosforilări → activarea factorului transcripțional NF-kB – necesar pentru activarea inducției maximale a transcripției de IL-2  La ZAP-70 se leagă SLP76. iar kinaza itk se leagă la SLP76  Itk activează PLC prin fosforilarea tirozinei o Vav1 și zap-70 activate. Angajarea CD28 contribuie la reducerea expresiei IkB și la înlăturarea unui reglator negativ cheie al NF-kB 74 . apoi GADS și LAT  La LAT se leagă PLC. precum și CD3ζ fosforilate se asociază cu citoscheletul → coaleascența raft-urilor și asamblarea SMAC o Fosforilarea LAT de către ZAP-70 determină recrutarea unei kinaze – fosfatidil inositol-3 kinaza (PI3K) la nivelul membranei celulei T  PI3K fosforilează PIP2 și îl convertește în fosfatidil inozitol trifosfat (PIP3) → scăderea producției de mesageri secunzi (DAG și IP3)  PI3K inhibă activarea PLC  PI3K acționează și asupra:  Căii de semnalizare prin p38  Căii SAPK/JNK  PI3K duce la cativarea factorului de transcripție c-jun – rol în activarea transcripției unui set de gene pro-inflamatorii – TNF și selectina E  Este posibil ca recrutarea și activarea PI3K să fie determinate de legarea CD28 . Ras – proteină monomerică asociată feței citoplasmatice a membranei celulare și care leagă guanina o Activitatea sa este controlată de statusul de fosforilare a nucleotidelor o De fosforilarea nucleotidelor sunt responsabile o serie de proteine – GEF o Ras-GDP este inactiv și este necesară intervenția GEF pentru conversia ras- GDP în ras-GTP . Se produce o reorganizare a citoscheletului de actină mediată de molecula rac și agregarea raft-urilor membranare în jurul complexului TCR/CD3 o Raft-urile conțin elemente ale căilor ras/MAPK și SAPK/JNK → activarea factorilor nucleari de transcripție c-fos și c-jun  Acești factori se combină pentru a forma AP-1  AP-1 se leagă la promotorul genei IL-2 și determină stabilizarea mARN-ului IL-2 și creșterea expresiei genei anti-apoptotice bcl-xL . Angajarea CD28 pare să scadă pragul semnalului neceasar pentru activarea Ly T prin scăderea numărului de molecule TCR care trebuie agregate în SMAC . MEK și ERK o Această cascadă duce la fosforilarea și activarea mai multor factori transcripționali – c-myc și c-fos . Legarea CD28 la B7 declanșează fosforilarea reziduurilor de tirozină de la nivelul cozii intracitoplasmatice a CD28 de către lck și/sau fyn → recrutarea P13K → PIP3 o CD8 determină și hiperfosforilarea Vav1 . Fosforilarea LAT de către ZAP-70 duce la activarea unei GEF și mai departe la activarea ras → activarea unei cascade de serin/threonin MAPK kinaze ce includ raf.

Dacă receptorul celulei B se leagă la un auto-Ag. acel Ly B va fi deletat prin apoptoză sau i se va induce o stare de anergie . IL-6. Un Ly B matur naiv ajuns în periferie. lyn. supraviețuiește câteva zile apoi moare prin apoptoză . IL-4. Semnalul activator o BCR complet de pe suprafața unui Ly B matur naiv din periferie este format din IgM/IgD membranare asociate cu proteine accesorii de semnalizare – Igα și Igβ – faza cognitivă a Ly B  Este capabil să recunoască și să reacționeze față de un Ag specific legat de receptor o Cu ajutorul kinazelor src (fyn. Pentru a nu muri trebuie activat . blk) se transmite un semnal către Igα și Igβ o Activarea src kinazelor se face prin defosforilarea de către CD45 o După activare. Dacă Ag este T-independent se genereză plasmocite o Nu se produce comutarea de clasă o Se secretă Ac de clasă M o Nu se produc celule cu memorie . Activarea Ly B de către Ag T-dependent necesită 3 semnale o Legarea Ag o Recepționarea semnalelor co-stimulatorii o Recepționarea citokinelor secretate de Ly Th . Dacă Ag este T-dependent și Ly B este activat cu succes de către Ly Th → proliferarea și diferențierea Ly B astfel încât să fie capabil să efectueze hipermutații somatice și comutare de clasă o Se produc atât plasmocite cât și celule cu memorie → RI umoral . CD28 contribuie la expresia altor molecule co-stimulatorii Activarea limfocitelor B . a CXCR5 . PTK vor fosforila aa de tirozină situați la nivelul motivelor ITAM aparținând moleculelor Igα și Igβ  Această fosforilare duce la recrutarea de noi PTK la acest complex – kinaza syk sau kinaza btk  Aceste kinaze vor fi fosforilate de lyn fyn și blk → activare o Syk activată determină fosforilarea unor proteine adaptor – BLNK  Mai departe vor fi activate PLC și ras  Ras activat duce la activarea unei serin-threonin kinaze numite raf  Raf activează kinaza MAPK  Calea ras-raf-MAPK culminează cu activarea unor factori transcripționali nucleari o PLC clivează PIP2 în IP3 și DAG  IP3 determină creșterea concentrației intracelulare de Ca  DAG activează protein kinaza C o Se sintetizează c-myc și c-fos → activarea și reglarea transcripției de noi gene ce controlează proliferarea și diferențierea Ly B 75 . IL-12. MIP-α) sau a receptorilor pentru IL-2. IFNγ. o Semnalizarea prin NF-kB contribuie la expresia a numeroase citokine (IL-2.

Semnalul co-activator o Dacă acest semnal nu este recepționat. o Rezultatul acestei cascade este că Ly B poate recepționa stimulul co-stimulator și citokinele produse de Th o Modificările morfologice ale Ly B apar după 12 h o Este amplificată expresia moleculelor MHC II și a moleculelor co-stimulatorii necesare pentru recepționarea stimulului 2 o Se exprimă receptori pentru citokine o CD19 – coreceptor a Ly B împreunp cu CD21 și CD81  CD19 posedă aa de tirozină la nivelul cozii citoplasmatice ce vor fi fosforilați → asocierea lyn și fyn la CD19  CD19 poate fi stimulat și atunci când CR2 se leagă la un antigen opsonizat cu fragmente ale complementului  Dacă aceste procese se produc simultan → amplificare a semnalului de activare  CD19 poate fi util și pentru recepționarea ajutorului de la Ly Th  O consecință a colegării este exprimarea FcγRIIB pe suprafața Ly B  Se transmite un semnal inhibitor celulei – nu este necesară producerea suplimentară de anticorpi  Mecanismul de supresie se bazează pe interacțiunea dintre motivele structurale ITIM ale FcγRIIB și tirozina SHP-1 . IL-5. IL-4. IL-10 și TGFβ pot acționa pentru inducerea proliferării Ly B o IL-2 și IL-6 induc diferențierea către plasmocit o Ly B au și capacitate redusă de secreție  IL-6 și TNF pot crește eficiența activității Ly Th 76 . însoțită de co-stimularea mediată de CD40 declanșează inducția expresie de receptori pentru citokine – în special IL-4R  Fără legarea citokinelor. Semnalul 3 o Legarea Ag la suficient de molecule BCR. limfocitele devin anergice sau intră în apoptoză o Doar o celulă pe deplin activată progresează către proliferare și diferențiere o Înainte de recepționarea semnalului co-stimulator. Ly B suferă o proliferare limitată o Majoritatea citokinelor sunt produse de Ly Th stimulate de către Ag  Aparatul Golgi ajunge în proximitatea polului de interacțiune cu Ly B o Legarea IL-4 este evenimentul principal care duce la trecerea celulei din stadiul G0 în stadiul G1  Expunerea în continuare la IL-4 împinge celula B în faza S o IL-2. Ly B trebuie să adere stabil la suprafața Ly Th activat de către Ag  Interacțiunea CD40 cu CD40L o CD40 este exprimată la nivel înalt pe suprafața celulelor B mature naive dar nu și pe plasmocite o CD40L este exprimat doar pe Ly Th activate o Interacțiunea CD40-CD40L este esențială și pentru comutarea de clasă și formarea centrilor germinali o Deficiența CD40L – imunodeficiență cu hiperproducție de IgM .

celulele NK și macrofagele – cele mai importante surse de citokine Răspunsurile efectorii 77 . Protecția prin anticorpi se adresează patogenilor extracelulari . neutrofile și eusinofile  Aceste celule acționează prin intermediul receptorilor Fc . celulele care au suferit modificări genetice sau care exprimă antigene care nu sunt caracteristice celulelor normale . RĂSPUNSURI IMUNE MEDIATE CELULAR . Limfocitele T. Imunitatea celulară detectează și elimină patogenii intracelulari o Poate elimina și celulele tumorale. Imunitatea celulară este asigurată de celule specifice și ne-specifice o Celulele specifice:  Limfocitele T citotoxice CD8+  Limfocitele T helper CD4+  Secretă citokine – mediază reacția de hipersensibilitate de tip întarziat o Celulele nespecifice  Celule Nk  Celule ne-limfoide: macrofagele.

Ly Th2 se leagă de suprafața Ly B . Efectorii RI mediate celular sunt împărțiți în 2 categorii: o Celule efector care au efect citotoxic direct – elimină celulele străine sau self alterate prin producerea unei reacții citotoxice  Limfocite T citotoxice antigen-specifice  Celule nespecifice – celulele NK și macrofagele  Atacă celulele allogenice. celule infectate viral și celule conjugate chimic o Celule efector CD4+ Proprietăți generale ale celulelor T efector .. Procesul de specificare reprezintă un proces de maturare reversibil 78 . INFγ și limfotoxină o Responsabile pentru răspunsurile imune mediate celular și pentru răspunsurile direcționate împotriva patogenilor intracelulari . Foxp3+ o Limfocite reglatorii inductibile – se dezvoltă în condiții de expunere subliminală la antigen și/sau co-stimulare  Se diferențiază în Th3 sau Tr1 după activare  Limfocitele reglatorii inductibile pot fi CD4+ sau CD8+ Limfocitele T helper . Ly T prezintă molecule de adeziune CD2 și LFA-1 care leagă LFA-3 și ICAM . Deoarece nu mai depind de semnalul co-stimulator. celule maligne. Nivel de expresie mai mare pe celulele efector . Sistemul imun generează și subpopulații cu rol reglator o Treg naturale – apar în timus și prezintă CD4+. Isoforma CD45 RO (de pe celulele cu memorie) se asociază mai bine cu complexul TCR și co-receptorii săi decât isoforma CD45 RA o Limfocitele T sunt mai sensibile la activarea prin TCR . pot fi activate de către complexele MHC/peptid de pe suprafața unor APC-uri care nu prezintă moleculele B7 . Th2 secretă IL-4 și IL-5 o Responsabile pentru susținerea RI umorale necesare pentru eliminarea patogenilor extracelulari . Th1 secretă IL-2. Ly Th1 rămân strâns legate de suprafața macrofagelor . CD25+. Ly T efector exprimă o serie de molecule membranare sau solubile o Cele membranare – aparțin familiei TNF  FasL – pe suprafața CTL  TNF-β – pe suprafața Th1  CD40L – pe suprafața Th2 o Molecule solubile  CTL – secretă citotoxine (perforine și granzime) și citokinele IFN-γ și TNF-β  Ly Th1 și Th2 secretă seturi distincte de citokine . Sindrom di Gorge – afecțiune în care timusul nu se dezvoltă → nu se formează Ly T . Celulele efector și celulele cu memorie au nevoie doar de un semnal de activare . Ly T citotoxice se leagă la suprafața celulelor țintă .

IL-6. IL-27 și IFN γ – diferențierea Th1  IL-4 – diferențierea Th2  Receptori pentru citokine o Tipul de costimulare va influența de asemenea diferențierea  Angajarea CD28 de către B7-1 → Th1  Legarea B7-2 → creștere secrețeie de IL-4 și inducerea de Th2 . Diferențierea către Th2 poate fi calea automată de diferențiere din care limfocitele sunt deturnate de IL-12 . celulele T CD4+ dezvoltă patternuri stabile ale expresiei de citokine . IL-13 și GM-CSF o Au rol în stabilirea contactului cu Ly B prin intermediul CD40L-CD40 o IL-4 și IL-5 influențează comutarea de clasă către IgA. majoritatea Th0 se diferențiază în celule efectorii funcționale sub acțiunea a 3 elemente:  Antigenul trebuie să fie prezentat  Citokine  IL-12. limfotoxină α și GM-CSF o INFγ și LTα activează macrofagele și le determină:  Să secrete citokine adiționale  Să devină fagovite mai potente  Crește producția de NO o Crește expresia de FcγR de mare afinitate → participarea la efecte de tip ADCC o Prin producția de IL-2 este promovată proliferarea Ly T și a Ly B o IFNγ influențează comutarea de clasă către isotipuri potrivite pentru opsonizare. Sub influența IL-2 apare proliferarea Ly Th → celule denumite Th0 – pot secreta IL-2. După 4-6 cicluri de diviziune. Th2 secretă IL-3. Citokinele permit ca limfocitele să converseze cu alte populații limfocitare T. IL-5. IL-2. efector. cu memorie sau reglatorii . IL-4. Angajarea unor anumitor TLR-uri de pe suprafața DC face ca acestea să secrete IL-12 → Th1 o DC1 induc diferențierea Th1 o DC2 (plasmacitoide) – induc Th2 . Celulele T CD4+ pot urma căi de diferențiere alternative în funcție de semnalele recepționate din mediu o Citokinele care predomină în mediu o Profilul receptorilor pentru citokine o Expresia factorilor transcripționali o Remodelarea diferențiată a locilor care regelază producția de citokine . Semnalele primite din micromediu sunt furnizate predominant de APC-uri o În stadiul precoce al unei infecții macrofagele sunt APC-ul dominant  Prezintă mai eficient Ly Th1 – promovează diferențierea lor o Spre sfârșitul RI primar crește numărul de Ly B – induc diferențierea Ly Th2 . IgE și IgG4 – aceste isotipuri nu determină activarea complementului și ADCC 79 .. Th1 susțin RI mediate celular prin secreția de IFNγ. fagocitoză și activarea complementului o Citokinele Th1 determină amplificarea expresiei MHC II și a moleculelor TAP o Activarea Ly Tc este susținută de IL-2 și IFNγ și prin intermediul contactului CD40-CD40L . naive. IFNγ și IL-4 o După 48-72h. IL-10.

psoriazis și IBD o IL-17 stimulează celule ale apărării nespecifice  Neutrofile – rectutate la sediul inflamației și activate  Celule endoteliale și epiteliale – le determină să secrete IL-1. FoxP3+) reprezintă aproximativ 10% din totalul Ly CD4+ periferice .  Combaterea Ag la nivelul situsurilor mucoase – este preferată neutralizarea în absența inflamației o IL-5 este o citokină importantă pentru creșterea.acționează conjugat pentru activarea mastocitelor o Stimularea simultană a mastocitelor și eosinofielor împreună cu secreția de IgE – element important în instalarea reacțiilor alergice o IL-10 inhibă funcțiile efectorii ale macrofagelor. Roluri: o Menținerea toleranței față de self o Pot suprima:  Reacția grefă contra gazdă  Răspunsurile imune față de celulele tumorale. Hiperactivarea macrofagelor de către Th1 poate duce la reacții de hipersensibilitate întârziată o Acest termen desemnează o reacție inflamatorie observată la individul deja sensibilizat după cca. DC și Ly B  Stimulează proliferarea Ly B . scleroză multiplă. FoxP3 – marker intracelular specific Treg o Este un marker de transcripție care este necesar pentru dezvoltarea Treg în timus o Face ca Ly T non-reglatorii să dobândească activitate supresoare în periferie .lanțul α al receptorului pentru IL-2 . CD25 este exprimată și celulele CD4+ activate . alergeni și patogeni  Răspunsurile imune față de organele transplantate 80 . Ly T CD4+ reglatoare exprimă CD25+ . Celulele Treg naturale (CD4+. CD25+. inhibă producția de NO și scad expresia FcγR de pe suprafața macrofagelor. Treg exprimă pe membrană GITR . Th2 și Th17 nu se suprapun Limfocitele T reglatoare/supresoare . IL-6 și TNFα – factori pro-inflamatori o IL-22 induce sinteza de produși antibacterieni de către celulele epiteliale o Subsetul Th17 este implicat în răspunsul față de bacterii extracelulare și fungi . Acțiunile subseturilor Th1. 2-3 zile de la contactul cu antigenul . diferențierea și activarea eosinofilelor o IL-3. abrogă producția de IL-12. IL-4 și IL-10 . Th17 o Reprezintă un alt subset de celule CD4+ activate de Ag o Secretă IL-17A și IL-17F precum și IL-22 o IL-17 și IL-22 sunt citokine pro-inflamatorii o Th17 și citokinele secretate de acestea au fost identificate în anumite afecțiuni autoimune – artrită reumatoidă. inhibă expresia MHC II și B7 pe suprafața DC  Amplifică expresia MHC II pe Ly B o IL-4 și IL-13 inhibă producția de citokine pro-inflamatorii.

DC și celule NK . RI față de un anumit antigen este direcționat către producția unui anumit subset de Ly Th.. Treg inhibă dezvoltarea și funcționarea tuturor subseturilor de Ly Th . sintetizat de Th1 – inhibă Th2 o IL-4. IL-10 și TGFβ sunt necesare pentru acțiunea supresoare a Treg . care leagă MHC II exprimat pe suprafața Treg o Prin legarea MHC II poate avea rol în inducerea activității supresoare a Treg . În cadrul subsetului T CD4+ au mai fost identificate alte 2 tipuri de celule:  Celule T reglatoare de tip 1 (Tr1)  Sunt activate in vitro prin stimulae cu IL-10  Produc cantități mari de TGFβ  Nu produc IL-4  Sunt implicate în medierea protecției împotriva IBD  Celule T helper 3 (Th3)  Sunt cantonate în mucoase – implicate în suprimarea răspunsurilor imune  Produc în principal TGFβ dar și cantități variabile de IL-10 și IL-4 o Aceste celule sunt numite celule T reglatoare adaptative  Formarea lor este indusă din celulele T naive de către antigene specifice o Ly Treg induse pot fi CD25. Treg poate determina scăderea expresiei CD80 și CD86 pe suprafața DC → DC devin activatori mai slabi ai Ly T efector . O explicație pentru acțiunea supresoare a Treg este prezența CTLA-4 o Interacțiunea CD80 și CD86 de pe APC-uri cu CTLA-4 de pe Treg furniează un semnal co-stimulator care induce activitatea supresoare a acestora din urmă . Depleția Treg poate amplifica răspunsurile imune față de vaccinuri tumorale sau față de agenți precum HIV . Activarea necesită lecarea TCR o După activare. funcția supresoare este independentă de antigen . Prezintă repertoriu vast de receptori pentru Ag . Prezintă afinitate crescută față de complexele MHC II/peptid self . Secreția IL-10 de către Treg suprimă Ly T autoreactive rezidente . sintetizat de Th2 – inhibă Th1 o INFγ și IL-4 – inhibă Th17 . a unui anumit set de citokine și deci a unui anumit tip de răspuns efector 81 . Amplificarea populației Treg poate fi utilă în tratamentul bolilor autoimune și pentru anihilarea rejetului alogrefelor . Treg necesită IL-2 pentru menținerea ca populație celulară și activare . LAG-3 (gena activată de limfocit) – moleculă de adeziune asociată CD4. Treg pot suprima acțiunea unor limfocite efector CD4+ sau CD8+ autoreactive o Pot suprima și Ly B.sau CD25 low . Citokinele produse de un anumit subset CD4+ inhibă funcția altor subseturi o IFNγ. Celulele Treg naturale și adaptative sunt implicate în menținerea homeostaziei dintre responsivitatea imună și self-toleranța Cross-reglarea subseturilor T CD4+ .

În cazul unei infecții cu un virus sau o bacterie.. CTL sunt CD8+ . Ca-dependentă – CTL programează celula țintă penru moarte o CTL se disociază și se leagă la o altă țintă . Când un CTL antigen-specific este incubat cu o țintă potrivită. Expunerea la TGFβ și IL-21 duce la formarea de Th17 o IL-21 este sintetizat precoce într-un RI față de un patogen sau într-un răspuns imun inflamator o Este prevenită dezvoltarea Ly Treg inhibitorii Limfocitele T citotoxice . Răspunsul CTL este împărțit în 2 etape o Prima fază – Ly Tc naive sunt activate și se diferențiază în CTL efectorii funcționale o A doua fază – CTL legate la complexele MHC I/Ag distrug celula țintă . În cazul infecției cu un parazit. Proliferarea și diferențierea Ly Th1 activate și a precursorilor CTL depind de IL-2 o După îndepărtarea Ag-nului nivelul IL-2 scade și aceste celule intră în apoptoză . Th1 poate induce stimularea expresiei de molecule co-stimulatoare pe suprafața APC . în faza precoce a RI. produs de către Ly Th1 . CTL pot recunoaște și distruge aproape orice celulă alterată . Ly Tc ne-activate nu secretă IL-2 și nu exprimă IL-2R. Majoritatea CTL necesită IL-2 suplimentar. NK și DC sintetizează IL-12 → este stimulată diferențierea Th1 . cele două celule interacționează și formează un conjugat o Este declanșată o etapă energofagă.sunt MHC I restrictate o Pot exista și CTL CD4+ . Generarea de CTL funcționale necesită 3 semnale de activare o Semnal specific transmis prin TCR. Ly Tc naive nu pot ucide celule țintă – sunt numite precursori CTL o Sunt imature dpdv funcțional . Au rol și în respingerea grefelor . Etapele uciderii sunt următoarele: o Formarea unui conjugat efector-țintă o Atacarea membranei o Disocierea CTL de țintă o Distrugerea celulei țintă . Aceste celule au capacități litice și pot recunoaște si elimina celulele self alterate . ca urmare a recunoașterii complexului MHC I/Ag o Semnal co-stimulator transmis prin molecula CD28 care se leagă la molecula B7 de pe APC o Semnal indus de acțiunea IL-2 asupra receptorului de mare afinitate pentru IL- 2 → proliferarea și diferențierea precursorilor în CTL efector . nu proliferează și nu au activitate citotoxică . Complexul TCR/CD3 recunoaște complexul MHC I/Ag de pe suprafața celulei țintă 82 .sunt MHC II restrictate . În urma activării este indusă expresia IL-2R și sinteza IL-2 . citokina secretată precoce în RI este IL-4 → diferențierea Th2 și comutarea de clasă către IgE .

Precursorii CTL nu au astfel de granule și perforine . o La recunoaștere participă și LFA-1 de pe suprafața CTL care se leagă la molecula ICAM → formarea conjugatului o Activarea mediată de Ag a CTL crește aviditatea moleculei LFA-1  Această aviditate crescută este menținută timp de 5-10 minute → facilitează disocierea CTL de celula țintă . CTL utilizează granzimele și FasL pentru a iniția cascada caspazelor la nivelul țintelor lor o Fas este asociat cu o proteină numită FADD – se asociază cu o procaspază a caspazei 8 Celulele T cu memorie 83 . aparatul Golgi și granulele de depozit se concentrează spre joncțiunea cu celula țintă o Monomerii de perforină și granzimele sunt eliberate prin exocitoză o Monomerii de perforină polimerizează în prezența Ca și formează pori cilindrici  Porii formați sunt similari cu cei formați de sistemul complement o Prin porii formați pătrund granzimele o Celulele țintă prezintă pe suprafață receptorul pentru manoză 6 fosfat – se leagă la granzima B o Complexul granzima B-receptor pentru manoză 6 fosfat este internalizat și ajunge în interiorul veziculelor  Perforinele sunt necesare pentu eliberarea de granzime B din vezicule o Granzima B inițiază o cascadă de reacții care conduce la fragmentarea ADN- ului celulei țintă o Granzimele nu pot fragmenta în mod direct ADN-ul – ele activează o cale apoptotică în interiorul celulei  Acest proces apoptotic nu necesită mARN și sinteză de proteine nici în CTL nici în celula țintă o Prin acest proces este fragmentat și ADN-ul viral din celulele infectate cu virusuri . După formarea conjugatului CTL-celulă țintă. O trăsătură a morții celulare prin apoptoză este implicarea unei familii de caspaze (cistein-aspartat-proteaze) – clivează după un reziduu de acid aspartic o Caspazele sunt prezente în celule ca proenzime inactive – procaspaze  Acestea necesită clivaj proteolitic pentru activare o Rezultatul acțiunii caspazelor este dezasamblarea ordonată și sistematică a celulei . Unele CTL nu prezintă nici perforine și nici granzime o Citotoxicitatea lor este mediată de către Fas o Fas este o proteintă transmembranară care face parte din familia TNF receptor o Fas transmite un semnal care duce la moartea celulară atunci când este legat de ligandul FasL o FasL este membru al familiei TNF și se găsește pe membrana CTL o Interacțiunea Fas-FasL declanșează moartea celulară prin apoptoză . CTL prezintă granulații de stocare intracelulară o Prezintă perforine și serin proteaze numite granzime (fragmentine) .

- Puține celule T antigen specifice generate în cursul RI primar supraviețuiesc AICD
(activation induced cell death), mediată prin intermediul interacțiunii Fas-FasL
- Celulele T activate exprimă atât Fas cât și FasL
o Limfocitele folosesc această interacțiune pentru a se ucide reciproc
- Celulele care supraviețuiesc dau naștere celulelor cu memorie – se stabilesc în țesuturi
- Ly T care supraviețuiesc sunt de 100-1000 de ori mai multe decât cea a celulelor naive
de origine
- Datorită celulelor cu memorie, RI secundar va fi mai rapid și mai puternic decât RI
primar
- Celulele T cu memorie au proprietăți intermediare între celulele naive și celulele
efectorii
o Majoritatea Ly T cu memorie se găsesc în repaus
o Ly T naive pot circula doar prin ganglionii limfatici
o Celulele T cu memorie și cele efector pot circula mai amplu în organism și pot
intra în țesuturi
o Activarea celulelor cu memorie necesită co-stimulare minimală
o Celulele cu memorie efector exprimă molecule de adeziune similare cu cele
exprimate de celulele efector
o Durata de viată a celulelor cu memorie este mult mai lungă
o Ly T cu memorie sunt mai rapide și mai eficiente decât Ly care participă la RI
primar
o Ly T umane cu memorie sunt CD45RA-, dar exprimă CD45RO

Generarea celulelor T cu memorie

- Apariția celulelor cu memorie este favorizată de:
o Prezența Ag-nului în cantități scăzute
o Angajarea CD28
o Prezența IL-2
- Altă ipoteză este reprezentată de faptul că celulele cu memorie se diferențiază din
ultimele valuri proliferative ale clonei originale
o Aceste clone ajung la situsul RI când antigenul a fost deja aproape înlăturat
- Au fost identificate 2 molecule cheie pentru generarea Ly T cu memorie: IL-7 și CD27
- Expresia IL-7Rα este inhibată în timpul activării Ly T naive
- CD27 este membru al superfamiliei TNFR și leagă CD70
- Ly Th naive exprimă o cantitate crescută de selectină L și isoformele RA și RB ale
moleculei CD45
o CD44, ICAM-1, LFA1 și VLA au expresie joasă
- Celulele cu memorie centrale exprimă pattern de molecule de adeziune și de receptori
pentru chemokine similar cu cel al Ly naive
o Celulele cu memorie centrale sunt recirculate prin ganglionii limfatici și rezidă,
în repaus, în organele limfoide secundare
- Celulele cu memorie efector nu exprimă pe suprafață molecule de adeziune și
receptori pentru chemokine (CCR7)
o Este amplificată expresia unor molecule care permit migrarea în țesuturile
periferice și situsuri inflamatorii
 Un set de molecule – permite migrarea către piele
 Alt set de molecule – direcționează Ly către mucoase
o Aceste celule nu trebuie să se diferențieze în efectori

84

- Ly T cu memorie bătrâne se acumulează în sânge și splină

Activarea celulelor T cu memorie

- Activarea Ly cu memorie depinde de interacțiunea cu diverse tipuri de APC-uri
- Ly Th naive sunt activate doar de către DC în ganglioni
- Ly T cu memorie pot fi activate de DC, Ly B și macrofage aproape peste tot în
organism
- Ly Tc cu memorie pot răspunde față de o celulă infectată localizată oriunde în
organism
- Pentru activare este necesară o concentrație a Ag-nului de 10-50 ori mai mică decât în
cazul celor naive, o perioadă scurtă de semnalizare și o co-stimulare redusă
- Celulele cu memorie au un număr mare de agregate membranare deja formate
- Numărul mare de molecule de adeziune și isoforma CD45RO contribuie la pragul
scăzut necesar pentru activare
- Celulele cu memorie nu au nevoie de ajutorul Ly Th pentru a se activa
- După activare, celulele T cu memorie proliferează mai rapid și pentru o perioadă mai
lungă de timp
o Mor mai repede prin AICD atunci când sunt stimulate prelungit

Diferențierea Ly T cu memorie și funcția efectorie

- Generarea celulelor efector din Ly naive necesită 4-5 zile
- Generarea CTL durează 12 ore
- Ly CD4+ cu memorie se diferențiază fie în Th1 fie în Th2

Durata de viață a celulelor T cu memorie

- Durata de viață depinde de clona respectivă și de natura Ag-nului care a declarat RI
primar
- Majoritatea au o durată de viață de la câteva luni până la câțiva ani
- IL-15 este esențială pentru supraviețuirea pe termen lung atât a Ly CD4+ cât și CD8+
o Sub influența IL-15 celulele cu memorie suferă un proces de diviziune lentă

Celulele Natural Killer

- Prezintă activitate citotoxică nespecifică
- Sunt celule limfoide mari, non-fagocitice
- Conțin granulații cu perforine și granzime – ucid extracelular
- Citoliza este indusă fie prin citotoxicitate naturală, fie prin fenomenul ADCC, fie prin
acțiunea unor citokine
- Sunt implicat în apărarea imună împotriva virusurilor și tumorilor
- Joacă rol în reglarea imună și influențează atât imunitatea înnăscută cât și cea
adaptativă
- Produc IFNγ care activează capacitatea fagocitică și microbicidă a macrofagelor
o IFNγ poate influența diferențierea Ly Th1 în detrimentul Ly Th2
 Stimulează secreția de IL-12 de către macrofage și DC
- Intervin în reglarea diferențierii și funcției Ly B
- Celulele NK sunt implicat în răspunsurile precoce din infecțiile cu anumite virusuri și
bacterii intracelulare

85

- Activitatea lor este stimulată de IFN-α, IFN-β și IL-12
- Celulele NK reprezintă prima linie de apărare împotriva infecțiilor virale
- Celulele NK sunt celule limfoide derivate din măduva osoasă
o Au progenitor comun cu Ly T
- Precursorii NK/T din măduvă sunt stimulați de IL-15, prin intermediul moleculei Flt3-
ligand (stimul esențial pentru dezvoltarea NK) și prin intermedul contactului cu
celulele stromale
- Stimularea continuă cu IL-15 determină apariția celulelor pro-NK
o Acestea se diferențiază în NK imature – exprimă o serie de receptori inhibitori
o NK mature exprimă un set complet de receptori activatori și inhibitori
- Altă sursă de celule NK este reprezentată de precursorii migrați în timus
- Celulele NK migrează în special către splina, ficat, uter și mucoasele epiteliale –
reprezintă o componentă importantă a MALT
o Un număr redus de celule NK resting sunt întâlnite în măduva osoasă,
ganglionii limfatici și perineu
- În absența activării, durata medie de viață a unei celule NK este de 7-10 zile
- Celulele NK exprimă CD2, lanțul β al IL-2R și CD16 (FcγR III) – receptor pentru
regiunea Fc a IgG
- În funcție de prezența CD16 și CD56 (N-CAM), celulele NK pot fi clasificate în:
o CD16+, CD56 dim
 Reprezintă 10-15% din totalul Ly
 Principala populație NK din periferie
o CD16-, CD56 bright
 În proporție de 0,5% în periferie
 Populația principală în endometru:
 Până la 40% din NK-urile uterine exprimă markerul Ki67
- Celulele imature NK2 produc IL-5 și IL-13
o Se diferențiază în NK0 care produc citokine de tip 1 și de tip 2
o La sfârșit se diferențiază în celule NK1 care produc IFNγ
- Există și celule NK3 și NKr1 – celule cu funcție reglatoare
- Celulele NK nu fac rearanjări genice
- Există o subpopulație de celule denumită NKT care exprimă TCR
o TCR-ul interacționează cu molecula CD1
o Prezintă nivele variabile de CD16 și alți receptori caracteristici celulelor NK
o După activare secretă cantități mari de citokine necesare pentru susținerea
producției de Ac, a procesului inflamator și proliferarea Ly T citotoxice
- Celulele NK ucid celulele tumorale și celulele infectate viral
- Pe suprafața NK există FasL – induce moartea celulelor Fas+
- Citoplasma conține granulații cu perforine și granzime
- Celulele NK sunt citotoxice constitutiv
- După aderarea la o celulă țintă apare degranularea cu eliberarea de perforine și
granzime
o Se produce uciderea prin apoptoză
- NK nu exprimă receptor pentru Ag și nici CD3
- Recunoașterea celulelor țintă de către NK nu este restrictată MHC
- Răspunsul celulelor NK nu generează memorie imunologică
- NK prezintă 2 tipuri de receptori
o Unii furnizează semnale activatoare
o Alții semnale inhibitoare

86

KIR sunt denumiți și clasificați în funcție de numărul de domenii globulare și de lungimea cozii intracitoplasmatice o KIR2DS1 – este asociat cu DAP12 și se leagă la HLA-C o KIR2DS – KIR cu 2 domenii Ig-like și coadă intracitoplasmatică scurtă o KIR3DL – KIR cu 3 domenii Ig-like și coadă intracitoplasmatică lungă o KIR2DL2. Semnalele inhibitorii au putere de veto asupra semnalelor activatoare o Un semnal negativ de la un receptor inhibitor poate bloca liza celulei țintă de către celulele NK . pe moleculele stimulate de infecția virală sau de transformarea malignă o NKG2A/CD94 și NKG2B/CD94 – sunt receptori inhibitori  NKG2A/CD94 se leagă la HLA-E și inhibă acțiunea NKG2C/CD94  Acest receptor are rol important la nivel uterin . IFN-β. TNF-α. Balanța dintre semnalele activatoare și cele inhibitoare este mecanismul prin care celulele NK disting între self și non-self . Celulele care exprimă nivele normale de MHC I nealterate vor evita liza de către celulele NK 87 . Receptorii activatori din familia NCP – NKp46. Nkp30 – exclusiv pe suprafața celulelor NK o Responsabili pentru uciderea celulelor infectate viral și a celulelor tumorale .. conțin domenii ITAM o Receptorii inhibitori – prezintă domenii intracitoplasmatice lungi care conțin motive structurale ITIM  Motivele ITIM sunt fosforilate și blochează transducerea semnalului . B și C o KIR2DL4 se leagă la HLA-G o Celulele NK pot exprima mai multe tipuri de KIR . γ sau una din moleculele adaptor DAP10 sau DAP12  Aceste molecule prezindă domenii transmembranare negative și cu excepția DAP10. Proprietăți activatoare pot avea CD2 și CD16 o CD16 este responsabilă pentru recunoașterea mediată de Ac și uciderea țintei de către NK . Clasa NKG2 – natural killer group 2 și clasa KIR (killer Ig-like receptor) – conțin atât receptori activatori cât și inhibitori o Receptorul heterodimer NKG2C/CD94 la care este atașată molecula DAP12 leagă HLA-E o Homodimerul NKG2D – este asociat cu DAP10 și DAP12 – se leagă la molecule MHC non-lcasice din familia MIC  Acești receptori sunt exprimați ca răspuns la stress celular. NKp44. KIR3DL1 și KIR2DL1 – receptori inhibitori care leagă HLA-A. Clasa NCR – natural cytotoxicity receptor – conține doar receptori activatori . Celulele NK ucid celule care au o expresie aberantă de MHC I . Funcțiile activatoare versus inhibitoare sunt determinate de domeniile intracitoplasmatice o Receptorii activatori – reziduuri transmembranare pozitive și cozi intracitoplasmatice scurte  Se asociază ca un homodimer format din lanțuri precum CD3ζ. IL-12 și IL- 15 . Semnale activatoare adiționale pot fi furnizate de IFN-α.

Defectele NKT sunt asociate cu autoimunitățile și neoplaziile SUPERANTIGENE . Aceste celule exprimă markeri ai celulei NK simultan cu TCR . NKT joacă rol important în clearance-ul precoce al bacteriilor . Aceste celule utilizează un TCR semi-invariabil . Uciderea țintei prin ADCC nu implică liza mediată de complement . Celulele care mediază ADCC sunt celulele NK. Prin secreția IL-4. NKT reușește diferențierea preferențială a subsetului Th2 . monocitele. macrofagele. Superantigenele realizează o legătură dintre TCR-ul de pe un anumit Ly T și molecula MHC II de pe APC o Această legătură poate declanșa semnalizarea intracelulară 88 .lanț α și un set restrâns Vβ . NKT recunosc și răspund față de lipide și antigene glicolipidice derivate din patogeni . fără să fie nevoie de procesare o La nivelul unor CDR2 ale unor lanțuri TCRβ . NKT pot răspunde atât față de micro-organisme cât și față de structuri self . în principal IFNγ și IL-4 . Monocitele. După activare. Citotoxicitatea celulară dependentă de Ac (ADCC) . NKT sintetizeză rapid cantități crescute de citokine de tip Th1 și Th2. Un număr de celule care au activitate citotoxică exprimă pe membrană receptori Fc o Aceste celule produc liza celulelor țintă care leagă anticorpi . neutrofilele și eosinofilele . Superantigenele sunt proteine care se leagă simultan: o La nivelul unor situsuri constante situate în afara cupei MHC II. macrofagele și celulele NK activate secretă TNF care are acțiune citotoxică asupra celulei țintă Celulele NKT . Acest tip de citotoxicitate se numește ADCC . Acest TCR răspunde față de antigene prezentate de către APC-uri CD1 pozitive – DC .

macrofagele și mastocitele → secreție de citokine .produse de streptococi  Exotoxinele sindromului șocului toxic  Boala Crohn – asociată cu superantigenul SAG I2  SAG I2 activează un subset de Ly T care utilizează Vβ5 o Endogene – produși au unor virusuri integrate  Sunt proteine codate de gene prezente în genomul uman – genele retrovirale Antigene T independente .. Antigenele T independente nu necesită contactul dintre Ly Th și Ly B pentru a induce activarea acestora din urmă o RI este rapid o Nu apare RI secundar  Apar doar răspunsuri imune de tip primar. O serie de antigene T independete pot stimula direct celulele NK. cu epitopi repetitivi  Sunt dificil de procesat → persistă pe suprafața macrofagelor pentru mult timp 89 . cu secreție de IgM o Nu apare comutarea de clasă o Nu apar centri germinali și nici celule cu memorie . O cantitate mare de superantigene duc la apoptoza Ly T . Activarea Ly Th duce la eliberarea unei cantități mari de citokine pro-inflamatorii – IL-1 și TNF – pot duce la apariția șocului toxico-septic . Superantigenele pot fi: o Exogene – produși ai unor bacterii care se replică  Aici sunt incluse toxinele produse de bacterii gram pozitive  Enterotoxina – produse de stafilococi  Exotoxina . Superantigenele sunt mitogeni dependenți de MHC II . activarea este independentă de Ly Th  Ag Ti-1 pot activa și Ly B imature o Tip 2 – necesită ajutor din partea unui set de citokine. Între 5-20% Ly T folosesc segmente genice Vβ particulare care pot lega superantigene o RI rezultat are amplitudine mare . Antigenele T independete se împart în 2 categorii: o Tip 1 – răspunsul față de aceste antigene apare în absența completă a contactului cu Th și a citokinelor  În concentrații crescute se comportă ca activatori policlonali ai Ly B – stimulare indiferent de specificitate  Ag Ti-1 sunt considerate mitogeni ai Ly B  Unele Ag Ti-1 se leagă la un receptor diferit  LPS se atașează la complexul TLR4/CD14  În concentrații mici ale antigenului se activează doar Ly care îl pot recunoaște în mod specific  Antigenele nu mai au efect mitogen  Și în cantități mici de antigen. produse de celulele din micromediul înconjurător  Aceste antigene sunt molecule liniare cu greutate moleculară mare.

capabile să acționeze și să-și exercite efectele doar când se leagă la receptori specifici o Pot media efectele biologice la concentrații extrem de scăzute . care pot fi legate de receptorii CR2 (CD21) o Alte antigene T-independente-like  Unele virusuri conțin epitopi care nu se încadrează în nici o categorie menționată mai sus  O glicoproteină de suprafață a VSV poate genera RI în absența completă a oricărui contact celular. familii . secretate în cantități extrem de scăzute. chiar și la concentrații crescute CITOKINE Proprietăți generale. Citokinele sunt molecule solubile. Citokinele diferă de hormoni și factorii de creștere prin situsul de producție. capabili să acționeze asupra altor leucocite o Chemokine – factori solubili care afectează chemotaxia și/sau comportamentul celular . Citokinele = factori solubili produși de celule o Limfokine – factori solubili produși de limfocite o Monokine – factori solubili produși de macrofage o Interleukine – factori solubili profuși de leucocite. modalitatea de operare și spectrul de influență o Hormonii:  Induși de stimuli specifici  Sintetizați de către glande specializate  Acționează într-o manieră endocrină  Influențează un numă limitat de celule o Factorii de creștere  Produși în mod constitutiv de către celule individuale  Sunt detectați la nivele semnificative în circulație  Pot influența o gamă largă de celule o Citokinele 90 . precum și a citokinelor  Acest antigen nu este activator policlonal. Ti-2 acționează ca antigene multivalente – realizează fenomenul de legare încrucișată  Regiune Fab ale două Ig sunt aduse împreună prin legarea la același antigen  Prin această legare se ajunge la o stimulare prelungită a Ly B  Ti-2 activează Ly B într-o manieră specifică  Citokinele intervin în reglarea răspunsului față de antigenele Ti-2  Citokinele nu sunt produse de Ly Th  Au rolul de a crește magnitudinea răspunsului imun  Pot determina anumite comutări de clasă sau generarea de celule cu memorie  Ly B care răspund față de Ag polizaharidice primesc ajutor și din partea sistemului complement  Glucidele pot activa direct calea alternativă → fragmente C3d.

Citokinele pot fi modificate post-translațional înainte să fie secretate . Proprietăți ale citokinelor o Pleiotropism – o citokină poate acționa pe mai multe celule diferite. IL-5 – Ly B → proliferare o Sinergie – citokine diferite acționează asupra aceleiași celule. Ly Tc. IL-12. IL-1 și IL-18 formează o structură terțiară formată în întregime din 12 foi β pliate – β trefoil . IFNγ o Chemokine: IL-8 o TNF . Citokinele produse de Ly Th pot influența activitatea Ly B. G-CSF. IL-13. Cea mai mare familie structurală prezintă o structură proteică care include 4 α-helix- uri scurte. IL-7. La recepționarea unui semnal inductor trebuie declanșate noi semnale de transcripție și translație . determinând efecte diferite  IL-4  Ly B – activare. Clasificare: o Hematopoietine: GM-CSF. granulocitelor și celulelor stem hematopoietice . macrofagelor. IL-15 o Interferoni: IFNα.  Secretate sub control reglator stric  Efectele sunt exercitate de o manieră autocrină sau paracrină  Pot regla intensitatea și durata RI prin stimularea/inhibarea:  Activării  Proliferării și/sau diferențierii  Secreției de anticorpi/comutării de clasă  Reglării secreției de alte citokine . NK. Legarea unei citokine la o celulă stimulează sau amplifică expresia receptorilor pentru citokina respectivă și secreția altor citokine . determinând același efect  IL-2. proliferare. IL-6. își sumează forțele și determină un efect comun  IL-4 + IL-5 – Ly B → comutare de clasă spre IgE o Antagonism – citokine diferite au efecte opuse  IL-4 și IFNγ – Ly B → blochează comutarea de clasă la IgE o Acțiune în cascadă 91 . IL-4. IL-4. IL-3. Citokinele sunt peptide sau glicoproteine cu greutăți moleculare foarte mici o Rolul principal este de comunicare intercelulară . Membrii familiei TGF – homodimeri legați prin legături disulfidice – nod de cisteine . IFNβ. diferențiere  Timocite – proliferare  Mastocite – proliferare  Ly Th1 – inhibare o Redundanță – mai multe citokine diferite acționează asupra aceleiași celule. Chemokinele sunt împărțite în funcție de aranjarea reziduurilor N terminale de cisteine . IL-5. conectate prin peptide liniare simple o Foile β pliate sunt în general absente din structura lor . Perioada de înjumătățire a citokinelor și a ARN-ului mesager sunt foarte scurte . IL-11. Membrii familiei TNF au structură de homotrimeri – β jelly roll . IL-2.

5. c-kit o Receptori pentru citokine din clasa I (pentru hematopoietine)  Formează majoritatea receptorilor  Compuși din 2 lanțuri polipeptidice  Lanț α – rol în legarea citokinei  Lanț β sau γ – rol de transmitere a semnalului  IL-2 R și IL-15 R sunt trimeri  Liganzi: IL-2. Principalii secretori de citokine sunt Ly Th și macrofagele o După ce au fost secretate citokinele activează o rețea de celule care interacționează . TNFβ.16. Fas. Răspunsuri fiziologice care necesită implicarea citokinelor: o Răspunsurile imune umorale și celulare o Inducția răspunsului inflamator o Reglarea hematopoiezei o Controlul proliferării și diferențierii celulare o Procesul de cicatrizare . prolactină. Acțiunea citokinelor nu este antigen-specifică . In vivo citokinele nu acționează singure .7.11. γ. LIF. TNF.13.4. hormon de creștere o Receptori pentru citokine din clasa II (pentru interferoni)  Au secvențe CCCC dar nu și WSXWS (triptofan/serină/x/triptofan/serină)  Includ o subunitate speficică citokinei și o subunitate cu funcție de transmitere  Liganzi: IFN-α. 3. Clasificare: o Receptori pentru superfamilia Ig-nelor  Conțin cel puțin un domeniu globular  Liganzi: IL-1. CD40. CNTF. Declanșarea secreției de citokine necesită contactul direct celulă-celulă → eliberarea citokinelor în imediata proximitate a țintei .9. IL-2 Funcții biologice ale citokinelor . M-CSF. OSM. Perioada de înjumătățire a citokinelor este foarte scurtă Receptori pentru citokine .6. Citokinele acționează asupra receptorilor pentru citokine o Acești receptori sunt exprimați doar după contactul cu Ag-nul → acțiunea citokinelor este limitată la limfocitele activate de antigen . GM-CSF. Citokinele induc adesea sinteza altor citokine → efect în cascadă . G-CSF. IL-10 o Receptori pentru TNF  Liganzii pentru această familie de receptori pot fi molecule libere sau membranare  Liganzi: TNFα. NGF o Receptori pentru chemokine 92 .  Ly Th1 activat → IFNγ → Macrofag activat → IL-12 → Ly Th1 activate → IFNγ. β.

IL-11. LIF/OSM (leukemia inhibitory factor/oncostatin) . 7. IL-2 Rc: IL-2. Receptorul IL-2 o Lanțurile β și γ aparțin clasei I de receptori – conțin motive CCCC și WSXWS o Lanțul α (CD25) – este exprimat doar de Ly activate  Are structură diferită o Există 3 forme de IL-2R  IL-2Rα monomeric – afinitate scăzută  IL-2Rβγ dimeric – afinitate intermediară  IL-2Rαβγ trimeric – afinitate înaltă o Transmiterea semnalului poate fi realizată atât de lanțurile β și γ o Doar receptorul trimeric leagă cu mare afinitate o Lanțul γ pare să fie exprimat constitutiv  Expresia lanțurilor α și β este mai restrânsă și este stimulată de către antigen  Fenomenul asigură că doar Ly T CD4+ și CD8+ activate exprimă receptorul de mare afinitate și proliferează ca răspuns la nivele fiziologice de IL-2 o Celulele NK exprimă constitutiv subunitățile β și γ – pot lega IL-2 cu afinitate intermediară Transmiterea semnalului mediată de receptorii pentru citokine . CNTF. IFN-γ poate bloca replicarea unei mari diversități de virusuri o Are rol în multe procese imunoreglatoare  Reglarea fagocitozei de către mononucleare  Comutarea de clasă către IgG  Stimularea sau inhibarea dezvoltării unor subseturi de Ly T . IL-5 . 9. 15 o Prezintă o subunitate γ comună o Afectarea genetică conduce la SCID . IL-6 Rc: IL-6.  Receptori cuplați cu proteine G  7 domenii transmembranare  8 receptori CC și 5 CXC Subfamilii de receptori pentru citokine de clasa I . GM-CSF Rc: GM-CSF. Receptorilor din clasele I și II le lipsesc motivele structurale de semnalizare . Etapele transmiterii semnalului: o Dimerizarea receptorului sub influența citokinei o La subunitățile receptorului se asociază PTK inactive  Jak-1 la lanțul α  Jak-2 la lanțul β  Asocierea Jak nu necesită legarea citokinei o Legarea citokinei induce asocierea a 2 receptori și activarea Jak o Jak 1 și 2 se fosforilează reciproc și se activează o Jak activate fosforilează tirozine de la nivelul lanțurilor receptorului 93 . 4. au lor fosforilări ale tirozinelor . IL-3. După interacțiunea unei citokine cu un receptor.

STAT-1 se leagă la tyr fosforilate ale lanțului α o STAT sunt fosforilate de către Jak. Fiecare citokină induce transcripția unui subset specific de gene într-un anumit tip de celulă o Produșii acestor gene mediază efecte tipice pentru acea citokină . IL-6. IL-7. Specificitatea efectelor citokinelor poate fi urmărită prin intermediul a trei factori: o Anumiți receptori pentru citokine declanșează anumite căi JAK-STAT o Activitatea transcripțională a STAT activate este specifică o În orice tip celular. IFNγ. Acționează în 2 moduri: o Se leagă la un receptor pentru citokină și blochează accesul citokinei – nu transmit nici un semnal o Se leagă la citokină și o inhibă . TNF-α. Antagoniștii citokinelor sunt proteine care blochează activitatea citokinelor . Și alte citokine din clasa I și II determină dimerizarea receptorilor lor . Poxvirusurile produc: o Proteina solubilă de legare a TNF o Proteina solubilă de legare a IL-1 o Acești factori solubili acționează reducând sau stopând procesul inflamator . IL-4. Unele virusuri produc: o Proteine care se leagă la citokine o Proteine care seamănă cu citokinele și se leagă la receptorii pentru citokine . Sunt descrise ISG-IFN stimulated genes o Aceste gene sunt induse rapid și conțin 2 tipuri de secvențe conservate la nivelul promotorilor  ISRE: IFN stimulated response element  GAS: gamma-IFN activation site . IL-1 Ra = antagonistul receptorului pentru IL-1 o Se leagă la receptor dar nu determină transmiterea unui semnal o Blochează legarea adevăratului ligand o Joacă rol în reglarea intensității răspunsului inflamator . numai unui subset de gene țintă ale unui particular STAT li se permite expresia Antagoniștii citokinelor . se desfac de la nivelul receptorilor și se îndreaptă spre nucleu  Se dimerizează și suferă o fosforilare suplimentară → activarea completă a dimerului ca factor transcripțional o STAT translocat în nucleu induce expresia unor gene care conțin secvențe reglatorii potrivite la nivelul promotorilor . TNF-β . o La tirozinele fosforilate se leagă STAT (Signal Transducers and Activation of Transcription)  În cazul IFNγ. sIL-2 R = receptor pentru IL-2 solubil o Reprezină un fragment N terminal din lanțul α o Este marker al activității cronice a Ly T o Poate lega IL-2 și împiedică interacțiunea ciokinei cu receptorul membranar . Mulți antagoniști rezultă prin clivarea enzimatică a domeniului extracelular al receptorului pentru citokine: IL-2. EBV produce o proteină IL-10-like – suprimă răspunsul mediat de Ly Th1 94 .

IL-8. G-CSF. IL-6. produs de Th1. răspunsul de tip Hipersensibilitatea IV este scăzut și invers . inhibă preferențial proliferarea Th2 . Reglarea prin intermediul citokinelor . IgE o Inhibă comutarea de clasă la IgG2a . produs de Th2. GM-CSF. IL-4 inhibă sinteza subunității β a IL-12 Rc o Ly devin ne-responsive la IL-12 și nu se pot diferenția în Th1 . Există 2 factori trascripționali implicați în dezvoltarea unui anumit subset de Ly Th o T-Bet conduce la diferențierea în Ly Th1 și la supresia Th2 o Expresia GATA-3 are efecte opuse . dar acționează asupra monocitelor și macrofagelor și determină: o Scăderea expresiei MHC II – nu pot activa Ly Th1 o Scaderea producția de NO o Scăderea producției de IL-1. Expresia GATA-3 determină inhibarea expresiei T-Bet . IL-4 acționează asupra Ly B o Fac comutare de clasă la IgG1. IFNγ. TNFα Boli în relație cu citokinele . Un proces care implică IL-4R și STAT6 determină celula să producă IL-4 și alte citokine Th2 . acționează asupra macrofagelor și DC →scăderea producției de IL-12 (citokină importantă pentru diferențierea Ly Th1) . IFNγ promovează comutarea la IgG2a o Inhibă comutarea la IgG1 și IgE . IL-4. IFNγ determină creșterea sintezei subunității β a IL-12 Rc și anulează efectele IL-4 . Amplificarea expresiei T-Bet duce la reprimarea expresiei GATA-3 . Citokinele produse de Ly Th1 și Th2 determină: o Activarea populației care le-a produs o Inhibarea activării și dezvoltării celeilalte populații . În prezența IFNγ – este amplificată expresia T-Bet și inhibată expresia GATA-3 o Acest proces este dependent de IFNγ/STAT-1 și determină comutarea profillui de citokine către secreția de IFN-γ . Acest efect se numește cross-reglare . IL-10 nu este un inhibitor direct al Ly Th1. Cross-reglarea explică de ce atunci când producția de Ac este crescută. Infecțiile cu bacterii gram o Endotoxinele din peretele bacterian stimulează macrofagele și determină o secreție crescută de IL-1 și TNFα o La câteva ore apare șocul septic caracterizat prin:  Scăderea tensiunii arteriale  Febră  Diaree  Coagulare vasculară diseminată o Aceste citokine sunt țintă a terapiei o Se administrează anticorpi monoclonali blocanți sau IL-1 Ra (antagonist al receptorului pentru IL-1) 95 .

în neoplasmele de col uterin și de vezică urinară și în plasmacitoame și mieloame o În cazul mieloamelor IL-6 exercită și efect de stimulare autocrină . Anormalități ale producției de citokine au fost observate și în neoplazii o O secreție crescută de IL-6 este observată în mixomul cardiac. cu leziuni întinse ale nervilor  Predomină răspunsul de tip Th2  Secreție crescută de IL-4. Artrita reumatoidă. și TNF-β o Lepră lepromatoasă  Răspunsul imun celular este deprimat și favorizat cel umoral  Se produce hipergammaglobulinemie  Bacteriile sunt diseminate în macrofage  Progresează către o infecție diseminată a oaselor și cartilajelor. Virusul Epstein-Barr produce vIL-10 – suprimă activitatea Th1 prin cross-reglare Terapii bazate pe citokine . Progresia anumitor afecțiuni depinde de balanța citokinelor Th1/Th2 . Unele microorganisme secretă toxine care sunt super-Ag o Acestea se leagă la MHC II în afara cupei și sunt recunoscute doar de Vβ al TCR . Boala Chagas este produsă de Trypanosoma cruzii și este caracterizată de o severă supresie a imunității o Se cultivă Ly T cu T cruzii. scleroză multiplă 96 . Lepra – agent etiologic: Mycobacterium Leprae – bacterie intracelulară care poate supraviețui în fagosomii macrofagelor o Lepră tuberculoidă  Răspuns predominant de tip celular  Formarea de granulaome și distrugerea majorității patogenilor  Progresează lent și pacienții supraviețuiesc  Predomină răspunsul de tip Th1 – hipersensibilitate de tip întârziat  Secreție crescută de IL-2.. Cruzii determină o scădere dramatică a sintezei subunității α IL-2R . hepatită C. se stimulează cu mitogeni – nu apare proliferarea limfocitelor o T. hepatită B. IFNγ. IL-5  Imunitate celulară scăzută și producție crescută de anticorpi .

Un Ly realizează un circuit complet între sânge. selectina E. Un element important care face posibil procesul inflamator este reprezentat de posibilitatea leucocitelor de a părăsi curentul circulator și de a penetra țesuturile o În cazul Ly. îl reglează și îl organizează . Pentru ca leucocitele să poată pătrunde într-un anumit țesut sau organ limfoid. celulele trebuie să adere la celulele endoteliale și apoi să treacă printre acestea – proces numit extravazare sau diapedeză o Diapedeza este posibilă ca urmare a intervenției unei serii de molecule de adeziune specifice pentru leucocite – CAMs (cell-adhesion molecules)  Unele sunt exprimate constitutiv. cca. Descrierea clinică a inflamație: o Rubor o Tumor o Dolor o Calor o Functio laesa . epitelii mucoase . Majoritatea CAMs aparțin următoarelor 4 familii: o Familia selectinelor – glicoproteine cu domeniu lectin-like  Pot lega anumite grupuri carbohidrat  Ex: selectina L (leucocite circulante). Ly tranzitează în torentul circulator pentru aproximativ 30 de minute o După acest interval. MIGRAREA LEUCOCITELOR ȘI PROCESUL INFLAMATOR . selectina P (celule endoteliale) o Familia moleculelor mucin-like – proteine asociate cu carbohidrați sialilați  Sunt liganzi pentru selectine  Exemple:  CD34  GlyCam-1 (celule endoteliale din ggl. limfatici) – se leagă la selectina L  PSGL-1 (neutrofile) – se leagă la selectina E și P de pe endoteliul inflamat o Familia integrinelor – heterodimeri αβ  Pot fi grupate în subfamilii în funcție de tipul lanțului β  LFA-1 – integrina β2 (CD18) – ligand pentru ICAM-1 97 . acest tip de migrație este continuu – trafic limfocitar o Recircularea permanentă a Ly crește semnificativ șansele ca un număr foarte mic de celule cu o anumită specificitate să întâlnească Ag corespunzător  Această probabilitate este amplificată de o serie de factori care direcționează traficul limfocitelor. 45% din Ly sunt direcționate către splină – aici staționează 5 ore o Cca. altele apar ca urmare a stimulării celulare de către citokinele produse în timpul procesului inflamator . țesut și lichid limfatic de 1-2 ori pe zi . 42% din Ly vor trece din sânge direct în ganglionii limfatici periferici – staționează 12 ore o Aproximativ 10% din Ly intră în organele extralimfoide terțiare – țesuturi care în mod normal nu conțin deloc Ly dar care în timpul unui răspuns inflamator pot importa Ly  Cele mai active țesuturi de acest tip sunt cele care formează interfața cu mediul extern – piele.

C5b67. neutrofilul este activat de diverși chemoatractanți (ex: PAF – platele activating factor. C3a. Unele modificări vasculare se datorează efectelor indirecte ale anafilatoxinelor (C3a. fibrinolitic și al kininelor o Bradikinina și fibrinopeptine contribuie la creșterea permeabilității vasculare . interacțiuni între integrine și moleculele din superfamilia Ig-nelor și alți stimuli de migrare . C5a. procesul este împărțit în 4 etape: o Rostogolirea – sub influența unor factori eliberați la nivel tisular (histamină. Creșterea diametrului vascular permite creșterea influxului de sânge în zona afectată și reducerea vitezei circulației – explică roșeața și căldura . o Superfamilia imunoglobulinelor  Exemple: ICAM-1. MIP-1α și MIP-1β atrag în focar macrofagele – ajung în 5-6 ore 98 . fagocitează și eliberează mediatori care vor contribuie la amplificarea procesului inflamator . MIP-1β – macrophage inflammatory protein)  Legarea chemotractanților la receptorii neutrofilelor duce la transmiterea unui semnal activator mediat de proteine G  Acest semnal determină modificarea conformațională a integrinelor și creșterea afinității lor pentru moleculele de adeziune aparținând superfamiliei Ig-nelor o Fixarea și adeziunea  Legarea integrinelor de mare afinitate (LFA-1) la moleculele aparținând superfamiliei Ig-nelor (ICAM-1) face ca adeziunea neutrofilelor la endoteliu să fie fermă și stabilă o Traversarea peretelui endotelial  Este mediată de chemoatractanți. După ce neutrofilele ajung în țesut. Procesul inflamator acut se declanșează la câteva minute de la apariția stimulului . MadCAM-1 conține atât domenii globulare cât și domenii mucin-like o Este exprimată pe endoteliu mucos și are rol în direcționearea limfocitelor în mucoasă o Se leagă la inegrine – prin domeniul Ig-like și la selectine – prin domeniul mucin-like INFLAMAȚIA ACUTĂ . V-CAM – se leagă la integrine . pe suprafața celulelor endoteliale apar selectine E și P  Acestea se vor lega reversibil la moleculele mucin-like sau sialil Lewis de pe suprafața neutrofilelor  Neutrofilele vor fi încetinite – se vor rostogoli pe suprafața endoteliului o Activarea  Pe măsură ce se rostogolește. ICAM-2. citokine – IL-1. Un proces inflamator local poate avea loc și fără implicarea generală a sistemului imun . C5a) – acționează asupra mastocitelor și le degranulează. chemokine: IL-8. contribuie și la secreția de mediatori nou-formați . neutrofilele for fi antrenate în procesul de diapedeză prin endoteliul de la nivelul situsului inflamator. ICAM-3. TNFα). Exudarea fluidelor din sânge va antrena activarea sistemelor de coagulare. În câteva ore. Are loc o creștere a permeabilității vasculare – permite extravazarea lichidelor și a leucocitelor – se formează edem .

iar prin intermediul axei pituitare stimulează secreția de ACTH și corticosteroizi . bazofile. stimularea expresiei de molecule de adeziune. MBP. mastocite . IL-6 și TNF-α acționează la nivelul hipotalamusului și determină eliberarea de prostaglandine (responsabile pentru apariția febrei). IL-1. G-CSF. acumularea și proliferarea fibroblastelor și depunerea de matrice extracelulară INFLAMAȚIA ACUTĂ SISTEMICĂ . macrofagele reprezintă elemente majore în desfășurarea inflamației . stimulând fagocitoza și eliberarea de enzime o Eliberarea acestor factori duce la un influx cresct de celule: limfocite. Inflamația cronică conduce la formarea granulomului – masă centrală de macrofage activate. factori ai complementului) . IL-6 și TNF-α responsabile atât pentru efectele locale (coagulare. Pe lângă mastocite. Sub acțiunea IL-1. serum amiloid A. la care se adaugă LIF (leukemia inhibitory factor) și OSM (oncostatin M) – ficatul produce o cantitate crescută de proteine de fază acută (fibrinogen. Durata și intensitatea procesului inflamator trebuie reglată pentru a controla distrugerile tisulare și pentru a da posibilitatea intervenției mecanismelor de reparare o TFG-β are rol în limitarea inflamației. unele fuzionate. Semnul distinctiv al acestui tip de inflamație este reprezentat de activarea și acumularea macrofagelor o Acestea stimulează proliferarea fibroblastelor și producția de colagen – se ajunge la un proces de cicatrizare invalidantă – fibroză . IL-6 și TNF-α și a corticosteroizilor. Situațiile în care Ag poate să persiste: o Microorganisme care au dezvoltat mecanisme de evaziune o Autoimunități în care Ag self stimulează permanent limfocitele o Celule neoplazice care proliferează . înconjurate de macrofage cu aspect de celulă epitelială o La periferie se găsesc limfocite activate 99 . Răspunsul inflamator acut poate fi însoțit de un răspuns sistemic . proteina C reactivă. TNF-α acționează asupra macrofagelor și celulelor endoteliale stimulând secreția de factori de stimulare a coloniilor – CSFs (M-CSF. neutrofile. eozinofile. Inflamația cronică este expresia incapacității sistemului imun de a elimina antigenul . monocite. o Acestea sunt activate și secretă diverși factori o Macrofagele activate secretă IL-1. GM-CSF) o Acești factori acționează la nivelul măduvei hematogene și determină creșterea producției de celule necesare procesului inflamator (leucocitoză) INFLAMAȚIA CRONICĂ . stimularea producției de chemokine) cât și pentru cele sistemice  TNF-α stimulează expresia selectinei E  IL-1 stimulează expresia ICAM-1 și VCAM-1  IL-1 și TNF-α stimulează macrofagele și celulele endoteliale inducând secreția de chemokine  IFNγ și TNF-α activează macrofagele și neutrofilele. creșterea permeabilității vasculare.

Conțin 4 reziduuri de cisteină. Legarea chemokinei la receptorul specific conduce la activarea unor proteine mari care leagă GTP-ul o Se generează mesageri secunzi ca cAMP. Ca și proteine G mici . Majoritatea receptorilor pentru chemokine leagă mai mult decât o singură chemokină . Sistemul kininelor – sistem ce funcționează în cascadă. CCR4 o Th1 – prezintă CCR5 și CXCR 3 Mediatori enzimatici plasmatici . Sistemul de coagulare – este un sistem în cascadă declanșat de leziunea peretelui vascular și de producerea cantități mari de trombină o Trombina acționează asupra fibrinogenului solubil și conduce la formarea de fibrină și fibrinopeptide insolubile → cheagul 100 . declanșat de activarea factorului Hageman al coagulării o Factorul Hageman activează pre-kallikreina → kallikreina  Aceasta clivează kininogenul și rezultă bradikinină o Bradikinina este un peptid vasoactiv  Crește permeabilitatea vasculară  Determină vasodilatație  Determină contracția musculaturii netede  Clivează C5 în C5a și C5b . tiroidita Hashimoto. dar prezintă și profiluri diferite de receptori pentru chemokine o Th2 – prezintă CCR3. În zonele extralimfoide terțiare unde se desfășoară un proces inflamator se observă apariția de celule endoteliale cu un aspect asemănător celui din HEV o Regiunile HEV-like prezintă molecule de adeziune mucin-like și reprezintă locul unde se va putea produce extravazarea limfocitelor în țesutul inflamat o Astfel de regiuni-HEV-like au fost observate în: artrită reumatoidă. boala Crohn. IP3. diabetul zaharat  Aceste afecțiuni pot fi tratate prin tintirea acestor regiuni MEDIATORII INFLAMAȚIEI Chemokine . în funcție de poziția acestora sunt împărțite în: o Grupul C-C – cisteinele nu sunt separate prin alți aa o Grupul C-X-C – cisteinele sunt separate de un alt aa . chemotaxia și activarea multor leucocite. Chemokinele controlează în mod selectiv adeziunea. dar intervin și în traficul normal al limfocitelor . O chemokină se poate lega la mai mulți receptori . Subseturile Th1 și Th2 pot fi distinse prin seturile de citokine secretate.. sunt activate integrinele leucocitare. Sunt descrise 2 grupe de receptori pentru chemokine o CCR – recunosc chemokine CC o CXCR – recunosc chemokine CXC . boala Graves. colita ulcerativă. leucocitele suferă modificări ale formei. iar în cazul fagocitelor sunt activate mecanismele oxigen- dependente de ucidere intracelulară și eliberarea conținutului granular . După legarea chemokinei.

IL-12. Toți cei trei membri ai familiei interferonilor pot fi secretați de către celulele infectate viral o IFNα este produs de toate leucocitele o IFNβ denumit și interferon fibroblastic – poate fi produs de majoritatea celulelor o IFNγ este produs exclusiv de Ly T și celulele NK  IFNγ are activități pleiotropice  IFNγ activează macrofagele – acestea vor exprima MHC II și vor amplifica secreția de citokine 101 . În urma semnalelor primite de mastocite. activarea și degranularea eozinofilelor și a neutrofilelor . Sistemul complement o Activarea sistemului complement duce la o serie de produși de clivare care sunt mediatori ai inflamației:  Anafilatoxinele – determină degranularea mastocitelor și a bazofilelor  C3a. Acidul arahidonic poate fi mobilizat: o Pe calea ciclo-oxigenazei → prostaglandine și tromboxani  Prostaglandinele determină creșterea permeabilității vasculare. a monocitelor la endoteliu și le facilitează diapedeza Mediatori lipidici ai inflamației . chemotaxia eozinofilelor. celulele NK și Ly Tc secretă IFNγ . IFNγ și TNFα joacă un rol central în dezvoltarea reacției inflamatorii cronice . IL-6. IL-1. vasodilatație și chemotaxia neutrofilelor  Tromboxanii determină agregarea plachetară și vasocontricție o Pe calea lipo-oxigenazei → leukotriene  Leukotrienele C4. Macrofagele activate secretă TNF-α . Sistemul fibrinolitic – sistem în cascadă care conduce la înlăturarea cheagului o Produsul final al acestei căi este plasmina – formată prin conversia plasminogenului o Plasmina este o enzimă proteolitică care acționează asupra cheagului și îl transformă în produși de degradare care au acțiune chemotactică pentru neutrofile o Plasmina activează calea clasică a complementului . în principal prin atragerea și activarea macrofagelor . IFNγ contribuie la procesele inflamatorii. Lyso-PAF este convertit în PAF care determină activarea trombocitelor. fosfolipidele membranare sunt degradate în acid arahidonic și Lyso PAF . D4 și E4 determină contracția musculaturii netede  Leukotriena B4 este un chemoatracant puternic pentru neutrofile Mediatori citokinici ai inflamației . TNF-α joacă un rol important în declanșarea răspunsului inflamator acut . monocite și neutrofile. C5a și C5b67 amplifică aderența neutrofilelor. IL-12 induce diferențierea Ly Th1 proinflamatorii . o Fibrinopeptidele acționează ca mediatori ai inflamației – determină creșterea permeabilității vasculare și chemotaxia neutrofilelor . Ly Th1 activate. macrofage.

Ly efector se direcționează către endoteliul din zonele inflamatorii o Prezintă o cantitate mare de LFA-1 – facilitează diapedeza la nivelul țesuturilor extralimfoide terțiare . Ly efector și cele cu memorie. ICAM-2. cuboidale – sunt denumite HEV – high endothelium venules o Această zonă este utilizată de Ly pentru a trece din torentul circulator în organul limfoid o Dezvoltarea și menținerea HEV este influențată de citokine produse ca răspuns la Ag o La nivelul HEV se găsește o gamă largă de molecule de adeziune:  Selectina E și P (selectine)  GlyCAM-1 și CD34 (mucin-like)  ICAM-1.  IFNγ determină amplificarea transcripției genei TNFα și crește stabilitatea mARN-ului rezultat o TNFα acționează sinergic cu IFNγ și este responsabilă pentru multe dintre distrugerile tisulare din inflamația cronică . Ly care sunt destinate pielii vor prezenta nivele scăzute de selectină-L. Ly naive nu prezintă vreo preferință pentru vreun anumit organ limfoid secundar și circulă de o manieră nediscriminatorie și continuă în organism o Atașarea inițială la HEV este mediată de legarea unor receptori homing de tipul selectinei-L la molecule GlyCAM-a sau CD34 o După ce un astfel de Ly se întâlnește cu un Ag specific se activează și se transformă în limfoblast  În timpul acestui proces (48 ore) este reținut în paracorticală – nu poate fi detectat în circulație – faza de shut-down  La sfârșitul acestei faze. Limfocitele pot traversa nu numai din sânge în țesuturi. dar nivele crescute de LFA-1 și CLA care se leagă la moleculele ICAM și la selectina-E MEDICAMENTE ANTI-INFLAMATOARE Medicamente care inhibă/reduc extravazarea leucocitelor 102 . VCAM-1 și MadCAM-1 (imunoglobuline) o Aceste molecule sunt distribuite selectiv între anumite țesuturi – adresine vasculare (VA) . părăsesc organul limfoid secundar . ci și din sânge direct în țesuturi limfoide secundare . În inflamația cronică apar distrugeri tisulare prin acumularea unui număr mare de macrofage activate care eliberează enzime hidrolitice și produși activi ai oxigenului și azotului TRAFICUL LIMFOCITAR . Venulele postcapilare ale organelor limfoide (cu excepția splinei) prezintă în unele regiuni celule înalte. ICAM-3. Diferite populații de limfocite prezintă pattern-uri diferite de trafic. impuse de legarea adresinelor vasculare la anumite molecule de pe suprafața limfocitară – homing o Moleculele recunoscute de adresine sunt denumite homing receptors .

Sunt derivați din colesterol . Ganglionii limfatici o Sunt structuri limfoide amplasate pe traseul vaselor limfatice.. care colectează fluidul extracelular din țesuturi și îl returnează în sânge  Acest lichid se numește limfă și circulă prin vase limfatice o Vasele limfatice aferente transportă și Ag o Sistemul limfatic reprezintă un mecanism eficient de colectare a Ag  Ganglionii limfatici situați pe traseul vaselor limfatice. Organele limfoide secundare sunt: o Ganglionii limfatici o Splina o Țesutul limfoid asociat mucoaselor (MALT) o Sistemul imun cutanat . cu excepția SNC există agregate de limfocite . Ac anti-ICAM-1 au fost utilizați pentru prevenirea necrozei tisulare dina rsuri . La nivelul organelor limfoide secundare se produce transportul și concentrarea Ag – facilitează contactul dintre Ag și Ly specifice . scanează limfa pentru identificarea Ag o Structură  Ganglionul este înconjurat de o capsulă fibroasă  Este organizat într-o arie corticală și o arie medulară 103 . Determină scăderea numărului de Ly circulante prin creșterea lizei limfocitelor sau prin alterarea pattern-ului traficului limfocitar . Inhibă calea ciclo-oxigenazelor prin care sunt produse prostaglandinele și tromboxanii ORGANELE LIMFOIDE SECUNDARE . Roluri: o Reduc capacitatea de fagocitoză și ucidere a fagocitelor o Reduc expresia MHC II o Scad producția de IL-1 o Stabilizează membrana lizozomală o Reduc chemotaxia Anti-inflamatoare ne-steroidice (NSAID) . Sunt lipofilici și pot traversa membrana pentru a se lega la receptorii citosolici o Complexul receptor-ligand este transportat la nucleu unde se leagă la secvențe reglatoare ale ADN-ului – determină creșterea sau inhibarea transcripției  Este amplificată transcripția factorului I-kB – inhibitorul NF-kB . În toate organele. Cei mai mulți patogeni pătrund în organism la nivelul pielii sau a epiteliului tractului intestinal sau respirator . La animale au fost utilizați Ac anti-LFA-1 pentru a preveni acumularea de neutrofile în țesutul inflamat . Combinație de Ac anti-LFA-1/ICAM-1 a fost utilizată pentru prevenția rejetului rinichilor alotransplantați Corticosteroizi .

apoi migrează la nivelul foliculilor – formează centrul germinal . sânge și țesuturi .  Cortexul prezintă o regiune superficială și una profundă – paracortex  Cortexul superficial mai este numit zona B-dependentă  Conține majoritatea Ly B. Splina o Organ situat în hipocondru stâng o Specializat în colectarea Ag din circulația sanguină o Vascularizația este asigurată de artera splenică  Arteriolele sunt înconjurate de manșoane de țesut limfoid – teci limfatice periarteriolare – conțin Ly T  Majoritatea sunt Ly T CD4+  În jurul tecilor sunt dispuse Ly B organizate în foliculi limfatici primari sau secundari o Tecile perearteriale și foliculii sunt înconjurate de o coroană de Ly B. răspândită în pulpa roșie – formează majoritatea țesutului splenic. Ly T CD4+ și macrofage – formează zona marginală o Țesutul limfatic splenic formează pulpa albă. organizate sub formă de cordoare  Limfocitele nu formează joncțiuni intercelulare cu celulele vecine – își mențin capacitatea de a migra și recircula între limfă. macrofage și celule dendritice. este sediul de colectare și distrugere a eritrocitelor senescente o Limfocitele și Ag pătund în splină prin sinusoide vasculare  Splina nu conține venule cu endoteliu înalt o Activarea Ly B se produce în zona marginală. de selcție a plasmocitelor ce secretă Ac de mare afinitate și de generare a Ly B de memorie o Aria paracorticală – numită și zona T-dependentă  Populată de Ly T și celule specializate – celule dendritice interdigitate  Majoritatea Ly T sunt CD4+  Ly T naive pătrund în ganglion prin limfaticele aferente sau prin venulele cu endoteliu înalt (HEV)  Celulele dendritice funcționează APC-uri – preiau Ag din limfa ce traversează ganglionii și le prezintă Ly T CD4+ o Medulara  Conține plasmocite. apendicele și plăcile Payer 104 . organizate în foliculi limfatici. Țesutul limfoid asociat mucoaselor (MALT) o Este situat la nivelul mucoaselor tracturilor respiratorii – BALT și gastro intestinal – GALT o Este format din agregate de limfocite și celule accesorii o GALT include amigdalele (inelul lui Waldayer). dar și alte celule foliculare dendritice – rol în activarea și selecția Ly B o Unii foliculi prezintă o zonă centrală – centru germinal  În această zonă au loc proliferări intense ale Ly B  Acești foliculi se numesc secundari o Foliculii fără centru germinal se numesc primari  Aceștia conțin în special Ly B mature naive (Ly B mature care nu au venit în contact cu Ag pentru care exprimă receptor) o Centrii germinali se formează în urma stimulării antigenice a Ly B  Reprezintă zone de proliferare intensă.

Majoritatea Ac produși în cadrul RI primar sunt secretați de plasmocite care provin din aceste focare o Unele Ly B pleacă în medulară unde se diferențiază în plasmocite cu viață scurtă – aceste celule sunt responsabile de secreția de IgM și timpul RI primar .  La nivelul plăcilor Peyer. împreună cu Th responsabile pentru activarea lor o Unele Ag ajung la acest nivel și sunt capturate pe suprafața celulelor foliculare dendritice (FDC)  Ag pot fi în forma naivă sau complexate cu Ac 105 . La câteva zile după formarea focarelor de proliferare. Dacă Ag penetrează prin piele sau mucoase. În 1-2 zile. Ly Th activate furnizează semnale necesare pentru activarea Ly B – apar focare de proliferare la marginea zonei T o Maximum se atinge în 3-4 zile de la contactul cu Ag o Celulele din aceste focare se diferențiază în plasmocite . unele sunt preluate de către celulele dendritice și sunt transportate către mai mai apropiați ganglioni limfatici o Un ganglion este capabil să rețină peste 90% dintre Ag pătrunse prin limfaticele aferente . Ly B prezentatoare de Ag pot interacționa cu Ly Th – formează un conjugat B-T . acestea ajung către splină . La nivelul splinei. În ganglion. în foliculii limfoizi primari. Ag va fi prezentat de către macrofage și celulele dendritice Ly Th și se produce activarea și proliferarea acestora . Sistemul imun cutanat o Cuprinde limfocitele și celulele accesorii de la nivelul dermului și al epidermului INDUCȚIA ȘI DEZVOLTAREA RĂSPUNSURILOR IMUNE UMORALE . unele Ly B activate migrează spre cortexul extern – ariile B-dependente. acestea ajung prin intermediul limfaticelor către ganglionii limfatici regionali . macrofage și celule dendritice  Celulele dendritice prezintă un nivel crescut de MHC II și au prelungiri foarte lungi care pot lua contact cu circa 200 de Ly Th . Ly B naive din corticală migrează către zona paracorticală o Ly B care au legat Ag cu ajutorul Ig-nelor îl vor internaliza și prezenta în MHC II o La intrarea în zona T. activarea Ly B are loc în zonele periarteriale bogate în Ly T – PALS (periarterial lymphatic sheath) . După ce Ag intră în organism. Ag poate întâlni unul din cele 3 tipuri de APC: o Celule dendritice interdigitate – în paracortex o Macrofage – în tot ganglionul o Celule foliculare dendritice – la nivelul foliculilor limfatici . Ly B formează foliculi. Dacă Ag pătrund în organism prin sânge. Un Ag poate pătrunde în ganglion prin limfaticele aferente sau prin peretele vascular al venulelor postcapilare o Ajung în ariile T-dependente (paracorticală) unde se găsesc din abundență Ly T. colectarea Ag este realizată de celulele M . iar Ly T ocupă ariile dintre acestea o La nivelul epiteliului intestinal.

După 4 zile de la contactul cu Ag. Ly Th2 nu exprimă FasL și nu pot ucide Ly B . Ly B care iau parte la RI se vor numi centroblaști – celule cu talie mare. Ly B exprimă noi receptori pentru citokine – devin receptive la IL-4 (secretată de Th2) – astfel Ly B primesc al treilea semnal activator . Formarea conjugatelor T-B determină proliferarea ambelor tipuri de Ly Th o După primirea semnalului co-activator prin molecula CD40. Ly B activate încep proliferarea în interiorul foliculilor limfoizi primari o Procesarea este foarte rapidă și necesită prezența continuă a Ag. citoplasmă abundentă. Ly B care proliferează formează în 7-10 zile de la contactul cu Ag-nul așa numitul centru germial – foliculul primar se transformă în folicul secundar o Formarea centrului germinal depinde de interacțiunea Ly B cu Ly Th și necesită interacțiunea CD40-CD40L . cromatină difuză și care nu au Ig pe suprafață o Centroblaștii dislocă celulele B care nu participă la RI și le împing spre periferia foliculului – formează mantaua foliculară 106 .Ly B este activat  Chiar dacă Ly B ajunge să exprime Fas (în urma activării). următoarele evenimente depind de subtipul de Ly Th pe care îl întâlnește o Pe suprafața Ly Th2 este stimulată expresia CD40L o Pe suprafața Ly Th1 este indusă expresia FasL o Dacă Ly B întâlnește un Ly Th1 se produce legarea FasL-Fas – este indusă apoptoza Ly B și răspunsul imun umoral este inhibat o Facă Ly B întâlnește un Ly Th2 se produce legarea CD40-CD40L . Ly B și Ly Th activate încep să exprime CXCR5 – receptor pentru chemokina BLC o Ly B și T migrează către foliculii primari din cortexul extern  La acest nivel Ly B se activează sau intră în apoptoză . După ce Ly B a primit primul semnal. contactul CD40-CD40L și a citokinelor Th2 . o Foliculii organelor limfoide secundare sunt singurele localizări unde pot fi întâlnite FDC  FDC sunt APC speciale  Au prelungiri foarte lungi  Nu procesează Ag  Nu au MHC II pe suprafață  Au FcR și receptori pentru complement  Pot reține Ag/complexele Ag-Ac chiar luni de zile  FDC contribuie la organizarea structurală a foliculilor primari dar și la supraviețuirea și activarea Ly B în periferie  FDC eliberează mici particule derivate din membrană  Aceste particule sunt acoperite cu complexe imune și sunt numite icosomi (immune complex coating)  Icosomii pot fi legați și endocitați de Ly B  Ag endocitat este procesat și prezentat Ly Th activate o Ly B care recunosc Ag prezentat de FDC vor fi induse să exprime molecule de adeziune LFA-1 și VLA-4  Acest lucru face ca doar Ly B stimulate să fie reținute pe suprafața FDC prin interacțiunea cu ICAM-1 și VCAM-1 .

prezintă Ig pe suprafață și se dispun la periferia foliculului – formează zona clară  Ly B din zona clară se numesc centrocite – vin în contact cu FDC și cu Ag  La nivelul zonei clare a centrului germinal celulele care au suferit hipermutații sunt selectate pozitiv sau negatic și are loc comutarea de clasă . Majoritatea centrocitelor nu pot lega Ag sau au Ig cu o afinitate mică pentru Ag – acestea mor prin apoptoză în zona bazală a zonei clare o Aceste celule vor fi fagocitate de către macrofage numite copri-tingibili . În RI secundar formarea centrului germinal este mult mai accelerată o Sunt implicate Ly B cu memorie care au posibilitatea unui homing mult mai rapid o Plasmocitele derivă din Ly B cu memorie care deja au suferit comutări de clasă și vor secreta IgG 107 . După 9-12 zile de la contactul cu Ag. Celulele care au suferit maturație de afinitate vor fi selectate și vor părăsi centrul germinal și vor migra către zonele extrafoliculare. se diferențiază în celule B cu memorie (celule mici) și plasmablaști (celule mari) o Plasmablaștii părăsesc centrul germinal și migrează către zona medulară – se transformă în plasmocite și secretă Ac o Unele celule cu memorie rămân în apropierea centrului germinal. altele pleacă din ganglion prin vasele limfatice eferente . Centrocitele care leagă Ag-nul prezentat de FDC în zona clară. Activitatea proliferativă de la nivelul centrului germinal persistă aproximativ 21 de zile de la contactul cu Ag . îndreptându-se spre medulară o Unele se diferențiază în plasmocite și secretă Ac cu un alt isotip decât IgM . Centroblaștii din zona întunecată se divid și dau naștere unor celule care nu se mai pot divide și se maturizează o Aceste celule vor fi mai mici decât blaștii.. centroblaștii se deplasează către marginea foliculului și formează zona întunecată – la acest nivel are loc maturația de afinitate prin hipermutație somatică .

IMUNITATEA ANTIPATOGEN . în condiții de normalitate. precum și în sânge o Capacitatea de a secreta produși cu capacitate de penetrare sau clivare le permite să intre în țesuturile subiacente . Implică imunitatae înnăscută dar și mecanismele imunității umorale și celulare ale imunității dobândite . Infecția = patogenul se instalează în organism o Consecințele infecției pot fi:  Eliminarea  Ca urmare a acțiunii mecanismelor de apărare sau ca urmare a intervenției terapeutice  Comensalizarea sau colonizarea  Conduc rareori la o afecțiune simptomatică  Colonizarea – instalarea patogenilor la nivelul gazdei fără să determine simptome  Urmările colonizării pot fi elminarea. urogenital și gastrointestinal. persistența sau boala  Persistența  Patogenii se instalează în organism dar nu pot fi eradicați  Boala . Microorganismele comensale nu sunt. Majoritatatea afecțiunilor sunt produse de: 108 . patogene o Unele au funcții importante pentru organism – producerea de K la nivelul tubului digestiv . Patogenicitatea bacteriilor este determinată de toxine. Virulența = capacitatea relativă de a determina leziuni ale gazdei . Patogenicitatea și virulența sunt caracteristici care țin și de statusul sistemului imun o În cazul sistemelor imunocompetente infecția este posibilă doar dacă patogenul este suficient de virulent o La organismele imunocompromise. infecția poate apare și ca urmare a acțiunii unor patogeni cu virulență scăzută – oportuniști . Bacteriile încearcă să se acumuleze în țesutul conjunctiv. Eliminarea patogenului = acesta nu se poate stabili în organism . exotoxine sau endotoxine . în lumentul tractului respirator. Patogenicitatea = capacitatea microorganismului de a produce leziuni la nivelul gazdei . 6 tipuri de patogeni o Bacterii extracelulare o Bacterii intracelulare o Virusuri o Paraziți o Fungi o Prioni IMUNITATEA FAȚĂ DE BACTERII EXTRACELULARE .

Ac au rol și de opsonină – ajută la fagocitare b. o Cocci Gram-pozitivi – stafilococi. clostridii o Bacili Gram-negativi – escherichia o Spirochete Gram-negative Mecanisme de apărare Imunitatea specifică a. LTβ4) o IL-8 și LTβ4 sunt factori chemotactici puternici pentru neutrofile o TNF amplifică potențialul microbicid al neutrofilelor Mecanisme de evaziune 109 . RI umoral . Pacienții deficienți în componente ale căii post-C3 nu pot supraviețui infecției cu Neisseria b. TNFα. Răspunsul imun celular – Ly Th . Mastocite . Sistemul complement . Ly Th1 sunt considerate pro-inflamatorii – favorizează activarea macrofagelor și Ly Tc . Activarea complementului până la formarea MAC duce la distrugerea bacteriilor o Calea alternativă este activată de către peptidoglicani (Gram-pozitivi) sau LPS (Gram-negativi) .antitoxine o Exotoxinele diferă de la specie la specie . IL-6. Pilii bacterieni se leagă la glicoproteinele membranare într-o manieră lectin-like – modalitate prin care patogenii evită îndepărtarea o Pilii diferă de la o specie bacteriană la altă – specificități diferite . Ac se pot lega la pili și pot bloca fizic aceste componente – împiedică atașarea microbilor la celulele organismului . Spirochetele induc un răspuns combinat Th1/Th2 Apărarea nespecifică a. streptococi o Cocci Gram-negativi – meningogoci o Bacili Gram-pozitivi – cianobacterii. Bacteriile G. Mastocitele din MALT pot să fagociteze dar secretă și mediatori ai inflamației (histamină. După activare Ly Th se diferențiază în Th1 sau Th2 . Rol preponderent împotriva bacteriilor care exprimă molecule de adeziune FimH .sunt mai sensibile la acțiunea complementului . Majoritatea bacteriilor extracelulare induc răspunsuri de tip Th2 – favorizează activare Ly B . Bacteriile extracelulare prezintă atât Ag T dependente cât și T independente . Ac pot lega. bloca și îndepărta exotoxinele .

Bacteriile intracelulare scapă atacului Ac-ilor.Eliminarea de pe suprafață a complexelor imune sau a MAC parțial format . sistemului complement și al fagocitelor .Injectarea de proteine bacteriene care alterează fuziunea fagocitelor și funcția acestora Complement .Blocarea formării convertazei C3 a căii alterbative .Blocarea legării PRR și a receptorilor pentru complement la capsula bacteriană .Producerea de Ac care blochează legarea C3b APC . Unele nu pot supraviețui în afara celulei gazdă Mecanisme de apărare Fagocitele .Secreția de protează anti-Ig Fagocitoza .Blocarea căii post-C3 .Degradarea C3b . Mecanism imun țintit Mecanism utilizat Anticorpi . Macrofagele o Intră în acțiune când neutrofilele nu au reușit să facă față invaziei bacteriene o Internalizarea patogenilor se face prin fagocitoză sau endocitoză 110 .Absența proteinelor la care se poate lega C3b .Blochează maturarea și migrarea DC IMUNITATEA FAȚĂ DE BACTERII INTRACELULARE . Neutrofilele o Celulele infectate secretă factori chemotactici care atrag neutrofilele o Acestea fagocitează bacteriile eliberate din celulele infectate o Celulele carora bacteriile le-au indus apoptoza sunt fragmentate în corpi apoptotici care vor fi fagocitați .Inactivarea anafilatoxinelor .Alterarea expresiei de proteine reglatorii ale complementului și de receptori pentru complement .Alterarea expresiei de molecule de suprafață . Pătrund în celulele organismului gazdă o Pot intra și în macrofage .

Ly Tc neconvenționale o Unele bacterii intracelulare sunt procesate în peptide care conțin N-formi- metionină – sunt prezentate în MHC I non-clasice . produse rezultate din degradarea endosomală sau produși secretați de către bacterie ajung în citosol și sunt prezentați în MHC I – cross-prezentare o Uciderea țintelor nu depinde de perforine sau sistemul Fas-FasL o Uciderea are loc prin secreția de granulolizină și citokine pro-inflamatorii – IFNγ și TNFα – atrag celule efectorii.  Stimularae receptorilor TLR duce la activarea NF-kB – determină mecanisme oxigen dependente de ucidere intracelulară – sinteza de produși activi ai oxigenului și oxid nitric o Macrofagele activate produc IL-12 – contribuie la diferențierea Ly Th1  Acestea secretă IFNγ – stimul pentru macrofage care duce la hiperactivarea lor . Ly Th o Limfocite esențiale pentru activarea celorlalți efectori celulari o Prin intermediul IL-2 susțin diferențierea Ly Tc și duc la hiperactivarea macrofagelor o Macrofagele activate secretă IL-12 și IL-18 care acționează sinergic pentru a susține răspunsul eficient al Th1 o IL-27 – necesar pentru inițierea răspunsurilor Th1 Formarea de granuloame . IL-10) joacă rol în rezoluția granulomului . Dacă patogenii nu pot fi uciși și îndepărtați se încearcă izolarea lor . este posibilă eliberarea patogenilor dormanți Răspunsul imun umoral 111 . vor urma calea de procesare care conduc la prezentarea de peptide asociate cu moleculele MHC I – vor fi recunoscute de Ly Tc o Uneori. Citokinele de tip Th2 (IL-4. Celulele NK o Macrofagele activate secretă IL-12 – activează Th și celulele NK o NK secretă IFNγ – determină hiperactivarea macrofagelor și diferențierea Th1 . dar au și efect anti-bacterian direct . Citokinele Th1 sunt esențiale pentru formarea granulomului . Limfocitele Tc o Dacă bacteriile se replică în citosol. Stratul extern al granulomului poate deveni fibrotic sau se poate calcifica o Celulele din interior mor prin necroză o Patogenii pot supraviețui în stare dormantă . Persistența granulomului atestă cronicizarea infecției o Dacă pereții sunt distruși. Macrofagele hiperactivatea fuzionează și formează celule gigant o La interior se găsesc Ly T CD4+ o La exterior se găsesc Ly T CD8+ . IFNγ menține starea de hiperactivare a macrofagelor . Ly T γδ o Recunosc un număr mic de molecule pirofosfat-like – specificitate pentru unele bacterii .

Apararea gazdei vizează încetinirea replicării virale și apoi eradicarea infecției . Rolul proeminent în infecția virală revine Ly Tc și celulelor NK . Multe dintre genele virale sunt dedicate unor proteine necesare pentru replicarea virală. Virusurile mai puțin virulente sunt mai greu de îndepărtat de organism . Evitarea Ly T . Virusurile pot persista o perioadă îndelungată în organism în stare latentă o În condițiile alterării imunocompetenței gazdei – se reactivează și generează infecție . Ac pot bloca accesul bacteriilor intracelulare la receptorii de pe suprafața celulelor țintă. Virusurile pot fi: o Citopatice – produc leziuni celulei infectate o Ne-citopatice . dar majoritatea sunt dedicate unor produși care au ca rol subminarea răspunsului imun al gazdei sau reglarea procesului apoptotic . sau pot fi opsonizate – devin ținta atacului SC . cu atât mecanismele de blocare a răspunsului imun sunt mai complexe . Ac pot acțiunea inclusiv în interiorul celulei Mecanisme de evaziune . Cu cât virusul este mai mare și replicarea este mai lentă. Evitarea distrugerii în interiorul fagolizozomului . Unele genomuri virale conțin gene care se suprapun . Interferonii reprezintă un element precoce al mecanismelor de apărare  IFN α – produs de leucocite  IFN β – produs de o gamă largă de celule  IFN γ – produs de Ly T și NK o Au efect antiviral indirect – interferă cu celulele învecinate celulei infectate la nivelul procesului de transcripție și translație o IFN α și IFN β induc sinteza enzimei PKR  Aceasta este activată de dsARN – se autofosforilează 112 . Evitarea distrugerii intracelulare . Virusurile sunt patogeni intracelulari – se pot reproduce doar în celulele pe care le infectează . Categorie specială de virusuri latente – oncovirusurile o Virusuri ADN  HPV – human papillomavirus  EBV – Epstein-Barr virus  HepB – hepatita B o Virusuri ARN  HTLV – human T leukemia virus  HIV – conduce la malignități în mod indirect prin afectarea Ly Th . În unele situații.. Evitarea Ac-ilor Imunitatea antivirală .

IL-6. Răspunsurile imune specifice antivirale sunt cele celulare – implică Ly Th și Tc . IL-12 și TNF o Aceste citokine stimulează capacitatea de a lupta împotriva microorganismelor . înaintea Ac neutralizanți o CTL recunosc complexe MHC I/peptid antigenic – acești efectori sunt capabili să elimine majoritatea celulelor infectate viral . Un alt element al apărării nespecifice este sistemul complement o Proteinele SC pot produce leziuni ale anvelopei anumitor virusuri . Latența 113 . În apărarea anti-virală intervin celule care exprimă receptori ai apărării nespecifice – în special TLR o TLR3 – leagă ARN dublu catenar viral o TLR7 și TLR8 – leagă ARN viral monocatenar bogat în GU o TLR9 – leagă ADN viral . Imunitatea umorală are rol redus o Unii Ac se leagă la virusuri și le împiedică să intre în celula țintă sau pot bloca și lega enzime virale – Ac neutralizanți o Prin legarea Ac-ilor se poate ajunge la aglutinarae particulelor virale și la activarea complementului o Opsonizarea virusurilor le face susceptibile acțiunii celulelor NK și fagocitelor  Ac se leagă și la celulele infectate viral – celule sefl alterat .  Fosforilează eIF2 – factor necesar pentru transcripția și translația proteinelor virale o IFN amplifică expresia moleculelor MHC I și a celor care compun proteazomul imun – crește capacitatea de prezentare și procesare a peptidelor virale către Ly Tc o IFN α și IFN β stimulează celulele NK  Celulele NK pot să ucidă celule infectate viral și celule tumorale fără o sensibilizare prealabilă o Când patogenul este opsonizat cu Ac. Uciderea celulelor infectate viral este realizată de Ly T CD8+. Macrofagele și DC stimulate prin receptorii TLR secretă IFNα. Sistemul imun nespecific este capabil doar să încetinească progresia infecției virale sau să o limiteze . Răspunsurile imune umorale nu pot eradica infecția virală . eliminarea se face prin ADCC – citotoxicitate dependentă de Ac o Celulele NK pot secreta IFNγ – stimulează macrofagele și Ly T . Activarea și diferențierea Ly Tc depinde de Ly Th o Ly CD4+ reprezintă o sursă majoră de citokine cu acțiune antivirală sau necesare pentru răspunsul de tip pro-inflamator o Ly CD4+ eficiențiază și răspunsurile imune umorale – inducerea de comutări de clasă adecvate și a maturației de afinitate Mecanisme de evaziune . Diferitele tipuri de virusuri induc formarea unor isotipuri diferite de Ac o În cazul virusului gripal se produc Ac de clasă A și doar secundar Ac G sau M o În cazul virusurilor care se răspândesc în organism pe cale hematogenă sunt necesari Ac de clasă A dar și Ac circulanți . diferențiate în stadiul de efectori (CTL) o Aceste Ly apar precoce.

o Această stare îi permite virusului să supraviețuiească și să scape de atacul imun
 Se activează în cazul unei imunodeficiențe
o Latența se realizează prin inactivarea transcripției genelor virale și expresia de
LAT (latency-associated transcripts)
- Variația antigenică
o Modificări rapide, aleatorii și de mică amploare – drift antigenic
 În cazul virusului gripal se modifică hemaglutinina și neuroaminidaza –
molecule proteice de suprafață, tința Ac-ilor neutralizanți
 Virusurile mutante se replică preferențial
o Modificări de mare anvergură – shift antigenic
 Frecvențe mai mici
 Când o celulă este infectată cu 2 specii diferite de virus gripal, acestea
pot suferi un fenomen de reasortare
 Shift-ul antigenic este favorizat în cazul virusurilor care infectează o
gazdă intermediară înainte să infecteze organismul uman
- Interferența cu prezentarea în cupa MHC I
o Unele virusuri infectează celule care exprimă cantități foarte scăzute de MHC I
– sunt prezentate puține antigene virale
o Alte virusuri sintetizează proteine care nu pot fi procesate
o Blocarea sintezei moleculei MHC I
o Proteina multifuncțională Nef produsă de HIV interacționează cu moleculele
MHC I clasice și cu clathrina și forțează internalizarea și degradarea MHC I
- Evaziunea atacului celulelor NK
o CMV, poxvirusurile și herpesvirusurile sintetizează structuri MHC-I like care
se leagă la receptorii inhibitori ai celulei NK
- Interferența cu prezentarea în cupa MHC II
o Unele virusuri sunt greu prelucrate de APC-uri
o Sinteza unor proteine care deturnează MHC II către proteazom
o Competiția cu lanțul Li
- Interferența cu celulele dendritice
o Infectarea precursorilor DC și împiedicarea diferențierii acestora în DC mature
o Uciderea DC
o Blocarea expresiei de molecule co-stimulatorii – anergie
o Celulele infectate exprimă FasL – determină apoptoza celulelor T care exprimă
Fas
- Evitarea Ac-ilor
o Expresia de receptori Fcγ pe suprafața celulelor infectate
 Acești receptori interceptează complexele virus-Ac și fragmentul Fc al
Ac-ilor nu este disponibil pentru ADCC sau activarea complementului
- Evitarea sistemului complement
o Unele virusuri exprimă proteine similare celor implicate în reglarea sistemului
complement sau pot altera expresia acestor molecule
- Contracararea statusului antiviral
o Inhibarea secreției de IFNα
o Producerea de proteine care blochează activarea ARN-azelor
- Inactivarea celulelor CD4+
o Degradarea moleculelor CD4 nou sintetizate la nivelul proteasomului
- Influențarea apoptozei celulelor gazdă

114

o Pentru virus e important ca celula gazdă să nu moară prin apoptoză înainte să
se producă replicarea
o Adenovirusul produce proteine E3 care se combină și formează RID (receptor
internalization and degradation)
 RID înlătură de pe suprafața celulei gazdă moleculele Fas și TNFR
o Poxvirusurile exprimă omologi ai TNFR
o EBV produce un omolog al bcl-2 care blochează apoptoza
- Manipularea ciclului celular
o Proteina p53 duce la stoparea progresiei în ciclul celular și apoptoză
o Proteina Rb blochează diviziunea celulelor cu anormalități genetice
o Virusurile atacă aceste proteine
 Proteina E1A se leagă la p53 și la Rb și determină apoptoza
- Interferența cu citokinele
o Sunt țintite citokinele responsabile pentru recrutarea și activarea celulelor cu
rol în răspunsul imun anti-viral – interferonii, IL-1, IL-12
o EBV alterează diferențierea în Th1 – inhibă producția de IL-12

IMUNITATEA ANTI-PARAZIȚI

- Paraziții pot fi:
o Monocelulari – protozoarele – comportament asemănător celui bacterian sau
viral
o Multicelulari – helminți
- Este implicată imunitatea înnăscută dar și cea adaptativă
- Protozoarele
o Pot exista în forma metabolic activă – trofozoit sau în forma dormantă – chist
o Activarea SC și fagocitoza sunt principalele arme ale apărării nespecifice
o Împotriva amoeba, Plasmodium, Trypanosoma sunt formați Ac
o Răspunsul imun celular este mai important în cazul Leishmania și Toxoplasma
- Helminții
o Necesită un răspuns complex
o Generează infecții cronice
o Celulele implicate sunt eozinofilele și mastocitele
o IgE pot declanșa răspunsuri de tip ADCC ale eozinofilelor

Mecanisme de evaziune

- Specificitatea limfocitelor
o Dezvoltare multi-stadială
o Ciclu de viață care implică mai multe gazde
o Liza limfocitelor
- Anticorpi
o Prezentarea de molecule de suprafață care blochează Ac anti-paraziți
o Penetrarea în macrofage
o Variație antigenică
- Distrugerea fagolizozomului
o Blochează fuziunea fagozomului cu lizozomul
o Evadarea din fagozom în citoplasmă

115

o Rezistența față de enzime lizozomale
o Liza granulocitelor și macrofagelor aflate în repaus
- Complement
o Blocarea activării căii alternative
o Expresia de molecule reglatoare
o Degradarea componentelor complementului atașate și eliberarea MAC
o Activarea complementului până la epuizare
- Ly T
o Inducerea apoptozei accelerate a Ly T cu memorie
o Secreția de peptide imunosupresoare
- APC
o Interferența cu maturarea DC și activarea macrofagelor
o Activarea secreției de IL-10 de către Ly T și inhibarea expresiei MHC II
o Scăderea producției IL-12 și a diferențierii Th1

IMUNITATEA ANTI-FUNGI

- Fungii sunt microorganisme:
o Unicelulare – candida
o Multicelulare și filamentoase – aspergillus
- Pereții nu conțin peptidoglicani, acid teichoic și lipopolizaharide
- Conțin ergosterol, nu și colesterol
- Determină leziuni tisulare prin eliberarea de enzime proteolitice – induc răspunsuri
inflamatorii
- Cel mai întâlnit fung – Candida
o În condițiile unei imunități normale se comportă ca un comensal
- Histoplasma capsulatum supraviețuieste în interiorul macrofagelor – patogen
intracelular
o Rol important Ly Th17
- Infecțiile cauzate de fungi = micoze

Mecanisme de evaziune

- Recunoașterea PRR
o Nu prezintă LPS sau peptidoglicani la nivelul peretelui
- Specificitatea Ly T și B
o Ciclu de viață multistadial
- Complement
o Blocarea accesului prin intermediul peretelui celular
- Fagocitoza
o Blocarea prin intermediul capsulei
- Funcția Ly B și T
o Devierea către Th2
o Blochează activarea NF-kB
o Cresc producția de NO – scade proliferarea limfocitară
o Inhibă migrarea neutrofilelor
o Scad sinteza de IL-12 și expresia B7 de către monocite
o Activează Ly T reglatorii

116

o Inhibă răspunsurile Th1 și Th2 prin producerea de melanină o Blochează producția TNF 117 .